8 comunicare şi conflict asimetric în societatea contemporană by Ani Dumbrava

Universitatea „Danubius” Galaţi Facultatea de Ştiinţe ale Comunicării Specializarea „Comunicare şi Relaţii Publice”

LUCRARE DE DIPLOMĂ

Îndrumător, Lect. univ. dr. ŞTEFAN GHEORGHE

Absolvent, Ipate (Tatu) Aura Lidia

Galaţi, 2009

Tema lucrării: „COMUNICARE ŞI CONFLICT ASIMETRIC ÎN SOCIETATEA CONTEMPORANĂ”

CUPRINS INTRODUCERE................................................................................................................................ 3 CAP. I - COMUNICARE ŞI INFORMAŢIE......................................................................................... 5 1.1.Definiţia comunicării................................................................................................................. 5 1.2. Conceptul de „informaţie"........................................................................................................ 8 1.3. Valoarea informaţiei................................................................................................................ 8 1.3.1. Ştiri şi informaţii................................................................................................................ 8 1.3.2. Valoarea informativă......................................................................................................... 9 1.4. Inteligibilitatea informaţiei...................................................................................................... 10 1.5. Îmbunătăţirea abilităţilor de comunicare................................................................................12 1.6. Comportamentul emiţătorului................................................................................................ 14 1.7. Comportamentul receptorului................................................................................................15 CAP. II - CONFLICTUL-DIMENSIUNE ESENŢIALĂ A COMUNICĂRII..........................................17 2.1. Conflictul - perspective de analiză.........................................................................................17 2.2. Conflictul. Caracterizare generală.........................................................................................19 2.3. Tipologia conflictului.............................................................................................................. 22 CAP. III - DELIMITĂRI CONCEPTUALE ALE CONFLICTULUI ASIMETRIC .................................35 3.1. Conflict, conflict asimetric, război asimetric...........................................................................35 3.2. Asimetria - o problemă de actualitate....................................................................................40 3.3. Sensul cercetărilor în domeniul asimetriei.............................................................................42 3.4. Scop, mijloace şi metode ale războiului asimetric.................................................................44 3.5. Domenii predilecte de manifestare a războiului asimetric.....................................................45 CAP. IV – STUDIU DE CAZ: RĂZBOI ASIMETRIC ŞI COMUNICARE GLOBALĂ.........................48 4.1. Comunicarea şi provocările asimetrice.................................................................................49 4.2. Terorismul internaţional formă de manifestare conflictului asimetric.....................................61 CONCLUZII..................................................................................................................................... 77 BIBLIOGRAFIE................................................................................................................................ 81

INTRODUCERE

Noile realităţi ale vieţii internaţionale şi interne, derivate din mutaţiile structurale ale mediului politic, militar, economic, religios, cultural şi social, situaţiile create în plan strategic la nivel mondial, continental, regional şi naţional, impun cu necesitate măsuri de prevenire şi gestionare a situaţiilor de criză politico-militară regională. Din cele mai vechi timpuri, comunitatea umană a înţeles necesitatea unirii eforturilor şi preocupărilor în scopul canalizării puterii spre scopuri paşnice, pacifiste, astfel încât societatea, individul să beneficieze deplin de pace, de creşterea nivelului de trai, de natură şi să folosească resursele naţionale, umane, ştiinţifice pentru progres şi

libertate. Cu toate acestea, la începutul mileniului al treilea, omenirea se găseşte în faţa unor noi incertitudini, riscuri, crize şi conflicte. Situaţiile de criză, având cauze obiective sau subiective, nu pot fi lăsate să se rezolve de la sine. Diminuarea în intensitate sau evitarea situaţiilor de criză nu se poate face decât prin acţiunea dirijată a factorilor responsabili, acţiune care se realizează fie prin instituţiile politice, juridice, economice, militare existente anterior în fiecare ţară sau pe plan internaţional, fie prin relaţii, organizaţii sau instituţii special create pentru rezolvarea situaţiilor de criză. Cunoaşterea cauzelor şi situaţiilor de criză trebuie să cuprindă toate formele de manifestare a acestora, analizându-se imparţial şi apreciindu-se cât mai exact, fără prejudecăţi ori sentimente, ponderea fiecărui tip de contradicţii în cadrul situaţiei respective. Analiza nu poate fi completă dacă nu se distinge clar interferenţa forţelor direct implicate, a statelor situate în zona geografică a situaţiei de criză, cât şi a celor care se manifestă în această zonă şi aparţin altor puteri, state sau grupuri de state, comunităţi, organizaţii, instituţii naţionale sau internaţionale etc. Analiza situaţiilor de criză din diversele zone ale lumii evidenţiază, de asemenea, unele concluzii pentru evaluarea tipurilor şi modalităţilor probabile de manifestare a factorilor de risc şi insecuritate în contextul politic de la sfârşitul „războiului rece". Cauzele obiective sau subiective care generează situaţiile de criză, dacă nu sunt cunoscute, proliferează şi agravează conflictul, care nu se poate rezolva de la sine. În contextul strategic actual, naţiunile nu mai sunt preocupate de pericolul unei agresiuni de amploare, ci mai degrabă de tensiunile şi antagonismele generate de conflicte şi dispute etnice, de terorism şi crimă organizată, de proliferarea armamentelor, migrarea neautorizată şi de disputele economice. Gestionarea crizei poate fi înţeleasă ca un proces care implică organizare, planuri şi măsuri menite să aducă sub control situaţia, să oprească evoluţia negativă a acesteia şi să proiecteze o soluţie acceptabilă, deoarece principalul scop al ştiinţelor politice îl reprezintă găsirea căilor de menţinere a societăţii într-o stare de normalitate.

CAP. I - COMUNICARE ŞI INFORMAŢIE

1.1. Definiţia comunicării

Comunicarea reprezintă elementul indispensabil pentru funcţionarea optimă a oricărei colectivităţi umane, indiferent de natura şi mărimea ei. Schimbul continuu de mesaje generează unitatea de vedere şi, implicit, de acţiune, prin armonizarea cunoştinţelor privind scopurile, căile şi mijloacele de a le atinge, prin promovarea deprinderilor necesare, prin omogenizarea relativă a grupurilor sub aspect afectiv, emoţional şi motivaţional (opinii, interese, convingeri, atitudini). În vorbirea curentă, folosirea cuvântului „comunicare" nu ridică probleme speciale. Pentru majoritatea utilizatorilor, „a comunica" înseamnă „a aduce la cunoştinţă" sau „a informa". Acest fapt este evidenţiat de orice dicţionar explicativ unde, în general, sunt menţionate trei semnificaţii, parţial suprapuse, ale cuvântului „comunicare": 1. înştiinţare, aducere la cunoştinţă; 2. contacte verbale în interiorul unui grup sau colectiv; 3. prezentare sau ocazie care favorizează schimbul de idei ori relaţiile spirituale. Simplitatea aparentă nu elimină necesitatea de a defini mai exact semnificaţiile ştiinţifice ale termenului „comunicare". Comunicarea este un proces care, din perspectiva ştiinţei comunicării, dispune de patru componente fundamentale: 1. un emiţător, 2. un canal, 3. o informaţie, 4. un receptor. Într-o formă extrem de simplă, procesul de comunicare sau comunicarea poate fi redat (sau redată) astfel: informaţie

informaţie

emiţător - canal - receptor

Modelul elementar al comunicării Din această schemă se poate înţelege că procesul comunicării presupune mai mult decât un participant; anume, pe lângă emiţător (sau emitent), unul sau mai mulţi receptori potenţiali. Esenţa procesului stă în deplasarea, transferul sau transmiterea informaţiei de la un participant la celălalt. În mod frecvent, circulaţia are loc în dublu sens. Altfel spus, este bidirecţională. Acesta este, bunăoară, cazul dialogului, al unei discuţii dintre două persoane care, alternativ, joacă rolul de emiţător (vorbitor) şi receptor (ascultător). Alteori, circulaţia informaţiei poate avea loc doar într-un singur sens, adică este unidirecţională. Este cazul monologului, al cuvântărilor, al comunicării prin presă, radio sau televiziune. Comunicarea nu se încheie o dată cu preluarea sau receptarea mesajului. Informaţia poate exercita o influenţă efectivă asupra opiniilor, ideilor sau comportamentelor celor care o receptează. Procesul poartă numele de efect al comunicării şi se bucură în ştiinţa comunicării de o atenţie deosebită. Prin urmare, modelul elementar al comunicării trebuie extins: informaţie -

informaţie

emiţător - canal receptor - efect

Modelul elementar al comunicării, inclusiv „efectul" În această a doua schemă, comunicarea se aseamănă procesului „stimul - reacţie" (receptorul reacţionează la stimulii proveniţi din partea emiţătorului). Dar nu orice proces „stimul-reacţie" reprezintă o situaţie comunicativă. Teza că ar putea fi vorba de comunicare atunci când ochii ţi se închid (reacţie) la lumina fulgerului (stimul) nu se mai poate susţine. Procesul „stimul-reacţie", pentru a aparţine comunicării, ar trebui să fie cel puţin un proces intenţional. Pentru ca transferul de informaţie să devină un proces de comunicare, emitentul trebuie să aibă intenţia de a provoca receptorului un efect oarecare. Prin urmare, „comunicarea" devine un proces prin care un emiţător transmite informaţie receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce asupra 6

receptorului anumite efecte. Dacă se merge mai departe, se poate prelucra şi îmbogăţi modelul elementar al comunicării cu încă trei elemente fundamentale: codarea, decodarea şi „zgomotul de fond":

Modelul fundamental al comunicării Modelul poate fi citit relativ simplu. Dacă un emiţător doreşte să transmită o informaţie (x) unui receptor, informaţia trebuie să fie inteligibilă. De aceea, înainte de toate, emiţătorul trebuie să aibă grijă să se facă înţeles, să îşi găsească cuvintele, fie că procesul de comunicare are loc în scris sau oral. Pasul doi îl reprezintă codarea mesajului. Odată codat, acesta este transpus în semnale (y) care pot străbate canalul spre receptor. Receptorul trebuie să decodeze mesajul transpus în semnale şi să-l interpreteze (x'). În fine, comunicarea poate fi îngreunată de un surplus irelevant de informaţie (z) sau de zgomotul de fond. Un exemplu îl oferă distorsionarea mesajelor radiofonice din motive atmosferice. Acest ultim model al comunicării are avantajul că permite introducerea în discuţie a succesului în sens restrâns, a actului de comunicare. Reuşita procesului de comunicare implică într-o măsură oarecare izomorfismul dintre x şi x': receptorul acordă mesajului o semnificaţie (x'), care e aceeaşi ca şi pentru emiţător (x= x'). Acelaşi model indică însă şi impedimentele pentru ca izomorfismul să se realizeze: pot interveni erori de codare sau de decodare, precum şi zgomotul de fond.

1.2. Conceptul de „informaţie"

Cine spune „comunicare" se referă, de fapt, la „informaţie". Cele două concepte sunt atât de înrudite, încât nici o consideraţie asupra „comunicării" nu poate fi deplină fără o explicitare a „informaţiei". În general, în ştiinţa comunicării, informaţia este ceea ce se comunică într-unul sau altul din limbajele disponibile". Cu alte cuvinte, informaţia trebuie considerată ca o combinaţie de semnale şi simboluri. Semnalele ne pot duce cu gândul la undele sonore pe care le emitem în actul vorbirii, la undele radio sau cele de televiziune etc. Purtătoare de informaţie, semnalele sunt în sine lipsite de semnificaţie. Ele pot însă purta semnificaţii care - datorită unor convenţii sociale - pot fi decodate. Spre exemplu, în signaletica rutieră, culoarea roşie este simbol al interdicţiei. Altfel spus, semnificaţia unui simbol este dependentă de un consens în practica socială. Revenind încă o dată la ultima diagramă, putem spune că y şi z corespund semnalelor, pe când x şi x' sunt apropiate simbolurilor. Indiferent care este natura semnalelor folosite de emiţător, pentru ca influenţarea receptorului să se producă şi să se obţină efectul scontat, ambele instanţe - atât emiţătorul, cât şi receptorul - trebuie să atribuie aceeaşi semnificaţie semnelor utilizate.

1.3. Valoarea informaţiei

1.3.1. Ştiri şi informaţii Un mesaj poate conţine o cantitate mai mare de informaţie decât un alt mesaj. Ştirea „soarele a răsărit azi dimineaţă la ora 6 şi 8 minute" conţine mai multă informaţie decât ştirea: „azi-dimineaţă a răsărit soarele". Conceptul de „ştire", înrudit celui de „informaţie", ne poate fi de folos. Nimeni nu poate pune la îndoială faptul că afirmaţia „un om a muşcat un câine" este o ştire mult mai captivantă decât aceea că „un câine a muşcat un om". Având în vedere că probabilitatea ca un om să fie muşcat de un câine este cu mult mai mare decât reciproca, rezultă că sunt şanse considerabil mai mari ca ziarele să

consemneze faptul că „un om a muşcat un câine". În jurnalistică, acesta este un exemplu clasic că „ştirea" depinde de orizontul de aşteptare şi cunoaştere al receptorului (al ascultătorului ori al cititorului. Faptele sau evenimente ştiute, cu un grad de ocurenţă mai mare, au pentru receptor o valoare extrem de redusă din punct de vedere al noutăţii. În schimb, incidentele ori evenimentele neaşteptate au, evident, un grad ridicat de noutate. Faptele sau evenimentele ştiute, cu un grad de ocurenţă mai mare, au pentru receptor o valoare extrem de redusă din punct de vedere al noutăţii. În schimb, incidentele ori evenimentele neaşteptate au, evident, un grad ridicat de noutate. Rezultă că se aplică regula conform căreia noutatea este cu atât mai mare cu cât ceea ce s-a petrecut este mai improbabil, înainte chiar ca faptul să se fi consumat.

1.3.2. Valoarea informativă S-au înregistrat diverse tentative de a stabili „obiectivitatea" valorii informative, la nivel formal sau la nivel semantic. Formal, valoarea informativă poate fi calculată pe baza şanselor reale, mai mari sau mai mici, de a ieşi dintr-o anume situaţie într-un mod oarecare. În ceea ce priveşte nivelul semantic al valorii informative, aceasta s-ar putea calcula pe baza frecvenţei cuvintelor. Două aspecte sunt importante în acest cadru. Primul se referă la gradul de incertitudine presupus de un anumit eveniment (probabilitatea ca acel eveniment să se producă), iar cel de-al doilea la importanţa pe care o categorie sau alta de public o acordă evenimentului în cauză (cu cât importanţa acordată evenimentului este mai mare, cu atât mai mare este valoare informativă a ştirii la care el se referă). Asta însemnă că, dacă pentru o anumită categorie de public, această incertitudine este pronunţată, înseamnă că valoarea informativă (pragmatică) a mesajului este foarte mare. Referindu-ne la informatizarea rapidă a societăţii, fenomen ale cărui proporţii ne fac să vorbim de o societate informaţională, apare întrebarea dacă această societate informaţională este şi o societate cu adevărat informată. Căci una nu o presupune pe cealaltă. Relaţia cu cele spuse ceva mai sus nu este chiar atât de absconsă: trebuie subliniat

că valoarea informativă e de ordin pragmatic, existând selectiv doar pentru un anumit public. Aşadar, valoarea informativă a mesajului este dependentă: a) înainte de emiterea /receptarea mesajului, de incertitudinea receptorului în ceea ce priveşte posibilităţile de a ieşi dintr-o situaţie; această incertitudine trebuie corelată cu importanţa pe care receptorul o acordă fiecărei posibilităţi de a depăşi situaţia dată; b) după receptarea mesajului, de improbabilitatea care înconjura evenimentul înainte ca acesta să se fi produs şi de importanţa socială a evenimentului în sine.

1.4. Inteligibilitatea informaţiei

Uşurinţa de a citi o informaţie reprezintă o condiţie minimală a procesului de comunicare. Un ziar care se exprimă prea complicat se îndepărtează de la raţiunea sa de bază, informarea publicului larg. Un purtător de cuvânt, care se limitează la expedierea de broşuri sau materiale scrise într-un limbaj de lemn, nu are de ce să se mire că nimeni nu îl ascultă. „Comunicarea profesională" - sună a critică de când lumea - este mult prea dificilă. Limbajul politic sau cel administrativ intră în aceeaşi categorie. O reconsiderare obiectivă a fenomenelor contemporane duce la concluzia că succesul sau insuccesul în activităţile competitive nu derivă din calităţile intrinseci ale ofertei. Factorul permanent de care trebuie să ţinem seama este acela al acutei imprevizibilităţi. Cercetarea gradului de dificultate în decodarea informaţiei a ocupat în ultimele decenii un loc important în ştiinţa comunicării1. Cercetarea s-a aplecat asupra unei duble chestiuni. În primul rând, asupra factorilor care determină dificultatea informaţiei şi, în al doilea rând, asupra gradului de dificultate. Până în clipa de faţă, majoritatea cercetărilor s-a oprit la aspectele de stil sau la cele 1

Bertrand, Claude Jean – Deontologia mijloacelor de comunicare - Iaşi, Editura

Institutul European, 2000, pp. 87-89.

strict lexicale. Psiho-lingviştii, spre exemplu, consideră că dificultatea unui text depinde de vocabular, structura propoziţională, densitatea conceptuală şi de interesul oamenilor. În procesul de comunicare, exprimarea de tip funcţionăresc constituie adesea o barieră. Limbajul pe care îl folosesc funcţionarii şi nu numai ei, s-ar putea defini prin anumite caracteristici: a) exprimarea impersonală (preferinţa, printre altele, pentru construcţiile substantivizate: „finalitatea noastră este …", în loc de „noi vrem să …"); b) construcţii încâlcite (construcţii „cleşte", presupunând o mare distanţă între subiect şi predicat: „schimbarea de procedură în aprobarea bugetului pe care Camera Deputaţilor intenţiona să o introducă, şi care va fi anul acesta încă o dată aplicată în mod experimental, oferă posibilitatea de a fi rediscutată şi îmbunătăţită"); c) determinări pseudo-utile („sus-numitul ministru", „situaţia descrisă anterior"); d) exprimarea vetustă, în clişee („foarte apreciata dumneavoastră contribuţie", „fie-mi îngăduit în cele ce urmează să vă aduc la cunoştinţă … "). Oricât de complicat ar fi limbajul administrativ sau stilul oficial, comunicarea are rolul de a facilita relaţiile dintre autorităţi şi cetăţeni, dintre conducători şi conduşi. Aproape fiecare problemă, fiecare conflict şi fiecare neînţelegere are la bază o problemă de comunicare. Prin urmare, ce este comunicarea? Comunicarea este abilitatea oamenilor de a transforma spusele fără noimă, în cuvinte vorbite şi scrise, prin care ei sunt capabili să îşi facă cunoscute nevoile, dorinţele, ideile şi sentimentele. De ce avem nevoie să comunicam? Pentru că: a) suntem fiinţe sociale; a) trăim într-o lume în care milioane şi milioane de alţi oameni vieţuiesc; b) avem nevoie unii de alţii pentru siguranţa noastră, pentru confortul nostru, pentru prietenie şi dragoste; d) avem nevoie unii de alţii pentru a ne maturiza prin dialog; e) avem nevoie unii de alţii ca să ne îndeplinim scopurile şi obiectivele. Comunicăm ca să: 1. ne cunoaştem; 11

2. ne împărtăşim emoţiile unii altora; 3. schimbăm informaţii; 4. convingem pe alţii să înţeleagă punctul nostru de vedere; 5. construim relaţii. Atunci când comunicarea este ineficientă cauzează singurătate, conflicte, probleme în familie, insatisfacţii profesionale, stres psihologic, boli fizice etc.

1.5. Îmbunătăţirea abilităţilor de comunicare

Specialiştii2 cred că: • fiecare dintre noi poate învăţa să comunice mai bine; • fiecare dintre noi se poate schimba. De fapt, schimbarea este inevitabilă. Legea schimbării spune că: lucrurile nu rămân neschimbate; dacă nu se schimbă în bine, atunci se vor schimba în rău. Oamenii care înţeleg procesul comunicării au mai mare control asupra schimbărilor şi mai puţine eşecuri. Obstacolele în calea comunicării eficiente provin din: a) felul în care mintea noastră funcţionează; b) comportamentele Emiţătorului; c) comportamentele Receptorului; Cum să depăşim obstacolele din calea comunicării eficiente: a) ascultând; b) citind, interpretând limbajul corporal; c) vorbind. Obstacolele din calea comunicării eficiente provin din felul în care mintea noastră funcţionează. Percepţiile reprezintă propria noastră realitate, modul în care noi interpretăm şi înţelegem această realitate. Percepţiile se formează parcurgând următoarele etape: • Colectăm informaţii, dar: 2

Lacombe, F. - Rezolvarea dificultăţilor de comunicare – Iaşi, Editura Polirom, 2005, pp.

36-37.

a) colectăm doar o mică parte din informaţiile realităţii - nu putem înregistra toate informaţiile detectate de simţurile noastre. b) colectăm informaţiile într-un mod selectiv - vedem doar ceea ce dorim să vedem. Căutăm informaţiile care să vină în întâmpinarea presupunerilor noastre iniţiale şi neglijăm sau ne facem că nu le observăm pe cele care le contrazic. c) colectăm informaţiile într-o anumită ordine. • Aşezăm informaţiile în categorii. Aranjarea pe categorii a informaţiilor este foarte folositoare, fiind o modalitate de a pune ordine în realitatea haotică din jurul nostru, tocmai pentru a o putea înţelege. Dar aranjarea pe categorii este, în acelaşi timp, periculoasă, deoarece aceste categorii creează anumite presupuneri sau predicţii: „Bărbaţii cu pielea închisă la culoare sunt violenţi", „Oamenii în vârstă sunt mai puţin dispuşi la schimbare". Acestea sunt stereotipuri. • Creăm propria noastră realitate, dar fiecare dintre noi poate să aibă percepţii foarte diferite şi deci, realităţi foarte diferite. Aceste diferenţe cauzează adesea neînţelegeri şi conflicte. • Stereotipuri şi prejudecăţi Stereotipul este ca o ştampilă, care multiplică de mai multe ori o imagine după un singur şablon. A crea stereotipuri este o funcţie naturală a creierului nostru, prin care simplificăm realitatea complexă, pentru ca mintea şi corpul nostru să dezvolte răspunsuri automate la stimuli similari. Stereotipia, în relaţiile sociale, are o funcţie utilă: prin clasificarea indivizilor le putem anticipa comportamentul şi planifica reacţiile. Dar a crea stereotipuri poate fi periculos. Stereotipurile culturale conduc la prejudecăţi, la opinii negative despre ceilalţi. Stereotipurile şi prejudecăţile sunt obstacole majore în comunicare şi, mai mult decât atât, sunt cauzele unor acţiuni şi emoţii negative. Deseori oamenii au stereotipuri legate de: vârsta, sex, rasă, religie, vocaţie, naţionalitate, locuri, lucruri etc.

Stereotipurile au patru caracteristici principale3: a) Sunt mult mai simple decât realitatea; b) Se obţin mai degrabă de la „mediatori culturali", decât prin proprie experienţă; c) Sunt false prin însăşi natura lor; d) Atunci când sunt dobândite în copilărie sunt foarte greu de schimbat şi rămân cu încăpăţânare în mintea noastră, colorând percepţiile şi comportamentele noastre. • Percepţiile asupra relaţiilor Putem percepe relaţiile cu alţii în baza a trei roluri metaforice: părinte, adult şi copil. Dacă un individ intenţionează să relaţioneze cu altul, ca de la adult la adult, dar este perceput ca un părinte care vorbeşte copilului, interacţiunea dintre cei doi va crea neînţelegeri şi resentimente.

1.6. Comportamentul emiţătorului

•

Sensuri diferite ale cuvintelor

Adeseori, nu suntem capabili să alegem cuvintele potrivite pentru ceea ce am dori să exprimăm. De remarcat că, pentru persoane diferite, acelaşi cuvânt poate să aibă sensuri diferite. •

Ascunderea sentimentelor şi a gândurilor

Aşa cum armata codifică mesajele pe care le transmite, pentru motive de siguranţă naţională şi noi putem hotărî să ne codificăm mesajele pentru motive de securitate personală. Sau, pur şi simplu, pentru că am fost instruiţi, încă de mici, să ne exprimăm indirect atunci când este vorba de anumite subiecte sau sentimente. Unul din motivele principale ale unei comunicări defectuoase este obiceiul de a face presupuneri, de a ghici. Putem observa cu uşurinţă comportamentul unei persoane, putem să îi auzim cuvintele şi să îi vedem faptele, dar putem doar presupune, putem doar să ne imaginam ce înseamnă cuvintele şi faptele respective, ce gânduri şi sentimente se ascund în spatele lor. Gândurile şi sentimentele unei persoane sunt deseori ascunse cu foarte mare grijă 3

Sburlescu, A. – Comunicarea eficientă – Bucureşti, All, 2005.

şi, prin urmare, nu sunt observabile direct, aşa cum sunt comportamentele. •

Emiţătorul poate fi orb la emoţiile sale sau orbit de către acestea

Emoţiile ne ajută să ne conturăm valorile, să ne stabilim direcţia şi scopul în viaţă. Sunt o parte fundamentală a motivaţiilor noastre şi ne dau acele chei cu care găsim soluţii problemelor noastre. Este important să ne recunoaştem propriile sentimente, să fim conştienţi de bogăţia noastră interioară. Această abilitate ne poate ajuta să depăşim multe probleme de comunicare. Uneori, în loc să fim orbi la propriile noastre emoţii, suntem orbiţi de către acestea. Sentimentele intense pot bloca capacitatea noastră raţională. Situaţia o numim „a fi sub impactul unor emoţii puternice". Atunci când oamenii sunt conduşi de emoţiile lor de o aşa manieră încât nici o logică sau voinţă nu pot avea vreo influenţă asupra lor, se comportă în detrimentul lor şi al altora. În asemenea situaţii, o comunicare eficientă poate ajuta enorm.

1.7. Comportamentul receptorului

•

Auzim prin propriile noastre filtre

a) Avem multe filtre care distorsionează ceea ce auzim; b) Avem filtre de atenţie care ne ajută să nu fim copleşiţi de cantitatea în creştere de sunete şi de informaţii; c) Avem filtre emoţionale care blochează sau ne distorsionează înţelegerea realităţii; d) Avem propriile noastre aşteptări, care ne deformează comportamentul. •

Atenţia receptorilor poate fi cu uşurinţă distrasă

Atunci când emiţătorul vorbeşte, mulţi receptori sunt neatenţi. Unul dintre motivele care stau la baza unei ascultări neatente (acelaşi motiv poate sta la baza unei ascultări atente) este acela că oamenii gândesc mai repede decât vorbesc. În timp ce ascultăm, avem mult timp liber pentru a ne gândi. O rată medie de vorbire este cuprinsă între 125-150 de cuvinte pe minut. Această medie este mică şi înceată pentru ureche şi creier, care pot procesa cam de patru ori mai

mult şi mai repede. • Reacţii care blochează comunicarea Deseori, receptorii reacţionează în moduri în care, potrivit cercetărilor, conduc la blocarea comunicării, la creşterea distanţei emoţionale între oameni şi la descreşterea eficienţei celorlalţi de a rezolva problemele.

CAP. II - CONFLICTUL-DIMENSIUNE ESENŢIALĂ A COMUNICĂRII

2.1. Conflictul - perspective de analiză Comunicarea este un proces cu care ne confruntăm în fiecare zi, dar conflictul este şi el un „ingredient" cotidian al experienţei noastre de viaţă. Unii oameni par să ştie doar să provoace conflicte, alţii le şi rezolvă. Se cuvine însă să observăm că, aşa cum se exprimi unii autori, folosind o metaforă foarte inspirată atunci când conflictul devine foarte intens (ceea ce se numeşte escaladarea conflictului), acesta arde precum un foc toate bunele intenţii ale partenerilor în comunicare; astfel, în mitologia greacă, la intrarea în Infern stă Cerber, un câine cu trei capete, cu o coadă mare cu spini care permite sufletelor să intre cu uşurinţă, dar, o dată trecute de coada lui Cerber, acestea nu se mai pot întoarce (aceleaşi proprietăţi le regăsim la capcanele utilizate pentru prinderea animalelor - ele permit animalului să intre, dar fac imposibilă ieşirea). Similar, în conflict se intră cu uşurinţă, dar ieşirea este mult mai dificilă. Un alt fapt important ne arată că oamenii, în genere, sunt din ce în ce mai puţin pregătiţi pentru a face faţă avalanşei demografice a ultimilor ani, fenomen care conduce la intrarea în contact - pe parcursul vieţii - cu mult mai multe persoane în vederea realizării diferitelor activităţi; o sursă importantă de accentuare a acestor nevoi de a dezvolta strategii de comunicare eficiente şi de rezolvare pozitivă a conflictelor o reprezintă provocările lansate de mass-media, care, pe de o parte, privesc diminuarea posibilităţilor de socializare a persoanei şi, pe de alta (cum este exemplul furnizat de reţeaua Internet), îi lărgesc acesteia opţiunea contactului cu semeni situaţi la mari distanţe geografice şi cu experienţe de viaţă complet diferite de a sa. Iată de ce vom sesiza, încă din această introducere, că în fapt conflictul este inevitabil; mai mult, nu numai că nu putem să-l ocolim, dar în cele mai multe cazuri, potenţat şi controlat, acesta se află în postura de a îmbunătăţi simţitor implicarea

cursanţilor, motivaţia pentru învăţare şi - în ultimă instanţă - eficienţa învăţării şi activităţii propriu-zise. Totuşi, se cuvine să nu tragem prematur o concluzie într-o asemenea măsură categorică. De aceea, o întrebare care ne va traversa întregul demers va privi următoarea problemă: este conflictul un element autentic şi inerent în comunicare ori avem de-a face cu o structură mai mult sau mai puţin artificială? Cu alte cuvinte, putem vorbi despre o comunicare eficientă lipsită total de aspecte conflictuale ? Răspunsul la această întrebare considerăm că încă necesită construcţii şi elaborări ulterioare. Desigur că tendinţa firească este aceea spre o comunicare care să nu fie limitată de apariţia conflictelor (care de cele mai multe ori introduc în structura comunicării ceea ce vom numi aici reziduuri de comunicare). Considerăm că o comunicare lipsită în totalitate de potenţialităţile conflictului este neautentică, deci nu îndeplineşte atributele aşteptate, cele ale eficienţei. Cum am putea rezolva practic această dilemă? Un posibil răspuns ar fi jalonat de următoarele direcţii4: -

necesitatea cunoaşterii caracteristicilor conflictelor;

dezvoltarea unor legături, unor relaţii între conflicte şi aspectele definitorii

ale comunicării printr-un management al conflictelor care să conţină elemente polare, în acelaşi timp de stimulare şi de stingere a acestora.

În general, vom distinge trei momente importante în câmpul educaţional, în ceea ce priveşte conflictul: -

identificarea problemei, cu oportunitatea căilor de provocare a conflictului;

rezolvarea conflictului cu accent pe latura social-comunicaţională a

fenomenului; -

valorificarea achiziţiilor care urmează conflictului.

De multe ori am fost întrebat: de ce strategii de provocare a conflictului ? Pentru a oferi doar o motivaţie (cea mai puternică, de altfel, dintre multiplele posibile), să ne 4

Chifu, Iulian, Analiza de conflict, Editura Politeia - SNSPA, Bucureşti, 2004.

gândim la faptul că managerii, spre exemplu, au astfel ocazia să-şi obişnuiască echipa cu anumite conflicte pe care le pot controla şi astfel să dezvolte la aceasta strategii de lucru în cazul apariţiei unor conflicte neproductive pentru activitatea sa. Dacă este să vorbim despre influenţa pozitivă a conflictelor, ne referim cu siguranţă la o îmbinare între cele trei fenomene; aceasta nu doar în sensul că rezolvării conflictului îi urmează evidenţierea unor achiziţii şi echilibrări superioare celor care funcţionau înainte de declanşarea acestuia, dar chiar provocarea conflictului ca atare trebuie să conţină direcţiile de dezvoltare a acestor rezolvări ale conflictului. Astfel, vom observa că natura achiziţiilor (cognitive, afectiv-motivaţionale, comportamentale etc.) se construieşte în rezolvarea de conflict şi că, în ceea ce priveşte cazul în speţă, tocmai aceste achiziţii conduc la stingerea sa. Această perspectivă poate părea la o primă vedere paradoxală, deoarece necesitatea unui astfel de progres impune conflictul drept un element destabilizator pentru relaţia de comunicare respectivă, dar stingerea pozitivă a acestui conflict aduce cu sine achiziţia dorită; este încă un argument în sprijinul perspectivei noastre, conform căreia conflictul trebuie gândit sistemic, cu situarea accentului deopotrivă pe identificarea tehnicilor /modalităţilor propice de stimulare şi pe rezolvarea sa, pe evidenţierea achiziţiilor pe care această rezolvare le presupune.

2.2. Conflictul. Caracterizare generală Termenul de conflict provine din latinescul conflictus, desemnând „lovirea împreună cu forţă" şi implicând prin aceasta „dezacorduri şi fricţiuni între membrii grupului, interacţiune în vorbire, emoţii şi afectivitate". T.K. Gamble şi M. Gamble definesc conflictul ca o variabilă pozitivă, în sensul că, „dincolo de toate perspectivele, conflictul este o consecinţă naturală a diversităţii". Astfel, chiar dacă răspunsul pare, la o primă vedere, unul destul de facil, să încercăm pentru început să construim imaginea de ansamblu a conflictului; să vedem ce este un conflict, ce elemente componente îl definesc, cum apare şi ce fel de rezultante poate presupune. Vom înscrie acest demers în încercarea de a construi o matrice flexibilă, descriind 19

un parcurs pe un continuum, unde un optim al conflictului nu doar că nu împiedică activitatea unui grup, ci, mai mult, este necesar şi util. Pe de altă parte, nu putem să nu remarcăm că definirea acestui optim ridică alte întrebări ţinând de intersecţia planurilor (intersecţia scopurilor pe care ni le propunem cu unicitatea situaţiei, spre exemplu). Mai precis, vom încerca să surprindem latura acţională a conflictului, principiile sale de generare, precum şi pe cele de stingere, în legătură directă cu modul în care această problemă poate să îmbrace forma unui instrument de lucru pentru formator /trainer. Am optat pentru o astfel de manieră de conceptualizare a fenomenului deoarece considerăm că, în caz contrar, riscăm să trecem cu vederea exact schimbările /transformările şi progresul dezvoltat pe axa informativ-formativ, ca şi elementele de risc, de barieră impuse de depăşirea (în ambele sensuri - crescător şi descrescător) ponderii optimului de conflict, despre care vorbeam mai devreme, în câmpul dezvoltării personale şi de grup. Iată de ce, înainte de a vorbi despre conflict ca atare, să vedem de unde porneşte acesta. Astfel, preluându-1 pe Pondy, putem utiliza patru perspective de analiză, fiecare dintre acestea aflându-se în relaţie directă cu un anumit aspect privitor la procesul conflictului: 1)

condiţiile anterioare (astfel, sărăcia resurselor pentru realizarea unei

anumite sarcini poate produce un conflict în cadrul unei echipe); de exemplu, gândiţi-vă că aveţi mâine un examen şi căutaţi o carte pentru a vă reaminti anumite lucruri, dar nu o găsiţi la locul ei din bibliotecă; cineva din familie vă spune că a venit un coleg de-al dumneavoastră şi a împrumutat-o pentru câteva zile - faptul că a existat o singură carte şi acum ori dumneavoastră, ori colegul dumneavoastră trebuie să aveţi acces la ea poate conduce la conflict mult mai repede decât dacă aţi fi avut fiecare câte un exemplar din cartea respectivă; 2)

stările afective (stresul, tensiunea, ostilitatea, anxietatea); aţi observat că,

atunci când sunteţi stresaţi de ceva (să luăm tot exemplul de mai sus în care vă aflaţi în faţa unui examen), tindeţi să reacţionaţi conflictual mai repede decât în alte situaţii;

stările şi stilurile cognitive ale indivizilor;

existenţa „comportamentului conflictual" ; trebuie însă făcută aici o

nuanţare necesară, pe care Pondy o omite: considerăm că în practică - dacă este să ne referim în mod strict la acest concept - este greu de întâlnit un astfel de „comportament conflictual", el fiind o sumă a mai multor influenţe ale unor variabile ca situaţia, partenerul, tipul de relaţie care există între comunicatori etc. (deşi putem regăsi anumite caracteristici accentuat conflictuale la un comportament agresiv, spre exemplu, centrat pe ego-ul propriu). Utilizând cele patru perspective oferite de Pondy, Thomas înţelege prin conflict un proces care începe când o parte percepe că cealaltă parte a fost frustrantă în raport cu ea. Chiar dacă apreciem că modalitatea de definire utilizată de acest autor tinde să surprindă corect apariţia conflictului, nu trebuie să omitem perspectiva conform căreia putem caracteriza un conflict ca atare atunci când ambele părţi intuiesc neclarităţile, divergenţele, dar nu pot sau nu doresc să aplice rezolvările pe care le au în câmpul comunicării proprii. Astfel, faptul că o parte o concepe pe cealaltă frustrantă în raport cu ea este mai degrabă o condiţie favorizantă a conflictului decât conflictul ca atare; şi aceasta deoarece, dacă prima parte îşi comunică nemulţumirile şi cea de-a doua parte găseşte o rezolvare cu care cel frustrat să fie de acord, nu am asistat la rezolvarea, ci doar la evitarea conflictului; este vorba despre etapa de „dezacord" pe care o propune Forsyth. În aceeaşi capcană cade şi Steers, care propune o definiţie mai cuprinzătoare decât Thomas: el defineşte conflictul ca „implicând situaţii în care aşteptările unei persoane (ale unui grup), comportamentele acesteia prin care îşi urmăreşte obiectivele sunt blocate de o altă persoană sau un alt grup". Myers vede conflictul ca rezultat al unui raport, ceea ce ne oferă o predispoziţie spre o anume echitabilitate a participanţilor la actul comunicării; aceeaşi definiţie este totodată utilă în tratarea problemei rezolvării conflictului: Atunci când acest raport nu este respectat, una dintre părţi devine frustrantă in raport cu cealaltă, iar aceasta situaţie poate genera conflictul. Citându-1 pe Deutsch, Richard §i Patricia Schmuck afirmS: „Conflictul există in momentul in care activităţi incompatibile se întâlnesc - atunci când o activitate este blocată, interferează, lezează sau face intr-un anumit fel cea de-a doua activitate mai puţin plăcută sau eficientă", autorii precizând insă că, ,,in clasă, conflictul oferă oportunitatea dezvoltării individuale şi de grup". 21

Funcţii ale conflictului Adaptând valorile majore propuse de Alan Filley în ceea ce priveşte conflictul, putem gândi următoarele funcţii pe care le îndeplineşte acesta în calitatea sa de factor al comunicării : -

multe conflicte pot funcţiona în direcţia reducerii sau chiar eliminării

probabilităţii altor conflicte, mai puternice, în viitor; conflictul poate creşte inovaţia, sprijinind găsirea unor noi modalităţi de a privi lucrurile, noi modalităţi de a gândi şi noi comportamente; -

conflictul poate dezvolta sensul coeziunii, al „fiinţării împreună" prin

creşterea încrederii ; -

conflictul ne poate oferi o oportunitate excelentă pentru a măsura puterea şi

viabilitatea relaţionărilor noastre cu ceilalţi.

2.3. Tipologia conflictului Problema surselor de conflict relaţionate cu tipologia acestuia ne oferă o dovadă în plus a utilităţii şi corectitudinii unei viziuni integratoare, procesual-acţionale asupra problematicii conflictului. Integrându-ne unei atare perspective, vom observa că sursele conflictelor acţionează ca un criteriu extrem de nuanţat, de complex, dar semnificativ pentru alcătuirea unor tipologii ale conflictelor. Spunem că avem de-a face cu un criteriu complex deoarece, câteodată, unele dintre surse acţionează şi într-un mod secvenţial, dar putem observa cu uşurinţă şi o mulţime de intersecţii ale acestor surse în interiorul unui tip anume de conflict. Trebuie spus şi că larga dezvoltare a legăturilor dintre tipurile de conflicte şi flexibilitatea graniţelor dintre acestea diminuează semnificativ eficienţa unor criterii, în sensul absolut al cuvântului, de tipologizare a acestora; de aceea, credem noi, devine mai utilă o perspectivă procesuală, sistemică a unui anumit cumul de criterii care ar opera în acelaşi timp. În practică, există o multitudine de tipuri ale conflictului; vom vorbi însă la început despre patru mari tipuri de conflict5: 5

Chiciudean, Ion ş.a. – Gestionarea crizelor de imagine, Bucureşti, Comunicare.ro, 2002,

p. 135. 22

conflictul-scop, care apare atunci când o persoană doreşte rezultate diferite

faţă de alta; -

conflictul cognitiv, bazat pe contrazicerea unor idei sau opinii ale altora

privitoare la un anumit fenomen; -

conflictul afectiv, ce apare atunci când o persoană sau un grup are

sentimente sau emoţii incompatibile cu ale altora; -

conflictul comportamental, ce apare atunci când o persoană sau un grup face

ceva care este de neacceptat pentru ceilalţi. Conflictul-scop este observabil de multe ori. În ceea ce priveşte conflictul afectiv, se poate sublinia astfel faptul că acesta are o posibilitate directă de iradiere prin mutarea accentului conflictual de pe un obiect pe altul, ceea ce face rezolvarea de conflict mai dificilă. Automat, un astfel de conflict afectiv poate induce un conflict cognitiv şi, ulterior, starea conflictuală va lua o formă mult mai accentuată în cadrul unui conflict comportamental. Desigur că nici ordinea, nici modalităţile de dezvoltare pe care le-am propus aici nu sunt definitive; practic, conflictele despre care am vorbit pot apărea cu o sferă de simultaneitate lărgită sau, dacă este să introducem un alt criteriu de clasificare, şi anume timpul, anumite tipuri de conflict pot să fie temporare, altele putând să dezvolte un registru cronic. Totuşi, nu trebuie să omitem ideea de la care am plecat în structurarea acestui capitol: conflictul în cadrul comunicării, atunci când are proporţii optime şi o justificare temporală şi cognitivă, nu numai că nu este negativ, dar putem spune că posedă un rol esenţial; Coser afirmă că „un conflict poate să ajute câteodată indivizii şi membrii unui grup să crească şi să-şi dezvolte identităţile". Referitor la criteriul modului de comunicare, regăsim un conflict intrapersonal (spre exemplu, conflictele intra- şi interrol) şi unul interpersonal; în ceea ce priveşte legătura dintre conflict ca atare şi metodele de interacţiune educaţională, punctul nostru de vedere ne focalizează atenţia asupra acestuia din urmă. Goodall Jr. identifică zece astfel de tipuri care pot conduce la declanşarea unui conflict interpersonal: 1)

conflictele care apar din diferenţele de opinii asupra problematicii aflate în

discuţie; 2)

conflictele situate în diferenţele de valori care afectează rezultatele 23

grupului, sarcina sau accesul Ia rezultate sau sarcină; sunt mai intense decât cele observabile în diferenţele de opinii (deşi pot apărea într-o formă asemănătoare), deoarece, atunci când persoanei îi sunt puse sub semnul întrebării elemente ale tabelei valorice, ea tinde să intre în defensivă; 3)

conflictele atribuite dezacordurilor privind calitatea dovezilor utilizate în

luarea deciziilor sau rezolvarea problemelor; 4)

conflictele atribuite loialităţii personale ori prieteniei, care ar putea afecta

ori afectează deciziile luate în cadrul grupului; spre exemplu, conflictul între două roluri incompatibile (cel de director al şcolii şi cel de prieten cu unul dintre subordonaţi) poate fi observat într-un astfel de conflict interpersonal; 5)

conflictele care-şi au originea în neînţelegerea, la un nivel mai simplu sau

complex, intenţiilor, obiectivelor sau scopurilor negociate de membrii grupului; în special la primele întâlniri ale unor grupuri nou formate se va observa o tendinţă în acest sens: oamenii vor discuta asumându-şi anumite responsabilităţi, apoi, la următoarea întâlnire, vor observa că nu fiecare dintre ei a înţeles discuţia avută în acest sens (totdeauna se găseşte cineva care să spună: „Dar nu am discutat aşa! "); 6)

conflicte provenind din închiderea la perceperea recompenselor în urma

participării la activitatea de grup; unii oameni îşi văd (corect sau incorect) contribuţia la grup ca fiind insuficient răsplătită de partea din câştigul rezolvării activităţii prin contribuţia la grup; 7)

conflictele situate în prejudecăţi personale sau alte probleme care nu

privesc sarcina grupului, dar sunt observabile în discuţiile despre aceasta; conflictele careşi găsesc originea în ambiţia, motivaţia sau conducerea unuia sau mai multor membri ai grupului, elemente percepute de alţi membri ai grupului drept potenţială ameninţare; dacă un şef de departament doreşte să fie remarcat de superiorii săi şi pentru aceasta le cere subordonaţilor un efort suplimentar, dar aceştia nu au nici o motivaţie pentru a-1 întreprinde, avem de-a face cu un astfel de conflict; 8)

conflictele fundamentate în înfăţişarea fizică sau atractivitatea unei

persoane şi favorurile oferite ei de alţi membri ai grupului datorită acelor calităţi; 9)

conflictele atribuite stilului personal (stil de viaţă, stil de comunicare, stil de

răspuns, stil de conducere şi, în general, stil de a fi). Observăm că tipologia prezentată de Goodall Jr. le cuprinde doar pe cele mai importante, de departe insuficiente numeric pentru a vorbi despre surprinderea cantitativă a 24

tuturor tipurilor de conflict interpersonal; probabil că, fără riscul exagerării, putem spune că avem şi aici un număr nelimitat de posibilităţi combinatorice. De altfel, am amintit deja că, similar cazului comunicării ca atare, tipologiile conflictului pot să îmbrace forme extrem de numeroase; mai mulţi autori, printre care şi R. Schmuck şi P. Schmuck, vorbesc despre: -

conflictul procedural - caracterizat de dezacord în ceea ce priveşte cursul

acţiunii care trebuie aplicat pentru a se îndeplini obiectivele; -

conflictul-scop;

conflictul conceptual - caracterizat de dezacorduri în ceea ce priveşte ideile,

teoriile, opiniile etc. ; -

modelul S-T-P (situaţie – ţintă - propunere), un conflict care se află mai

degrabă la interacţiunea dintre condiţiile activităţii, obiectivele propuse şi modalităţile de îndeplinire a acestora; modelul S-T-P ni se pare un concept util, apropiat de viziunea dinamică pe care încercăm să o imprimăm acestor analize, în perspectiva folosirii nu doar a unuia dintre criterii, ci a unui sistem criterial; -

conflictul interpersonal etc.

Astfel că, indiferent de tipul conflictului, identificarea adevăratelor surse care au condus la apariţia şi apoi la dezvoltarea şi escaladarea acestuia este o operaţie extrem de importantă atunci când grupul doreşte să rezolve conflictul şi - în acelaşi timp - să-şi restructureze şi stabilizeze eficienţa comunicării; merită să fie amintit aici şi un efect interesant pe care neînţelegerea în acelaşi mod a unui mesaj de către părţi poate să-1 producă: este vorba despre „percepţia imaginii în oglindă". Mai precis, aceasta este receptarea reciprocă a părţilor implicate în conflict ca fiind surse ale conflictului. Utilizarea diferenţelor de soluţionare a unei anumite probleme între copil şi adult (în sens iniţial), între individ şi grup (punct de vedere produs ulterior, cu o sferă de acţiune mai cuprinzătoare) îşi regăseşte o dezvoltare propice cu un impact educaţional extrem de favorabil în conflictul sociocognitiv (observăm că, şi în acest caz, nu mai acţionează un singur criteriu, ci, mai degrabă - cum am anticipat deja -, o rezultantă a unei sume criteriale). În acelaşi timp, nu trebuie să uităm că şi modul de focalizare a conflictelor poate fi considerat un criteriu relevant în clasificarea acestora: în acest caz, avem de-a face cu un conflict focalizat direct pe achiziţiile care îi urmează. Acestea din urmă pot să fie informative sau să privească aspecte ale dezvoltării în ansamblu a persoanei respective deoarece, aşa cum afirmă Winnykamen, este posibilă 25

învăţarea pornind de la erorile celuilalt. Modelul corect îşi păstrează, fireşte, rolul esenţial în învăţare, dar este utilă din punctul de vedere al acestei paradigme măsura în care acesta confruntat cu opţiunea greşită de soluţionare - provoacă un conflict sociocognitiv: modelul introduce centrări opuse şi oferă în acelaşi timp subiectului perturbat elemente importante pentru reorganizarea demersului său cognitiv. Astfel, conflictul conduce inevitabil la o reacţie adaptativă, coordonată atât cognitiv, cât şi social. Este vorba despre aşa-numitul factor P (englezescul postponement, desemnând capacitatea de a suspenda o activitate) identificat de Stenhouse. Caracteristica acestui factor este aceea de a inhiba, într-o situaţie dată şi cel puţin temporar, un răspuns instinctiv care înainte era normal, cu scopul de a-i substitui un răspuns nou şi inteligent, adică adaptativ; or, o astfel de reacţie presupune cu necesitate interacţiunea dintre indivizi, văzută aici ca un catalizator în momentul apariţiei unui suport conflictual. Totuşi, premisele conform cărora o interacţiune între doi indivizi determină în motivaţia apariţiei conflictului noi coordonări cognitive nu sunt întotdeauna adevărate. Există destul de multe cazuri în care activitatea colectivă nu desemnează în mod automat şi coordonarea acţiunilor indivizilor; în altă ordine de idei, putem regăsi şi lipsa de implicare a tuturor indivizilor dintr-un grup în executarea unei sarcini colective (ceea ce Gary Jones denumea „chiul social", adică absenţa contribuţiilor unor membri ai grupului la realizarea activităţii tocmai datorită acţiunii colective care îl degrevează pe individ de responsabilitatea participării). De asemenea, un impediment major poate fi reprezentat, spre exemplu, de structurile autoritare dintr-un grup, deficienţele de comunicare sau chiar de natura sarcinii. Astfel, într-un grup pot exista structuri formale sau informate de autoritate care pot opri persoanele mai puţin implicat să participe pe deplin la activitatea curentă. în acelaşi timp, se dezvoltă astfel o structură de dependenţă faţă de un lider. În ceea ce priveşte deficienţele de comunicare, acestea pot fi datorate unor cauze fizice sau psihice. Când avem de-a face cu cel de-al doilea caz, vom analiza sursele acestor deficienţe (de exemplu, unii copii care nu se pot integra grupului pot manifesta fenomene de respingere privind mărimea, dificultatea sarcinii, corelarea acesteia cu unităţile de timp alocate, relaţionarea volumului de activităţi cu obiectivele propuse, probleme extraşcolare care cauzează deficienţe în comunicare etc.) şi, după caz, vom putea îmbunătăţi performanţele de interacţiune a grupului în scopul realizării coordonărilor cognitive. Importanţa 26

pe care acest nou mod de abordare o are în declanşarea, ca şi - paradoxal - în aplanarea conflictelor este multiplă. În acest sens, un conflict care apare în procesul de tratare a informaţiei potenţează ponderea cognitivă a respectivului fenomen. Această deplasare de accent pune individul în postura de tehnician al comunicării, o comunicare care îmbracă mult mai specific atributul utilităţii. O importantă dimensiune a conflictului care are consecinţe pozitive este acţiunea de modelare. Apariţia modelului induce centrări uneori în totală neconcordantă cu cele ale modelatului. însă acest fenomen, desigur perturbator, conduce la evoluţii ulterioare prin reexperimentare proprie a comportamentelor imitate într-o primă etapă. Această reexperimentare nu este o simplă achiziţie, ci o integrare de nivel superior, o armonizare cu dimensiunile proprii ale celui modelat. Smedslund vorbeşte despre un conflict între mai multe răspunsuri incompatibile provocate simultan de o situaţie dată. Desigur că, în cazul modelării, acestea sunt răspunsul propriu, răspunsul modelului, răspunsurile unor alţi membri ai colectivităţii în cauză şi chiar unele răspunsuri adaptative, care nu ar provoca însă un conflict autentic. Este vorba aici despre o ipostază a teoriei minimului efort aleasă de către fiinţa umană, conform căreia se caută soluţia cea mai bună care se poate obţine cu un efort minim. Există, de altfel, indicatori importanţi în sesizarea unui conflict aşa-numit de „marcaj social": vârsta participanţilor, sexul, etnia, provenienţa cunoscută etc. Când avem un conflict între egali, vom putea folosi tehnica contrapunerii în oglindă. Existenţa unor poziţii opuse, dar complementare în esenţă este deseori întâlnită în ştiinţele sociale (un exemplu din pedagogie priveşte opoziţia dintre metodele activ participative bazate pe interacţiunea individului şi metodele expozitive care se adresează unui număr extins de elevi). Aici, avantajele şi dezavantajele fiecărei categorii de metode sunt complementare, dar evidenţa acestui fapt apare mult mai direct în utilizarea tocmai a unui astfel de conflict „în oglindă". În cazul conflictului sociocognitiv, este importantă utilizarea itemilor-tampon (sau de trecere), care atrag atenţia în momentul varierii surselor de conflict. Utilizarea în cadrul conflictului sociocognitiv de către adultul experimentator şi a unui alt adult complice ne trimite cu gândul la două metode aparent opuse : expunerea cu oponent şi focus-group-ul.

Expunerea cu oponent presupune utilizarea în cadrul activităţii şi a unui alt cadru didactic sau student cu care, în prealabil, lectorul a stabilit anumite momente în cursul lecţiei când acest colaborator amestecat printre participanţi trebuie să anime expunerea cu întrebări, comentarii şi contraziceri. Aceste momente sunt bine alese de lector atunci când sunt probleme mai importante, şi deci atenţia auditorului trebuie să fie maximă. Eficienţa acestei metode priveşte, desigur, un element de contagiune şi de demultiplicare în grup a divergenţei /perturbării propuse nu de lector, ci chiar de unul dintre membrii grupului. În ceea ce priveşte corelaţia cu focus-group-ul, vom vedea că, în cazul acestei tehnici, un membru al grupului era desemnat să intervină cu critici /controverse la adresa problematicii în discuţie atunci când părea că discuţia a fost epuizată prematur de către grup. Utilizarea oponentului, dar nu în cadrul grupului, ci în cadrul acţiunii de grup în prezenţa conflictului de natură sociocognitivă, devine, iată, extrem de interesantă şi de utilă. O tehnică de învăţare prin introducerea programată a conflictului se dovedeşte şi adaptată; menţionăm doar complexitatea acesteia, una dintre primele probleme care se pot identifica fiind apariţia /existenţa unui conflict autentic. O altă problemă este chiar cea identificată de cei doi autori, faptul că apariţia şi rezolvarea conflictului nu presupun neapărat un progres cognitiv. Pentru a propune o modalitate de rezolvare a problemei, putem spune că trebuie să urmărim o grilă extinsă de achiziţii (cognitive, afective, relaţionale, motivaţionale etc.). Doise şi Mugny subliniază ideea conform căreia, în cazul grupurilor adulte, „produsul interacţiunii depinde în special de calităţile individuale ale partenerilor". În virtutea acestor argumente, putem identifica în practică trei motive principale ale eficacităţii conflictului sociocognitiv : informaţia, activismul şi creativitatea: 1)

Informaţia. Suportul informaţional oferit de către celălalt este deosebit de

util în elaborarea propriului model de evoluţie; astfel, latura socială a conflictului prezintă suport motivaţional şi câmp cognitiv lărgit; 2)

Activismul. Conflictul sociocognitiv instituie un tip de comportament activ

social şi cognitiv (bazat pe sesizarea şi rezolvarea „dilemelor"); 3)

Creativitatea. Rezolvarea conflictului presupune apariţia celei de-a treia

soluţii, care conţine elemente din primele etape, dar le depăşeşte ca nivel de elaborare, ca 28

mod de integrare şi eficacitate. Până în acest moment, în încercarea noastră de a delimita terminologic termenul de conflict, am făcut adesea referire la necesitatea unei viziuni integratoare, acţional -procesuale asupra fenomenului în cauză pentru a putea construi un instrument de lucru care să producă rezultate vizibile asupra performanţelor. Iată de ce considerăm utilă analiza teoretică focalizată pe determinarea direcţiilor de investigaţie din literatura de specialitate, în sensul construirii unui model al procesului conflictului. De la bun început, trebuie remarcat faptul că nu întâlnim o singură perspectivă care să ne dirijeze acest demers; de aceea, vom expune în cuprinsul capitolului de faţă câteva opţiuni procedurale, insistând asupra eficienţei pe care o atare manieră de lucru poate să o imprime activităţii educaţionale. Un model util privind procesul conflictului îl regăsim la K.W. Thomas; autorul ne propune patru stadii ale apariţiei conflictului: 1)

frustrarea - conflictul apare în momentul în care, aşa cum am văzut când

ne-am referit la o posibilă definiţie, cineva devine frustrat de acţiunea /inacţiunea altcuiva; 2)

conceptualizarea - în cadrul acestui stadiu, părţile încearcă să stabilească

natura problemei, caută o posibilă rezolvare a acesteia, încearcă să înţeleagă cum doreşte cealaltă parte să rezolve conflictul; această stare este denumită de K. Thomas o stare de „rezolvare de probleme". Etapa este deosebit de importantă, fiind responsabilă de naşterea cu adevărat a conflictului, deoarece în cadrul ei se dezvoltă unele analize care vor conduce comportamentul partenerilor la paşii următori: competiţia, colaborarea, compromisul, evitarea şi acomodarea, paşi deveniţi clasici în literatura de specialitate prin utilizarea matricei care-i cuprinde pe axa afirmare-cooperare; 3)

în continuitatea etapei de conceptualizare regăsim comportamentul,

definind felul în care persoanele îşi exteriorizează modul de înţelegere a conflictului apărut în interiorul etapei precedente; 4)

ieşirile reprezintă ultima etapă, situându-se pe un continuum extrem de

larg, de la o rezolvare satisfăcătoare pentru părţile aflate în conflict (comportamentele acestora se află într-o complementaritate oportună) până la regresarea în cea de-a doua etapă (conceptualizarea), dacă această rezolvare nu este obţinută. În ceea ce priveşte frustrarea, un model mai detaliat regăsim la Luthans, model care 29

poate fi util în analiza educaţională asupra conflictului (am văzut deja şi faptul că un număr mare de definiţii ale conflictului conţin frustrarea uneia dintre părţi ca un element central al procesului). Autorul ne aminteşte că, „în anumite cazuri, frustrarea poate să aibă de fapt o rezultantă într-un impact pozitiv asupra performanţei individuale sau a obiectivelor grupului ori organizaţiei ca atare", oferindu-ne un tabel exhaustiv asupra reacţiilor comportamentale la o acţiune de frustrare, reacţii pe care le putem integra şi în categoria adiţionalelor comportamentale ce apar în prezenţa conflictului. Modelul preocupărilor bilaterale, prezentat de Rubin, Pruitt, Kim împarte alegerea în funcţie de orientarea preocupărilor spre sine sau spre celalalt, pe o scara foarte extinsa, de la indiferenţă la maxim interes Cele patru situaţii se pot defini astfel: -

rezolvarea de probleme presupune un interes bidirecţional in favoarea atât a

propriilor interese, cat şi a intereselor celeilalte părţi; -

cedarea indică. o motivaţie mai profundă faţa de interesele celeilalte părţi

decât faţă de interesul propriu; -

lupta apare atunci când exista un interes puternic legat doar de interesul

propriu; -

evitarea este un rezultat al unei slabe motivaţii faţă de interesele ambelor

părţi. Modelul prezintă modalităţile de răspuns la conflict în determinarea pe care acestea o au referitoare la axa a două variabile individuale diferite: preocuparea faţă de rezultatele propriei părţi şi preocuparea faţă de rezultatele celeilalte părţi (în practică, putem spune că există anumite condiţii care afectează preocuparea noastră faţă de propriile rezultate şi altele, care afectează preocupările noastre faţă de rezultatele celuilalt). În ceea ce priveşte condiţiile care afectează preocuparea noastră faţă de propriile rezultate, observăm: •

Intensitatea interesului. Astfel, dacă în realitatea conflictuală identificăm

interese puternice ale părţilor, acestea sunt în măsură să producă aşteptări înalte şi rigide de la rezolvarea conflictului, ceea ce este acelaşi lucru cu a avea o puternică preocupare faţă de rezultatele proprii. 30

•

Ierarhizarea intereselor. Pentru a putea delimita aria noastră de acţiune

(guvernată de variabile limitative ca timpul, spaţiul, forţa etc.), trebuie întotdeauna ca anumite interese să ocupe un loc mai important în preocupările noastre, iar altele, un loc mai puţin important; această ierarhizare este utilă din perspectiva analizei pe care am intenţionat să o întreprindem în rândurile de mai sus. •

Tipul de centrare. Conform lui Rubin, Pruitt, Kim, negociatorii cu un cadru

de referinţă pozitiv fac mai multe concesii decât cei cu un cadru negativ. H. Cornelius şi S. Faire sugerează că, pentru convertirea conflictului în şansă, este necesară folosirea afirmaţiilor, a gândirii pozitive. Afirmaţiile, spun cei doi autori, se bazează pe convingerea că persoana implicată este cea care determină modul de desfăşurare a unui eveniment, astfel încât concluzionarea pentru cursanţi este simplă: nerezolvarea conflictului în unghiurile dezirabile educaţional este opţiunea părţilor. •

Teama de conflict este cea care face ca preocuparea faţă de propriile

rezultate să fie scăzută. Aceasta pentru că rezistenţa la cedare, care este produsă de o înaltă preocupare faţă de propriile rezultate, tinde să genereze conflict; frica de conflict este o predispoziţie pentru unii oameni. în opinia noastră, acest fenomen are două unghiuri complementare de abordare - la o primă vedere contradictorii -, fiind asemănător cu teama de eşec, care poate genera conflict în arii diferite, dar cu semnificaţii egale cu teama de succes, care poate genera, la rândul ei, conflict. Acest lucru se bazează pe faptul că succesul poate determina creşterea aşteptărilor celorlalţi şi scăderea toleranţei la insucces; iată că inserarea unei astfel de persoane într-o echipă înalt competitivă poate deveni generatoare de conflict. în mod similar deci, vom afirma că teama de conflict este compensată de teama de compromis (deoarece persoanele aflate în conflict pot considera că un compromis le-ar diminua poziţia pe care o ocupă în cadrul grupului, spre exemplu). La polul opus deosebim două cauze care determină centrarea pe rezultatele celeilalte părţi: •

Diferite tipuri de angajamente interpersonale ca prietenia, dragostea,

similitudinea percepută, identitatea comună a grupului.

•

Dispoziţia afectivă pozitivă, creată de un tip de motivaţie externă sau

internă. Hotărâtor este modul în care centrarea pe propriile rezultate se poate îmbina cu accentul pus pe rezultatele celeilalte părţi; este vorba despre o acţiune de identificare şi practicare a unor dimensiuni care pot apărea ca diametral opuse. Există pentru aceasta necesitatea identificării şi dezvoltării a ceea ce putem numi perceperea fondului comun. Când două echipe se angajează într-un conflict puternic, adesea este greu pentru ceilalţi colegi să rămână neutri. Ei tind să fie de o parte sau de alta, ceea ce reprezintă fenomenul de polarizare a comunităţii. Aceasta este o altă parte a ciclului escaladării care apare de la începutul conflictului şi contribuie mai târziu la menţinerea acestuia. În ceea ce priveşte prima fază, cea a dezacordului, există mai multe etape : dezacorduri din cauza neînţelegerii, dezacorduri bazate pe false probleme, dezacorduri reale şi importante pentru grup, dar uşor de rezolvat dacă grupul produce schimbări minore. Cea de-a doua fază, a confruntării, conţine la rândul ei: -

intensificarea obligaţiilor;

construirea tensiunii;

formarea de „coaliţii", în sensul că se polarizează anumite poziţii.

Faza a treia, cea de escaladare, se guvernează conform unui corolar al teoriei conflictului, potrivit căreia un conflict conduce la un conflict mai puternic, ceea ce va duce la unul şi mai puternic etc. Există o escaladare a conflictului care poate schimba condiţiile acestuia. Există şi alte mecanisme, alţi factori favorizanţi care concură la escaladarea conflictului, dintre care: -

profeţia autoîmplinită - B nu va face nimic ca A să schimbe ceva în relaţia

lor; este un mecanism de autoîntărire implicat în ciclul escaladării; acest mecanism poate fi lesne explicat astfel: fiecare dintre ei nutreşte sentimente negative la adresa celuilalt, aşa că, „dacă mă consideră rău, o să-i arăt ce înseamnă să fii rău!"; -

percepţia selectivă - ideile negative ale lui A despre colegul său conduc la

acţiuni ostile faţă de acesta. Persoana A va căuta şi va vedea prilejuri de confirmare a percepţiei deja formate despre persoana B; o lege a conservării fiinţei ne împinge, de obicei, să considerăm că avem dreptate atunci când am optat într-un anumit mod - iată de ce, în mod subtil, inconştient vom percepe doar acţiunile (negative) ale locutorului cu care ne aflăm în conflict, acţiuni care să justifice că am avut dreptate în această confruntare; 32

stereotipiile - când în mod prematur plasăm ceva /pe cineva într-o categorie prestabilită pe baza unei informaţii incomplete sau incorecte; -

efectul halo - o persoană este apreciată pe baza primei impresii făcute;

efectul de polarizare - ne este mai uşor să apreciem totul în „alb şi negru",

dar pierdem astfel toate nuanţele de gri (graduarea informaţiilor); astfel, orice persoană are şi părţi rele, şi părţi bune (chiar dacă în proporţii variabile); ostilitatea autistă - se referă la tendinţa oamenilor de a înceta să interacţioneze cu persoane care le displac. -

defensiva perceptivă - când cineva ne atacă sistemul perceptiv, negăm,

evităm, dezvoltăm „rezistenţe"; -

intervenţia celei de-a treia părţi în sens manipulativ în conflict - A. Cardon

(2002) dă un exemplu interesant pentru un astfel de joc de manipulare intitulat „luptaţi-vă" şi care porneşte de la existenţa unui conflict în familie. Un copil îi cere voie mamei sale să meargă la film, dar este întrebat de aceasta dacă mai întâi a terminat de făcut temele pentru a doua zi. Copilul a sesizat că părinţii săi au avut un conflict mai devreme şi de aceea îşi întreabă şi tatăl, schimbând însă accentul întrebării: „Tată, poţi să-mi dai bani ca să merg la cinema?", va spune el de data aceasta. Dacă tatăl îi dă răspunsul afirmativ, copilul merge la mamă şi îi spune că tatăl i-a dat voie să meargă: drept dovadă prezintă faptul că a primit chiar şi banii pentru biletul de intrare la cinema. Părinţii se ceartă sub noul pretext (ceea ce aduce escaladarea conflictului anterior), în timp ce a treia parte care a manipulat contextul conflictual existent între părinţi îşi îndeplineşte scopul. Atunci când vom trata metoda construirii de echipă (team-building), vom aduce în atenţie ceea ce în literatura de specialitate se numeşte „dilema prizonierilor" ; această fază presupune, la rândul ei, mai mulţi paşi, dintre care primul este cel de confuzie şi neîncredere în partenerul comunicaţional. Rezultatul unui astfel de joc ne oferă şi concluziile acestei prime etape: participanţii tind să aibă un răspuns cooperativ până ce percep oponenţii ca fiind închişi la o atare formă de exprimare, şi atunci încep ciclul escaladării şi al competiţiei. Cea de-a doua etapă a celei de-a treia faze este caracterizată de frustrare şi ostilitate făţişă. Forsyth prezintă un experiment din 1941 al lui John R.P. French, pe care-1 considerăm cu incidenţă educaţională semnificativă. în fapt, este vorba despre 16 grupe de studenţi care erau instruiţi să rezolve problemele care li se dădeau într-un interval temporal cât se poate de mic, pe când sarcina primită era în fapt nerezolvabilă.

În grupurile în care participanţii la experiment nu se cunoşteau dinainte, a apărut preponderent nevoia de a se retrage /separa; în grupurile unde subiecţii se cunoşteau, a apărut cu preponderenţă ostilitatea interpersonală (French vorbeşte despre peste 600 de comentarii agresive pe perioada de 45 de minute de activitate). Cea de-a treia etapă, numită de reciprocitate, este presupusă de reacţia pozitivă după care persoanele care te ajută merită să fie ajutate de tine pe viitor; la polul negativ al acestor consideraţii, James Tedeschi spune că persoanele care te enervează merită să fie enervate - astfel că norma reciprocităţii creşte posibilitatea escaladării conflictului. Cea de-a patra fază, cea de „dezescaladare", presupune că membrii echipei recunosc că energia şi timpul lor sunt pierdute într-o dezbatere continuă, fără finalitate; mai multe mecanisme concură la gestionarea conflictului: -

negocierea;

construirea „adevărului";

medierea.

Se cuvine să remarcăm că, în structurarea lor, aceste modele privind procesul conflictului conţin într-un mod implicit faza de producere a conflictului, această etapă fiind amintită în cadrul cercetărilor respective mai ales din perspectiva identificării cauzelor stării conflictuale cu accent în dinamica rezolvării acestora; considerăm însă că această problemă trebuie tratată într-un mod aparte, ea constituind o direcţie de dezvoltare metodologică extrem de importantă. Putem avea o perspectivă mai largă asupra conflictului dacă ne focalizăm asupra apariţiei acestuia în organizaţii6. O atare reflecţie este utilă, deoarece, de multe ori, conflictele pe care le întâlnim au o consecinţă organizaţională (fie că se întâmplă într-o organizaţie, fie că influenţează o organizaţie, chiar dacă nu îi sunt specifice). Modelul celor doi autori vine să sprijine o concepţie mai extinsă asupra procesului conflictului, aducând în atenţie nu conflictul intragrupal (în interiorul aceluiaşi grup), ci pe cel intergrupal (între grupuri).

Lacombe, F. - Rezolvarea dificultăţilor de comunicare – Iaşi, Editura Polirom, 2005, p.

78.

CAP. III - DELIMITĂRI CONCEPTUALE ALE CONFLICTULUI ASIMETRIC

Sfârşitul Războiului Rece şi, în general, al confruntării directe, de aproximativ o jumătate de veac, între cele două sisteme sociale antagonice, reţine atenţia asupra unei „noi” dar totuşi „vechi” ameninţări : conflictul sau războiul asimetric.

3.1. Conflict, conflict asimetric, război asimetric

Dacă este vorba de conflict, se impune să avem imaginea, în primul rând, a unei stări nonviolente de neînţelegere, dezacord sau ciocniri de interese antagonice între părţi adverse, care pot degenera, în anumite condiţii, în diferende şi acţiuni violente şi chiar în război. Dacă acceptăm în fapt că apariţia şi dezvoltarea conflictelor este determinată de trecerea (voluntară sau nu) peste anumite limite, în general cunoscute, şi de incapacitatea celor în cauză de a face faţă unor presiuni de stare, intrarea în noua eră a cunoaşterii echivalează cu un spor semnificativ al potenţialului de anticipare şi răspuns la situaţiilelimită şi al capacităţii de control asupra disfuncţiilor. În mod logic, deci, aceste premise ar trebui să conducă la diminuarea sau chiar eliminarea tensiunilor, a disfuncţiilor şi dezechilibrelor critice şi îndeosebi a celor explozive. Toate acestea ar urma să se producă înainte de agravarea situaţiilor ce pot deveni conflictuale, mai ales în fazele primare, de deosebiri, de opoziţie, de contradicţii rezolvabile încă la masa tratativelor. Conflictul7 ca stare, ca moment de dezechilibru, ca limită, în evoluţia şi manifestarea diverselor tipuri de relaţii (când există pericolul ruperii echilibrului), rămâne inevitabil un proces obiectiv, dar modalităţile de soluţionare nu trebuie să devină violente sau preponderent violente, ci dimpotrivă. 7

Frunzeti T., Soluţionarea crizelor internaţionale, Iaşi, Institutul european, 2006, p. 132.

Asimetria există şi în lupta evolutivă, la nivelul speciilor, al vieţii, în general. Ea nu este o invenţie a omului. Există în natură de milioane de ani. Aşa cum există lupta. Aşa cum există agresivitatea, unul din cele mai controversate concepte în teoriile evoluţionismului. „Agresivitatea este, după Konrad Lorenz, aşa-zisul rău care, în realitate, acţionează pentru binele speciei. Ulterior apariţiei studiului său, s-au constatat fenomene care contraziceau această concepţie. Agresivitatea intergrupală, adeseori distructivă, sau comportamentul infanticid observat la clanurile de lei şi în grupul unor maimuţe a ridicat un semn de întrebare referitor la explicarea funcţiei adaptative a comportamentului agresiv.” Dr. Mihail Cociu vorbeşte despre o strategie evolutiv stabilă care se caracterizează printr-o luptă asimetrică dintre gene şi nu numai. „Formula matematică prin care se exprimă această strategie evolutiv stabilă (SES) poate fi tradusă în cuvinte astfel: Fiecare combatant se menţine pe poziţie o durată de timp imprevizibilă, dar apropiată de valoarea bunului real aflat în competiţie. Este de o importanţă vitală ca indivizii să nu ofere rivalilor nici o indicaţie referitoare la momentul în care au decis să abandoneze confruntarea. Cel care va indica prin vreo mişcare a corpului că se pregăteşte să abandoneze va fi prompt dezavantajat. Singură atitudinea impasibilă va rămâne stabilă în cursul evoluţiei. Minciuna nu se dovedeşte o SES în cadrul relaţiilor intraspecifice, nefiind favorizată, ci penalizată de selecţia naturală. Atenţie! Este vorba de animale, nu de om”. Dr. Cociu arată, în continuare, că luptele acestea dintre genele egoiste au fost denumite de J. Maynard Smith lupte asimetrice. Caracteristica lor este aceea de a opune adversari identici sub toate aspectele. Asimetria este dată de strategiile agresive adoptate. Un asemenea model - spune dr. Cociu - nu există în realitate. J. Maynard Smith şi G.A. Parker au studiat luptele asimetrice, stabilind cel puţin trei tipuri de asimetrii: a) indivizii se deosebesc prin talia şi abilitatea lor agresivă, fiecare fiind capabil să evalueze capacităţile fizice ale rivalului său în comparaţie cu ale sale; b) profitul este diferit, în funcţie de vârstă; c) unul dintre adversari poate face ca lupta să se termine mai repede (în acest caz, 36

SES adoptată va fi: rezidentul câştigă, intrusul pierde, selecţia naturală favorizând indivizii care manifestă un comportament teritorial. „Desigur, procentajele evolutiv stabile calculate şi atribuite de Maynard Smith strategiilor diferite se referă la corpurile indivizilor, care sunt suficient de mari pentru a fi observate. Interacţiunile dintre gene, prin intermediul corpurilor pe care le controlează, sunt, cum spune Richard Dawkins, doar vârful minuscul al aisbergului, căci majoritatea covârşitoare a interacţiunilor genelor în grupul evolutiv stabil al pool-ului genetic se desfăşoară în interiorul corpurilor. Asemenea interacţiuni sunt, practic, imposibil de observat, deoarece ele au loc în interiorul celulelor, mai exact în celulele embrionului în curs de dezvoltare. Corpurile bine integrate, al căror comportament ia forma diferitelor strategii, sunt rezultatul unui grup evolutiv stabil de gene egoiste. Cu alte cuvinte, când selecţia intervine la nivelul individual sau populaţional de integrare, la nivelul pool-ului genetic jocurile sunt deja făcute”. Aceste lucruri sunt valabile şi în lumea omului. Războiul, fie el şi asimetric, ca formă extremă de soluţionare a conflictului, ar trebui să fie depăşit, încetând să reprezinte o necesitate sau o prioritate. Cu siguranţă însă, războiul nu va dispărea ca posibilitate şi nici ca fenomen social. Vor exista şi se vor manifesta încă forme ale războiului clasic (militar) în variante modernizate, înalt tehnologizate, în contrast cu altele inedite, improvizate, ciudate chiar, neîncadrate în tiparele tradiţionale. Cum va arăta cu exactitate războiul viitorului este aproape imposibil de anticipat şi, mai ales, de încadrat într-o imagine model, virtuală, unică şi atotcuprinzătoare. „În «războiul asimetric», fiecare dintre adversari apelează la mijloace diferite, la nivelul său, fără să caute să rivalizeze cu celălalt şi, la urma urmei, evitând confruntarea faţă în faţă”. Cu toate previziunile făcute, pentru moment, dispunem doar de clişee disparate, de fragmente mai mult sau mai puţin clare, care însă ne atrag atenţia asupra unor caracteristici sau modificări de esenţă ale teoriei şi practicii conflictelor (războaielor) viitorului, oricum altfel decât imaginile de până acum, poate marcate mai profund de asimetria strategică pe toate planurile. Puţine sunt situaţiile când se creează o stare de conflict, iar părţile adverse să se afle într-o relaţie de simetrie. Mai devreme sau mai târziu se produce o disoluţie a acesteia, o 37

transformare într-una asimetrică. Dintotdeauna, între adversari au existat sau au fost realizate diferenţieri, cu avantaje sau, dimpotrivă, dezavantaje, de o parte sau de alta. Asimetria în confruntare a decis întotdeauna de partea cui este victoria. Dimpotrivă, simetria între două părţi adverse, care presupune, printre altele, concordanţa conceptelor şi planurilor de acţiune, proporţionalitate în forţe şi mijloace, capacităţi logistice asemănătoare, timpi de reacţie asemănători sau compatibili etc., nu este dorită şi nu poate, în nici un caz, să asigure victoria în luptă, să conducă spre realizarea scopurilor propuse în războiul asimetric al zilelor noastre. Încă din cele mai vechi timpuri, luptătorii, dar mai ales conducătorii lor de căpetenie, au căutat modalităţi de realizare a superiorităţii faţă de adversar sau, dimpotrivă, căi şi metode de a evita sau compensa superioritatea acestuia pentru a obţine avantaje chiar şi într-o situaţie de inferioritate, a exploata în avantajul propriu asimetria, chiar dacă aceasta le era defavorabilă. „Victoria poate fi creată” – spunea Sun Tzî, cu o jumătate de mileniu î.e.n., în lucrarea „Arta războiului”. Pentru aceasta, însă, nu e de-ajuns numărul sau forţa. De aceea, în lucrare se insistă permanent pe investiţia de inteligenţă, de pricepere, de abilitate, pe capacitatea de analiză şi sinteză, pe iniţiativa creatoare, pe găsirea unor soluţii de contracarare a superiorităţii adversarului, în situaţii de asimetrie, de conflict asimetric, cum am spune noi astăzi. „Întreaga artă a războiului se bazează pe înşelătorie. De aceea, dacă eşti capabil, simulează incapacitatea; dacă eşti activ, simulează pasivitatea. Dacă eşti aproape, fă să se creadă că eşti departe şi dacă eşti departe, fă să se creadă că eşti aproape. Momeşte inamicul pentru a-l prinde în capcană; simulează neorânduiala şi loveşte-l; evită-l acolo unde este puternic. Fă să i se pară că eşti în situaţie de inferioritate şi încurajează-l la înfumurare. Nu-l slăbi nici o clipă, hărţuieşte-l. Atacă-l când şi acolo unde nu este pregătit; acţionează când el nu se aşteaptă la aşa ceva”. După cum lesne se poate observa, această artă a războiului, prefigurată cu două milenii şi jumătate în urmă şi de Sun Tzî, este deosebit de actuală şi în prezent. Nu întâmplător, unul dintre cei mai de seamă analişti militari ai secolului trecut, teoreticianul militar englez B. H. Liddell Hart, inspirat inclusiv de către marele gânditor chinez, recunoscut pentru erudiţia sa în domeniul istoriei şi strategiei militare, apreciază şi 38

recomandă acţiunile indirecte în abordările strategice militare, în rezolvările conflictelor /războaielor asimetrice ale vremurilor noastre. El preia şi aduce în actualitate parte din elementele de artă a războiului recomandate de către Sun Tzî, afirmând că „cea mai înţeleaptă strategie este să-l cunoşti şi să eviţi punctele tari ale inamicului şi să-i exploatezi slăbiciunile acestuia”, cu alte cuvinte, să găseşti cele mai potrivite modalităţi de contracarare a superiorităţii, indiferent de natura acesteia, recurgând la stratageme care uneori par a fi perimate. „Depăşind conceptul de strategie indirectă, care se opune celui de bătălie frontală, conducerea militară americană, peste Atlantic, a imaginat că trebuie să-şi modifice modalităţile de raţionament şi, eventual, practicile pe teren. Aşa a apărut un concept mai special, drag americanilor, mai ales Forţelor Aeriene, denumit „război asimetric”. Trebuie să înţelegem, prin aceasta, capacitatea militară dată de tehnologie, de sofisticarea echipamentelor şi procedurilor de a duce acţiuni precise într-un punct vulnerabil, ales dintr-un dispozitiv advers pus în inferioritate prin superioritatea calitativă – nu în mod necesar şi cantitativă – a noilor instrumente ale bătăliei. Aplicată în momentul convenabil, în intervalul de timp hotărât, asupra unei porţiuni bine selectate din teritoriul inamic, lovitura devine decisivă pentru evenimentele care urmează, asigurând stăpânirea efectelor. Pentru americani, războiul asimetric nu se confundă în mod obligatoriu cu înfruntarea dintre ţările dezvoltate şi ţările sărace, nici cu „războiul zero morţi”. Este mai degrabă triumful asigurat de tehnologie şi efectul garantat de surprindere. Ilustrarea acestei teze, care a prins şi mai mult în urma demonstraţiei făcute, a avut loc în primăvara anului 1999, prin întrebuinţarea de către avioanele americane, asupra Belgradului, a bombelor cu grafit care au afectat moralul populaţiei, privând-o de energie electrică şi obligând-o să trăiască în acele momente în întuneric. Putem afirma că asimetria ca şi rezolvările ei conflictuale sunt la fel de vechi ca şi războiul /conflictul în sine. Conflictul /războiul asimetric a existat de milenii, numai în aparenţă el se prezintă ca fiind ceva nou, ca o descoperire a zilelor noastre. Definindu-l în termeni cât se poate de simpli, războiul (conflictul) asimetric este, în esenţă, un mijloc prin care o parte (o armată) inferioară caută să obţină avantaje faţă de 39

un adversar mai puternic sau acela prin care o armată superioară caută să obţină rapid victoria fără pierderi sau cu pierderi cât mai mici. În aceeaşi ordine de idei, războiul asimetric înseamnă conflictul prin care se caută evitarea impactului cu forţa adversarului, contracararea sau compensarea superiorităţii de orice natură a acestuia; şi se axează pe avantajele sau slăbiciunile uneia dintre părţile aflate în conflict.

3.2. Asimetria - o problemă de actualitate Într-un anume fel, căutarea asimetriei a fost şi rămâne fundamentală pentru toate tipurile de conflicte8 /războaie şi în toate epocile, inclusiv în epoca modernă şi contemporană. Credem că ar fi utilă o scurtă trecere în revistă a unor preocupări mai vechi sau mai noi privind problematica asimetriei conflictuale sau nonconflictuale, care a asigurat avantaje sau, dimpotrivă, a produs dezavantaje în plan geopolitic sau geostrategic, în afirmarea unor întregi civilizaţii sau mari puteri. Roma, îndeosebi Roma imperială, ce a atins apogeul puterii mondiale în jurul anului 211 d. Hr., s-a afirmat în lumea acelor vremuri ca o mare putere, într-o profundă asimetrie pozitivă faţă de oricare rival, îndeosebi printr-un complex sistem de organizare politică, economică, culturală şi, nu în ultimă instanţă, militară. Ca şi în cazul Romei, Imperiul chinez, în perioadele lui de apogeu, s-a caracterizat printr-o severă organizare financiară, economică, culturală şi de securitate prin care şi-a surclasat adversarii, reuşind să se impună. Declinul şi prăbuşirea acestora s-au datorat unei multitudini de factori interni şi externi de natură asimetrică. De asemenea, datorită oboselii, a pierderii creativităţii economice şi militare, în confruntări /războaie cel mai adesea asimetrice, de sens negativ celor prin care au devenit mari puteri.

Joseph S. Nye, jr., Descifrarea conflictelor internaţionale. Teorie şi istorie, Editura

Antet, Bucureşti, 2005, pp. 81-83.

În epoca modernă şi contemporană, războaiele anticoloniale, cel al comuniştilor chinezi sub conducerea lui Mao, numeroasele războaie de guerilă, alte confruntări sau războaie de toate nuanţele au fost, cu predilecţie, asimetrice. Perioada postbelică, în ansamblul ei, cunoscută sub denumirea de Războiul Rece, prezintă suficiente argumente în sensul aprecierii acesteia ca fiind, în cele din urmă, o autentică confruntare asimetrică la scară planetară, vizând, în principal, cele două sisteme sociale aflate într-o permanentă şi teribilă confruntare. În cadrul lărgit al acestei confruntări, în aparenţă simetrică, în fapt, însă, dovedită a fi asimetrică, se evidenţiază numeroase conflicte (războaie) asimetrice, cu aportul lor mai mic sau mai mare în „desemnarea câştigătorului”, cum au fost: -

războaiele din Coreea,

Vietnam, cele dintre India şi Pakistan, din

Afganistan, cele arabo-israeliene, cel din Malvine şi cel din Golf etc.; -

revoluţiile şi contrarevoluţiile din Cuba, Chile, Nicaragua, din celelalte state

ale lumii a treia; criza Suezului, cea a Caraibelor, criza Berlinului etc. De fapt, toate războaiele locale postbelice pot fi apreciate ca bătălii asimetrice, la „pupitrul” cărora s-au aflat cele două superputeri mondiale rivale, SUA şi URSS. Cele două superputeri nu realizau o simetrie, ci o clasică asimetrie care se caracteriza prin: -

sisteme politice şi ideologice diferite;

sisteme economice diferite;

posibilităţi financiare diferite;

doctrine diferite;

strategii economice, culturale şi militare diferite etc.

În prezent, ca rezultat al confruntării asimetrice, în special în perioada Războiului Rece, câştigătoarea acesteia, Statele Unite, caută pe toate căile să-şi menţină avantajul strategic dobândit, bazându-se în principal pe o organizare superioară a societăţii, pe o filosofie socială performantă, precum şi pe capacitatea de a mobiliza prompt, în interes propriu, vaste resurse economice, tehnologice şi militare. În acelaşi timp, îşi intensifică eforturile pentru a găsi cele mai potrivite modalităţi de contracarare a unor potenţiali adversari care, pe căi şi prin mijloace specifice strategiilor asimetrice, ar atenta la statutul de lider mondial absolut, pe care îl deţine în prezent, punând în pericol ordinea existentă şi periclitând proiectul celei viitoare.

3.3. Sensul cercetărilor în domeniul asimetriei

Nu sunt deloc întâmplătoare, deci, căutările asidue în domeniu din ultimii ani, iar rezultatele acestora nu s-au lăsat aşteptate. În anul 1995, pentru prima dată, în mod explicit, în Doctrina Întrunită a Armatei americane au fost făcute referiri oficiale asupra conceptului de asimetrie a conflictelor. Documentul în cauză specifică „luptele asimetrice” ca fiind cele duse între forţe cu destinaţii diferite, cum ar fi cele aeriene contra forţelor terestre sau celor maritime etc. Au fost făcute şi alte specificaţii în documente de linie pentru securitatea şi apărarea naţională, cum ar fi Strategia Militară Naţională a SUA, indicându-se domeniile legate de războiul asimetric ca fiind, printre altele, terorismul, ameninţările cu folosirea armelor de nimicire în masă sau acţiunile de război informaţional, toate categorisite ca ameninţări sau provocări asimetrice. Pe măsura trecerii anilor şi a validării în practică a îngrijorării cu privire la aceste pericole, au sporit preocupările în domeniu, făcându-se şi alte menţiuni privind posibilităţile mari de a se utiliza de către adversari mijloace şi căi asimetrice de răspuns la dominaţia, din ce în ce mai accentuată, a SUA, pe toate planurile în lumea post Război Rece. O primă experienţă majoră a anilor ΄90, care a declanşat şi ulterior a confirmat justeţea cercetărilor cu privire la asimetria conflictelor /războaielor în care SUA a fost implicată, o constituie războiul din Golf. Deşi aflată într-o ţară în postura de câştigător a acestui important conflict /război asimetric al zilelor noastre, cercetătorii americani şi-au pus la modul foarte serios întrebarea dacă viitorii adversari se vor confrunta cu marile puteri în termeni ai războiului clasic, convenţional sau vor căuta şi găsi alte căi şi modalităţi de reacţie atipice. Răspunsul a indicat faptul că, în viitoarele conflicte, adversarii vor căuta şi vor pune în aplicare modalităţi asimetrice de răspuns, unele care vor viza pierderi de vieţi omeneşti prin folosirea armelor de nimicire în masă, atacuri asupra sistemelor electronice şi informatice americane de importanţă strategică şi operaţională, folosirea altor categorii de arme şi mijloace de luptă letale, unele interzise de reglementările internaţionale în

vigoare, guerila şi terorismul de toate nuanţele, precum şi alte tipuri de ameninţări, altele care vor viza doar obţinerea unui avantaj strategic. În consecinţă, activitatea de cercetare ştiinţifică în domeniul asimetriei conflictelor /războaielor viitorului s-a intensificat. Unul dintre cele mai importante studii în domeniu, intitulat „Abordări asimetrice ale războiului”, a fost publicat în 1999, în revista Joint Strategic Review. Drept urmare, cercetătorii americani în domeniu au determinat structurile responsabile cu securitatea şi apărarea naţională să completeze reglementările în vigoare

cu noi prevederi privind pericolul ce-l reprezintă noile tipuri de ameninţări

strategice asimetrice. Consecvenţi principiului pe care l-am menţionat la început cu privire la domeniul abordat în acest studiu şi anume acela că „nimic nu este nou sub soare”, putem constata, cu relativă uşurinţă, cât de apropiată este definirea asimetriei dată de cercetătorii americani, în anul 1999, de arta războiului preconizată de Sun Tzî cu două milenii şi jumătate în urmă sau de unul din marii teoreticieni ai secolului recent încheiat, B.H. Liddell Hart. Astfel, abordări asimetrice – spun oficialităţile militare americane – sunt încercări de a înşela, dejuca sau submina puterea SUA şi de a-i exploata punctele slabe, folosind metode care diferă semnificativ faţă de metodele de ducere a operaţiilor la care SUA se aşteaptă. Abordările asimetrice urmăresc, în general, un impact psihologic major, ca de exemplu şoc ori confuzie, care-i afectează adversarului iniţiativa, libertatea de acţiune şi voinţa. Metodele asimetrice solicită aprecierea vulnerabilităţilor adversarului şi găsirea formelor corespunzătoare, adesea surprinzătoare, de acţiune. Acestea folosesc cel mai adesea noi tactici de acţiune, în general netradiţionale, arme sau tehnologii pe măsură şi pot fi aplicate la toate nivelurile acţionale ale războiului strategic, operativ sau tactic -, în întreg spectrul operaţiilor militare. În context modern, războiul asimetric pune accentul pe ceea ce putem denumi metodologii neconvenţionale sau netradiţionale, cele pe care de fapt le impune situaţia de disproporţionalitate accentuată între forţele şi mijloacele adversarilor. Cu toate eforturile făcute în ultimii ani, în primul rând de cercetătorii americani, de a evidenţia ameninţările de natură asimetrică, nimeni nu a putut anticipa că momentul 43

punerii lor în practică ar putea fi atât de aproape şi atât de devastator. Nimeni nu a considerat terorismul altceva decât o ripostă ticăloasă, de mică amploare, care produce victime dintre oamenii nevinovaţi, dar care nu poate tranşa victoria, înfrângerea sau vreo decizie de importanţă strategică. Iată că după tragicul eveniment, SUA, cu sprijinul NATO şi al numeroaselor alte ţări, au pornit ceea ce unii conducători militari şi unii analişti numesc războiul secolului9.

3.4. Scop, mijloace şi metode ale războiului asimetric Scopul lui poate fi, deci, evitarea ciocnirilor /luptelor directe între forţe inegale aflate faţă în faţă, ceea ce ar da câştig de cauză, fără drept de apel, celei mai importante dintre aceste forţe (de regulă forţa agresoare) şi găsirea, utilizarea, de partea celeilalte forţe, aflată în inferioritate calitativă şi cantitativă, a unor metode de ripostă neconvenţionale (riposta asimetrică). Este, de altfel, ceea ce anticipa şi exprima, pe bună dreptate, în acest sens, Liddell Hart, subliniind că „Deoarece există o diferenţă esenţială între scopurile pe care le urmăresc statele agresoare şi cele neagresoare, trebuie să existe o diferenţă corespunzătoare şi între metodele pe care le folosesc pentru promovarea politicii lor”10. Cele afirmate în cadrul citatului prezentat sunt cu atât mai actuale, cu cât statele supuse agresiunii resimt, cel mai acut, dezechilibrele de toate nuanţele rezultate din cvasi - permanenta asimetrie strategică evidenţiată, aproape fără excepţie, cel puţin iniţial, în favoarea agresorului. Statele agresate se preocupă, cu predilecţie, de securitatea lor, iar atunci când sunt agresate urmăresc zădărnicirea prin toate metodele a planurilor agresorului, determinându-l să renunţe la încercările de cucerire, pe toate căile şi prin toate mijloacele, în principal pe cele neconvenţionale. Cele specificate în aserţiunea de mai sus conduc, în mod explicit, către concluzia 9

Micu, Simona Mirela - Relaţii publice şi comunicare internaţională - Bucureşti,

Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006, p. 188. 10

B.H. Liddell Hart, Strategia. Acţiunile indirecte, Editura Militară, Bucureşti, 1973, p.

368.

că statele (naţiunile) supuse unei agresiuni, aflate de regulă într-un raport de inferioritate faţă de agresor, vor fi primele care vor recurge la lupta /războiul asimetric, încercând să exploateze virtuţile acestuia. Agresiunea nu trebuie să fie neapărat de natură militară, cum am fi tentaţi să credem la prima vedere. Ea poate să fie de natură politică, culturală, economică etc. În fapt, agresiunea nici nu trebuie să se producă la modul efectiv. Motivaţiile celor dispuşi să recurgă la ameninţări asimetrice pot să fie diverse, inclusiv de ordin etnic sau religios, de altfel la modă în zilele noastre.

3.5. Domenii predilecte de manifestare a războiului asimetric

Terorismul, ca domeniu predilect de manifestare a războiului asimetric şi, în acelaşi timp, ca motiv serios de îngrijorare a prezentului şi viitorului omenirii, rămâne o problemă transnaţională majoră, propulsat fiind continuu de motivaţii etnice, religioase, naţionaliste, separatiste, politice şi economice. El reprezintă, în epoca noastră, principala formă de ripostă (de acţiune) asimetrică. În viitorul previzibil, pe lângă terorism de toate nuanţele, se vor manifesta, cu predilecţie, războaie locale, insurgenţe şi contra - insurgenţe, capturarea de ostatici şi operaţii de eliberare a acestora, campanii antidrog, conflicte de intensitate redusă, lupte de guerilă şi de stradă, campanii pro şi contra mondializării, Intifada, acţiuni ale I.R.A., E.T.A. şi operaţii diverse de menţinere a păcii etc., ceea ce necesită tactici, echipamente, efective şi instruire diferite faţă de cele convenţionale. Conflictele viitoare, cel puţin pe termen scurt, probabil că nu vor angaja forţe masive faţă în faţă, ci vor viza combaterea diverselor grupuri mici de terorişti fanatici, care pot utiliza inclusiv capacităţi de distrugere în masă, alte tactici şi tehnologii sofisticate sau, dimpotrivă, bazându-se pe luptători pregătiţi şi îndoctrinaţi astfel încât să fie oricând dispuşi să se sacrifice fără nici un fel de ezitare, dar care lasă în urmă numeroase victime omeneşti, în general nevinovate. O îngrijorare crescândă o constituie faptul că un important număr de ţări considerate, în genere, stabile sunt confruntate cu situaţii şi stări de instabilitate generate de conflicte interne, religioase, etnice sau de natură social-economică precară şi cu un număr

din ce în ce mai mare de mişcări separatiste care încearcă să fărâmiţeze ţări mai mari în zone etnice sau religioase mai mici. Unele dintre aceste conflicte sunt vechi, având la bază dispute de-a lungul secolelor, altele însă sunt de dată recentă, ca urmare a unor modificări demografico - etnice sau religioase şi, de ce nu, a politicii de dezintegrare / integrare ori globalizare. Societăţile integrate sau globalizate conţin, în mod necesar, o multitudine de culturi sau subculturi, bazate pe diverse componente etnice, religioase, culturale şi ideologice, de unde probabilitatea apariţiei unor disensiuni pe aceste considerente11. Îngrijorătoare este, de asemenea, posibilitatea ca terorismul şi conflictul de mică intensitate să fie însoţite de atacuri computerizate care pot produce daune sistemelor informaţionale guvernamentale, militare şi de securitate, economice sau de comunicaţii vitale. În perioada Războiului Rece, dar şi imediat după aceasta, s-a experimentat cu succes, în special în societăţile închise, dezinformarea, manipularea la scară mare a massmedia propaganda şi alte metode şi posibilităţi ale războiului psihologic şi imagologic. În ultimii ani, practica terorismului şi a insurgenţei a potenţat teama şi îngrijorarea în rândul populaţiei civile, prin adoptarea unor tactici din ce în ce mai violente, letale, ţintele fiind selectate atât dintre reprezentanţi guvernamentali, cât şi din rândul societăţii civile. De asemenea, organizaţiile teroriste şi conducătorii acestora, din ce în ce mai veroşi, nu-şi asumă întotdeauna paternitatea actelor pe care le săvârşesc, rămânând într-un anonimat greu sau imposibil de descifrat şi, deci, de contracarat. Cvasi permanenta stare de tensiune creată, în principal, de numeroasele acţiuni teroriste în diverse locuri de pe glob, amplificate de mass-media avidă de ştiri cât mai şocante, lasă impresia unei situaţii conflictuale care nu se mai termină. Se justifică, deci, pe deplin căutările instituţionale pentru a găsi modalităţile cele mai potrivite de contracarare a unor asemenea pericole şi ameninţări, specifice, se pare, epocii pe care o traversăm. 11

Joseph S. Nye, jr., Descifrarea conflictelor internaţionale. Teorie şi istorie, Editura

Antet, Bucureşti, 2005, p. 76.

Dacă acestea sunt câteva din consideraţiile ce se pot face privind delimitările conceptuale şi acţionale în legătură cu problematica conflictelor asimetrice, în faza lor incipientă de dezvoltare, până să devină violente, în continuare, vom analiza comportamentul fenomenului simetrie-asimetrie în principalele conflicte militare postbelice.

CAP. IV – STUDIU DE CAZ: RĂZBOI ASIMETRIC ŞI COMUNICARE GLOBALĂ După încheierea războiului rece s-a constatat nu numai multiplicarea conflictelor la scară regională ci şi diversificarea lor ca urmare a apariţiei noi forme de manifestare dar şi prin implicarea a altor tipuri de actori decât cel consacrat - statul. A apărut şi s-a dezvoltat un fenomen care nu este nou în fenomenologia conflictelor asimetria, dar care a căpătat valenţe noi datorită creşterii interdependenţelor economice, a globalizării şi a accentuării proceselor de inegalitate în dezvoltarea economică dintre diferite zone ale lumii 12. Aceste fenomene şi procese au antrenat la rândul lor reacţii diferite în rândul actorilor mediului internaţional. Unii dintre aceştia s-au adaptat şi au căutat să exploateze avantajele globalizării înlăturând în mare măsură efectele negative ale acestui proces, alţi actori n-au reuşit să ţină pasul cu schimbările produse şi s-au opus pentru a nu contabiliza doar consecinţele negative ale interdependenţei economice şi globalizării. Reacţiile de respingere a acestor fenomene şi procese au contribuit la stimularea fundamentalismelor de tot felul de la cel religios până la cel de ordin ideologic sau cultural şi au multiplicat şansele conflictele la scară globală. Jacques Baud consideră ca un conflict asimetric este caracterizat prin confruntarea dintre actori cu sisteme politice, economice şi culturale diferite. În plan operaţional autorul francez consideră că acest tip de conflict se deosebeşte de cele clasice şi prin caracteristicile spaţiului de luptă şi prin actorii implicaţi. Tradiţional în conflictele internaţionale erau angajate statele astăzi asistăm la apariţia în câmpul confruntării organizaţii şi grupări cu caracter transnaţional cum este obscura Al Qaeda. Asimetria conflictului internaţional nu este, prin urmare, o disproporţie de forţe şi mijloace militare. Acest tip de conflict se particularizează şi prin natura scopurilor urmărite. Obiectivele strategice urmărite sunt adesea "de ordin imaterial cu accent pe legitimitate". 12

Joseph S. Nye, jr., Descifrarea conflictelor internaţionale. Teorie şi istorie, Editura

Antet, Bucureşti, 2005, p. 180-181

Protagoniştii unui asemenea tip de conflict "caută cel mai adesea să influenţeze şi să convingă decât să cucerească". Unul dintre aceste conflicte asimetrice care a marcat profund societatea contemporană este şi terorismul.

4.1. Comunicarea şi provocările asimetrice

Comunicarea în conflictele asimetrice prezintă câteva particularităţi rezultate din însăşi specificitatea acestui tip de confruntare. În primul rând nu se realizează direct. Fiecare dintre părţile aflate în conflict caută să se adreseze unei a treia parte care este opinia publică. Kenneth Roth, directeur executiv a organizaţiei Human Rights Watch afirma că "teroriştii gândesc că pot să convingă opinia publică asupra justeţei cauzei lor . Lupta contra terorismului nu trebuie să cedeze acestei logici. Nici o cauză nu poate să justifice încălcarea drepturilor omului." Sistemul comunicaţional şi de imagine al forţelor teroriste este bazat pe manipularea psihică. Un întreg arsenal propagandistic este folosit pentru a fi consideraţi apărători interesului celor mulţi şi defavorizaţi. Pentru aceasta se fac victime din rândul personalităţilor nepopulare punându-le în seamă şi alte vinovăţii grave. Mesajul cel mai important pe care vor să-l transmită liderii organizaţiilor teroriste este acela că societatea e neputincioasă, ordinea de drept e strâmbă şi, astfel, să-şi legitimizeze procedurile. Unul dintre cei mai cunoscuţi specialişti în probleme de terorism Brian Jenkins afirma că "teroriştii îşi doresc o mulţime de oameni privind şi o mulţime de oameni morţi." De aceea, atacurile sunt urmate de ameninţări prin mass media. O imagine şi o politică de imagine au impus şi au prezentat publicului larg CNN-ul şi BBC-ul, concerne de televiziune vestice care nu se dezic de la un anumit tipar prestabilit şi care apără corect valorile vestice din această perspectivă şansele organizaţilor teroriste sunt minime. Interesant de văzut că Bin Laden, format în şcolile vestice, a înţeles perfect sistemul american şi s-a conformat mijloacelor cu care acesta lucrează. Armele sale de răspuns mediatic sunt opusul celor americane, nu numai prin mentalitate, arie geografică şi civilizaţie, cât şi prin libertatea de acţiune şi felul în care înţelege să se exprime. Dacă televiziunile vestice urmăresc cât mai multe perspective ale problemei în mod deschis, Bin Laden a ales să transmită câte un mesaj periodic, de obicei după acţiunile întreprinse de gruparea pe care o conduce, prin intermediul televiziunii Al-Jazeera. 49

Aceasta este una dintre cele mai pregnante voci ale lumii musulmane, un cerc închis care nu urmăreşte aceleaşi principii ca televiziunile vestice. Aşadar, polii mediatici s-au stabilit în conformitate cu vocile şi imaginile cărora le mijlocesc accesul. Un mesaj transmis pe casetă fără a oferi posibilitatea de a răspunde, mesaj care este transmis numai după voia emitentului, este un mesaj închis, care, pe deasupra, acuză şi ameninţă. Atacurile teroriste asupra societăţilor occidentale au generat, în schimb, un intens proces de comunicare între guvernele şi diplomaţiile acestor ţări pentru a-şi uni forţele şi a găsi mijloacele cele mai potrivite de ripostă. Ambasadele şi misiunile statelor angajate în lupta contra terorismului au în permanenţă un dialog de informare şi coordonare a eforturilor de cooperare cu guvernele ţărilor gazdă în această confruntare. "Diplomaţia, aprecia ambasadorul J. Cofer Black în faţa Comitetului de relaţii internaţionale a Senatului, în martie 2003, este instrumentul prin care se construieşte binele general şi se întăreşte cooperarea internaţională”. Prin schimburile diplomatice noi promovăm cooperarea în lupta contra terorismului cu statele prietene. În acest mod putem să destructurăm reţele teroriste sau să le tăiem sursele de finanţare. Potrivit oficialului american diplomaţia Statelor Unite desfăşoară un amplu program de coordonare a luptei contra terorismului care cuprinde nu mai puţin de 56 de state de pe meridianele globului. Senatorul Richard G. Lugar referindu-se la importanţa misiunilor diplomatice ale SUA în combaterea terorismului aprecia că activitatea acestora trebuie să aibă aceeaşi greutate şi să i se acorde aceeaşi importanţă ca şi factorului militar angajat în această luptă cu caracter global. Distrugerea organizaţilor şi celulelor teroriste este doar o fază şi ea trebuie urmată de activitatea depusă de diplomaţi pentru a ajuta la refacerea economică a regiunilor bântuite de extremisme şi terorism şi la mărirea gradului de încredere în valorile economiei de piaţă şi ale democraţiei. Preşedintele Comitetului de politică externă din Senatul SUA Richard G. Lugar, aprecia că SUA nu pot câştiga singure războiul contra terorismului. Din această perspectivă rolul diplomaţiei şi a comunicării în mediul internaţional vor creşte cu siguranţă. Succesul obţinut de diplomaţia SUA în lupta contra terorismului când după atentate mai mult de 100 de state au fost de acord cu survolul în spaţiul lor aerian pentru aviaţia de luptă americană angajată în operaţiuni militare este o dovadă a creşterii rolului comunicării şi dialogului. Acest lucru este cu atât mai necesar să se întâmple cu cât actorii /statele implicate 50

în lupta globală împotriva terorismului şi a statelor care sponsorizează acest flagel nu au aceleaşi percepţii asupra fenomenului şi nu văd rezolvarea prin aceleaşi căi şi metode. Relevant este din acest punct de vedere poziţia unor state vest-europene (Franţa şi Germania) şi a Federaţiei Ruse în legătură cu declanşarea războiului contra lui Saddam Husein în martie 2003. Între aceste ţări partenere în lupta contra terorismului a fost un adevărat „război al cuvintelor" în Consiliul de Securitate al ONU şi în presa de pe cele două maluri ale Atlanticului. Între Washington şi Paris în perioada premergătoare şi în prima parte a războiului fost o comunicare care, în multe privinţe, s-a asemănat cu limbajul folosit în timpul războiului rece. Celebrul editorialist al cotidianului New York Times, Thomas Friedman, nu ezita, în septembrie 2003, să declare, într-o cronică sugestiv intitulată „Franţa şi Statele Unite sunt în război", aceasta acţionează pe toate căile ca America să eşueze în Iraq. Directorul Institutului Francez de Relaţii Internaţionale, Thierry de Montbrial răspundea ziaristului american câteva zile mai târziu afirmând ca „spusele lui Thomas Friedman nu sunt o judecată analitică ci una extrem de emoţională". Deblocarea dialogului şi refacerea parteneriatului euroatlantic în lupta contra terorismului s-au produs prin dialog şi comunicare pe canale diplomatice inclusiv prin întâlniri la nivel înalt. Europenii s-au obişnuit cu ideea că Administraţia SUA şi-a modificat priorităţile strategice în materie de securitate. Pentru Washington pe primul loc se situează lupta contra terorismului şi eliminarea armelor de nimicire în masă, securitatea spaţiului european şi participarea forţelor SUA la procesul de menţinere a păcii în Balcani, de exemplu, au devenit probleme secundare. Lupta contra terorismului şi comunicarea diplomatică pentru realizarea unei largi coaliţii antiteroriste au determinat schimbări de esenţă în relaţiile dintre diferite state care tradiţional se situau pe poziţii diferite în această problemă pe timpul războiului rece şi chiar după încheierea acestuia dacă avem în vedere poziţia Federaţiei Ruse faţă de intervenţia Coaliţiei internaţionale în Kosovo. Relevant din acest punct de vedere sunt relaţiile dintre Moscova şi Washington. După 11 septembrie 2001 Kremlinul şi-a schimbat fundamental poziţia faţă de comunitatea euro-atlantică în general şi fată de SUA în particular. Pentru preşedintele Vladimir Putin lupta contra terorismului internaţional a devenit o prioritate suficientă pentru a justifica o coaliţie ruso-americană nouă şi pragmatică în acelaşi timp pentru acest scop. Preşedintele rus avea să declare după comiterea atentatelor teroriste asupra „Gemenilor" că „de acum încolo nimic nu va mai fi ca înainte" şi a decis să coopereze cu 51

statele angajate în lupta contra terorismului. În urma dialogului Moscova a permis survolul avioanelor americane de luptă angajate în operaţiuni militare în Afganistan iar ulterior a fost de acord ca trupele americane să folosească bazele militare fost sovietice pentru operaţiuni terestre contra regimului taliban din Afganistan şi a organizaţiei Al Qaeda. Această schimbare de strategie din partea Moscovei a condus la o intensificare a luptei pe care Federaţia Rusă o duce cu elementele extremiste şi teroriste din Cecenia şi alte regiuni ale Caucazului sau Asia Centrală. Criza ostaticilor de la Moscova din octombrie 2003 considerat un 11 septembrie rusesc dar şi cea din Beslan au strâns şi mi mult relaţiile şi nevoia de cooperare dintre America şi Rusia. Totuşi analiza relaţiilor ruso-americane în ceea ce priveşte lupta contra terorismului ne indică şi o altă faţetă a rolului pe care l-a jucat comunicarea diplomatică dintre cele două state. Aderarea Moscovei la lupta internaţională antiteroristă a permis „albirea" atrocităţilor pe care autorităţile centrale le-a săvârşit în Cecenia. Andre Glucksmann se întreabă, retoric, cum este posibil ca pentru aceleaşi fapte să cântărim cu două unităţi de măsură diferite? Lupta contra terorismului a produs schimbări şi în ceea ce priveşte comunicarea dintre Beijing şi Washington. Interesele SUA în Asia de sud-est au suferit unele modificări mai ales în ceea ce priveşte atitudinea Administraţiei americane faţă de problema Taiwanului. Modificări de atitudine şi interes de a dezvolta dialogul în lupta contra terorismului s-au evidenţiat şi din partea diplomaţiei chineze. Bejing-ul se confruntă cu acţiuni destabilizatoare şi extremiste din partea minorităţii care trăieşte în apropierea graniţei cu Afganistanul. Sprijinul indirect pe care diplomaţia chineză l-a acordat luptei contra terorismului în Afganistan a însemnat implicit şi o îndulcire a criticilor din partea Statelor Unite privind respectarea drepturilor omului în China. Dialogul dintre diplomaţia americană şi cea a Uniunii Europene pe marginea luptei contra terorismului, după 11 septembrie 2001, a fost mai degrabă unul purtat între Washington şi fiecare ţară europeană în parte. Comunicarea a vizat şi livrarea către FBI, CIA sau altor servicii de informaţii date şi informaţii obţinute de serviciile specializate europene privind organizaţiile teroriste şi activitatea acestora. Exemplu edificator este furnizarea de informaţii de către serviciile franceze celor americane privind activitatea unui rezident francez membru al organizaţiei 52

Al-Qaeda - Zacarias Mousaoui care a putut astfel să fie arestat şi judecat pentru activităţi teroriste. Atacurile din 11 martie 2004, care au provocat moartea a peste 190 de persoane, au determinat cele 25 de state actuale şi viitoare membre ale UE să-şi schimbe atitudinea şi să depună eforturi în vederea consolidării apărării împotriva reţelei teroriste Al-Qaeda şi a altor mişcări extremiste islamice considerate active în cadrul marilor comunităţi musulmane din Europa. De asemenea, în perioada următoare atentatelor de la Madrid, s-au desfăşurat o serie de reuniuni la nivel de miniştri de externe, interne şi de justiţie ai statelor membre UE, în cadrul cărora au fost luate angajamente privind sporirea cooperării la nivelul serviciilor de securitate şi structurilor de poliţie şi schimbul de informaţii referitoare la organizaţiile extremiste care operează în Europa. În cursul primei zi a reuniunii şefilor de stat şi de guvern din ţările membre UE, desfăşurată la Bruxelles (25.03.2004), a fost adoptat un plan de luptă antiteroristă, elaborat de miniştrii de interne din statele membre ale Uniunii. Principala noutate este reprezentată de numirea unui coordonator al luptei antiteroriste la nivel comunitar, în special în cadrul unei viitoare structuri de informaţii concentrată pe schimbul de date în acest domeniu. Liderii UE au decis totodată includerea în cadrul proiectului de Constituţie europeană a unei "clauze de solidaritate" care prevede acordarea de sprijin reciproc, inclusiv de natură militară, în cazul unui atac terorist. Deşi în "Declaraţia de luptă împotriva terorismului" liderii UE au încercat să evite limbajul belicos adoptat în această privinţă de SUA, mesajul pe care au dorit să-l transmită aceştia a fost unul de fermitate absolută Fără să pretindă că poate rivaliza cu sistemul de combatere a terorismului instituit de SUA după atentatele din 11 septembrie 2001, Uniunea se înscrie totuşi într-o anumită tendinţă de "copiere" a metodelor americane. Nu trebuie ignorat faptul că noua clauză de securitate, deşi are mai degrabă un caracter simbolic, este similară cu Articolul 5 din Tratatul nord-atlantic. Crearea funcţiei de coordonator al luptei antiteroriste reprezintă într-o oarecare măsură o "copie" a postului de secretar al Departamentului pentru Securitate Internă din SUA. În fapt, chiar şi înainte de atentatele de la Madrid, Javier Solana avea în vedere numirea într-o asemenea funcţie a unui înalt funcţionar, optând în cele din urmă pentru un diplomat şi fost secretar de stat la Ministerul de Interne al Olandei, Gijs de Vries. 53

În pofida sprijinului acordat de o parte din statele UE, proiectul creării unei "CIA europene", nu a fost agreat de liderii Uniunii în ansamblu, aceştia preferând să promoveze dezvoltarea unui sistem de schimb permanent de informaţii, în cadrul unei celule care există deja la Bruxelles, şi care va avea atribuţii sporite. Solana va prezenta liderilor europeni în cadrul reuniunii Consiliului European din iunie 2004 un raport privind oportunitatea de a obliga statele membre UE să creeze un sistem integrat de informaţii la nivel comunitar, o formulă care este privită cu reticenţă de către serviciile de informaţiile naţionale. În fapt, ţările care deţin informaţii relevante preferă să colaboreze la nivel bilateral sau în cadrul grupului "G-5", din care fac parte Franţa, Germania, Marea Britanie, Spania şi Italia. Mai degrabă decât să creeze o structură nouă, cu caracter suprastatal, europenii preferă să pună accentul pe întărirea structurilor deja existente, în principal Europol şi Eurojust, două structuri create la Haga după 11.09.2001, dar care nu au fost utilizate într-o măsură semnificativă în lupta împotriva terorismului. Dat fiind faptul că Europolul grupează reprezentanţii structurilor de poliţie din întreaga Europă, acesta nu va avea un rol determinant în probleme legate de informaţii. În contextul criticilor emise de Comisia Europeană referitoare la "întârzierile" şi "carenţele majore" de care se fac responsabile ţările membre, liderii UE au promis să accelereze implementarea legislaţiei comunitare în domeniul combaterii terorismului, mai ales în ceea ce priveşte mandatul de arestare european. De Vries va avea printre responsabilităţi şi pe aceea de a monitoriza modul în care aceste promisiuni sunt respectate. În plus, şefii de stat şi de guvern din statele membre UE s-au angajat ca, înainte de sfârşitul anului 2005, să introducă, în paşapoarte şi vize, datele biometrice (amprente digitale, iris). Prin această măsură europenii au adoptat, ca şi în cazul măsurilor de siguranţă aeriană, un plan de acţiune similar cu programul american demarat după 11 septembrie 2001. În acelaşi timp, se are în vedere ca măsurile de siguranţă în porturi, un domeniu în care europenii sunt extrem de vulnerabili, să se alinieze la normele în vigoare pe aeroporturi. În prezent, Marea Britanie şi Franşa sunt preocupate de lipsa de supraveghere a navelor care traversează zilnic Canalul Mânecii.

Declaraţia de luptă împotriva terorismului acordă, de asemenea, o importanţă deosebită asigurării securităţii la frontiere şi solicită o armonizare a duratei de păstrare a informaţiilor furnizate de operatorii de telefonie, care ar putea ajunge la trei ani. Deciziile adoptate de liderii europeni au fost criticate de către asociaţiile de protecţie a drepturilor omului, fiind considerate ca o "punere sub supraveghere" a populaţiei. Preşedintele Comisiei Europene a replicat unor asemenea acuzaţii afirmând ca "o astfel de preocupare nu i-a impresionat pe liderii europeni". Un domeniu în care modul de abordare este specific european şi nu este influenţat de strategia antiteroristă implementată de SUA este maniera de abordare al relaţiilor cu state terţe, care constituie sursă a terorismului. În această direcţie, Consiliul European solicită adoptarea unei strategii globale care să ia în considerare toţi factorii care contribuie la escaladarea terorismului. În acest sens, preşedintele francez, Jaques Chirac, a relevat că "deşi nimic nu poate justifica terorismul, trebuie să fim conştienţi de faptul că există situaţii care creează un teren propice pentru dezvoltarea sa", făcând aluzie în acest sens la "conflictele care nu au fost reglementate", la fenomenul sărăciei şi la "sentimentele de inferioritate" ale unor popoare. Atentatele de la Madrid, din 11 martie 2004, înseamnă mult mai mult decât o tragedie pentru Spania. Ele reprezintă un moment de ruptură a istoriei, marcând sfârşitul unei etape, în care legile, regulile, negocierile şi cooperarea s-au aflat la putere, şi începutul alteia, prefigurate de izbucnirea războiului din Irak. Europa, care până acum a ţinut piept cu succes terorismului local, este, pentru prima dată după cel de-al doilea război mondial, lovită crunt. Spania devine victima aleasă pentru a pedepsi întreaga Europă. Printre cei sfârtecaţi de bombe în trenurile morţii se vor fi aflat, cu siguranţă, destui dintre spaniolii care simpatizaseră sau participaseră la demonstraţiile uriaşe împotriva implicării ţării lor în Irak, atitudine care nu are nimic de-a face cu războiul împotriva terorismului. Se pare că începem să trăim într-o nouă lume, în care suferinţa şi moartea nu mai sunt nenorociri strict private. „Popoarele aliate Americii trebuie să facă presiuni asupra guvernelor lor ca să se retragă imediat din alianţa cu America în lupta împotriva terorii, a islamului. Dacă veţi renunţa la lupta împotriva noastră, vom renunţa la lupta împotriva 55

voastră!" - iată un fragment din textul revendicativ al atentatelor de la Madrid, despre care specialiştii susţin că nu ar aparţine organizaţiei Al-Qaeda. Dar el poate să aparţină altor celule teroriste islamice, angajate pe frontul deschis la 11 septembrie 2001 sau la 20 martie 2003, data declanşării războiului din Irak. O problemă importantă a procesului de comunicare în conflictele asimetrice este cea legată de rolul mass media şi statutul jurnalistului. După producerea tragicelor evenimente de la 11 septembrie 2001, instituţiile mediatice au început să furnizeze opiniei publice un produs nou: terorismul internaţional contemporan. Au apărut dispute pro şi contra în legătură cu relaţiile pe care mass media le are cu actorii implicaţi in conflictele asimetrice, în special cu acţiunile de tip terorist. Sunt adepţi ai opiniei potrivit căreia mass media ar putea deveni „camere de ecou pentru acţiunile teroriste, aceste ecouri putând provoca o contagiere a fenomenului terorist în tot spaţiul public şi în toate grupurile excluse din dezbaterile publice". Aceştia militează pentru un control drastic al discursului din presă. Interesant este faptul că o voce ca cea a fostului premier britanic Margaret Thatcher afirma că „teroriştii se hrănesc din publicitatea mediatică" şi că ar trebui să fie „privaţi de oxigenul mass media". Nu este mai puţin adevărat şi faptul că imaginile publice ale terorismului şi ale teroristului ş-au impus prin forţa de penetraţie pe care o au mijloacele de comunicare în masă. Ele au ajuns peste tot acolo unde produsele mediatice pot să ajungă. Iar forţa acestor imagini, de a căror identitate puţin se mai îndoiesc, a fost asigurată de însăşi modul în care se reproduc şi se perpetuează mesajele şi conţinuturile informative în comunicarea mediatică. Pe scurt, redundanţa specifică comunicării mediatice a fost cea care a reuşit să impună aceste imagini memoriei colective. Sunt specialişti care apreciază că şi mass media are nevoie de „imagini violente" şoc mediatic pentru că acestea se vând cel mai bine. Dominique Wolton crede că acest paradox ar putea să conducă la apariţia unei relaţii caracterizate de „interes reciproc". Analistul politic şi jurnalistul Ignacio Ramonet avertiza cu un an înainte de producerea atacurilor asupra „gemenilor" pericolul pe care îl reprezintă pentru procesele comunicării supremaţia deţinută de mass media, în condiţiile în care capacitatea critică a acestora este mult diminuată sub presiunea concurenţială şi sub presiunea asigurării cotelor 56

ridicate de audienţă. Supremaţia argumentelor de tip mediatic şi imagistic a fost asigurată şi datorită faptului că presiunea răspunsurilor a fost atât de mare, încât timpul pentru efectuarea şi elaborarea de studii ştiinţifice, bazate pe date ale cercetării sociologice şi culturale, nu există, toate analizele făcându-se pe informaţiile şi datele furnizate de fluxurile mediatice. Ori, caracteristica principală a acestora este chiar simplitatea şi nivelul scăzut de conceptualizare, caracteristici care s-au transmis în bună parte şi analizelor şi comentariile ce s-au făcut asupra acestor concepte. Prin urmare, şi demersurile pretins critice analitice nu erau altceva decât tot discursuri mediatice reasamblate în limbaj simbolic şi imagologic. Ori este cunoscut faptul că discursul mediatic are o puternică influenţă asupra activităţii şi în ultimă instanţă a modului cum omul politic reacţionează la un eveniment puternic mediatizat. Cristina Archetti, analizând modul cum presa centrală din două state occidentale şi din două musulmane au influenţat deciziile oamenilor politici din ţările respective a găsit o relaţie biunivocă între discursul politic şi discursul mediatic. Strategiile folosite de terorişti în atragerea mass media au fost denumite de specialişti strategii ale „scandalizării". Astfel, Pe tot parcursul desfăşurării confruntărilor dintre terorişti şi forţele democraţiei, mass-media a fost o prezenţă permanentă de o parte şi de alta. Opinia publică a fost supusă unui bombardament mediatic liber, aproape necontrolat, uneori sufocant, traumatizant chiar. În SUA, de exemplu, imaginile care prezentau căderea celor două turnuri au fost interzise la difuzare, după o vreme, nu din raţiuni de securitate sau etice, ci din raţiuni medicale, constatându-se că provoacă depresii receptorilor care le-au perceput în mod repetat. În acest context, este notabilă diferenţa de implicare şi tratament a mass-media şi a comunicării mediatice din timpul „războiului rece" şi din timpul acestui „război fierbinte". În timpul „războiului rece" canalele mediatice ale celor două părţi erau la rândul lor în confruntare, cenzurate şi convertite la propagandă, scopul urmărit fiind acela de a-i determina pe receptori să devină mai ataşaţi valorilor propriului sistem şi culturi sociale. În timpul „războiului fierbinte", canalele mediatice ale părţilor implicate sunt de aceeaşi parte, concurente numai între ele, nu mai cunosc cenzura şi propaganda devenind 57

portavocea terorii şi a groazei, scopul acţiunii lor fiind acela de a menţine viu şi prezent spectrul ameninţării permanente. Într-un alt plan, autorităţile, în încercarea de a combate actele teroriste, impun reguli de conduită din ce în ce mai dure, atât la nivelul societăţii (spre exemplu restricţiile instituite în aeroporturi) cât şi în relaţiile cu mass-media. Informaţiile legate de strategiile antiteroriste sunt clasificate nemaiputând ajunge la îndemâna mass-media. Atunci când sunt făcute publice aceste informaţii sunt de regulă sumare şi deja perimate. Soluţia ar trebui să fie în concepţia unor analişti un discurs mediatic autonom. Lucrul nu este uşor de realizat deoarece, aşa cum menţionează Isabelle Garcin-Marrou, „prin analiza articolelor despre evenimentele teroriste, discursul mass media nu reuşeşte să se elibereze de categoriile de interpretare împărtăşite de societate şi de stat. Reprezentarea terorismului este, în general, şi în ciuda diferenţelor dintre ziare, foarte subordonată schemelor dominante conform cărora totalitatea violenţei non-statale este potenţial teroristă". Am putea ilustra acest fapt cu opinia cunoscutului analist George Friedman, de la prestigioasa agenţie de analize geopolitice şi pronosticuri strategice Stratfor Inc. În una din analizele sale ajunge la concluzia că o majoritate covârşitoare de 21 de ţări europene sunt pentru război. în acest grup figurează două ţări care se înscriu pe locul 2 şi 4 în clasamentul economic, Marea Britanie şi Italia, două ţări în ascensiune, Spania şi Polonia, plus întregul bloc răsăritean. „Toate aceste ţări laolaltă, afirmă Friedman, ar putea alcătui o majoritate uriaşă în cadrul unei viitoare Uniuni Europene extinse.13" Şi totuşi dacă analizăm articolele publicate de prestigiosul cotidian The New York Times, apropiat curentului politic ce se opune Administraţiei Bush observăm că au fost destule critici la adresa modului cum a fost pregătită intervenţia în Iraq în 2003, cum s-a desfăşurat şi mai ales unele din abuzurile care au fost comise de unii soldaţi faţă de prizonierii capturaţi pe timpul luptelor. Acelaşi lucru se poate observa şi în cazul cotidianului britanic NYT care îl citează pe profesorul Stanley Hoffman, de la Harvard, potrivit căruia: „Reiese că deturul pe la Naţiunile Unite a fost de ochii lumii şi că preşedintele hotărâse din capul locului ce are de făcut. Doctrina Bush, a ripostei preventive în legitimă apărare, e incompatibilă cu Carta Naţiunilor Unite." NYT conchide că „în Europa mesajul preşedintelui va da apă la moară 13

Constantin Hlihor, Geopolitica şi geostrategia în analiza relaţiilor internaţionale

contemporane, Editura U.N. Ap. Bucureşti, 2005, p. 276.

celor care consideră că Bush e un cowboy agresiv." În aceste condiţii jurnalistul nu are o misiune uşoară. Mass media nu se află pe o poziţie confortabilă când trebuie să vorbească despre terorism. Jurnaliştii „trebuie să fie capabili să lucreze în orice condiţii, să ştie să scrie orice fel de materiale, să aibă abilitatea de a destinde, ca şi aceea de a informa; să editeze, să pagineze, să înţeleagă imagini, să coordoneze angajaţi, să folosească noi tehnologii, să creeze şi să vândă noi publicaţii" şi mai ales să poată evita capcanele mesajelor pe care organizaţiile teroriste au interes să le disemineze14. Acesta are şi o mare răspundere faţă de opinia publică în ce priveşte informarea oportună, modul de a prezenta evenimentele precum şi abilitatea de a selecta ştirile. Concomitent, jurnalistul este supus unor presiuni determinate de opinia publică, de legi şi reglementări, de putere sau chiar de superiorii acestuia. În procesul de selecţie a ştirilor, acestor constrângeri li se adaugă subiectivismul individului, spaţiul cultural din care provine dar şi suma cunoştinţelor acumulate în timp de jurnalist. În acelaşi context, „promovarea propriilor puncte de vedere, excluderea celor ale opozanţilor, relatarea voit distorsionată a unor fapte pentru a le potrivi cu o anume opinie sau interes comercial precum şi vendetele personale sunt teme majore în istoria presei" Pe timpul desfăşurării diverselor conflicte armate jurnaliştii apar în ipostaza corespondenţilor de război. Contactul cu militarii a dus de-a lungul timpului la formularea unor acuze între cele două tabere datorate limitelor impuse de armată în difuzarea informaţiei. Totuşi, faptul că armata nu poate eluda componenta mediatică ca armă iar mass-media nu pot acţiona pe un câmp de luptă fără un acord minim al militarilor denotă o interdependeţă care nu poate fi evitată. Jurnaliştii pe timp de criză sunt confruntaţi cu probleme de ordin etic şi moral în ce priveşte a atitudinea lor în situaţii de criză când presiunea timpului cere soluţii rapide şi viabile. Pentru desfăşurarea activităţii jurnaliştii au nevoie de acces şi libertate de mişcare în câmpul de luptă dar şi de un minim de informaţii militare pentru a avea o viziune de ansamblu asupra acţiunilor armatei. Coaliţia anglo-americană, a găsit o formulă interesantă pe timpul războiului din Iraq din martie 2003, aceea a jurnalistului încorporat. Aceasta a permis jurnaliştilor să fie prezenţi pe câmpul de luptă, acolo unde riscurile erau minime, iar conducerea politicomilitară a coaliţiei să dispună de imagini favorabile pe timpul acestui adevărat război 14

David Randall, Jurnalistul universal, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p. 18. 59

mediatic. Jurnaliştii care au „ocolit" procedura au avut parte de unele „necazuri". Este cazul unui grup de jurnalişti independenţi israelieni şi portughezi arestaţi de către trupele americane pe teritoriul iraqian în ziua de 26 martie 2003. Timp de 48 de ore până s-a „limpezit" situaţia lor aceştia au fost trataţi de americani drept spioni iraqieni şi terorişti. Problema care se pune în asemenea situaţie este aceea a locului şi rolului pe care îl are jurnalistul în raport cu deontologia profesională. Trebuie să „ocolească" unele adevăruri pentru ca acestea să nu ajungă la inamic dar în acelaşi timp trebuie să-şi respecte şi angajamentul faţă de cetăţean, acela de a furniza doar adevărul şi nu jumătăţi sau adevăruri fabricate din raţiuni militare. Este problema dublului limbaj( doublespeak /double language) cu care se operează în discursul mediatic în asemenea situaţii. Despre posibilitatea existenţei unui asemenea fenomen în discursul mediatic atrăgea atenţia încă de la jumătatea secolului trecut George Orwell prin inventarea unui nou concept - doublethink pentru a ilustra un proces antinomic între gândire şi vorbire. Prin acest concept el arăta că oamenii una gândesc şi alta vorbesc. Sunt mai multe definiţii date limbajului dublu pe care îl găsim, din abundenţă, în propaganda utilizată de o parte şi de alta în acest război numit terorism însă credem că cea dată de profesorul William Lutz este cea mai apropiată unei bune înţelegeri a fenomenului. Potrivit acestuia dublul limbaj este „ un mod de exprimare conceput în aşa fel ca minciuna să sune adevărat(...) pentru a distorsiona realitatea(...) pentru ca răul să semene cu binele(...) şi negativul să nu se deosebească de pozitiv" Analizând rolul dublului limbaj în conflictualitatea care a însoţit istoria universală încă din zorii umanităţii profesorul William Lutz a găsit exemple de utilizare a dublului limbaj de la Iulius Cezar care a definit un conflict sângeros şi brutal - cucerirea Galiei - ca pe un război de pacificare până la George Bush care a definit războiul din Irak din 2003 Iraq Freedom. Jurnalistul Paul Holmes specialist în relaţii publice a efectuat pentru revista americană „PR week” un studiu asupra termenilor şi a conceptelor utilizate pe timpul conflictului din Irak de militari şi de presă în egală măsură. Iată care este concluzia sa referitoare la expresia Iraq freedom utilizată de marile canale de televiziune pe timpul ostilităţilor. „Este posibil, cred eu, ca libertatea pentru Irak să fie o consecinţă indirectă a 60

acestei campanii. Dar să pretinzi că aceasta constituie demersul esenţial este de o lipsă de onestitate extrem de perversă". Asemenea exemple se găsesc cu sutele şi în discursul liderilor celor mai periculoase organizaţii teroriste din mediul internaţional contemporan. Trebuie relevat că acest conflict a avut şi o puternică dispută mediatică materializată atât prin propaganda pe care taberele au desfăşurat-o cu mai mult sau mai puţin succes şi prin activitatea de PR. Analistul Johnathan Alters, de la Newswwek nu s-a sfiit să denumească această componentă drept „mama tuturor războaielor propagandistice". Lucrurile nu par a fi noi dacă ne gândim la faptul că un specialist in PR, James E. Lukaszewski constata, cu mai bine de 14 ani de atacul executat de Al Qaeda asupra Gemenilor şi a Pentagonului: „Evenimentele teroriste sunt înainte de toate propagate prin media, este ceea ce duce la creşterea audienţei şi prin urmare a vânzărilor de publicitate(...) Televiziunile, radioul şi presa scrisă se vede nevoită să prelungească aceste prezentări deoarece ele contribuie la mărirea audienţei în propriul public.(...) Mariajul între terorism şi media este inevitabil. Un dans macabru adesea necesar". Din acest punct de vedere înţelegerea mecanismelor prin care părţile aflate în acest tip de conflict asimetric - terorismul încearcă să cucerească „mintea" oamenilor este mai mult decât necesară pentru ca acest flagel al modernităţii să fie eradicat. Cunoaşterea rolului pe care îl are dublul limbaj în formarea atitudinilor şi comportamentelor oamenilor cu ajutorul propagandei şi a altor tehnici sofisticate de persuadare ajută la o bună înţelegere a modului cum oamenii pot fi antrenaţi în conflictele asimetrice.

4.2. Terorismul internaţional formă de manifestare conflictului asimetric Terorismul nu este un fenomen nou în politica mondială. Este o metodă violentă şi ilegală de luptă, practicată de grupuri şi entităţi politice, care nu respectă regulile instituite de morala şi etica democraţiei, recunoscute şi acceptate de comunitatea internaţională. Definiţiile date terorismului acoperă o plajă extrem de largă funcţie de filozofia sau morala pe care o comunitate /individ o acceptă şi nu în ultimă instanţă de valorile politice şi

idealurile sociale pe care le promovează. Nu este aşadar deloc surprinzător faptul că reprezentările pe care le au oamenii, aparţinând unor arii de civilizaţie diferită sau care îmbrăţişează ideologii opuse, să nu fie aceleaşi. Rădăcinile terorismului se găsesc în cele mai îndepărtate epoci ale istoriei. El a fost uzitat de către Sicari şi Zeloţi încă din timpul ocupării Palestinei de către Roma. În sec. X şi XII terorismul a fost ales ca armă de către secta radicală islamică Asassinas în campania ei împotriva autorităţii lui Muslim. Dacă ne referim la continentul european, se poate spune că Evul mediu a fost, însă, perioada care a marcat escaladarea practicării, în mod organizat, a terorii, ca un instrument de realizare a unor astfel de obiective. Este binecunoscut faptul că, în acea perioadă, diferite grupări organizate practicau la scară largă, în unele state europene, ameninţarea şi jaful pe căile maritime sau terestre de transport. Brigandajul maritim sau pirateria a fost doar una dintre aceste forme de practicare a terorii. Mergând pe firul istoriei, se poate constata, că în secolele XVII şi XVIII, unele dintre statele beligerante obişnuiau să apeleze la corsari pentru a-şi soluţiona, într-un mod mai puţin convenţional unele probleme ţinând de ducerea luptei cu inamicul pe mare. Se poate spune astfel că, în practicile ţinând de folosirea corsarilor în scopul menţionat îşi are originea chiar una dintre componentele terorismului internaţional de azi, şi anume terorismul organizat şi sponsorizat de către unele state la adresa altora. În evoluţia sa, ca modalitate extremă de atingere, prin violenţă, a unor obiective, în secolele XVIII şi XIX, terorismul avea să consemneze cuprinderea, treptată, în sfera sa de acţiune, a domeniilor politic şi religios. Sfârşitul secolului XIX, avea să aducă în scena confruntării noi forme de manifestare a terorismului care se va manifesta sub diferite forme. Menţionăm cu titlu de exemplificare câteva dintre aceste manifestări, şi anume: ♦ cea a revoluţionarilor ruşi, care se luptau cu un guvern autocritic, desfăşurată în "valuri": - Narodnaia Volia - 1878-1881; - atentatele comandate de Partidul Social Revoluţionar 1902-1911; - atentatele de după lovitura de stat bolşevică din 1917. ♦

a grupărilor ultra-naţionaliste irlandeze, macedonene, sârbe şi armene, care

au folosit teroarea în lupta lor pentru autonomie sau pentru independenţă naţională ♦

propaganda anarhistă din anii 1980 din Franţa, Italia, Spania şi SUA.

Începutul secolului XX, marcat de escaladarea aşa-numitei "propagande prin fapte"15 a anarhiştilor (ale căror acţiuni erau însoţite, cu predilecţie, de folosirea explozivilor ca instrument de inducere a terorii), avea să aducă noi aspecte de manifestare a terorismului, prin relevarea unei anume complementarităţi, valabilă şi azi, între terorism şi anarhism, acesta din urmă evoluând, la rândului lui, către internaţionalizare. La 29 iulie 1900 regele Italiei, Umberto I, a fost asasinat la Monza de Gaetano Bresci, care s-a sinucis în închisoare un an mai târziu. La 6 septembrie 1901, la Detroit, Lean Czolgosz îl rănea mortal pe cel de-al 25-lea preşedinte al S.U.A., William McKinley, iar la 10 iunie 1903, organizaţia terorista "Mâna neagra" îl asasina pe regele Serbiei, Alexandru Obrenovici. Procesul de internaţionalizare a fenomenului terorist ca şi a consecinţelor acestuia avea să cunoască, în acelaşi secol, unele momente reper, cum ar fi asasinarea, la Sarajevo, în anul 1914, a arhiducelui austriac şi seria de asasinate din anii `30, culminând cu uciderea, la Marsilia, a regelui Iugoslaviei şi a ministrului de externe al Franţei. Amploarea şi dimensiunea internaţională a asasinatelor de la Marsilia, au fost de fapt, cele care au generat şi o primă reacţie a Ligii Naţiunilor, concretizată în elaborarea, în 1937, a două convenţii internaţionale, una privind prevenirea şi pedepsirea terorismului, iar cealaltă privind crearea unui Tribunal Internaţional pentru judecarea unor astfel de acte criminale. La începutul primului război mondial terorismul era considerat ca un fenomen de extremă stângă, chiar dacă multe atentate erau făcute de persoane care nu aveau tangenţă cu politica. După 1918, acţiunile teroriste au fost în principal sponsorizate de extrema dreaptă şi grupurile separatiste. Asemenea acţiuni au fost puţine, dar spectaculoase: asasinarea lui Karl Liebkncht şi a Roxei Luxemburg (ambii comunişti germani), în 1919 şi a unui comandant britanic în Egipt, în 1924, au reprezentat elemente de referinţă în această perioadă. Terorismul individual a jucat un rol minor în rezistenţa europeană din timpul celui de-al doilea război mondial. După 1940 şi în perioada anilor 1950 terorismul s-a regăsit, din păcate, ca o armă eficace pentru eforturile mişcărilor anticoloniale. Câteva exemple sunt concludente în acest 15

Gheorghe Văduva, (coord.), Terorismul. Dimensiune geopolitică şi geostrategică

Războiul împotriva terorismului, Centrul de Studii Strategice de Securitate, Universitatea Naţională de Apărare "Carol I", Bucureşti, 2002, p.20-21.

sens. Forme ale terorismului au fost folosite de către israelieni în timpul Mandatului Britanic în Palestina, de către EOKA (Organizaţia Etnică a Luptătorilor Ciprioţi) împotriva administraţiei britanice din Cipru, de către FLOYS (Frontul de Eliberare a Yemenului de Sud) în Aden şi de către FLN (Frontul de Eliberare) împotriva francezilor în Algeria. Multe din aceste acţiuni au eşuat în faţa autorităţilor însă, nu trebuie negat faptul că, utilizarea terorismului a condus la iluzia că se pot înregistra succese strategice în confruntările asimetrice inspirând mai multe grupuri teroriste la acţiuni de acest fel. În fiecare caz autorităţile coloniale au fost lipsite de un suport substanţial pentru menţinerea legilor impuse de ele, atât în teritoriile coloniale, cât şi în rândul populaţiei. După pierderi de vieţi omeneşti, distrugeri şi prăbuşirea economiei cauzate de cel de-al doilea război mondial, nici politicienii, nici opinia publică din Anglia şi Franţa nu mai acceptau fricţiuni şi nesiguranţă. În perioada de după cel de-al doilea război mondial, termenii de terorism şi banditism au fost asociaţi îndeosebi acestor conflicte de sorginte colonială, care au marcat mai cu seamă Africa şi Orientul Mijlociu. Cei mai mulţi analişti consideră respectiva perioadă ca marcând, de fapt, începutul asimilării actului terorist cu folosirea violenţei şi terorii la adresa unor persoane, grupuri de persoane sau a unor întregi populaţii necombatante. De asemenea, se apreciază că în această perioadă poate fi identificată, în cea mai mare măsură, însăşi originea terorismului internaţional, aşa cum acesta este perceput azi. De reţinut este faptul că până la perioada istorică de care vorbim, terorismul era practicat exclusiv prin folosirea terorii sub forma violenţei fizice, susţinută, de la caz la caz, de forţa armelor convenţionale (îndeosebi sub forma explozivilor). Este ceea ce unii specialişti consideră azi, a fi terorismul clasic. Forţa terorismului de astăzi remarcă Jacques Baud constă în utilizarea cu măiestrie a forţei mediatice. După anii '70, terorismul avea să cunoască o evoluţie spectaculoasă, mai ales sub aspectul formelor sale de manifestare, fapt ce a făcut ca fenomenul să devină una dintre cele mai serioase ameninţări la adresa securităţii pe plan local, regional şi internaţional. Această evoluţie a fenomenului terorist avea să fie stimulată şi catalizată de explozia fără precedent a cuceririlor ştiinţifice din secolul recent încheiat, apoi, de evoluţia spre globalizare la nivel planetar. Cele câteva exemple ar putea ilustra aria de manifestare a acestui flagel după această dată. La 2 aprilie 1968 s-au produs doua incendii în magaziile Schneider und Kaufhof. Printr-un telefon la agenţia DPA, membrii grupării au informat ca 64

este vorba despre o acţiune politica. Delictul minor a fost transformat în proces politic si inculpaţii - prinşi a doua zi după atentat si deveniţi eroi - au fost condamnaţi doar la trei ani de detenţie. În 1970 a intrat în scena si Ulrike Meinhoff, redactor-şef al unei reviste de pornografie politica. Acţiunile grupului Baader-Meinhoff aparţineau terorismului difuz, menit mai degrabă să creeze panică, decât să lovească direct în reprezentanţii statului. Andreas Baader, arestat în 1970, în timp ce prelua nişte lăzi cu arme, a fost vizitat la închisoarea Tegel în mai 1970 de Ulrike Meinhoff, care l-a ajutat sa evadeze. Banda Baader-Meinhoff a organizat apoi atentate cu bombe, atacuri la bănci si furturi de maşini. Politia germana a reuşit sa-i aresteze pe Baader si pe prietena sa, Ensslin, în 1972. Ulrike Meinhoff, arestata şi ea câţiva ani mai târziu, s-a spânzurat în închisoare (1976). Ulterior, s-au sinucis si Gudrun Ensslin si Andreas Baader (1977). Un alt atac terorist s-a produs la 2 august 1980, la Bologna. La ora 22.25 o bomba instalata în incinta gării centrale a explodat, provocând moartea a 80 de oameni si rănirea altor 200. Zidurile si grinzile plafonului au fost distruse. Considerat cel mai mare atentat din istorie, cel de la Bologna a fost comis de "Celulele armate revoluţionare", o grupare neo-fascista ce avea relaţii cu banda Baader-Meinhoff. Atentatul care a ţinut o perioadă importantă prima pagina a jurnalelor din toată lumea s-a comis la Roma. Intr-o zi de miercuri, 13 mai 1981, în piaţa San Piedro 3000040000 de credincioşi din toata lumea aşteaptă apariţia Papei Ioan Paul II, al 264-lea vicar al lui Dumnezeu pe pământ. Dintr-o limuzina alba primul papa polonez din istorie dă generos binecuvântarea mulţimii aflate în piaţă. În acea zi Sanctitatea Sa a interzis trăgătorilor de elita din brigada antitero a generalului Della Chiesa să se urce pe colonada lui Bernini pentru a supraveghea mulţimea. La ora 17.15 maşina Papei se opreşte pentru o binecuvântare mai amplă. Doua minute mai târziu, răsunau patru împuşcături. Tânărul atentator se numea Mehmet Ali Agca, era turc si avea 23 de ani. Membru al grupării teroriste "Lupii cenusii", s-a stabilit la un moment dat în Germania, unde a avut o iubita, Cristina Klein, colaboratoare a grupului Baader-Meinhoff. Pentru atentatul împotriva Papei, Ali Agca a fost condamnat la închisoare pe viaţă. Analistul politic şi reputatul jurnalist Victor Ionescu apreciază că America latina, 65

unde guerilele revoluţionare, rurale sau urbane, se manifesta violent încă din anii '60, este un gigant adormit în materie de terorism744. Aici s-au consumat sângeroasele bătălii ale cartelurilor columbiene: la Bogota, Cali si Medellin. Tot în Columbia, la Medellin, rebelii din Forţele Armate Revoluţionare au detonat o bomba în timpul unui concert rock (iunie 1995). Au murit 28 de oameni si au fost răniţi 200. În Peru grupările teroriste maoiste "Calea luminoasa" (Sendero Luminoso) au organizat sute de atentate cu bombe. Oraşele braziliene Sao Paulo si Rio de Janeiro au cele mai mari rate ale criminalităţii din lume: 10 000 si, respectiv, 14 000 de victime anual. La 1 mai 1998, Departamentul de Stat al S.U.A. a dat publicităţii raportul anual privind terorismul ca problema globala. El constata ca în 1997 33% dintre acţiunile teroriste comise pe glob au avut loc în Columbia. Dar din 304 acte de terorism internaţional, 33% au ţintit Statele Unite, unde au pierit 221 de oameni (fata de 314 în 1996). Acţiuni teroriste s-au înregistrat şi în regiuni ale Africii. Intre Nairobi - capitala Kenyei - si Dar Es Salaam - capitala Tanzaniei - sunt 1 000 km. In ziua de 7 august 1998, la ora 10.30 fix, ambasadele americane din cele doua oraşe au fost grav avariate de atentate cu bombe. La Nairobi un imobil a zburat pur si simplu în aer, iar alte doua au fost practic distruse. Ţinta atentatelor - interesele Statelor Unite. Victime au fost în primul rând kenyeni si tanzanieni nevinovaţi. Din 260 de morţi, doar 12 erau americani. Numărul răniţilor a depăşit 5000. Fostul secretar de stat în Administraţia Bill Clinton relata oroarea produsă de aceste atentate: "De la distanţă, imaginile televizate de la locul atentatului din Nairobi mă umpluseră de mânie şi tristeţe. De aproape, realitatea era mult mai dură—o versiune în miniatură a ceea ce avea să devină mai târziu Ground Zero. Când am ajuns acolo, scheletul ambasadei era încă în picioare, dar interiorul fusese distrus de fragmentele de geam, de pereţii despărţitori care explodaseră şi de echipamentul de birou. Explozia transformaseră aceste obiecte în instrumente ale morţii. Majoritatea deceselor surveniseră ca urmare a prăbuşirii clădirii învecinate, care fusese redusă la o grămadă de sticlă, cărămizi şi beton". America a trimis în cele doua capitale africane o adevărată armată de salvatori, legişti si agenţi FBI şi a declarat, a câta oară, război pe viată si pe moarte teroriştilor. In ajutorul echipelor locale au venit specialişti israelieni si francezi. Lovitura a fost dura, cu atât mai mult cu cât era prima pe care Statele Unite o primeau în Africa, un continent de curând redescoperit de preşedintele Bill Clinton, se pare însă, ignorat în continuare de serviciile secrete si de securitate americane. 66

Zile întregi, echipele de salvare au căutat supravieţuitori. Au fost si minuni, dar incomparabil mai multe cadavre. Si-a asumat atentatele o organizaţie până atunci necunoscuta: "Armata de eliberare a locurilor sfinte musulmane". Ea susţine ca atacurile vor continua, cu scopul de a obţine plecarea americanilor din tarile musulmane. In comunicat au apărut doua nume: cel al şeicului Omar Abdel Rahmane, liderul spiritual al integristilor egipteni, aflat în închisoare în Statele Unite, si cel al unui alt şeic, Ossama bin Laden. La auzul acestui nume, serviciile secrete americane au tresărit. Mossadul a confirmat. Bin Laden, aflat demult în vizorul lor, era atât creierul cât si finanţatorul acestor două atentate. America a ripostat atacând bazele de antrenament ale teroriştilor din Afganistan, însă, fără să poată fi ucis şi creierul operaţiunii Bin Laden După această operaţiune executată de SUA în Pakistan, la o reuniune a Frontului islamic internaţional - o coaliţie alcătuită din opt grupări fundamentaliste înarmate - Bin Laden a lansat un mesaj fără echivoc Americii pe care a denumit-o Marele Satan: "Vom lovi peste tot în lume interesele americane, pentru a forţa Statele Unite sa se retragă din Golf si sa ridice embargoul împotriva Irakului. Vom lovi fără mila, civili si militari". Într-adevăr grupările teroriste au început un adevărat război asimetric împotriva SUA şi a altor state occidentale. Majoritatea analiştilor consideră că momentul 11 septembrie 2001 reprezintă un punct de cotitură din această perspectivă. În acest moment, pe lângă faptul că a adus în atenţia tuturor această nouă formă de luptă, s-au creat percepţii şi ideologii noi în ceea ce priveşte posibilitatea de a obţine victoria prin folosirea războiului asimetric şi a mutat în alt plan sistemele de acţiune insurgenţă. Terorismul tradiţional a evoluat atât calitativ, cât şi cantitativ, în neo-terorism cu formele sale cele mai periculoase de manifestare, super-terorismul şi mega-terorismul. Filmul acţiunii executate de Al Qaeda asupra SUA scoate în evidenţă aceste particularităţi. 11 septembrie 2001, ora 8:45, un avion de pasageri al Companiei American Airlines, zborul 011 a lovit „geamănul nordic" al World Trade Center, înalt de peste 400 de metri, provocând o explozie şi o gaură imensă în clădire. Peste alte 18 minute, la ora 09:03, avionul United Airlines 175 loveşte cel de-al doilea turn. Ambii „gemeni" se prăbuşesc în flăcări la câteva zeci de minute mai târziu, ucigând probabil 5000 de persoane.

La ora 09:43, un Boeing 737 al Companiei United Airlines, zborul 737, loveşte Pentagonul, provocând prăbuşirea unei laturi a clădirii şi omorând câteva sute de oameni. La ora 10:10, un alt Boeing 737 al aceleiaşi companii, zborul 093, se prăbuşeşte în Pennsylvania, probabil doborât de aviaţia de vânătoare S.U.A., deşi avionul era plin cu peste 100 de pasageri americani. Aparatul fusese şi el deturnat şi urma să se îndrepte spre reşedinţa prezidenţială de la Camp David, aflată la circa 140 km distanţă. Toate aceste avioane au fost deturnate aproape concomitent în vederea transformării lor în „bombe zburătoare". După cele întâmplate la New York şi Washington D.C., chiar şi analiştii cei mai rezervaţi şi conservatori au trebuit să admită că, începând cu mileniul al III-lea, terorismul a suferit o mutaţie majoră, „noul terorism" sau „super-terorismul" s-a impus faţă de formele clasice de terorism. Teroriştii „clasici" din generaţia '70-'80 nu mai există. Luptătorii de gherilă urbană au dispărut şi ei, teroriştii internaţionali, sponsorizaţi din motive ideologice, sunt fie capturaţi, fie nu mai reprezintă un real pericol sau interes. Atentatele actuale, îndreptate împotriva unor ţinte primare alese cu grijă, în concordanţă cu „mesajul" care urmează să fie transmis, căpătând astfel o uriaşă încărcătură imagologică. Mulţi cercetători ai fenomenului înclină să creadă că, în fapt, avem de-a face cu cel de-al patrulea război mondial. Impactul media după 11 septembrie 2001 şi chiar în timpul atentatelor produse la acea dată, a fost de o amploare necunoscută şi nebănuită până la acea vreme. Dacă ar fi să luăm în considerare numai transmisiile live făcute de CNN, care are o arie de răspândire globală, putem să deducem că percepţia şi modul de concepere a terorismului urma să fie schimbat. În primele zile după atacul de la 11 septembrie se vehicula în rândul specialiştilor că cel mai puternic om din lume era Colin Powell, prin capacitatea sa impresionantă de a menţine spiritele încordate la un nivel rezonabil pentru a nu produce regretabile repercusiuni. Din perspectivă imagologică, criteriile cele mai importante care îl identifică, individualizează, departajează şi diversifică pe celălalt în multiple ipostaze sunt, în primul rând, criteriile religioase, politice, ideologice, economice şi culturale. Aceste criterii constituie, în acelaşi timp, principalele elemente care stau la baza definirii celuilalt şi a evidenţierii diferenţelor, compatibilităţilor, şi incompatibilităţilor faţă de „noi". 68

Perceperea şi departajarea celuilalt pe criterii religioase, politice, economice şi ideologice introduce în procesul de cunoaştere a acestuia modalităţi bipolare de evaluare (bine - rău, prieten - duşman, creştin - păgân, civilizat - barbar, puternic - slab, dezvoltat nedezvoltat, moral - imoral etc.), coagulând percepţiile celuilalt în sisteme mai mult sau mai puţin coerente, raportate în mod direct la sisteme de interese fundamentale ale societăţii în care trăim. Terorismul, privit ca o formă de război prin dimensiunea sa simbolică, informaţională

şi

psihologică,

influenţează

credinţele,

atitudinile,

mentalităţile,

convingerile, curentele de opinie, cercurile diplomatice şi centrele de decizie politică, determinând imaginile dorite despre celălalt în funcţie de interese conjuncturale sau fundamental structurate pe perioade mai lungi. În acelaşi timp, presiunea şi impactul media erau în plin avânt şi deosebit de importante din punctul de vedere al cursului pe care urmau să îl prindă. Curentul de întoarcere la „adevăratele valori americane" şi încercarea de a menţine în frâu marea masă a populaţiei ca să nu se ajungă la incidente majore împotriva musulmanilor ce aveau drept de reşedinţă permanentă în S.U.A. a reprezentat o miză mare şi o responsabilitate şi mai mare. Impactul media a fost atât de puternic încât a fost ştirea de bază în presa video, audio, cât şi în cea scrisă în câteva săptămâni. Fostul ministru de externe german Joschka Fischer referindu-se la posibilele consecinţe ale terorismului în anii următori sublinia faptul ca "acest tip asimetric de conflict nu este suficient de puternic ca să-şi atingă scopurile politice acelea de a destabiliza Orientul Apropiat şi Mijlociu. Va încerca prin urmare să producă în Occident şi în primul rând în Statele Unite un conflict cultural - creştinism contra islam - care să producă reacţii disproporţionate şi acţiuni pripite iar în Orient un sentiment de ură faţă de Occident." Atitudinea generală a S.U.A. s-a schimbat şi a afectat întreg sistemul de relaţii internaţionale. Aproape că nu mai există astăzi conflicte de tipul stat contra stat, ci state contra unui duşman comun, cu mai multe feţe, invizibil şi mutabil, care se numeşte terorism. Lupta s-a mutat pe toate fronturile umane cunoscute până acum şi are echivalenţe pentru fiecare domeniu, tehnologic, biologic, chimic, psihologic şi politic. Imediat după evenimentele tragice de la 11 septembrie, departamentele şi agenţiile din cadrul guvernului federal au adoptat paşi care să întărească siguranţa şi securitatea 69

poporului american. La nivel federal, o sumă de 10,6 miliarde de dolari din bugetul suplimentar de urgenţă pentru anul fiscal 2002, a fost destinată securităţii interne şi aproape 40 de miliarde de dolari din bugetul preşedintelui pentru anul fiscal 2003 vor fi solicitate în acest scop. Ca un prim pas imediat a fost lansată operaţiunea "Noble Eagle". "Noble Eagle" a adunat întreaga gamă de activităţi militare cu scopul sprijinirii apărării patriei, precum şi de misiuni de protecţie civilă în Statele Unite. Activităţile de bază au cuprins zboruri ale patrulelor aeriene de luptă deasupra principalelor zone metropolitane şi infrastructurii de bază; prevederi privind creşterea gradului de securitate a persoanei în aeroporturi, porturi maritime şi alte locuri cu infrastructuri critice; intensificarea eforturilor de patrulare de-a lungul coastelor în peste 120 de zone de securitate; sporirea temporară a gradului de securitate pentru alte agenţii federale; şi folosirea echipelor NBC de protecţie civilă pentru sprijinirea echipelor de urgenţe la nivelul statului şi la nivel local. În acelaşi timp cu "Noble Eagle", a fost iniţiată planificarea operaţiei "Enduring Freedom" - efortul nostru de coaliţie din Afganistan pentru distrugerea al Qaeda şi înlăturarea regimului taliban care a sprijinit-o. Operaţiunea "Enduring Freedom" a fost lansată la 7 octombrie, şi astfel, 20 de naţiuni au desfăşurat peste 16.000 de militari în zona de responsabilitate a Comandamentului Central. Unele dintre cele mai semnificative acţiuni s-au concentrat pe asigurarea unităţii eforturilor şi au avut loc în cadrul Biroului Executiv al preşedintelui. La 8 octombrie 2001, preşedintele SUA a anunţat formarea unui Consiliu pentru Securitate Internă şi a unui Birou pentru Securitatea Internă. Aceste structuri sunt, în esenţă, echivalentul în plan intern al Consiliului de Securitate Naţională şi al Staff-ului Consiliului de Securitate Naţională şi au umplut un gol care fusese identificat de o serie de studii si comisii anterioare. Alte acţiuni semnificative la nivel federal cuprind crearea Administraţiei Securităţii Transporturilor în cadrul Departamentului Transporturilor în vederea asigurării unui efort integrat pentru întărirea securităţii întregului sistem de transport naţional - aerian, terestru şi maritim. Legătura dintre munca de informaţii şi aplicarea legii a fost întărită, parţial graţie legislaţiei care a permis acest lucru, dar într-un mod şi mai relevant, datorită eforturilor 70

concertate din partea tuturor celor implicaţi în schimbarea culturilor organizaţionale care impuseseră bariere considerate acum ca dăunătoare bunului public. Preşedintele, de exemplu, primeşte acum o informare zilnică din partea directorului Agenţiei Centrale de Informaţii şi din partea directorului FBI - acţiune simbolică pentru nevoia urgentă de distribuire mai bună a informaţiilor, în mod şi mai practic, au fost create 93 de Forţe Antiterorism, câte una în fiecare district al procurorilor SUA, pentru a integra comunicaţiile şi activităţile de aplicare a legii la nivel local, statal şi federal. Au fost luate măsuri, unilateral şi multilateral, pentru întărirea controlului frontierelor noastre iar Departamentul Trezoreriei cooperează cu aproximativ 161 de ţări pentru a identifica şi bloca bunuri ale teroriştilor. În final, preşedintele a iniţiat măsuri pentru a da posibilitatea poporului american să participe direct la eforturile de realizare a securităţii interne în cadrul comunităţilor sale. In total, s-au realizat multe în aceste zece luni, dar rămân de făcut mult mai multe. Preşedintele a aprobat recent modificările la Planul de Comandă Unificată care va realinia şi eficientiza structura armatei americane pentru a face faţă mai bine ameninţărilor secolului XXI - cea mai semnificativă parte a reformei armatei noastre de la prima elaborare după cel de-al doilea război mondial. El conţine multe aspecte de început istorice, dintre care, cele mai notabile sunt alocarea părţii continentale a SUA unui Comandament militar. Comandamentul de Nord al SUA USNORTHCOM îşi asumă responsabilitatea efectivă, de la 1 octombrie 2002, pentru apărarea terestră, maritimă şi aerospaţială a teritoriului şi poporului Statelor Unite împotriva ameninţărilor externe. Sub conducerea preşedintelui, acesta va fi, de asemenea, responsabil de coordonarea asigurării forţelor armatei pentru sprijinirea autorităţilor civile în conformitate cu legile SUA. Totodată, acestuia îi revine responsabilitatea faţă de anumite aspecte ale cooperării şi coordonării în domeniul securităţii cu vecinii noştri imediaţi, Canada şi Mexic. După aceste evenimente care au marcat istoria SUA postrăzboi rece a venit rândul ca şi Europa să se confrunte cu acest flagel. Balcanii se află, la ora actuală, în faţa uneia dintre cele mai serioase ameninţări - terorismul. Ţintele acestuia rămân neschimbate: guverne, diplomaţi şi lumea afacerilor, oameni nevinovaţi. Tacticile se schimbă continuu: 71

asasinate, atacuri cu bombă, atacuri armate, răpiri, deturnări, violenţă pe scară largă implicând forţe combatante. Actele teroriste comise de către extremiştii islamici şi campania ulterioară de eradicare a reţelei mondiale "Al-Quaeda" în Balcani au readus în prim plan ideea ciocnirii dintre civilizaţii, în acelaşi timp, câţiva dintre asociaţii lui Bin Laden din Balcani începând să se asocieze cu membri ai forţelor insurgente albaneze din Kosovo (70% din albanezi sunt musulmani), ar putea, eventual, declanşa lovituri nemiloase împotriva populaţiei nevinovate şi a unor ţinte. Într-adevăr, chiar şi după ce Miloşevici a capitulat şi a fost îndepărtat de la putere de către concetăţenii săi în 2000, aripa militantă a forţelor insurgente albaneze şi a celor câţiva asociaţi ai lor a continuat să promoveze o agendă care ameninţă să destabilizeze sudul Serbiei şi Macedonia. Abia în 2001, când oficialii NATO şi UE au realizat că acţiunile lor veneau în contradicţie cu obiectivele insurgenţilor albanezi, aceştia din urmă au fost supuşi presiunilor pentru a accepta fragilul acord de pace ce punea capăt temporar ostilităţilor în Macedonia. Ideea Albaniei mari, sau de curând, a Marelui Kosovo, reprezintă unul dintre ultimele proiecte de constituire a unor mari state în Balcani. Activitatea aşa numitei UCPMB (Armata de eliberare din Preşevo, Medvedia şi Buianovaţ) pe teritoriul Republicii Federale Iugoslavia; a Armatei de Eliberare Naţională (NLA) pe teritoriul Macedoniei şi UCC (Armata de Eliberare a Cemeriei) pe teritoriul Greciei, promovează terorismul ca mod şi metodă de atingere a scopurilor urmărite. Structura paramilitară a aşa-numitei NLA, statul său major din regiunea Prizren, sunt conduse de către foşti membri ai Corpului de Protecţie din Kosovo care planifică şi coordonează activităţile grupurilor armate teroriste ce operează în Macedonia. Asistenta logistică permanentă, voluntarii, alimentele şi medicamentele provin din ţările Europei occidentale şi sunt rezultatul auto-finanţării, extorcării de bani de la populaţia locală, ca şi de la oamenii de afaceri din Kosovo şi Republica Macedonia, precum şi de la diaspora albaneză şi din profiturile rezultate din activităţi criminale şi din donaţii făcute de mafia albaneză din Europa occidentală. Membrii comunităţilor albaneze din Germania, Belgia, Suedia şi alte state, în special cea din Elveţia, ţară care este considerată centrul imigraţiei albaneze, plătesc 3-5% 72

din salariul lunar (taxe albe). Aceşti bani sunt vărsaţi în conturi înregistrate fictiv ca aparţinând unor asociaţii culturale şi artistice şi unor organizaţii non-guvernamentale ale albanezilor din Europa de Vest. Banii provin şi de la clanurile albaneze ce alimentează aceste conturi cu profituri obţinute în urma prostituţiei. Surse oficiale ale serviciilor de informaţii vest-europene estimează la aproximativ 3 milioane de lire sterline valoarea armelor cumpărate de către criminalii albanezi. Reţele albaneze şi kosovare şi diferite asociaţii, inclusiv cele aparţinând NLA, controlează 80% din piaţa de heroină europeană. În ultimele rapoarte asupra traficului de droguri internaţional, Macedonia este identificată ca o parte a rutei balcanice, cunoscuta rută de-a lungul căreia bandele crimei organizate transportă heroină şi alte droguri din Turcia în Italia. Macedonia este parte şi a unei alte rute pe care drogurile circulă, prin Kosovo, către Europa de Vest. Departamentul de stat american felicită guvernul macedonean pentru cooperarea sa la efortul de combatere a traficului de droguri. Interesele mafiei albaneze se lovesc de forţele de securitate macedonene. Orice organizaţie criminală are nevoie de două lucruri: un teritoriu sigur acasă şi o diaspora. Acţiunile teroriste ale aşa-numitei NLA au implicat Republica Macedonia într-un conflict militar ce a condus la multe suferinţe umane şi victime: - 90 de membri ai forţelor de securitate au fost ucişi, 270 au fost răniţi uşor ori grav, 10 civili au fost ucişi, mai mult de 100 răniţi, 6 membri ai forţelor de securitate şi 36 de civili au fost răpiţi, mai mult de 100000 de cetăţeni au fost siliţi sa-şi părăsească locuinţele; - o adevărată operaţie de purificare etnică a populaţiei macedonene a fost desfăşurată în localităţile Sar Pianina şi Tetovo, în regiunile Skopje şi Kumanovo; - case, biserici, facilităţi culturale şi religioase şi obiecte aparţinând patrimoniului istoric al Macedoniei au fost distruse şi jefuite. Din cauza terorii NLA, mai mult de 70000 de macedoneni din Tetovo şi împrejurimi şi-au părăsit locuinţele. În luna martie 2004 Spania a fost ţinta unui puternic atac terorist. În dimineaţa zilei de 11 martie 10 rucsacuri încărcate cu explozibil au explodat în patru trenuri în Madrid în timp ce pasagerii intrau /ieşeau din patru staţii diferite. Atacul a produs cel puţin 199 de 73

morţi şi 1467 de răniţi. Printre victime s-au aflat şi cetăţeni aparţinând altor state inclusiv 15 persoane din România. Analistul militar israelian Zeev Schiff susţine ca, indiferent daca atentatele de la Madrid au fost comise de ETA, de Al-Qaida, sau de cele doua grupări in colaborare, este clar ca au încercat sa imite stilul mişcărilor teroriste islamiste. El considera ca modul de operare este similar acţiunilor comise de organizaţiile menţionate: amplasarea unei bombe intr-un loc aglomerat sau chiar în mai multe locuri şi încercarea de a ataca echipele de intervenţie. Guvernul spaniol a atras atenţia asupra faptului ca organizaţia separatista ETA nu comitea atacuri împotriva populaţiei civile, pana prezent, ci viza oficiali guvernamentali sau membri ai serviciilor de securitate. Analistul israelian afirma ca este posibil ca ETA sa-si fi schimbat strategia, începând sa imite organizaţiile teroriste islamiste, lucru care s-a întâmplat si in Irak in ultimul timp: "Mişcările de gherila fac tot posibilul sa comită atacuri in locuri aglomerate, pentru a teroriza populaţia si a arata ca noul guvern si forţele americane nu sunt in stare sa protejeze civilii". În opinia lui Schiff, metoda era folosita împotriva Israelului cu mult înainte de atentatele de la 11 septembrie 2001. "Din Israel si Statele Unite, tactica a început sa fie aplicata la graniţele Europei, iniţial in state ca Tunisia, Maroc sau Kenya, iar ulterior in Turcia si iată ca si la Madrid. Si este evident ca teroriştii nu se vor opri la Spania. Cine poate şti unde se va extinde pe viitor acest flagel?", se întreabă Zeev Schiff. Un şoc asemănător l-a suferit şi Marea Britanie care a fost atacată de celule teroriste în 7 iulie în plin centrul Capitalei, Londra. Atacurile s-au soldat cu 56 de morţi şi 700 de răniţi. Atacul a fost revendicat de o grupare a organizaţiei teroriste Al-Qaeda care activează în Europa. Atentatele de la Londra au fost pregătite si anunţate, potrivit unei surse spaniole, de mult de către reţeaua terorista Al-Qaeda. Potrivit presei spaniole, o grupare afiliata reţelei Al-Qaeda a anunţat încă de la data de 29 mai faptul ca pregăteşte o serie de atacuri devastatoare asupra cetăţenilor tarilor occidentale. Cotidianul El Mundo preciza că reţeaua Al-Qaeda a ordonat atacarea Europei intrun mesaj difuzat la 29 mai pe Internet. Serviciile secrete spaniole au predat mesajul in limba araba, semnat de către "Brigazile Abu Hafs al-Masri - Divizia din Europa", 74

omologilor lor britanici, implicaţi in ancheta atentatelor in serie din Capitala Marii Britanii în iulie 2005. Gruparea "Brigazile Abu Hafs al-Masri - Divizia Europa" este autoarea celei de-a doua revendicări a atentatelor din Londra si si-a mai asumat responsabilitatea si pentru atacurile de la Madrid si Istambul. În zilele următoare atacului efectuat de terorişti în Capitala Marii Britanie, Administraţia Bush a dat publicităţii noi statistici referitoare la terorismul mondial, care arata că în 2004 au existat aproape 3.200 de incidente teroriste în întreaga lume. Atacurile s-au soldat cu moartea, rănirea sau răpirea a aproape 28.500 de persoane. Irakul a suferit de pe urma a 875 de atacuri, India a înregistrat aproximativ 360 de atacuri, iar Nepalul 320 de incidente. Conform sursei americane, doar 19 la sută dintre incidentele teroriste din 2004 au fost atribuite extremiştilor islamici. Din restul, 25 de procente au fost atacuri politice, în timp ce motivele pentru 56 la sută dintre ele au rămas necunoscute. În condiţiile în care preşedintele american, George W. Bush, afirmă că cea mai mare ameninţare care planează asupra Statelor Unite este reprezentată de terorism, datele publicate au relevat faptul că America de Nord şi zona Caraibelor sunt regiuni relativ sigure, pentru că au înregistrat doar 10 incidente teroriste în 2004. De ce a crescut frecvenţa atacurilor teroriste? Cunoscutul analist Francis Fukuyama, profesor la Johns Hopkins University School of Advanced International Studies si autor al recentului volum America la răscruce: democraţie, putere si moştenirea neoconservatoare consideră că pe lângă cauzele de ordin economic şi frustrări specifice unei lumi cu profunde disfuncionalităţi cum este cea musulmană, asistăm la naşterea unei societăţi lipsite de valori comune în postmodernitate. Cu alte cuvinte, preciza renumitul politolog, criza relativismului a făcut imposibila pentru oamenii moderni afirmarea valorilor pozitive pe care le susţin si, implicit, a tipurilor de credinţe comune pe care le pretind ca pe o condiţie de acordare a cetăţeniei. Societăţile postmoderne, mai ales cele din Europa, considera ca au depăşit vechile identităţi definite de religie si naţiune si au atins un nivel superior. Dar, pe lângă sărbătorirea diversităţii nesfârşite si a tolerantei, oamenilor postmoderni le este greu să se pună de acord asupra esenţei vieţii bune la care aspira cu toţii. Imigraţia forţează acut discuţia pe tema "cine suntem?", lansata de Samuel Huntington. Este mai uşor sa ne punem de acord ca fotbalul sau băutul berii sunt elemente 75

ale unei culturi comune, dar este mult mai dificil sa spunem care sunt aspectele importante ale istoriei si trecutului naţional. Daca o societate postmodernă se decide sa treacă la o discuţie mai serioasa asupra identităţii, ea trebuie sa evidenţieze acele virtuţi pozitive care definesc ceea ce înseamnă sa fii membru al unei comunităţi mari. Daca nu, va fi copleşita de-a dreptul de persoane care sunt mult mai sigure pe identitatea lor".

CONCLUZII

Comunicarea reprezintă elementul indispensabil pentru funcţionarea optimă a oricărei colectivităţi umane, indiferent de natura şi mărimea ei. Schimbul continuu de mesaje generează unitatea de vedere şi, implicit, de acţiune, prin armonizarea cunoştinţelor privind scopurile, căile şi mijloacele de a le atinge, prin promovarea deprinderilor necesare, prin omogenizarea relativă a grupurilor sub aspect afectiv, emoţional şi motivaţional (opinii, interese, convingeri, atitudini). Comunicarea este un proces cu care ne confruntăm în fiecare zi, dar conflictul este şi el un „ingredient" cotidian al experienţei noastre de viaţă. Unii oameni par să ştie doar să provoace conflicte, alţii le şi rezolvă. Se cuvine însă să observăm că, aşa cum se exprimi unii autori, folosind o metaforă foarte inspirată atunci când conflictul devine foarte intens (ceea ce se numeşte escaladarea conflictului), acesta arde precum un foc toate bunele intenţii ale partenerilor în comunicare. Problema surselor de conflict relaţionate cu tipologia acestuia ne oferă o dovadă în plus a utilităţii şi corectitudinii unei viziuni integratoare, procesual-acţionale asupra problematicii conflictului. Integrându-ne unei atare perspective, vom observa că sursele conflictelor acţionează ca un criteriu extrem de nuanţat, de complex, dar semnificativ pentru alcătuirea unor tipologii ale conflictelor. Spunem că avem de-a face cu un criteriu complex deoarece, câteodată, unele dintre surse acţionează şi într-un mod secvenţial, dar putem observa cu uşurinţă şi o mulţime de intersecţii ale acestor surse în interiorul unui tip anume de conflict. Indiferent de tipul conflictului, identificarea adevăratelor surse care au condus la apariţia şi apoi la dezvoltarea şi escaladarea acestuia este o operaţie extrem de importantă atunci când grupul doreşte să rezolve conflictul şi - în acelaşi timp - să-şi restructureze şi stabilizeze eficienţa comunicării.

O importantă dimensiune a conflictului care are consecinţe pozitive este acţiunea de modelare. Apariţia modelului induce centrări uneori în totală neconcordanţă cu cele ale modelatului. însă acest fenomen, desigur perturbator, conduce la evoluţii ulterioare prin reexperimentare proprie a comportamentelor imitate într-o primă etapă. Dacă este vorba de conflict, se impune să avem imaginea, în primul rând, a unei stări nonviolente de neînţelegere, dezacord sau ciocniri de interese antagonice între părţi adverse, care pot degenera, în anumite condiţii, în diferende şi acţiuni violente şi chiar în război. Dacă acceptăm în fapt că apariţia şi dezvoltarea conflictelor este determinată de trecerea (voluntară sau nu) peste anumite limite, în general cunoscute, şi de incapacitatea celor în cauză de a face faţă unor presiuni de stare, intrarea în noua eră a cunoaşterii echivalează cu un spor semnificativ al potenţialului de anticipare şi răspuns la situaţiile-limită şi al capacităţii de control asupra disfuncţiilor. Conflictul ca stare, ca moment de dezechilibru, ca limită, în evoluţia şi manifestarea diverselor tipuri de relaţii (când există pericolul ruperii echilibrului), rămâne inevitabil un proces obiectiv, dar modalităţile de soluţionare nu trebuie să devină violente sau preponderent violente, ci dimpotrivă. Asimetria există şi în lupta evolutivă, la nivelul speciilor, al vieţii, în general. Ea nu este o invenţie a omului. Există în natură de milioane de ani. Aşa cum există lupta. Aşa cum există agresivitatea, unul din cele mai controversate concepte în teoriile evoluţionismului. Asimetria în confruntare a decis întotdeauna de partea cui este victoria. Dimpotrivă, simetria între două părţi adverse, care presupune, printre altele, concordanţa conceptelor şi planurilor de acţiune, proporţionalitate în forţe şi mijloace, capacităţi logistice asemănătoare, timpi de reacţie asemănători sau compatibili etc., nu este dorită şi nu poate, în nici un caz, să asigure victoria în luptă, să conducă spre realizarea scopurilor propuse în războiul asimetric al zilelor noastre. Abordările asimetrice urmăresc, în general, un impact psihologic major, ca de exemplu şoc ori confuzie, care-i afectează adversarului iniţiativa, libertatea de acţiune şi voinţa. Metodele asimetrice solicită aprecierea vulnerabilităţilor adversarului şi găsirea formelor corespunzătoare, adesea surprinzătoare, de acţiune.

După încheierea războiului rece s-a constatat nu numai multiplicarea conflictelor la scară regională ci şi diversificarea lor ca urmare a apariţiei noi forme de manifestare dar şi prin implicarea a altor tipuri de actori decât cel consacrat - statul. A apărut şi s-a dezvoltat un fenomen care nu este nou în fenomenologia conflictelor asimetria, dar care a căpătat valenţe noi datorită creşterii interdependenţelor economice, a globalizării şi a accentuării proceselor de inegalitate în dezvoltarea economică dintre diferite zone ale lumii. Aceste fenomene şi procese au antrenat la rândul lor reacţii diferite în rândul actorilor mediului internaţional. În prezent, ca rezultat al confruntării asimetrice, în special în perioada Războiului Rece, câştigătoarea acesteia, Statele Unite, caută pe toate căile să-şi menţină avantajul strategic dobândit, bazându-se în principal pe o organizare superioară a societăţii, pe o filosofie socială performantă, precum şi pe capacitatea de a mobiliza prompt, în interes propriu, vaste resurse economice, tehnologice şi militare. În acelaşi timp, îşi intensifică eforturile pentru a găsi cele mai potrivite modalităţi de contracarare a unor potenţiali adversari care, pe căi şi prin mijloace specifice strategiilor asimetrice, ar atenta la statutul de lider mondial absolut, pe care îl deţine în prezent, punând în pericol ordinea existentă şi periclitând proiectul celei viitoare. Comunicarea în conflictele asimetrice prezintă câteva particularităţi rezultate din însăşi specificitatea acestui tip de confruntare. În primul rând nu se realizează direct. Fiecare dintre părţile aflate în conflict caută să se adreseze unei a treia parte care este opinia publică. Sistemul comunicaţional şi de imagine al forţelor teroriste este bazat pe manipularea psihică. Un întreg arsenal propagandistic este folosit pentru a fi consideraţi apărători interesului celor mulţi şi defavorizaţi. Pentru aceasta se fac victime din rândul personalităţilor nepopulare punându-le în seamă şi alte vinovăţii grave. Mesajul cel mai important pe care vor să-l transmită liderii organizaţiilor teroriste este acela că societatea e neputincioasă, ordinea de drept e strâmbă şi, astfel, să-şi legitimizeze procedurile.

Terorismul nu este un fenomen nou în politica mondială. Este o metodă violentă şi ilegală de luptă, practicată de grupuri şi entităţi politice, care nu respectă regulile instituite de morala şi etica democraţiei, recunoscute şi acceptate de comunitatea internaţională. Atacurile teroriste asupra societăţilor occidentale au generat, în schimb, un intens proces de comunicare între guvernele şi diplomaţiile acestor ţări pentru a-şi uni forţele şi a găsi mijloacele cele mai potrivite de ripostă. Terorismul tradiţional a evoluat atât calitativ, cât şi cantitativ, în neo-terorism cu formele sale cele mai periculoase de manifestare, super-terorismul şi mega-terorismul.

BIBLIOGRAFIE

Brucan, S. Pluralism şi conflict social. Bucureşti: Editura enciclopedică,

Bertrand, Claude Jean – Deontologia mijloacelor de comunicare - Iaşi,

1991.

Editura Institutul European, 2000. 3.

Buşe D., Managementul crizelor şi conflictelor regionale, Bucureşti,

Editura Fundaţiei România de mâine, 2006. 4.

Chifu, Iulian, Analiza de conflict, Editura Politeia - SNSPA, Bucureşti,

Constantin Hlihor, Geopolitica şi geostrategia în analiza relaţiilor

2004.

internaţionale contemporane, Editura U.N. Ap. Bucureşti, 2005. 6.

Chiciudean, Ion ş.a. – Gestionarea crizelor de imagine, Bucureşti,

Comunicare.ro, 2002. 7.

David Randall, Jurnalistul universal, Editura Polirom, Iaşi, 1998.

Frunzeti T., Soluţionarea crizelor internaţionale, Iaşi, Institutul european,

Gheorghe Văduva, (coord.), Terorismul. Dimensiune geopolitică şi

2006.

geostrategică Războiul împotriva terorismului, Centrul de Studii Strategice de Securitate, Universitatea Naţională de Apărare "Carol I", Bucureşti, 2002. 10.

Ionescu, Mihail, O istorie trăită. Relaţii internaţionale. 1990-1995,

Editura Modelism, Bucureşti, 1996. 11.

Isabelle Garcin-Marou, Media vs. Terorism, Editura Tritonic, Bucureşti,

12.

Joseph S. Nye, jr., Descifrarea conflictelor internaţionale. Teorie şi

2005.

istorie, Editura Antet, Bucureşti, 2005. 13.

Kolodziej A. Edward, Securitatea şi relaţiile internaţionale, Iaşi, Editura

Polirom, 2005. 14.

Lacombe, F. - Rezolvarea dificultăţilor de comunicare – Iaşi, Editura

Polirom, 2005. 15.

Mucchielli, Alex – Teoria proceselor de comunicare - Iaşi, Editura

Institutul European, 2006. 16.

Micu, Simona Mirela - Relaţii publice şi comunicare internaţională

- Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006. 17.

Moisescu, Gabriel-Florin, „Aspecte privind gestionarea crizelor", în

Buletinul UNAP, nr. 1/2004. 18.

McNair B., Introducere în comunicarea politică, Iaşi, Editura Polirom,

19.

Machiavelli, N. - Arta războiului – Filipeştii de Târg, Editura Antet,

20.

Niţă Dan-Laurenţiu,

2007.

2003. Terorismul kamikaze, Editura Antet XX Press,

Bucureşti, 2006. 21.

Nicolae Rotaru, Criză şi dialog. Managementul comunicării în structuri

de tip ierarhic, Editura RAO, Bucureşti, 2003. 82

22.

Sburlescu, A. – Comunicarea eficientă – Bucureşti, All, 2005.

23.

Sfez, Lucien – Comunicarea - Iaşi, Editura Institutul European, 2002.

24.

Şelaru, Vasile - Comunicarea

între informare şi manipulare

–

Bucureşti, Editura All Beck, 2005. 25.

Zodian M., Zodian V., România în Europa şi în lume 1990-2007,

Bucureşti, Editura Militară, 2007.