6 razboiul rece consecinta a deficientelor de comunicare intre fostii aliati by Ani Dumbrava

Universitatea „Danubius” Galaţi Facultatea de Ştiinţe ale Comunicării Specializarea „Comunicare şi Relaţii Publice”

LUCRARE DE DIPLOMĂ

Îndrumător, Lect. univ. dr. ŞTEFAN GHEORGHE

Absolvent, Căluian (Potârniche) Sabina

Galaţi, 2009

Tema lucrării: „RĂZBOIUL RECE – CONSECINŢĂ A DEFICIENŢELOR DE COMUNICARE ÎNTRE FOŞTII ALIAŢI”

CUPRINS

INTRODUCERE................................................................................................................................ 4 Motivaţia alegerii temei.................................................................................................................. 4 Argumentul cercetării..................................................................................................................... 5 CAP. I - CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND COMUNICAREA ................................................6 1.1. Concepte şi caracteristici ale comunicării...............................................................................6 1.2 Sistemul de comunicare: structură, etape, relaţii interprocesuale..........................................10 1.3 Caracteristici ale comunicării................................................................................................16 1.4. Funcţiile comunicării.............................................................................................................. 19 1.5 Condiţiile unei comunicări optime...........................................................................................21 1.6 Relaţia gândire - limbaj, coordonată a comunicării.................................................................22 CAP. II - MEDIEREA ŞI NEGOCIEREA CONFLICTELOR..............................................................26 2.1. Tactici folosite în conflict....................................................................................................... 26 2.2. Negocierea............................................................................................................................ 34 2.3. Medierea............................................................................................................................... 40 CAP. III – STUDIU DE CAZ: COMUNICARE ŞI PROPAGANDĂ ÎN TIMPUL RĂZBOIULUI RECE 48 3.1. Războiul rece şi consecinţele sale asupra relaţiilor internaţionale........................................48 3.2. Diplomaţie secretă şi comunicare publică în raporturile Est – Vest.......................................63 CONCLUZII..................................................................................................................................... 78 BIBLIOGRAFIE................................................................................................................................ 83

INTRODUCERE

Motivaţia alegerii temei Fără îndoială, abordarea oricărui concept sau a oricărei discipline face utilă, de la bun început, încercarea de definire a acestora ca obiecte ale reflecţiei, studiului şi cercetării. Nu de puţine ori însă un atare demers nu este simplu, ridicând numeroase probleme, trezind obiecţii sau producând insatisfacţia specialiştilor. Aşa se întâmplă şi în cazul tentativei de a defini comunicarea, demers dificil explicabil, poate, prin abundenţa sensurilor atribuite conceptului, de-a lungul timpului, de diversele domenii ale ştiinţei. În centrul oricărei definiţii, al oricărei înţelegeri utile şi riguroase a fenomenului crizei se află necesitatea de a lua decizii. Criza nu există în lipsa unei decizii care trebuie luată şi, în unele cazuri, în lipsa unui raţionament anterior. În plan internaţional, există o largă varietate de definiţii ale crizei: de la cele formulate de factorii de luare a deciziilor, militari sau civili, sau elaborate de cercetători ai domeniului relaţii internaţionale şi specialişti în studii de securitate, la cele enunţate în documentele oficiale ale instituţiilor de securitate. În întreaga sa istorie şi evoluţie, societatea umană a fost marcată, la o scară temporală sau spaţială mai mare (războaie) sau mai mică (conflicte locale), de anumite tensiuni, contradicţii, acumulări de divergenţe dereglatoare, care au implicat o parte sau chiar toate domeniile vieţii sociale. Convenţional, aceste acumulări sau antagonisme pe diferite domenii de activitate la nivel macro sau micro social au fost denumite „crize" sau „situaţii de criză". Studiul crizelor internaţionale sub forma unei anumite metodologii care să aplice principii ştiinţifice este un fenomen recent. Primele sinteze pe această temă datează de la mijlocul anilor '70 ai secolului XX. În timpul „războiului rece", analiza conflictelor a fost dezvoltată mai ales pentru a instrumenta înţelegerea conflictului dintre Est şi Vest şi a folosit metode precum analiza sistemică şi teoria jocurilor. Tranziţia tensiune - criză - conflict nu poate fi analizată fără a defini şi operaţionaliza fiecare dintre aceste concepte. 4

Argumentul cercetării Problema războiului şi a păcii este problema fundamentală a relaţiilor internaţionale contemporane. Problema asigurării securităţii internaţionale, interpretată în sens larg, este problema asigurării păcii şi prevenirii războiului. Dreptul internaţional contemporan, fiind un drept al păcii, este chemat să servească acestui scop. La începutul sec. XXI, comunitatea internaţională s-a ciocnit cu un complex de probleme deosebit de periculoase pentru securitatea naţională şi internaţională, pentru interesele vitale ale persoanei, societăţii şi statului, omenirii în întregime. Divergenţele de interese ale marilor puteri învingătoare, care au apărut încă înainte ca cel de-al doilea război mondial să se fi încheiat, suspiciunile reciproce ale celor două superputeri - SUA şi URSS - în legătură cu acţiunile ce urmau a fi întreprinse de fiecare în sfera sa de influenţă, dar mai ales viziunile esenţial diferite asupra modului cum trebuia modelat mediul internaţional post război au făcut ca omenirea să intre într-o perioadă fără precedent în istoria contemporană. Câteodată, într-un conflict, cei cu care interacţionăm folosesc un evantai cuprinzător de tactici, care ne pot manipula să ne dăm acordul pentru cel ce foloseşte astfel de modalităţi. Ceea ce am studiat arată rolul important al comunicării în soluţionarea conflictelor şi divergenţelor pe plan internaţional în timpul războiului rece, precum şi modalităţile de comunicare pentru evitarea acestor conflicte apărute pe plan internaţional. Totuşi, dacă ceea ce ne interesează este o relaţie de comunicare dezvoltată pe termen lung, atunci este important să folosim metode ce încurajează realizarea unui avantaj pentru toţi cei care interacţionează (am numit aici tehnicile de negociere şi de mediere).

CAP. I - CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND COMUNICAREA

1.1. Concepte şi caracteristici ale comunicării

Astfel după cum observă Mihai Dinu „conceptul de comunicare derutează prin multitudinea ipostazelor sale şi tinde să se constituie într-o permanentă sursă de confuzii şi controverse”. În încercarea de a comenta efortul de formulare a unei definiţii a comunicării, pentru început se poate menţiona recurgerea la explicaţia etimologică a cuvântului care, în limba română, a deschis perspectiva înţelegerii unor semnificaţii şi a unor interpretări de fineţe şi profunzime. Astfel, originea cuvântului se găseşte în verbul latin „comunico, -are”, care, la rândul său se presupune a proveni din adjectivul „munis, -e”, cu sensul de „care îşi face datoria, îndatoritor, serviabil”; cuvântul include deci ideea unei atitudini de deschidere, interes şi bunăvoinţă faţă de celălalt /ceilalţi. Conform punctului de vedere al specialiştilor în domeniu, cuvântul a intrat în limba română mai întâi cu forma „cuminecare” sens ecleziastic, cultural, şi anume acela de „a împărtăşi, a face ceva să devină prin luarea de cunoştinţă un bun comun, a deveni părtaş la ceva, a unifica”. Ulterior, limba română a preluat şi sensul laic al cuvântului dat de neologismul „comunicare”, dublet etimologic ce defineşte, pe lângă numeroase alte semnificaţii, baza organizării existenţei sociale determinate de modul de realizare a raporturilor interumane. Sensurile precum şi relaţia existentă între aceste două cuvinte ce au pornit dintr-un străvechi trunchi comun trezesc interesul filosofului Constantin Noica; astfel, în „Rostirea filosofică românească”, acesta nota: „…cuminecarea este de ceva, comunicarea este în sânul a ceva, întru ceva. Comunicarea trebuie să fie, şi în orice caz, tinde să fie fără rest; cuminecarea nu se petrece decât dacă există un rest, şi cu atât mai bine cu cât zona de rest e 6

mai mare. Comunicarea e de date, de semnale sau chiar de semnificaţii şi înţelesuri; cuminecarea e de subînţelesuri”. La rândul său, Corneliu Mircea, reia această problemă realizând o interpretare interesantă a celor două sensuri care nu apar „ca divergente, ci dimpotrivă convergente” spre sensul unic de la care au pornit: „Cuminecarea”, consideră autorul menţionat, „porneşte ca şi comunicarea, de la făpturile aflate în plină împărtăşire şi dezvăluire de sine, de la (cel puţin) două entităţi ale fiinţei, care îşi părăsesc ţinutul limitat şi se deschid înspre adevărul lor, dăruind şi primind deopotrivă… Acesta ar fi momentul fundamental, momentul „princeps”, care transformă, defineşte şi întemeiază fiinţele comunicante, împingându-le într-o nouă, mai adevărată şi mai profundă realitate a lor…”. Dar „… fiinţa umană nu se termină şi nu sfârşeşte cu cele două fiinţe pentru că [ea] se împărtăşeşte fără contenire din fiinţa tuturor făpturilor lumii… De aceea există şi va exista „un rest” ce se va completa mereu, cu fiecare nou act comunicant pentru a rămâne neacoperit mereu, îndemnând fiinţele să comunice, să se cuminice”. Este important de subliniat că, în lumina acestei interpretări, este evidenţiat faptul că sensul originar al cuvântului implică simultan două direcţii: o direcţie îndreptată spre un plan orizontal, semnificând necesitatea existenţei unei mijlociri a relaţiilor între fiinţele umane din cadrul unor comunităţi în scopul organizării sale sociale etc., şi o direcţie orientată pe verticală, sugerând aspiraţia aceloraşi fiinţe spre un plan superior cerinţelor existenţei imediate, necesitatea unei comunicări spirituale între ele. După cum arată şi Mihai Dinu „cele două cuvinte surori dau seama împreună de ambivalenţa procesului de comunicare, evidenţiindu-i dubla dimensiune comunitară şi sacră”, „… aşezată sub semnul cruciform al acestei duble orientări, comunicarea dobândeşte o rezonanţă mai adâncă, un timbru metafizic, pe care definiţiile uzuale i-l refuză, din păcate …” Şi totuşi, cu certitudine, existenţa societăţii umane nu poate fi concepută în afara comunicării, de care este, de altfel, dependentă. Este şi motivul pentru care, datorită rolului său major, existenţial definirea comunicării s-a impus ca o necesitate, suscitând interesul cercetătorilor care au propus diverse rezolvări, unele extrem de simple – comunicarea considerată ca transmitere şi schimb de informaţii, altele de o mare amploare punând în lumină imensa complexitate a actului comunicării.

Astfel, în acest sens comun, „a comunica” înseamnă „a face cunoscut, a da de ştire, a informa, a înştiinţa, a spune (despre oameni, comunităţi sociale, etc.) a se pune în legătură, în contact cu; a vorbi cu; a fi în legătură cu, în contact cu, a duce la …”. La rândul său, Webster defineşte în dicţionarul său termenul de comunicare ca fiind un act /situaţie de transmitere; un mesaj verbal sau scris; un schimb de informaţii; un sistem de comunicare; un proces prin care se realizează un schimb de sensuri între indivizi cu ajutorul unui sistem comun de simboluri”. Alţi autori precum Himstreet şi Batsy definesc comunicarea menţionând: „ca manager, principala preocupare o reprezintă procesul de transmitere şi fluxul informaţiei. Ca scriitor şi vorbitor, principala preocupare o reprezintă construirea /prezentarea mesajului. Ca emiţător şi receptor al mesajului eşti obligat să fii preocupat de sens. Aceste trei abordări diferite referitoare la definirea comunicării îşi propun doar să izoleze diferitele aspecte ale procesului de comunicare în scopul realizării unei cât mai precise înţelegeri”. Există însă şi cercetători a aspectelor legate de comunicare ce evită punerea în discuţie a problemei privind definirea procesului; unul dintre aceştia este Norman Sigband care manifestă multă prudenţă faţă de posibilitatea realizării unei definiri exhaustive a comunicării. „O definiţie corespunzătoare a comunicării ar fi utilă… dar o asemenea definiţie practic nu există. Comunicarea implică atât de multe elemente – de la funcţie până la structură – încât chiar o definiţie care ar include aspecte motivaţionale, organizaţionale, abilităţi de exprimare scrisă şi orală a emiţătorului şi receptorului, nu ar putea circumscrie întreaga sa amploare”, consideră autorul. Totuşi, o definiţie de acest gen, remarcabilă prin amploare, se poate identifica în cea oferită de Ana Bogdan Tucicov atunci când comunicarea este considerată ca „un proces, activitate umană ce constă în transmiterea şi schimbul de informaţie (mesaje) între persoane, în împărtăşirea unor stări afective, decizii raţionale, judecăţi de valoare, cu finalitatea expresă de a obţine efecte în reprezentările şi opiniile indivizilor”. Ulterior, Abraham A. Moles propune o definire a comunicării ce se doreşte a fi „într-o manieră precisă; aceasta fiind „acţiunea prin care un individ sau sistem situat întru8

un punct dat este făcut să participe la stimuli şi la experienţe ale mediului de către un alt individ sau sistem situat într-un alt loc sau epocă, utilizând elemente ale cunoaşterii pe care le posedă deopotrivă ambii parteneri”. Se stabileşte astfel o corespondenţă univocă între un anumit univers spaţiotemporal şi un altul dat. Referindu-se tot la definirea comunicării R. Adler şi G. Rodman o consideră „un proces ce implică răspunsul fiinţelor umane la comportamentul simbolic (inter-personal) al altor indivizi”. Definiţia introduce de astă dată relaţia „proces-interacţiune comportamentală” ca fiind prezentă în actul de comunicare. În mod asemănător Level şi Galle, încercând să comprime multitudinea de aspecte îmbinate în procesul de comunicare, introduc suplimentar şi ideea eficienţei comunicării, considerând-o ca având o finalitate, „o comunicare a inteligenţelor cu scopul de a transmite informaţia, a inspira o credinţă, a induce o emoţie, sau a da la iveală un comportament”. Această definiţie încearcă deci să acrediteze ideea că o comunicare ce în mod necesar trebuie să fie şi eficientă trebuie considerată atât ca proces – schimb de simboluri şi stimuli scrişi /vizuali /nonverbali - verbali /auditivi etc. - cât şi ca interacţiune comportamentală mentală considerată ca rezultat al însuşi procesului în cauză. Fără a ne propune să surprindem nici pe departe totalitatea punctelor de vedere exprimate în ceea ce priveşte posibilitatea de definire a comunicării (se pare că încercările în acest sens sunt deja de ordinul sutelor) am încercat doar prin câteva referiri cronologice să punctăm evoluţia manifestată în definirea conceptului de comunicare de la forme simple, uneori ezitante, la abordări complexe şi cât mai precise. Ceea ce se impune atenţiei în toate aceste definiţii ce au ca studiu comunicarea interumană este faptul că ne aflăm în faţa unui fenomen complex, de o mare amplitudine care face anevoioasă o definire completă, cuprinzătoare. Totodată, procesul de comunicare apare ca fiind definit în moduri extrem de nuanţate, explicaţia fiind faptul că în cele mai multe cazuri comunicarea este privită dintr-o anumită perspectivă de cercetare: filosofică, sociologică, psihologică, pedagogică, de psihologie socială, a teoriei informaţiei, lingvistică, etc.; aceasta oferă cu siguranţă – pentru fiecare domeniu în parte – o viziune precisă, dar din păcate restrictivă asupra comunicării; 9

pe de altă parte, o interpretare generală, oricât de generoasă, este fatalmente vagă şi imprecisă. Un lucru este cert: trăim într-o societate dependentă de comunicare, proces ce se impune ca o necesitate a existenţei societăţii, pe care, de altfel, o condiţionează; încercând un demers de compatibilizare şi sintetizare a diverselor definiţii, evidenţierea câtorva note definitorii ale acestui fenomen este posibilă şi oportună: comunicarea presupune transmitere de informaţii, existente unui mesaj emis şi primit prin utilizarea unor simboluri incluse, interrelaţie umană şi influenţare reciprocă, fiind în acest fel un proces complex şi totodată de o mare amplitudine.

1.2 Sistemul de comunicare: structură, etape, relaţii interprocesuale Definiţiile referitoare la comunicare 1 relevă, în principal, faptul că actul comunicării umane este considerat un proces manifestat printr-un sistem constituit dintrun ansamblu de elemente între care există, desigur, relaţii de interdependenţă, având ca obiectiv transmiterea de informaţii în vederea realizării cunoaşterii. Cu scopul de a explica şi de a realiza înţelegerea esenţei privind structura sistemului de comunicare, teoreticienii domeniului recurg îndeobşte la folosirea, ca model, a schemei generale a proceselor comunicative, aşa cum a fost concepută de întemeietorii teoriei comunicării, Claude Shanon şi Warren Weaver, în lucrarea fundamentală „The Mathematical Theory of Communication”, 1949. În structura sistemului se identifică existenţa următoarelor elemente: 1) Sursa emiţătoare /Emiţător de mesaje (EM); 2) Mesajul transmis (M); 3) Aparatul de transmitere /Transmiţător (T); 4) Semnalul transmis (ST); 5) Canal de transmitere (C); 1

Bertrand, Claude Jean – Deontologia mijloacelor de comunicare - Iaşi, Editura

Institutul European, 2000, p. 90.

6) Semnal recepţionat (SR); 7) Aparat de recepţie /Receptor (R) şi 8) Destinatarul mesajului (DM) (figura 1).

Fig. 1 - Schema de principiu a comunicării după Shannon-Weaver

Analizând figura de mai sus, se poate constata că, din punct de vedere al interacţiunii elementelor ce participă la actul comunicării sistemul cuprinde următoarele: 1) persoana care iniţiază şi formulează mesajul; 2) transmiţătorul prin intermediul căruia mesajul este codificat devenind semnal verbal, nonverbal, grafic, vibrator, impuls, etc.; 3) canalul prin mijlocirea căruia semnalele pătrund şi se propagă; 4) receptorul ce preia semnalele, decodificându-le şi, în fine, 5) destinatarul care înţelege şi interpretează mesajul formulat. Cu alte cuvinte, şi într-o schemă multisimplificată, mesajul generat de emiţător ca sursă de informaţie este codificat de un transmiţător sub forma unui semnal care circulă pe un canal până la receptorul care îl decodifică şi restabileşte forma iniţială a mesajului,

făcându-l să parvină la receptor, deci la destinaţie. În realitate însă, actul intercomunicării umane este de o mare complexitate şi de o infinită nuanţare, fapt ce necesită cel puţin câteva clasificări: Astfel, în termenul „global” de mesaj pot fi regăsite o serie de alte elemente precum situaţia /evenimentul /obiectul care reprezintă subiectul comunicării, concepţia emiţătorului /receptorului asupra acestui eveniment /situaţie /obiect, simbolurile ca ansamblu utilizate în transmiterea mesajului, cât şi atitudinea /experienţa sau opiniile ce determină modul de concepere a mesajului de către cel angrenat în actul comunicării. În plus, termenul de mesaj urmează să acopere şi o serie de realităţi subtile, produse ale psihismului uman, precum: gânduri, idei, sentimente, emoţii, stări ale conştiinţei şi altele, greu sau deloc accesibile simţurilor noastre; în scopul transmiterii lor, emiţătorul se vede obligat să utilizeze semnale materiale, înlocuind de fapt imaterialul mesajului cu un semnal, demers ce se realizează printr-un proces de codificare, ca activitate obligatorie. La rândul său, termenul de „sursă” emiţătoare sau „emiţător” ne duce cu gândul la o singură persoană /individ. În realitate, numeroase sunt situaţiile când sursa este doar o purtătoare de cuvânt al unor terţi, al căror mesaj îl transmite, aducându-şi, de altfel, propria-i contribuţie la acesta, prin amplificarea sau diminuarea informaţiei, prin codul folosit etc.; tot astfel, concepţia sursei asupra obiectului mesajului cât şi experienţa acumulată de emiţător în conceperea mesajului nu reprezintă altceva decât suma unor concepţii şi experienţe acumulate de acesta din alte surse, de-a lungul timpului; cu alte cuvinte, într-un emiţător putem identifica – în ultimă instanţă – o multitudine de surse emiţătoare, acumulate în timp. În mod similar se poate considera şi transmiţătorul care, la rândul său, se poate identifica cu o multitudine de alte surse din care şi-a constituit concepţiile, experienţele, etc.; este important de semnalat aici necesitatea compatibilităţii între semnalul în care s-a codificat mesajul de către transmiţător şi canalul de transmisie a acestuia, prin asigurarea mediului prielnic de propagare. Altfel, limbajul non-verbal utilizat de un emiţător ce îşi transmite mesajul vorbind la telefon nu va fi niciodată receptat de destinatar. Din analiza funcţionării sistemului de comunicare se pot deduce şi relaţiile de interdependenţă ce se stabilesc între elementele sistemului; astfel, putem constata:  stabilirea unei reacţii reversibile între emiţător şi receptor, esenţa comunicării 12

umane fiind de fapt dialogul;  vehicularea de către partenerii la dialog a mesajului ce conţine informaţia, în cadrul procesului de comunicare;  manifestarea în cadrul comunicării a „codurilor” în mod independent faţă de parteneri, dar conştientizate de către aceştia;  acceptarea rolului contextului ca aspect fundamental, mesajele fiind integrate acestuia, de unde fenomenul dependenţei de context şi /sau necesitatea adaptării la acesta;  implicarea experienţei anterioare a partenerilor emiţător - receptor în codificarea /decodificarea mesajului;  compatibilizarea transmiţător /semnal /canal de transmitere. Pe parcursul său, procesul de comunicare parcurge mai multe etape; identificarea acestora este relativ simplă; ele sunt:  codificarea mesajului,  transmiterea mesajului de către emiţător spre receptor,  receptarea mesajului de către receptor,  decodificarea mesajului de către receptor. Trecând la analiza acestor etape se poate însă constata existenţa, în cadrul fiecăreia, a mai multor secvenţe. Ele apar în figura 2, unde se încearcă o schematizare a acestora. Astfel: 1) Pentru codificare: - existenţa unui obiect /eveniment /situaţie, - perceperea unui obiect /eveniment /situaţie de către emiţător, - construirea unui concept de către emiţător, pornind însă de la opiniile /cunoştinţele /experienţele sale anterioare, care îl influenţează în realizarea conceptului, - transpunerea conceptului în simboluri /semnale, realizarea codificării.

Fig. 2 - Sistemul de comunicare

2) Pentru transmitere: -

existenţa prealabilă a unui aparat de transmisie,

transmiterea ca atare a simbolurilor prin canalul de transmisie.

3) Pentru receptor: -

existenţa prealabilă a unui aparat de recepţie,

acceptarea ca atare a simbolurilor de către receptor.

4) Pentru decodificare: -

interpretarea simbolurilor percepute de către receptor,

construirea unui concept de către receptor pornind însă de la opiniile

/cunoştinţele /experienţele anterioare care îl influenţează în realizarea concepţiilor, 14

realizarea decodificării prin realizarea unei imagini a receptorului asupra

obiectului /evenimentelor /situaţiilor existente. Va fi, în final, obiectul /evenimentul /situaţia etc., imaginată de receptor identică obiectului /evenimentului /situaţiei etc. existente în realitate? În comunicarea reală, această identificare poate fi, cu uşurinţă, anihilată de o multitudine de factori perturbatori, pornind de la experienţele, opiniile sau cunoştinţele diferite ale emiţătorului şi receptorului şi terminând cu blocajele apărute de-a lungul canalelor de transmisie, recepţie. După cum menţiona şi E. Năstăşel şi I. Ursu, această problemă reprezintă o întrebare pe care şi-o pune atât emiţătorul cât şi receptorul, şi care va rămâne mereu deschisă, până ce dezideratul realizării unei comunicări perfecte va fi atins. Deci, principalul obiectiv ce se află în faţa comunicării este reducerea pe cât posibil, până la realizarea eliminării, a erorilor ce pot apare în fiecare secvenţă de pe parcursul procesului de comunicare. Astfel, erori apar în construirea conceptului privind obiectul /evenimentul sau situaţia comunicată şi care trebuie să corespundă exact acestora, erori ce se pot datora unei localizări greşite printr-o percepţie neclară; acestea sunt aşa-numitele erori perceptualconceptuale. Pe de altă parte, construirea conceptului reprezintă şi o reflectare a opiniilor, cunoştinţelor sau a experienţei emiţătorului privitor la obiectul sau evenimentul în cauză; o experienţă sau cunoştinţe incomplete, opinii preconcepute etc., vor determina, fără îndoială, construirea unui concept incomplet, eronat. În continuare, în momentul transpunerii conceptului în simboluri, selectarea unui simbol neadecvat, atât verbal cât şi non-verbal poate determina erori grave în comunicare. Apoi, atât aparatul de transmisie, cât şi cel de recepţie, trebuie să se găsească într-o stare perfectă de funcţionare, (se are în vedere calitatea mijloacelor tehnice folosite, obstacolele determinate de mediul înconjurător, probleme de natură fiziologică sau neurologică, etc.), altfel existând pericolul de neevitat al unor distorsionări ale simbolului cu consecinţe negative pentru comunicare. În fine, în momentul decodificării, procesul se produce în sens invers, cu tot atâtea momente în care erorile sunt posibile, de această dată ele aparţinând receptorului sau fiind determinate de un aparat de recepţie defectuos. 15

Acum receptorul va decodifica simbolurile interpretându-le şi dându-le o semnificaţie, pe baza cunoştinţelor şi experienţei sale anterioare şi, desigur, în condiţiile cunoaşterii simbolurilor şi a sensurilor sale; este foarte important ca acele sensuri ce au fost atribuite de emiţător simbolurilor să fie cunoscute şi preluate corect de receptor şi nu altele ce nu s-au găsit în intenţia emiţătorului.

1.3 Caracteristici ale comunicării Pornind tot de la definirea comunicării, de la stabilirea naturii sale, pot fi evocate două aspecte importante: conţinutul activităţii de comunicare şi caracterul procesual al acestuia; fără îndoială, comunicarea interumană se desfăşoară permanent şi continuu, individul pornind de la propria sa experienţă şi de la ceea ce este considerat fapt cunoscut, asimilând prin mesaje noi cunoştinţe ce vor reprezenta un fundament pentru următoarele şi aşa mai departe, realizând astfel o înaintare în cunoaştere. R. Adler şi G. Rodman, aseamănă comunicarea cu „un film în derulare al cărui sens provine din desfăşurarea unor serii de imagini aflate în interrelaţie”. Permanenţa şi continuitatea ar fi, astfel, o primă trăsătură caracteristică a comunicării. Apoi, comunicarea umană se efectuează în sisteme şi limbaje complexe, prin gesturi, expresii afective standardizate, efectuarea de acţiuni, comportamente atitudinale etc. prin urmare, comunicarea se realizează prin coduri care au un caracter simbolic, convenţional. Desigur, codul trebuie să fie învăţat de fiecare persoană în parte printr-un proces de asimilare activă dar şi de selecţie, ducând la constituirea unui sistem individual, prin reţinerea a ceea ce este esenţial, astfel încât procesul de comunicare să aibă o bază comună pentru toţi interlocutorii. Astfel, fiecare partener foloseşte, în comunicare, „limba internalizată” pentru a-şi transmite mesajele dar acestea capătă valoare de comunicare în măsura în care se bazează pe codul comun. Ele sunt însă adaptate şi situaţiei de comunicare dintr-un anumit moment al contextului.

Caracteristic comunicării umane este echilibrul între ceea ce este stabilit şi ceea ce este variabil. În concluzie, mesajele pot fi corect codificate şi interpretate numai dacă interlocutorii împărtăşesc acelaşi cod, dacă stăpânesc acelaşi sistem de semnale. Se constată, deci, ca o altă trăsătură a comunicării umane caracterul simbolic al acesteia, subliniindu-se, în acelaşi timp, natura arbitrară a simbolurilor. Tot din definirea comunicării reiese că întregul proces nu poate fi conceput decât avându-se în vedere existenţa a doi poli: emiţător-receptor. Bipolaritatea poate fi considerată ca o altă trăsătură esenţială a comunicării. T. Slama-Cazacu sugerează o imagine interesantă şi semnificativă, considerând limbajul – ca sistem de simboluri – asemănător unei „pârghii sociale” care „ca şi pârghia fizică, destinată să modifice starea unui obiect, aceasta constituie pentru vorbitor un mijloc de a acţiona direct prin semnale, asupra celorlalte persoane. Extremităţile acesteia sunt emiţătorul şi receptorul”. În continuare, se subliniază că „în organizarea expresiei sale, emiţătorul este obligat a se adapta la receptor, alegând semnale din sistemul lingvistic /paralingvistic cunoscut de partener, preferând valori semnificative cunoscute ca fiind înţelese de acesta; în demersul său se foloseşte de o apartenenţă reciprocă la un anumit moment istoric, la un anumit tip de colectivitate, profesiune, etc.” Prin cele spuse este introdusă în discuţie o nouă caracteristică: adaptabilitatea. Este interesant de subliniat că, făcând acest efort de adaptare, emiţătorul se lasă de fapt influenţat de receptor. La rândul său, şi receptorul este obligat să se adapteze emiterii, făcând efortul să cunoască, prin sistemul de coordonate reprezentat de emiţător, valorile atribuite subiectiv semnelor de către acesta. Adaptarea partenerilor este conştient reciprocă în interesul comunicării eficiente. Astfel, adaptabilitatea funcţionează ca o cerinţă a comunicării implicând reciprocitate în atitudine. Cu precădere în comunicarea interpersonală, rolurile de emiţător /receptor sunt complementare şi intervertibile, fiecare din cei doi subiecţi putând să funcţioneze ca emiţător şi receptor, influenţându-se reciproc. Aceste acţiuni se petrec simultan, cel puţin la nivel non-verbal, ceea ce înseamnă că fiecare persoană este influenţată, pe de o parte, de mesajele ce le recepţionează din jur, 17

iar pe de altă parte, de efectele ce le produc propriile mesaje asupra conduitei celuilalt. Astfel, ne putem referi la o altă caracteristică a comunicării, bilateralitatea, reversibilitatea. Importanţa acestei caracteristici este relevată de caracterul interactiv pe care orice act de comunicare îl presupune, chiar dacă în unele cazuri (comunicarea în grup, la distanţă) această caracteristică apare ca fiind mai puţin pregnantă. Nu poate fi ignorată aici necesitatea flexibilităţii ca o caracteristică a partenerilor de comunicare. Totodată, stabilirea unui caracter permanent şi continuu al comunicării are rezultate benefice asupra modului de manifestare a interlocutorilor şi, implicit, a comunicării însăşi. „Prelungită în timp, comunicarea duce la instalarea unei uniformităţi pe plan cognitiv, pe planul atitudinilor şi comportamentelor manifestate, indivizii continuând, apoi, să se influenţeze unii pe alţii pentru a menţine această uniformitate”. Un alt aspect demn de menţionat este că în comportamentul sau în cuvintele partenerilor de comunicare se pot descifra anumite atitudini, motivaţii ce ne conduc la ideea că individul uman poate transmite ceea ce vrea, când vrea şi în modul care îi este propriu. Cu alte cuvinte, în comunicare există o anumită intenţionalitate, şi aceasta constituie o altă caracteristică a sa. În termeni foarte generali, „un mesaj este transmis de emiţător (E) către o altă persoană, receptor, (R), atunci când mesajul este considerat de (E) ca o potenţială sursă de satisfacţie prin cunoaşterea reciprocă a informaţiei. Deci (E) acţionează astfel ca şi cum propriile sale obiective ar fi servite de faptul că atât el cât şi receptorul dispun, după transmiterea mesajului, de aceeaşi informaţie. Ceea ce contează, „este emisia intenţionată de mesaje, comunicarea orientată spre un scop, susţinută, din punct de vedere psihologic, de anumite motivaţii şi atitudini ale emiţătorului”. Egalizarea informaţiei reprezintă, deci, un mod de legătură între emiţător şi receptor, un mijloc de satisfacere a anumitor trebuinţe.

1.4. Funcţiile comunicării Preocuparea privind funcţiile comunicării este foarte veche, fiind legată, pentru început, de numele lui Aristotel (384-322 î. H.) şi având ca domeniu de referinţă retorica; această primă clasificare lua în considerare funcţia politică /deliberativă (stabilirea prin discurs a oportunităţii /inoportunităţii unei acţiuni publice), funcţia forensică / judiciară, (dovedirea justeţei /injusteţei unei fapte comise) şi funcţia epideictică /demonstrativă (elogierea /blamarea unei personalităţi, evidenţierea /deplângerea unui eveniment, etc.) Epoca modernă depăşeşte rigorile stricte ale discursului retoric, cercetările întreprinse în vederea stabilirii funcţiilor comunicării pornind, în majoritatea cazurilor, de la analiza elementelor componente ale procesului de comunicare. Astfel, Karl Bühler consideră comunicarea ca „expresie” în raport cu emiţătorul, ca „reprezentare” în raport cu mesajul şi ca „apel” în raport cu receptorul, distingând astfel trei funcţii: expresivă, reprezentativă şi apelativă. Este interesant de remarcat faptul că există aici o analogie cu transmisia prin radio – o noutate tehnică a timpului - de la care sunt preluaţi şi termenii de emiţător, mesaj, receptor, termeni consacraţi astăzi în domeniul la care ne referim. Şi Sextil Puşcariu, în lucrarea sa „Limba română. Privire generală”, consideră că vorbirea se poate asemăna cu o emisiune de radio ce posedă un post de emisie (vorbitorul), altul de recepţie (ascultătorul) şi un program (obiectul vorbirii), deci mesajul. Douăzeci de ani mai târziu, această problemă este reluată de Roman Jakobson şi M. Halle (Fundamentals of Language, 1956), care propun o abordare mai nuanţată prin realizarea unei distincţii între forma şi conţinutul mesajului şi introducerea în discuţie a unor noi elemente ale procesului de comunicare: codul şi canalul de transmisie. În acest fel, aria funcţiilor comunicării2 este extinsă ele ajungând la şase, şi anume: 1)

Funcţia expresivă /emotivă, evidenţiind stările afective ale emiţătorului,

reacţiile sale la o anumită realitate exprimată prin diferite mijloace stilistice, interjecţii, forme verbale, expresii specifice, etc. 2)

Funcţia poetică, având în vedere mesajul, şi anume felul cum este exprimat

acesta, atenţia receptorului fiind concentrată asupra semnificantului cu aspectul său poetic sau grafic, în acest caz acesta este privilegiat, şi nu situaţia reală vizată de comunicare. Craia, Sultana – Teoria comunicării. Tehnici de formare şi comunicare - Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006, p. 78. 2

3) Funcţia conativă /persuasivă /retorică, având în vedere receptorul de la care se aşteaptă obţinerea unei anumite reacţii, a unui anumit răspuns în sensul dorit de emiţător prin utilizarea anumitor interjecţii, a unei anumite forme verbale (modul imperativ) etc. 4) Funcţia metalingvistică, manifestându-se atunci când este necesar să se semnaleze codul în care se face comunicarea şi care îşi găseşte exprimarea în gesturi, ton, perifraze explicative, etc. 5) Funcţia fatică, referindu-se doar la caracteristicile canalului de comunicare şi controlul bunei sale funcţionări, fără vreo legătură cu partenerii comunicării, cu mesajul transmis sau cadrul utilizat. Deşi contestată ulterior de alţi cercetători, această funcţie poate fi recunoscută în numeroase semnale verbale sau non-verbale ce se manifestă în special într-o comunicare interpersonală, precum saluturi, gesturi de aprobare, dezaprobare, contact vizual, etc. 6)

Funcţia referenţială, vizând pe lângă referinţa mesajului şi contextul, cadrul

situaţional în care se desfăşoară comunicarea. Această din urmă funcţie ce poate da naştere la diverse interpretări, fiind oarecum ambiguă, a fost relevată de Dell Hymes, care, pe lângă recunoaşterea explicită a unei funcţii referenţiale propriu-zise centrată pe subiectul comunicării, propune şi o a şaptea funcţie, cea contextuală /situaţională; această funcţie are în vedere contextul comunicării, cu alte cuvinte cadrul, situaţia în care aceasta se desfăşoară. Este important de subliniat că Jakobson a atras atenţia asupra faptului că aceste funcţii pe care le consideră ale limbii, dar care sunt luate în considerare şi când se vorbeşte de comunicare, coexistă în actul de vorbire, diferită fiind doar ordinea lor ierarhică, structura verbală a mesajului depinzând de funcţia predominantă. Problema funcţiilor comunicării a continuat să intereseze pe cercetători; astfel, Ronald Adler şi George Rodman abordează funcţiile comunicării, tratându-le din punct de vedere a acelor trebuinţe ale fiinţei umane ce se manifestă prin comunicare şi care sunt de cea mai mare importanţă pentru individ. Se vorbeşte astfel de trebuinţe fizice, psihice, sociale, practice. Comunicarea are o funcţie esenţială în existenţa, menţinerea şi dezvoltarea relaţiilor personale între indivizi, fapt ce determină şi evoluţia normală a acestora iar – după ultimele studii – o stare de sănătate fizică adecvată, permiţând practic supravieţuirea speciei. Ca urmare a interacţiunii dintre indivizi, prin comunicare se obţine „simţământul 20

identităţii” fiecăruia dintre aceştia; constatăm cine şi ce suntem, pe baza reacţiei celorlalţi faţă de noi în cadrul comunicării. Tot prin comunicare se realizează legătura socială dintre indivizi. În acest sens, W. Schutz descrie trei tipuri de trebuinţe sociale îndeplinite prin comunicare: includerea – sentimentul apartenenţei la un grup -, controlul – dorinţa de a influenţa sau de a exercita puterea asupra altora, fie în mod direct, fie subtil -, afecţiunea – nevoia de a împărtăşi sentimente cu ceilalţi. În fine, prin comunicare se îndeplinesc trebuinţele noastre practice, de la cele legate de activităţi zilnice, până la cele mai sofisticate. În plus, spre completarea acestor funcţii, ne putem referi la Abraham Maslow, care include în categoria „trebuinţelor” realizate prin comunicare „auto-evaluarea” – dorinţa de a ne dezvolta capacitatea personală la maximum, de a deveni superiori nouă înşine.

1.5 Condiţiile unei comunicări optime În examinarea actului de comunicare dintr-o perspectiva mai pragmatică, o importanţă covârşitoare o prezintă condiţiile în care o asemenea acţiune se derulează optim. Astfel pentru a putea realiza o comunicare optimă partenerii vor trebui să îndeplinească o serie de cerinţe /condiţii ce se manifestă pe tot parcursul procesului comunicării, etapă de etapă. Se pot menţiona: -

activarea acelui canal sau modalitate /mod de comunicare (scrisă, orală,

electronică etc.) considerată cea mai adecvată conţinutului mesajului /tipului de interacţiune dorit, ştiut fiind că modul /modalitatea de comunicare influenţează interacţiunea; - realizarea stării de empatie în momentul codării mesajului; - considerarea statutului personal (fizic /psihic) al interlocutorilor în momentul comunicării (odihnit - obosit; relaxat - grăbit; preocupat - dezinteresat etc.) şi realizarea pe cât posibil a armonizării acestuia; - considerarea stărilor afective, în sensul de a se răspunde acelei necesităţi vizând existenţa unui interes /preocupări reciproce manifestate între parteneri; - transmiterea unui mesaj corect de la bun început, deoarece odată transmis şi

receptat în unele cazuri acesta este ireversibil; -

consistenţa în conţinut a mesajului; realizarea acestei cerinţe este dată de

cantitatea de informaţie de bază cuprinsă în mesaj şi care trebuie să fie semnificativă pentru ambii parteneri, fără a fi excesivă; - inteligibilitatea mesajelor comunicate, realizarea acestui deziderat depinde atât de organizarea informaţiilor, conciziunea şi claritatea lor, cât şi de nivelul de acces al interlocutorilor la acestea, de compatibilitatea comunicativă /de registrul comun al partenerilor; - expresivitatea comunicării; realizarea sa este asigurată prin calităţile de stil, intonaţie, pauze, logice etc., ale partenerilor; - receptarea / decodarea corectă a mesajelor non-verbale emise simultan / alternativ cu cele verbale; -

interpretarea corectă a feed-back-ului care uneori poate induce în eroare

intenţionat /neintenţionat; - decodarea corectă a simbolurilor ce au un caracter arbitrar; În concluzie se poate constata complexitatea şi amploarea procesului comunicativ cu tot atâtea condiţii ce trebuie simultan şi spontan îndeplinite în scopul obţinerii unei comunicări optime.

1.6

Relaţia gândire - limbaj, coordonată a comunicării

Amploarea şi complexitatea problemei a comportat de-a lungul timpului numeroase discuţii şi a scos la iveală teze numeroase şi nuanţate uneori contradictorii. Poziţiile extreme le reprezintă cele care susţin pe de o parte identitatea între gândire şi limbaj (W. Humboldt, M. Müller, Wundt, V. Weisberger etc.) pe de altă parte dualismul acestora, paralelismul (W. Grammont, Burkhard etc.). Au existat şi tendinţe de negare a rolului gândirii în fenomenul limbajului (Whorf, Ed. Sapir, L. Bloomfield etc.) după cum şi tendinţe "mentaliste" considerând ideile conţinute în mesaj creaţii pur spirituale, fără un substrat real (R. Carnap, J. B. Carroll etc.). Aceste concepţii ignoră caracterul real atât al gândirii cât şi al limbajului, ca şi al relaţiilor dintre limbaj şi gândire. În ceea ce ne priveşte avem în vedere poziţia dominantă

propusă de numeroşi specialişti printre care şi teoreticienii români, după care există o relaţie strânsă, de interdependenţă între gândire şi limbaj. În lucrarea sa “Introducere în psiholingvistică”, 1968, Tatiana Slama Cazacu înţelege comunicarea umană ca “rezultat al unei activităţi superioare de gândire capabilă de a discerne raporturile dintre lucruri, pe de o parte, dar şi relaţiile dintre coduri menite să aplice semnificaţiile la fiecare caz concret, pe de altă parte.... Este neîndoielnic că o gândire clară atrage după sine o exprimare adecvată; dar pentru a gândi clar, pentru a preciza articulaţiile gândirii este necesar un instrument acesta fiind reprezentat în primul rând de limbaj, care ajută organizarea gândirii; dar fără gândire limbajul nu ar exista, tot gândirea determinând organizarea limbajului”. Pornind de aici se pot semnala diferite aspecte de o deosebită importanţă. Astfel, capacitatea de a formula şi transmite gândurile în termeni verbali este definitorie pentru fiinţa umană, posibilitatea comunicării prin limbaj articulat fiind o trăsătură specific umană. Pentru a susţine relaţia de reciprocitate existentă între gândire şi limbaj, vom considera limbajul drept un ansamblu complex de procese care face posibilă achiziţia şi utilizarea corectă a unei limbi oarecare. Deci, limba este considerată o creaţie, dar - în fapt - ea reprezintă materializarea limbajului, fiind instrumentul, dar în acelaşi timp rezultatul activităţii de comunicare. Ca o concluzie firească se poate afirma că limbajul există, se dezvoltă şi se manifestă doar prin faptul că o oarecare limbă se elaborează, se învaţă şi se utilizează. Trăsătura fundamentală a limbii "... constă în asocierea arbitrară a unor sunete de anumite înţelesuri, deci a unui semnificant vocal, de esenţă simbolică, de un anumit semnificat, pe plan strict mental, în special intelectual". Se poate desprinde de aici că sunetele verbale pot fi considerate un simbol, semnificaţia lor aflându-se exclusiv în mintea celor ce le utilizează. Fiind de esenţă simbolică, limba este, prin urmare, un cod, reprezentând un mijloc de comunicare dar, exclusiv pentru cei ce ştiu să o utilizeze, codificând /decodificând cu ajutorul ei un mesaj transmis sau primit. Înţelesul se găseşte exclusiv în mintea emiţătorului /receptorului, dacă acel cod folosit este cunoscut în prealabil, sau este intuit pe măsură ce este utilizat. Astfel cercetătorii în domeniu consideră limbajul verbal ca mijloc de comunicare propriu omului, dar desigur cu o sferă mai redusă decât comunicarea în ansamblul său. Comunicarea vehiculează informaţia ce constituie de fapt conţinutul transmis ca mesaj, care la rândul său reprezintă transpunerea codată a informaţiei ce urmează a fi 23

interpretată de receptor corespunzător cunoaşterii codului de către acesta. Comunicarea poate fi constituită şi din semne involuntare, expresii pur emoţionale, posturi etc., moştenite de fiinţa umană, apoi amplificate şi combinate după mecanisme noi. Astfel limbajul verbal este însoţit / întărit intenţionat / completat de acestea; în timp ce vorbim, gesticulăm şi exprimăm emoţii, integrând comunicarea verbală într-un sistem comunicaţional mai complex, cu numeroase structuri subverbale, paraverbale şi chiar supraverbale. În ideea detalierii relaţiei gândire - limbaj, şi având ca bază concepţia psiholingvistică dinamic-contextuală vom încerca o prezentare a actului comunicării prin acest proces complex pe care îl reprezintă faptul de limbaj. Astfel, emiterea presupune parcurgerea de către emiţător a trei faze ce se produc aproape simultan, fapt ce le face dificil de decelat: 1) O anumită percepere provoacă emiţătorului o stare psihică pe care doreşte să o comunice, aceasta tinzând astfel să devină informaţie; este un mesaj potenţial existent, “constituit” în mintea emiţătorului; 2) Materialul de comunicat este prelucrat, elaborat şi adaptat pentru comunicare, devenind mesaj; 3) Emiţătorul dă mesajului o formă codificată printr-o activitate complexă de analiză şi sinteză. Este interesant de remarcat că gândirea, ca limbaj interior este rapidă, eliptică şi în salturi, incluzând analiza fără să folosească, însă, cuvintele pentru toate fazele ei. Expresia exterioară impune alegerea semnelor adecvate pentru redarea integrală şi inteligibilă a conţinutului interior, deci selecţia printr-un proces complex necesitând o activitate intelectuală superioară de gândire capabilă de a discerne relaţiile dintre lucruri şi semnificante pentru fiecare caz concret. Legarea codului de obiect nu se face mecanic şi direct ci stabilindu-se relaţia dintre obiect şi situaţia în care apare, implicit a diverselor alternative. În plus, în actul de limbaj te exprimi pentru cineva şi trebuie să fii înţeles de acest interlocutor - expresia trebuie să fie inteligibilă şi conformă codului reciproc. Rezultă că a transmite pur şi simplu un mesaj nu înseamnă comunicare. Pentru ca această transmitere să devină comunicare este necesar să se producă si 24

receptarea a ceea ce s-a transmis. La fel de complexă ca şi emiterea, receptarea se aseamănă cu aceasta, relaţia existentă între ele fiind de reversibilitate, între ele existând şi raporturi de interdependenţă. Receptarea se raportează la modul în care a fost organizată emiterea, fiind un proces dinamic, activ şi complex; necesită o activitate conştientă, o atenţie susţinută şi efort. Receptorul trebuie să fie atent la informaţiile culese, să selecteze mesajul primit dintre alţi stimuli şi să recurgă pentru înţelegere şi la alte indicii suplimentare non-verbale. Receptarea parcurge la rândul său mai multe faze: perceperea, selectarea, înţelegerea, interpretarea. Ca şi în cazul emiterii acestea se produc aproape simultan. a) Perceperea: în cazul receptării, perceperea mesajului ca fenomen de comunicare umană constituie un proces complex în sine, în care se pot semnala momente de reactivitate, de verbalizare interioară, intervenţii apreciative /depreciative, judecăţi predictive, valorificări determinate de preferinţele personale etc. Pe de altă parte, perceperea unui stimul poate fi influenţată şi de alţi factori subliniind astfel importanţa condiţiilor, ambianţa contextuală în care are loc actul perceptiv. b) Selectarea: în momentul receptării, semnificaţiile necesare sunt selectate, pornind de la o interpretare contextuală, dar ţinându-se seama şi de semnificaţiile virtuale. Receptarea implică o permanentă creaţie, de fapt recreând semnificaţia intenţionată de emiţător. Receptorul nu acceptă "pasiv" o valoare asociată unui anume reper fix. c) Înţelegerea: a înţelege "semnul" prin referire la situaţia în care se găseşte înseamnă a-i surprinde noua valoare, surprinzând relaţiile implicite şi explicite. De aceea pentru înţelegere este necesară o permanentă raportare la "ansamblu", de aici caracterul dinamic al receptării. d) Interpretarea: presupune integrarea expresiei în context, constând dintr-o mişcare de referinţă, de la percepere la organizarea totală a "semnului" pentru a i se degaja sensul complet. Aceasta deoarece comunicarea umană se desfăşoară într-o anumită situaţie precisă, concretă, pe care o reprezintă contextul.

CAP. II - MEDIEREA ŞI NEGOCIEREA CONFLICTELOR

2.1. Tactici folosite în conflict

Câteodată, într-un conflict, cei cu care interacţionăm folosesc un evantai cuprinzător de tactici3, care ne pot manipula să ne dăm acordul pentru cel ce foloseşte astfel de modalităţi. Totuşi, dacă ceea ce ne interesează este o relaţie de comunicare dezvoltată pe termen lung, atunci este important să folosim metode ce încurajează realizarea unui avantaj pentru toţi cei care interacţionează (am numit aici tehnicile de negociere şi de mediere). Există un evantai extrem de cuprinzător de tactici care sunt folosite în conflict, iar utilizarea acestora ţine de o multitudine de variabile, ca: stilul /compoziţia personal(ă), desfăşurarea acţiunii, influenţele de putere, obiectivele urmărite, valoarea „recompenselor" ce urmează rezolvării conflictului. Iată de ce se cuvine menţionat că nici una dintre aceste tactici nu este în sine rea sau bună, potrivită sau nepotrivită şi că ne găsim de multe ori în, situaţii care pot să justifice una sau alta dintre aceste abordări. Chiar dacă, spre exemplu, în aparenţă ameninţările nu sunt o formă potrivită de gestionare a unui conflict, ele pot fi interpretate ca un semn prin care cealaltă parte ne avertizează că sunt puncte în discuţie asupra cărora nu este dispusă să cedeze. Totuşi, se cuvine spus că prezentarea lor aici este făcută mai degrabă cu scopul de a conştientiza cursanţii în privinţa lor şi de a identifica modalităţi concrete de depăşire a situaţiilor în care persoana cu care ei se află în interacţiune utilizează astfel de tactici. Acest lucru ne poate oferi un avantaj în oferirea unui răspuns creativ, în dezvoltarea unor opţiuni diferite care să ne dea posibilitatea stabilirii unor punţi reale în comunicare şi a unei gestionări corecte a conflictului, nu doar a uneia parţiale, caz în care conflictul ar fi doar amânat şi va apărea în scurt timp sub o altă formă. Bertrand, Claude Jean – Deontologia mijloacelor de comunicare - Iaşi, Editura Institutul European, 2000, pp. 67-69. 3

Mai precis, putem spune cu această ocazie că, într-un mod aparent paradoxal, tacticile de confruntare pot fi folosite adesea pentru a avansa pe drumul şi în interesul colaborării. În acelaşi timp, cunoaşterea acestor tactici şi prezentarea lor cursanţilor pot sprijini evitarea efectelor negative pe care acestea le pot presupune în vederea consolidării unui climat pozitiv în cadrul echipelor educaţionale, bazat pe încredere şi motivare reciprocă; tacticile menţionate aici sunt, în special, părţi componente în escaladarea conflictelor, astfel fiind nimerită utilizarea unui instrument de gradare a acestor tactici de la cele mai uşoare la cele mai puternice, în funcţie de mărimea conflictului. Tacticile aşa-zis „uşoare" intenţionează a demonstra că iniţiatorul lor e o persoană care e împinsă la tactici dure de situaţia prezentă; ele nu epuizează situaţia şi pe actorii ei. Iată un motiv serios pentru ca trecerea de la tactici slabe de confruntare la tactici dure să-i permită iniţiatorului conflictului să arate că, de fapt, cealaltă parte este responsabilă de escaladarea conflictului. • Tehnica ingraţierii (flatarea oponentului). După Jones şi Wortman (1973), ingraţierea reprezintă „o clasă de comportamente strategice ilicite desemnate a influenţa anumite aspecte bine definite în ceea ce-l priveşte pe adversar, aspecte privitoare la atractivitatea unor calităţi personale". Alex Mucchielli (2002) observă că orice compliment, orice laudă îl poziţionează pe autorul lor în ipostaza implicită de a recunoaşte valoarea celuilalt. Flatarea dă astfel naştere unei identităţi valoroase (a celui flatat); la rândul său, acesta îi conferă celui care 1-a complimentat o identitate de persoană demnă de a fi ascultată. Mesajele celui care flatează vor fi deci considerate din start valoroase. Chiar dacă, la o primă vedere, flatarea este un comportament unic, în practică putem vorbi despre mai multe procedee de flatare: -

flatarea sau complimentarea, reprezentând o clasă de tactici care exagerează

calităţile de admirat ale celeilalte părţi, în timp ce îi diminuează slăbiciunile; se porneşte de la ideea că este greu ca oamenilor să le displacă aceia care spun lucruri drăguţe despre ei; un set de tactici de ingraţiere (flatare) implică ceea ce ambii autori amintiţi descriu ca fiind „conformitatea opiniei". în momentul în care ne exprimăm acordul cu părerile oponentului, putem crea impresia că avem în fapt aceeaşi opinie sau opinii cu un grad 27

crescut de similaritate cu ale partenerului de conflict - Creând astfel o stare de spirit ce induce atracţie reciprocă; -

de asemenea, autorii citaţi (mai apoi şi Godfrey) descriu câteva tactici de

autoprezentare care pot fi adoptate cu succes de un ingraţiator (flatator); ele vizează prezentarea propriilor calităţi în acord cu ceea ce se ştie despre oponent, astfel încât acesta să îl considere pe ingraţiator extrem de valoros. O astfel de abordare flexibilizează poziţia celeilalte părţi fără a fi nevoie să se apeleze la un comportament coercitiv (de altfel, mult mai costisitor pe planul relaţiilor interpersonale) şi se pot obţine concesii importante, ingraţierea fiind o modalitate ieftină şi eficientă de înclinare a unei balanţe conflictuale într-o parte sau în alta. De altfel, nu trebuie uitat că oamenii sunt, de obicei, mult mai centraţi pe propriul interes şi propria persoană decât pe ceilalţi: „Gândiţi-vă un moment la contrastul ce există între interesul pasionat pe care îl aveţi pentru propriile voastre treburi şi atenţia mediocră pe care o acordaţi restului lumii". De aici rezultă că, dacă cineva ne acordă atenţie referitor la problemele noastre, acea persoană tinde să devină importantă pentru noi. • Există însă şi tactici mai subtile, un adevărat cal troian al elaborării conflictului, ce presupun găsirea unei modalităţi de a crea confuzie (Porter) prin introducerea unei ruperi de ritm în tempoul adversarului, rupere de ritm care poate genera un decalaj de aplicare a structurilor acţionale. Astfel, fiind în contratimp cu tempoul adversarului, vorbind – spre exemplu - rar când el se grăbeşte, îi inducem acestuia o rupere de ritm care atrage după sine distragerea atenţiei. Distragerea atenţiei presupune însă şi o coordonată socială, în sensul că acţiunile noastre pot să fie susţinute de către ceilalţi participanţi la discuţie, creând astfel o presiune puternică asupra părţii adverse. Aşadar, în sens general, această tactică cere devierea suspiciunilor celeilalte părţi astfel încât să pară că dorim, în fapt, să o ajutăm, şi nu să obţinem un avantaj din colaborarea cu ea. În ceea ce priveşte tacticile folosite în negociere, iată şi câteva dintre acestea, ele având un impact negativ dacă este să ne referim la incidenţa comunicaţională a unui atare tip de rezolvare a conflictelor. • Câteva tehnici le regăsim la A. Cardon (2002), reprezentând demersuri de eschivă în cazul unui atac din partea partenerului de negociere: (1) strategia lui „Trebuia să-mi spui" înseamnă a-1 face pe celălalt responsabil de faptul că tu ai un comportament inacceptabil - logica ar fi că, dacă nu am primit în 28

prealabil de la acesta o listă completă a tuturor comportamentelor inadmisibile pe care leaş fi putut avea, nu am de ce să mă simt responsabil; (2) schimbarea subiectului funcţionează eficient într-o discuţie de negociere, deoarece, dacă ridicăm o altă problemă, partenerului nostru de negociere îi va veni greu ca după epuizarea acestei noi probleme să revină la subiectul pe care îl trata anterior; (3) găsirea unui „defect" la partener - logica este că nu am de ce să accept criticile unui om dacă am găsit ceva să-i reproşez; (4) generalizarea reprezintă un alt mijloc eficace prin care putem dezechilibra argumentaţia folosită de către partenerul nostru de negociere: dacă acesta critică ceva precis, focalizat din comportamentul nostru, o expresie de tipul „ai ceva cu mine" sau „ştiam eu că nu ai încredere în ce fac" ar putea să-1 pună în ipostaza de a încerca să explice că lucrurile nu stau aşa, moment în care deţinem conducerea respectivului „joc" de manipulare; (5) dacă aceste tehnici (care pot fi gândite ca etape consecutive pe un crescendo) nu vor funcţiona, rămâne să adoptăm critica partenerului, dar îi putem arunca acestuia responsabilitatea pentru schimbul negativ de cuvinte pe motiv că „nu ştie să spună lucrurile pe un ton şi într-un mod acceptabil" ; desigur că în acest caz vom face abstracţie de faptul că discuţia a înaintat în această direcţie, iar tonul şi modul de a discuta au escaladat într-un conflict din cauza strategiilor de eschivă aplicate de către noi pentru a controla desfăşurarea negocierii şi pentru a nu pierde prin acceptarea criticii celuilalt. Alteori se poate folosi jocul „da, dar...", joc în care negociatorul arată că, personal, ar accepta fără rezerve propunerea partenerului, dar că există unele dificultăţi de nerezolvat de care nu este responsabil, care îl împiedică să le pună în aplicare (formulări de tipul „Aş vrea să fac asta, sunt de aceeaşi părere cu dumneavoastră, dar..."). •

Tehnica „amortizorului" presupune o diminuare a poziţiei celuilalt prin

folosirea unor strategii de reducere la tăcere a acestuia. Joseph De Vito (1988) ne oferă un evantai larg de astfel de strategii: o persoană izbucneşte în plâns făcând-o pe cealaltă să încerce comportamente pozitive pentru a o linişti sau poate simula o durere de cap sau de inimă extremă în acelaşi scop etc. Marea problemă este că niciodată nu putem şti când avem de-a face cu o strategie şi când este un fenomen natural. La rândul lui, A. Cardon (2002) ilustrează această tehnică printr-un joc de manipulare distinct (denumind-o „scena").

•

Tehnica „salamului" (sau a mozaicului, după unii autori) porneşte de la

ideea că niciodată nu veţi obţine tot ce vă doriţi dintr-o dată. Dar dacă la început cereţi foarte puţin este posibil să nu fiţi refuzaţi; în pasul doi /trei /patru întreg „salamul", felie cu felie, va trece în posesia negociatorului care foloseşte o astfel de tehnică. Există diferite alte tipuri de manipulare - spre exemplu, o persoană este în mod special încântătoare, extrem de drăguţă cu o altă persoană, dezarmând-o astfel pe aceasta să-i mai reproşeze ceva, sau îndepărtarea personală, care presupune o atitudine rece faţă de cealaltă persoană pentru a o demoraliza; o dată întâmplat acest lucru, este destul de simplu să fie adusă în direcţia dorită de prima persoană prin reoferirea afectivităţii în momentul în care lucrurile se rezolvă. •

Metoda faptului împlinit este un mod riscant, ce poate genera conflicte;

negociatorul îi prezintă problema celeilalte părţi, cerându-i să accepte condiţiile sale pentru că oricum acţiunea în cauză s-a produs deja. •

Practica standard, deseori întâlnită în învăţământ, este cea care dispune o

parte să-i ceară celeilalte părţi să-i accepte modul de a privi lucrurile deoarece există multe alte cazuri similare. •

Disimularea presupune prezentarea altor obiective decât cele urmărite în

realitate. Un exemplu nimerit este cel al tinerei studente care îl place pe colegul ei de grupă şi îi spune acestuia (deşi el are deja o prietenă) că nu doreşte decât o relaţie de amiciţie. Ne aducem aminte că diferenţa dintre intenţiile manifeste şi intenţiile ascunse ale partenerilor comunicaţionali reprezenta o barieră în procesul de interacţiune. •

Retragerea aparentă pune negociatorul care o practică în ipostaza aparentei

retrageri de la masa discuţiei, când de fapt este vorba despre o situaţie simulantă, el rămânând interesat de problemă. Scopul acestei retrageri este de a obţine o concesie. •

Omul bun /omul rău (se mai regăseşte sub titulatura de „poliţistul bun şi

poliţistul rău"). Unul dintre membrii echipei adoptă o linie dură, inflexibilă, pe când celălalt rămâne prietenos, deschis spre negociere. Când „omul rău" părăseşte încăperea pentru un timp scurt, „omul bun" prezintă o ofertă care în circumstanţele negative ale negocierii pare chiar 30

prea bună pentru a fi refuzată. O tehnică similară funcţionează - paradoxal – pe principiul invers, promovând o discuţie de început cu „omul bun" pentru asigurarea unui climat pozitiv din partea partenerului de negociere şi încheierea contractului cu „omul rău", care va stabili condiţiile concrete ale respectivei acţiuni. A. Cardon (2002) observă că înlocuirea unuia dintre interlocutori în cursul unui proces de negociere este adesea o metodă de a-1 dezechilibra pe „adversar". Astfel, relatează autorul, în unele organizaţii, negocierile încep prin acte de încântare şi seducţie (folosindu-se din belşug cuvinte cu impact emoţional ca „încredere", „cooperare" etc), la aceste prime contacte participând interlocutori fermecători. în momentul negocierii propriu-zise, atât interlocutorii, cât şi discursul se schimbă. Substituirea îngăduie abandonarea acordurilor tacite, renunţarea la promisiunile indirecte şi anularea eventualelor concesii verbale. Această metodă are şi mai mult succes dacă reprezintă o variantă a „autorităţii limitate" (negociatorul face unele concesii de natură verbală, apoi, când „partea adversă" pare suficient de „prinsă", intervine şeful negociatorului iniţial, care schimbă unele dintre condiţiile negociate de acesta sub pretextul că „subalternul meu nu avea autoritatea să vă promită aceste lucruri"); •

Frontul rusesc. Este o aplicare a strategiei precedente, dar în sfera

problemei, şi nu a oamenilor. Astfel, se oferă două alternative dintre care una atât de rea, încât partenerul este pus în situaţia de a face orice ca să o evite. •

Tehnica „kamikaze" este folosită de negociatorul care, în situaţii de criză,

dacă cererile nu-i sunt satisfăcute, preferă să distrugă totul decât să cedeze. Filozofia lui este „nici tu, dar nici eu! ". •

Într-o altă tactică numită „excursiile vinovate", persoana iniţiatoare poate

face pe cineva să se simtă rău pentru că s-a comportat într-un mod care 1-a rănit pe adversar, iar celălalt poate susţine că a făcut un gest cu totul neintenţionat. Partea care a fost rănită neintenţionat poate obţine un anumit comportament compensatoriu. Această tactică presupune însă existenţa unei greşeli din partea partenerului de conflict, a unui sentiment de culpabilizare în urma unei erori. În acest caz, vina poate fi indusă prin trei comportamente mari: 31

amintindu-i unei persoane de o greşeală făcută în trecut şi ispăşită de mult

arătându-i cuiva consecinţe presupuse a fi dezastruoase; cum nu putem şti

timp; ce se va întâmpla în viitor, avem şanse să fim crezuţi; c) făcând pe cineva să considere că e responsabil de un rău pe care nu 1-a făcut de fapt. în realitate însă, culpabilizarea poate crea un sentiment de frustrare la cealaltă parte, care aduce eventual beneficii pe termen scurt, dar pe termen lung poate periclita relaţiile dintre părţi. • Persuasiunea privită ca tactică de rezolvare a unui conflict presupune ca iniţiatorul conflictului să-1 convingă pe adversar să-şi diminueze cererile, întrucât această poziţie va fi avantajoasă pentru el ulterior; este o procedură interesantă: să convingem cealaltă parte că este în interesul acesteia să ne permită nouă să avem un avantaj. În realitate însă, folosirea persuasiunii în acest mod este un fenomen foarte delicat şi nu poate fi făcută superficial fără riscul de a compromite relaţiile dintre părţi, deoarece mai devreme sau mai târziu, la un moment dat, oponentul va cere o dovadă evidentă a avantajului pe care i-1 promitem în schimbul avantajului pe care ni-l oferă. În 1966, Freedman şi Fraser au „demonstrat că faptul de a obţine complezenţa unei persoane în faţa unei cereri de mică însemnătate creşte substanţial probabilitatea ca persoana respectivă să dea ulterior curs unei cereri mai mari". Studiul, efectuat pe femei casnice, pornea de la ideea semnării unei petiţii referitoare la conducerea prudentă a autoturismelor, majoritatea celor intervievate fiind de acord cu acest lucru. La un interval de câteva săptămâni, un alt experimentator a chestionat subiecţii în privinţa acordului la amplasarea unui indicator mare, grotesc pe pajişte cu inscripţia: „Conduceţi cu grijă". Concluziile cercetării au relevat că 55% dintre femeile care au semnat petiţia au fost de acord, faţă de doar 17% dintr-un alt grup, cărora nu li se ceruse iniţial semnarea nici unei petiţii. Interesant este faptul că, potrivit lui Cialdini, şi acţiunea opusă celei descrise mai sus poate duce la complezenţă, deci la rezultate asemănătoare (spre exemplu, formularea unei cereri excepţionale la început - cel mai probabil respinsă de către partenerul nostru de negociere - poate să implice o acceptare ulterioară în cazul formulării unei cereri moderate); şi aceasta deoarece persoana care refuză la început nu se va simţi bine în acea situaţie şi va încerca să facă ceva pentru a nu se situa în continuare în propriii 32

ochi şi în ochii celor din jur drept o persoană nerezonabilă. Este vorba despre ceea ce cercetările de psihologie socială au denumit norma de reciprocitate; astfel, dacă cineva face un bine unei alte persoane, aceasta se va simţi motivată să focă, la rândul său, acelaşi tip de gest. Mai precis, dacă într-o negociere cineva face primul o concesie, cealaltă parte se va simţi datoare să aibă o astfel de conduită de reciprocitate. În sprijinul acestei idei putem aduce şi experimentul efectuat de către Milgram în 1963 (apud Hayes, Orrell, 2003) în metroul din New York, unde 50% dintre cei cărora li sa cerut să cedeze locul altei persoane, fără a primi nici o explicaţie pentru această cerere, sau supus. Concluzia care s-a impus a fost aceea că pentru multe persoane este, oricum, dificil să refuze o cerere directă.celei de-a doua cereri. Putem observa că, prin prisma experimentelor efectuate de către Cialdini, atunci când nu există această presiune a concesiilor reciproce, funcţionează principiul conform căruia indivizii se arată consistenţi în răspunsurile lor faţă de cererile adresate de ceilalţi. Cu alte cuvinte, putem urmări modalitatea în care indivizii reuşesc să-şi depăşească tendinţa de continuitate în deciziile proprii şi să-şi schimbe atitudinea la intervale temporale atât de mici (observaţia intenţionează să introducă un criteriu de măsurare a presiunii acestei norme de reciprocitate). • Tehnica obligaţiilor irevocabile este foarte bine ilustrată de un citat din Social Conflict: „Aşa cum se putea vedea în vechile filme cu James Dean şi Marlon Brando, există un joc numit «laşii» (chicken) în care doi participanţi conduc fiecare câte o maşină, cu viteză mare, în sens opus unul altuia, astfel încât să se poată întâlni, coliziunea lor provocând moartea celor doi. Cel ce pierde în acest joc este cel care întoarce maşina primul, fiind considerat laş, dar el salvează viaţa lui şi a celuilalt" (Rubin, Pruitt, Kim, 1994, p. 62). Ideea acestei tehnici este aceea de a arunca întreaga responsabilitate pe umerii celuilalt, deoarece doar acesta poate face ceva ca să salveze situaţia (în acelaşi timp însă, el este învins de acea renunţare). Această tehnică este foarte des întâlnită la nivelul elevilor şi chiar al studenţilor (spre exemplu, modul în care adolescenţii preiau obiceiul fumatului poate fi o rezultantă a tacticii obligaţiilor irevocabile). Dacă e folosită cu succes, tactica îl forţează pe celălalt să lucreze astfel încât să se rezolve conflictul, în acest mod iniţiatorul putând uşor să obţină concesii. Această metodă 33

prezintă avantajul că, şi în cazul în care persoana iniţiatoare nu deţine puterea de a impune un lucru, este suficient să prezinte problema astfel încât ea să îi apară celuilalt ca fiind ireversibilă; în fapt, o adevărată rezolvare a problemei presupune un efort considerabil în a identifica problemele pe care le au părţile şi în a dezvolta o soluţie ce atrage deopotrivă ambele părţi. După cum putem observa, aceste tactici şi multe altele se regăsesc în mod conştient sau nu la nivelul a numeroase strategii de comunicare şi relaţionare pe care angajaţii le folosesc în special în interiorul microgrupurilor de discuţie. Din aceste motive, subliniem şi aici necesitatea conceperii şi utilizării unor exerciţii care să pună cursanţii în situaţia de a înţelege în profunzime implicaţiile acestora asupra conflictului.

2.2. Negocierea Termenul negociere4 desemnează procesul pe care îl utilizăm pentru a ne satisface necesităţile atunci când ceea ce ne dorim este controlat de alţii. Orice dorinţă pe care urmărim să ne-o îndeplinim, orice necesitate pe care suntem obligaţi să ne-o satisfacem sunt potenţiale situaţii de negociere. „Negocierea este procesul în care două sau mai multe părţi, având obiective comune şi conflictuale, dezbat posibilităţile unui eventual acord." Aceiaşi autori vorbesc despre câteva concepte-cheie în negociere: negocierea distributivă (atunci când o parte câştigă, alta pierde), negocierea integrativă (în urma rezolvării problemelor, ambele părţi au de câştigat), structurarea atitudinală (patternurile relaţionării,

spre

exemplu,

cele

competitiv

cooperaţionale),

negocierea

intraorganizaţională (atunci când mai multe grupuri de elevi acţionează pentru rezolvarea conflictelor intergrupuri), modelul SBS (care afirmă că o abordare asupra negocierii nu este utilă în orice situaţie, foarte importante în procesul negocierii fiind rezultatele relaţionărilor dintre părţi) etc. „Negocierea este procesul prin care reuşim să obţinem ce vrem de la cei care vor ceva de la noi." G. Kennedy propune şase alternative la negociere: persuasiunea; cedarea; 4

Mucchielli, Alex – Teoria proceselor de comunicare - Iaşi, Editura Institutul

European, 2006, p. 47.

constrângerea; rezolvarea problemei; instruirea; arbitrarea. Din aceste alternative, părţi sau sensuri sunt de fapt, în opinia noastră, regăsite sub diferite ponderi în actul unei negocieri eficiente. Trebuie făcută încă din acest moment o diferenţiere în ceea ce priveşte perspectiva pe care ne propunem să o utilizăm în încadrarea didactică a fenomenului de negociere; astfel, în cazul multor metode de interacţiune, negocierea este aproape în totalitate prezentă (reuniunea Phillips 66, controversa creativă, tehnica dezbaterilor etc.), aşa încât ea se poate gândi ca o tehnică de tip transversal, în sensul că este prezentă în toate aceste metode, dar şi ca o tehnică în sine. în acest sens, vom urmări negocierea în grupuri sau între grupuri, ea fiind o bază necesară pentru consolidarea unui climat eficient în echipă. În practică, putem vorbi de patru faze de pregătire a negocierii şi de şase paşi care trebuie urmaţi efectiv în negociere. Cele patru faze ar putea fi: 1)

pregătirea, desemnând ce vrea partea care propune negocierea;

dezbaterea, privind ce vrea cealaltă parte;

propunerea, urmărind ce se poate negocia (şi ce nu);

negocierea propriu-zisă sau „cu ce se poate face schimb".

Procesul de negociere este din ce în ce mai important în utilizarea şcolară nu doar în ceea ce priveşte rezolvarea unor conflicte, ci şi pregătirea tinerilor în sensul dezvoltării de opţiuni, empatia faţă de celălalt, faptul că trebuie să cedezi ceva pentru a obţine altceva. Gouran spune că pentru a reduce efectele negative ale conflictului se recomandă un stil de comunicare cunoscut sub denumirea de „negociere" (observăm că autorul respectiv consideră că negocierea este un stil de comunicare). Ţinta acestui stil de comunicare este : 1)

cunoaşterea diferenţelor de opinii;

formarea unei definiţii a situaţiei focalizate mai mult pe obiectivele comune

decât pe dorinţele sau cerinţele individuale; 3)

dezvoltarea unor abilităţi de prezentare a argumentelor şi dezvăluire a

motivelor, precum şi a soluţiilor probabile. Pentru aceasta, preluându-l pe Crable, Goodall Jr. caracterizează argumentările drept „procese de comunicare ce urmăresc prezentarea unor poziţii şi furnizarea unor 35

motive pentru care audienţa ar trebui să le creadă pe acestea", relatările /naraţiunile definind abilitatea de a ne povesti experienţa pe trei axe: real, imaginar şi ipotetic. În opinia autorilor citaţi, aceste două procese sunt deosebit de importante în activitatea de negociere; de altfel, putem spune că şi în sens didactic, în pregătirea - spre exemplu - a viitorilor profesori, modul în care ei prezintă o anumită informaţie trebuie să se subsumeze acestor procese. Extinzând sfera de argumentare, putem să afirmăm că, între anumite limite, predarea-învăţarea se prezintă şi ca un proces extrem de complex de negociere. J.M. Hiltrop şi S. Udall identifică cinci perspective definite drept cele mai frecvente greşeli într-o negociere: -

sindromul „sensului unic" apare atunci când negociatorii au decis deja,

înainte ca negocierile să înceapă, care sunt realităţile cazului în discuţie şi care sunt soluţiile ce se impun. Ei intră în negociere convinşi că cealaltă parte va accepta soluţiile lor; -

sindromul „câştig-pierdere" apare atunci când negociatorii consideră

discuţiile ca fiind un concurs sau o bătălie în care neapărat o parte trebuie să câştige, iar una să piardă; în conflictele de idei ce apar în clasă între elevi /studenţi, această perspectivă este adeseori prezentă, caracterizând lipsa abilităţilor de comunicare constructivă; -

sindromul „mersului la întâmplare" este susţinut de o discuţie nefocalizată;

aspectele problemei sunt abordate haotic înainte ca părţile să fi convenit şi să ajungă la o concluzie comună; -

sindromul „evitării conflictului" este determinat de nediscutarea aspectelor

esenţiale, deci de nerezolvarea problemei; această strategie aparţine celor ce se tem de conflict pe baza mentalităţii conform căreia evitarea conflictului este o soluţie mai bună decât înfruntarea lui. Problema este că între timp conflictul poate lua amploare şi astfel sau pierdut timpul şi locul nimerit de rezolvare a conflictului; -

sindromul „capsulei timpului" apare atunci când părţile nu iau în

considerare condiţiile concrete în care se petrece problema, ci o tratează în izolare, lucru ce omite aspecte esenţiale, în condiţiile în care cealaltă parte poate să acţioneze pragmatic, văzând problema în situaţia de fapt, şi nu scoasă din context. Putem identifica în practică şase etape sau paşi ai negocierii. 36

Aceşti paşi sunt: 1) pregătirea negocierii, cu trei subetape : - stabilirea obiectivelor negocierii; - evaluarea cazului celeilalte părţi; - evaluarea punctelor tari şi a punctelor slabe. În ceea ce priveşte stabilirea obiectivelor negocierii, J.M. Hiltrop şi S. Udall delimitează trei categorii de obiective care trebuie avute în vedere: - un obiectiv de primă linie - cel mai bun rezultat realizabil; - un obiectiv de ultimă linie - cel mai puţin bun, dar acceptabil ca rezultat; - un obiectiv-ţintă - ceea ce se aşteaptă a se realiza efectiv. În ceea ce priveşte evaluarea punctelor tari şi a punctelor slabe, este utilă, credem, o analiză SWOT (puncte tari, puncte slabe, ameninţări şi oportunităţi), care oferă o perspectivă mai extinsă asupra fenomenului; 2)

elaborarea unei strategii;

începerea negocierii include începutul propriu-zis şi stabilirea a ceea ce se

va discuta; 3)

clarificarea poziţiilor celor două părţi, cu trei componente:

- obţinerea informaţiilor (prin întrebări deschise, închise, ipotetice, de trecere sau tampon, colaterale, specifice); - testarea argumentelor şi poziţiilor; - folosirea intervalelor de timp şi a amânărilor; 5) negocierea, cu alte trei etape: - obţinerea concesiilor; - depăşirea impasurilor; - încercarea de a obţine un acord; 6) încheierea negocierii (unde ne axăm pe formularea unui acord şi pe asigurarea aplicării lui). Nu este lipsită de importanţă atmosfera pozitivă a încheierii negocierii, deoarece trebuie aplicată o strategie de tipul câştig-câştig care deschide punţi de 37

comunicare şi de colaborare ulterioare.

Modelul lui Alan C. Filley ne propune, în acest sens, un set de indicatori după care putem să observăm în ce tip de negociere ne aflăm şi cum putem să ne optimizăm strategia de negociere.

Câştig-câştig (win-win)

Pierdere-pierdere (lose-lose)

Orientare „noi contra problemă"

Fiecare parte defineşte problema

Defensivitate, fiecare parte defineşte

din perspectiva scopurilor şi

nevoilor ambelor părţi

Distincţie „noi contra ei"

problema din perspectiva scopurilor şi nevoilor sale

Accent pe proces

Accentul comunicării pe motive şi cauze

Conflictele sunt depersonalizate,

văzute ca dificultăţi împărtăşite

de grup Părţile sunt orientate spre relaţie,

accentuând efectele pe termen lung

Conflictele sunt personalizate Se foloseşte votarea sau „regula

majorităţii" pentru a soluţiona sau amâna conflictul

Tabelul 1. Caracteristici ale metodelor câştig-câştig. Modelul lui Alan C. Filley şi pierdere-pierdere.

G.T. Savage, J.D. Blair şi R.L. Sorenson, creatorii modelului SBS despre care vorbeam mai devreme, ne oferă un tabel comparativ interesant pentru procesul de negociere, referindu-se la tacticile competitive, colaborative şi subordonative.

Fazele negocierii

Tacticile competitive

Tacticile colaborative

Tacticile subordonative

Căutarea formulăril or iniţiale

Specificare a cererilor şi ofertelor

Centrarea pe diferenţele dintre părţi

Aducerea negocierii în

Aducerea negocierii pe un

Aducerea negocierii pe

teren neutru; corelarea

terenul celeilalte părţi;

cererilor şi solicitărilor

renunţarea la propriile

celeilalte părţi cu cele ale

solicitări în favoarea celor

propriei părţi

ale celeilalte părţi

„terenul" propriu; ignorarea cererilor şi solicitărilor celeilalte părţi

Insistenţa ca cealaltă parte

Răspunsul cu oferte

să facă ofertele iniţiale la

moderate la cereri moderate;

toţi itemii negocierii;

indicarea propriilor obligaţii

răspunsul la foarte mici

privitor la rezultatele

oferte cu cereri foarte

negocierii şi probarea

ridicate

motivelor celeilalte părţi

valorii propriilor concesii şi

Înţelegerea

renunţarea minimală la

finală

punctele care întrunesc interes maxim din propria

scăzute; acceptarea tuturor motivelor celeilalte părţi

celeilalte părţi;

echitabil al concesiilor dintre

recunoaşterea concesiilor

părţi; accent pe interesele

celeilalte părţi şi

reciproce

minimalizarea propriilor

celeilalte părţi

din partea celuilalt;

oferte ridicate la cereri

Căutarea unui schimb

minimalizarea celor ale

Căutarea de mari concesii

de către propria parte;

Cedarea la cererile

Cererea ca cealaltă parte să facă concesii; exagerarea

Producerea ofertelor iniţiale

concesii Căutarea rezultatelor care să asigure beneficii reciproce atunci când se cedează la propria poziţie sau se acceptă concesiile celeilalte părţi

parte

Cedarea la interesele relevante ale celeilalte părţi prin acceptarea unor oferte scăzute şi solicitarea unor cereri mici pentru propria parte.

Tabelul 2. Tactici şi paşi în negociere (adaptare după G.T. Savage, J.D. Blair şi R.L. Sorenson)

Iată de ce, reconsiderând tehnica negocierii din perspectiva amintită mai sus, cea de stil de comunicare, putem să sugerăm câteva baze minimale în care locutorul, în perspectiva utilizării metodelor de interacţiune umană, trebuie să le ofere interlocutorilor săi posibilitatea experimentării unor tehnici de negociere utile, adaptate şi mai ales motivante pentru toate părţile implicate.

În această ordine de idei, este important ca într-o negociere să fie urmărite câteva caracteristici proprii unei comunicări eficiente: -

folosirea argumentelor ambelor părţi;

exprimarea concluziilor, utilizarea unui limbaj comun;

caracteristicile de specificitate şi adresabilitate folosite în comunicare;

evitarea diluării argumentelor, folosirea argumentelor directe şi categorice;

întrebări deschise şi atmosferă pozitivă de respect reciproc.

Observăm deci că negocierea posedă posibilităţi extinse de utilizare ca metodă, în sensul reconstrucţiei şi consolidării problemelor care îmbracă o formă conflictuală în mecanismul perturbării, pentru a se obţine ulterior o nouă echilibrare, un progres cognitiv important.

2.3. Medierea Aşa cum aminteam în capitolul precedent, atunci când vorbeam despre negociere văzută ca un stil comunicaţional, activitatea locutorului în momentul folosirii metodelor de interacţiune umană poate îmbrăca şi rolul terţei părţi, atunci când încearcă să rezolve un conflict între doi participanţi activi la comunicare; un rol mai important asupra căruia ne vom opri în continuare îl reprezintă însă modul cum intervine locutorul în conflictele intergrupuri. Astfel, vom înregistra două direcţii principale de mediere pe care cadrul didactic le poate folosi: medierea conflictelor spontane dintre elevi /studenţi sau dintre grupurile formate din aceştia şi medierea conflictului provocat în scopuri didactice, în sensul întreţinerii /alimentării elementelor de contradicţie cerute de către structurarea conţinutului (un caz interesant îl reprezintă oferirea, în ipostaza utilizării unor jocuri de rol, a unui rol de mediator unor elevi membri ai grupurilor respective). „Medierea presupune intervenţia terţei părţi, neutră în raport cu părţile aflate în conflict, în rezolvarea conflictului prin facilitarea comunicării şi oferirea de sugestii"; astfel, medierea poate avea următoarele avantaje: -

cererea de mediere sugerează că părţile sunt motivate să ajungă la o

înţelegere;

faptul că mediatorul este motivat să medieze îi oferă acestuia legitimitatea

de a acţiona pentru „stingerea" conflictului şi face mai importantă intervenţia sa. Unii mediatori se centrează pe rezolvarea problemei /disputei (abordare de tip produs), alţii pe îmbunătăţirea relaţiei dintre părţile aflate în conflict (abordare de tip proces). Contactul direct între părţi este de încurajat atunci când ostilitatea este scăzută (Krauss şi Deutsch); la rândul său, contactul indirect este recomandat când conflictul este intens sau a luat amploare. În această situaţie se poate utiliza contactul separat al mediatorului cu fiecare dintre părţi, ocazie folosită pentru a îmbunătăţi situaţia. Mediatorul îşi poate forma o perspectivă de substanţă privind cauzele care au generat conflictul, istoria individuală în varianta fiecărei părţi şi va putea să prevadă viitorii paşi. În acelaşi timp, în perioada acestor întâlniri, mediatorul poate face o prezentare favorabilă a părţilor, una în faţa celeilalte, fiind un purtător de cuvânt (spre exemplu, dacă avem de-a face cu doi elevi /studenţi care se află în conflict, prestigiul de care se bucură cadrul didactic în ochii acestora poate să stimuleze o atare perspectivă de lucru). De asemenea, este importantă găsirea unui spaţiu privat de manifestare a medierii (cel puţin în primele etape) deoarece, în caz contrar, pot exista terţe influenţe, altele decât cele ale mediatorului, acestea putând dezorienta părţile şi chiar alimenta conflictul. Acest spaţiu privat nu va conferi pentru nici una dintre părţi un avantaj deoarece el trebuie să fie neutru. Limitele de timp pot avea o acţiune constructivă (împing părţile să-şi structureze argumentele, să nu folosească prea multe argumente periferice), dar şi una contrară acestui sens. Părţile se pot simţi stingherite de limitele temporale, argumentele pot nu să fie foarte bine alese, de obicei cele emoţionale, care apar primele şi nu a fost timp pentru o considerare şi o selecţie a lor; limita temporală poate să fie consumată fără a se ajunge la nici un rezultat concret, ceea ce poate imprima un sens negativ, superfluu medierii. De aceea, cadrul didactic nu trebuie să grăbească elevii /studenţii să ajungă la o concluzie prematură, această situaţie denotând un compromis superficial, neargumentat suficient şi, în fapt, ineficient.

Tot în ceea ce priveşte medierea conflictelor, este important de ştiut că părţile aflate în dispută pot - în special dacă vorbim despre vârste mai mici - să devină dependente de mediator. Pentru a putea preîntâmpina aceasta, trebuie găsite modalităţi de dezvoltare la părţi a aptitudinilor de negociere şi a strategiilor de comunicare constructivă. Printre funcţiile-cheie ale rolului de mediator identificăm: -

asigurarea motivaţiei mutuale;

realizarea balanţei în situaţiile de putere;

coordonarea eforturilor de confruntare;

promovarea deschiderii spre dialog ;

menţinerea unui nivel optim de tensiune.

În ceea ce priveşte etapele propriu-zise ale medierii, cadrul didactic trebuie să urmărească liniile de forţă ale etapelor următoare : -

atenţie la aranjarea scaunelor; oponenţii (persoane sau grupuri) stau sau nu

faţă în faţă posibilitatea procurării unei table sau a unui flip-chart pentru a întocmi harta conflictului şi aspectele importante ale problemei (este importantă vizualizarea în rezolvarea conflictului); -

stabilirea orarului de lucru, a rolului mediatorului şi a procedeelor /regulilor

de bază; -

observarea dacă părţile sunt dispuse la un dialog primar;

verificarea dacă toată lumea a înţeles bine regulile ;

focalizarea, după caz, pe viitor (cel mai adesea) sau pe trecut (dacă există

probleme incompatibile care trebuie rezolvate mai întâi, înainte de a se trece la rezolvarea de conflict axată pe viitor); -

asigurarea că părţile participă în mod egal;

rezumarea punctelor-cheie sau îndemnarea părţilor să o facă;

oferirea de pauze ;

ajutarea părţilor să genereze perspective noi;

clarificarea şi validarea diferenţelor;

stabilirea acordurilor şi păstrarea unui timp suficient pentru sesiunile de

evaluare şi concluzionare ifollow-up). Când conflictul este intens sau ia amploare, părţile pot pierde din vedere chiar 42

problemele care le-au adus în conflict (e cazul cel mai întâlnit). Utilitatea mediatorului poate consta în reluarea acţiunilor de identificare a problemelor, în afară de găsirea alternativelor de rezolvare. Uneori există un pachet de probleme sau o reţea de cauze în spatele unei probleme, iar conflictul reprezintă doar vârful aisbergului; de aceea, atunci când focalizăm discuţia doar pe o problemă sau pe cauza generatoare de conflict, avantajele ar consta în faptul că părţile pot să-şi definească foarte clar poziţia în raport cu aceasta (o poziţie punctuală având o cauză de acelaşi tip). În schimb, când abordăm un set de probleme şi setul de relaţii care există în spatele unei probleme, putem avea o viziune mai extinsă asupra fenomenului şi atunci intervenţia noastră de mediere va fi mai de profunzime; este, în special, cazul medierii conflictelor cu impact educaţional provocate de către cadrul didactic, ce necesită o astfel de viziune globală asupra problemelor aflate în umbra sentenţiei propriu-zise propuse spre dezbatere elevilor /studenţilor. Trebuie reţinut că rezolvarea cu succes a problemelor simple poate crea o stare de spirit benefică pentru a soluţiona şi celelalte probleme. Mediatorul poate introduce noi perspective asupra problemelor (furnizând astfel părţilor o altă viziune şi alte alternative de rezolvare). O tehnică interesantă este utilizarea unei secvenţe de brainstorming în rezolvarea conflictului; pe lângă faptul că aceasta pune părţile în ipostaza de a gândi creativ privind propria problemă (de obicei, conflictul presupune imposibilitatea de a depăşi o situaţie prin modalităţile curente), el priveşte chiar găsirea posibilă a unei soluţii neaşteptate (sau măcar deschiderea spre soluţii). Introducerea unor noi perspective de către mediator se poate face fie prin divizarea problemei în aspecte ce pot să fie depăşite de către părţi din faza de conflict, fie în fixarea unor obiective care să depisteze conflictul actual sub perspectiva temporală de conţinut; de altfel, comunicarea poate reduce întotdeauna posibilitatea conflictului, deoarece la bază pot exista neînţelegeri ale problemei. Este important ca mediatorul să încurajeze părţile să facă unele concesii irevocabile (iniţial de mică dimensiune, dar care să introducă ideea de concesie şi practica acesteia). Ele vor reprezenta achiziţii valoroase pentru un stadiu ulterior, obişnuind părţile cu ideea că pentru rezolvarea conflictului vor trebui să facă anumite concesii. Mediatorul poate crea o atmosferă propice în mijlocul unei dispute; de exemplu, 43

părţile pot fi încurajate să-l descrie într-o manieră caricaturală pe moderator (va fi o activitate care îi va uni). Apoi, între ele, fiecare va face caricatura celeilalte părţi şi, în acest fel, se vor elibera de unele dintre sentimentele negative şi frustrări. în ultima etapă, fiecare parte va face o caricatură a ei înseşi şi a conflictului ca atare (va trebui să identifice ce o caricaturizează în disputa cu cealaltă parte). Henry Kissinger a elaborat tehnica paşilor mici, care presupune realizarea unor mici înţelegeri pentru a le menţine părţilor aflate în procesul de mediere credinţa că vor ajunge la un rezultat. Jeffrey Rubin (apud Forsyth, 1983, pp. 89-90), în urma a numeroase studii privind eficienţa intervenţiei terţei părţi, a dezvoltat următoarele trei condiţii importante: 1)

terţa parte ajută oponenţii să facă mai uşor concesii cu consecinţe ce conduc

mai rapid şi mai eficient la rezolvarea conflictului; în mod tradiţional, tehnica intervenţiei terţei părţi (medierea, arbitrajul, consilierea etc.) este eficientă atunci când intensitatea conflictului e puternică; 2)

părţile în conflict pot privi intervenţia terţei părţi şi ca pe o inoportună şi

nedorită intruziune; disputanţii pot dori să-şi rezolve conflictul printr-un acord între ei. Dispoziţia pozitivă reduce comportamentul agresiv, facilitează concesiile şi creativitatea; de altfel, trebuie făcută o distincţie între rolul profesorului ca mediator şi rolul de arbitraj al acestuia (atunci când, în ipostaza de terţă parte, el este în poziţia de a impune un acord) deoarece, aşa cum remarca Myers, citându-l pe Neil McGillicuddy, s-a observat că, atunci când oamenii ştiu că vor fi arbitraţi, dacă medierea eşuează, ei încearcă mai intens să-şi rezolve conflictul, arătând mai puţină ostilitate şi dovedind o dispoziţie mai mare spre construirea unui acord. O soluţie în acest sens ar putea fi şi tehnica de arbitraj propusă de Stevens şi intitulată „oferta finală". În esenţă, fiecare parte este îndemnată să formuleze cea mai conciliantă ofertă a sa (ultima ofertă), iar mediatorul va fi cel care va alege una dintre acestea. Există, în acest moment, o situaţie de risc pentru fiecare dintre părţi. Ar putea fi aleasă oferta sa şi ar avea astfel câştig de cauză sau se va afla în ipostaza de a accepta oferta celuilalt, despre care nu ştie ce conţine. De multe ori, în această situaţie, părţile tind să ajungă singure la o înţelegere, fără să mai folosească un mediator.

Unii autori vorbesc despre o adevărată tehnică a confruntării intergrupuri (aspect ce ne readuce în vedere perspectiva despre care vorbeam la începutul capitolului de faţă), ce ar include patru paşi. În primul rând, fiecare grup se întâlneşte în camere separate şi alcătuieşte două liste; pe una indică modul cum se percep pe ei înşişi ca grup particular în relaţionările cu un alt grup, pe a doua listă indică modul cum văd celălalt grup. În al doilea pas, cele două grupuri sunt reunite şi îşi împărtăşesc percepţiile; terţa parte (în cazul nostru, cadrul didactic) îi ajută să-şi clarifice punctele de vedere şi să se înţeleagă ei înşişi pe ei ca grup, precum şi pe celelalte grupuri. Cel de-al treilea pas presupune reîntoarcerea grupurilor în camerele separate şi cercetarea mai în amănunţime a rezultatelor, diagnoza problemei curente şi determinarea modului în care fiecare grup contribuie la conflict. Ultimul pas presupune reunirea grupurilor şi împărtăşirea noilor perspective; mediatorul are rolul de a-i impulsiona să-şi identifice rezultatele comune şi să-şi planifice următoarele etape pentru căutarea soluţiilor. Observăm cum, într-un mod deosebit de simplu, putem să folosim această tehnică nu doar în mod direct, aşa cum sugerează autorii citaţi, ci şi prin punerea celor două grupuri în conflict aparent şi ajutarea lor să depăşească acel conflict prin noi achiziţii în problematica propusă de cadrul didactic. În viaţa de zi cu zi, în procesul de comunicare, au loc extrem de multe conflicte, o mare parte dintre ele fiind văzute drept o sursă de perturbare a ritmului internaţional, a activităţilor naţionale, etc. în ce măsură aceste conflicte sunt urmate de achiziţii (în toată aria lor: cognitive, afectiv-motivaţionale, de relaţionare şi socializare etc.) şi în ce măsură reuşim să pozitivăm răspunsurile negative şi formele sub care aceste conflicte iau amploare. Deocamdată, putem consemna două stări de lucruri: -

conflictul există în organizaţiile internaţionale şi, în lipsa unei rezolvări a

acestuia, el se poate constitui într-o frână pentru multe progrese şi optimizări educaţionale; -

conflictul are un potenţial important tocmai în optimizarea şi dinamizarea

procesului de comunicare ca atare, atunci când decurge sub un control relativ şi este direcţionat în perspectiva unor achiziţii. Fenomenul de perturbare despre care vorbeau Doise şi Mugny este unul deosebit de important când ne referim la dimensiunea creativă, la potenţialul de inovare ascuns în 45

acţiunea conflictului. Dezvoltarea unei valori maxime a conflictului în interiorul activităţilor de comunicare, în general, şi a metodelor de interacţiune, în special, reprezintă o resursă importantă în dezvoltarea unui evantai foarte larg de variabile cu impact direct sau mediat asupra formării-dezvoltării participanţilor la comunicarea educaţională. Astfel, preluându-l pe L.D. Brown, putem spune că este important ca o reprezentare grafică de tipul celei de mai sus să fie luată în considerare la proiectarea activităţilor cu caracter comunicaţional. O altă problemă importantă pe care o semnalăm este aceea a părţilor cuprinse în conflict; iată de ce ne punem întrebarea: pot părţile implicate în conflict să-i confere acestuia o direcţie de rezolvare eficientă şi mai ales să înregistreze, o dată cu această rezolvare, un progres sau este necesar aportul unei terţe părţi (ca în mediere) ? Morton Deutsch vedea conflictul ca fiind productiv dacă toţi participanţii sunt satisfăcuţi de rezultatele obţinute şi cred că au câştigat ceva în urma conflictului. Dacă în cadrul medierii vorbeam despre implicarea terţei părţi în sensul rezolvării unui conflict escaladat, secţiunea de faţă ne-a deschis perspectiva centrării mai puţin pe produs (rezolvarea, stingerea conflictului) şi mai mult pe proces şi pe un alt tip de produs decât cel direct aşteptat. În ceea ce priveşte rolul mediator al formatorului în conflictele intergrupale, precum şi metodele şi tehnicile de interacţiune, această perspectivă poate să fie una deosebit de folositoare. Medierea grupurilor de cursanţi într-un conflict natural sau produs în mod deliberat reprezintă, de altfel, o abilitate pe care formatorul trebuie să şi-o dezvolte atunci când foloseşte tehnicile amintite mai sus. Spre exemplu, în cazul team-buildingului, în momentul apariţiei fenomenului de gândire de grup (groupthink), grupurile coezive în interiorul lor vor tinde să intre în conflict unele cu altele. Este de aşteptat, în anii care vor veni, ca rolul acestui fenomen să fie din ce în ce mai important în ansamblul interacţiunilor sociale; în ştiinţele sociale, din ce în ce mai frecvent, nu mai putem cataloga evenimente într-un efort de polarizare (cum ar fi rolul negativ al conflictului), ci fenomene adverse pot fi interrelaţionate şi folosite pentru dezvoltarea şi progresul individului şi societăţii. Ca o sursă importantă a progresului comunicării, conflictul desemnează o focalizare nuanţată asupra acesteia; în ceea ce priveşte acţiunea de comunicare, Emil Păun 46

caracterizează o necesitate stringentă a şcolii referitoare la acest fenomen: „Nu e important cât comunicăm, ci cum comunicăm".

CAP. III – STUDIU DE CAZ: COMUNICARE ŞI PROPAGANDĂ ÎN TIMPUL RĂZBOIULUI RECE

După înfrângerea Germaniei naziste şi a Japoniei militariste mediul internaţional a intrat într-o perioadă de reconstrucţie a instituţiilor internaţionale şi a instrumentelor aferente pentru a nu se mai ajunge la stări de crize politico-militare şi război dar elaborare a unui sistem de norme şi principii care să reglementeze /ghideze comportamentul actorilor în relaţiile dintre ei. La această dată erau mulţi aceia, atât în est cât şi în vest, care nutreau speranţa că o pace durabilă va urma celui de-al doilea război mondial. Marii aliaţi erau înzestraţi, la terminarea confruntărilor militare, cu prognoze, programe şi strategii pentru a putea face faţă crizelor pe care le trăiseră: criza existenţială a tânărului stat socialist, criza economică mondială, ameninţarea venită din partea naţionalsocialismului. Erau însă insuficient pregătite pentru a afla răspunsuri la noile probleme apărute în urma înfrângerii Germaniei. Prăbuşirea Germaniei naziste şi nevoia de umplere a vidului de putere rezultat au condus la dezintegrarea parteneriatului din timpul războiului. Aliaţii au câştigat războiul dar vor pierde pacea. Obiectivele strategice ale Marilor aliaţi erau divergente şi greu de armonizat. În această situaţie miza unei comunicări reale şi eficiente între învingătorii din cea de-a doua conflagraţie mondială a fost enormă.

3.1. Războiul rece şi consecinţele sale asupra relaţiilor internaţionale Divergenţele de interese ale marilor puteri învingătoare 5, care au apărut încă înainte ca cel de-al doilea război mondial să se fi încheiat, suspiciunile reciproce ale celor două superputeri - SUA şi URSS - în legătură cu acţiunile ce urmau a fi întreprinse de fiecare în sfera sa de influenţă, dar mai ales viziunile esenţial diferite asupra modului cum trebuia 5

Micu, Simona Mirela - Relaţii publice şi comunicare internaţională - Bucureşti,

Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006, p. 76.

modelat mediul internaţional post război au făcut ca omenirea să intre într-o perioadă fără precedent în istoria contemporană. Istoricii şi analiştii politici au denumit-o generic război rece. Definiţiile şi interpretarea acestui fenomen au generat deja o impresionantă literatură de specialitate fără să se fi căzut de acord asupra esenţei acestuia a etapelor de evoluţie şi a factorilor care au condus la eliminarea sa din viaţa internaţională. Termenul a fost lansat de omul de afaceri Bernard Baruch şi popularizat de jurnalistul Walter Lippman, pentru a desemna un tip anume de confruntare care s-a purtat într cele două superputeri în toate domeniile mai puţin pe cel armelor. Confruntarea militară a fost indirectă şi s-a desfăşurat prin intermediul sateliţilor folosindu-se de ceea ce specialiştii aveau să denumească războiul prin procură. A fost o confruntare între două grupuri de state care aveau ideologii şi sisteme politice diferite. Într-un grup se aflau URSS şi aliaţii ei, cărora li se mai spunea şi Blocul răsăritean. Celălalt grup cuprindea SUA şi aliaţii lor, numiţi şi Blocul occidental. La nivel militarpolitic a fost o confruntare între NATO (North Atlantic Treaty Organization, Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord) şi Pactul de la Varşovia. La nivel economic, a fost o confruntare între capitalism şi socialism. La nivel ideologico-politic a fost o confruntare între democraţiile liberale occidentale (aşa-numita "lume liberă," "societatea deschisă") şi regimurile comuniste totalitare (aşa-numita "societatea închisă"). Din punct de vedere al mijloacelor utilizate, Războiul Rece a fost o luptă în care sau utilizat presiunea economică, ajutorul selectiv, manevrele diplomatice, propaganda, asasinatul, operaţiunile militare de intensitate mică şi descurajarea reciprocă prin ameninţarea cu un iminent război pe scară mare. Percepţia eronată şi interpretarea greşită a unor teme din discursul şi propaganda oficială sovietică au condus pe unii oameni politici şi analişti politici la concluzia că politica de securitate a URSS are la bază un expansionism nelimitat şi că sovieticii vor profita de avantajul strategic pe care-l aveau în raportul de putere pe continent după încheierea celui de-al doilea război mondial. Că vor exploata dificultăţile social-economice din ţările occidentale pentru a-şi impune supremaţia până la Atlantic. Averell Hariman, ministrul american la Moscova, a trimis, la 4 aprilie 1945, Departamentului de Stat, un lung raport în care - după ce constata 49

că partidul comunist şi acoliţii săi se folosesc pretutindeni de dificultăţile economice întâmpinate în ţările plasate sub responsabilitatea noastră pentru a face reclamă concepţiilor şi politicii Sovietelor, subliniind în acelaşi timp influenţa aliaţilor occidentali avea să se manifeste grijă doar pentru aliaţii noştri occidentali şi pentru regiunile plasate sub responsabilitatea noastră. La 22 februarie un tânăr diplomat din cadrul ambasadei SUA la Moscova, George F. Kenan, trimite faimoasa „Long Telegram" (Telegramă Lungă) în care a descris politica externă sovietică ca având sursele adânci în însuşi sistemul sovietic. În esenţă, el argumenta că politica sovietică era un amalgam de ideologie comunistă şi expansionism ţarist de modă veche. La câteva zile, fostul premier britanic şi „camarad de arme" al lui Stalin a lansat un dur rechizitoriu la adresa politicii sovietice, în cadrul unei conferinţe ţinute în campusul universitar din orăşelul Fulton, Missouri. Churchill a tras semnalul de alarmă în legătură cu expansionismul sovietic, exprimându-şi convingerea „că nu există nimic care să fie atât de admirat de către ei (ruşii - n. C. H. ) ca forţă şi că nimic nu respectă mai puţin decât slăbiciunea militară" şi considera că „ar trebui ca popoarele de limbă engleză să se unească de urgenţă pentru a înlătura orice ambiţie sau aventură". Presa şi alte mijloace de informare vor începe să reacţioneze în analiza relaţiilor internaţionale în conformitate cu „sindromul Telegramei Lungi". Comunicarea pe care acestea o realiza cu cititorii din propria ţară sau din străinătate a fost virusată de „spiritul" deja celebrei „Telegreame Lungi". Ziarul britanic „ Times”, de exemplu, a publicat în aprilie 1946 unele articole arătând că Iranul, Turcia şi Manciuria „erau infectate de virusul comunist, iar Arabia Saudită, Egiptul, Afganistanul şi India erau şi ele „ameninţate" de acelaşi virus. La rândul ei, Revista „Life" publică în iunie 1946, sub semnătura lui J. F. Dulles o serie de articole în care se atrăgea atenţia asupra ameninţărilor pe care le ascundea „Pax Sovietica" şi a cerut concetăţenilor săi să trimită forţe militare şi ajutoare materiale spre regiunile ameninţate de URSS. Din acest moment „dialogul" Est-Vest va fi virusat de o parte şi de alta de expresii ideologice, idei preconcepute, suspiciuni şi erori de percepţie a mesajelor. Acest fapt va conduce la declanşarea unui proces al dublelor erori de percepţie care la rândul lui va genera dilema de securitate a cărei expresie materială în sistemul relaţiilor internaţionale va fi o aberantă cursă a înarmărilor clasice şi nucleare. 50

Vom ilustra acest fapt cu câteva exemple într-o succesiune de momente /secvenţe care poate căpăta o exprimare de tipul următor: Momentul 1: Considerăm că URSS este în acest punct al comunicării Est - Vest actorul emiţător. Liderii de la Kremlin, în discursul lor ca şi propaganda oficială sovietică reiau aşa cum am văzut anterior, unele din temele tradiţionale privind superioritatea sistemului comunist şi necesitatea obiectivă a înlăturării capitalismului ca fiind perimat în evoluţia umanităţii etc. Concomitent, iau măsuri pentru a-şi consolida sfera de influenţă rezultată în urma înţelegerilor anterioare. Occidentul percepe acest lucru ca o depăşire a înţelegerilor şi ca o revenire la politica de expansiune promovată şi dusă în perioada interbelică. Momentul 2: USA este actorul receptor al mesajului comunicat de URSS .Percepţiile şi interpretările date discursurilor şi propagandei comuniste devin „cadrul conceptual pentru a justifica opunerea practică la expansionismul sovietic"549. În plan politic, Administraţia SUA lansează doctrina Truman (11 martie 1947) care în esenţă prevedea „susţinerea popoarelor libere care rezistă încercărilor de aservire din partea unor minorităţi înarmate sau presiunilor venite din exterior". La 22 mai 1947, preşedintele Truman a semnat legea prin care SUA deveneau lider în cruciada anticomunistă. În baza acesteia ajutoare materiale şi militare au sosit în Grecia pentru forţele regale în lupta cu gherila comunistă. În plan geopolitic şi geostrategic, a fost lansat planul Marshall şi strategia CONTEINMENT- ului. Momentul 3. USA este actorul emiţător pentru URSS. La mai puţin de trei luni de la lansarea doctrinei Truman, secretarul de stat G. Marshall, într-un discurs rostit la Harvard, a lansat un plan economic pentru a ajuta Europa să-şi redobândească sănătatea economică, scoţând-o astfel din criza de care ar fi putut să profite mişcarea comunistă în interesul Moscovei. Subsecretarul de stat în Ministerul Economiei avertiza Administraţia, printr-o notă din 5 martie 1947, că „pentru Franţa şi Grecia, se putea prevedea că, după căderea economică avea să urmeze preluarea puterii de către comunişti; fără un ajutor american de proporţii starea se va înrăutăţi atât de fără speranţe încât se va ajunge la un al

treilea război mondial"6. Nu putem şti cu siguranţă dacă Stalin sesizase ceea ce era în curs să se întâmple, sau făcea un joc viclean, însă după optsprezece luni de impas şi întâlniri tot mai tensionate şi pline de suspiciuni de o parte şi de alta, l-a invitat pe secretarul de stat G. Marshall la o întâlnire (25 aprilie 1947), în cursul căreia a subliniat că el dădea o marea importanţă unui acord general cu Statele Unite. Şi întrucât interlocutorul său îşi exprima pesimismul în legătură cu perspectivele relaţiilor internaţionale - după eşecul foarte probabil la acea dată al Conferinţei miniştrilor de externe ai celor Patru Mari asupra Tratatului cu Germania, desfăşurată la Moscova în perioada 10 martie - 24 aprilie 1947 - Stalin a afirmat că ar fi greşit să se interpreteze într-un mod tragic divergenţele noastre actuale. Momentele de impas şi confruntările, susţinea liderul sovietic, „nu erau decât împingerile şi îmbrâncelile de început ale forţelor de recunoaştere". Stalin a spus interlocutorului său că se mai putea ajunge la un compromis în „toate chestiunile principale" şi a insistat că „era nevoie să avem răbdare şi să nu devenim pesimişti." Acest fapt ar scoate în evidenţă că liderul de la Kremlin considera că şi Administraţia americană promovează un standard dublu în ceea ce priveşte comunicarea în relaţiile internaţionale. La întoarcerea sa de la Moscova, Marshall a declarat, într-o alocuţiune radiofonică adresată naţiunii, că „devin evidente forţele dizolvante. Pacientul este tot mai slăbit, în timp ce medicii se sfătuiesc. De aceea nu cred că avem voie să aşteptăm un compromis datorat epuizării." Toate forţele Administraţiei Truman au ajuns la înţelegerea că noul program de întrajutorare economică trebuia lansat imediat. La o conferinţă de presă, din 12 iunie 1947, Marshall a declarat că oferta este valabilă pentru „toate ţările la vest de Asia". Sovieticii au perceput acest mesaj, prin care se invitau şi ţările din sfera lor de influenţă, ca pe o penetrare economică a SUA în spaţiul de interes propriu, recunoscut anterior prin înţelegeri bi şi multilaterale. Momentul 4. URSS în postura de actor receptor acţionează: Reacţia Moscovei nu a întârziat să apară mai întâi pe canalele mass-media şi discursuri politice. Într-un comentariu apărut în ziarul moscovit, „Pravda" în ziua de 16 iunie propunerea americană era calificată ca fiind în fapt „identică cu planul Truman de amestec în treburile interne ale altor state." Agenţia TASS respingea, printr-o declaraţie din ziua de 29 iunie 1947, orice 6

Wilfried Loth, Istoria războiului rece, Bucureşti, 1998, p. 135. 52

idee a unui plan de ansamblu, afirmând că problemele economice interne sunt de competenţa popoarelor suverane înseşi. Câteva zile mai târziu, ministrul de externe sovietic Molotov afirma că ţările care vor accepta planul Marshall vor fi plasate sub control şi vor pierde - pentru a satisface nevoile şi dorinţele unor mari puteri - independenţa lor economică şi naţională. În planul acţiunii politice, în sfera de interes a URSS, reacţia a fost dură şi brutală. În primul rând Moscova a cerut guvernelor est-europene, sub presiuni, să-şi retragă acordurile sau să refuze de a participa la Planul Marshall. Pe 9 iulie 1947, guvernele iugoslav şi bulgar au refuzat participarea. Ultimul, după ce radio Moscova o anunţase deja. A doua zi au făcut declaraţii asemănătoare Cehoslovacia şi Ungaria, Polonia şi Finlanda. Guvernul român, prin declaraţia ministrului afacerilor străine, Gh. Tătărescu, refuza invitaţia precizând că aplicarea Planului Marshall „va duce fatal la rezultate care vor însemna, pe de-o parte, o ştirbire a independenţei pe care ţările Europei vor şi trebuie să o păstreze cu privire la politica lor economică, iar pe de altă parte o imixtiune în afacerile interne ale acestor ţări." Moscova nu mai este acum interesată nici măcar să mai salveze aparenţele în ceea ce priveşte comunicarea cu Occidentul şi măreşte presiunea asupra ţărilor din sfera sa de dominaţie. Prin urmare, a hotărât să creeze „blocul ţărilor din est", ceea ce avea să devină foarte curând ţările din „lagărul socialist". Unul dintre cei mai apropiaţi lideri ai lui Stalin, la aceea dată, Andrei Jdanov a formulat o strategie de luptă împotriva imperialismului occidental care a fost impusă liderilor comunişti est-europeni reuniţi, la jumătatea lunii septembrie 1947, la Szklarska Poreba, în Polonia. Cu acea ocazie s-a constituit şi un centru de coordonare a activităţii acestor partide - Cominform-ul. Viziunea lui A. Jdanov a accelerat procesul de stalinizare în Europa de răsărit. De aici încolo modelul societăţii sovietice şi interpretarea lui a devenit singura linie directoare pentru toate „democraţiile populare". Cum ispitele de tip „Marshall" erau ademenitoare, Stalin a apreciat că a sosit momentul să nu mai accepte nici o iniţiativă politică din partea comuniştilor locali. Partidele şi grupurile de opoziţie care mai existau în aceste ţări au fost eliminate cu totul, partidele social-democrate au fuzionat, după epurări masive, cu comuniştii, toate instituţiile statului au fost subordonate partidului comunist, iar conducerile acestuia au fost epurate de liderii care nu prezentau garanţii totale pentru Kremlin. După modelul sovietic 53

au fost organizate viaţa economică, socială şi spirituală. Ataşamentul faţă de URSS, - Patria Socialismului, combaterea hotărâtă a oricărei manifestări antisovietice - cum se sublinia într-un document de epocă al Partidului Muncitoresc Român - este piatra de încercare, criteriul internaţionalismului proletar, chezăşia principală a prosperităţii şi înfloririi ţărilor de democraţie populară, a consolidării libertăţii şi independenţei lor naţionale. Aceste acţiuni, dublate de o propagandă extrem de violentă dirijată de Cominform şi desfăşurată de toate partidele comuniste la adresa Occidentului, i-au determinat pe mulţi oameni politici şi analişti din SUA şi Europa să creadă că propriile percepţii privind tendinţele de evoluţie a politicii URSS în sistemul relaţiilor internaţionale au fost corecte şi coerente. Momentul 4: Brutalitatea cu care Moscova a acţionat în sfera sa de influenţă a determinat întărirea politicii de CONTEINMENT. Impunerea unor regiuni nedemocratice, reprimarea mişcărilor de opoziţie reală, violarea drepturilor omului, a libertăţilor civice în multe din ţările Europei Centrale şi de Est au fost percepute ca pericole de moarte pentru sistemul democraţiilor occidentale. Statele vest-europene şi apoi împreună cu SUA au reacţionat în plan geostrategic şi au creat structuri militare de apărare împotriva expansionismului sovietic. Astfel, în martie 1948, mai multe ţări vest-europene au format Pactul de la Bruxelles. Au urmat negocieri cu SUA şi Canada cu scopul de a crea o Alianţă unică a Atlanticului de Nord, fondată pe garanţii de securitate şi angajamente mutuale între Europa şi America de Nord. Reacţia Moscovei la semnarea pactului de la Washington (4 aprilie 1949) a fost, desigur, de o extremă violenţă verbală şi urmată de alte acţiuni concrete în sfera sa de influenţă. Lumea se îndrepta către bipolarism în sistemul relaţiilor internaţionale: SUA, care, împinse de împrejurări, au fost determinate să-şi exercite „leader ship-ul” asupra „lumii libere" şi şi-au asumat responsabilităţile majore în sânul Alianţei Atlantice. URSS, care, înainte de crearea pactului de la Varşovia, în 1955, a semnat tratate militare cu sateliţii săi şi s-a străduit, din 1949, să-i integreze economic pe aceştia puterii Sovietice prin intermediul CAER. Confruntarea indirectă în lumea extraeuropeană a celor două superputeri se va intensifica. Acordurile de la Geneva din 1954 prevedeau unificarea Vietnamului, însă ele n-au fost semnate de americani şi de vietnamezii de sud. De o parte şi de alta paralelei 17º s-a 54

instalat o linie de separaţie între Vietnamul de Nord comunist, condus de Ho-Şi-Min şi cel de Sud, condus de dictatorul Ngo Dinh-Diem. Începând cu 1956 „consilierii militari", armamentul şi dolarii americani s-au îndreptat spre sud, iar spre Vietcong consilierii militari şi armamentul sovietic. Vietnamul se împarte în două state: unul socialist, în sfera de influenţă a Moscovei şi altul democrat, în sfera de influenţă a Washingtonului. Prima fază a războiului rece s-a încheiat odată cu moartea liderului comunist Stalin. A urmat un relativ „dezgheţ" al relaţiilor internaţionale. De partea sovietică, ascensiunea unei noi echipe conducătoare dominată de Nichita Hruşciov, a coincis cu adoptarea unei linii mai suple faţă de Occident. Noul „număr" sovietic şi-a dezvoltat propria doctrină a „coexistenţei paşnice" în care victoria socialismului în toate ţările a rămas, pe termen lung, obiectivul suprem, dar pe termen scurt competiţia cu ţările capitaliste trebuia să se limiteze la domeniile ideologic şi economic. Această schimbare în politica Kremlinului a fost determinată de conştientizarea consecinţelor posibile ale unui război nuclear. SUA şi URSS aveau fiecare în parte suficiente mijloace de a se distruge reciproc şi de a duce la dispariţia unei mari părţi din omenire. Hruşciov a sperat că dacă va obţine o perioadă mare de linişte va reuşi să-şi materializeze ambiţioasele proiecte economice şi sociale şi va ajunge din urmă şi apoi va depăşi „lumea capitalistă". De partea americană ca şi la sovietici nu a avut loc o veritabilă ruptură cu prima perioadă a războiului rece, însă se constată că Washingtonul a adoptat un „New look" diplomatic. Acesta a constat în continuarea politicii de „containment" şi adaptarea unei noi doctrine strategice care în esenţă prevedea că un atac comunist asupra oricărei ţări nu antrena o ripostă nucleară americană care ar putea surveni în orice punct al lagărului socialist. Ca o consecinţă a acestei relative moderaţii apărute în poziţiile celor două superputeri, climatul internaţional s-a detensionat în următorii ani şi a culminat cu întâlnirea celor Patru Mari de la Geneva în iulie 1955 unde s-a încercat reglementarea postbelică în Europa. De o parte şi de alta, în ciuda acestor uşoare semne de destindere, neîncrederea a rămas puternică. Anii 1956-19627 au alternat în perioade „de dezgheţ" cu cele de tensiuni şi crize. 7

Pierre Milza, Serge Berstein, Istoria secolului XX. Lumea între război şi pace, vol. II,

Bucureşti, 1998, p. 232. 55

Acum s-a încheiat procesul de creare a celor două blocuri politico-militare prin apariţia Tratatului de la Varşovia (mai 1955) care a regrupat în jurul URSS toate „democraţiile populare" din Europa cu excepţia Iugoslaviei. Destinderea a supravieţuit celor două mari crize din toamna anului 1956: Ungaria în „lagărul socialist" şi Suezul în lumea capitalistă. Prima se va încheia printr-o demonstraţie de forţă a Moscovei care a pus capăt încercărilor conducerii comuniste de la Budapesta de a reforma sistemul politic socialist. Moscova nu putea să lase să evolueze în altă direcţie lucrurile în ţările din sfera ei de influenţă pentru că îi punea sub semnul întrebării nu numai siguranţa strategică dar şi obiectivul fundamental - extinderea comunismului. Avea nevoie, în continuare de sateliţi pentru că în cazul unei ofensive strategice asupra lumii capitaliste teritoriile Ungariei, Poloniei, Germaniei de Est, României, Bulgariei îi erau indispensabile558. Cea de-a doua criză şi-a găsit soluţia într-o acţiune paralelă, dacă nu chiar concertată, a celor două mari puteri - SUA, URSS- pentru a obţine retragerea fostelor puterii coloniale din Egipt. Criza Suezului a marcat ascensiunea Americii până la poziţia de conducător al lumii. Ea a folosit ocazia pentru a scoate Franţa şi Marea Britanie din rolurile lor istorice din Orientul Mijlociu şi de a prelua „gestiunea" securităţii în această parte a lumii. Relaţiile sovieto-americane la sfârşitul anilor '50 s-au ameliorat. Dificultăţi apar în Extremul Orient unde China comunistă a bombardat insulele Quemay şi Matsu ocupate de forţele naţionaliste ale generalului Tchang Kai-Chec. Uniunea Sovietică n-a dorit să piardă teren în favoarea Chinei în Asia şi a înăsprit relaţiile cu aceasta. Pekinul îi reproşa lui N. Hruşciov, politica sa de coexistenţă paşnică. Acesta a vizitat în septembrie 1959 SUA. Întâlnirea lui Nichita Hrusciov cu preşedintele D. Eisenhower la Camp David nu s-a materializat cu tratate concrete, dar a contribuit la destinderea climatului dintre cele două Superputeri. Începutul deceniului şapte a însemnat o întoarcere la războiul rece. Hrusciov, care trebuia să facă faţă criticilor conjugate ale liderilor chinezi pentru politica sa de destindere şi ale adversarilor politicii sale din interior dă drept pretext afacerea U2 şi a boicotat „Conferinţa la vârf” de la Paris din iunie 1960 care trebuia să reglementeze „problema"

germană. În iunie 1961 liderul sovietic s-a întâlnit la Viena cu noul preşedinte american J. F. Kennedy şi îl avertizează că URSS consideră semnarea unui tratat de pace cu Germania imperios necesar. Acesta dorea o reglementare a „problemei Berlinului" care să întărească poziţiile în Europa. URSS a reacţionat şi în noaptea de 12/13 august 1961 a determinat guvernul RDG să construiască un zid de-a lungul zonei de demarcaţie stabilite de către învingători la sfârşitul războiului. URSS şi-a reluat experienţele nucleare în septembrie 1961, însă criza cea mai gravă se va petrece în, „coasta" SUA, în Cuba. În urma venirii la putere în Cuba a forţelor revoluţionare în frunte cu Fidel Castro, relaţiile acestei ţări cu SUA s-au agravat. Administraţia SUA n-a putut să tolereze un regim ostil la graniţele sale. În aprilie 1961 forţe anticastriste sprijinite de CIA au debarcat în Cuba prin Golful Porcilor. S-a mizat pe o ridicare generală a adversarilor lui Castro, care însă nu s-a produs, iar invadatorii au fost răpuşi sau făcuţi prizonieri. Acest fapt a condus la o apropiere a Cubei faţă de URSS. Pe 11 septembrie 1962 o notă a guvernului sovietic anunţa că orice atac împotriva Cubei ar provoca un conflict mondial. La 12 octombrie 1962 avioanele americane de cercetare au descoperit pe teritoriul cubanez rampe de lansare pentru rachete care puteau să transporte încărcătură nucleară. La 22 octombrie preşedintele J.F. Kennedy s-a adresat poporului american, iar o zi mai târziu a semnat decretul cu privire la instituirea blocadei maritime în jurul Cubei. S-a instaurat starea de alertă şi au fost trimise forţe militare şi maritime în apropierea Cubei. Lumea se găsea la un pas de o catastrofă nucleară. URSS a convocat Consiliul de Securitate al ONU şi s-au intensificat contactele diplomatice. Preocupat să obţină succesul fără să declanşeze războiul, Kennedy a avut grijă să îi lase lui Hrusciov posibilitatea de a da înapoi fără a-şi pierde prestanţa. Pe 28 octombrie 1962 Hrusciov a decis să ordone retragerea rachetelor din Cuba563. În schimb a obţinut permisiunea că americanii nu vor invada Cuba şi totodată vor ridica blocada. La 20 noiembrie 1962, SUA au ridicat blocada, iar a doua zi URSS a ordonat încetarea stării de alarmă pentru trupele sale. Unul din cele mai dramatice evenimente ale războiului rece era depăşit. Confruntarea URSS cu SUA în Asia n-a avut aspecte atât de dramatice ca în Cuba 57

dar n-a fost lipsită de asperităţi. Administraţia SUA considera că eficienţa politicii de „îndiguire" a comunismului în Asia era intim legată de controlul american în Loas şi Vietnam. Într-o declaraţie de presă făcută la 23 martie 1961 Kennedy avertiza „securitatea întregii Asii de Sud-est va fi pusă în pericol dacă Laosul îşi pierde independenţa şi neutralitatea. Propria sa securitate înseamnă securitatea noastră, a tuturor". La 11 mai 1967 Consiliul Naţional de Securitate a dat o directivă prin care stabilea că împiedicarea dominaţiei comuniste asupra Vietnamului de Sud era obiectivul naţional al Americii. Comuniştii vietnamezi controlau aproape trei sferturi din ţară. După venirea la putere a generalului Dhiem americanii îşi sporesc prezenţa militară în zonă. În urma incidentului din august 1964 când o navă de război americană este atacată în golful Tonkin, succesorul lui Kennedy, Lyndon Jonson cere şi obţine aprobarea Congresului pentru bombardarea Vietnamului de nord de către avioane B. 52. Criza din Cuba ca şi celelalte din lumea extraeuropeană au demonstrat superputerilor că pacea poate fi menţinută fără o confruntare directă. Urmarea a fost că ele s-au străduit să promoveze un fel de armistiţiu, fără să renunţe la cursa înarmărilor nucleare. Se vor strădui să limiteze răspândirea armelor nucleare şi să reducă riscurile unui „derapaj nuclear". În acest sens ia fiinţă, în iunie 1963, un sistem de comunicare faimosul „telefon roşu" care să permită liderilor de la Moscova şi de la Washington să ia legătura direct în cazul unei crize majore. Ulterior s-au semnat şi o serie de documente care limitau folosirea energiei nucleare. Pe 5 august 1963 s-a semnat la Moscova un tratat care interzicea experienţele nucleare de alt tip decât cele subterane. Tratatul de neprofeliferare a armelor nucleare semnat la 1 iulie 1968 prevedea ca nici una din părţi să nu ajute un terţ stat la fabricarea bombei nucleare. Franţa şi Marea Britanie care tocmai realizau primele lor bombe cu hidrogen au refuzat să se asocieze la acest tratat. Destinderea în relaţiile internaţionale a fost posibilă după realizarea echilibrului militar strategic între URSS şi SUA, dar şi datorită noilor viziuni ale conducătorilor celor două superputeri. De partea sovietică Leonid Brejnev s-a preocupat mai ales de consolidarea 58

poziţiilor URSS în sfera sa de influenţă şi în lume. Sub conducerea sa Kremlinul a dus o politică prudentă, vizând să obţină de partea adversă a avantajelor necesare şi situarea URSS-ului în postură de superputere mondială. De partea cealaltă, preşedintele Richard Nixon ales preşedinte în noiembrie 1968 şi principalul său consilier Hernry Kissinger, conştienţi de „pierderile de imagine" ale SUA în Vietnam, au adoptat o linie mai suplă în raporturile cu Moscova. Confruntărilor cu Estul le-au luat locul negocierile purtate de o asemenea manieră încât să se instaureze o „structură de pace" în Europa asemănătoare secolului XIX. Într-un raport de politică externă al Administraţiei americane din 1970 se poate constata o schimbare de ton : „Îi vom privi pe adversarii noştri comunişti înainte de toate ca pe naţiuni care îşi urmăresc propriile interese aşa cum percep ei aceste interese, la fel cum şi noi ne urmărim propriile interese aşa cum le concepem noi.". Acest lucru a condus la o mai bună comunicare în relaţiile Est-Vest dar a schimbat şi tacticile de confruntare la nivel global care presupunea ca sovieticii să „accepte" unele reţineri în politica externă iar americanii să promoveze politica de containment folosind tactica „linkage"-ului. Să multiplice legăturile cu URSS până când o va face solidară cu interesele taberei occidentale. În acest mod s-a ajuns la veritabile târguieli la scară planetară: li se propune sovieticilor să li se dea satisfacţie într-o anumită problemă la care aceştia ţin, în schimbul unei compensări cu valoare corespondentă. În cele două tabere se părea că s-a ajuns la un joc care elimina „cruciada" însă fiecare din tabere îşi urmărea obiectivul final. Acest fapt a făcut posibilă şi politica de „neutralitate" adoptată de SUA în august 1968 faţă de invazia trupelor Tratatului de la Varşovia (mai puţin cele româneşti) în Cehoslovacia pentru a stopa politica de liberalizare a regimului comunist. Noua politică va consolida status quo-ul în Europa. În 1969 noul cancelar german Willi Brandt a iniţiat, cu acordul Washingtonului, o politică de deschidere spre Est, care în trei ani va duce la încheierea unor acorduri de mare importanţă. În anul 1970 au fost semnate tratatele germano-rus (august) şi germano-polonez (decembrie) prin care se recunoştea inviolabilitatea frontierelor europene. Un an mai târziu a fost semnat tratatul cu privire la Berlin prin care URSS a permis tranzitarea mărfurilor şi persoanelor între zona Berlinului controlat de occidentali spre RDG. În decembrie 1972 s-a semnat un tratat de mare importanţă prin care se normalizau relaţiile dintre cele două state germane admise la ONU în septembrie 1973. În acelaşi an s59

a deschis Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa, care se va încheia doi ani mai târziu prin acordurile de la Helsinki, confirmând, spre marea satisfacţie a sovieticilor starea de fapt şi frontierele în Europa rezultate după cel de-al doilea război mondial. Venirea la putere a lui R. Nixon în SUA a însemnat şi o schimbare a politicii americane în Asia de Sud-est. Lipsa de popularitate a războiului din Vietnam a dus la un sentiment de izolare a Americii iar acesta, la rândul său, a generat în SUA un slogan de genul „Întoarce-te acasă, America". Noul preşedinte, în cursul unei călătorii în Pacific (iulie 1969), a anunţat condiţiile în care ar putea înceta războiul din Vietnam. Un acord provizoriu şi precar a intervenit la începutul anului 1973 în urma unor lungi şi dificile negocieri. Încetarea focului a fost încă mult timp violată astfel că războiul a mai continuat încă doi ani, atât în Vietnam cât şi în Cambodgia şi Loos. „Pierderile" diplomatice suferite de SUA în raport cu Moscova au fost strălucit compensate de Administraţia Nixon prin stabilirea de relaţii directe cu China. Acest fapt a modificat contextul strategic dar nu a încetinit ofensiva globală sovietică din a doua jumătate a anilor '70. Nemaifiind descurajaţi politic de puterea strategică americană, sovieticii şi-au amplasat trupe în Vietnam, Etiopia, Yemen, Orientul Mijlociu, Mozambic, Anglia. Acumulările de armamente strategice au atins apogeul prin înlocuirea rachetelor cu rază medie de acţiune „SS-4 şi „SS-5" din zona europeană a URSS cu altele perfecţionate „SS-20". Părea că sosise momentul pentru o cotitură istorică pentru sovietici. Situaţia se va schimba rapid în defavoarea sovieticilor datorită erorilor de calcul pe care le-au făcut în politica internă şi internaţională. Judecând greşit situaţia istorică, ei au forţat ofensiva dincolo de limitele acceptabile chiar şi pentru cei mai toleranţi dintre liderii occidentali. În plan intern această înarmare a supus resursele sovietice unor solicitări atât de mari, încât slăbiciunile şi corupţia inerente din sistemul sovietic, au luat forme incontrolabile. Conduita lor se poate încadra perfect în conceptul de „supraîntindere imperială" lansat de Paul Kennedy. Aceasta a însemnat şi intrarea confruntării Est-Vest în faza sa finală, consumată, în mare parte, între anii 1989-1991. Această răsturnare spectaculoasă intervenită în relaţiile internaţionale a avut ca 60

punct de plecare trei cazuri critice de supraîntindere sovietică. În primul rând invazia sovietică în Afganistan (dec. 1979) a fost hotărâtă pe baza unui calcul greşit al Moscovei în raport cu reacţia SUA. Aceasta a pornit de la premiza că Washingtonul nu va reacţiona, ceea ce s-a dovedit fals. Administraţia Carter nu numai că i-a sprijinit imediat pe mujahedini dar a şi pus la cale, discret, o coaliţie - cuprinzând Pakistanul, China, Arabia Saudită, Egiptul şi Marea Britanie - situată de partea rezistenţei afgane. Amploarea şi calitatea sprijinului american au crescut constant în timpul administraţiei Reagan. SUA au reuşit să înfunde URSS în ceea ce-a fost echivalentul unui alt Vietnam. Sovieticii n-au ştiut să contracareze strângerea relaţiilor chino-americane şi s-au văzut confruntaţi şi cu ameninţarea unei „contra încercuiri". În al doilea rând, Moscova n-a avut „soluţii" pentru contramăsurile luate de SUA şi principalii săi aliaţi de a instala rachete cu rază medie de acţiune în Europa capabile să anihileze rachetele „SS-20". Uriaşul sistem defensiv pus la punct de americani la începutul anilor '80 - inclusiv de a promova S.D.I. nu numai că i-a şocat pe sovietici dar le-a epuizat şi resursele. Încă înainte de 1985, la Kremlin s-a instalat o adevărată spaimă de un război considerându-se că nu poate fi anihilat avantajul primei lovituri pe care o avea Washingtonul datorită sistemului S.D.I. Înţelegerea acestui fapt s-a conjugat cu cea de-a treia răsturnare, survenită în plan social şi imagologic. În partea a doua a anilor '70 preşedintele Jimmy Carter a declanşat campania sa pentru drepturile omului, mai întâi în ţările satelite Moscovei şi apoi şi în URSS. Lupta pentru drepturile omului s-a extins în Polonia, stimulată de alegerea, la Roma, a primului papă de origine polonez. Spre sfârşitul anilor '70 mişcarea de masă Solidaritatea a început să ameninţe regimul comunist al celui mai important satelit sovietic - Polonia. Sovieticii au fost pe cale de a interveni militar în Polonia în decembrie 1980 şi martie 1981, însă mesajele venite fără echivoc de la Washington care arătau că SUA nu va mai avea aceeaşi reacţie ca la invazia din Cehoslovacia i-au determinat să renunţe. Drept urmare criza poloneză s-a extins pe întreg deceniul opt şi a contaminat şi ţările comuniste din vecinătate. Ronald Regan a considerat că drepturile omului trebuie să fie nu numai un 61

instrument şi mijloc de stăvilire a comunismului, ci şi de înlăturare a sa, de democratizare a societăţilor supuse regimului comunist. Pentru aceasta Regan a ales şi o strategie adecvată: recompensa pentru statele care promovau democraţia şi idealurile sociale specific lumii anglo-saxone şi pedepsirea celor care nu reuşeau chiar dacă acestea nu reprezentau nici o provocare sau ameninţare vizibilă la adresa Americii. Echipa lui Regan a întors pe dos propaganda sovietică: valorile democratice, nu cele cuprinse în Manifestul comunist aveau să fie curentul viitorului. Şi echipa Reagan a fost consecventă. Ea a făcut presiuni în direcţia reformei atât asupra guvernului conservator a lui A. Pinochet din Chile cât şi asupra celui autoritar a lui F. Marcos din Filipine. Primul a fost obligat să accepte alegeri libere care l-au înlocuit, cel de-al doilea a fost răsturnat cu ajutor american. Preşedintele american R. Reagan a îmbinat optim presiunile militare cu cele umanitare care au domolit ofensiva sovietică şi au provocat adâncirea crizei sistemului comunist. Cele mai multe din cuceririle sovietice ale anilor '70 au fost anulate. În 1980 a fost pus capăt ocupării Cambodgiei de către Vietnam. Până la sfârşitul anului 1991 trupele cubaneze s-au retras din Angola. Guvernul sprijinit de comunişti în Etiopia s-a prăbuşit în 1995. În Nicaragua, sandiniştii au fost obligaţi să accepte alegeri libere, un risc pe care nici un partid comunist nu fusese vreodată dispus să şi-l asume. În 1989 au fost retrase trupele din Afganistan. Toate acestea au contribuit la declinul sistemului comunist şi la afirmarea prestigiului SUA. Observând scăderea influenţei sovietice în Lumea a Treia, dar şi declinul ideologiei comuniste, noua echipă de la Moscova în frunte cu Mihail Gorbaciov a hotărât că este imperios necesară renovarea sistemului comunist cu ajutorul unor reforme politice şi economice. Gorbaciov a fixat acţiunii sale o dublă direcţie pe care a definit-o prin noţiunile Glasnosti şi Perestroika. Prima, definită prin Glasnosti, avea ca obiectiv să trezească pe sovietici din letargie printr-un limbaj şi metode ale adevărului. A doua cerea un efort de restructurare printr-un set de reforme pentru a se corela socialismul cu democraţia. Pentru a reforma sistemul comunist şi a aşeza relaţiile cu ţările satelite, conducerea de la Moscova avea nevoie de timp. Astfel că M. Gorbaciov şi echipa sa au primit cu bucurie ramura de măslin întinsă 62

de R. Reagan la Conferinţa de la Geneva din decembrie 1985. Reformele interne, conduse haotic nu au revitalizat sistemul sovietic ci au adus la lumină slăbiciunile acestuia. Cursa înarmărilor a epuizat economia sovietică în aşa fel încât aceasta n-a mai avut resurse să se autoreformeze în sensul dorit de Gorbaciov. Disponibilitatea lui Gorbaciov de a tolera ceea ce îşi imagina că vor fi nişte schimbări în ţările comuniste satelite nu a condus la apariţia unor conduceri reformiste în Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia ci a unora care au prăbuşit regimul comunist. În această situaţie Moscova nu a avut de ales decât între a-şi impune cu un ultim efort şi cu preţul unor masive vărsări de sânge propria imagine despre reformă sau a accepta reformele în curs. Pentru prima variantă M. Gorbaciov nu numai că era nepotrivit pentru asemenea rol dar nici nu-l putea juca fără să se discrediteze. Era confruntat tot mai mult cu alegerea între sinuciderea politică şi erodarea lentă a puterii sale politice. Conducerea reformistă din jurul lui Gorbaciov - flatată, curtată, „chiar mituită de Occident, iar în faza finală, manipulată abil de preşedintele Bush şi cancelarul german Helmuth Kohl" - a ales varianta a doua. Rezultatul a fost haosul din Europa Centrală şi de Est şi, apoi, capitularea. Gorbaciov a jucat totul pe două presupuneri: că liberalizarea avea să modernizeze Uniunea Sovietică şi că aceasta va fi atunci în stare să se menţină ca mare putere pe plan internaţional. Niciuna din aceste aşteptări nu s-au realizat şi baza internă a lui Gorbaciov sa prăbuşit la fel de repede ca şi orbita sateliţilor. În 1991 democraţiile au câştigat războiul rece şi confruntarea cu sistemul comunist.

3.2. Diplomaţie secretă şi comunicare publică în raporturile Est – Vest Instaurarea unui tip aparte de conflict - războiul rece în relaţiile internaţionale a avut consecinţe asupra tuturor domeniilor inclusiv al comunicării dintre state. Până la declanşarea confruntării Est-Vest deschiderea ostilităţilor dintre state presupunea închiderea canalelor oficiale de comunicare, de data aceasta nu s-a mai întâmplat aşa. Reprezentanţele diplomatice ale celor două superputeri şi ale statelor satelite /aliate au continuat să "funcţioneze" fără, însă, să se poată şi comunica aşa cum s-a întâmplat

după încheierea conflictelor anterioare8. În 1952, ambasadorul SUA la Moscova, George Kenan, a comparat izolarea sa, la Ambasada SUA, cu experienţa pe care a trăit-o la Berlin când a fost internat ca prizonier în timpul celui de-al doilea război mondial. Din această perspectivă comunicarea internaţională indirectă, prin discursuri politice ale şefilor de stat sau înalţi funcţionari cu răspundere în politica externă, capătă o importanţă deosebită în relaţiile dintre hegemonii celor două blocuri politico-militare ca şi între sateliţii lor. Se instituie, în fapt, un tip aparte de comunicare, denumită de unii specialişti ai domeniului drept o “diplomaţie a semafoarelor"9. Aceasta presupunea transmiterea unor simboluri şi semnale care descifrate, la timp, dădea informaţia esenţială în legătură cu adevărata poziţie pe care una sau alta dintre superputeri o adoptau în legătură cu o criză politică sau militară şi care, la nivel propagandistic, era condamnată cu vehemenţă. Astfel au fost demontate crizele politice şi militare şi cele două superputeri SUA şi URSS - şi acestea au putut să evite confruntarea directă în primii ani ai războiului rece. O primă verificare a acestui tip de comunicare s-a făcut în timpul "crizei berlineze" (1948-1949). În momentul în care Marea Britanie, SUA şi Franţa au hotărât să creeze un guvern german separat şi o monedă pentru partea vestică de ocupaţie gestionată de ele, Uniunea Sovietică a reacţionat oprind căile terestre de acces dinspre zona de ocupaţie controlată de puterile occidentale spre Berlin. S-a creat un moment de mare tensiune internaţională care risca să ducă la o confruntare directă între foştii aliaţi. Acest moment a fost exploatat la maxim de propaganda oficială de la Moscova încât opinia publică internaţională a crezut că lumea se află în pragul unui nou război de data asta între foştii aliaţi. A intrat în funcţiune arta semnalelor şi comunicarea indirectă pe principiul "artei semafoarelor". Stalin a acordat, ziaristului american Smith Kingsbury, un interviu în care preciza printre altele: " în cazul în care guvernele puterilor occidentale ar fi de fost de acord cu amânarea stabilirii unui stat german separat până la convocarea unei sesiuni a Consiliului miniştrilor de externe ai celor trei mari puteri, URSS ar fi fost în măsură să anuleze restricţiile anunţate". Acesta a fost punctul de pornire care a dus la o comunicare reală prin intermediul funcţionarilor din politica externă a celor două superputeri. 8

Joseph S. Nye, jr., Descifrarea conflictelor internaţionale. Teorie şi istorie, trad., Ion Vlădoiu, Editura Antet, 2005, p. 106. 9 Dr. Victor Duculescu, Ipostaze ale diplomaţiei, Editura Militară, Bucureşti, 1986, p. 138.

Contactul iniţial a fost stabilit între Philip Jessup, locţiitorul reprezentantului american la ONU şi reprezentantul sovietic în Consiliu, Iacob Malik. Această întâlnire a avut loc ca din întâmplare, la iniţiativa lui Jessup, care îl aştepta pa colegul său sovietic în rezidenţele provizorii ale statelor membre la Naţiunile Unite, din Lake Succes. După un schimb de cuvinte de circumstanţă reprezentantul SUA s-a interesat dacă lipsa unei menţiuni cu privire la problema reformei valutare în interviul lui I.V. Stalin avea o semnificaţie anume. Malik i-a răspuns că omisiunea nu fusese accidentală , şi că era vorba de o problemă de mare importanţă, care ar putea fi discutată la reuniunea viitoare a miniştrilor de externe. Această conferinţă a avut loc la Paris (23 mai 1949) şi a fost punctul de plecare pentru normalizarea accesului spre Berlinul de Vest. Un alt exemplu al comunicării de tip "arta semafoarelor" a fost cel al negocierilor legate de încetarea conflictului din Coreea. La jumătatea anului 1952 se crease un anume echilibru de forţe pe teatrul de operaţiuni militare iar guvernul american intuia că nu mai este posibilă o soluţie militară avantajoasă. În aceste condiţii Departamentul de stat îl însărcinează pe George Kenan, bun cunoscător al realităţilor sovietice, să-l contacteze pe Iacob Malik. Cei doi diplomaţi se întâlnesc în zilele de 1 şi 5 iunie 1951. Kenan află că URSS este interesată de soluţionarea conflictului dar că nefiind parte a acestuia nu are motive de a participa, prin delegaţi anume la întâlnirile celor două părţi. Această luare de poziţie sovietică a fost primită cu mult interes de americani , şi în consecinţă comandantul forţelor americane din Coreea, generalul Ridgway, a luat iniţiativa de a face un apel, prin negocierilor. Problema coreeană şi-a găsit astfel o rezolvare care a convenit atât sovieticilor cît şi americanilor în raport de interesele pe care aceste două mari puteri le aveau în zonă. Experienţa comunicării in probleme delicate ale mediului internaţional, cum a fost cea din Coreea, şi care a condus la o soluţie acceptabilă prin arta semafoarelor a arătat liderilor de la Kremlin şi Washington că dincolo de comunicarea prin propagandă este nevoie de o comunicare directă. A apărut ideea conferinţelor la nivel înalt, care fusese lansată de fostul premier britanic W. Churchill încă din 1953 dar în condiţiile războiului rece nu s-a putut realiza. Au fost necesare alte mesaje date şi de o pare şi de alta pentru a se ajunge la Conferinţa de la Geneva când liderii marilor puteri se aflau din nou în comunicare directă, aşa cum nu se 65

mai întâmplase de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Aşa cum subliniază analiştii politici şi istoricii şedinţele plenare s-au caracterizat prin comunicare cu exces de protocol şi formalism şi uneori într-o atmosferă stânjenitoare. Contactele informale prilejuite de diferite coktailuri şi dineuri care urmau sesiunilor plenare, au făcut posibil ca procesul de negocieri să continue mai liber si cu mesaj nevirusat ideologic. Cazuri asemănătoare de comunicare prin arta semafoarelor s-au produs între Moscova şi Washington şi cu prilejul altor două crize: criza ungară din 1956 şi criza rachetelor cubaneze din 1962. De remarcat faptul ca acest tip de comunicare nu era prezent decât intre superputeri, sateliţii Moscovei şi într-o oarecare măsură şi aliaţii SUA nu erau antrenaţi în nici un fel. Aşa au fost posibile erorile de percepţie apărute la sateliţii Moscovei în legătură cu descifrarea mesajelor din războiul imagologic pe care cele două superputeri îl purtau. Explicaţiile sînt multiple dar două ni se par relevante. În primul rând mesajele cu care URSS şi SUA se bombardau reciproc nu erau destinate sateliţilor. Interpretarea cuvintelor cheie cum au fost cele legate de liberalizarea regimului sovietic după dispariţia lui Stalin ca şi operaţia de revigorare a "democraţiei" din Uniunea Sovietică de către noi conducători sovietici aveau alt înţeles pentru liderii de la Budapesta sau de la Belgrad. Au crezut că sunt reale şi că vor determina schimbări în fizionomia şi structurile politice şi economice ale regimurilor comuniste din ţările satelite Moscovei. Având această percepţie eronată rezultată din interpretarea mesajelor din războiul imagologic purtat de Kremlin cu Casa Albă liderii comunişti maghiari chiar au trecut la adoptarea unor măsuri de reală democratizare a regimului. Din această perspectivă se poate considera că au dreptate acei analişti care consideră că "Evenimentele din 1956 nu au fost, însă, provocate de către autorităţile de la Washington, ci de către guvernul de la Moscova, unde Nikita Hruşciov îşi consolida statutul de succesor al lui Stalin". Analiza "filmului" evenimentelor derulate în URSS şi Ungaria ne confirmă ipotezele de lucru. La Congresul XX al PCUS, Hruşciov a dezvăluit, într-un raport secret, numeroase acte de corupţie a fostului dictator sovietic şi a promis o relaxare a relaţiilor cu acele ţări socialiste care au fost ostracizate de Stalin şi liberalizare a regimului comunist. Conducerea comunistă de la Budapesta a hotărât să treacă la "liberalizarea" regimului comunist, neînţelegând sensul semnalelor pe care N. Hruşciov le-a transmis 66

odată cu acel raport. Revolta a fost alimentată şi de "comunicarea" pe care Administraţia americană a făcut-o prin postul de radio Europa Liberă, când s-a luat hotărârea de a transmite textul cuvântării liderului sovietic. Tineretul a ieşit în strada şi a cerut ca liderul comunist îndepărtat de la putere de către fidelii lui Stalin să fie numit prim-ministru. Evenimentele au degenerat în revoltă anticomunistă. Europa Liberă a transmis şi a făcut publice toate evenimentele din Capitala Ungariei. Unii dintre angajaţii postului, dizidenţi unguri au făcut aluzii la un posibil ajutor occidental în arme şi chiar trupe. Solicitarea de ajutor a venit şi din interiorul Ungariei de la insurgenţi. Pentru Moscova era o problemă. A intervenit comunicarea dintre cele două superputeri prin arta semafoarelor. Preşedintele american a declarat în cadrul unui discurs printre altele că pentru SUA, Ungaria "era la fel de inaccesibilă ca şi Tibetul". Erorile de interpretare a evenimentelor care s-au derulat în URSS după moartea lui Stalin în aprecierile liderilor comunişti chinezi au determinat schimbări esenţiale în procesul de comunicare între partidele comuniste şi guvernele din cele două ţări. Discursul nu mai are acurateţe. Nu contează schimbul de idei şi opinii ce creionarea în "mintea" cititorului a imaginii pe care doreşte să o transmită. Un caz special din istoria războiului rece în care arta semnalelor a condus liderii superputerilor la o comunicare directă pentru a se evita o catastrofă nucleară a fost criza rachetelor instalate de sovietici în Cuba. Percepută ca o acţiune de netolerat pentru securitatea SUA Administraţia a reacţionat foarte dur la adresa Moscovei ameninţând cu represalii militare. Canalele de comunicare neoficiale paralele cu discursul public şi peste comunicarea mass media au fost cele care au stopat cursul periculos al evenimentelor. Astfel au fost purtate negocieri secrete şi neoficiale, pe de o parte, între diplomatul sovietic Alexandru Fomin şi ziaristul american John Scali care lucra pentru Departamentul de stat, iar pe de alta intre ambasadorul sovietic la Washington, Anatoli Dobrinin şi fratele preşedintelui american Robert Kennedy. Într-o discuţie pe care Dobrinin a avut-o cu R. Kennedy acesta afirma că are mandat din partea lui Hruşciov să arate în mod clar care sînt interesele sovietice în această parte de lume şi cum înţelege să le apere. Lucrurile nu numai ca au evoluat spre detensionarea situaţiei internaţionale dar s-a luat hotărârea ca între cele două capitale Moscova şi Washington să existe o "legătură" 67

directă ceea ce in istorie a trecut drept "telefonul roşu". Acest tip de comunicare a fost specific doar marilor puteri şi nu se regăseşte ca regulă în relaţiile dintre o mare putere şi un stat satelit al URSS. De multe ori comunicarea purta amprenta presiunii pe care marea putere o exercita în ţara respectivă sau reflecta nivelul de confruntare din ecuaţia bipolară. Într-un document al Departamentului de Stat se sublinia că: „Problemele actuale cu privire la relaţiile Statelor Unite cu România nu pot fi rezolvate(...) în afara contextului mai larg al relaţiilor noastre cu URSS, cu sfera est-europeană a dominaţiei sovietice şi cu statele Europei de Vest" „Istoria relaţiilor bilaterale româno-americane, în primii ani ai Războiului rece, este şi istoria iritării cu bună ştiinţă a autorităţilor de la Bucureşti de către diplomaţia Washingtonului". Comunicarea dintre Bucureşti şi Washington a fost bruiată, pe de o parte, de grila ideologică de interpretare a realităţilor politice din mediul internaţional iar pe de alta de incapacitatea de a sesiza comunicarea dintre superputeri prin coduri şi artă a semafoarelor. Din aceste motive unii reprezentanţi ai diplomaţiei române, prezenţi în SUA, se plângeau autorităţilor din ţară că nu mai înţeleg care este adevărata linie a politicii externe americane în ceea ce priveşte relaţiile cu URSS şi cu Estul. La intervale foarte scurte de timp oficiali ai Departamentului de Stat utilizau cuvinte foarte dure la adresa Uniunii Sovietice, pentru ca imediat preşedintele Truman să afirme că SUA nu vor renunţa la discuţiile cu URSS în scopul unei reconcilieri, în numele ideii că „aceste două mari popoare nu se poate să nu se înţeleagă pe viitor". Deoarece la Bucureşti nu puteau fi descifrate mesajele comunicării de tip arta semafoarelor practicată de diplomaţia celor două superputeri comunicarea diplomatică indirectă se încadra în paradigma conflictuală. Concludent în acest sens este mesajul transmis la Washington de şeful diplomaţiei comuniste, Ana Pauker cu prilejul rostirii unui discurs de Ziua Femeii. Aceasta după ce condamna politica imperialistă ale SUA afirma: „fac pregătiri de război împotriva URSS şi a ţărilor de democraţie populară. Adjunctul ministrului de externe, Grigore Preoteasa, ataca în termeni duri Administraţia SUA afirmând, în aceeaşi notă cu şeful său, „că imperialismul american şi englez reînvie fascismul şi militarismul german, răscoleşte poftele de cotropire numai vremelnic adormite ale burgheziei...". 68

Analiza discursurilor oficiale ale liderilor de la Bucureşti, a scrisorilor de protest pe care guvernul român le-a adresat la unor foruri internaţionale, prin care se apară de unele comentarii negative lansate de diplomaţia americană cu privire la modul cum se respectau drepturile cetăţeneşti şi politice în România arată că mesajele erau specifice unei comunicări de criză şi conflict. Nu doar discursurile liderilor P.M.R. ci şi tonul presei române era unul excesiv de dur, care sugera un război iminent, între Est şi Vest mai ales după înfiinţarea N.A.T.O. Epitetele folosite în mesajul comunicării indirecte cu Administraţia SUA aveau o încărcătură negativă considerabilă şi transmiteau cititorului o stare de alertă generală, care s-ar fi regăsit doar în cazul unor iminente pregătiri de război. Criza rachetelor cubaneze a arătat că diplomaţia semafoarelor îşi consumase resursele şi a continua un astfel de tip de comunicare devenea periculos pentru însăşi existenţa ca actor al celor două superputeri. Tehnologia şi mai ales creşterea rolului arsenalului atomic în doctrina fiecărei din părţile adverse făceau ca orice eroare de interpretare a intenţiilor în ecuaţia ofensivă /defensivă să ducă la holocaust nuclear. Apare nevoia unei comunicări directe şi oportune dintre superputeri. Aşa s-a născut celebrul "fir roşu" ce legau cele două capitale - Moscova şi Washington-ul. Acest tip de comunicare nu numai că a salvat Planeta de la distrugere dar a condus şi la detensionarea relaţiilor internaţionale. De menţionat faptul că nu a dispărut în totalitate arta semafoarelor. Acest dialog dintre superputeri a continuat prin unele forme specifice ale propagandei prin care îşi transmiteau reciproc creşterile /descreşterile în planul înarmării şi a puterii militare de care fiecare dispunea la un moment dat. Fiecare dintre părţi anunţau prin media de care dispuneau ce armamente au mai introdus în arsenal şi de câte ori poate să-şi distrugă adversarul. Relevant în acest sens sînt imaginile de la paradele militare organizate de liderii de la Kremlin cu diferite prilejuri. Acest proces de comunicare a condus la ceea ce specialiştii au numit-o dilema de securitate ce a caracterizat relaţiile Est-Vest în timpul războiului rece. 69

Detensionarea relaţiilor Est - Vest în deceniile următoare crizei rachetelor ca şi începutul unei politici de distanţare a României faţă de Moscova au determinat schimbări importante în comunicarea Washington - Bucureşti. Discursul lui Nicolae Ceauşescu (21 august 1968) prin care a condamnat intervenţia URSS şi a altor state socialiste în Cehoslovacia pentru a stopa reformele din această tară a avut un ecou deosebit în lumea liberă598. În anul următor vizita lui Richard Nixon (august) şi a preşedintelui francez Charles de Gaulle au mărit şi mai mult aura de disident al preşedintelui român în faţă democraţiilor occidentale ceea ce a condus la o comunicare directă şi mai pragmatică între Bucureşti şi capitalele principalelor state democratice. Interesant este de remarcat faptul că deşi între cele două superputeri s-a inaugurat un canal de comunicare special a cărui menire era de a nu se produce erori de percepţie in ceea ce priveşte politica de securitate diplomaţia dintre Moscova şi Washington nu a cunoscut schimbări de esenţă. Complexitatea vieţii internaţionale, apariţia unor crize şi conflicte cu impact global10 cum au fost cele din Orientul mijlociu determină cancelariile celor două superputeri să folosească şi canale de comunicare prin terţi specific stării de război. Actorul A în conflict de interese şi ideologice cu actorul B au blocate canalele de comunicare prin care să ajungă la o negociere /informare bazată pe încredere şi deschidere reciprocă. Evenimentele internaţionale îi obligă la o asemenea comunicare dar fie din orgoliu fie sub impactul propagandei nu pot să depăşească "barierele" de comunicare. Referindu-se la un asemenea blocaj generat printre altele şi de războiul propagandistic practicat pe scară largă între Beijing şi Moscova George Macovescu relatează ceea ce i-a spus Mao:" De ce să ne unim? Se întreabă Mao. Nu se poate. Noi am fost jigniţi, etichetaţi, declaraţi dogmatici, militarişti, dictatori. Eu sunt un dictator un dogmatic!(...) Când a fost aici tovarăşul Bodnăraş, i-am spus că putem aştepta zece mii de ani pentru a ne uni. Apoi am redus o mie de ani. Ceva mai târziu, am mai redus o mie, dar mi-am dat seama că am redus prea mult. Nu mai reduc nimic. Opt mii de ani". Aceste bariere vor fi depăşite cu ajutorul unui alt actor C care are credibilitate atât la A cît şi la B.

Frunzeti T., Soluţionarea crizelor internaţionale, Iaşi, Institutul european, 2006, pp. 54-

55. 70

Diplomaţia Bucureştiului îşi va construi o imagine de "mare putere diplomatică" asigurând canalele de comunicare între sovietici şi chinezi, între arabi şi evrei sau între sovietici şi americani. Un asemenea tip de comunicare găsim în memoriile fostului ministru de externe George Macovescu. În jurnalul său povesteşte cum din însărcinarea lui N. Ceauşescu după ce acesta a avut o întrevedere cu preşedintele egiptean Anwar El Sadat a plecat la Washington pentru a transmite un mesaj americanilor din partea egiptenilor. Pe măsură ce la Moscova se schimbă raportul dintre comuniştii conservatori dogmatici şi cei reformatorii şi dialogul Est-Vest intră în tiparele normalităţii la Bucureşti comunicarea cu marile democraţii revine la caracteristica anilor de început al războiului rece. Reformele lui Gorbaciov şi adoptarea de către acesta a unui stil de comunicare direct şi sincer cu Statele Unite care a dus la rezolvarea unor probleme de maximă importanţă din viaţa internaţională care au fost ocolite decenii de-a rândul tocmai datorită comunicării în paradigmă ideologică între cele două sisteme politice mondiale, au determinat la Bucureşti adoptarea unui tip de comunicare de criză şi conflict omnidirecţional. Situaţie ce va continua până la căderea regimului de dictatură a familiei Ceauşescu. Propaganda a fost un alt tip de comunicare care a fost utilizat de ambele blocuri politico-militare cu mai mult sau mai puţin succes. Comunicarea prin această formă urmărea redesenarea hărţilor mentale ale propriilor cetăţeni pentru ca aceştia să „vadă" realitatea prin tiparele ideologiei. Dintre nenumăratele exemple care ar putea ilustra acest aspect ne oprim la modul cum corespondentul postului de radio Moscova, Iakov Victorov, a relatat din Washington tragica moarte a preşedintelui John Kennedy şi a modului cum presa americană a relatat pe de o parte doborârea de către aviaţia israeliană a avionului KAL 007 aparţinând companiei Arab civilian jetliner, în februarie 1973 şi a doborârii de către sovietici a avionului de pasageri aparţinând Korean Air Lines în septembrie 1983. În primul caz se constată că deşi, în esenţă, personalitatea preşedintelui era corect redată, faptele relatate în acord cu informaţiile ce erau pe piaţa presei libere dar interpretarea lor era făcută prin grila ideologiei comuniste: lupta dintre forţele răului întruchipate de imperialismul american /occidental şi forţele binelui întruchipate de 71

progresistul regim sovietic /URSS. „Să ne întrebăm - relata jurnalistul de la Radio Moscova - Cine a profitat de pe urma asasinării lui Kennedy? Răspunsul este clar. Avem de-a face cu o organizaţie criminală subvenţionată de forţele întunecate ale reacţiunii. Campionii războiului rece acei oameni sălbatici şi chiar bolnavi care au văzut că acţiunile preşedintelui Kennedy, aprobate de întregul popor american, duceau la relaxarea relaţiilor internaţionale". În cel de-al doilea caz observăm că, deşi în esenţă faptele erau aceleaşi, doborârea de către forţele militare a unor aparte de zbor aparţinând companiilor civile de transport aerian, interpretarea faptelor este diferită datorită faptului că într-un caz Vinovatul era un stat prieten iar în celălalt adversar al S.U.A. Doborârea avionului coreean de pasageri este văzută de presa americană şi interpretată corect, ca „ un act de barbarie singular prin barbaria sa în comportamentul statelor in mediul internaţional. Întreaga poveste nu va fi cunoscută niciodată, dar este cît se poate de clar că sovieticii au decis în mod deliberat să doboare un avion neînarmat deoarece a intrat în spaţiul lor aerian neinteresându-i faptul că această decizie va cost vieţi nevinovate. Au murit 269 de oameni printre care şi congresmenul Larry McDonald." Doborârea avionului arab de pasageri este prezentată ca un accident tragic şi regretabil datorat lipsei de precizie a dreptului internaţional în ceea ce priveşte tipul de reacţie a statului când un avion îi survolează teritoriul fără permisiune. Media a reluat pe larg opiniile experţilor în drept internaţional din principalele Universităţi americane. Profesorul Louis Sohn de la Universitate Harvard remarca în unul din cotidienele americane: „Pe de o parte o ţară are dreptul să-şi protejeze interesele. Pe de altă parte scopul ar trebui să tină seama de a nu pune în pericol viaţa. Marea problemă este faptul. Ce a determinat pilotul să refuze a se supune avertizărilor primite?" Un alt punct de vedere reluat de media a fost a profesorului Andreas Lowenfeld. Oficialii israelieni îşi menţin punctul de vedere potrivit căruia pilotul francez al Companiei Libiene a refuzat să îndeplinească ordinul de aterizare după ce a survolat instalaţiile militare israeliene dispuse de-a lungul Canalului de Suez. Aşa că avioanele de vânătoare israeliene au deschis focul asupra avionului de pasageri. Sursele egiptene afirmă că pilotul s-a rătăcit din cauza unei furtuni şi a intrat în zona interzisă. Pilotul avionului de pasageri a crezut că avioanele militare erau MIG-uri egiptene. „În asemenea situaţii - conchidea profesorul Lowenfeld - te ghidezi după principiul legal potrivit căruia o naţiune (Israelul aici) trebuie să-şi exercite dreptul de a se 72

proteja cu folosirea unui minim de forţă". Prima confruntare propagandistică purtată între Est şi Vest pe timpul unui conflict /crize major în relaţiile internaţionale, s-a derulat pe timpul războiului din Coreea. Statele Unite ca principal actor din lumea liberă în acest conflict a utilizat cam aceleaşi tehnici şi metode folosite şi în cel de-al doilea război mondial. Propaganda comunistă nu a fost nici modificată esenţial faţă de strategia folosită de sovietici împotriva nazismului605. Comunicarea se adresa opiniei publice şi viza legitimitatea şi scopul războiului. Fiecare din părţi se străduiau să convingă lumea internaţională de justeţea luptei pe care o duce şi să ponegrească partea adversă. Conflictul din Vietnam va aduce va fi şi un salt în ceea ce priveşte comunicarea în situaţii de criză şi conflict. Războiul purtat în jungla vietnameză sau în aer cu forţe convenţionale a fost dublat de aprige confruntări psihologice între militarii aflaţi în conflict pe teatrul de operaţiuni dar şi de dueluri propagandistice rezervate politicienilor în arena internaţională. Asistăm la o separare în ceea ce priveşte comunicarea între beligeranţi prin care se urmărea înşelarea, manipularea şi dezinformarea reciprocă şi comunicarea între statul beligerant şi opinia publică internaţională care devine instrument preponderent politic. Tot în această perioadă apare şi o altă formă a comunicării adoptate de sistemele militare ale beligeranţilor - relaţiile publice. Deşi obiectivele stabilite de către forţele americane specializate în războiul informaţional au fost multiple şi cu programe concrete se apreciază că doar acţiunea intitulată Vino acasă a fost un succes. Acesta era destinat insurgenţilor comunişti. Prin forme persuasive de comunicare acestora li se promiteau un statut onorabil şi confortabil de prizonier de război până la terminarea conflictului când putea deveni cetăţean liber al Republicii Vietnam. Comunicarea pentru a înşela adversarul şi al dezinforma a fost folosită în Vietnam prin acţiunea cu numele de cod Humidor. Forţe speciale americane răpeau pescarii dintr-un anume sat şi îi transportau rapid pe o insulă unde li se prezenta o falsă formaţiune de rezistenţă numită The Sacred Sword, ofthe Patriots League/Sabia sfîntă a Ligii Patriotice. După un timp aceştia erau eliberaţi şi duşi acasă pentru a relata cele văzute autorităţilor şi celorlalţi locuitori. 73

Aceasta urmărea crearea de ţinte false şi derută în rândurile rezistenţei comuniste. Eficienţa propagandei şi ale altor forme de comunicare specifice războiului modern de către SUA nu a fost atât de ridicată în raport cu obiectivele propuse. În primul rând mesajul n-a avut forţa persuasivă necesară „ştergerii" din mintea nord-vietnamezului a imaginii de invadator sădită de propaganda comunistă. Codurile şi simbolurile specifice culturii asiatice au fost prea puţin prezente în mesajul elaborat de „emiţătorul" american pentru „receptorul" nord-vietnamez, astfel că eficienţa comunicării a fost încă din start pusă sub semnul îndoielii. Propaganda de la om la om folosită de liderii comunişti a fost în multe cazuri mai eficientă deoarece era făcută în interiorul matricei culturale şi nu erau prezente barierele culturale ca în cazul americanilor. De remarcat faptul că specialiştii militari în comunicare şi acţiuni psihologice au analizat şi cercetat atât succesele cât şi eşecurile produse de mânuirea necorespunzătoare a acestor arme, încărcate cu imagini, simboluri, cuvinte şi care nu ucid. Rezultatele au fost evidente în confruntarea la scară largă dintre comunism şi democraţie în perioada de sfârşit a războiului rece. Sovieticii au folosit toate formele de propagandă de la cea albă, cenuşie până la cea neagră. Un exemplu de acţiune de succes desfăşurată de KGB a fost cea din Indonezia din 1964 şi a avut ca obiectiv eliminarea influenţei SUA din această ţară. Folosindu-se de agenţi ai serviciilor secrete cehoslovace KGB-ul a desfăşurat, în toamna anului 1964, o acţiune de intoxicare a preşedintelui Sukarno prin care acesta a fost convins, cu documente „aparţinând" CIA, că SUA urmăreşte asasinarea sa şi invadarea ţării. După ce a văzut documentele americane „strict secrete" preşedintele indonezian şi-a făcut public sentimentul antiamerican. În plan psihologic, confruntarea Est-Vest a fost decisă de modul cum competitorii au înţeles impactul pe care îl au asupra oamenilor imaginile, informaţia, cultura, ideologia şi muzica, tot ceea ce ţine de un nou mod de viaţă. Câştigul /pierderea în aceste noi forme de confruntare nonclasică nu se putea evalua cu măsurile clasice, în numărul de pierderi pe câmpul de luptă, sau în distrugerile pe care le provoci adversarului, ci în influenţa pe care acestea o au în schimbarea modului de a gândi al oamenilor, a modului lor de a percepe lumea în care trăiesc. În această confruntare Moscova şi sateliţii ei au propagat înlăturarea exploatării de clasă, eliberarea naţională pentru ţările în curs de dezvoltare. 74

În opoziţie, SUA şi aliaţii lor au propagat ideile democraţiei pluraliste şi au recurs la forţa de atracţie a muzicii rock, a filmului western şi a modei blue-jeans. În această confruntare, rock-ul şi blue-jeans-ii au avut o forţă de penetrare şi de erodare a sistemului socialist mai mare decât apelurile la lupta de clasă ale Moscovei. Claude Karnoouh nu exagerează prea mult când afirmă că socialismul „s-a prăbuşit sub presiunea imaginilor supermagazinelor şi a serialelor de televiziune americane. La urmaurmei, Lenin a fost învins de alianţa lui Mc Donald's cu Coca Cola, a lui Yves Saint Laurent cu Mercedes". Liderii comunişti, până la Mihail Gorbaciov, formaţi în dogmele ideologiei comuniste de tip stalinist, n-au fost capabili să depăşească limbajul de lemn al unei propagande învechite de tip secol al XIX-lea şi n-au înţeles rolul informaţiei, puterea mijloacelor mass-media în modelarea conştiinţelor. Jean Heffer consideră că acest fapt ţine de esenţa regimului politic comunist de a conserva pe perioade lungi aceiaşi lideri, care avansează în vârstă şi pierd capacitatea de a înţelege evoluţia societăţii şi prin urmare de a o renova. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat în Occident. Iată de exemplu, la începutul preşedinţiei, R. Reagan l-a sprijinit pe F. Marcos în Filipine. Însă pe măsură ce transmisiunile TV continuau, şi americanii au văzut cum demonstranţi paşnici şi simpatici din clasa mijlocie erau atacaţi de bătăuşii lui Marcos, poziţia lui Reagan a început să se schimbe. Crainicul de televiziune de la Washington Post scria: „nu dă bine să fii aliat cu piticul ăsta rău de la televizor. Liderii comunişti din Estul Europei n-ar fi înţeles acest lucru pentru că erau convinşi de un fapt: cenzura dură şi controlul absolut al mass-media şi mai ales al televiziunii este suficient pentru a-ţi impune voinţa. Alvin Toffler este de părere că „Dacă Ceauşescu ar fi studiat rolul noului sistem mass-media global, de exemplu, în răsturnarea lui Ferdinand Marcos în Filipine, ar fi ştiut că deţinerea controlului mass-media interne nu mai e de ajuns pentru a ţine poporul în ignoranţă, evenimentele politice interne sunt jucate tot mai mult pe o scenă globală (…). Ceauşescu n-a reuşit să înţeleagă revoluţia mondială a mijloacelor de informare, plătind cu viaţa, în ziua de Crăciun, 1989". Analizele de imagine în confruntarea Est-Vest din timpul războiului rece, mai ales 75

pentru perioada sa de final arată că a câştigat cel ce a dominat fluxurile comunicaţiilor şi a reuşit să impună valorile, aspiraţiile şi propria imagine în opinia publică. Ori, după cum apreciază reputaţii analişti ai problemei, „întâietatea SUA în lume în acest domeniu este indiscutabilă. Leadershipul american se afirmă şi în ceea ce priveşte stăpânirea reţelelor, fabricarea şi vânzarea de echipamente, concepţia şi producţia de media. Conceptul de Freeflow of Information a dat mai mult ca oricând un avantaj sistemului american, fiind capabil să facă cunoscute temele sale dominante oriunde în lumea liberă". Sovieticii n-aveau nici o şansă de a contracara ofensiva imagologică deoarece traficul lor în imperiul undelor herţiene nu era decât de 0,3% din cel al Intelsat-ului. Prin urmare, filmele şi foiletoanele produse în SUA au invadat ecranele mari şi mici din lumea întreagă, difuzând modelul culturii şi civilizaţiei americane. „Niciodată american way of life n-a avut o forţă mai mare de penetrare". Pe de altă parte, este vorba despre lipsa de modernitate a mai tuturor produselor din fostul sistem socialist. Nimeni nu pune la îndoială performanţele produselor militare sovietice. Dar cetăţeanul obişnuit intră în contact nemijlocit cu produsele civile. Pentru că este vorba despre o confruntare între două sisteme, considerăm că modernitatea produselor obişnuite a contat enorm în verdictul cetăţeanului din lagărul socialist. Modernitatea automobilului occidental, a televizorului, a pantofului dacă vreţi, rezumau totul şi aveau o forţă de convingere, pe care nu trebuia să o mai releve nimeni. Pe fondul unui nivel de trai modest - expresia directă a ineficienţei sistemului bombardamentul noilor produse din Occident a putut avea o influenţă decisivă. Aşa s-a produs desprinderea lentă dar inevitabilă a cetăţeanului de sistemul în care, poate cândva, crezuse. Odată ce desprinderea a avut loc, implozia şi prăbuşirea nu mai erau decât o problemă de timp….. Presa, radioul, televiziunea, muzica uşoară au avut un rol major în remodelarea convingerilor politice ale ascultătorilor din Europa Centrală şi de Sud-est ca şi din URSS. Încă din 30 martie 1948, SUA au elaborat pentru Consiliul Naţional de Securitate un document -N.S.C./7 - de importanţă geopolitică şi geostrategică, prin care erau formulate obiectivele şi metodele de confruntare cu lumea comunistă. Printre acestea, un loc important îl deţinea intensificarea programelor anti-comuniste la radio. 76

Ulterior, acest document a fost completat printr-un altul, elaborat în aprilie 1950 N.S.C./68 - care a schiţat imaginea Americii în cruciada împotriva comunismului. Cei care au elaborat N.S.C./68 credeau că „Doar prin afirmarea practică, pe plan internaţional şi pe plan intern, a valorilor noastre esenţiale putem să ne păstrăm integritatea, şi în acesta constă prezentarea reală a planurilor Kremlinului". Astfel, doctrina părinţilor fondatori ai Americii, potrivit căreia naţiunea lor era un for al libertăţii pentru întreaga omenire, a impregnat filosofia americană a războiului rece. Sovieticii n-au înţeles importanţa crucială pe care o au mijloacele de informare în masă în redesenarea atlasului mental al cetăţenilor şi prin urmare n-au acordat atenţia cuvenită luptei pentru stăpânirea spaţiului informaţional. Presa din Uniunea Sovietică şi ţările-satelit era o presă de propagandă prin excelenţă, extinsă la scară de imperiu sau stat, în serviciul liderilor de partid. Ea trebuia să exprime adevărul oficial şi grilele sale de interpretare, adică singura versiune a ceea ce este Adevărat, Frumos, Bun. Abia către sfârşitul războiului rece liderii de la Kremlin au înţeles acest lucru, dar era deja prea târziu. Iată ce afirma Mihail Gorbaciov la o instruire a diplomaţilor, în luna mai 1986: „Lupta pentru cucerirea opiniei publice este la fel de obligatorie pentru diplomaţi ca şi ţinuta de negociere. Au fost până acum cazuri de reacţie nesănătoasă a unor ambasadori, atunci când reprezentanţi ai unora dintre organizaţiile noastre speciale, membri ai delegaţiilor noastre erau dispuşi să participe la polemici, la dezbateri, în timp ce ambasadorii voiau să le limiteze participarea”. Gorbaciov a sesizat că „inevitabilitatea războiului între blocuri, victoria comunismului, democraţia populară superioară celei capitaliste” erau clişee epuizate încă din anii '50-'60; până şi N. Hrusciov le-a înlocuit cu ideea coexistenţei paşnice şi a încercat să modernizeze propaganda prin reactivarea societăţii civile. Societatea a început să se relaxeze şi, odată cu relaxarea din URSS, a început procesul şi în alte ţări. Trezite din amorţeala de decenii, „structurile profunde ale poporului au început să se mişte" şi să ceară mai mult decât o simplă reformare a sistemului. Se poate aprecia că in timpul războiului rece comunicarea internaţională a jucat rol important în fiecare din momentele cheie ale evoluţiei raporturilor Est Vest.

CONCLUZII

Concluzia esenţială a tezei constă în necesitatea comunicării la orice nivel pentru a se evita conflictele şi crizele de orice fel. Lucrarea de faţă şi-a propus studierea „războiului rece", analiza conflictelor care au apărut şi au fost dezvoltate mai ales pentru a instrumenta înţelegerea conflictului dintre Est şi Vest. Concluziile punctuale vor fi sintetizate în continuare şi ordonate după capitolele prezentate în lucrarea de faţă: •

existenţa societăţii umane nu poate fi concepută în afara comunicării, de

care este, de altfel, dependentă. Este şi motivul pentru care, datorită rolului său major, existenţial definirea comunicării s-a impus ca o necesitate, suscitând interesul cercetătorilor care au propus diverse rezolvări, unele extrem de simple – comunicarea considerată ca transmitere şi schimb de informaţii, altele de o mare amploare punând în lumină imensa complexitate a actului comunicării. •

comunicarea implică atât de multe elemente – de la funcţie până la structură

– încât chiar o definiţie care ar include aspecte motivaţionale, organizaţionale, abilităţi de exprimare scrisă şi orală a emiţătorului şi receptorului, nu ar putea circumscrie întreaga sa amploare. • evocate

pornind tot de la definirea comunicării, de la stabilirea naturii sale, pot fi două aspecte importante: conţinutul activităţii de comunicare şi caracterul

procesual al acestuia; fără îndoială, comunicarea interumană se desfăşoară permanent şi continuu, individul pornind de la propria sa experienţă şi de la ceea ce este considerat fapt cunoscut, asimilând prin mesaje noi cunoştinţe ce vor reprezenta un fundament pentru următoarele şi aşa mai departe, realizând astfel o înaintare în cunoaştere. •

caracteristic comunicării umane este echilibrul între ceea ce este stabilit şi

ceea ce este variabil. În concluzie, mesajele pot fi corect codificate şi interpretate

numai dacă interlocutorii împărtăşesc acelaşi cod, dacă stăpânesc acelaşi sistem de semnale. •

în examinarea actului de comunicare dintr-o perspectiva mai pragmatică, o

importanţă covârşitoare o prezintă condiţiile în care o asemenea acţiune se derulează optim. •

pentru a putea realiza o comunicare optimă partenerii vor trebui să

îndeplinească o serie de cerinţe /condiţii ce se manifestă pe tot parcursul procesului comunicării, etapă de etapă. •

termenul negociere desemnează procesul pe care îl utilizăm pentru a ne

satisface necesităţile atunci când ceea ce ne dorim este controlat de alţii. Orice dorinţă pe care urmărim să ne-o îndeplinim, orice necesitate pe care suntem obligaţi să ne-o satisfacem sunt potenţiale situaţii de negociere. •

reconsiderând tehnica negocierii din perspectiva de stil de comunicare,

putem să sugerăm câteva baze minimale în care locutorul, în perspectiva utilizării metodelor de interacţiune umană, trebuie să le ofere interlocutorilor săi posibilitatea experimentării unor tehnici de negociere utile, adaptate şi mai ales motivante pentru toate părţile implicate. •

când conflictul este intens sau ia amploare, părţile pot pierde din vedere

chiar problemele care le-au adus în conflict. Utilitatea mediatorului poate consta în reluarea acţiunilor de identificare a problemelor, în afară de găsirea alternativelor de rezolvare. •

este important ca mediatorul să încurajeze părţile să facă unele concesii

irevocabile (iniţial de mică dimensiune, dar care să introducă ideea de concesie şi practica acesteia). Ele vor reprezenta achiziţii valoroase pentru un stadiu ulterior, obişnuind părţile cu ideea că pentru rezolvarea conflictului vor trebui să facă anumite concesii. •

ca o sursă importantă a progresului comunicării, conflictul desemnează o

focalizare nuanţată asupra acesteia; în ceea ce priveşte acţiunea de comunicare, Emil Păun 79

caracterizează o necesitate stringentă a şcolii referitoare la acest fenomen: „Nu e important cât comunicăm, ci cum comunicăm". •

după înfrângerea Germaniei naziste şi a Japoniei militariste mediul

internaţional a intrat într-o perioadă de reconstrucţie a instituţiilor internaţionale şi a instrumentelor aferente pentru a nu se mai ajunge la stări de crize politico-militare şi război dar elaborare a unui sistem de norme şi principii care să reglementeze /ghideze comportamentul actorilor în relaţiile dintre ei. •

Războiul Rece a fost o luptă în care s-au utilizat presiunea economică,

ajutorul selectiv, manevrele diplomatice, propaganda, asasinatul, operaţiunile militare de intensitate mică şi descurajarea reciprocă prin ameninţarea cu un iminent război pe scară mare. •

definiţiile şi interpretarea acestui fenomen au generat deja o impresionantă

literatură de specialitate fără să se fi căzut de acord asupra esenţei acestuia a etapelor de evoluţie şi a factorilor care au condus la eliminarea sa din viaţa internaţională. •

„dialogul" Est-Vest va fi virusat de o parte şi de alta de expresii ideologice,

idei preconcepute, suspiciuni şi erori de percepţie a mesajelor. Acest fapt va conduce la declanşarea unui proces al dublelor erori de percepţie care la rândul lui va genera dilema de securitate a cărei expresie materială în sistemul relaţiilor internaţionale va fi o aberantă cursă a înarmărilor clasice şi nucleare. •

criza din lumea extra europeană a demonstrat superputerilor că pacea poate

fi menţinută fără o confruntare directă. Urmarea a fost că ele s-au străduit să promoveze un fel de armistiţiu, fără să renunţe la cursa înarmărilor nucleare. Se vor strădui să limiteze răspândirea armelor nucleare şi să reducă riscurile unui „derapaj nuclear". •

destinderea în relaţiile internaţionale a fost posibilă după realizarea

echilibrului militar strategic între URSS şi SUA, dar şi datorită noilor viziuni ale conducătorilor celor două superputeri. •

confruntărilor cu Estul le-au luat locul negocierile purtate de o asemenea 80

manieră încât să se instaureze o „structură de pace" în Europa asemănătoare secolului XIX. Acest lucru a condus la o mai bună comunicare în relaţiile Est-Vest dar a schimbat şi tacticile de confruntare la nivel global care presupunea ca sovieticii să „accepte" unele reţineri în politica externă iar americanii să promoveze politica de containment folosind tactica „linkage"-ului. •

în acest mod s-a ajuns la veritabile târguieli la scară planetară: li se propune

sovieticilor să li se dea satisfacţie într-o anumită problemă la care aceştia ţin, în schimbul unei compensări cu valoare corespondentă. În cele două tabere se părea că s-a ajuns la un joc care elimina „cruciada" însă fiecare din tabere îşi urmărea obiectivul final. •

instaurarea unui tip aparte de conflict - războiul rece în relaţiile

internaţionale a avut consecinţe asupra tuturor domeniilor inclusiv al comunicării dintre state. Până la declanşarea confruntării Est-Vest deschiderea ostilităţilor dintre state presupunea închiderea canalelor oficiale de comunicare, de data aceasta nu s-a mai întâmplat aşa. •

reprezentanţele diplomatice ale celor două superputeri şi ale statelor

satelite /aliate au continuat să "funcţioneze" fără, însă, să se poată şi comunica aşa cum s-a întâmplat după încheierea conflictelor anterioare. •

un caz special din istoria războiului rece în care arta semnalelor a condus

liderii superputerilor la o comunicare directă pentru a se evita o catastrofă nucleară a fost criza rachetelor instalate de sovietici în Cuba. Percepută ca o acţiune de netolerat pentru securitatea SUA Administraţia a reacţionat foarte dur la adresa Moscovei ameninţând cu represalii militare. Canalele de comunicare neoficiale paralele cu discursul public şi peste comunicarea mass media au fost cele care au stopat cursul periculos al evenimentelor. •

conflictul din Vietnam va aduce va fi şi un salt în ceea ce priveşte

comunicarea în situaţii de criză şi conflict. Războiul purtat în jungla vietnameză sau în aer cu forţe convenţionale a fost dublat de aprige confruntări psihologice între militarii aflaţi în conflict pe teatrul de operaţiuni dar şi de dueluri propagandistice rezervate politicienilor în arena internaţională.

•

asistăm la o separare în ceea ce priveşte comunicarea între beligeranţi prin

care se urmărea înşelarea, manipularea şi dezinformarea reciprocă şi comunicarea între statul beligerant şi opinia publică internaţională care devine instrument preponderent politic. •

analizele de imagine în confruntarea Est-Vest din timpul războiului rece,

mai ales pentru perioada sa de final arată că a câştigat cel ce a dominat fluxurile comunicaţiilor şi a reuşit să impună valorile, aspiraţiile şi propria imagine în opinia publică.

BIBLIOGRAFIE

Buşe D., Managementul crizelor şi conflictelor regionale, Bucureşti,

Editura Fundaţiei România de mâine, 2006. 2.

Bertrand, Claude Jean – Deontologia mijloacelor de comunicare - Iaşi,

Editura Institutul European, 2000. 3.

Constantin Hlihor, Istoria secolului XX,

Constantin Hlihor,

Comunicare. ro, Bucureşti,

2005. Geopolitica şi geostrategia în analiza relaţiilor

internaţionale contemporane, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2005. 5.

Călin Hentea, Propagandă fără frontiere, Editura Nemira, Bucureşti,

Craia, Sultana – Teoria comunicării. Tehnici de formare şi comunicare -

2002. Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006. 7.

Florin Constantiniu, Adrian Pop, Schisma Roşie. România şi

declanşarea conflictului sovieto-iugoslav(1948-1950), Compania, Bucureşti, 2007. 8.

Frunzeti T., Soluţionarea crizelor internaţionale, Iaşi, Institutul

european, 2006. 9.

Gavriliuc, Alin – De la relaţiile interpersonale la comunicarea socială.

Ed. a 2-a - Iaşi, Editura Polirom, 2006. 10.

Ionescu, Mihail, O istorie trăită. Relaţii internaţionale. 1990-1995,

Editura Modelism, Bucureşti, 1996. 11.

Joseph S. Nye, jr., Descifrarea conflictelor internaţionale. Teorie şi

istorie, trad., Ion Vlădoiu, Editura Antet, 2005. 12.

Kolodziej A. Edward, Securitatea şi relaţiile internaţionale, Iaşi, Editura

Polirom, 2005. 13.

Micu, Simona Mirela - Relaţii publice şi comunicare internaţională

- Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006. 14.

McNair B., Introducere în comunicarea politică, Iaşi, Editura Polirom,

15.

McQuail, Denis ş.a. – Modele ale comunicării pentru studiul

2007. comunicării de masă, Bucureşti, Comunicare.ro, 2004.

16.

Mucchielli, Alex, Teoria proceselor de comunicare, Iaşi, Editura

Institutul European, 2006. 17.

Sburlescu, A., Comunicarea eficientă, Bucureşti, All, 2005.

18.

Stanton, N. Comunicarea, Bucureşti: Editura ştiinţă şi tehnică, 2007.

19.

Şelaru, Vasile, Comunicarea între informare şi manipulare, Bucureşti,

Editura All Beck, 2005. 20.

Victor Duculescu, Ipostaze ale diplomaţiei, Editura Militară, Bucureşti,

21.

Wilfried Loth, Istoria războiului rece, Bucureşti, 1998.

22.

Zodian M., Zodian V., România în Europa şi în lume 1990-2007,

1986.

Bucureşti, Editura Militară, 2007.