2 aspecte ale conflictelor intre superputeri in sec xx

Universitatea „Danubius” Galaţi Facultatea de Ştiinţe ale Comunicării Specializarea „Comunicare şi Relaţii Publice”

LUCRARE DE DIPLOMĂ

Îndrumător, Lect. univ. dr. ŞTEFAN GHEORGHE

Absolvent, Anghelina (Găinaru) Maricica

Galaţi, 2009

Tema lucrării: „ASPECTE ALE CONFLICTELOR ÎNTRE SUPERPUTERI ÎN SECOLUL XX”

2

CUPRINS

CAP. I – Aspecte ale conflictului........................................................................................................ 4 1.1. Definirea conflictului............................................................................................................... 4 1.2. Clasificarea conflictului........................................................................................................... 6 1.3. Caracterizarea conflictului....................................................................................................... 8 1.4. Soluţionare a conflictelor....................................................................................................... 10 1.5. Strategii folosite în conflict................................................................................................... 13 CAP. II – Negocierea din cadrul conflictelor....................................................................................20 2.1. Negocierea - modalitate de rezolvare a conflictelor...........................................................20 2.2. Poziţiile de deschidere.......................................................................................................... 28 2.3. Poziţiile de ruptură................................................................................................................ 31 2.4. Diferenţele culturale.............................................................................................................. 33 2.5. Stiluri de comunicare şi negociere ale statelor lumii .............................................................34 CAP. III – Factori care determină apariţia conflictelor pe plan internaţional.....................................41 CAP. IV – Aspectele comunicării pe timp de pace şi război în cadrul relaţiilor internaţionale ........55 4.1. Războiul şi pacea în viziunea diferitor şcoli de gândire din teoria relaţiilor internaţionale.....55 4.1.1.Şcoala realismului........................................................................................................... 58 4.1.2.Liberalismul..................................................................................................................... 61 4.1.3.Şcoala sociologică........................................................................................................... 65 4.2. Conflictele şi crizele din sistemul relaţiilor internaţionale în secolul XX si începutul secolului al XXI-lea..................................................................................................................................... 69 CAP. V - Studiu de caz: Analiza conflictelor după încheierea războiului rece................................71 CONCLUZII..................................................................................................................................... 84 BIBLIOGRAFIE................................................................................................................................ 89

3

CAP. I – Aspecte ale conflictului 1.1. Definirea conflictului

Conflictologia, ca ştiinţă a apărut la sfârşitul anilor 50 după o perioadă îndelungată de formare, de dezvoltare a ideilor şi a opiniilor conflictologice, mai întâi în filosofie, apoi în sociologie, psihologie şi alte ştiinţe. Înţelegem cu toţii noţiunea de conflict, dar totuşi este nevoie de o clarificare.

Cuvântul conflict este provenit de la latinescul „conflictus” – ce desemnează confruntare, sau „lovirea împreună cu forţă”.

Fiecare definiţie reflectă diferite particularităţi ca: •

stare deschisă;

•

luptă;

•

lipsa armoniei în relaţiile interpersonale, idei sau interese;

•

confruntarea oponenţilor.

În psihologie, noţiunea de conflict este folosită destul de des şi se referă la diferite fenomene.

De exemplu: noţiunea de conflict se foloseşte pentru descrierea comportamentului în grup, în care membrii se împotrivesc unii altora, sau aşa zisa rivalitate între indivizi. Ştiinţa contemporană susţine că un conflict este inevitabil în existenţa oricărei întreprinderi, deoarece întreprinderea reuneşte în grupuri de muncă indivizi cu personalităţi, mentalităţi, sisteme de valori diferite, de aceea menţinerea unei armonii perfecte este imposibile. Conflictele sunt inevitabile în orice grup social. În acest sens, conflictul poate fi definit ca stare tensionată care apare atunci când două sau mai multe persoane sau grupuri din cadrul organizaţiei trebuie să intre în interacţiune pentru a îndeplini o sarcină, a lua o decizie şi interesele sunt diferite sau acţiunile unei părţi determină reacţii negative din partea celeilalte.

4

Părţile sunt incapabile să soluţioneze problema şi controversa, se critică reciproc.

Părţile aflate în conflict îşi influenţează colegii, colaboratorii sau prietenii. Aceştia fie că se alătură uneia din părţile aflate în conflict, fie că rămân contra atât timp cît conflictul rămâne nerezolvat, performanţele organizaţiei sunt afectate, relaţiile de muncă ale celor implicaţi direct şi prin extensie, ale întregului grup sunt deteriorate.

De aceea diferiţi autori tratează definiţia de conflict sub diferite aspecte: •

Conflictul este o situaţie în care elemente în aparenţă incompatibile exercită

o forţă în opoziţie unul faţă de celălalt sau în direcţii diferite” (Heitler 1993).

•

Conflictul este conceput ca o sursă de schimbare a individului, a sistemului

în care evoluează (A. Neculau,1998).

•

Psihologul american K. Tomas înţelege prin conflict un proces care începe

atunci când una din părţile aflate în conflict consideră că a fost frustrată în raport cu cealaltă parte astfel faptul că o parte se simte frustrată în raport cu cealaltă este mai degrabă o condiţie care favorizează conflictul, şi nu este un conflict ca atare. În cazul când primul îşi spune nemulţumirea, iar celălalt găseşte o rezolvare la care cel frustrat va fi de acord atunci noi vom asista doar la evitarea conflictului si nu la conflictul ca atare.

Savantul american, Steers defineşte conflictul drept situaţii în care aşteptările unei persoane prin care sunt urmărite nişte obiective sunt blocate de o altă persoană.

Mai târziu concepţiile faţă de conflict au început să se nuanţeze. Ele sunt percepute atât ca nişte forţe pozitive cît şi negative. Într-o asemenea accepţie, conflictul este definit ca o stare tensionată generată de interferenţa dintre interesele a două sau mai multe persoane.

Consecinţa aceste idei este ca nu trebuie de eliminat orice conflict apărut, ci numai pe acele care este considerat ca un obstacol apărut în calea realizării unui obiectiv.

Mai mult ca atât unele surse ne informează că conflictele sunt benefice în cazul când sunt folosite ca instrumente de inovare sau schimbare. Analiza unor determinări demonstrează că deşi există caracteristici asemănătoare, nici una din ele nu poate fi luată drept universală.

5

1.2. Clasificarea conflictului Ştiinţa conflictelor clasifică aceste fenomene social–psihologice după diferiţi parametri. Din punct de vedere practic clasificarea conflictelor oferă o mai bună orientare în specificul manifestării şi, prin urmare, facilitează găsirea posibilităţilor şi căilor de rezolvare a lor.

Dacă în conflict sunt antrenaţi reprezentanţi din acelaşi nivel organizaţional, atunci conflictul este considerat ca desfăşurându-se pe orizontală, iar dacă în conflict participă reprezentanţi ai câtorva niveluri - atunci se consideră desfăşurat pe verticală.

•

Din punct de vedere al duratei şi evoluţiei lor, conflictele pot fi:

Spontane apar brusc - din cauze diferite întâmplătoare - sunt de scurtă durată şi se manifestă la nivel interpersonal.

Acute au cauze evidente sau cunoscute, o evoluţie scurtă, dar cu manifestări intense, posibilităţile de a le soluţiona sunt mai numeroase decât în cazul altor tipuri de conflicte.

Cronice au cauze ascunse, greu de identificat sau de depistat, care ţin la latura critică a personalităţii (ambiţii, dorinţe de putere, ranchiună) sunt mocnite, cu evoluţie lentă şi de lungă durată, se manifestă frecvent la nivelul interpersonal, dar pot sa apară şi între grupuri şi comportamente.

•

După durată şi tensiune se evidenţiază conflictele:

Puternice, dar trecătoare apar, în baza particularităţilor individuale psihologice ale personalităţii, se caracterizează prin agresivitate şi ostilitatea părţilor.

Acute şi îndelungate apar în cazul prezenţei contradicţiilor profunde.

Slab exprimate cu decurgerea

lentă apar în cazurile când contradicţiile sunt

nesemnificative sau când una din părţi este pasivă.

Slab exprimate şi trecătoare au crize superficiale şi poartă caracter epizodic.

•

După subiecţii implicaţi, conflictele se împart:

Intrapersonale sau intrapsihice sunt în funcţie de ciocnirea motivelor opus orientate ale personalităţii.

6

Interpersonale apar atunci când subiecţii conflictului sunt două personalităţi.

Integrupuri apare dintre o persoană şi grup.

•

În dependenţă de urmările sociale conflictele sunt:

Constructive – la baza lor stau contradicţii obiective. Conflictul constructiv are loc atunci când oponenţii nu încalcă limita normelor etice, relaţiilor de afaceri şi a argumentelor relaţionale. Conflictele constructive apar în urma unor confruntări de idei între părţi combinate cu găsirea de posibile soluţii pentru creşterea performanţelor, sunt extrem de numeroase, generate de cauze multiple şi în acelaşi timp, favorabile, după cum menţionează psihologul Judith R. Gordon, inovaţiei, creativităţii, schimbării şi adaptării.

Aceste conflicte pot fi menţinute la un nivel controlabil, asigură motivaţia personalului, ducând în cele din urmă la un comportament creator şi productiv. Rezolvarea acestui tip de conflict duce la rezolvarea relaţiilor dintre oameni şi dezvoltarea grupurilor şi cere mai întâi eliminarea neajunsurilor, a cauzelor ce au cauzat conflictul.

Distructive – de obicei au în calitate de temei cauze subiective şi poate apărea în două cazuri: Atunci când una din părţi insistă dur asupra propriei opinii şi nu doreşte să ţină cont şi de părerea celuilalt şi când unul din oponenţi recurge la aplicarea metodelor de luptă psihologică, îşi reprimă prin diverse metode partenerul, îl umileşte şi discreditează.

Conflictele distructive sunt generate cele mai dese ori de erorile manageriale.

•

După domeniile în care se manifestă, conflictele sunt:

Economice au la baza contradicţii economice.

Ideologice au drept temei opinii, convingeri, contradictorii.

Social cotidiene au la bază contradicţiile din sfera relaţiilor familiale.

•

În funcţie de obiect conflictele pot fi:

Reale – au un obiect real.

Nereale – nu au obiect.

Fiecare persoana inconştient sau conştient pe parcursul vieţii sale se întâlneşte cu un anume tip de conflict, iar ele pot fi divizate având la baza diferite strategii de provocare.

7

1.3. Caracterizarea conflictului Conflictele nu apar niciodată din senin. Fiecare conflict trebuie să fie caracterizat cît mai diferenţiat în dependenţă de cauzele obiective sau subiective ale apariţiei stării de conflict. Precum vulcanii, conflictele pot fi latente şi pot sta multă vreme în adormire. Ele pot de asemenea pe perioade lungi sa „bubuie” agitate de o furie stăpânită. Această furie izbucneşte ca efect al unor cauze imediate mai mult sau mai puţin. Dificultatea de a prevedea crizele ţine de diferenţa între cauzele fundamentale şi cauzele imediate.

Cauzele fundamentale1 nu are implicaţii în termeni calendaristici, iar cauzele imediate se referă la cauzele întâmplătoare. În cadrul practicii fiecare conflict trebuie sa fie caracterizat cît mai diferenţiat în dependenţă de cauzele obiective sau cauzele subiective ale apariţiei stării de conflict. Acest lucru este de mare importanţă atunci când acutizarea situaţiei este spontană şi constituie un element al tacticii de interacţiune conflictuală.

Aşadar cauzele apariţiei unui conflict pot fi diferite.

După concepţia lui Cricevschii (1996) pot fi evidenţiate 3 grupe mari de cauze ce provoacă conflictul: Prima grupa de cauze sunt provocate de procesul activităţii: •

Interdependenţa tehnologică şi legătura reciprocă a lucrătorilor, când

acţiune unui lucrător influenţează negativ asupra eficienţei acţiunii celuilalt. De ex: când acţiunea unuia anulează acţiunea tuturor; •

Transferarea rezolvării problemei de la verticală la nivelul relaţiilor pe

orizontală. De ex: lipsa instrumentelor şi tehnologiilor duce uneori la încordarea relaţiilor pe orizontală; •

Neîndeplinirea funcţiilor de serviciu în sistemul „conducător – subaltern”.

De ex: conducătorul nu asigura condiţii pentru desfăşurarea activităţii subalternilor sau subalternii nu îndeplinesc cerinţele conducătorului, fapte ce duc la cazul tipic de conflict pe verticală;

1

Pierre Birnbaum, Conflictele, în Raymond Boudon (coord), Tratat de sociologie,

Humanitas, 1997, p. 69.

8

•

Necorespunderea acţiunilor unui nou angajat, cu normele şi valorile

colectivului. De ex: angajându-se într-un colectiv nou, omul nu poate asimila imediat normele relaţiilor interpersonale ce domină într-un colectiv, acest lucru ducând la conflict.

A doua grupa de cauze sunt provocate de particularităţile psihologice ale relaţiilor umane: •

Simpatia şi antipatia reciprocă;

•

Atmosfera psihologică nefavorabilă în colectiv (existenţa unui grup ce sunt

în contradicţii permanente, deosebirile culturale şi altele); •

Comunicarea psihologică deteriorată (oamenii nu apreciază necesităţile

celorlalţi, nu ţin cont de starea lor psihologică); •

Încălcarea principiului teritorial (când se încalcă zonele empirice personale

stabilite).

A treia grupa de cauze sunt provocate de originalitatea personală a membrilor colectivului: •

Incapacitatea de a se autocontrola;

•

Nivelul scăzut de autorespect;

•

Anxietatea ridicată;

•

Agresivitatea;

•

Lipsa comunicării;

•

Cineva pretinde că o anumită greşeală este comisă din vina altuia;

•

Una dintre părţi nu – şi expune pe deplin necesităţile şi aşteptările; părţile

sunt în opoziţie; •

Cineva este mereu în defensivă;

•

Comportamentul uneia dintre părţi este dictat în exclusivitate de indici,

•

Una dintre părţi se ascunde în spatele „necesităţii de producţie”;

•

Una dintre părţi insistă asupra recunoaşterii propriei puteri;

•

Unul exploatează punctele slabe ale celuilalt;

•

Se face apel la vechile reproşuri;

•

Se ajunge în final la evidenţierea biruitorului şi a învinsului;

tactici;

9

•

La apariţia conflictelor pot duce şi anumite acţiuni ale oponenţilor

potenţiali. Din această cauză este foarte important să ne imaginăm şi să ne dăm seama care anume sunt acţiunile ce pot cauza conflict: •

Încălcarea eticii de serviciu, prin manifestarea grosolăniei, brutalităţii, aroganţei,

atitudinii nerespectuoase faţă de subalterni, minţirea lor, neîndeplinirea promisiunilor făcute, intoleranţa faţă de alte opinii, limitarea drepturilor subalternilor, folosirea situaţiei de serviciu în scopuri personale, încălcarea subordonării de conducere în relaţiile cu executorii, manipularea informaţiei, înjosirea subalternilor; •

Stimulările lucrătorilor, care se manifestă prin tactica eronată de aplicare a

stimulărilor şi pedepselor, prin stabilirea de salarii, prin critica defăimătoare a subalternilor, prin atitudinea bolnăvicioasă a conducătorilor faţă de autoritatea subalternilor; •

afirmaţia cum că cineva este suspectat de intenţii negative, manifestarea unei

neîncrederi deschise; •

întreruperea vorbitorului pentru expunerea propriei păreri, nereţineri;

•

sublinierea diferenţei între parteneri, dar exploatarea ei în interese proprii

ameninţări; •

aprecierea scăzută a efortului depus de unul dintre parteneri în munca comună;

•

impunerea permanentă a propriului punct de vedere;

•

încălcarea spaţiului fizic personal;

•

discutarea problemelor intime ale partenerului;

•

ignorarea dorinţei partenerului de discuţie de a găsi variante optime de

rezolvare a problemei.

Cauzele conflictului sunt fenomenele, evenimentele, situaţiile care anticipează conflictul şi în anumite condiţii de viaţă şi activitate a subiecţilor interacţiunii sociale, îl provoacă. Cauzele conflictului ies la iveală în situaţii concrete de conflict.

Lichidarea cauzelor este o condiţie necesară pentru rezolvarea conflictelor.

1.4. Soluţionare a conflictelor Deseori se întâmplă că reflectarea intereselor are loc inconştient şi atunci comportamentul în interacţiunea de conflict este afectat de o tensiune emoţională puternică şi poartă un caracter spontan.

10

Stilurile de soluţionare a conflictelor au fost caracterizate în felul următor: a.

Concurenţa – (lupta, forţarea, constrângerea) – cel ce alege strategia reiese mai

întâi de toate din aprecierea propriilor interese, considerându-le superioare, iar interesele adversarului sunt evoluate ca inferioare. Strategia „Concurenţa” se reduce, până la urmă, la alegerea unei variante din 2: interesul luptei sau relaţiile.

Alegerea în folosul luptei se deosebeşte prin stilul de comportare caracteristic modelului distructiv. În cazul aplicării acestei strategii se recurge la putere, forţa legii, autorităţi, legături etc. Stilul dat este raţional şi eficient în 2 cazuri. În primul rând, când este vorba de apărarea intereselor de serviciu la care atentează o persoană conflictuoasă. Aceasta din urmă este, de exemplu, nedirijabilă, frecvent respiră să – şi onoreze obligaţiile, lasă lucrul pe seama altora. În al doilea rând, când apare pericol pentru existenţa unei organizaţii, colectivităţi. În cazul dat se creează situaţia „Cine sunt eu....” şi omul, apărând interesele subdiviziunii sau organizaţiei, ocupă o poziţie dură. b.

Evitarea – se deosebeşte prin tendinţa persoanei de a ocoli conflictul. Stilul dat

se caracterizează prin tendinţă scăzută de apărare a intereselor personale. Dacă ambii subiecţi aleg stilul dat, atunci o vorbă de cedare reciprocă. Analiza „evitării” necesită luarea în evidenţă a 2 variante posibile: •

când obiectivul conflictului nu are semnificaţie deosebită pentru ambele părţi, şi

adecvat este reflectat în imaginea situaţiei de conflict; •

când obiectul conflictului are semnificaţie pentru una sau ambele părţi dar în

imaginile situaţiei de conflict se reflectă ca fiind nesemnificativ. În primul caz stilul dat duce la încheierea conflictului, iar în cel de – al doilea caz conflictul poate avea recidive. În ceea ce priveşte relaţiile interpersonale, ele nu suferă modificări serioase în aplicarea acestui stil. c.

Cedarea – persoana care se conduce de stilul în cauză ca şi în cazul „evitării”,

tinde să ocolească conflictul. Însă cauza evitării este alta. Orientarea spre interesele personale în cazul dat are un nivel scăzut, iar interesele oponentului sunt apreciate înalt. Astfel spus, omul care acceptă stilul „cedării” îşi jertfeşte propriile interese în favoarea intereselor adversarului.

Stilul „cedării” are asemănare cu stilul constrângerii. Asemănarea rezidă în alegerea 11

dintre valoarea obiectului conflictului şi valoarea relaţiilor interpersonale. Analizând stilul dat trebuie să se ţină cont de unele momente şi anume:

•

Uneori în stilul dat se reflectă tactica unei lupte hotărâtoare pentru victorie.

Cedarea poate fi doar un pas tactic în calea realizării scopului strategic principal.

•

Cedarea poate servi drept cauză a aprecierii inadecvate a obiectului conflictului

(subestimarea valorii lui pentru sine). În cazul dat stilul acceptat devine o iluzie şi ea nu duce la rezolvarea conflictului.

•

Stilul dat poate fi dominat pentru persoana în funcţie de particularităţile ei

individual – psihologice. Cedarea este caracterizată pentru personalitatea conformistă şi lipsită de conflict. Din această cauză stilul „cedării” poate atribui conflictului orientare distructivă.

Evidenţiind particularităţile stilului „cedare” este important să se aibă în vedere că utilizarea ei este îndreptăţită când conflictele de dezvoltare a conflictului nu s – au „copt”. În aşa cazuri stilul la care ne referim duce la împăcare, ea devine etapa importantă în calea rezolvării constructive a situaţiei de conflict. d. Compromisul – Acest stil se caracterizează prin echilibrarea intereselor părţilor implicate în conflict. Mai este numit stilul cedării reciproce. Compromisul nu dereglează relaţiile interpersonale, ci dimpotrivă contribuie la dezvoltarea lor.

Momentele care cer a fi luate în consideraţie sunt: Compromisul nu poate fi luat drept cale de rezolvare a conflictului. Cedarea reciprocă deseori devine etapă în procesul de căutare a rezolvării acceptabile a problemei.

Uneori compromisul poate epuiza situaţia de conflict. Aceasta se întâmplă atunci când se schimbă sau dispar circumstanţele care au provocat situaţia de conflict, tensiunea.

Compromisul poate lua o formă activă sau pasivă. Forma activă a compromisului se manifestă prin încheierea unor contracte clare, acceptarea unor obligaţiuni etc. Compromisul pasiv este nu altceva decât refuzul la careva acţiuni active îndreptate spre obţinerea anumitor cedări reciproce în careva condiţii. e. Colaborarea – acestui stil îi este specific un înalt nivel de orientare atât spre propriile interese, cît şi spre interesele concurentului. Stilul dat se formează nu numai în baza echilibrului intereselor, dar şi în temeiul recunoaşterii valorilor relaţiilor interpersonale. În procesul de analiză a stilului în cauză se atrage atenţia la unele circumstanţe printre ele sunt următoarele: Un loc important în alegerea acestui stil îl ocupă obiectul conflictului. Dacă acesta are o semnificaţie vitală pentru unul sau ambii subiecţi ai interacţiunii de conflict, atunci de 12

colaborare nu poate fi nici vorbă. În astfel de situaţii este posibilă doar alegerea luptei, concurenţei. Colaborarea poate avea loc numai atunci când obiectul complex al conflictului permite manevrarea intereselor părţilor opuse, asigurând coexistenţa lor în limitele problemei apărute şi dezvoltarea evenimentelor în direcţia favorabilă.

Acest stil include în sine toate celelalte stiluri (evitarea, cedarea, compromisul, concurenţa), ele jucând în procesul de colaborare un rol secundar, prezentându-se în funcţie de factori psihologi ai dezvoltării interrelaţiilor dintre subiecţii conflictului. Fiind unul din cele mai complexe, stilul colaborării reflectă tendinţa oponenţilor de a rezolva prin eforturi comune problema apărută.

De fapt în viaţa de zi cu zi fiecare persoană reacţionează spontan la o anumită situaţie.

Conştient sau inconştient îşi alege o anumită strategie de soluţionare a conflictului.

1.5. Strategii folosite în conflict

În literatura de specialitate se prezintă adeseori faptul că, în orice formă de interacţiune umană, este pusă în joc o anumită strategie sau o tactică. Orice formă de tactică implică o confruntare de voinţe, sentimente şi interese. Iată de ce trebuie de menţionat că nici una dintre aceste tactici nu este în sine rea sau bună, potrivită sau nepotrivită şi că ne găsim de multe ori în situaţii care pot să justifice una sau alta dintre aceste abordări.

Chiar dacă, de exemplu, în aparenţă ameninţările nu sunt o formă potrivită de gestionare, de management a unui conflict, ele pot fi interpretate ca un semn prin care cealaltă parte ne avertizează că sunt puncte în discuţie asupra cărora nu este dispusă sa cedeze.

Acest lucru ne poate oferi un avantaj în oferirea unui răspuns creativ, în dezvoltarea unor operaţiuni diferite, ca să ne dea posibilitatea oferirii unor punţi reale în comunicare şi a unei gestionări corecte a conflictului, nu doar parţiale, caz în care conflictul ar fi doar amânat şi ar apărea în scurt timp sub o altă formă. Mai precis, putem spune cu aceasta ocazie că, într-un mod aparent paradoxal, tacticele de comunicare pot fi folosite adesea pentru a avansa pe drumul şi în interesul colaborării. În acelaşi timp, cunoaşterea acestor tactici şi prezentarea lor subalternilor pot sprijini evitarea efectelor negative, pe care acestea le pot presupune în vederea consolidării unui climat pozitiv în cadrul echipelor de lucru, bazat pe încredere şi motivare reciprocă. Tacticele menţionate

13

aici sunt, în special, părţi componente ale escaladării conflictului, acesta sugerând utilizarea unui instrument de gradare a acestor tactici, de la cele mai uşoare la cele mai puternice, în funcţiune de dimensiunile (mărimea) conflictului. În acelaşi timp, a stăpâni interacţiunea voinţelor implicate în conflict înseamnă a nu cădea pradă unor reacţii spontane, fără o determinare logică şi raţională. Deseori se întâmplă ca o acţiune spontană, o reacţie impulsivă a adversarului să ducă la ,,alegerea" tacticii de soluţionare a conflictului.

Tactica premeditată poate fi o tehnica de comunicare eficace, o capcană retorică sau un truc psihologic. Ea ne ajuta să păstrăm controlul, sa preluăm iniţiativa. Tacticele aşa-zis "uşoare" intenţionează a demonstra ca iniţiatorul lor e o persoană care e impusă la tactici dure de situaţia prezentă. Ele nu epuizează situaţia şi nici actorii ei. Astfel, apare un motiv serios pentru care trecerea de la tactici slabe de confruntare la tactici dure să permită iniţiatorului conflictului să demonstreze ca cealaltă parte este responsabilă de escaladarea conflictului.

Tehnica ingraţierii (flatarea oponentului). După psihologii americani Jones şi Wortman (1973), ingraţierea reprezintă "o clasă de comportamente strategice ilicite desemnate a influenţa anumite aspecte bine definite în ceea ce-1 priveşte pe adversar, aspecte privitoare la activitatea unor calităţi personale". Este vorba de mai multe procedee: •

flatarea sau arta complementelor, reprezentând o clasa de tactici care exagerează

calităţile de admirat ale celeilalte părţi, în timp ce ii diminuează slăbiciunile; •

un set de tactici de ingraţiere (flatare) implică ceea ce autorii amintiţi mai sus

descriu ca fiind "conformitatea opiniei". În momentul în care ne exprimăm acordul cu părerile oponentului, putem crea impresia că avem în fapt aceeaşi opinie sau opinii identice cu partenerul de conflict - creând astfel o stare de spirit care induce atracţie reciprocă; •

de asemenea, autorii citaţi (mai apoi şi Godfrey) descriu câteva tactici de

autoprezentare care pot fi adoptate cu succes de un ingraţiator (flatator). Acestea vizează prezentarea propriilor calităţi în raport cu ceea ce se ştie despre oponent, astfel încât acesta să-1 considere pe ingraţiator extrem de valoros.

O astfel de abordare flexibilizează poziţia celeilalte parţi, fără a fi nevoie să se apeleze la un comportament coercitiv (de altfel mult mai costisitor pe planul relaţiilor interpersonale) şi se pot obţine concesii importante, ingraţierea fiind o modalitate ieftină şi eficientă de înclinare a unei balanţe conflictuale într-o parte sau alta.

14

Exista însă şi tactici mai subtile, un adevărat cal troian al elaborării conflictului, tactici ce presupun găsirea unei modalităţi de a crea confuzie (Porter) prin introducerea unei ruperi de ritm în tempoul adversarului. Aceasta rupere de ritm poate genera un decalaj de aplicare a structurilor acţionale. Distragerea atenţiei presupune, însă, şi o coordonată socială, în sensul ca acţiunile noastre pot sa fie susţinute de către ceilalţi participanţi la discuţie, creând astfel o presiune puternică asupra oponentului. Aşadar, în sens general, aceasta tactică cere devierea suspiciunilor celeilalte parţi, astfel încât să pară că dorim, în fapt, sa o ajutăm, şi să obţinem un avantaj prin intermediul acestei tehnici inteligente.

Ar fi bine sa mai enumerăm câteva tehnici şi tactici folosite în negociere, atunci când ne referim la incidenţa educaţională a unui tip de rezolvare a conflictelor: Tehnica mozaicului porneşte de la ideea că niciodată nu veţi obţine dintr-o dată ceea ce doriţi. Numita şi tehnica ,,paşilor mici" sau tactica ,,salami", aceasta se bazează pe ideea simplă că este mai uşor a obţine salamul feliuţă cu feliuţă decât tot deodată. Când cerem prea mult, prea repede, adversarul poate fi copleşit pentru moment şi are tendinţa de a se împotrivi. I se pare mult mai uşor să răspundă printr-un refuz. Pentru el devine tot mai dificil să continue jocul, sub stare de presiune. In schimb, prin obţinerea de avantaje parţiale repetate, cu un consum mai mare de timp şi răbdare, se poate ajunge mai uşor la o victorie totală, în final. Succesele mărunte pot trece neobservate, dar se pot cumula mai multe succese mici şi fără răsunet pentru consolidarea poziţiei şi obţinerea marilor realizări. Nu trebuie să ne aflăm în posesia întregului salam ca sa ne înfruptăm din el.

Metoda faptului împlinit este una riscantă, care poate genera conflicte. După îndeplinirea faptului, negociatorul prezintă problema celeilalte părţi, căreia îi propune s-o accepte, odată ce acţiunea discutata s-a produs deja.

Practica standard, deseori întâlnită în învăţământ, este cea care dispune ca o parte să ceara celeilalte părţi să-i accepte modul de a interpreta lucrurile, deoarece există rnulte alte cazuri similare; Retragerea aparenta pune negociatorul care o practică în ipostaza aparentei retrageri de la masa discuţiei când, de fapt, este vorba despre simulare, el rămânând interesat de problemă.

Scopul acestei retrageri este cel de a obţine concesii.

15

Omul bun-omul rău. Unul dintre membrii echipei adoptă o linie dură, inflexibilă, pe când celălalt rămâne prietenos, deschis spre negociere. Când "omul bun" prezintă o ofertă care în circumstanţele negative ale negocierii pare chiar prea bună, cealaltă parte o accepta.

Persuasiunea privită ca aparţinând acestui grup presupune că iniţiatorul conflictului să-1 convingă pe adversar să-şi diminueze cererile, întrucât această poziţie va fi avantajoasă chiar şi pentru el. Este o procedură interesantă care ne ajută să convingem adversarul că este în interesul lui să ne permită să avem un avantaj. În realitate însă, folosirea persuasiunii este un fenomen foarte delicat şi care nu poate fi aplicat superficial, fără riscul de a compromite relaţiile dintre părţi, deoarece, mai devreme sau mai târziu, oponentul va cere o dovadă evidentă a avantajului pe care i-1 promitem în schimbul avantajului pe care ni-1 oferă. În 1966, Freedman şi Fraser au "demonstrat că a obţine complezenţa unei persoane în faţa unei cereri de mică însemnătate creşte substanţial probabilitatea ca persoana dată să dea, ulterior, curs unei cereri mari". Potrivit lui Cialdini, acţiunea opusa celei descrise mai sus poate duce la complezenţa, deci la rezultatele asemănătoare. De exemplu, formularea unei cereri excepţionale la început - cel mai probabil respinsă de către partenerul nostru de negociere - poate să implice o acceptare ulterioară în cazul formulării unei cereri moderate, lucru ce se produce pentru ca persoana care refuză la început nu se simte bine în acea situaţie şi încearcă să facă ceva pentru a nu părea în continuare, în propriii săi ochi şi în ochii celor din jur, drept persoana nerezonabilă. Este vorba despre ceea ce cercetările de psihologie socială au denumit norma de reciprocitate. Astfel, dacă cineva face un bine unei alte persoane, aceasta se va simţi motivată să facă, la rândul său, acelaşi tip de gest. Mai precis, dacă într-o negociere cineva face primul o concesie, cealaltă parte se va simţi datoare să aibă o conduită de reciprocitate.

Tehnica obligaţiilor irevocabile este foarte bine ilustrata de un citat din Social Conflict: "Aşa cum se putea vedea în vechile filme cu James Dean şi Marion Brando, există un loc numit <laşii> (chicken) în care doi participanţi conduc fiecare o maşină, cu viteză mare, în sens opus unul altuia, astfel încât să se poată întâlni, coliziunea lor provocând moartea celor doi. Cel ce pierde în acest joc este cel care întoarce maşina primul, fiind considerat laş, dar el salvează viaţa lui şi a celuilalt" (Rubin, Pruitt, Kim, 1994). Ideea acestei tehnici este aceea de a arunca întreaga responsabilitate pe umerii celuilalt, deoarece doar aceasta poate face ceva ca să salveze situaţia (în acelaşi timp însă, el este învins de acea renunţare). Aceasta tehnică este foarte des întâlnită la nivelul elevilor şi chiar a studenţilor (spre exemplu, modul în care adolescenţii preiau obiceiul fumatului poate fi o rezultantă a tacticii obligaţiunilor irevocabile).

16

Tactica lui DA... DAR. Este genul de tactică care ne face mai agreabili pentru partenerul de negociere. Nu costă nimic. Diplomaţii nu spun niciodată NU. Ca şi negociatorii buni din toata lumea, ei au învăţat acest lucru de la asiatici. Întors din lungul său drum asiatic, Marco Polo, unul dintre cei mai buni negociatori, scria că a întâlnit adevărate şcoli în care erau formaţi solii şi purtătorii de cuvânt ai căpeteniilor mongole şi tibetane. Aceştia primeau, seara, atâtea vergi la tălpi câţi NU le scăpau peste zi de pe buze. Oamenii urăsc faptul de a fi negaţi, contestaţi, contrazişi. ,,NU" este o negaţie directă şi categorică ce taie rupe şi loveşte.

Prezintă riscul de a ofensa partenerul si de a bloca discuţia. “NU" irită şi înverşunează.

Este lipsit de delicateţe. Oamenii cu tact îl evită cu multa grijă. Exprimată simplu, clar şi fără echivoc, negaţia ,,NU" rămâne fără variante de opţiune ulterioară. Nu lasă loc de întors. În schimb, o formulare de genul ,,DA...DAR" poate fi folosită cu sensul de negaţie, păstrând şi alte două variante de opţiune.

Ea are trei nuanţe posibile: una care înseamnă ,,DA", una care înseamnă ,,POATE" şi încă una care înseamnă chiar ,,NU". Oricând se poate continua pe varianta dorită.

Secretul lui “DA... DAR" este acela ca permite formularea opiniei proprii ca pe o continuare a ceea ce a spus partenerul şi nu ca pe o contrazicere directă a opiniei acestuia.

Tactica falsei oferte. Pe scurt, se poate caracteriza ca ,,un truc de negociere cu puţin teatru".

Negocierea preţului este mai întotdeauna un joc cu sumă nulă, în care unul nu poate câştiga fără ca celalalt să piardă. Pe cît posibil, adversarii se manipulează între ei, măcar până la limita loialităţii şi moralităţii.

Una dintre tacticile oarecum neloiale, întâlnită rar în manuale şi des în practică, este aceea în care cumpărătorul face vânzătorului o ofertă de preţ atrăgătoare pentru a elimina concurenţa şi a-1 motiva în derularea tranzacţiei. O data ce a obţinut acest lucru, el găseşte un motiv pentru a-şi modifica oferta iniţială.

Apoi începe ,,târguiala" prin care convinge vânzătorul să accepte noua ofertă, de regula mult mai moderată. Pe cît posibil, vânzătorul este pus în situaţia sa nu prea să mai aibă de ales.

Tactica mituirii. Apreciem că este o tactică total neloială care se bazează pe slăbirea rezistenţei psihologice a adversarului pus în situaţia să accepte daruri mai mici sau mai mari.

Deşi rar întâlnită în manuale, fie ca cerem, fie ca nu şi oricât am condamna-o de (ne)sincer, această tactică este posibilă, în practica negocierilor, oriunde în lume. La capitolul 17

corupţie.

Mita se poartă, fie şi numai pentru simplul motiv că negocierile sunt purtate de oameni cărora nimic din ce-i omeneşte nu le este străin. Tactica mituirii este favorizată atunci când negocierile sunt purtate prin intermediari insuficient motivaţi de pe partea pe care o reprezintă.

Desigur, exista o diferenţă majoră între protocol şi cadou, pe de o parte, şi mita pe de alta parte. Există însă şi asemănări majore.

Rolul protocolului şi cadoului oferit clientului sau partenerului de negocieri este acela de a amorsa o atitudine psihologică şi un comportament favorabil celui care oferă. În afaceri, funcţia cadoului şi protocolului este una pragmatică şi nu una filantropică. Micile atenţii plasate pe masa tratativelor (pixuri, calendare, brelocuri, agende, cafele, băuturi etc.) sunt, până la un anumit nivel, absolut fireşti şi au rolul de a crea o ambianţa favorabilă negocierilor.

Uzanţele diplomatice ale unor state limitează protocolul şi atenţia la cel mult un prânz (sau dineu) acceptat pe cheltuiala gazdei.

Adevărata mituire începe de la pragul valoric peste care “atenţia” reîncepe să fie acceptată. Pragul depinde de demnitatea, onestitatea, averea, lăcomia, şi gradul de risc la care se pretează negociatorul.

Din acest punct de vedere, prudenţa poate lua în considerare şi faptul ca orice negociator are preţul lui. Nu se va compromite pentru mai puţin decât acest preţ.

Relaţiile de afaceri stabile pe termen lung pot fi compromise prin mită, dar favorizate prin cadouri mari. Diferenţa dintre cadou şi mită rămâne una psihologica şi strategică.

Legea rămâne neputincioasă atâta timp cît dai sau primeşti într-un cadru confidenţial.

Tactica presiunii timpului. Aceasta tactică se bazează pe ideea simplă după care, mai întotdeauna, există un program de negocieri şi o agendă de lucru a negociatorilor. Aceste elemente pot fi organizate şi manipulate astfel încât problema delicată să rămână la limita expirării timpului alocat procesului de negociere. În acest scop, se pot folosi orice tertipuri şi manevre de ocolire, amânare. Spre sfârşitul negocierilor, de obicei, lucrurile încep să se precipite.

Unul dintre partenerii de discuţie trebuie să prindă avionul sau trenul, etc. În asemenea condiţii, ritmul negocierilor trebuie grăbit şi adversarul poate comite uşor erori.

Una dintre manevrele simple, dar eficace pentru întârzierea finalului, este recapitularea şi desprinderea de concluzii intermediare.

Alte manevre de anulare pot fi bazate pe invocarea lipsei unor documente, pe starea sănătăţii cuiva, plecarea în concediu, pe nevoia de deplasări urgente etc.

18

Dacă sunt folosite cu succes, tacticile îl forţează pe celălalt să lucreze astfel încât să rezolve conflictul.

Aceste tactici, precum şi multe altele se regăsesc în mod conştient la nivelul unor strategii de comunicare şi relaţionare pe care angajaţii le folosesc în special în interiorul grupurilor de discuţie.

19

CAP. II – Negocierea din cadrul conflictelor

2.1. Negocierea - modalitate de rezolvare a conflictelor În rezolvarea conflictelor o importanţă majoră o are metoda negocierii. Situaţiile de negociere sunt de o varietate extraordinară; se întâlnesc diverse roluri, statusuri, culturi, stări sufleteşti, cunoştinţe, tendinţe, motivaţii, speranţe şi temeri. Negociem zilnic şi peste tot, în diferite posturi sau poziţii. De aceea este destul de dificil de a scrie despre negocieri şi de a defini termenul.

După Dicţionarul de sociologie, negocierea "este un proces interacţional care implică două sau mai multe entităţi sociale (persoane, grupuri, instituţii, organizaţii, comunităţi), cu interese neomogene ca intensitate şi orientate, în schimburi reciproce de informaţii, schimburi reglementate de reguli implicite şi /sau explicite, având menirea de a conduce la stabilirea unui acord, la transferul unor bunuri echivalente sau, în general, la adoptarea unei soluţii reciproc acceptabile pentru o problemă care le afectează interesele".

Negocierea este o cale fundamentală prin care obţinem ceea ce dorim de la alţii.

Negocierea este o comunicare în ambele sensuri care duce la o înţelegere atunci când cele două părţi au interese comune şi altele opuse.

Un expert în problematica negocierilor, Dan Voiculescu2, considerând-o ca o forma de comunicare în relaţiile interumane, afirmă că relaţiile dintre negociere şi satisfacerea nevoilor îmbracă forma unor tranzacţii care, de regula, trebuie sa fie reciproc avantajoase. El înţelege prin negociere "o tranzacţie ale cărei condiţii nu au fost fixate”.

Importanţa comunicării în cadrul negocierii este susţinută şi de savanţii Rantrop şi Straton (1997), după care, negocierile efective depind de modul în care are loc comunicarea între negociatori.

J. Wall jr. (1983) defineşte negocierea drept "un proces în care două sau mai multe părţi schimbă bunuri sau servicii şi încearcă sa fie de acord cu valoarea pe care schimbul o are pentru ele. Negocierea este, probabil, cea mai folosită strategie de rezolvare a 2

Voiculescu, D. - "Negocierea - o formã de comunicare în relaţiile interumane", Ed.

Ştiinţificã, Bucureşti, 1991, p. 77.

20

conflictului intergrupuri. În esenţă, negocierea este o formă de compromis.

Negocierea reprezintă procesul de încheiere a unor convenţii, contracte sau acorduri între o unitate şi un grup sau grupuri de angajat, cu privire la ansamblul condiţiilor de muncă şi salarizare, sau la o serie de garanţii sociale. Înainte de a începe negocierea propriu-zisă, o etapă foarte importantă o reprezintă pregătirea negocierii, utilizându-se cele trei pârghii de bază care stau la îndemâna negociatorului competent: informaţia, puterea, timpul. a. Informaţia, indiferent de natura ei (nevoile, interesele, dorinţele şi constrângerile adversarului, date biografice despre el şi familie, competenţa profesională, etc.) este o resursa importantă în negociere, mai ales atunci când nivelul de încredere reciprocă este redus.

Acţiunea de strângere a informaţiilor trebuie începută cu mult timp înainte de negocierea propriu-zisa. Informaţia poate fi strânsă de la oricine îl cunoaşte pe adversar sau a lucrat, negociat cu el. O bună sursa de informaţii sunt concurenţii lui. Se pot obţine, de asemenea, informaţii chiar de la adversar pe parcursul negocierii, dacă se adoptă un stil de comunicare ce nu generează starea defensiva şi nu trezeşte nici o bănuială. Indicii în legătura cu ce se întâmpla de partea adversarului pe parcursul discuţiilor se pot obţine dacă se acorda atenţie mesajelor nonverbale, inclusiv celor paraverbale.

Informaţia are un rol important în negociere şi prin felul în care este "dozată" atunci când este transmisă şi prin repetarea ei într-un anumit scop. De exemplu, o idee care apare pentru prima data in discuţie ar putea sa şocheze şi sa genereze rezistenţa, dar repetând-o, o dată instalată obişnuinţa, va genera o rezistenţă tot mai slabă, puterea de convingere crescând. Ideile noi, schimbarea, în general, se accepta mult mai uşor daca sunt introduse în paşi mici, consecutivi. b. Puterea în contextul negocierii este definită drept "abilitatea de a induce îndeplinirea unor lucruri, de a exercita control asupra oamenilor, evenimentelor, situaţiilor, propriei persoane"; puterea trebuie sa fie "un mijloc de transport spre o destinaţie", nu un scop în sine, sa fie "o forţă neutră, care să împingă lucrurile în direcţia dorită."

Exista mai multe surse de putere la care se poate apela in cadrul negocierii: Puterea competiţiei - ori de câte ori evidenţiem existenta unei competiţii în legătură cu ceva ce posedam sau depinde de noi, valoarea acestui "ceva" create in fata adversarului; 21

Puterea legitimităţii - este puterea pe care o are, de exemplu, un document scris.

Cuvintele, semnele tipărite au înglobat în ele un anume fel de autoritate şi majoritatea oamenilor nu o contestă; Puterea principiilor eticii şi moralei - este o sursă de putere care are efect numai asupra acelora care împărtăşesc acelaşi sistem de valori etice şi morale la care se apelează; Puterea asumării riscului - prin asumarea unor riscuri bine judecate se poate apăra de tendinţa adversarului de a manipula. Ca forma extremă de risc este "bluful" (risc fără acoperire); Puterea angajării - constă în câştigul de cauza care se poate obţine dacă se reuşeşte implicarea acelora de la care se urmăreşte obţinerea unui lucru în luarea unor decizii; Puterea posedării de cunoştinţe profesionale - putem face apel la ea când cei din jur ne percep ca fiind specialişti, cu experienţă, mai pricepuţi decât ei; Puterea cunoaşterii nevoilor reale - constă în câştigul de cauză ca urmare a cunoaşterii acestora, fără expunerea lor adversarului; Puterea investiţiei - este puterea pe care o avem asupra persoanei care a investit in noi timp, energie, sentimente sau alte resurse; este o legătură direct proporţională între cantitatea resursei investite de adversar în noi şi dorinţa acestuia de a face compromisuri; Puterea ce rezulta din capacitatea de a răsplăti sau pedepsi - este puterea de a controla comportamentul cuiva care crede ca putem acţiona într-un mod pozitiv sau negativ asupra a ceva important pentru el; Puterea identificării - este puterea pe care o avem asupra cuiva care se identifică cu noi; Puterea precedentului - izvorăşte din tendinţa normală a oamenilor de a face lucrurile aşa cum au fost făcute şi înainte (evitarea efortului de schimbare); Puterea perseverenţei - este puterea pe care o are acela care insistă, este tenace şi consecvent; Puterea abilităţii de a convinge - este puterea pe care o avem dacă suntem corect înţeleşi, dovezile si argumentaţia este foarte bună, ideea transmisă satisface nevoile şi dorinţele interlocutorului; Puterea atitudinii - ţine de puterea pe care o avem daca abordăm negocierea ca pe un simplu joc, nu ca pe un eveniment de care depinde viaţa noastră. c. Factorul de limitare a timpului poate fi folosit pentru a exercita presiune asupra adversarului. Se vorbeşte chiar despre o "putere " a timpului în procesul negocierii: cel care 22

este constrâns să se grăbească trebuie să accepte o ofertă mai proastă. Adesea este folosită apropierea de ora mesei, a unei şedinţe, a unui eveniment important, a orei de plecare a avionului, tocmai pentru a forţa acceptarea unei soluţii. În negociere, toate acţiunile importante, concesiile, compromisurile intervin în apropierea termenului "limită", când nivelul de stres al celui care are termenul limită cel mai acut create.

Trebuie ţinut cont de faptul că şi adversarul ar putea avea un termen limită, de aceea este mai bine să-1 considerăm flexibil, chiar negociabil. Înainte de a respecta un anumit termen, trebuie evaluate avantajele şi dezavantajele respectării lui. Răbdarea este o calitate de baza în negociere. Este important de asemenea să se cunoască momentul potrivit pentru a face "oferta" sau "contraoferta" . Există unele situaţii care favorizează acest moment.

Orice negociere include pe parcursul desfăşurării sale mai multe elemente ce acţionează intr-o manieră interactivă, constituind un veritabil "câmp de forţe" prin care se manifestă dinamica derulării procesului de negociere. Referindu-se la structura procesului în discuţie, Christophe Dupont menţionează existenţa a cinci elemente fundamentale, suficiente pentru a defini existenţa dinamică a negocierii: obiectul negocierii, contextul, miza negocierii, raportul de forte existent intre negociatori şi negociatorii înşişi.

Obiectul negocierii nu este întotdeauna uşor de identificat sau precizat; el depinde atât de domeniul în care se manifestă (comercial, social, diplomatic, interpersonal) fiind mai mult sau mai puţin complex, separabil faţă de momentele negocierii cît şi de gradul de subiectivitate al negociatorului. Uneori negociatorii nu au decât o vaga idee asupra a ceea ce doresc cu adevărat să negocieze, alteori prezintă o atitudine neutră determinate de o anumita miză prioritară. Dacă negocierea se circumscrie unui obiect, obiectul se circumscrie unui context.

Acesta se manifestă sub forma unor cercuri concentrice începând cu un context global al negocierii în care se înscrie cel particular cu infinite variabile de a căror importanţă este necesar sa se ţină cont.

Miza (rezultatul scontat, intenţia urmărită) reprezintă un element de importanţă capitală în cadrul negocierii, fiind considerată ca un ansamblu de interese, preocupări, cerinţe, constrângeri şi riscuri resimţite de negociatori într-un mod mai mult sau mai puţin explicit. Una din trăsăturile dominante ale negocierii este reprezentată de efortul întreprins 23

de fiecare dintre participant de a-şi promova sau apăra interesele, de a răspunde preocupărilor, de a-şi atinge obiectivele, cu alte cuvinte, de a-şi satisface aspiraţiile şi cerinţele. Interese, preocupări, obiective, aspiraţii şi cerinţe, toate reprezintă resorturile esenţiale ale negocierii, toate împreună determină poziţia negociatorului ca factor motor al unui mecanism dinamic.

Negocierea plasează faţă în faţă indivizi ce dispun în mod individual, fie de resurse, fie de atuuri mobilizatoare, inclusiv vulnerabilitatea sau elementele de slăbiciune ale celuilalt. Confruntarea dintre cele două capacităţi neechivoce reprezintă raportul de forte ce poate fi favorabil /defavorabil pentru unul sau altul dintre parteneri, creând raporturi de dezechilibru sau relativ echilibru in diferite momente şi în mod sigur un raport reciproc de dependenţă.

Ultimul element fundamental al oricărei negocieri este reprezentat de dinamica relaţională ce se instalează şi se dezvoltă între partenerii de negocieri şi care rezultă din confruntările comportamentale ale negociatorilor. Ca urmare, este dificil de realizat o separare între procesul de negociere şi negociatori. Mulţi cercetători în domeniu acorda aspectului relaţional o importanţă crucială, strategiile, tacticile şi tehnicile vehiculate în negociere bazându-se pe impactul pe care relaţiile între parteneri se consideră ca il pot avea asupra derulării negocierii. În concluzie putem spune că procesul de negociere se manifesta sub forma unei succesiuni de etape, nu neapărat linear, în care se manifestă cu pregnanta rolul negociatorului în cadrul limitelor impuse de elementele cooperante sau conflictuale.

Orientarea data de negociatori procesului poate fi predominant cooperantă /integrativă sau predominant conflictuală /distributivă.

Negocierea predominat integrativă este orientată către respectarea aspiraţiilor negociatorului - partener, în aşa fel încât partea adversă sa considere rezultatul ca satisfăcător; ea tinde să menţină, să consolideze şi sa intensifice calitatea relaţiilor între parteneri, fiind orientată mai mult spre solidaritatea reciprocă, decât spre antagonisme.

Motivaţia adoptării unei asemenea atitudini este determinată de dorinţa /nevoia de a crea şi dezvolta un climat de încredere, reciprocitate şi credibilitate, de a diminua riscurile printr-o mai mare stabilitate acordată soluţiei negociate.

La polul opus, negocierea tinde să-i separe pe protagonişti în funcţie de autoritatea de care dispun făcându-i sa se comporte de pe poziţii de câştigător, evitând poziţia de 24

"perdant". Ea se manifesta ca o "înfruntare" în care se caută să se câştige totul prin supunerea completă a celuilalt, impunându-se o soluţie ce apare mai mult ca un dictat.

Asemenea negocieri se derulează în cazul unei opoziţii de interese clare, când compromisul este dificil de realizat sau chiar imposibil şi când una din părţi este nevoită să cedeze în numele realismului.

Procesul de negociere este caracteristic oamenilor şi este un proces prin natura sa subiectiv pentru că oamenii îl raportează la diferite valori care le aparţin, mai exact negocierea este un proces în urma căruia fiecare om poate fi în anumite condiţii câştigător.

Negocierea este un proces orientat spre atingerea unor obiective, cei implicaţi dorind să-şi satisfacă anumite necesităţi.

De asemenea, negocierea poate fi considerată un proces participativ, neputând fi realizat de către o singură persoană. Procesul are la bază o interacţiune de idei, de raţionamente desfăşurat la nivelul limbajului. Orice dorinţă care implică satisfacţie, ca şi orice necesitate care trebuie satisfăcută se transformă într-un proces de negociere, iar succesul negocierii este diferit în funcţie de comportamentul uman, de reacţiile şi conduitele individuale.

Negocierea este un proces dificil de definit, deoarece implică în mod necesar oamenii, care prin natura lor sunt diferiţi în reacţii sau în modul de a gândi. Practic fiecare om poate avea propria definiţie a negocierii, ceea ce firesc, având în vedere că fiecare persoană înţelege şi exprimă un proces pe baza modului său de percepţie.

Negocierea porneşte de la faptul că fiecare are nevoi şi interese directe pe care vrea să şi le satisfacă. Întotdeauna când interesele şi nevoile ambelor părţi au fost luate în considerare, negocierea s-a încheiat cu succes.

Neluarea în considerare sau ignorarea nevoile manifestate de către una dintre părţi poate duce la eşuarea procesului de negociere, sau la probleme pe termen mediu întro colaborare. Negocierea nu este un proces de identificare a unui învins sau a unui învingător, deşi există situaţii în care acest lucru se poate întâmpla. Scopul este de a obţine un aranjament echitabil pentru fiecare dintre părţile implicate în acest proces.

Negocierea este un proces tranzacţional ale cărui condiţii nu au fost fixate.

Negocierea este arta vânzătorului care descoperă preţul maxim pe care cumpărătorul este dispus să-l plătească, fără a divulga preţul minim pe care el însuşi este gata să-l accepte.

Comportamentul uman poate determina evoluţia negocierii prin alterarea relaţiei 25

de cooperare sau prin producerea intenţionată a unor situaţii conflictuale pe parcursul procesului.

Aceste stări vor evolua în funcţie de comportamentul negociatorilor, care la rândul său este determinat de natura umană şi de poziţia subiecţilor care participă la negociere.

Negocierea presupune în cadrul inter-relaţiei un set de concesii reciproce repetate până la atingerea echilibrului, pe care fiecare îl apreciază în funcţie de informaţiile de care dispune şi de nevoile sale. În funcţie de obiectul negocierii, pot exista negocieri personale (în interes propriu) sau colective (negocieri în interesul unei colectivităţi).

Pot apărea diferenţe de comportament ale persoanelor implicate în negociere datorate relaţiei dintre negociator şi obiectul negocierii, dar şi în funcţie de negociator ca membru al societăţii şi societatea însăşi.

Exemplele cele mai elocvente în această situaţie sunt negocierile condiţiilor salariale ale unui individ, şi negocierea contractelor colective de muncă, caracteristice discuţiilor dintre sindicate şi patronat.

Aceste negocieri sunt extinse în societăţile democratice între sindicate sau confederaţii sindicale şi administraţia centrală în stabilirea unor indici de comun acceptaţi pentru salariul minim pe economie, codul muncii, etc. Continuând acest exemplu, nesatisfacerea necesităţilor şi dorinţelor părţilor în astfel de negocieri în interesul unei colectivităţi duce la întreruperea discuţiilor şi a unor probleme sociale de amploare cu consecinţe importante. În situaţia acestor tipuri de negocieri trebuie avut în vedere de către ambele părţi faptul că obiectivul principal este realizarea unui acord de voinţă, a unui consens, şi nu obţinerea unei victorii. Orientarea esenţială a negocierii este spre obţinerea de parteneriate şi nu de adversari. Partenerul de negociere nu este un adversar. De aceea negocierea trebuie văzută ca un amplu proces cooperant.

Negocierea este un proces care necesită o pregătire anterioară amănunţită. Această pregătire este orientată pe stabilirea cu exactitate a obiectivelor negocierii, mai exact ce anume dorim să obţinem. Dacă procesul de pregătire s-ar opri în acest punct el ar fi incomplet. După stabilirea obiectivelor personale, trebuie avute în vedere şi o anticipare a obiectivelor partenerului de negociere.

26

Anticiparea cu cea mai mare precizie a acestor obiective poate simplifica foarte mult toată munca. Stabilirea obiectivelor şi a punctelor de ruptură, sunt esenţiale.

Negocierea este un proces controlat.

Un element foarte important al procesului de negociere este să ştii când să te opreşti. Negocierea un este un proces care se desfăşoară în intervale de timp foarte mari.

Acest proces are un scenariu, bine stabilit în mod tacit de către cele două părţi, are introducere, are momente de abordare a problemei, de analiză şi de formulare a concluziilor sau ofertelor finale. Fără îndoială, un negociator experimentat nu iroseşte timpul în mod inutil. Durata procesului de negociere trebuie să fie potrivită, fără a fi întins prea mult. Momentul de referinţă este atingerea punctului critic. Un negociator bun va sesiza în cadrul procesului apropierea punctului critic şi va şti să se oprească înainte de atingerea acestuia.

Punctele critice determină rupturile şi relaţiile necontrolate, tensionate, distructive.

Se acceptă că trebuinţele şi satisfacerea lor sunt numitorul comun al negocierii.

Dacă oamenii nu ar avea trebuinţe nesatisfăcute, ei nu ar negocia niciodată. Negocierea presupune că atât negociatorul cât şi partenerul său doresc ceva. Acest lucru este adevărat chiar dacă scopul celor doi este de a menţine un status quo. Este nevoie de două părţi motivate de trebuinţe pentru a demara o negociere.

Diferitele domenii ale negocierii pot fi împărţite pe trei mari niveluri: 

Interpersonal - negociere între indivizi;



Inter-organizaţional, excluzând statele - negociere între organizaţii;



Internaţional - negocieri între state.

Trebuie reţinut că organizaţiile de orice fel nu pot acţiona prin ele însele, independent de oameni.

Se pot identifica două niveluri active ale trebuinţelor: nivelul trebuinţelor organizaţiei şi acela al trebuinţelor personale ale negociatorului.

Indivizii, prin identificare, deseori depăşesc graniţele structurii propriei lor trebuinţe şi mental devin parte a unui grup care acţionează la nivel organizaţional.

Ca o consecinţă, în anumite cazuri, o trebuinţă mai puţin bazală (de exemplu stima) va devansa o trebuinţă aflată la un nivel inferior în piramida trebuinţelor (de exemplu securitatea): marea majoritate a oamenilor nu doreşte război, dar identificarea acestora cu 27

naţiunea le permite să se lase convinşi să participe la un conflict, şi prin aceasta să-şi pună propria securitate în pericol.

Teoria trebuinţelor reprezintă de fapt situaţiile în care un negociator poate să analizeze şi să utilizeze analiza trebuinţelor sale şi ale partenerului de negociere.

Pe baza acestora se pot stabili mai multe tipuri de negociatori şi mai multe tipuri de negociere: 1. Negociatorul care lucrează pentru trebuinţele adversarului; 2. Negociatorul care îl lasă pe oponent să lucreze pentru trebuinţele sale; 3. Negociatorul care lucrează pentru trebuinţele amândurora; 4. Negociatorul care acţionează împotriva propriilor trebuinţe; 5. Negociatorul care acţionează împotriva trebuinţelor oponentului; 6. Negociatorul care acţionează împotriva trebuinţelor amândurora.

A. Maslow consideră că un om are trebuinţe fiziologice, de siguranţă şi securitate, dragoste şi apartenenţă, stimă şi statut, autorealizare, a şti şi înţelege.

Toate aceste trebuinţe ar putea influenţa în anumite momente întregul proces de reacţii al unui individ şi implicit procesul de negociere.

Berelson şi Steiner consideră că trebuinţele unui individ sunt: achiziţiile, proprietatea, menţinerea proprietăţii, refuzul de a da, împrumuta, agresivitate verbală sau fizică, suportivitate, dependenţă, respingere, deferenţă, afiliere, păstrare, empatie, asemănare, protejarea neajutoraţilor, umilire, atragerea atenţiei, recunoaştere, menţinerea distanţei psihologice, evitarea eşecului, apărare, dominare, contracarare, superioritate, construcţie, autonomie, atingerea scopurilor, explorare, satisfacerea curiozităţii, a da informaţii, a explica, joc, relaxare, ordine.

2.2. Poziţiile de deschidere Negocierea este bazată pe un dialog între partenerii de negociere. Fiecare dintre aceştia are stabilită o strategie. Poziţiile de deschidere reprezintă chiar primul pas în deschiderea discuţiilor, deoarece, după câteva minute de „încălzire” a discuţiei, părţile trebuie să-şi facă cunoscute uneia alteia ofertele iniţiale, denumite poziţii de deschidere.

28

Fiecare dintre părţi are de obicei stabilită dinainte oferta iniţială, lăsând loc pentru anumite intervale de negociere. Este de aşteptat ca ambele părţi să comunice oferte iniţiale negociabile, dar foarte importante pentru determinarea intervalelor de negociere. În ceea ce priveşte persoana care comunică prima oferta sa (poziţia sa de deschidere) există mai multe opinii. Unii autori consideră că cel care declară primul este cel dezavantajat în raport cu cel care declară ulterior, bazându-se pe regula că adversarul trebuie adus în postura de a vorbi primul, de a declara propria sa poziţie de deschidere (Pruteanu).

Argumentele aduse în favoarea acestei opinii sunt legate de evitarea situaţiei de a vorbi primul. Mai exact se consideră că persoana care a comunicat prima oferta sa, este dezavantajată pentru că interlocutorul ei poate deja să comunice o altă ofertă decât cea care intenţiona să o facă iniţial, ceea ce ar însemna că se poate afla cu un pas înainte.

Considerăm că această opinie este importantă, însă ar afecta prezumţia de proces cooperativ al negocierii. Mai mult decât atât, comunicarea primei oferte nu trebuie evitată sau considerată a fi un dezavantaj deoarece acest lucru poate fi însoţit de câteva elemente. În primul rând, comunicarea primei oferte, în funcţie de cum a fost realizată, poate produce următoarele efecte:  poate crea presiune asupra interlocutorului;  poate însemna o presiune şi o descărcare energetică care ar putea să pună interlocutorul într-o situaţie mai dificilă;  poate reprezenta un test al unei oferte ireale pentru a vedea reacţia interlocutorului;  poate testa viteza de reacţie a interlocutorului la oferte punctuale;  poate testa modul în care interlocutorul furnizează un răspuns negativ, sau modul în care solicită reformularea ofertei iniţiale;  poate reprezenta preluarea direcţionării discuţiei;  poate reprezenta verificarea obiectivelor anticipate anterior ale interlocutorului. Însă, modalitatea cea mai convenabilă de negociere este de a nu crea disconfort, situaţii de inferioritate sau de dominaţie de către nici una dintre părţi.

Accentul ar trebui pus pe modul în care se vorbeşte, cât se vorbeşte, cine vorbeşte mai tare şi cine controlează discuţiile.

29

De recomandat în această fază:  adoptarea unui comportament cordial şi colaborativ pentru a da partenerului şansa de a se adapta acestuia;  dezvoltarea perioadelor de topire a gheţii pentru obţinerea unui climat favorabil discuţiei;  stabilirea unui climat de siguranţă şi încredere;  climat propice stabilirii afacerilor.

Există câteva aspecte care trebuie avute în vedere în această fază:  există o perioadă scurtă de formare a climatului de discuţie;  atmosfera creată în această perioadă este durabilă şi de cele mai multe ori foarte dificil de schimbat ulterior;  atitudinea părţilor poate fi caldă sau rece, de colaborare sau defensivă;  ritmul de desfăşurare al negocierilor poate fi alert sau letargic;  chiar dacă s-a stabilit un climat pozitiv, aceasta se poate deteriora ulterior;  stabilirea unor raporturi de comunicare: mai oficială sau mai puţin oficială.

Prima comunicare a ofertei trebuie să aibă câteva caracteristici:  să fie exprimată pe un ton cooperativ, care să denote dorinţa de a încheia o înţelegere;  să fie de bun simţ (să nu ofenseze cealaltă parte);  să poată fi pusă în practică (există şi situaţii în care prima ofertă este acceptată imediat, fără a fi reformulată);  să nu reprezinte punct de ruptură;  să denote o disponibilitate spre deschidere şi mobilitate în negociere;  să respecte principiile şi valorile interlocutorului;  să fie generică sau personalizată pe nevoile interlocutorului (în funcţie de situaţie).

Observaţii:  nu respingeţi niciodată oferta interlocutorului în totalitate. Această atitudine duce la o ruptură imediată a discuţiilor, şi a negocierii.  nu răspundeţi pripit şi nu intraţi în contre verbale.  nu acceptaţi prima ofertă, deoarece dacă aceasta este convenabilă se pot obţine 30

condiţii mai bune;  nu respingeţi oferta chiar dacă financiar este neconvenabilă. Încercaţi să negociaţi serviciile pe care oferta le cuprinde;  încercaţi să determinaţi gradul de interes al interlocutorului pentru oferta dumneavoastră sau pentru produsele sau serviciile dvs.

Fiecare produs sau serviciu sau obiect al negocierii îşi poate merita preţul sau valoarea. Esenţialul într-un astfel de demers este de a arăta şi a de a explica proprietăţile sau caracteristicile care determină valoarea menţionată. Dacă utilitatea produsului este evidentă vor creşte şansele de soluţionare pozitivă a demersului de negociere.

Ofertele sunt întotdeauna însoţite de anumite condiţii. Acest lucru este esenţial pentru orice tip de negociere. Valoarea ofertei este un punct de negociere, dar condiţiile care însoţesc această ofertă pot fi decisive. În acest sens se utilizează pachetele de ofertă, adică includerea mai multor condiţii /servicii într-o ofertă care să ofere un avantaj interlocutorului, să-i micşoreze eforturile, şi să creeze un nou interval de negociere. Mai exact, atunci când valoarea ofertei a fost diminuată, pentru a se ajunge la o situaţie echitabilă, trebuie negociate condiţiile de realizare a acesteia. Eliminând din aceste condiţii, oferta poate deveni echitabilă.

Propunerile trebuie realizate printr-o metodologie permisivă, condiţională, şi câteodată intenţionat imprecisă. „...atunci am putea lua în calcul un termen de plată mai mare”. De cele mai multe ori se întâmplă ca negocierea să aibă loc în paralel pe mai multe pachete. Procesul este unul logic de tipul „dacă A şi B atunci suntem de acord cu C”.

2.3. Poziţiile de ruptură Poziţiile de ruptură sunt limitele de la care este posibilă satisfacerea intereselor comune ale părţilor negociatoare. Sau, după cum semnifică şi denumirea, sunt limitele maxime reale de suportabilitate ale uneia dintre părţi după care negocierea se rupe în mod automat.

Aceste poziţii de ruptură sunt fixate de către fiecare parte încă din faza de pregătire a întâlnirii de negociere, pentru care fiecare părţi fiind limita maximă /minimă la care poate ajunge, după care este nevoită să întrerupă negocierea. Aceste poziţii de ruptură sunt prin

31

natura lor secrete.

Concurenţa poziţiilor de ruptură PR = preţul maxim pe care cumpărătorul este dispus să-l plătească Pr = preţul minim pe care vânzătorul este gata să-l accepte. a) Poziţia de ruptură maximală a unui negociator este superioară poziţie de ruptură minimale a celuilalt, adică PR > Pr, caz în care tranzacţia este posibilă. b) Poziţia de ruptură maximală a unui negociator este inferioară poziţiei de ruptură minimale a celuilalt, adică PR < Pr , caz în care afacerea este teoretic imposibilă.

Concentrarea în cadrul negocierii parcurge mai multe faze, deoarece ea nu este constantă:  trebuie să fie la nivel înalt mai ales în partea de început a negocierii;  concentrarea iniţială slăbeşte foarte repede după aceste momente;  ceva mai târziu, descreşterea este mai puţin accentuată;  declinul continuă către final, când va reveni la cote foarte înalte;  această reîmprospătare a concentrării va fi doar pentru scurt timp;  orice prelungire a întâlnirii va avea un efect negativ asupra concentrării, deci neproductivă.

Starea fizică:  sănătate, fără a suferi de afecţiuni care pot distrage atenţia, sau de a diminua atenţia;  aer proaspăt;  temperatură potrivită.

Comunicarea:  când cele două părţi se întâlnesc, fiecare are în minte o reprezentare a situaţiei de fapt bazată pe informaţiile pe care le deţine anterior;  dacă atmosfera este tensionată, negociatorii se vor centra pe justificarea propriilor acţiuni şi nu vor asculta punctul de vedere al celorlalţi, nu-l vor înţelege şi nu-l vor aprecia;  un blocaj de comunicare serios poate conduce fie la blocarea negocierilor, fie la 32

o confruntare;  atunci când fiecare parte a câştigat mai multă informaţie, se pot câştiga noi suprafeţe comune şi o mai bună înţelegere a situaţiei;  pe măsură ce transmitem şi recepţionăm mai multă informaţie, avem o imagine din ce în ce mai completă a punctelor de vedere comune;  bariere posibile: ce se spune nu poate fi auzit (zgomot, lipsa concentrării, surzenie, distorsiuni în timpul transmiterii), ce se aude nu poate fi înţeles (educaţie, cunoştinţe tehnice, vocabular), ce este înţeles nu poate fi acceptat (atitudini, sentimente, experienţa anterioară, prejudecăţi), vorbitorul nu poate descoperi că ascultătorul a înţeles / auzit / acceptat ( ascultătorul e concentrat doar pe mişcările pe care le va face);  elemente necesare îmbunătăţirii comunicării: crearea unor condiţii optime, ordonarea perfectă în timp a fazelor negocierii, pregătirea şi prezentarea efectivă a informaţiilor, ascultarea efectivă, depăşirea barierelor unei a doua limbi;  impactul personal al negociatorului: vocea, elementele non-verbale, tăcerea, materiale vizuale ajutătoare.

2.4. Diferenţele culturale Diferenţele culturale sunt trăsături care sunt de puţine ori luate în calcul atunci când este vorba de negociere. Diversitatea culturală este un element care modifică atitudini, reacţii, sentimente. Europa este un spaţiu de o largă diversitate culturală, având în vedere că sunt vorbite aproximativ 210 de limbi sau dialecte diferite.

Oameni din ţări diferite se deosebesc prin valori, atitudini şi experienţă. Ei au forţe şi slăbiciuni diferite unii faţă de ceilalţi.

Procesul de negociere implică componenta de comunicare. Atunci când este vorba despre culturi diferite, este necesar să stabilească coordonatele unei comunicări interculturale, ca şi baze ale procesului de negociere. Abilităţile unui negociator trebuie să conţină şi aceste aspecte de comunicare interculturală.

Procesul de comunicare interculturală este strâns legat de învăţarea interculturală.

Ambele componente urmează etapele prezentate mai jos: 1. Etnocentrism (persoanele din grupul meu sunt importante ....restul sunt restul).

33

2. Descoperirea diferenţelor şi similitudinilor (începem să înţelegem că diferenţele există).

3. Înţelegerea (încercarea de a înţelege de ce există aceste diferenţe).

4. Respectare /acceptare (respectarea existenţei diferenţelor, chiar dacă nu ne plac. Şi valorile mele şi cele ale altor culturi au acelaşi drept de a exista).

5.

Apreciere /integrare (aprecierea unor anumite diferenţe şi integrarea acestora în

realitatea noastră).

6. Îmbogăţire (identitatea mea culturală se modifică).

Negociatorul trebuie să fie conştient de etapele acestui proces, nu numai de învăţare interculturală, dar şi de înţelegere a diferenţelor culturale atunci când are un interlocutor diferit din punct de vedere cultural. El trebuie să devină conştient de aceste diferenţe şi să îşi exerseze priceperea în a le exploata.

Trebuie, de asemenea, să fie conştient că alţi oameni lucrează altfel. Este important a le respecta modul de lucru diferit fără a fi servil în faţa lor, la limita de a nu crea tensiuni inutile. De exemplu, arabii sau chiar japonezii au un cult deosebit asupra politeţii şi detaliilor. În aceste zone nu se va realiza nici un contact fizic, de gen strângere de mâini.

Aceste tipuri de manifestare a respectului de salutare a unei persoane nu se poate realiza în mod absolut în acea zonă.

Diferenţele dintre culturile naţionale nu numai că influenţează acest comportament de suprafaţă, dar condiţionează totodată valorile fundamentale deţinute de negociatori.

Fiecare persoană aduce la masa de negocieri anumite presupuneri de care, deşi adânc înrădăcinate, e posibil să nu fie conştient.

2.5. Stiluri de comunicare şi negociere ale statelor lumii

În ceea ce urmează încercăm să scoatem la iveală unele dintre aceste presupuneri şi practici fundamentale. Una dintre cele mai semnificative distincţii se poate face între concepţii despre negociere ale americanilor şi ale europenilor.

Bulgarii. Stilul de comunicare şi negociere al bulgarilor este în mare parte asemănător cu cel românesc, mai ales datorită faptului că este vorba de două ţări vecine,

34

care au suferit influenţe comune.

Câteva elemente de interes sunt cele legate de comunicarea non-verbală. Sunt doar câteva ţări în Europa în care, în comunicarea non-verbală, înclinatul în faţă din cap, pe verticală, are semnficaţie de negaţie, iar înclinarea capului lateral orizontal înseamnă afirmaţie, mai exact chiar invers faţă de cum suntem obişnuiţi.

Moldovenii (Basarabenii). Stilul de comunicare al altui stat, vecin, este puţin nuanţat faţă de cel cu care suntem obişnuiţi. Stilul basarabean de comunicare este influenţat atât de stilul european (românesc) cât şi de stilul de comunicare şi de viaţă rusesc, sub influenţa cărora această ţară s‐a aflat pentru o perioadă lungă de timp. În acest spaţiu cultural, colaborările se construiesc pe principiul cunoaşterii foarte bine a partenerilor. Mai exact, până când nu se ajunge la o cunoaştere suficientă, nu se pot discuta lucruri serioase. De asemenea, spaţiile de comunicare sau negociere agreate sunt saunele şi restaurantele, apoi birourile.

Americanii. Stilul de negociere american este probabil cel mai influent din lume.

Este stilul care domină literatura şi pe care mulţi oameni încearcă să-l copieze.

Este caracterizat înainte de toate de personalităţi debordante care transmit instantaneu sinceritate şi căldură, personalităţi care sunt încrezătoare şi sigure pe ele şi care au uşurinţa de a trece imediat la o conversaţie exuberantă. Negociatorul intră în camera de negocieri încrezător şi vorbind afirmativ.

Negociatorul american, începând negocierile cu entuziasm, apreciază această atitudine de urmărire a câştigului economic. Forţele lui sunt mari în special în fazele de tocmeală ale negocierii.

El se mişcă natural cu rapiditate în aceste faze ale negocierii. Modul în care el „joacă” presupune că şi alţi negociatori ar trebui să fie guvernaţi de aceleaşi reguli. Îi admiră pe cei care sunt experţi în a se descurca în procesul de tocmeală şi pe cei care joacă după aceleaşi reguli ca şi el. El însuşi este expert în a folosi anumite tactici pentru obţinerea de avantaje şi se aşteaptă ca şi ceilalţi să aibă acelaşi profesionalism.

Cu acest tip de atitudine, concentrat pe procesul de tocmeală, negociatorul american este interesat de „pachete”. Un vânzător se aşteaptă ca cel ce cumpără să fie capabil să facă un bilanţ al pachetului pe care îl solicită; pe de altă parte, cumpărătorul se aşteaptă ca vânzătorul să ofere un pachet clar. Şi folosesc intenţionat cuvântul „pachet”, deoarece cuprinde ceva despre ideea de produs şi ceva mai mult despre forma în care acest 35

produs este prezentat.

Sunt deci patru caracteristici pe care le-am identificat în legătură cu abordarea negociatorului american:  exuberanţă;  profesionalism;  abilitate de a se tocmi;  interes pentru pachete.

Parţial, aceste caracteristici pot fi descoperite în istoria americană, la pionierii care căutau o nouă formă de a trăi, riscând enorm prin lărgirea frontierelor, fiind serios influenţaţi de instinctele comerciale ale locuitorilor evrei.

Germanii. Stilul de negociere german arată cu totul diferit. În special pregătirea pentru negocieri a germanilor este absolut superbă. Negociatorul german identifică înţelegerea pe care speră să o facă. El identifică forma exactă a acelei înţelegeri. Identifică problemele care consideră că ar trebui să fie cuprinse în negociere. Apoi pregăteşte o ofertă rezonabilă acoperind cu grijă fiecare chestiune a înţelegerii. În timpul negocierii, el va arăta elementele şi oferta clar, ferm şi afirmativ.

Nu este deschis compromisului în mod semnificativ. Tiparul negocierii este surprinzător de asemănător cu anumite interpretări ale caracterului german: direct, sistematic, bine pregătit, inflexibil şi nedispus să facă compromisuri.

Este un stil de negociere foarte puternic atunci când este practicat de negociatori pricepuţi. Forţele lui ies la iveală în special în faza de ofertă a negocierii. Odată enunţate, ofertele par să capete un grad de sfinţenie, aşa că partea de tocmeală este micşorată.

Cum se poate face faţă? Din punct de vedere al procedurii este de preferat ca cealaltă parte să se asigure ca explorarea şi declaraţiile proprii să aibă loc în faza premergătoare înaintării acestor oferte. Ei pot astfel să-şi prezinte perspectivele, dar trebuie să facă acest lucru tranşant, având în vedere că negociatorului german este atât de bun la a se pregăti şi se mişcă cu atâta naturaleţe şi viteză în faza de ofertare.

Francezii. Negociatorii francezi sunt recunoscuţi pentru trei caracteristici principale în înţelegerile internaţionale: multă fermitate, insistenţa de a folosi limba franceză la negocieri şi un stil de negociere fără doar şi poate lateral. Adică, preferă să facă o înţelegere schiţată, apoi o înţelegere de principiu, apoi să stabilească titulatura, şi aşa mai departe, acoperind pe rând întreaga lărgime a înţelegerii; aceasta contrastând cu modul 36

de abordare pas cu pas al americanilor. Şi, la fel ca de Gaule, ei au o mare capacitate de a câştiga spunând „non”.

Englezii. Sunt văzuţi de celelalte naţionalităţi ca fiind:  amatori, spre deosebire de profesionaliştii americani;  mai degrabă prost pregătiţi decât bine pregătiţi;  drăguţi, prietenoşi, sociabili, agreabili;  flexibili şi receptivi la iniţiative.

Nord europeni. Nord europeanul abordează negocierile mult mai tăcut decât americanii sau germanii. Există o anumită reticenţă în modul în care se implică din punct de vedere social la începutul negocierilor. Este tăcut, vorbeşte încet şi poate fi cu uşurinţă copleşit în această fază.

Este foarte deschis în declaraţiile pe care le face şi este dispus să ajute imediat cealaltă parte să obţină informaţii despre poziţia pe care o adoptă. Este totodată foarte bun în a recunoaşte posibilităţile creative şi în a ajunge la decizii creative.

Finlandezii şi norvegienii se încadrează în acest tipar; suedezii se încadrează şi ei dar sunt influenţaţi într-un mai mare grad de americani şi de birocraţia suedeză. Danezii tind să aibă un stil scandinav şi unul german.

Motivele ce stau la baza acestor caracteristici, în orice caz pentru ţările scandinave, nu sunt greu de înţeles: morala creştină, stabilitatea politică, economiile bazate până nu de mult în principal pe agricultură şi pescuit. Forţa nord-europeanului stă în francheţea lui şi în deschiderea pe care o are în fazele de explorare ale negocierii, care îi determină abilităţile creative din faza următoare.

Nu se plasează pe acelaşi nivel cu americanii şi germanii în ceea ce priveşte abilitatea de a face oferte, nici cu americanii în privinţa capacităţii de a se tocmi, dar poate fi încăpăţânat.

Pentru a-l putea influenţa, aşteptaţi-vă ca el să exploreze, să fie flexibil şi creativ.

Mediteranienii. Cultura mediteraniană este în primul rând mai călduroasă.

Saluturile şi aspectele sociale degajă căldură, sunt utilizate cu exuberanţă posturile şi gesturile. Este dificil a fixa discuţiile la nivelul anumitor înţelegeri sau la nivelul anumitor faze de negociere. În unele regiuni, anumite înţelegeri trebuie să fie „unse”, această problemă a 37

„ungerii” este o temă centrală în culturile anumitor ţări mediteraneene. Este privită ca o practică normală şi nu are caracterul repulsiv (ca pentru nord-europeni) de „mită”.

Abordarea negocierii în aceste culturi trebuie să reţină tipurile de educaţie pe care le-am deosebit; şi, totodată, să ţină seama de nevoia de a „unge”. Cum nici o companie occidentală respectabilă nu doreşte să fie asociată cu ideea de mită, este necesar ca aceasta să-şi asigure o agenţie locală şi să aibă grijă ca acea agenţie să se poată descurca cu „ungerea”.

Comuniştii. Abordarea comunistă este în mod obişnuit una birocratică, uneori cu tonuri politice. Aspectul birocratic duce la un grup de oameni care sunt implicaţi în negociere. Ei au obligaţii faţă de bugete, proceduri şi obiective care în mod normal ar fi necunoscute negociatorului care provine dintr-o altă cultură şi a căror semnificaţie este greu de apreciat de către negociator.

Metodele, la fel ca şi ţelurile sunt birocratice. Trebuie urmate protocoalele, sistemele, regulile şi procedurile birocratice. În unele ţări comuniste acest lucru este impus de către sistemul politic în care nu este neobişnuit ca în echipa de negociere să aibă un reprezentant care să verifice conformitatea şi performanţele celorlalţi membri ai echipei. Nu este de dispreţuit nici cazul în care comunitatea, în forma statului, îşi asumă responsabilitatea problemelor economice. În plus, interesele membrilor comunităţii - muncitori de rând - cer ca performanţele celor care pot influenţa succesul economic să fie verificate. În această situaţie negociatorii au o preocupare de securitate necunoscută celor din societatea vestică. Abilitatea lor de a-şi păstra slujbele depinde de succesul pe care îl au de la o negociere la alta, de rapoartele făcute pe baza acestor negocieri, pe natura, forma şi forţa comportamentului lor în timpul negocierilor.

Cum se poate face faţă?

Anticipaţi:  trafic preliminar dificil, probabil incluzând anumite specificaţii;  schimbări de formă după ce înţelegerea începe să fie discutată;  eforturi puternice de a reduce treptat preţurile care le-au fost oferite (un proces de reducere a preţurilor este diferit de „tocmeală”;  utilizarea dispozitivelor birocratice cum ar fi falsificarea proceselor verbale ale unei întâlniri; 38

 achitări de datorii detaliat prezentate în scris şi nevoia de a continua negocierile pentru proiectarea acestor achitări;  nevoia de a avea semnăturile tuturor celor care au participat într-un fel sau altul la negociere - şi de obicei cel puţin una în plus.

Orientul mijlociu. Negociatorul din Orientul Mijlociu vine dintr-o tradiţie a deşertului - o tradiţie tribală în care comunităţile sunt apropiate şi compacte, o tradiţie în care ospitalitatea este forţa care guvernează. Timpul este neesenţial: încrederea este importantă, iar vizitatorul trebuie să câştige această încredere. Profetul Mohamed a fost războinic şi contra-atacul este mai respectat decât compromisul.

Consecvenţa tiparului negocierii pune accent pe primele faze ale negocierii.

Aspectele sociale - o formă extinsă a creării de climat / spargerii gheţei - durează foarte mult. În timpul fazei dominante „sociale” unele aspecte ocazionale ale explorării intră în discuţie - deşi uneori incident. Din această discuţie vastă, socială şi uşor comercială poate apărea respectul reciproc şi pot ieşi la iveală relaţii acceptabile de posibilităţi comerciale.

Apoi, dintr-odată înţelegerile pot fi încheiate.

Dar, înainte de aceasta fiţi pregătiţi pentru întârzieri şi întreruperi. Uşa stă tot timpul deschisă şi chiar când negocierile au atins un punct critic, o a treia persoană le poate întrerupe venind să discute o cu totul altă problemă. Bineînţeles că va fi binevenit şi întâmpinat în cea mai bună tradiţie arabă.

Negociatorul european lipsit de experienţă se poate dezechilibra în urma acestei pierderi a terenului câştigat. El trebuie să-şi dezvolte capacitatea de a se adapta la acest tipar, de a accepta lipsa relativă a importanţei timpului şi de a fi capabil, la un moment dat, să conducă discuţia înapoi şi să recâştige teren.

Tiparul este deci unul care pune accent pe formarea climatului şi pe faza de explorare despre care am discutat în procesul de negociere. În mod eficient, acest tipar tradiţional oriental poate împiedica serios fazele de ofertare şi de tocmeală în drumul către o înţelegere.

Tiparul tradiţional a fost în unele puncte înlocuit de revoluţia petrolieră, cu tot mai mulţi arabi fiind expuşi tiparelor americane de educaţie şi influenţă şi preluând abordarea americană bazată pe ofertă şi tocmeală.

Indienii. Indienilor le place să se tocmească - o tocmeală tipică pieţei - şi se simt privaţi dacă negocierile nu includ un ritual potrivit de tocmeală.

39

Chinezii. Negociatorul chinez se distinge prin: preocuparea pentru „faţadă”, specializare, suspiciune faţă de occidentali. Problema „faţadei” este cea mai importantă.

Negociatorul chinez trebuie să fie văzut negociind cu o persoană care are o poziţie cheie şi autoritară, o persoană a cărei carte de vizită directorială este prezentată elegant, o persoană care are o maşină scumpă şi şofer îmbrăcat într-o uniformă corespunzătoare. El nu trebuie să fie forţat să piardă din imagine prin a fi nevoit să-şi retragă spusele ferme din timpul negocierilor, iar noi nu ne putem menţine faţada impunătoare în cazul în care retragem o afirmaţie fermă pe care am făcut-o. Înţelegerea finală trebuie să îi permită să îşi menţină sau de preferat să-şi îmbunătăţească - imaginea percepută de către cunoştinţele lui.

Specializarea înseamnă că la negociere vor fi nenumăraţi experţi - expertul tehnic, financiar, expertul de distribuţie şi alţi trei experţi. Acest lucru duce inevitabil la negocieri tergiversate, fiecare expert stabilindu-şi şi păzindu-şi faţada în timpul negocierilor; şi cunosc un explorator care alocă o zi umană ca timp de negociere pentru fiecare 10.000 lire pe care speră să-i facă din afacere.

E o regulă utilă. Înseamnă, de exemplu, că pentru a negocia o afacere de 100.000 lire sunt desemnaţi doi oameni pe o perioadă de o săptămână, sau o echipă de cinci oameni pe o perioadă de o lună pentru o afacere de 1.000.000 lire.

Chinezii sunt suspicioşi cu occidentalii. Le displac în special încercările occidentalilor de a-i conduce spre discuţii politice. Chinezii acceptă mai bine interesul pentru familiile lor. Un cadou pentru fiu (un mic dar în care a fost pus un gând, nimic ostentativ) este preţios, în contrast cu un prânz de afaceri luxos, care este inutil.

Orice cultură are o abordare diferită şi analizând o serie de culturi, am identificat o serie de modalităţi diferite de a aborda negocierea.

Sugerăm ca negociatorii din fiecare cultură să îşi dezvolte forţele naturale, mai degrabă decât să adopte abordări care le vor evidenţia inevitabil slăbiciunile.

Când întâlnesc altă cultură, ei ar trebui să respecte şi să promoveze (fără a fi subiectivi) obiceiurile de negociere ale acelei culturi.

40

CAP. III – Factori care determină apariţia conflictelor pe plan internaţional Filosofii, sociologii, oamenii politici, specialiştii militari ş.a acceptă astăzi, tot mai mult, că politicul (politica) defineşte statutul omului ca fiinţă socială. încă din Antichitate au existat societăţi politice prestatale, în care puterea politică s-a manifestat divers, fie ca biserică, religie, fie după modelul capul familiei, capul comunităţii. Deci. puterea şi politicul nu se reduc la stat, ci sunt anterioare statului şi definesc omul ca fiinţă socială.

Apariţia statului a determinat ca puterea politică să se manifeste ca o relaţie necesară între guvernanţi şi guvernaţi.

Puterea politică3 este acea structură esenţială prin care societatea, in calitate de domeniu specific al realităţii, se opune entropiei - tendinţa naturală spre dezordine şi disoluţie. Istoriografia contemporană a sintetizat definiţiile puterii politice de la origini şi până astăzi in câteva grupe mari astfel: psihologiste, behavioriste, structural-funcţionaliste, socio-politice şi formaliste etc. În perioada postbelică, gânditori ca Bertrand Russel şi H. Lasswell apreciau că „puterea este realizarea în practică a efectelor dorite, în relaţia de la conducători la conduşi". Adorno Marcuse, From definesc puterea prin apel la psihoanaliză.

Proiecţiile psihologiste şi psihoanalitice sunt irelevante şi false în temeiul lor, chiar dacă aruncă lumină asupra multor aspecte ale puterii.

Definiţiile behavioriste prezintă puterea ca tip deosebit de comportament, care constă în posibilitatea modificării comportamentului altora. Dezvoltată în S.U.A., teoria behavioristă nu satisface, deoarece reduce puterea la comportament, dar are anumite virtuţi prin experimentul ştiinţific pe care îl practică şi duce la măsurarea, cuantificarea, fie şi parţială, a comportamentului politic.

Definiţiile structural-funcţionaliste reprezintă tipul teologic de definire a puterii.

Thomas Parson, un clasic al acestei teorii, dezvoltată în S.U.A., afirmă că scopurile puterii sunt scopurile comunităţii sau societăţii. Puterea este capacitatea generalizată de a obţine efectuarea îndatoririlor obligatorii în sistemul de organizare colectivă, care are „scopuri comunitare". Se confundă astfel categoria puterii cu alte structuri şi activităţi ale societăţii.

Puterea politică este structural altceva decât puterea economică, deşi una fără alta nu pot să 3

Joseph S. Nye jr. Descifrarea conflictelor internaţionale, Editura Antet, 2005, pp. 23-26.

41

existe.

Definiţiile socio-politice prezintă, prin categoriile sociologiei generale, puterea din perspectiva sistemului social-global - ea este o relaţie socială fundamentală între guvernanţi şi guvernaţi; puterea este relaţia care îi structurează obiectiv, până la un punct, mai mult sau mai puţin, indiferent de voinţa şi conştiinţa lor. B. de Jouvenel, politolog francez contemporan, consideră puterea „în sine" ca „un dar" cu tendinţa de „a se umfla", care se autoîntemeiează indiferent de contextul social. Deranjant este faptul că fiecare ciclu de „umflare" are consecinţă ultimă, totalitarismul.

Definiţiile formaliste caracterizează şcoala politologică din S.U.A., cu dezvoltări originale în Occident, şi sunt apreciate ca principala direcţie de gândire politică în perioada postbelică. Succint, teoria puterii politice, definită formalist, ar reprezenta o ecuaţie între guvernanţi şi guvernaţi, bazată pe interesele acestora, care, dacă este epuizată şi contractul este rupt, duce la criză, deoarece puterea este şi rămâne neschimbată, în esenţa sa, în timp şi spaţiu.

Această esenţă, care rămâne neschimbată, în funcţie de loc şi timp, de raporturile de forţă, de cultură şi civilizaţie, se poate manifesta prin cele trei ipostaze: forţa, autoritatea, conducerea. Puterea, în esenţa sa, este relaţia de dominaţie. Această judecată abstractă asupra puterii devine relevantă dacă vom introduce categoria de interes, categorie corelativă puterii.

Categoria de interes, relativ la putere, ne ajută să înţelegem categoriile derivate: legitimitatea; autoritatea; obligaţia politică; puterea licită (legitimă şi legală); puterea alienată.

Gândirea şi regândirea puterii prin intermediul categoriei de interes au produs în teoria modernă şi contemporană mai multe variante de definire a puterii politice legitime: varianta de tradiţie franceză, care afirmă că poporul este suveranul: varianta de tradiţie engleză, sceptică şi relativistă, care afirmă compromisul şi consensul; varianta dezvoltată în S.U.A., ca o dezvoltare consecventă a „realismului politic", care afirmă poliarhia.

Toate acestea s-au contopit în sinteza numită „Democraţia guvernamentală", pe care G. Dartori, R. Dahl o definesc în termenii următori: „într-o democraţie, poporul este suficient de puternic pentru a controla puterea, dar nu şi suficient de capabil pentru a o exercita el însuşi".

Reţinând că, în afara categoriei de interes, orice altă tratare a puterii devine irelevantă, politologul Edward Lehman arată că puterea, ca proprietate a politicului, a 42

politicii, are următoarele trăsături universale: puterea este relaţională; puterea este internaţională; puterea este impoziţională (deţinătorul puterii întâmpină prin mijloace, conduită şi acţiune, rezistenţa celeilalte părţi); puterea este potenţială • resurse infinite); puterea are capacităţi intermembri: puterea are capacităţi sistemice.

De la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, mondializarea a permis ameliorarea nivelului de trai al populaţiei de pe glob. Tot datorită ei, oamenii săraci au acces - chiar şi în ţările bogate - la bunuri şi servicii care ar fi mult mai scumpe dacă ei ar locui în ţări aflate în autarhie. Datorită mondializării, economiile pot fi orientate spre ţările sărace, pentru crearea de locuri de muncă.

Echilibrul sau dezechilibrul de putere sunt cele care determină, in ultimă instanţă, starea sistemului relaţiilor internaţionale, la un moment dat. Echilibrul a însemnat întotdeauna pace şi securitate. Dezechilibrul - conflict şi insecuritate.

Intensitatea şi gradul de dezechilibru ce intervin la un moment dat, în ecuaţia de putere, conduc întotdeauna la stări de criză - cu manifestări incipiente în mediul diplomatic, economic, ideologic, social etc. -, care degenerează, printr-o ineficientă gestionare, în conflicte de diferite intensităţi până la război - ca ultimă modalitate din nefericire, cea mai violentă de gestionare a crizei.

Lumea bipolară existentă pe timpul „războiului rece" a dispărut, dar nu prin forma clasică a războiului sau a revoluţiei, ci „prin uzura şi implozia unui sistem hipercentralizat şi de factură colectivistă", care înseamnă, de fapt, exersarea unui mecanism de „provocare" a crizei, diminuează şansa de a înfiripa o nouă arhitectură de securitate, unanim acceptată, şi sporeşte gradul de securitate tocmai prin multiplicarea „agenţilor" care pot provoca crize în plan economic, politic, militar sau socio-spiritual. În general, există două dimensiuni ale crizelor politico-militare - una cu determinare internă (locală) şi cealaltă cu determinare externă (globală), ambele evocând teza provocării şi /sau a controlului crizei. În primul caz, statele mici „secundare", percepute de marile puteri ca „obiect" de dispută, intră în „criză" atât ca urmare a situaţiilor social-patologice, generate de discontinuităţi, sau ca urmare a provocărilor „din afară", cu posibilitatea degenerării în conflicte interne sau a debutării într-un război deschis. În al doilea caz, marile puteri (superputerile), „actorii" de prim rang, care dispun de capacitatea de a limita şi modela violenţa conflictelor dintre statele mici şi chiar în interiorul acestora, sunt capabile să provoace o „criză" sau să o controleze atât preventiv, 43

cât şi activ, la nivel politic şi strategic. Ţărilor mici şi mijlocii subdezvoltate sau în curs de dezvoltare le sunt „rezervate" o gamă variată de conflicte militare permise şi încurajate de marile puteri, „iar motivaţiile scopurilor politico-militare, caracterul, fizionomia, durata şi chiar mijloacele de luptă utilizate în aceste conflicte vor fi induse, permise, sugerate sau impuse de către acestea".

Noul tip de conflict ce va fi purtat (rezolvat) cu armele „relativ paşnice" ale cunoaşterii prefigurează crearea unor adevărate „coridoare" între supraputeri şi zonele de interes ale acestora4.

Acest tip de conflict nu va încălca pacea, ci va coexista cu ea. Cu alte cuvinte, conflictele secolului XXI vor fi, în principal, nonviolente (în sens clasic), fără ca armamentele clasice şi nici mizele (sursele de energie, sfere regionale de influenţă etc.) să dispară; tentaţia de a fi folosite continuă să existe, „schimbându-se numai ponderea lor".

De-a lungul istoriei au fost făcute multe eforturi pentru a explica de ce statele utilizează forţa în relaţiile dintre ele. Autorii de specialitate au considerat că originile războiului şi, implicit, ale crizelor şi conflictelor internaţionale sunt foarte diverse.

Conform lui Keneth Waltz, unul dintre cei mai mari teoreticieni ai relaţiilor internaţionale, cauzele războaielor sunt de trei tipuri (trei niveluri de analiză): natura umană (individual), statul (statal) şi sistemul internaţional (sistemic).

• Primul nivel de analiză: natura umană şi agresiunea într-un fel, toate războaiele dintre state îşi au originea în deciziile conducătorilor politici, ale căror opţiuni determină în ultimă instanţă dacă conflictul armat va avea loc sau nu. De aceea, trebuie să luăm în considerare relaţia dintre război ca fenomen social şi indivizi şi. pornind de aici, ajungem la problema centrală a naturii umane.

Analizând fizionomia războaielor şi mecanismul ce determină începerea războaielor, Sigmund Freud trăgea concluzia că agresiunea ar deriva din programarea genetică a fiinţei umane şi din caracteristicile psihologiei sale.

Identificând homo sapiens ca fiind printre cele mai agresive specii, Konrad Lorenz arăta că fiinţa umană este una dintre puţinele specii ce practică agresiunea intraspecifică, adică ucide de obicei indivizi aparţinând propriei specii). Cele mai multe specii practică 4

Voiculescu, D. - "Negocierea - o formã de comunicare în relaţiile interumane", Ed.

Ştiinţificã, Bucureşti, 1991, pp. 67-69.

44

agresiunea interspecifică (ucigând numai indivizi aparţinând altor specii, o excepţie fiind canibalismul practicat de unele specii de peşti tropicali şi de unele maimuţe, în anumite circumstanţe).

Teoriile de mai sus ridică multe semne de întrebare. Dacă agresivitatea este un impuls inevitabil derivând din natura umană, atunci de ce nu toţi oamenii manifestă acest comportament? De asemenea, genetica nu explică de ce indivizii devin agresivi numai în anumite momente.

O altă categorie de specialişti arată că războiul este o trăsătură dobândită, parte a moştenirii culturale, şi nu o consecinţă a naturii biologice a omului. Capacitatea, dar nu nevoia de violenţă, pare să fie biologic motivată la fiinţa umană, arată Robert Gurr.

Agresivitatea este un rezultat al socializării, fiind dobândită devreme, în cursul vieţii omeneşti, fiind deci o trăsătură dobândită, şi nu un comportament determinat biologic, arată el.

Alţi specialişti, folosind metode de studiere a comportamentului pentru a analiza relaţiile internaţionale, îşi pun problema dacă există situaţii când naţiuni întregi sunt predispuse la a declanşa un război, adică dacă trăsăturile caracteristice naţionale determină agresiunea. Caracterul naţional sau identitatea naţională sunt reprezentate de atributele şi valorile comune pe care membrii unei naţiuni le împărtăşesc.

Caracterul naţional se poate însă manifesta în moduri diferite, în funcţie de circumstanţe. Suedia şi Elveţia au gestionat situaţiile conflictuale în care s-au aflat, evitând conflictele armate din 1809 şi, respectiv, 1815. Diferenţele mari existente de la o ţară la alta de-a lungul ultimelor cinci secole arată că războiul nu este de neevitat. În concluzie, se poate spune că decizia de a declanşa un conflict armat este explicată mai bine nu de agresivitatea liderilor politici ca indivizi ori de agresivitatea caracterului naţional, ci de agresivitatea guvernelor statelor şi, respectiv, a liderilor acestora. De aceea, este relevant să ne întrebăm ce factori interni încurajează politicienii să aleagă soluţia conflictului armat.

• Al doilea nivel de analiză: caracteristicile interne ale statelor şi implicarea în război Diferenţele în ce priveşte sistemul politic, mărimea, ideologia, localizarea geografică, dinamica populaţiei, omogenitatea etnică, bogăţia naţională, performanţele economice, capacitatea militară şi nivelul de educaţie influenţează angajarea, sau nu, a unui stat în război.

45

Deoarece războiul a contribuit la apariţia şi consolidarea statului, vom examina câteva teorii ce se referă la caracteristicile interne ale statelor care influenţează deciziile liderilor politici privind utilizarea forţei.

Durata independenţei Statele noi sunt mai predispuse să se angajeze în conflicte armate decât statele mature. De obicei, noile state independente trec prin perioade de frământări interne şi sunt adevăraţi catalizatori pentru conflicte externe. între 1945 şi 1992, şaizeci de războaie civile s-au desfăşurat în statele ce tocmai îşi cuceriseră independenţa. Problemele politice ale acestor state sunt multiple, relaţiile lor cu comunitatea internaţională sunt abia în curs de clarificare, frontierele lor au fost stabilite de multe ori arbitrar, unele dintre ele de către fostele puteri coloniale, iar nu în ultimul rând clasa politică nu este suficient de matură.

Determinanţi culturali şi perimarea constrângerilor morale Comportamentul statelor modeme în afacerile externe este puternic influenţat de tradiţiile culturale şi etice ale populaţiei.

Conform teoreticienilor care sunt adepţii teoriei culturale, pornirea spre război ar fi generată de modul în care societatea modelează credinţele şi normele impuse populaţiei.

Prin programele educaţionale din şcoli şi alte instituţii, guvernele ar aplica un plan de îndoctrinare bazat pe valori ce propagă cultul violenţei şi al războiului, într-o lume caracterizată de culturi naţionale diferite, există un mesaj comun de obedienţă, al datoriei de a face sacrificii pentru stat. Statele, se afirmă, răspândesc credinţa că ele au dreptul de a purta război şi că acest drept nu poate fi pus în discuţie, în ciuda principiilor etice, religioase şi filosofice ce condamnă violenţa.

Sărăcia naţională Nivelul de dezvoltare economică a unui stat afectează posibilitatea ca acesta să se implice într-un război. Istoric, cele mai agresive state nu au fost state bogate, această tendinţă menţinându-se şi astăzi. Cele mai bogate şi cele mai sărace state nu sunt predispuse spre război.

Ultimele, deoarece nu pot susţine un război din lipsă de resurse militare şi economice, în timp ce prima categorie deţine sisteme de armament prea distructive pentru a le utiliza.

46

Militarizarea Întrebarea dacă sporirea puterii militare duce spre război ori spre prezervarea păcii nu este nouă. Cursa spre cele mai perfecţionate tehnologii militare a început în ţările cele mai industrializate şi în timpul „războiului rece" nu s-a răspândit mai departe. Acum însă asistăm la o proliferare rapidă în diverse regiuni, spre diverşi competitori, cu o largă asistenţă din partea ţărilor dezvoltate. Din acest punct de vedere, statele în curs de dezvoltare de astăzi se găsesc în situaţia în care s-a aflat Europa înainte de 1945. În Europa de Vest, pe măsură ce statele s-au dezvoltat economic, ele au eliminat războiul din relaţiile reciproce.

Sistemul economic Întrebarea dacă natura sistemului economic influenţează frecvent angajări în conflicte armate a provocat controverse de-a lungul timpului. în mod deosebit, după ce marxismul a fost instaurat în Rusia în urma loviturii de stat bolşevice din 1917, teoreticienii comunişti au susţinut că de fapt capitalismul ar fi constituit cauza primordială a războiului, deoarece capitalismul a generat imperialismul şi colonialismul. În conformitate cu această teorie, capitalismul generează supraproducţie ce trebuie exportată. Această necesitate, la rândul ei, stimulează războaiele pentru cucerirea si protecţia pieţelor străine.

De aici concluzia că sistemul capitalist, bazat pe libera iniţiativă şi economia de piaţă, cu o intervenţie redusă a statului pentru reglarea pieţii, stimulează imperialismul şi militarismul în scopul unor câştiguri economice. Teoreticienii marxişti cred că singura cale de a pune capăt războaielor interstate ar fi sfârşitul capitalismului.

Teoria marxistă nu explică însă de ce statele comuniste au utilizat frecvent forţa nu numai împotriva statelor capitaliste, dar chiar şi între ele. în acelaşi timp, este de remarcat că între 1945 şi 1967 statele comuniste au fost implicate în 25% din conflictele armate, în timp ce ele reprezentau doar 15% din numărul total al statelor de pe glob. Concluzia că statele sistemului comunist sunt în mod inerent neagresive s-a dovedit falsă.

Imposibilitatea comunismului de a produce prosperitate economică a provocat respingerea sa violentă în Europa Centrală şi de Est. Astăzi, numai Cuba şi Coreea de Nord aplică întru totul principiile economiei comuniste.

Contrar teoriei marxiste, teoreticienii liberali afirmă că sistemul pieţei libere stimulează pacea, nu războiul. Apărătorii capitalismului gândesc de mult timp că statele cu 47

un sistem economic bazat pe piaţa liberă sunt mult mai paşnice.

Motivele sunt multiple, dar ei se concentrează pe premisa că întreprinderile sunt susţinători naturali ai păcii, profiturile acestora depinzând de pace. Războiul se interferează cu schimburile economice, blochează profitul, distruge proprietăţile, provoacă inflaţie, consumă resurse naturale epuizabile, încurajează birocraţia guvernamentală şi luarea unor măsuri contraproductive privind controlul activităţilor economice de către guverne. Prin extensie, pe măsură ce acţiunile guvernamentale de îngrădire şi control al pieţei interne se reduc, prosperitatea va creşte şi tot mai puţine războaie se vor produce.

Tipul de regim politic Ţările democratice aflate în conflict au utilizat de regulă alte căi decât războiul pentru a soluţiona problemele în divergenţă, în primul rând deoarece cultura politică a statelor democratice stabileşte norme împotriva agresiunii, ca o metodă de soluţionare a conflictelor, iar procedurile instituţionalizate întăresc limitările impuse opţiunilor liderilor politici.

Participarea cetăţenilor la viaţa politică şi libertăţile civile, ca de exemplu libertatea cuvântului şi o presă liberă, încurajează opoziţia şi critica, iar teama liderilor de a fi „pedepsiţi" la alegeri îi descurajează să ia măsuri nepopulare, cum ar putea fi angajarea într-un război. Valul de democratizare de după 1970 a provocat speculaţii că sistemul democraţiei occidentale va deveni universal, „forma finală de guvernare".

Ar fi însă prematur ori excesiv de optimist să se presupună că în mod automat răspândirea democraţiei va genera o lume mai paşnică.

Un alt motiv de îngrijorare este şi frecvenţa cu care statele democratice au intervenit militar nu numai în state cu regim autoritar, dar chiar şi în alte state democratice, pentru a le forţa să accelereze reformele democratice. Pacea bazată pe democraţie poate fi pusă în pericol tocmai datorită faptului că statele nu pot deveni democraţii mature peste noapte, ele trecând printr-o perioadă de tranziţie, în care politica maselor specifică democraţiei se mixează cu politica dusă de elite, specific sistemelor autocratice.

Naţionalismul Dragostea şi loialitatea faţă de o naţiune sunt sentimente nobile, dar exprimate excesiv ele sunt de departe unele dintre cele mai importante cauze ale izbucnirii războaielor (naţionalismul constituie nu cauza războiului, ci scânteia care îl poate declanşa).

48

Atunci când cetăţenii devin angajaţi pentru a asigura puterea şi prosperitatea propriei ţări şi această hotărâre este întărită de mituri exacerbând tăria morală, fizică şi politică a statului şi de simţămintele individuale ale populaţiei, iar la aceasta se adaugă tendinţa indivizilor de a-şi căuta propria identitate şi afirmare personală prin intermediul statului şi al instituţiilor sale, arunci naţionalismul este o contribuţie şi totodată o provocare la război.

Legătura dintre naţionalism - mai bine spus ultranaţionalism - şi război are o lungă istorie, dar cea mai evidentă a fost în secolul al XX-lea, naţionalismul fiind pe drept numit „religia secolului XX". Astăzi, naţionalismul este deosebit de virulent şi intens, iar combinat cu rasismul devine una dintre cele mai puternice mişcări ale lumii contemporane, trecând barierele diverselor sisteme sociale.

Multe conflicte armate de astăzi sunt generate de sentimente exacerbate de naţionalism care favorizează „febra" războiului, acompaniată de ostilitatea deschisă şi tendinţa de formare a unei imagini caricaturale a inamicului, faţă de care violenţa sadică şi genocidul ar fi justificate.

• Al treilea nivel de analiză: ciclurile de război şi pace în sistemul internaţional Aserţiunea „violenţa naşte violenţă" reflectă faptul că seminţele viitoarelor războaie se află în războaiele trecute. Din această perspectivă, al doilea război mondial este o continuare, la un alt nivel, a primului război mondial, iar războaiele succesive în Orientul Mijlociu au fost fiecare stimulate de predecesorul său. Din această perspectivă, războiul apare ca fiind „contagios", iar declanşarea sa drept inevitabilă. Dacă ar fi aşa, ceva din dinamica politicii mondiale - natura sa anarhică, sistemul legal slab, inegala distribuţie a puterii, schimbările destabilizatoare în relaţia de putere a principalilor actori ori o anume combinaţie a atributelor structurale - ar face sistemul internaţional bazat pe state (actorii principali) un sistem al războiului.

Teoria tranziţiei puterii Conform acestei teorii, inegalitatea în ce priveşte capacitatea politică, economică şi militară a statelor ori grupurilor de state aflate în competiţie măreşte posibilitatea declanşării unui război. Pacea este cel mai bine prezervată atunci când există un echilibru al capacităţii statelor avantajate şi dezavantajate. Agresorul va face parte, de regulă, dintrun mic grup de ţări puternice, dar nemulţumite de situaţia existentă. De asemenea, cel mai frecvent agresor va fi unul dintre statele mai slabe din acest grup.

49

O observaţie importantă este că avantajul s-a schimbat, în timp, de la atacator la cel atacat. Şansele ca atacatorul să sfârşească războiul victorios s-au redus doar la 18% în anii '80 ai secolului XX. Teoria ciclurilor Cea mai recentă teorie explicând ciclicitatea războaielor este denumită teoria ciclului lung. Conform acesteia, în ultimii cinci sute de ani, perioadele de război global au alternat ciclic cu un „război general", izbucnind aproximativ o dată în fiecare secol, deşi la intervale neregulate de timp. Atributele sistemului internaţional (în domeniile economic, politic şi militar) ar fi responsabile de frecvenţa cu care războaiele majore au izbucnit periodic, de-a lungul istoriei moderne.

Perspectiva ciclului lung este bazată pe faptul că o mare putere s-a ridicat la o poziţie hegemonică la un interval de aproximativ o sută de ani. Utilizând ca măsură a gradului de dominaţie a puterii proporţia deţinerii puterii maritime, se observă apariţia unor intervale de hegemonie. Astfel, Portugalia, Spania şi Olanda s-au afirmat la începutul secolului al XVI-lea şi, respectiv, al XVII-lea, apoi Anglia s-a afirmat la începutul secolului al XVIII-lea, iar S.U.A. la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. În timpul perioadei lor de hegemonie, aceste state au monopolizat puterea militară şi comerţul internaţional şi au determinat în cea mai mare parte regulile sistemului. în timpul fiecărui ciclu, asumarea unor responsabilităţi mai mari decât posibilităţile reale ale respectivilor actori, costul enorm al menţinerii hegemoniei şi, în ultimă instanţă, apariţia unor duşmani puternici au dus la scăderea legitimităţii puterii efective a hegemonilor.

Atunci când ameninţarea la adresa regulilor sistemului, stabilite de puterea hegemon, a crescut suficient de mult, un război global a izbucnit după o lungă perioadă de timp, în fiecare secol. La finalizarea fiecărui nou război, un nou lider mondial a obţinut hegemonia, iar un nou proces ciclic începe din nou.

Evidenţele istoriei asigură o bază pentru a afirma că sistemul internaţional în care războiul să fie posibil va putea fi înlocuit cu un sistem bazat pe pace. Tendinţele recente arată că războiul clasic dintre state a încetat deja să domine relaţiile internaţionale. Dacă, pe termen lung, dispariţia războiului este posibilă, conflictul armat şi violenţa vor putea să persiste însă în interiorul statelor.

Cursul unui conflict depinde de comportamentul şi răspunsul actorilor implicaţi.

Conform teoriei lui P.S. Douma referitoare la originile conflictului contemporan, există trei categorii importante de astfel de comportamente /răspunsuri: 50

- comportamentul /răspunsul faţă de situaţii conflictuale ce (nu) escaladează; - comportamentul /răspunsul actorilor substatali /internaţionali faţă de situaţii conflictuale ce (nu) escaladează; - comportamentul /răspunsul altor state (vecine) faţă de situaţii conflictuale ce (nu) escaladează.

Acelaşi analist prezintă şi principalii factori cauzatori ai tranziţiei la starea de conflict: 1. Factorii politico-militari: procesele implicate în formarea statelor şi a naţiunilor; rolul bunei guvernări, democraţiei, drepturilor omului, drepturilor minorităţilor; rolul factorilor etno-culturali; centralizarea monopolul puterii de stat; mecanismul de tranziţie a puterii; rolul forţelor armate; proliferarea armelor în interiorul statelor etc.

Importanţa factorilor politico-militari în izbucnirea unui conflict violent a fost adesea subliniată în literatura contemporană, insă analiza lor nu este consistentă, această dimensiune fiind tratată ca an fel de „cutie neagră". în cele mai multe cazuri, a fost folosită o tipologie ce încerca să clasifice diversele sisteme politice pe o scală de-a regimurile represive şi coercitive la cele democratice. în alte cazuri, au fost folosite categorii nominale, precum cele din tipologia lui Michael Brown referitoare la liderii slabi şi vecinii slabi. Cu toate acestea, faptul că anumite categorii sunt utile, pentru a caracteriza regimurile politice, pentru o analiză profundă a factorilor politici pare mult mai potrivită examinarea proprietăţilor sistemice ale statului şi a modalităţilor în care elita politică dominantă menţine relaţiile cu grupurile subordonate.

Presupunând că statele sunt capabile să susţină un nivel suficient al capacităţii instituţionale pentru a preveni colapsul, analiza trebuie să relateze un număr de criterii, precum cele sintetizate de Holsti, pentru a putea evalua măsura în care puterea statului poate fi clasificată calitativ. Astfel, se poate afirma că dacă regimul politic este înclinat să aplice mecanismele difuziunii puterii, posibilitatea declanşării unui conflict este mult diminuată. în timp ce tranziţia rapidă a puterii între grupuri economice, religioase sau etnice diferite are efect contrar, stabilirea fiind asigurată de existenţa unei ierarhii necontestate şi legitime. În cadrul factorilor politico-militari care afectează climatul de securitate un loc aparte îl ocupă structurile paramilitare regionale, care, prin forţă şi susţinerea locală sau regională de care beneficiază, scapă de sub controlul guvernelor locale. Exemplul cel mai cunoscut este Armata Republicană Irlandeză (I.R.A.), deşi în aceeaşi categorie se înscriu 51

Mişcarea Separatistă Bască (E.T.A.), Mişcarea de Rezistenţă Islamică (Hamas), Congresul pentru Libertate şi Democraţie af Kurdistanului (K.A.D.E.F., fost P.K.K.), Tigrii Tamili (Sri Lanka) sau separatiştii din provincia Quebec.

2.

Factorii socio-economici: sărăcia sau inegalităţile socio-economice;

distribuţia teritorială /etnică a creşterii economice; angajarea forţei de muncă şi remunerarea acesteia; performanţa indicatorilor umani; natura (non) discriminatorie a politicilor socio-economice guvernamentale etc. În multe studii contemporane, a fost subliniat rolul sărăciei şi al inegalităţilor socioeconomice, aceştia fiind principalii factori declanşatori ai conflictelor violente, în special la nivel naţional. în prezent se vorbeşte din ce în ce mai mult de „bătălia pentru resurse", ca un concept ce înglobează toţi aceşti factori.

Mai mult, dinamica creşterii economice, stagnarea sau declinul economiei naţionale sunt alţi importanţi factori cauzatori ai conflictului. Astfel, creşterea nivelului de sărăcie şi a inegalităţilor socio-economice determină creşterea probabilităţii de izbucnire a unui conflict, iar creşterea economică o diminuează.

3. Factorii externi: aranjamentele regionale de securitate; asistenţa militară externă (inclusiv comerţul cu armament); ajutorul financiar pentru părţile implicate; intervenţiile economice externe; programele de ajustare structurală; condiţiile impuse de către donatori sau FMI părţilor conflictuale etc.

Analiza factorilor externi trebuie să ia în considerare o arie largă de probleme, precurm cele enumerate mai sus, însă ea se va axa şi pe activităţile politico-militare ale celorlalţi actori neimplicaţi direct în conflict. De exemplu, dacă asistenţa militară externă (furnizarea de armament) creşte, probabilitatea de escaladare a conflictului creşte şi ea sau, dacă sporeşte intervenţia economică, conflictul poate izbucni mai uşor, iar în ansamblu, pe măsură ce aranjamentele de securitate regională devin instabile, posibilitatea de declanşare a unui conflict se măreşte.

Modelul de analiză a conflictului propus de Duma relevă câteva faze ale ciclului conflictual. Prima fază este reprezentată de tensionarea conflictului, în care părţile ameninţă cu folosirea forţei, iar conflictul nu este violent. Urmează faza de escaladare, în care este introdusă violenţa, părţile se organizează şi încep folosirea sistematică a forţei. În ultima fază, faza de dezescaladare, lupta este terminată, iar conflictul poate fi încheiat cu un acord de pace de a cărui formulare depinde succesul acţiunii. În cadrul fiecărei faze, 52

interacţionează factori specifici, influenţând astfel cursul conflictului.

Specialiştii afirmă că, întrucât există diferenţe calitative între diverşi! factori, este necesară clasificarea lor: - factorii declanşatori - evenimente unice care pot declanşa un conflict, dar nu sunt nici necesare, nici suficiente pentru a-l explica, iar în altă fază a ciclului de viaţă a conflictului pot lua o formă complet diferită; - factorii pivotali - factori unici sau configuraţii de factori ce apar în majoritatea fazelor ciclului de viaţă a conflictului. Pentru a rezolva conflictul, decidenţii politici trebuie să ia în considerare, în primul rând, acest tip de factori; - factorii mobilizatori - probleme sau procese în jurul cărora sunt grupaţi actorii conflictului. în fiecare fază a conflictului, mobilizarea grupurilor implicate poate lua forme diferite. Este importantă analiza modalităţii în care sunt corelaţi factorii mobilizatori şi cei pivotali şi cum diferă aceştia de factorii agravanţi; - factorii agravanţi - factori ce pot interveni alături de cei mobilizatori şi /sau pivotali, sporindu-le sau reducându-le intensitatea, şi pot lua altă formă în fiecare stadiu al conflictului. De exemplu, proliferarea necontrolată a armamentului de calibru mic într-un sistem politic instabil poate înclina balanţa spre soluţiile violente în detrimentul dezbaterii politice. Factorii agravanţi pot fi identificaţi şi în domeniul economic, politic sau cultural şi sunt strâns legaţi de politicile guvernamentale sau cele ale actorilor externi implicaţi.

Elementele conflictului La fel de importante, precum factorii implicaţi în declanşarea şi desfăşurarea unui conflict, sunt elementele conflictului.

Conform lui R.J. Rummel, elementele conflictului sunt: -

spaţiul;

-

structura;

-

situaţia;

-

comportamentul.

Spaţiul. În stadiul de potenţialitate, elementele spaţiului conflictului sunt componente comune ale spaţiului sociocultural. Acesta este definit de religie, filosofie, etică, legi, ştiinţă, limbaj, artă, delimitând spaţiul înţelegerii noastre, al valorilor şi normelor. Potenţialitatea conflictului rezidă în sfera subiectivă a realităţii, în matricea de 53

sensuri, valori, norme, percepţii ale statutului social. Interesele divergente ale oamenilor nu sunt rezultatul unor factori, condiţii sau evenimente obiective, ci la origine sunt subiective.

Structura. Structura conflictului include diferenţele socio-culturale dintre indivizi.

Cu cât aceste diferenţe sunt mai mari, cu atât este mai crescută posibilitatea ca atitudinile indivizilor să fie în contradicţie. în mare parte, diferenţele culturale, de statut sau de clasă sunt elemente ce definesc dispoziţiile noastre divergente. Pentru ca acestea să fie întradevăr opuse, oamenii trebuie să fie conştienţi de propria existenţă şi de a celorlalţi.

Situaţia. Situaţia de conflict este creată de „atitudinile stimulatoare" în afirmarea intereselor. Interesele sunt vectori de putere şi reprezintă condiţii necesare pentru crearea unei situaţii conflictuale. Conflictul de interese este un element dominant al acestui tip de situaţie, însă nu suficient - mai sunt necesare trei elemente: structura aşteptărilor în cadrul cărora există sau sunt activate interesele, capacităţile părţilor conflictuale şi voinţa lor de aşi realiza propriile interese. în concluzie, pentru a se realiza tranziţia de la vectori de putere opuşi, de la interese divergente, de la o structură conflictuală la conflictul manifest, sunt importante existenţa dorinţei de a realiza un interes şi existenţa unui eveniment declanşator (o schimbare subită în structura relaţiilor sociale).

Comportamentul. Confruntarea dintre două sau mai multe forţe se finalizează în „acomodare" şi „echilibrarea puterilor". Actele sau acţiunile manifeste implicate în acest proces de echilibrare reprezintă comportamentul conflictual.

Un asemenea comportament nu este neapărat violent, coercitiv sau antagonist, ci poate fi chiar cooperativ sau contractual.

54

CAP. IV – Aspectele comunicării pe timp de pace şi război în cadrul relaţiilor internaţionale

Problema păcii şi a războiului a fost abordată de-a lungul istoriei din varii unghiuri de analiză şi a constituit obiect de studiu pentru teoreticieni şi specialişti aparţinând unui spectru larg de discipline de la filozofie şi istorie până la sociologie, ştiinţe militare, polemologie şi mai nou teoria relaţiilor internaţionale. După încheierea războiului rece toată lumea a crezut că se va întra într-o era a păcii şi securităţii. Lucrurile n-au evoluat în sensul aşteptărilor şi atunci întrebări mai vechi sau mai noi, legate de războaie, crize şi conflicte, au apărut atât la nivelul opiniei publice cât şi în mediile academice şi universitare.

4.1. Războiul şi pacea în viziunea diferitor şcoli de gândire din teoria relaţiilor internaţionale

La întrebarea dacă acum poate fi pace acolo unde altădată era război, Kenneth N. Waltz5, unul dintre cei mai cunoscuţi teoreticeni ai relaţiilor internaţionale, afirmă că, răspunsul este, de cele mai multe ori, unul pesimist. Herfried Münkler referindu-se la acest aspect afirma: „La o primă vedere pare că războiul şi pacea sunt două stări politice clar diferite între ele: atunci când domneşte pacea, nu poate fi vorba de război şi viceversa.

Războiul şi pacea, două concepte separate de declaraţii de război şi tratate de pace sunt prin urmare două stări politice care se exclud reciproc: doar una dintre ele poate exista la un moment dat - doar războiul sau doar pacea, nu există o a treia stare. Să ne gândim însă la Războiul Rece: acest concept arată că realitatea politică este mult mai complexă decât construcţia binară.

Sunt doar două opinii care arată că, în fapt, studiile asupra păcii şi războiului au oferit viziuni şi perspective diferite6 asupra acestor fenomene care au însoţit istoria umanităţii.

5 6

Kenneth N. Waltz, Omul statul şi războiul, Institutul European, Iaşi, 2001, p. 9 Thomas C. Schelling, Strategia conflictului, Editura Integral, Bucureşti, 2000, p. 254.

55

Sunt autori care consideră că nici nu există aceeaşi definiţie a păcii şi războiului.

Lothar Brock, de exemplu, atrage atenţia asupra unor neclarităţi ale conceptului de pace şi propune o societate mondială non-violentă ca ţel care nu poate fi împlinit, dar după care pot fi orientate toate activităţile. Aceste neclarităţi, în opinia sa, izvorăsc din răspunsurile diferite care se dau la următoarele întrebări: pace înseamnă tăcerea armelor? Dar pentru câtă vreme? Va putea domni pacea doar după ce ultimul război se va fi sfârşit? Este tot restul timpului doar o mare perioadă interbelică, doar un simplu armistiţiu?

Este oare, în vremuri de pace, viaţa indivizilor şi a popoarelor ferită de intervenţii militare violente, dar şi de alte forme de violenţă? va domni pacea oare numai atunci când va domni şi dreptatea? Europa occidentală pare să fi uitat de războaie. Dar poate oare pacea să se instaureze aici pe durată, când în alte părţi conflictele izbucnesc şi se desfăşoară cu atâta violenţă? Este oare pacea divizibilă sau nu poate apărea decât ca o pace a întregii lumi?

Preocuparea ştiinţifică privind războiul şi pacea este, probabil, la fel de veche ca însăşi ştiinţa7. Cu toate acestea, de abia în anii 50 ai secolului XX cercetarea în domeniul păcii şi al conflictelor au apărut ca discipline ştiinţifice autonome - irenologia şi respectiv polemologie - cu scopul de a analiza diversele aspecte ale conflictelor şi ale războiului precum şi condiţiile necesare realizării unui climat de pace. Încercările de a crea o ştiinţă specială care să cerceteze domeniul păcii s-au făcut remarcate în multe rânduri de-a lungul secolului XIX. Totuşi, de abia după Primul Război Mondial, când lumea a devenit conştientă de crimele şi distrugerile în masă, pe lângă Societatea Naţiunilor şi Curtea Internaţională de Justiţie, au apărut institute pentru cercetarea relaţiilor internaţionale în SUA şi Marea Britanie.

Acestea aveau ca scop studierea conflictelor şi războaielor, a revoluţiilor şi războaielor civile, precum şi a condiţiilor de instaurare a unei păci mondiale de durată. În anii '20, însă, puţini au mai fost aceia care doreau să incorporeze războiul şi pacea în cadrul relaţiilor internaţionale. Noua disciplină a devenit rapid un factor de legitimare care servea politicilor externe naţionale şi intereselor militare şi de putere a diferitelor state.

Acumulările de tensiuni în relaţiile internaţionale, crizele care n-au putut fi rezolvate în cadrul instituţiilor de securitate, fondate pe noul concept de pace şi război au condus la apariţia celei de-a doua conflagraţie mondială care a afectat sistemul de state, pe de o parte, crimele puse la punct de politica stalinistă şi fascistă, dar mai ales perspectiva 7

Mircea Maliţa, Între război şi pace, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, pp. 134-135.

56

unui război atomic ce ar putut să ucidă popoare întregi, pe de altă parte, au făcut ca cercetarea din domeniul păcii să se impună la sfârşitul anilor '50 ca o reacţie la ideologia impusă de Războiul Rece8.

Ea a apărut mai întâi la universităţile şi institutele particulare din Canada, SUA şi Norvegia. În paralel cu această dezvoltare, polemologia (studiul războaielor şi conflictelor), de care se interesau doar câteva persoane din Franţa şi Olanda, s-a concentrat pe cercetarea sistematică a războaielor şi conflictelor. Scopul cercetărilor, din domeniul păcii, nu a constat numai în monitorizarea, delimitarea şi restrângerea fenomenului războiului, ci eliminarea acestuia ca tip de relaţie socială şi interstatală. Se urmărea astfel ca cercetarea în domeniul păcii să reia ideile considerate anterior utopice cu privire la instaurarea păcii mondiale.

Acest curent care se concentra mai degrabă pe monitorizarea războaielor şi pe ţinerea sub control a conflictelor a funcţionat mai întâi în paralel cu cercetarea în domeniul păcii, în cadrul studiului războaielor şi mai ales pe teritoriul SUA. Cele două domenii de cercetare s-au unit însă în anii ’60 într-o disciplină ce îmbina cercetarea din domeniul păcii cu cea din domeniul conflictelor.

Pe timpul relaxării tensiunilor internaţionale au apărut preocupări pentru întemeirea unei noi discipline pentru studierea problemelor consacrate păcii - irenologia. În 1964 apare, la Groningen, International Peace Research Association. Tot în acest an apare la Oslo şi Journal of Peace Research 93, care a avut o contribuţie deosebită la răspândirea şi promovarea studiilor consacrate păcii şi războiului în egală măsură. Prin apariţia unor organizaţii regionale latino-americane şi asiatice la sfârşitul anilor '70 consacrate studiilor de irenologie, cercetarea în domeniul păcii a depăşit graniţele Americii de Nord, ale Europei Occidentale şi ale Japoniei, cunoscând astfel o răspândire mondială.

Cercetarea din domeniul păcii a cunoscut o creştere spectaculoasă odată cu înfiinţarea International Peace Research Institute din Stockholm. Acest institut a fost înfiinţat, la propunerea primului ministru de atunci al Suediei, Tage Erlander, la 1 iulie 1966, cu ocazia aniversării a 150 de ani de la fondarea statului modern. Obiectivul fundamental urmărit era să se creeze o bază ştiinţifică pentru diplomaţia suedeză şi să se furnizeze expertiză pentru comisiile şi instituţiile ONU, de la Geneva, care se ocupau cu 8

Stefano Guzzini, Realism şi relaţii internaţionale, Institutul European, Iaşi, 2000, p. 45-

106.

57

problemele dezarmării. Studiile şi cercetările privind cauzele războiului şi al crizelor în domeniul relaţiilor internaţionale au fost şi sunt publicate în reputata publicaţie SIPRI Year Book.

Faptul ca această publicaţie a apărut în numai puţin de şase limbi de circulaţie internaţională, a avut un mare impact asupra opiniei publice de pe întregul mapamond asupra necesităţii dezvoltării cercetării în domeniul păcii. Reputatul specialist în teoria propagandei Jacques Ellul crede că nevoia de a studia crizele şi conflictele sub toate aspectele izvorăşte din însăşi caracteristica societăţilor moderne. El constată în societatea modernă "omul în permanenţă trăieşte în ambianţa războiului, un război care are loc în toate dimensiunile mediului social".

Relaxarea conflictului Est-Vest, sfârşitul Războiului din Vietnam, şi slăbirea interesului faţă de problemele de dezvoltare ale Lumii a Treia au mutat atenţia opiniei publice asupra problematicii Nord-Sud. Astfel s-a impus o lărgire a paradigmelor cercetării din domeniul păcii, dincolo de preocupările anterioare în ceea ce privea dinamica înarmării, sistemele teroriste, ţinerea sub control a procesului de înarmare şi monitorizarea procesului de dezarmare.

4.1.1.Şcoala realismului În teoria relaţiilor internaţionale Şcoala realistă acordă spaţii largi cercetării războiului şi modalităţilor prin care statele îşi pot asigura propria securitate. În general pacea şi războiul este legată de lupta pentru putere care se dă între actorii mediului internaţional.

Unul dintre fondatorii realismului Hans Morgenthau, combătând reprezentanţii unui alt curent la fel de prestigios din teoria relaţiilor internaţionale, afirma că în fapt este o naivitate speranţa impunerii unei politici de dezarmare prin instituţii internaţionale. Ajunge la această concluzie prin analiza comparativă pe care o face politicii interne şi externe ale statului contemporan. În interiorul graniţelor unui stat, lupta pentru putere este mediată de o pluritate de loialităţi, aranjamente constituţionale şi "reguli ale jocului" dependente de o cultură.

Acestea maschează, dar şi directionează lupta pentru putere către concepţii concepţii concurente despre bunăstare. Puterea coercitivă a statului combinată cu o reţea de norme sociale şi legături din interiorul comunităţii evidenţiază politica ca pe o arenă de progres

58

potenţial. În arena internaţională toţi aceşti factori care condiţionează lupta pentru putere acţionează foarte slab sau în unele condiţii nici nu se pot manifesta. Aici "voinţa de putere are mână liberă" şi în consecinţă " continuitatea în politica externă nu este supusă opţiunii, ci este o necesitate; pentru că derivă din factori pe care nici un guvern nu îi poate controla, dar îi poate neglija riscând să eşueze (…) Războiul sau pacea sunt decise de aceşti factori permanenţi, indiferent de forma de guvernământ…şi de politicile interne. Naţiunile sunt doritoare de pace în anumite condiţii şi sunt războinice în altele".

Deşi sceptic in ceea ce priveşte posibilitatea eliminării războiului din viaţa internaţională, atât timp cît el este un instrument în lupta pentru putere, Morgenthau a crezut că pot fi identificaţi aceşti factori cu ajutorul instrumentelor şi metodelor specifice teoriei relaţiilor internaţionale. Dealtfel in lucrarea care i-a adus nu numai consacrarea ci o binemeritată faimă internaţională - Politics Among Nations - a încercat să găsească principiile cu ajutorul cărora să se poată construi o teorie empirică de politică internaţională. Pe baza acesteia s-ar putea identifica condiţiile în care un stat poate trece de la o politică de pace la una de confruntare.

Viziunea realistă asupra fenomenului război o găsim şi în opera sociologului francez Raymond Aron. Pentru el politica externă este constituită din comportamentul politico-strategic, iar relaţiile internaţionale se desfăşoară în umbra războiului. Nu înţelegea prin acest lucru că războiul este o posibilitate permanentă, ci doar că legitimarea violenţei pentru asigurarea scopurilor statului este comună tuturor statelor şi că nu ar putea fi monopolizată aşa cum fusese în interiorul statelor. În opinia sa relaţiile internaţionale sunt "relaţii între unităţi politice care pretind dreptul de a-şi face singure dreptate şi de a fi singurul arbitru în privinţa deciziei de a lupta sau a nu lupta". Înţelegerea cauzelor războiului a fost pentru Raymond Aron esenţială în descifrarea comportamentului statelor în mediul internaţional. A combătut pe acei teoreticieni care explicau cauzele conflictelor dintre state prin determinism geografice şi economice, cum a fost cazul geopoliticienilor şi al marxiştilor. Acest fapt nu l-a făcut să respingă toate tipurile de determinism atât timp cât a crezut că cel istoric poate să fie relevant în înţelegerea mecanismelor care conduc la apariţia războiului. În opinia sa rivalitatea tradiţională dintre state este principala cauză a războiului.

Profesorul de politică şi relaţii internaţionale de la Woodrow Wilson School, Universitatea Princeton (SUA) Robert Gilpin a considerat că războiul este cel care, în cele din urmă, conduce la schimbări de esenţă în structura ordinii mondiale. Modelul schimbării 59

sistemice a lui Gilpin se bazează pe o serie de ipoteze cu privire la state pe care el le deduce din teoria microeconomică a alegerii raţionale. Analizând evoluţia relaţiilor dintre state de la Pacea de la Westphalia (1648) la Războiul Rece ajunge la concluzia că teoria ciclică a schimbării in sistemul internaţional este validată de istorie. Din această perspectivă el observă că, începând cu 1648 ordinea în viaţa internaţională s-a schimbat de mai multe ori în funcţie de modificările care au avut loc în ierarhia balanţei de putere. În timp apare o prăpastie între statutul şi prestigiul statului /statelor hegemon şi puterea pe care pot să o desfăşoare pentru a-şi apăra interesele naţionale. În ciuda dorinţei statelor ca schimbarea în ordinea mondială să se facă în mod paşnic, Gilpin observă că, până în prezent, „mecanismul principal al schimbării a fost războiul sau ceea ce noi am numit războiul hegemonic( adică un război care determină ce stat sau state vor fi dominante şi vor guverna sistemul)". Aserţiunea profesorului american pare să intre în criză atunci când se pune întrebarea cu ce mijloace militare se va purta războiul hegemonic.

Existenţa armelor nucleare şi folosirea lor intr-un astfel de război pune sub semnul întrebărilor teoria lui Gilpin. În acest caz următorul război hegemonic are foarte multe şanse să fie şi ultimul. Pe de altă parte se poate observa că schimbarea de la ordinea mondială bazată pe hegemonia a două superputeri - SUA şi URSS - nu s-a făcut prin conflict hegemonic.

Locul şi rolul războaielor în sistemul relaţiilor internaţionale dar mai ales cauzele care conduc actorii mediului internaţional la un comportament conflictual au constituit preocupări majore şi pentru un alt strălucit reprezentant al realismului Kenneth Waltz. El crede se ajunge mai uşor la pace dacă înţelegem cauzele războiului.

Constatând că răspunsul la întrebarea unde se află cauzele majore ale războiului sunt „uimitoare prin varietate şi prin varietate şi prin natura lor contradictorie. Pentru c această diversitate să poată fi mai uşor manevrată, răspunsurile pot fi ordonate în trei categorii: cele ce ţin de om, cele legate de structura statelor separate şi cele referitoare la sistemul de state. Referindu-se la natura umană şi comportamentul dual al omului în societate el scoate în evidenţă faptul că în problemele legate de pace şi război trebuie analizat şi înţeles individul cu rol de decizie politică. În această privinţă Waltz îl cita pe fostul preşedinte american Dwight Eisenhower: "Oamenii poporul în general nu doresc conflicte. Cred că liderii lor sunt cei care, devenind prea belicoşi, fac greşeala să creadă că poporul vrea, într-adevăr să lupte". Oamenii nu 60

trăiesc izolaţi ci în cadrul unor societăţi riguros structurate. Acestea sunt elementele cheie ale societăţii internaţionale şi înţelegerea comportamentelor acestora în relaţiile reciproce ar da răspuns la multe din întrebările legate de originea conflictelor.

Soluţia eliminării războiului ar fi din această perspectivă generalizarea unui model de stat „bun" care spre deosebire de statul „rău" ar fi tentat spre cooperare şi înţelegere în mediul internaţional. Există o asemenea reţetă valabilă oriunde pe acest glob? Statele în mediul internaţional se comportă întotdeauna în raport cu raţionalitatea izvorâtă din idealurile cele mai generoase ale umanităţii. Există o autoritate supremă în acest mediu anarhic de care să asculte toate statele? Sunt întrebări la care reprezentanţii Şcolii liberale cred că au răspunsuri mai adecvate decât realiştii.

4.1.2.Liberalismul Cea de-a doua mare Şcoală din teoria relaţiilor internaţionale-liberalismul - a abordat problema războiului în opoziţie cu starea de pace. Se consideră că războiul ca fenomen politic poate fi eliminat dacă sunt realizate condiţiile pentru instaurarea unei păci durabile. Originea modernă a studiilor asupra păcii (irenologia) se plasează la sfârşitul secolului al XVIII-lea în filozofia lui Immanuel Kant. În 1795, acesta publică lucrarea Zum ewigen Frieden care va sta la baza tuturor disputelor şi controverselor privind căile şi modalităţile de instaurare a unei păci durabile în societatea omenească. Potrivit concepţiei lui Kant societăţile democratice nu luptă între ele.

Analistul Ionel Nicu Sava identifică principalele teze ale gândirii kantiene care aplicate la mediul internaţional ar crea premizele obţinerii a ceea ce filozoful german numea pacea perpetuă: nici un stat independent, mare sau mic, nu trebuie să se afle sub dominaţia altui stat; armatele permanente trebuie să fie abolite cu timpul; nici un stat nu trebuie să intervină prin forţă în constituţia sau guvernul altor state; constituţia civilă a tuturor statelor trebuie să fie republicană; legea naţiunilor trebuie să se bazeze pe o federaţie a statelor libere.

Instrumentele prin care s-ar realiza un asemenea ideal în comunitatea internaţională erau identificate cu „libertatea în interiorul statului şi arbitrajul (dreptul) în relaţia dintre state". Cu alte cuvinte Kant credea că evoluţia societăţii în conformitate cu supremaţia legii ar crea premisele pentru o stare de moralitate şi echitate în relaţiile dintre oameni. Nici un guvern aflat sub controlul poporului nu va intra în război dacă nu va fi obligat să o facă.

61

Experienţa politică din sistemul relaţiilor internaţionale zdruncină această concepţie.

De remarcat faptul că şi Immanuel Kant a fost suficient de realist atunci când observa că societatea secolului al XVIII-lea nu era pregătită şi nici nu putea să realizeze o astfel de pace dar a crezut că timpurile ulterioare vor fi mai potrivite pentru un asemenea sistem de securitate. Ilustrul gânditor german a avut dreptate din acest punct de vedere deoarece ulterior concepţia sa a stat la baza mai multor şcolii de gândire care s-au încadrat în curentul liberal.

Filozofia sa a înrâurit gândirea şi practica relaţiilor internaţionale în perioada următoare.

Adepţii acestui curent au evitat să vadă războiul ca modalitate de a reglementa problemele dintre state cu regimuri de democraţie liberală. Ei consideră războiul o boală.

"O boală gravă, un cancer al politicii. El este un produs al instinctelor agresive al unor elite nereprezentative." Acest fapt nu a însemnat că în mod automat reprezentanţii acestui curent au negat posibilitatea apariţiei unui asemenea fenomen chiar in reglementarea unor raporturi dintre state democratice însă, în credinţa lor acesta trebuia să fie un fenomen care să se manifeste extrem de rar.

Norman Angell, de exemplu, afirma că "războiul deşi necesar uneori, este întotdeauna un mod inuman şi iraţional de a rezolva disputele şi că prevenirea lui ar trebui să fie întotdeauna o prioritate politică dominantă". Nici Tom Paine nu era departe de această credinţă: "O uneltire menită să conserve puterea şi îndeletnicirea prinţilor, oamenilor de stat, soldaţilor, diplomaţilor şi fabricanţilor de arme şi să lege tirania lor şi mai strâns de gâtul poporului".

Eliminarea războiului din viaţa internaţională, în opinia adepţilor curentului liberal, se poate realiza prin construirea de regimuri politice democratice, prin promovarea avantajelor comerţului internaţional şi prin crearea unor mecanisme instituţionale cu caracter internaţional care să gestioneze pacea şi prosperitatea. Securitatea nu trebuie lăsată la discreţia unor negocieri bilaterale secrete şi a credinţei în echilibrul de putere.

Oamenii politici şi diplomaţii sunt înzestraţi cu raţiune şi acţionează raţional în practica diplomatică. Acest fapt îi determină să fie uniţi de interesul fundamental de a crea o comunitate mondială, bazată pe un sistem al păcii, care poate fi realizat în anumite condiţii. Esenţiale sunt revelarea acestui adevăr fundamental şi înfiinţarea şi funcţionarea instituţiilor, care vor pune ordine în anarhia internaţională.

Educaţia va înlătura ignoranţa şi prejudecăţile, democraţia va împiedica izbucnirea 62

războaielor, iar instituţiile care previn manifestările de violenţă la nivel naţional pot fi extinse şi la nivel global pentru a soluţiona paşnic disputele. Creşterea interdependeţelor economice şi avantajele comerţului internaţional vor face ca războiul să ameninţe prosperitatea ambelor părţi angajate într-un conflict /război.

Această viziune inspirată din paradigma liberală şi adoptată de mari oameni politici şi diplomaţi a marcat o cotitură în relaţiile internaţionale. Viziunea optimistă a liberalismului asupra politicii internaţionale se bazează pe trei credinţe fundamentale care sunt comune aproape tuturor teoriilor din această paradigmă115. În primul rând liberalii consideră ca nu statele ar trebui să fie principalii actori ai scenei internaţionale ci instituţiile şi organizaţiile cu vocaţia păcii şi securităţii. În al doilea rând susţin că statele în comportamentul lor in relaţiile cu alţi actori un rol important îl are organizarea politică internă. Din acest punct de vedere sunt state "bune" şi democratice care vor avea un comportament dictat de respectarea legii şi a principiilor morale şi state "rele" care sunt de factură autoritară sau dictatoriale şi vor promova în raporturile cu alţi actori forţa şi politica de forţă. Nu în ultimul rând aceştia afirmă că pacea şi securitatea se pot obţine dacă lumea va fi populată cu state "bune".

Această idee a fost promovată, printre alţii de Woodrow Wilson, dar a fost împărtăşită de o întreagă pleiadă de oameni de ştiinţă care au trasat cele două direcţii de acţiune: cunoaşterea trecutului pentru a putea împiedica repetarea greşelilor, şi crearea unor instituţii şi norme, condiţii indispensabile pentru o eră a păcii. Securitate în politica mondială în viziunea lui W. Wilson se putea obţine dacă dispăreau statele care promovau politicile de tip imperialist. Ideea sa se baza pe respectarea drepturilor omului - dreptul la autoguvernare era considerat unul fundamental - dar şi pe lipsa de legitimitate a imperiului ca formă de organizare statală.

Reputaţia sa de promotor al viziunii liberale s-a construit pe modelul pe care la propus Conferinţei de pace de la Paris care a pus capăt primului război mondial. Acesta a fost creionat încă înainte de sfârşitul conflagraţiei în nu mai puţin celebrele Fourteen Points9.

Instrumentul menit a realiza şi a menţine securitatea colectivă a fost, în opinia fondatorilor acestei concepţii, Societatea Naţiunilor. Acesta a funcţionat pe baza unui Pact negociat de Puterile Aliate şi Asociate la Paris şi adoptat de Conferinţa de Pace, la 28 aprilie 1919, cu recomandarea de a fi reprodus ca preambul al sistemului tratatelor de pace.

9

Constantin Hlihor, Istoria secolului XX, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2003, p. 37-39.

63

Pactul conţinea 26 de articole şi o anexă cu lista celor 32 de state fondatoare şi alte 13 ţări invitate să adere la el. Prin acest document se definea scopul Societăţii Naţiunilor care în esenţă era dezvoltarea cooperării între naţiuni, garantarea păcii şi siguranţei precum şi eliminarea războiului şi modul ei de funcţionare.

Art. 8 prevedea că, în scopul menţinerii păcii, statele membre recunoşteau necesitatea reducerii armamentelor naţionale, în funcţie de „situaţia geografică şi condiţiile speciale ale fiecărei ţări până la minimul necesar apărării ordinii interne". Susţinătorii Ligii printre care se număra şi Alfred Zimmern credeau că aceasta poate să menţină securitatea prin promovarea unor mecanisme politice de tipul conferinţelor consacrate dezarmării sau medierii conflictelor dintre state.

Edificarea unui sistem de instituţii care să elaboreze norme şi reguli de comportament pentru toţi actorii din mediul internaţional dar şi instrumente de control pentru a obliga la respectarea normelor şi regulilor. Aceste reglementări au fost utile în rezolvarea pe cale paşnică a unor diferenduri minore dintre state cum au fost litigiile de frontieră dar ele au fost minore în raport cu marile primejdii ce se arătau la orizont.

Ideile promovate de adepţii liberalismului s-au împotmolit însă în practica diplomatică în perioada dintre cele două războaie mondiale, iar Liga Naţiunilor nu a trecut testul realităţii. Mircea Maliţa crede că începutul sfârşitului acestei instituţii a fost marcat de eşecul conferinţei de dezarmare din 1932. Germania nemulţumită de clauzele la care trebuia să se alăture se retrage de la conferinţă şi ulterior şi din Ligă. Ea s-a dizolvat în momentul în care nu au reuşit să preîntâmpine izbucnirea celui de-al doilea război mondial.

Consecinţa a fost apariţia unei profunde crize în teoria liberalismului şi scăderea încrederii în valoarea practică a tezelor promovate de acest curent de gândire. Remarcabil este faptul că asemenea consecinţe n-au avut efect asupra tuturor celor care s-au ocupat de studiul problemelor păcii şi războiului din perspectivă liberală. Prin urmare nu toată lumea a considerat că liberalismul ca teorie este o „perspectivă inadecvată pentru studiul şi practica politicii internaţionale" iar promotorii ei fiind „incapabili să distingă între aspiraţie şi realitate".

După cel de-al doilea război mondial adepţii păcii realizată prin instituţie cu vocaţia universală considerau că trebuiau urgent corectate viciile de construcţie pe care le-a avut Liga Naţiunilor. Aşa a apărut pe scena internaţională ONU instituţie care a încorporat toate speranţele şi toate iluziile Şcolii liberale. Încă odată s-a confirmat faptul că în construcţia unei arhitecturi de securitate mondiale actorii chemaţi să o edifice nu sunt în primul rând 64

animaţi de cerinţele teoretice ale unui anume model sau ideologie ci de interesele de stat pe care le au pe termen scurt sau lung şi de experienţa istorică prin care un actor sau altul a avut câştig de cauză în a-şi promova aceste interese. Henry Kissinger surprinde cu acuitate acest lucru când analizează poziţiile marilor puteri învingătoare în ceea ce priveşte viitoarea ordine a lumii şi prin urmare şi mecanismele pe care aceştia le consideră viabile în a o susţine.

Acesta ajunge la concluzia că "Fiecare dintre învingători vorbea în termenii experienţelor istorice ale ţării sale. Churchill voia să reconstruiască tradiţionala balanţă de putere în Europa. Asta însemna reconstrucţia Marii Britanii, a Franţei şi chiar a Germaniei învinse astfel încât, împreună cu Statele Unite, aceste state să poată contrabalansa colosul sovietic, de la est.

Roosevelt avea în vedere o ordine postbelică în care trei învingători, împreună cu China, să acţioneze ca un Consiliu de directori ai lumii pentru a impune pacea împotriva oricărui răufăcător potenţial, cel mai probabil fiind după el Germania - o viziune care avea să fie cunoscută drept "Cei Patru Poliţişti". Modul lui Stali de a vedea lucrurile reflecta atât ideologia sa comunista cit si politica externa rusa tradiţionala. El s-a străduit sa speculeze victoria tarii sale prin extinderea influentei ruseşti in Europa Centrala. Si a încercat sa transforme tarile cucerite de armatele sovietice in zone tampon pentru protejarea Rusiei împotriva oricărei agresiuni germane viitoare".

O pleiadă de teoreticieni şi totodată buni cunoscători ai evoluţiilor din mediul internaţional al secolului al XX-lea de la Norman Angell şi John Hobson la Francis Fukuyama şi David Held ca să ne rezumăm nu doar la cei mai cunoscuţi mediului uniuversitar ci şi pentru că fiecare la timpul său a născut controverse şi aprecieri diversificate legate de fenomenul şi practica securităţii au continuat să promoveze ideile şi valorile liberalismului.

4.1.3.Şcoala sociologică În contextul dezvoltării ştiinţelor socioumaniste, respectiv al reluării unor concepte precum conflict asimetric, conflict de interese, conflict latent vs. conflict manifest, explicaţiile de ordin sociologic au căpătat tot mai mare importanţă. Această extindere a paradigmelor şi-a găsit expresie mai ales în conceptul de violenţă structurală dezvoltat de sociologul Johan Galtung. Concept a fost adoptat cu rapiditate de analişti şi specialişti

65

adepţi ai curentelor liberale, ba chiar şi socialiste din Occident care au început să atragă atenţia asupra nevoii de reformă a sistemului relaţiilor internaţionale contemporane.

Pacea în viziunea lui Galtung este definită ca opus al violenţei. Însă de remarcat faptul că aceasta nu constă pur şi simplu în utilizarea controlată a violenţei de către oameni, ci este „tot ce împiedică autorealizarea umană şi poate fi evitat". Teoria lui Johan Galtung propune pentru înţelegerea conflictelor contemporane patru tipuri de violenţă în politica mondială. Violenţa clasică este ceea ce în literatura de specialitate definită prin război, tortură sau pedepse inumane şi degradante. Un alt tip de violenţă care poate să apară în mediul internaţional în opinia lui Galtung este cea generată de sărăcie, de lipsă a condiţiilor materiale de viaţă care pot provoca la fel de mari suferinţe oamenilor. Cel de-al treilea represiunea, generată de pierderea libertăţii indivizilor de a-şi alege şi a-şi exprima propriile convingeri. În fine, Galtung tratează alienarea ca formă de violenţă structurală generată de pierderea identităţii individului şi a reducerii condiţiilor omului modern de a trăi într-o comunitate coezivă şi de a stabili relaţii cu alţi semeni. Aşadar pentru a putea cunoaşte tipurile de conflicte care au fost prezente în istoria secolului al XX-lea este necesar să cunoaştem structura violenţei din societatea modernă. Galtung crede că pentru a apărea în sistemul relaţiilor internaţionale un conflict este necesar ca două sau mai multe state să aibă interese incompatibile. Face deosebire între conflict, atitudinea de conflictuală şi comportarea de conflictuală.

După tipurile de nevoi pe care omul le are în societate Galtung identifică două tipuri de violenţă: directă care se particularizează în asasinate, sărăcie, sancţiuni, înstrăinare, reprimare detenţie expulzare, deportare şi structurală care se particularizează în exploatare şi marginalizare.

Caracterul difuz al conceptului de violenţă structurală a extins enorm domeniul de cercetare a păcii, ceea ce a însemnat că acest domeniu a fost suprasolicitat, cunoscând o creştere aproape nelimitată şi luând proporţiile unei ştiinţe universale. În anii 70, această expansiune a fost resimţită ca fiind eliberatoare, mai ales pentru că vechile metode de abordare, aplicate unor probleme moderne precum dezvoltarea internaţională a societăţii umane, a sistemului ei de state şi a mediului ei ambiant, nu mai erau deloc potrivite. În mod tradiţional în centrul studiilor clasice despre violenţă este aşezat, în mod 66

indiscutabil actorul predominant, pentru secolul XX, statul pe care reputatul sociolog Max Weber îl şi definea prin raportare la violenţă. Michel Wievorka plecând de la constatarea pe care o face Raymond Aaron cu privire la rolul statului după cel de-al doilea război mondial constată că rolul actual al statului în relaţiile internaţionale a scăzut foarte mult şi prin urmare nu mai are o pondere la fel de mare în apariţia violentei in relaţiile internaţionale deoarece este tot mai mult deposedat de monopolul violentei legitime aşa cu o vedea Max Weber.

Acesta nu mai se află ca în deceniile şapte şi opt sursă legitimă în centrul luptei pentru eliberare naţională, socială sau că proiecte revoluţionare. Pe de altă parte a scăzut şi numărul statelor care promovau violenţa prin existenţa unor regimuri politice totalitare sau de dictatură. Astăzi violenţa este, în opinia lui Pierre Hassner, mai mult legată de absenţa unui stat puternic şi democratic în interiorul societăţii.

Din această perspectivă violenţa se manifestă pe două paliere: un nivel infrapolitic care se situează în interiorul societăţii şi antrenează grupări din cele mai diverse şi unul metapolitic ce include grupări transnaţionale legate de crima organizată reţele teroriste sau religioase.

O altă perspectivă de a înţelege violenţa şi conflictul este cea care defineşte războiul drept un fenomen care "se întâmplă doar între comunităţi politice distincte". Unul dintre principalii fondatori ai teoriei sociologice, Herbert Spencer conflictul era un principiu permanent „care animă orice societate şi instituie între aceasta şi mediul său un echilibru precar; incertitudinile supravieţuirii, precum şi teama pe care acestea le provoacă dau totuşi naştere unui control religios ce se transformă în putere politică organizată sub o formă militară; integrarea socială favorizează atunci diferenţierea funcţiilor şi rolurilor, permiţând, la capătul acestei evoluţii, crearea unei societăţi industriale, în sfârşit pacificată"10. Conflictul în această viziune are un caracter paşnic şi deci nu produce consecinţe nedorite pentru societatea omenească.

Alţi autori au plasat conflictul în cadrul unei lupte acerbe pentru spaţiu şi supravieţuire a „raselor superioare „ cu cele „inferioare". Arthur de Gobineau şi Vacher de Lapouge în Franţa, alături de H.S. Chamberlain sau Francis Galton în Marea Britanie, ca şi Wagner şi Marr în Germania s-au înscris în această concepţie alături de alţi teoreticieni 10

Pierre Birnbaum, Conflictele, în Raymond Boudon (coord), Tratat de sociologie,

Humanitas, 1997, p. 258.

67

care au fost folosiţi de propaganda şi ideologia nazistă pentru a justifica genocidul şi crima în anii premergători şi in timpul celui de-al doilea război mondial. În gândirea românească problema păcii şi a războiului a fost abordată, printre alţii, de Dimitrie Gusti prin două excelente studii de sociologia războiului publicate în perioada interbelică. Sociologul român vedea „războiul ca realitate socială unul dintre cele mai complexe fenomene sociale". Viziunea lui Gusti asupra războiului era una integratoare deoarece în opinia sa acesta cuprindea toată economia, toată cultura, toată tehnica unui timp.

Natura şi modul specific de manifestare a războiului erau în concepţia gustiană, direct influenţate de cadrul în care se desfăşura. Acest cadru avea patru dimensiuni: cosmică (terenul /geografia şi clima); biologică (dată de rasă şi selecţie); istorică (cauze) şi psihologică. Din această perspectivă pentru D. Gusti manifestările războiului erau perceptibile la nivel economic, spiritual (aspectul moral), politic (forţa) şi juridic (dreptul).

Cauzele pentru care o naţiune recurge la război au caracter istoric şi depind de contextul social şi politic în care această colectivitate umană vieţuieşte. Scopul războiului determină pentru sociologul român şi tipul de război la care o colectivitate umană poate fi supusă. După criteriul apărare /cucerire el distinge două mari categorii de conflicte: de eliberare (naţionale) şi de cucerire(imperiale); după tipul de actori implicaţi în conflict războaiele pot fi: civile, revoluţii, interstatale şi ele se desfăşoară în interiorul unui stat, între o parte a societăţii şi stat, şi în fine între state ca entităţi suverane.

Fiecare colectivitate umană in sistemul internaţional de state, afirmă Dimitrie Gusti, se leagă de o alta prin interese comune care pot duce la cooperare între ele dar şi la dispute şi conflicte. Prin urmare el pledează pentru întemeierea unei ştiinţe care să studieze nu numai starea naţiunilor ci şi aspiraţiile acestora pentru a se cunoaşte caracteristicile mediului internaţional.

Cunoaşterea acestor realităţi internaţionale ar putea conduce la scăderea probabilităţii de război. Realizarea unei bune cunoaşteri între naţiuni ar conduce şi la o mai bună conlucrare între ele, cu alte cuvinte la creşterea gradului de socializare. „Socializarea crescândă, afirma D. Gusti încă din 1913, este o condiţie necesară a transformării războiului în concurenţă culturală".

Ionel Nicu Sava sesizează, pe bună dreptate că această viziune a savantului român anunţată la începutul secolului al XX-lea se va impune, către anii '70, ca una dintre cele 68

mai moderne teorii ale relaţiilor internaţionale: teoria creşterii interdependenţei în mediul internaţional.

4.2. Conflictele şi crizele din sistemul relaţiilor internaţionale în secolul XX si începutul secolului al XXI-lea Pacea are sens ca efort de eliminare sau cel puţin de diminuare a violenţei şi conflictelor. Existenţa domeniului studiilor de pace derivă din persistenţa conflictelor.

După încheierea războiului rece lumea s-a întrebat dacă nu cumva prin dispariţia regimurilor comuniste care promovau violenţa politică şi generau conflicte vom asista la dispariţia acestora.

O succinta analiza a conflictelor apărute in ultimele decenii şi aflate acum în stare de îngheţ şi cu o probabilitate destul de ridicata de perpetuare, precum si a celor peste 36 de conflicte care se desfăşoară in lume la aceasta oră, este in măsura sa contrazică si sa potolească elanul celor mai optimişti analişti. Forţele armate ale Federaţiei Ruse, cuprinse in conflictul din Cecenia, sunt puse in situaţia de a nu-si putea respecta promisiunile de a anihila mica republica independentista.

Conflictul armat din Republica Democrata Congo, in care fuseseră implicate la un moment dat alte opt tari africane (Angola, Namibia, Zimbabwe, Ciad, Sudan pe de o parte si Ruanda, Uganda si Burundi de cealaltă parte), a reînceput datorita nerespectării acordului de încetare a focului de unul din grupurile de insurgenti145. In ciuda atacului aerian de 78 de zile executat de NATO asupra Republicii Federale Iugoslavia pentru a impune încetarea purificării etnice din Kosovo, urmat de desfăşurarea unei puternice forte de menţinere a păcii (aprox. 50.000 de militari), ura dintre etnii continua sa se manifeste prin ucideri aleatorii.

Chiar daca in mod oficial, conflictul declanşat in Timorul de Est intre trupele indoneziene aliate cu grupările paramilitare si est timorezi este terminat, pacea nu s-a restaurat in regiune. Şi numai dintr-o succintă analiză a mediului contemporan de securitate ne arată că cea mai lungă perioadă de pace din epoca modernă nu depăşeşte 20 de ani, ceea ce ne îndreptăţeşte să afirmăm că, astăzi conflictul este asociat cu civilizaţia în aceeaşi măsură în care civilizaţia este asociată cu confortul şi bunăstarea.

69

Ideea că mai multă bunăstare înseamnă mai multă pace, idee centrată în antropologia occidentală, este dificil de susţinut. Din 1945 până în 2000 lumea a cunoscut doar 26 de zile fără război. Între 1945-2005 s-au derulat 132 de războaie din care doar 7 sau terminat prin încetarea ostilităţilor prin voinţa comună a celor două părţi, 18 s-au încheiat cu împăcarea părţilor în urma negocierilor, 38 prin intervenţia unor terţi-actori ca mediatori.

Analistul politic şi cunoscut geopolitician Zbigniew Brzezinski, apreciază că în conflictele care au avut loc în secolul al XX-lea au murit nu mai puţin de 87.000.000 milioane de oameni din care 33 000.000 tineri între 18 şi 30 de ani.

70

CAP. V - Studiu de caz: Analiza conflictelor după încheierea războiului rece Analiştii care s-au ocupat de studierea conflictelor apărute după încheierea războiului rece au ajuns la concluzia că majoritatea dintre aceste conflicte nu se mai poartă între actorii clasici ai relaţiilor internaţionale ci au un caracter de conflict intern. Se apreciază că pentru prima dată în istoria modernă a lumii este exclus să apară un conflict major între marile puteri ale lumii. Cercetând contextul şi condiţiile în care au apărut conflictele în secolul al XX-lea, Eduardo Posada a observat că în această perioadă 43 de conflicte s-au derulat in interiorul statelor. Cele mai multe dintre aceste s-au desfăşurat între 1960 şi 1996 când au avut loc nu mai puţin de 60 de cazuri în care au fost victimizate minorităţile etnice. Rezultă din cele afirmate, ca actualele conflicte nu se mai desfăşoară intre armatele naţionale, ci de cele mai multe ori intre trupe guvernamentale forţe armate ale unor grupuri etnice, politice, religioase ce reprezintă interese diferite in cadrul aceluiaşi stat. Motivaţiile sunt religioase, etnice sau mai rar de natură economică. În acelaşi timp este si una din cauzele pentru care balanţa victimelor militari-civili s-a schimbat in ultimii ani, numărul pierderilor din rândul populaţiei civile reprezentând 90% din total.

Seria exemplelor prezentate in acest sens poate continua: încercările grupurilor rebele nord-irlandeze de încălcare a moratorului Good Friday Agreement obţinut atât de greu in 1998; atitudinea separatiştilor corsicani de a declina oferta de independenta din partea Franţei; întreruperea de către E.T.A. a moratoriului privind violenta in regiunea basca a Spaniei; refuzul Armatei Naţionale de eliberare.

Pentru a elimina conflictele din viaţa internaţională este necesară o foarte bună cunoaştere a lor. Ca şi războiul şi teoria conflictelor a cunoscut o dezvoltare şi abordare din varii perspective, prin urmare şi definirea lor a cunoscut o la fel de mare diversificare.

Abordările teoretice se încadrează într-o paradigmă dihotomică. Unii pornesc de la premisa că în societatea modernă conflictul poate fi privit ca fiind raţional, constructiv şi chiar benefic pentru autoreglarea socială iar alţi teoreticieni ca pe ceva negativ şi cu urmări negative pentru evoluţia societăţii moderne.

De remarcat faptul că în teoria relaţiilor internaţionale conflictul este perceput şi analizat în funcţie de Şcoala de gândire la care se asociază cel ce investighează acest fenomen social. Adepţii curentului Behaviourist, de exemplu, susţin că se poate înţelege natura şi rolul conflictelor dacă se studiază comportamentul fiinţei umane atunci când

71

aceasta acţionează pentru a-şi procura cele necesare supravieţuirii şi asigurării prestigiului în cadrul comunităţii.

Pe de altă parte adepţii curentului psihologist susţin că fiinţa umană are în matricea sa încastrat instinctul agresiunii. Aceştia combină cercetările din domeniul psihanalizei cu cele ale sociologiei şi caută să găsească răspuns la comportamentul agresiv al fiinţei umane. Un grup de sociologi şi psihologi spanioli au încercat, la jumătatea deceniului nouă al secolului trecut să explice prin cercetare interdisciplinară comportamentul agresiv în mediul urban cu un studiu de caz desfăşurat în oraşul Sevillia. Concluzia acestora este că apariţia conflictului în comunităţile umane nu este determinată de natura umană ci de caracterul şi tipul de relaţii care se instituie între indivizi pe de o parte şi grupuri umane pe de altă parte.

Conflictul este, prin urmare, şi el definit în mod diferit. De menţionat ca definiţiile şi aprecierile, adesea, sunt reduse doar la conflictul armat. În sensul cel mai larg conflictul este o manifestare ale unor antagonisme deschise între două entităţi, individuale sau colective cu interese incompatibile pe moment, în privinţa deţinerii sau gestionării unor bunuri materiale sau simbolice. Reputatul specialist în teoria păcii şi războiului, R.J. Rummel afirmă că, în sens filozofic, conflictul poate fi definit ca o confruntare dintre o putere cu altă putere în încercarea de a distruge tot ceea ce apare manifest împotriva sa. În sens social conflictul poate fi văzut ca o relaţie de confruntare dintre două părţi care îşi doresc reciproc acelaşi lucru.

Analiştii Kenneth D. Bush şi Robert J. Opp arată că societatea modernă este prin natura sa conflictuală şi că de fapt conflictele violente sunt cele care afectează atât structura cât şi modul ei de funcţionare. Referindu-se la paradigma avansată de Fukuyama pentru a se descifra sensul evoluţiilor internaţionale după încheierea războiului rece, analistul Nicolae Uscoi arată că natura conflictelor în lumea post război rece s-a schimbat dramatic. Unele conflicte care apar în societate sunt cauzate de egoism şi nu de doleanţe.

Acolo unde războiul afectează societatea în general, poate fi profitabil pentru altele. În asemenea cazuri, deseori controlul asupra resurselor naturale este în pericol, drogurile sunt de cele mai multe ori implicate, conflictele sunt sprijinite de vecini şi sectorul privat este complice - cumpărând scopuri bolnave, contribuind la spălarea banilor şi furnizând părţilor aflate în conflict armament. Alteori conflictele pot apărea datorită degradării mediului natural, al reducerii resurselor de hrană şi apă etc.

Toate acestea ne demonstrează faptul că sursa conflictelor în mediul internaţional contemporan este foarte diversificată, într-o continuă dinamică şi prin urmare foarte greu 72

de pus în şabloane academice. Acest fapt are consecinţe atât pentru mediul academic şi universitar dar şi pentru opinia publică. Acestea trebuie să aibă o bună cunoaştere şi înţelegere a tipului de conflicte ce pot apărea in sistemul relaţiilor internaţionale şi mai ales cum acestea se pot manifesta ca intensitate şi ca durată. În istoria umanităţii conflictul şi criza au cunoscut forme specifice de manifestare funcţie de intensitatea cu care s-au manifestat, de tipul de actori implicaţi, de natura obiectului aflat în dispută, de scopul urmărit şi nu în ultimă instanţă de consecinţele pe care le-a generat11.

Mulţi analişti, în special cei din domeniul militar definesc conflictul şi războiul prin asociere sau opoziţie la un alt fenomen omniprezent în societatea contemporană şi anume criza. Acest termen a fost şi continuă să fie atât de des utilizat pentru varii situaţii în care se poate găsi o persoană sau o colectivitate umană încât din punct de vedere conceptual a devenit ambiguu. Ambiguitatea rezultă din faptul că termenul de criză este folosit de unii specialişti pentru situaţii care pot fi percepute ca situaţii de disfunţionalitate încadrate în normalitatea existenţială iar de alţii drept situaţii catastrofice. Acest lucru se întâmplă cel mai adesea pentru că nu este precizată paradigma sau perspectiva din care se analizează criza.

Definită din perspectivă filozofică criză, de exemplu, este înţeleasă ca fiind un "punct de cotitură al unui proces fatal" care afectează identitatea subiectului vizat prin semn exterioare vizibile dar şi prin simptome interne, perceptibile prin manifestări care reprezintă abateri de la starea de normalitate.

Psihologia defineşte criza drept "moment sau fază a unui proces, constând din conflicte acute, privaţiuni, decompensări, neacoperire a unor expectaţii, dificultăţi şi alte fenomene negative ce pot fi urmate de progres sau regres."

Teoria militară defineşte criza drept o etapă intermediară între "starea de pace şi cea de război" sau "rezultatul acumulării în timp a unor procese dezorganizate şi al generării proceselor sociale perverse, care destructurează sau rup legăturile între cele trei funcţii ale naţiunii şi produc tensiuni şi conflicte sociale."

Sociologia, prin paradigma procesual organică lansată după anii '90 de profesorul L. Culda, apreciază că o criză socială devine stare de criză a naţiunii în condiţiile în care acţiunile şi comportamentele decidenţilor politici vulnerabilizează situaţia oamenilor, o insecurizează, determină ruperea conexiunilor între cele trei funcţii ale naţiunii, încât 11

Nicolae Rotaru, Criză şi dialog. Managementul comunicării în structuri de tipierarhic, editura RAO, Bucureşti, p. 80.

73

procesele gestionare publice nu mai pot să fie funcţionale".

Din perspectiva ştiinţelor comunicării criza este "pătrundere în conştiinţă a unei anormalităţi, a unui dezechilibru care cere remedierea. Criza este factor constitutive în geneza şi dezvoltarea omului şi a culturii", iar conflictul "o formă de comunicare, la fel cum este cooperarea".

Acest fapt este explicat prin aceea că relaţiile dintre părţile aflate în conflict fac necesară o formă de comunicare, aşa cum se poate vedea cu uşurinţă nu numai în cazul conflictelor industriale, a acţiunilor poliţieneşti sau a disputelor dintre indivizi ci şi cazul războaielor.

Cei care susţin un asemenea mod de abordare şi interpretare a crizei nu numai că pun semnul egal între cele două fenomene dar şi apreciază că în lumea de azi conflictele au la bază eşecurile comunicaţionale sau că , în fapt, în lumea reală nici nu există criză ci doar în discurs. După Simona Ştefănescu unul dintre aceşti specialişti care cred că media are un rol hotărâtor în crearea situaţilor de criză este Peter Bruck, un apreciat analist al relaţiilor dintre mass-media şi opinia publică vis-à-vis de evoluţiile din viaţa politică internă dar mai ales internaţională. Analizând impactul media asupra societăţii contemporane acesta ajunge la concluzia că prin nevoia de a "spectaculariza" ştirea opinia publică ajunge să consume diferite aspecte ale propriei ei realităţi sociale decât să acţioneze pentru a o schimba. În lipsa unor subiecte care să facă posibilă creşterea audienţei mijloacele de informare în masă recurg la practice precum distorsionarea sau transformarea unor evenimente mai puţin importante în "crize", prin definirea lor ca atare şi prin acordarea unei atenţii nemeritate acestora. O asemenea situaţie este posibilă prin introducerea de către jurnalişti a acelor elemente de "refracţie" între realitatea ca atare şi "realitatea" prezentată de mass-media.

Schimbarea de paradigmă în ceea ce priveşte conflictualitatea contemporană a sporit rolul comunicării nu numai în gestionarea crizelor şi conflictelor ci şi în crearea lor.

Conflictul militar contemporan oferă un prilej de punere în scenă a lumii, de teatralizare a comunităţilor, fie prin hard news (fapt divers) fie prin show-bussines dar mai ales prin crearea şi punerea în circulaţie a pseudo-evenimentelor aşa cum a fost cazul cu războiul din Iraq sau cu cele din fostul spaţiu iugoslav.

Revenind la reputatul sociolog Johan Galtung consider că are dreptate când afirmă că pentru a putea cunoaşte tipurile de conflicte care au fost prezente în istoria secolului al XX-lea este necesar să cunoaştem structura violenţei din societatea modernă. După tipurile de nevoi pe care omul le are în societate Galtung identifică două tipuri de violenţă. Una 74

este directă şi se particularizează în asasinate, sărăcie, sancţiuni, înstrăinare, reprimare, detenţie, expulzare, deportare iar alta structurală care se particularizează în exploatare şi marginalizare. Sociologii J. M. G. van der Dennen şi V. S. E. Falger disting cel puţin trei domenii atunci când operează cu clasificarea conflictelor: biologic, socio-istoric şi psihologic.

Alţi autori împart conflictele după natura cauzelor care generează crize şi dispute.

Din această perspectivă în societatea modernă şi contemporană avem de-a face cu conflicte identitare, economice şi geostrategice12. După tipul de actori care sunt implicaţi dar şi a domeniilor în care are loc conflictul acestea pot fi clasificate în două mari categorii 13: conflicte de tip om vs. om şi conflicte om vs. natură. La rândul lor cele două mari clase pot fi subdivizate.

Prima clasă cuprinde conflictele între săraci şi bogaţi sau ceea ce analiştii aparţinând şcolii marxiste şi neomarxiste au denumit conflictul între Nordul bogat şi Sudul subdezvoltat; conflicte pentru resurse naturale prelucrabile; conflicte pentru resurse naturale de consum; conflicte pentru pieţe de desfacere, conflicte pentru controlul căilor de acces către resurse sau pieţe; conflicte pentru zone strategice de importanţă deosebită. Cea de-a doua mare clasă cuprinde un întreg şir de agresiuni ale omului asupra pământului, pădurilor, apelor, atmosferei etc.

Prin urmare criteriile după care oamenii au clasificat conflictele au variat de la o comunitate la alta de la un areal de civilizaţie la altul deoarece percepţiile lor asupra conflictului şi a crizei diferă. Pentru exemplificare vom continua prezentarea şi a altor opinii în legătură cu modul cum pot fi clasificate conflictele.

Monty G. Marshall şi Ted Robert Gurr, împart conflictele în: comune; etnice; politice şi /sau internaţionale iar Nils Petter Gleditsch şi Havard Strand, de la International Peace Research Institute, din Oslo cred că acestea pot fi clasificate după numărul de victime. Astfel avem de-a face cu conflicte minore dacă au loc mai puţin de 25 de lupte într-un an şi nu se ajunge la cifra de o mie de pierderi printre combatanţi; conflicte intermediare dacă au loc 25 de lupte şi se costată cel puţin o mie de pierderi umane printre combatanţi şi războiul considerat un conflict major.

Alţi specialişti cum ar fi, Mohamed M. Sahnoun, le clasifică după cauzele care le 12

Radu Săgeată, Conflictele internaţionale în era globalizării, în GeoPolitica, Anul II, nr. 7-8,2004, p. 43-56 13 Eugen Zainea, Sursele de conflict ale secolului XXI, în GeoPolitica, Anul II, nr. 7-8,2004, p. 59

75

generează. În opinia sa, în lumea contemporană, au loc următoarele tipuri de conflicte: generate de eşecul formării statului de tip naţional aşa cum s-a întâmplat în unele ţări din Africa şi chiar în America Latină; conflicte apărute ca urmare a prăbuşirii sistemului colonial şi a intensificării luptei de eliberare naţională; crize şi conflicte izvorâte din mişcări de eliberare naţională dar virusate de disputa bipolară specifică războiului rece; conflicte datorate tensiunilor şi neînţelegerilor etnice; generate de tensiuni religioase şi conflicte apărute ca urmare a degradării condiţiilor sociale.

Sociologii Small Melvin şi J. David Singer, apreciază că în societatea modernă pot fi întâlnite următoarele tipuri de conflicte: interstatal în care sunt antrenate două sau mai multe state; conflicte armate extrasistemice care se produc atunci când se confruntă în afara spaţiului său de suveranitate un stat cu un grup de actori nonstatali specifice mai ales războaielor coloniale; conflict armat internaţionalizat când se confruntă pe teritoriul unui stat forţele guvernamentale cu grupuri paramilitare sprijinite de alte state; şi conflictul armat pur intern. În această situaţie forţele paramilitare nu au sprijin internaţional.

Politologul şi analistul politic Paul Hirst apreciază că natura conflictelor armate a fost afectată esenţial de revoluţiile produse în cunoaştere şi civilizaţie. Revoluţia prafului de puşcă din secolul al XVI-lea, care a coincis cu formarea statului suveran teritorial modern este prima care a afectat natura războaielor. Aplicarea revoluţiei industriale în domenii ce ţin de arta războiului, fenomen ce a apărut la mijlocul secolului al XIX-lea, este cea de-a doua Aceasta din urmă a dus la războaie totale care a dominat prima jumătate a secolului douăzeci şi au format, într-o măsură considerabilă, instituţiile şi balanţa de putere din lumea în care trăim astăzi.

Praful de puşcă, în opinia lui Hirst, a fost cel care a accelerat dispariţia ordinii feudale şi apariţia statelor moderne. S-a făcut rapid trecerea de la conflictele interne generate de lupta dintre diferite religii şi biserici la războaiele dintre state .Pacea de la Westfalia a iniţiat acceptarea pe scară largă a principiului neintervenţiei în afacerile interne ale unui stat.

Acest principiu şi obligaţia corespondentă a recunoaşterii mutuale sunt elementele constitutive ale suveranităţii statului modern. Fiecare stat este acceptat ca membru legitim al sistemului fără referiri la ideologie14. Dată fiind neintervenţia altor state în chestiunile religioase interne, statul şi-a putut folosi eficient instrumentele administrative şi capacităţile militare împotriva inamicilor externi.

14

Paul Hirst, Război şi putere în secolul XXI. Statul, conflictul militar şi sistemul

internaţional, Editura Antet, 2001, p. 8.

76

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea un şir de inovaţii a revoluţionat condiţiile fizice ale războiului: conservele metalice, căile ferate, vasele cu aburi şi telegraful. Acestea au modificat războiul în interiorul continentelor, confruntarea s-a făcut între naţiuni şi gradul lor de industrializare a contat enorm în economia conflictului. Distrugerile n-au vizat doar masa de combatanţi ca în războaiele anterioare ci în principal dereglarea economiilor şi a pieţelor de capital sau comerciale. Aşa se explică faptul că în fapt câştigătorii războiului din prima conflagraţie mondială au fost principalii perdanţi.

"Dacă Marea Britanie şi Franţa au fost principalii păgubiţi de dereglarea civilizaţiei comerciale, Statele Unite au beneficiat cel mai mult de pe urma războiului. Această schimbare fundamentală în echilibrul puterii economice durează până astăzi. În perioada ce a urmat încheierii războiului din 1918 învingătorii au încercat să refacă ordinea economică internaţională de dinainte de 1914, să revină la comerţul liber şi să reintroducă etalonul aur.

Tentativele au eşuat complet în crahul din 1929.

Anii '30 s-au transformat într-o luptă pentru acces la materii prime şi pieţe între blocuri comerciale protecţioniste rivale".

Acelaşi crah financiar din 1929 a făcut din conflictele sociale, care apăruseră după 1918 într-o măsură mai mare sau mai mică în majoritatea statelor industrializate, o chestiune internaţională. Comunismul şi fascismul au creat o nouă era de războaie civile ideologice care au trecut de graniţele naţionale şi a ideologizat conflictele internaţionale.

Comunismul fascismul şi liberalismul s-au luptat pentru hegemonia internaţională. Acest conflict, a depăşit limitele războiului aşa cum l-a teoretizat generalul Carl von Clausewitz.

Obiectivele şi scopul erau nelimitate; politica cerea războiul absolut şi eliminarea completă a inamicului.

Logica ce-l împingea către extreme era dublată de logica obiectivelor politice extreme. Reprezentanţii regimului liberal, SUA şi Marea Britanie, au cerut capitularea necondiţionată a puterilor Axei care reprezentau nazismul, fascismul şi celelalte ideologii desprinse din fascism şi nazism cum a fost, de exemplu, legionarismul pentru România. Înfrângerea militară a distrus credibilitatea fascismului şi a nazismului pentru că acestea au insistat prea mult pe eficienţa economică superioară şi pe calităţile militare ale regimurilor autoritare.

Eliminarea fascismului, hegemonia superputerilor care au ieşit victorioase din cel de-al doilea război mondial şi existenţa bombei atomice în arsenalul militar al acestora au 77

limitat conflictul ideologic postrăzboi.

Ideologia a devenit o dimensiune a conflictului dintre două blocuri de state. Fiecare dintre ele a eliminat disidenţa din interior. În anii ce-au urmat n-au existat conflicte in interiorul blocurilor politico-militare rivale. SUA şi URSS s-au confruntat pe fronturi de proximitate, intervenind şi pregătind războaie civile oriunde pe glob. A apărut aşa zisul război prin procură cum au fost cele din Coreea, Vietnam sau Afganistan.

După încetarea războiului rece conflictualitatea în relaţiile internaţionale a suferit o transformare majoră. Scăderea vizibilă a rolului de actor principal pe scena internaţională a statului şi apariţia de noi actori de factură nonclasică, intensificarea procesului de deteritorializare a comunităţilor şi fragmentare politică după prăbuşirea statelor de factură multietnică, apariţia a noi ameninţări la adresa securităţii umane şi colective cum ar fi terorismul transnaţional dar şi deposedarea, în parte a statului de legitimitatea folosirii violenţei armate au condus la apariţia a noi tipuri de conflicte.

Aşa a apărut şi s-a manifestat cu pregnanţă ceea ce specialiştii au denumit conflict de joasă intensitate190 iar după 1995 forţele de peace keeping desfăşoară operaţiuni militare altele decât războiul. Comentând această situaţie Michael Howard arată că în fapt avem de a face cu o diversificare a noţiunii de conflict încât război este doar dacă este declarat de o oficialitate191. Profesorul Donald M. Snow de la University of Alabama, într-o lucrare care a cunoscut nu mai puţin de patru ediţii, aprecia că însăşi termenul de conflict de joasă intensitate ca fiind "curios" şi în fapt un "artefact al războiului rece" Sociologul Ilie Bădescu arată că ipoteză de lucru introdusă de Samuel Hungtinton în analiza conflictului cea a ciocnirii civilizaţiilor este greşită. El nu împărtăşeşte ideea potrivit căreia "lumea de mâine este una a conflictului civilizaţiilor.

Sursa principală de conflict în lumea de mâine nu va fi una economică sau ideologică, ci una culturală. Naţiuni şi grupuri de naţiuni vor fi cele antrenate în conflict astfel că acest conflict va deveni sistemul de referinţă principal pentru definirea naţiunii în lumea contemporană".

Acesta acceptă, în schimb, ideea de dezvoltare stadială a conflictelor, introdusă de S. Hungtington, cu modificarea potrivit căreia ultimul stadiu nu este cel ideocratic ci războiul logistic. Conflictele în evoluţia umanităţii până a ajunge în acest stadiu au parcurs într-adevăr mai multe stadii şi au traversat mai multe faze. Ele au început prin a fi dinastice. În acest stadiu conflictul se desfăşura între prinţi, regi, împăraţi, sau alt tip de monarhi şi avea ca scop extinderea suveranităţii lor teritoriale.

78

Un alt stadiu este cel al războaielor popoarelor care s-a încheiat odată cu sfârşitul primului război mondial. Al treilea stadiu este cel al războaielor ideologice ca rezultat al revoluţiei ruseşti şi al reacţiilor la ea, conflictul între naţiuni a cedat locul conflictului între ideologii; mai întâi între comunism, fascism-nazism şi democraţie liberală şi, apoi, între comunism şi democraţie liberală. A fost faza războiului rece"15 Toate aceste trei faze înscriu conflictul în interiorul civilizaţiei occidentale. W. Lind consideră că în fapt acestea au fost "războaie civile occidentale". Acesta afirmă că încheierea războiului rece a scos conflictualitatea din interiorul societăţii occidentale şi a plasat-o în lumea extraeuropeană, în fapt asistăm la internaţionalizarea conflictelor. Astăzi conflictele nu mai sunt locale. Globalizarea lumii face dintr-un conflict local simptomul unui conflict mai larg, al unei crize internaţionale. Crizele şi conflictele din fostul spaţiu iugoslav sau din cel al fostului imperiu sovietic afectează nu numai zona unde au loc ci au impact asupra sistemului internaţional in ansamblul său.

Această fază a conflictualităţii este caracterizată în viziunea lui Ilie Bădescu de apariţia războiului logistic, "legat de procesele de creştere ale noilor sisteme de gândire şi de fenomenul înaintării frontierelor." În acest tip de conflict nu sunt folosite arme clasice ci una pe care Bădescu o numeşte arma logistică. Aceasta "nu vizează nici materialele de război militar(echipamentele, armele etc.) nici personalul militar, armatele, adică materialul uman.

Arma logistică vizează spulberarea rezistenţei unui popor întreg fără atacul armatelor, fără gloanţe, prin atacul instituţiilor, simbolurilor, viziunilor, religiei, mitologiei, felului de a fi ale unui popor în întregul său. Arma logistică nu ucide oameni şi nu distruge maşina de război, ea "ucide" simboluri instituţii, maxime străvechi, opere eponime adică geniul unui popor. Efectul de umilire este uriaş, perplexitatea este totală şi generalizată, paralizia sufletească este şi ea generalizată, de aici şi denumirea de armă logistică generalizată”.

Paradigma introdusă de Ilie Bădescu în analiza conflictualităţii moderne poate fi acceptată ca ipoteză de lucru doar dacă suntem de acord cu faptul că expansiunea frontierei culturale şi de civilizaţie produce numai efecte negative asupra culturilor şi a civilizaţiilor cu care vine în contact.

15

Ilie Bădescu, Tratat de geopolitică, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2004, p. 288.

79

Experienţa istorică ne arată că expansiunea frontierei romane în antichitate si a celei occidentale în timpurile moderne au avut consecinţe pozitive pentru societăţile pe care le-a influenţat. Pe de altă parte expansiunea n-a avut un caracter conflictual ci a fost, in majoritatea cazurilor , dorită de populaţia cu care a venit în contact.

Acest tablou al fenomenului conflictual in lumea din perioada „post-război rece" nu este nici exhaustiv si nici nu cuprinde totalitatea abordărilor teoretice formulate in ultimii ani. De la sfârşitul „războiului rece" au fost lansate un număr considerabil de viziuni conceptuale privitoare la fizionomia viitoarelor conflicte. In contextul actual, cea mai frecvent menţionată este teoria lui Huntington.

La începutul anilor '90, acesta a afirmat ca adversitatea ideologica dintre cele doua superputeri va fi treptat înlocuită, din varii motive, de o „ciocnire a civilizaţiilor". El a apreciat ca „principalele conflicte in politica globala vor avea loc intre naţiuni si grupuri aparţinând unor civilizaţii diferite".

Huntington a definit civilizaţiile in primul rând ca entităţi culturale si a susţinut ca exista un conflict inerent intre acestea, ce a condus la confruntări violente in regiuni in care acestea se suprapun, se întrepătrund sau vin intr-un contact geografic direct. Astfel, el a dat o explicaţie plauzibila, in opinia sa si a altora, conflictelor armate din Balcani, Orientul Mijlociu, Casmir, Caucaz s. a. Modelul lui Hungtington a fost contestat si criticat din motive diferite, in special datorita utilizării unor criterii mai mult decât discutabile pentru definirea „civilizaţiei", precum si pentru tendinţa de a vedea o ciocnire a civilizaţiilor in anumite cazuri particulare in care aceasta nu se regăseşte la originea conflictului. Cu toate acestea, observaţiile lui Huntington nu sunt lipsite de logică si de temei in ceea ce este perceput a fi un conflict intre civilizaţia Occidentală si "restul lumii". El argumentează ca Vestul utilizează instituţiile, puterea militară si resursele economice pentru a conduce lumea pe acele căi care asigura menţinerea dominaţiei occidentale, protejează interesele occidentale si promovează valorile politice si economice occidentale.

Acest comportament provoacă răspunsuri din partea acelor societăţi si state care refuza sa accepte si sa-si însuşească valorile si credinţele occidentale, aşa cum ar fi democraţia liberala sau drepturile omului.

Unul din aceste răspunsuri este terorismul internaţional, fenomen care se prezintă astăzi ca o ameninţare globala ca urmare a asimilării unor tehnologii si metode care l-au făcut mult mai potent, mai dinamic, amorf si dificil de contracarat. În condiţiile asimetriei 80

covârşitoare in raportul de forte, el a devenit instrumentul favorit al unor grupuri care nu dispun de alte mijloace de utilizare a puterii, fiind cel mai utilizat si atractiv mijloc de luptă pentru grupări radicale şi fundamentaliste.

Astfel, progresul tehnologic a asigurat grupurilor teroriste nu numai noi capacităţi, ci si o extindere considerabila a ţintelor si obiectivelor vizate. Paradoxal, deşi reprezintă, in principal, o lume incapabila sa accepte calea post-moderna de viata si valorile sociale promovate de globalizare, teroriştii beneficiază din plin de avantajele pe care acest proces le oferă. Avem in vedere posibilităţile de utilizare in scopuri ilegale si vădit ostile a sistemelor deschise de comunicaţii, libera mişcare a mijloacelor financiare si noile tehnologii care stau la baza procesului de globalizare. Astfel, grupurile teroriste au dobândit o mobilitate fără precedent si capacitatea de a lovi pretutindeni in lume.

Capacitatea de a întreprinde acţiuni violente a crescut considerabil datorita noilor arme si, in special, a accesului la explozivi foarte puternici si dispozitive de detonare sofisticate. Ceea ce ii satisface cel mai mult pe terorişti este posibilitatea de a fi in centrul atenţiei opiniei publice, de a-si realiza dorinţa aproape patologica de a fi in prim planul atenţiei mass-media.

Un alt gen de conflicte care se manifestă cu putere începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea şi continuă cu virulenţă în primii ani ai celui următor este cel interetnic. Acestea au apărut ca urmare a manifestării unui proces cu dublă dinamică în societatea post război rece: fragmentarea politică şi integrarea regională.

Analistul Dimostenis Yagcioglu consideră că sunt cel puţin trei perspective de analiză a cauzelor care generează conflicte interetnice în societăţile neomogene: psihoanalitice, socio-identitare şi teoria realismului. Acest proces este evident mai ales în societăţile fost socialiste multietnice unde au fost redescoperite şi reafirmate principiile şi drepturile care au făcut "carieră" după primul război mondial. Revitalizarea etnicităţii şi a căutării identităţii de sine au fost considerate de unii autorii ca fiind pozitive 16, însă, atunci când au fost afectate drepturile altor comunităţi acestea au degenerat şi au produs efecte negative.

Analistul Svante Cornell apreciază că trebuie abandonată ideea conform căreia conflictul identitar este expresia unei stări de primitivism politic şi este specific doar lumii subdezvoltate. Realitatea arată că asemenea manifestări apar şi în regiuni şi state 16

Cristian Jura, Geopolitica conflictelor, în GeoPolitica, Anul II, nr.7-8,2004, p. 83

81

considerate dezvoltate şi cu un standard înalt de civilizaţie. Faptul că cele mai multe dintre aceste conflicte s-au manifestat cu violenţă extremă în zonele caracterizate de subdezvoltare economică şi în statele multinaţionale fost comuniste au determinat pe unii analişti să asocieze fenomenul cu aceste regiuni.

Conflictualitatea militară s-a bucurat de o atenţie deosebită în ultimii ani. Ea îşi are sorgintea în fenomenele sociale şi în manifestările antagonice care sunt generate de diversele stadii de dezvoltare economică şi tehnologică atinse de diferitele naţiuni componente ale societăţii umane la sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI. Ca fenomen social, conflictul militar a evoluat în ce priveşte conţinutul, cât şi fizionomia lui, în strânsă legătură cu evoluţia societăţii. În acest context, starea de conflict militar apare sau derivă dintr-un complex de condiţii de care atârnă succesul ori insuccesul unei confruntări. Aceasta poate fi considerată produsul simultan al unor forţe materiale, morale, intelectuale, economice, politico-diplomatice, militare, psihologice şi informaţionale, reprezentând mai mult decât o simplă problemă de strategie, de logistică sau de tehnologie. În aceste condiţii, războiul clasic stat contra stat sau coaliţie politico-militară contra coaliţie politico-militară devine astăzi tot mai puţin probabil în cazul marilor puteri.

Specialiştii apreciază că un conflict de tipul celor două conflagraţii mondiale nu se mai întrevede imediat la orizont. Totuşi nu este greu de observat că în lume concurenţa dintre state şi grupări de state se manifestă intens dar nu îmbracă forme violente. În fapt acest fenomen a fost observat cu mult timp de Thomas Schelling care arăta că in disputa de interese astăzi nu avem de-a face cu învinşi şi învingători ci cu perdanţi şi cîstigători.

Din această perspectivă războiul viitorului pare să se înscrie într-un spectru foarte larg de acţiuni şi reacţii, într-un spaţiu multidimensional pe care se definesc între altele şi următoarele tipuri de conflicte: război informaţional; război cibernetic; război psihologic; război mediatic; război economic; război cosmic; război cultural; etc.

Societatea informaţională a modificat fizionomia conflictualităţii de astăzi dar mai ales de mâine. Reputatul publicist James Adams crede că următorul război mondial poate să fie şi ultimul pentru umanitate. Autorul îşi bazează raţionamentul pe faptul că armele inteligente vor crea un front de luptă care va fi pretutindeni, luptătorii nemaiputând fi localizaţi undeva precis. Conflictul va fi omnidirecţional cu caracteristica unei confruntări "a tuturor contra tuturor".

Experienţa conflictelor din Golf şi din fosta Iugoslavie va atenţiona statele din categoria "puterilor minore" şi este posibil ca ele să nu mai repete experienţa regimului lui 82

Saddam Husein din Iraq sau a talibanilor din Afganistan care s-au confruntat direct cu marile puteri occidentale dar ele au, în opinia lui Paul Hirst, multe alte opţiuni pentru desfăşurarea unui conflict armat.

Dealtfel profesorul T.V. Paul de la McGill University cercetând fenomenul conflictual în situaţii asimetrice ajunge la concluzia că nu întotdeauna calculul raţional primează atunci când statele recurg la rezolvarea diferendurilor dintre ele prin recurgerea la arme. El îşi bazează aserţiunea pe un lung şir de exemple din istoria umanităţii când state percepute, în epocă, slabe au iniţiat politici de agresiune la adresa unor vecini mai puternici.

Din ce în ce mai mult, inamicii nu vor fi state, ci alte structuri precum organizaţiile nonguvernamentale implicate în confruntări, grupările teroriste şi miliţiile. Societăţile vor deveni tot mai vulnerabile la atacurile teroriste şi îşi vor dirija eforturile înspre culegerea de informaţii şi menţinerea ordinii în sistem paramilitar. Aceste conflicte vor fi nonclausewitziene, adică nu vor implica forţele armate regulate ale unui stat într-o stare de război distinctă reprezentând aplicarea unei politici definite. În acest tip de conflicte rolul comunicării şi al relaţiilor publice va creşte foarte mult atât pentru combatanţi cît şi pentru opinia publică.

Un alt tip de conflict ce va caracteriza mediul internaţional va fi "războiul" economic. Dacă în secolul trecut învinşii îşi numărau morţii şi răniţii de pe câmpul de luptă în secolul nostru învinşii în războaiele economice îşi vor număra excluşii de pe piaţa muncii şi şomerii de la porţile întreprinderilor şi societăţilor comerciale. Armele în acest tip de conflicte vor fi cu predilecţie din "arsenalul" ştiinţelor comunicării de la metode şi instrumente ale industriei de publicitate până la cele specifice organizaţilor de PR.

83

CONCLUZII Ştiinţa contemporană susţine că un conflict este inevitabil în existenţa oricărei întreprinderi, deoarece întreprinderea reuneşte în grupuri de muncă indivizi cu personalităţi, mentalităţi, sisteme de valori diferite, de aceea menţinerea unei armonii perfecte este imposibile. Conflictele sunt inevitabile în orice grup social.

Conflictul poate fi definit ca stare tensionată care apare atunci când două sau mai multe persoane sau grupuri din cadrul organizaţiei trebuie să intre în interacţiune pentru a îndeplini o sarcină, a lua o decizie şi interesele sunt diferite sau acţiunile unei părţi determină reacţii negative din partea celeilalte.

Conflictele nu apar niciodată din senin. Fiecare conflict trebuie să fie caracterizat cît mai diferenţiat în dependenţă de cauzele obiective sau subiective ale apariţiei stării de conflict. Precum vulcanii, conflictele pot fi latente şi pot sta multă vreme în adormire. În cadrul practicii fiecare conflict trebuie sa fie caracterizat cît mai diferenţiat în dependenţă de cauzele obiective sau cauzele subiective ale apariţiei stării de conflict.

Acest lucru este de mare importanţă atunci când acutizarea situaţiei este spontană şi constituie un element al tacticii de interacţiune conflictuală.

Cauzele conflictului sunt fenomenele, evenimentele, situaţiile care anticipează conflictul şi în anumite condiţii de viaţă şi activitate a subiecţilor interacţiunii sociale, îl provoacă. Cauzele conflictului ies la iveală în situaţii concrete de conflict.

Lichidarea cauzelor este o condiţie necesară pentru rezolvarea conflictelor. În literatura de specialitate se prezintă adeseori faptul că, în orice formă de interacţiune umană, este pusă în joc o anumită strategie sau o tactică.

Orice formă de tactică implică o confruntare de voinţe, sentimente şi interese. Iată de ce trebuie de menţionat că nici una dintre aceste tactici nu este în sine rea sau bună, potrivită sau nepotrivită şi că ne găsim de multe ori în situaţii care pot să justifice una sau alta dintre aceste abordări.

84

În rezolvarea conflictelor o importanţă majoră o are metoda negocierii. Situaţiile de negociere sunt de o varietate extraordinară; se întâlnesc diverse roluri, statusuri, culturi, stări sufleteşti, cunoştinţe, tendinţe, motivaţii, speranţe şi temeri. Negociem zilnic şi peste tot, în diferite posturi sau poziţii. De aceea este destul de dificil de a scrie despre negocieri şi de a defini termenul.

Negocierea este o cale fundamentală prin care obţinem ceea ce dorim de la alţii.

Negocierea este o comunicare în ambele sensuri care duce la o înţelegere atunci când cele două părţi au interese comune şi altele opuse.

Orice negociere include pe parcursul desfăşurării sale mai multe elemente ce acţionează intr-o manieră interactivă, constituind un veritabil "câmp de forţe" prin care se manifestă dinamica derulării procesului de negociere.

Procesul de negociere se manifesta sub forma unei succesiuni de etape, nu neapărat linear, în care se manifestă cu pregnanta rolul negociatorului în cadrul limitelor impuse de elementele cooperante sau conflictuale. Orientarea data de negociatori procesului poate fi predominant cooperantă /integrativă sau predominant conflictuală /distributivă.

Negocierea este un proces care necesită o pregătire anterioară amănunţită. Această pregătire este orientată pe stabilirea cu exactitate a obiectivelor negocierii, mai exact ce anume dorim să obţinem. Dacă procesul de pregătire s-ar opri în acest punct el ar fi incomplet. După stabilirea obiectivelor personale, trebuie avute în vedere şi o anticipare a obiectivelor partenerului de negociere.

Negocierea este bazată pe un dialog între partenerii de negociere. Fiecare dintre aceştia are stabilită o strategie.

Poziţiile de deschidere reprezintă chiar primul pas în

deschiderea discuţiilor,

deoarece, după câteva minute de „încălzire” a discuţiei, părţile trebuie să-şi facă cunoscute uneia alteia ofertele iniţiale, denumite poziţii de deschidere. Fiecare dintre părţi are de obicei stabilită dinainte oferta iniţială, lăsând loc pentru anumite intervale de negociere.

Este de aşteptat ca ambele părţi să comunice oferte iniţiale

negociabile, dar foarte

importante pentru determinarea intervalelor de negociere.

Diferenţele culturale sunt trăsături care sunt de puţine ori luate în calcul atunci când este vorba de negociere. Diversitatea culturală este un element care modifică atitudini, 85

reacţii, sentimente. Europa este un spaţiu de o largă diversitate culturală, având în vedere că sunt vorbite aproximativ 210 de limbi sau dialecte diferite.

Oameni din ţări diferite se deosebesc prin valori, atitudini şi experienţă. Ei au forţe şi slăbiciuni diferite unii faţă de ceilalţi.

Procesul de negociere implică componenta de comunicare. Atunci când este vorba despre culturi diferite, este necesar să stabilească coordonatele unei comunicări interculturale, ca şi baze ale procesului de negociere. Abilităţile unui negociator trebuie să conţină şi aceste aspecte de comunicare interculturală.

De la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, mondializarea a permis ameliorarea nivelului de trai al populaţiei de pe glob. Tot datorită ei, oamenii săraci au acces - chiar şi în ţările bogate - la bunuri şi servicii care ar fi mult mai scumpe dacă ei ar locui în ţări aflate în autarhie. Datorită mondializării, economiile pot fi orientate spre ţările sărace, pentru crearea de locuri de muncă.

Echilibrul sau dezechilibrul de putere sunt cele care determină, in ultimă instanţă, starea sistemului relaţiilor internaţionale, la un moment dat. Echilibrul a însemnat întotdeauna pace şi securitate. Dezechilibrul - conflict şi insecuritate.

De-a lungul istoriei au fost făcute multe eforturi pentru a explica de ce statele utilizează forţa în relaţiile dintre ele. Autorii de specialitate au considerat că originile războiului şi, implicit, ale crizelor şi conflictelor internaţionale sunt foarte diverse.

Conform lui Keneth Waltz, unul dintre cei mai mari teoreticieni ai relaţiilor internaţionale, cauzele războaielor sunt de trei tipuri (trei niveluri de analiză): natura umană (individual), statul (statal) şi sistemul internaţional (sistemic).

Problema păcii şi a războiului a fost abordată de-a lungul istoriei din varii unghiuri de analiză şi a constituit obiect de studiu pentru teoreticieni şi specialişti aparţinând unui spectru larg de discipline de la filozofie şi istorie până la sociologie, ştiinţe militare, polemologie şi mai nou teoria relaţiilor internaţionale.

Cauzele pentru care o naţiune recurge la război au caracter istoric şi depind de contextul social şi politic în care această colectivitate umană vieţuieşte. Scopul războiului determină pentru sociologul român şi tipul de război la care o colectivitate umană poate fi supusă. După criteriul apărare /cucerire el distinge două mari categorii de conflicte: de eliberare (naţionale) şi de cucerire(imperiale); după tipul de actori implicaţi în conflict războaiele pot fi: civile, revoluţii, interstatale şi ele se desfăşoară în interiorul unui stat,

86

între o parte a societăţii şi stat, şi în fine între state ca entităţi suverane.

Pacea are sens ca efort de eliminare sau cel puţin de diminuare a violenţei şi conflictelor. Existenţa domeniului studiilor de pace derivă din persistenţa conflictelor.

O succintă analiza a conflictelor apărute in ultimele decenii şi aflate acum în stare de îngheţ şi cu o probabilitate destul de ridicata de perpetuare, precum si a celor peste 36 de conflicte care se desfăşoară in lume la aceasta oră, este in măsura sa contrazică si sa potolească elanul celor mai optimişti analişti. Şi numai dintr-o succintă analiză a mediului contemporan de securitate ne arată că cea mai lungă perioadă de pace din epoca modernă nu depăşeşte 20 de ani, ceea ce ne îndreptăţeşte să afirmăm că, astăzi conflictul este asociat cu civilizaţia în aceeaşi măsură în care civilizaţia este asociată cu confortul şi bunăstarea.

Analiştii care s-au ocupat de studierea conflictelor apărute după încheierea războiului rece au ajuns la concluzia că majoritatea dintre aceste conflicte nu se mai poartă între actorii clasici ai relaţiilor internaţionale ci au un caracter de conflict intern.

Se apreciază că pentru prima dată în istoria modernă a lumii este exclus să apară un conflict major între marile puteri ale lumii.

Concluzia este că apariţia conflictului în comunităţile umane nu este determinată de natura umană ci de caracterul şi tipul de relaţii care se instituie între indivizi pe de o parte şi grupuri umane pe de altă parte.

Prin urmare criteriile după care oamenii au clasificat conflictele au variat de la o comunitate la alta de la un areal de civilizaţie la altul deoarece percepţiile lor asupra conflictului şi a crizei diferă.

După încetarea războiului rece conflictualitatea în relaţiile internaţionale a suferit o transformare majoră. Scăderea vizibilă a rolului de actor principal pe scena internaţională a statului şi apariţia de noi actori de factură nonclasică, intensificarea procesului de deteritorializare a comunităţilor şi fragmentare politică după prăbuşirea statelor de factură multietnică, apariţia a noi ameninţări la adresa securităţii umane şi colective cum ar fi terorismul transnaţional dar şi deposedarea, în parte a statului de legitimitatea folosirii violenţei armate au condus la apariţia a noi tipuri de conflicte.

Analistul Dimostenis Yagcioglu consideră că sunt cel puţin trei perspective de analiză a cauzelor care generează conflicte interetnice în societăţile neomogene: 87

psihoanalitice, socio-identitare şi teoria realismului. Acest proces este evident mai ales în societăţile fost socialiste multietnice unde au fost redescoperite şi reafirmate principiile şi drepturile care au făcut "carieră" după primul război mondial. Revitalizarea etnicităţii şi a căutării identităţii de sine au fost considerate de unii autorii ca fiind pozitive, însă, atunci când au fost afectate drepturile altor comunităţi acestea au degenerat şi au produs efecte negative.

Un tip de conflict este războiul clasic stat contra stat sau coaliţie politico-militară contra coaliţie politico-militară devine astăzi tot mai puţin probabil în cazul marilor puteri.

Specialiştii apreciază că un conflict de tipul celor două conflagraţii mondiale nu se mai întrevede imediat la orizont.

Un alt tip de conflict ce va caracteriza mediul internaţional va fi "războiul" economic. Dacă în secolul trecut învinşii îşi numărau morţii şi răniţii de pe câmpul de luptă în secolul nostru învinşii în războaiele economice îşi vor număra excluşii de pe piaţa muncii şi şomerii de la porţile întreprinderilor şi societăţilor comerciale.

88

BIBLIOGRAFIE

1.

Achcar, Gilbert, Noul război rece. Lumea după Kosovo,

Editura Corint, Bucureşti, 2002.

2.

Barus M.J. - Crize: abordare psihosocialã clinicã, Ed.

Polirom, Iaşi, 1998.

3.

Chelaru, Mircea, Paradigmele crizelor, Editura Academiei

de înalte Studii Militare, Bucureşti, 1995.

4.

Chifu, Iulian, Analiză de conflict, Editura Politeia, SNSPA,

Bucureşti, 2004.

5.

Cristian Jura, Geopolitica conflictelor, în GeoPolitica, Anul

II, nr.7-8, 2004.

6.

Constantin Hlihor, Geopolitica şi geostrategia în analiza

relaţiilor internaţionale contemporane, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I", Bucureşti, 2005.

7.

Craia, Sultana – Teoria comunicării. Tehnici de formare şi

comunicare - Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006.

8.

Dufour, Jean-Louis, Crizele internaţionale. De la Beijing

(1900) la Kosovo (1999), Editura Corint, Bucureşti, 2002.

9.

Frunzeti, Teodor, Securitatea naţională şi războiul modern,

Editura Militară, Bucureşti, 1999.

10.

Ionel Nicu Sava , Studii de Securitate, Centrul Român de

Studii Regionale, Bucureşti, 2005.

11.

Ionescu, Mihail, O istorie trăită. Relaţii internaţionale.

1990-1995, Editura Modelism, Bucureşti, 1996. Parish, Thomas, Enciclopedia Războiului Rece, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002.

12.

Joseph S. Nye jr. Descifrarea conflictelor internaţionale,

Editura Antet, 2005.

13.

Kenneth N. Waltz, Omul statul şi războiul, Institutul

European, Iaşi, 2001.

14.

Lacombe, F. - Rezolvarea dificultăţilor de comunicare –

89

Iaşi, Editura Polirom, 2005.

15.

Mureşan, Mircea; Toma, Gheorghe, Provocările începutului

de mileniu, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2003.

16.

Mândru Mircea, Managementul crizelor politico-militare,

Editura A.I.S.M., Bucureşti, 1999.

17.

Machiavelli, N. - Arta războiului –Filipeştii de Târg, Editura

Antet, 2003.

18.

Nicolescu,

Gheorghe,

Gestionarea

crizelor

politico-

militare, Editura Top Forum, Bucureşti, 2003.

19.

Paul Hirst, Război şi putere în secolul XXI. Statul conflictul

militar şi sistemul internaţional, Editura Antet, 2001.

20.

Paul Hirst, Război şi putere în secolul XXI. Statul conflictul

militar şi sistemul internaţional, Editura Antet, 2001.

21.

Pierre Birnbaum, Conflictele, în Raymond Boudon (coord),

Tratat de sociologie, Humanitas, 1997.

22.

Radu Săgeată, Conflictele internaţionale în era globalizării,

în GeoPolitica, Anul II, nr. 7-8,2004.

23.

Sburlescu, A. – Comunicarea eficientă – Bucureşti, All,

24.

Sfez, Lucien – Comunicarea - Iaşi, Editura Institutul

2005.

European, 2002.

25.

Stefano Guzzini, Realism şi relaţii internaţionale, Institutul

European, Iaşi, 2000.

26.

Voiculescu, D. - "Negocierea - o formã de comunicare în

relaţiile interumane", Ed. Ştiinţificã, Bucureşti, 1991.

90