10 cenzura comunicarii in cadrul regimului comunist

Universitatea „Danubius” Galaţi Facultatea de Ştiinţe ale Comunicării Specializarea „Comunicare şi Relaţii Publice”

LUCRARE DE DIPLOMĂ

Îndrumător, __________________________

Absolvent, Barbălată Florin

Galaţi, 2009

Tema lucrării: „CENZURA COMUNICĂRII ÎN CADRUL REGIMULUI COMUNIST”

2

CUPRINS CAP. I - ELEMENTE ALE PROCESULUI DE COMUNICARE.....................................................................4 1.1. Elementele esenţiale caracteristice procesului de comunicare:................................................................4 1.2. Particularităţile comunicării.....................................................................................................................5 1.3. Obstacole în procesul de comunicare.......................................................................................................6 1.4. Delimitări conceptuale ale comunicării....................................................................................................8 1.5. Ştiinţa sau ştiinţele comunicării?............................................................................................................12 1.6. Principii şi caracteristici ale comunicării................................................................................................13 1.7. Nivelurile comunicării umane................................................................................................................16 CAP. II - PERTURBAŢII ALE PROCESULUI DE COMUNICARE. "NECUNOSCUTE" ALE COMUNICĂRII................................................................................................................................................18 2.1. Blocaje şi bariere ale procesului de comunicare..................................................................................18 2.2. "Necunoscute" ale comunicării; ipoteze şi cauze, probleme deschise.................................................21 CAP. III – CENZURA DE-A LUNGUL TIMPULUI......................................................................................26 CAP. IV - CE ESTE COMUNSMUL...............................................................................................................35 4.1. Comunismul în general...........................................................................................................................35 4.2. Comunismul în România........................................................................................................................39 4.3. Totalitarism şi comunism.......................................................................................................................40 4.4. Ceauşismul – un stalinism în varianta românească................................................................................43 CAP. V – STUDIU DE CAZ: CONTROLUL ASUPRA ARTEI ŞI CULTURII ÎN TIMPUL REGIMULUI COMUNIST......................................................................................................................................................45 5.1. Forme de control şi presiune: „dezinfectarea cuvântului tipărit"...........................................................45 5.2. Primii ani „republicani". Comunizarea culturii......................................................................................49 5.3. Etapa destalinizării formale (1953-1964)...............................................................................................54 5.4. Etapa relativei liberalizări (1964-1971)..................................................................................................64 5.5. Etapa naţionalismului comunist şi a izolaţionismului ceauşist...............................................................69 CONCLUZII......................................................................................................................................................80 BIBLIOGRAFIE...............................................................................................................................................83

3

CAP. I - ELEMENTE ALE PROCESULUI DE COMUNICARE

Elementele care intervin în procesul de comunicare interpersonală şi interactivă pot fi configurate într-un model general. (vezi figura 1).

Figura 1- Modelul general ale procesului de comunicare

1.1. Elementele esenţiale caracteristice procesului de comunicare:

Elementelele esenţiale caracteristice procesului de comunicare sunt: 

Cel puţin doi parteneri (emiţător şi receptor) între care se stabilesc anumite



Capacitatea partenerilor de a emite şi de a recepţiona semnale într-un

relaţii; anumit cod, cunoscut de ambii parteneri, fiecare fiind, pe rând, emiţător şi receptor; în comunicarea interpersonală, a codifica înseamnă a traduce gânduri, atitudini, emoţii şi sentimente în cuvinte, atingeri, sunete, imagini, caractere scrise, desene, gesturi, mirosuri. 

Existenta unui mesaj;



Existenta unor canale de comunicare, sau a unor „drumuri” urmate de

mesaje (canale formale sau informale); în comunicarea interumană, se foloseşte rareori un singur canal. Chiar şi în cadrul celei mai banale conversaţii tete-â-tete intervin două, trei 4

sau mai multe canale: vorbim şi ascultăm cuvinte (canal vocal şi auditiv), aruncăm priviri şi facem gesturi (canal vizual), degajăm mirosuri (canal olfactiv), atingem mâinile sau alte părţi ale trupului (canal tactil) ş.a.m.d. 

Mesajul specific prin care emiţătorul primeşte de la receptor un anume

răspuns cu privire la mesajul comunicat iniţial (feed-back) 

Prezenta unor bariere de comunicare, perturbaţii ce pot interveni în procesul

de comunicare (zgomote, filtre). Paraziţii pot fi clasificaţi în trei categorii: −

paraziţi de natură fizică, care interferează şi se alătură sau se suprapun

transmisiei fizice a mesajului: zgomotul străzii, un geam trântit, telefonul defect, ochelarii murdari etc. ; −

paraziţi de natură psihologică, care interferează şi se amestecă cu mesajul

doar în plan mental. Astfel de paraziţi conduc la erori de percepţie care ţin de subiect, de cultură, de prejudecăţi şi de experienţele anterioare. De pildă, dacă cineva nutreşte convingerea sinceră că profesorii universitari sunt deştepţi, va găsi în mesajul acestora ceva care să sprijine ideea preconcepută chiar şi atunci când adevărul va fi altul; −

paraziţi de natură semantică, care intervin datorită diferenţelor de limbaj

existente între vorbitor şi ascultător. „Nu este acelaşi lucru când doi oameni spun aceleaşi cuvinte", întrucât fiecare dintre ei poate atribui cuvintelor sensuri diferite.

1.2. Particularităţile comunicării

Comunicarea este inevitabilă sau non-comunicarea este imposibilă. Comunică şi tăcerea, nu doar vorbele. Comunică şi paloarea sau roşul obrazului, ca şi ritmul bătăilor inimii sau tensiunea muşchilor gâtului.

Comunicarea are rolul de a pune în legătura oamenii, în mediul în care aceştia evoluează1.

Orice proces de comunicare umană produce efecte. Efectele pot fi de natură: −

cognitivă privesc achiziţia de informaţie, prin procese de analiză, sinteză,

inducţie, deducţie etc. −

1

afectivă privesc achiziţia de afecte, emoţii, sentimente, atitudini.

Bougnoux, D. Introducere în ştiinţele comunicării. Iaşi: Polirom, 2000, pp. 65-67.

5

−

comportamentală se produc în planul ethosului şi privesc însuşirea de

conduite, norme, credinţe, gesturi, deprinderi, îndemânări şi mişcări care schimbă maniera de a acţiona.

Orice proces de comunicare este contextualizat, el având loc intr-un anumit spaţiu psihologic, fizic, temporal, social şi cultural. În procesul de comunicare, prin conţinutul mesajului se urmăreşte realizarea scopurilor şi transmiterea semnificaţiilor.

Procesul de comunicare are un caracter dinamic, orice comunicare are, după momentul iniţierii, o anumita evoluţie, se schimbă şi schimbă persoanele implicate în proces.

Procesul de comunicare are o dimensiune multipla: −

comunicarea exteriorizata (acţiunile verbale şi non-verbale ce pot fi

observate de către interlocutori), −

metacomunicarea (ceea ce se poate înţelege dincolo de cuvinte),

−

intracomunicarea (realizata la nivelul sinelui, de către fiecare individ în

forul sau interior);

1.3. Obstacole în procesul de comunicare

Aceste obstacole pot viza locutorul şi interlocutorul sau pot fi de ordin material.

Urmărind traseul mesajului, aceste obstacole sunt prezentate în fig. 22. a) La nivelul locutorului (vorbitorului) se pot distinge: 

elemente obiective, cum ar fi:



conceptualizarea mesajului în funcţie de situaţie şi de scop;



formularea mesajului în funcţie de mijloacele disponibile;



alegere mijloacelor adecvate (trebuie apelat la mijloace vizuale, cum ar fi

grafice, scheme?), soluţionarea unor probleme tehnice, mai ales de ordin semantic (identificarea termenului adecvat, evitând jargonul specializat);

2

McQuail, Denis ş.a., Modele ale comunicării pentru studiul comunicării de masă, Bucureşti, Comunicare.ro, 2004, p 137.

6



contextul (de exemplu, luarea în consideraţie a ordinii de zi, a planului şi a

metodei de lucru). 

elemente de personalitate:



subiectul va prezenta lucrurile „în felul său", accentuând anumite elemente,

în funcţie de prejudecăţile şi stereotipurile sale; 

atitudinea şi „umorul său" vor constitui una dintre variabilele situaţiei;



cadrul său personal de referinţă va coincide în totalitate sau parţial cu al

celuilalt; 

mediul fizic (climat, hrană);



mediul social (ţară, familie, educaţie);



obiceiurile şi deprinderile câştigate sub efectul influenţelor precedente (mod

de viaţă, igienă, alimentaţie etc.). 

elemente psihosociologice:



statutul social al subiectului şi rolul pe care şi-l va asuma. Un locutor cu

statut înalt este, de regulă, considerat corect şi bine informat, mesajele lui fiind interprete ca atare, chiar dacă, în realitate, sunt false ori incomplete; 

situaţia generală, îngreunând sau uşurând climatul dialogului;



limbajul şi normele grupului de apartenenţă, care pot constitui bariere

serioase. b) La nivelul interlocutorului se întâlnesc aceiaşi factori: 

elemente psihosociologice



statutul social al subiectului. De exemplu, un interlocutor conştient de

statutul inferior al locutorului îi poate desconsidera mesajele, chiar dacă acestea sunt reale şi corecte; 

situaţia generală are un rol esenţial, mai ales când dă naştere unor zvonuri

sau conflicte; 

fenomenul de aşteptare a rolului.



elemente de personalitate:



percepţia mesajului de către subiect este strâns legată de persoană;



deformarea

mesajului

este

în

funcţie

de

interesele

proprii

ale

interlocutorului; 

interpretarea mesajului - care le atribuie locutorului (posibilitate de

„proiectare").

7



elemente obiective:



înţelegerea mesajului de către subiect depinde de inteligenţa, de competenţa

şi cultura să, ceea ce constituie uneori obstacole de netrecut în calea comunicării; 

fenomene de saturare se pot produce fie în raport cu starea de oboseală a

subiectului, fie în funcţie de pierderea de informaţii datorată lungimii mesajului fie din cauza interferenţei mai multor mesaje convergente; 

formularea şi conceptualizarea finală a mesajului pot să difere de cele ale

locutorului.

Figura 2. Obstacole în cale comunicării şi mijloacele de depăşire a acestora

1.4. Delimitări conceptuale ale comunicării

Ce este comunicarea? Iată o întrebare la care au încercat să răspundă toţi autorii literaturii de specialitate, în funcţie de semnificaţia dată termenului în discuţie.

8

Ca şi cea mai mare parte a cuvintelor unei limbi, verbul a comunica şi substantivul comunicare sunt ambele polisemantice, comportând o pluralitate de semnificaţii. Firesc, definiţiile sunt numeroase şi diferite dar, indiferent de şcoala de gândire căreia aparţine un autor sau altul, sau de orientarea în care se înscrie, acestea au cel puţin următoarele elemente comune:  comunicarea este procesul de transmitere de informaţii, idei, opinii, păreri, fie de la un individ la altul, fie de la un grup la altul;  nici un fel de activitate – cotidiană şi /sau complexă – nu poate fi concepută în afara procesului de comunicare.

Exemple de definiţii ale comunicării : 1. Comunicarea este un proces în care oamenii îşi împărtăşesc informaţii, idei şi sentimente (Hyles S. Şi Weaver R.); 2. Comunicarea este procesul prin care o parte (numită emiţător) transmite informaţii (un mesaj) altei părţi (numita receptor) (Baron R.) ; 3. Comunicarea este activitatea psihofizica de punere în relaţie a doua sau mai multe persoane în scopul influenţării atitudinilor, convingerilor, comportamentelor destinatarilor şi interlocutorilor (Ross R.); 4.

Comunicarea reprezintă un proces de viaţă esenţial prin care animalele şi

oamenii generează, obţin, transforma şi folosesc informaţia pentru a-şi duce la bun sfârşit activităţile sau viata (Brent D.R.).

Constatăm că dificultatea definirii comunicării este dată şi de diversitatea unghiurilor de vedere sub care aceasta poate fi privita. Spre exemplu, sunt autori care insista pe valoarea comunicaţională a emiţătorului şi /sau receptorului (Roberts şi Hunt, care consideră că, comunicarea constă în dobândirea, transmiterea şi ataşarea unui înţeles informaţiei); alţi autori iau în calcul mesajul transmis - receptat (Longenecker considera ca în definirea comunicării este important să reţinem ce se transmite şi mai puţin condiţia emiţătorului sau receptorului).

Indiferent de definiţiile avansate, important de reţinut este ca acest amplu demers care este comunicarea a fost perceputa şi este tratata ca element fundamental al existentei umane.

Elemente concrete de teoria comunicării apar la Platon şi Aristotel, care au instituţionalizat comunicarea ca disciplina de studiu (alături de filosofie sau matematica) în Lyceum şi în Academia Greaca. Epoca moderna a reprezentat boom-ul comunicării, 9

care s-a dezvoltat sub toate aspectele, făcând obiectul unor analize clasice şi moderne. În ultimii 50 de ani, fundamentele teoretice ale ştiinţelor comunicării s-au îmbogăţit cu aporturi multiple. Ies în evidenta trei curente de idei considerate deja clasice: modelul cibernetic, abordarea empirico-funcţionalistă şi modelul semiotic (lingvistic). Ca reacţie la modelele clasice care au dominat multa vreme scena teoretica, au apărut contribuţii recente care au ambiţia de a extinde posibilităţile de abordare şi înţelegere a comunicării. Se considera ca astăzi comunicarea trebuie înţeleasă ca o comprehensiune reciproca, ca intercomprehensiune (accent la subiectivitatea altuia, la intenţiile şi motivele sale).

Noile modele ale comunicării iau în considerare circularitatea comunicării (alternanta participanţilor la procesul de comunicare în rolurile de emiţător şi receptor), deosebirile individuale în stăpânirea codurilor de comunicare, rolul opiniilor şi al atitudinilor în procesul comunicării, importanta contextului social şi cultural al schimbului, inclusiv în cazul comunicării educaţionale.

Mai mult, reprezentanţii Scolii de la Palo Alto (Watzklawick P., Beavin J., Jackson D.) considera ca totul este comunicare şi formulează axiomele comunicării umane, pe care le trecem (doar) în revista: Axioma 1 = Comunicarea este inevitabila (nu putem să nu comunicam, orice comportament uman având valoare de mesaj).

Axioma 2 = Comunicarea se desfăşoară la două niveluri: informaţional şi relaţional (orice comunicare se analizează în conţinut şi relaţie deoarece nu se limitează la transmiterea informaţiei, ci induce şi un comportament adecvat).

Axioma 3 = Comunicarea este un proces continuu (partenerii interacţionează în permanenta fiind, prin alternanta, stimul şi răspuns).

Axioma 4 = Comunicarea îmbracă fie o formă digitala, fie una analogica (verbala – nonverbală).

Axioma 5 = Orice proces de comunicare este simetric sau complementar, daca se întemeiază pe egalitate sau diferenţa (comportament “în oglinda” – de egalitate, şi comportament complementar: profesor – elev).

Axioma 6 = Comunicarea este ireversibila (produce un efect asupra receptorului).

Axioma 7 = Comunicarea presupune procese de ajustare şi acomodare (mesajul capătă sens numai în funcţie de experienţa de viata şi lingvistica a fiecăruia dintre noi).

10

Trecerea în revista a unor asemenea teorii a avut drept scop evidenţierea importantei comunicării; comunicarea constituie esenţa legaturilor interumane, exprimând capacitatea de a descifra permanent sensul contactelor sociale realizate cu ajutorul unor simboluri şi semnificaţii statuate (validate) social.

Comunicarea umana are, în alta ordine de idei, intenţia de a influenta – calitativ şi cantitativ – existenta omului, de a produce modificări comportamentale, de a conserva chiar anumite calităţi. Comunicarea umana este un proces activ de identificare, stabilire şi întreţinere de contacte sociale. Ea este prezenta în toate domeniile vieţii sociale, deci şi în învăţământ, unde se manifesta ca o forma particulara şi personalizata a instruirii.

Comunicarea este, în fapt, expresia vieţii pentru că se află în inima vieţii umane, sociale.

Nevoia de comunicare poate lua diferite forme: 1. Nevoi fizice / biologice – care au ca origine trebuinţa biologică a omului de a se uni cu semenii săi pentru a supravieţui, pentru a-şi asigura o stare de sănătate fizică şi mintala corespunzătoare.

Sunt cunoscute cazurile în care absenta unei comunicări satisfăcătoare generează alterarea stării de sănătate, înstrăinarea, alienarea, dorinţa de suicid etc. Relaţiile interpersonale intime au cea mai veche recunoaştere, de exemplu.

2. Nevoia de identificare psihologica (sau nevoia de “EU”) – care facilitează însă-şi dorinţa şi voinţa de supravieţuire şi afirmare (comunicarea este aceea care ne demonstrează că suntem ceea ce suntem), conştiinţa de sine o dobândim numai prin dialogul cu ceilalţi.

3. Nevoi sociale (nevoia de ceilalţi) – de interrelaţionare. Există trei tipuri de nevoi sociale (dupa Schutzw): a) nevoia de includere /cuprindere într-un grup. Aceste nevoi apar ca alianţe (căsătorie, colectiv de lucru, comunitate religioasa etc.); b) nevoi sociale generate de dorinţa de autoritate – de a avea influenta asupra celorlalţi. Toffler: considera ca împlinirea va fi adusa nu de Al Doilea Val – în care fiecare are un şef - , ci de Al Treilea Val – unde fiecare individ să aibă un şef, dar să fie şi şef, asigurându-se fiecăruia şansa de a fi recunoscut ca “cel mai bun” în domeniul sau (cel puţin în principiu); c) nevoia de afecţiune – care adesea este subscrisa nevoii de respect. Fiecare om doreşte să conteze, să reprezinte ceva pentru celalalt, să fie recunoscut şi apreciat.

11

1.5. Ştiinţa sau ştiinţele comunicării?

Comunicarea e asemenea unui “nor gros” pe care vânturile îl tot “împing şi îl destramă şi care pluteşte peste aproape toate ştiinţele3.”

1. Diversitatea copleşitoare a nivelurilor de comunicare – de la cel interpersonal până la cel planetar – precum şi inevitabilele lor întrepătrunderi şi condiţionări, ne fac să împărtăşim opinia potrivit căreia o singură disciplina nu ar putea face fata investigării unui asemenea conglomerat. Majoritatea ştiinţelor şi profesiilor au propria lor partitura “în corul ştiinţelor comunicării”4.

2. Fiecare specialist vine cu experienţa, perspectiva şi interesele proprii pentru a ne povesti cum se vede comunicarea de la fereastra să. Din aceasta colecţie de panorame, fiecare din noi selectează ceea ce simte ca poate da un sens mai profund existentei sale efemere5.

Georgeta Rata aminteşte contribuţia lui Pierre-Antoine Pontoizeau la gruparea celor mai importante discipline care îşi dau mâna pe tărâmul comunicării şi completează schema francezului cu încă trei discipline (teoria cibernetica, antropologia şi teoria structuralista) care pot oferi modele pertinente de analiza a comunicării.

Daca avem în vedere doar caile de comunicare şi contextul comunicării, atunci biologia, informatica şi teoria comunicării oferă modelele necesare unei bune predicţii a evenimentelor; daca ne plasam doar la nivelul conţinutului informativ, atunci istoria, sociologia şi etnologia ne învaţă cum să formulam cel mai bine informaţia; daca avem în vedere toate constrângerile relaţionale pe care le presupune comunicarea, atunci psihologia, psihanaliza şi semiologia contribuie cu siguranţa la cunoaşterea pretenţiilor, atitudinilor şi obişnuinţelor publicului.

Există însă şi voci care nu sunt de acord cu pluralul “ştiinţele comunicării”. Van Cuilenburg, O. Scholten şi G.W. Noomen, de exemplu, resping ideea însumării eclectice a cunoştinţelor despre feluritele modalităţi de comunicare şi declara ca “nu orice formă sau proces de comunicare – orice convorbire sau orice corespondenta prin posta - interesează 3

Mucchielli, Alex, Teoria proceselor de comunicare, Iaşi, Editura Institutul European, 2006, p. 134.

Daniel Bougnoux, Introducere în stiintele comunicarii¸ traducere de Violeta Vintilescu, Polirom, 2000, p.17.

4

5

Stefan Prutianu, Manual de comunicare si negociere în afaceri. Comunicarea, Polirom 2000, p. 26.

12

aceasta ştiinţa.6” În viziunea lor, comunicarea dintre persoane este mai mult obiectul de studiu al psihologiei sociale decât cel al unei ştiinţe a comunicării. Definiţia pe care ei o propun pentru ştiinţa comunicării este una în care vastitatea domeniului este riguros temperata: “ştiinţa care studiază circuitele profesionale şi instituţionale ale informaţiei, fie ca aceasta informaţie este destinată publicului în general sau unui public specializat ”.

Când trebuie să definească comunicarea, majoritatea vorbitorilor se gândesc la “a aduce la cunoştinţa”, “a da de ştire” sau “a informa”. Comunicarea înţeleasa ca proces are la baza patru componente fundamentale: emiţătorul, canalul, informaţia şi receptorul.

Esenţa procesului consta din transferul sau trimiterea informaţiei de la receptor la emiţător. Acest model elementar trebuie însă extins deoarece comunicarea nu se încheie niciodată cu simpla preluare sau receptare a informaţiei. În primul rând nu trebuie omisa circulaţia informaţiei şi în sens invers (feed-back), deoarece comunicarea nu se realizează decât în vederea obţinerii unui răspuns. În al doilea rând, comunicarea este un proces intenţional: emiţătorul transmite receptorului o informaţie prin intermediul unui canal cu scopul de a produce anumite efecte asupra receptorului. În al treilea rând, toata aceasta “desfăşurare de forte” nu s-ar dovedi pe deplin eficienta daca nu s-ar acorda importanta atât codajului cât şi decodajului mesajului transmis. În al patrulea rând, nu trebuie ignorata nici posibilitatea apariţiilor unor erori de codare sau decodare, precum şi imixtiunea unor factori perturbatori. Toate aceste elemente vor diminua reuşita comunicării.

Privita ca un act de punere în relaţie a emiţătorului cu receptorul, comunicarea poate fi înţeleasă drept “ansamblul proceselor fizice şi psihologice prin care se efectuează operaţia punerii în relaţie cu una sau mai multe persoane în vederea obţinerii unor anumite obiective.”

1.6. Principii şi caracteristici ale comunicării

6

J. J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, Stiinta comunicarii, versiune româneasca si studiu introductiv de Tudor Olteanu, Editia a II-a, Humanitas, Bucuresti, 2000, p. 50.

13

Unele din cele mai recente principii ale comunicării au fost formulate de reprezentanţii Scolii de la Palo Alto, care au ţinut să le confere o aura de rigurozitate numindu-le axiome ale comunicării:  Comunicarea este inevitabila.  Comunicarea se dezvolta în planul conţinutului şi cel al relaţiei.  Comunicarea este un proces continuu şi nu poate fi abordat în termeni de cauza-efect sau stimul-reacţie.  Comunicarea are la baza vehicularea unei informaţii de tip digital şi analogic.  Comunicarea este un proces ireversibil.  Comunicarea presupune raporturi de putere între participanţi.  Comunicarea implica necesitatea acomodării şi ajustării comportamentelor.

Mesajul este unitatea de baza a comunicării, situat de fapt la intersecţia dintre comunicare şi reprezentarea realităţii. El poate fi alcătuit din cuvinte scrise sau rostite, imagini vizuale, muzica, zgomote, semne, simboluri, culori, gesturi etc. Suportul fizic al mesajului este oferit de canal, care îndeplineşte şi funcţia de cale de transport sau distribuţie a mesajului.

Dimensiunea originalităţii mesajului este data de informaţie. Sub aspect cantitativ, informaţia poate fi măsurată atât în momentul emiterii cât şi în momentul receptării, astfel că se poate determina în ce măsură un mesaj conţine sau nu mai multa informaţie decât alt mesaj. Din dorinţa de a asigura exactitatea mesajului, emiţătorul poate fi preocupat de emiterea unei mai mari cantităţi de informaţie decât ar fi necesar în mod normal.

Aşa se naşte redundantă, “excedentul selectiv de semne fata de acelea care ar fi fost necesare pentru a transporta aceeaşi cantitate de originalitate.”

Acest surplus trebuie înţeles ca “o măsură a formei, nu a informaţiei deoarece indica diferenţa dintre ceea ce este transmis şi ceea ce este necesar”.

O analiza cât mai completa a informaţiei trebuie să facă referiri şi la următoarelor aspecte:  aspectul sintactic: succesiunea semnelor impusa de emiţător;  aspectul semantic: semnificaţia acordata semnelor pe baza convenţiilor sociale;  aspectul pragmatic: efectul informaţiei asupra receptorului.

14

Efectele comunicării pot fi de natura cognitiva, afectiva sau comportamentala şi nu trebuie confundate cu răspunsurile receptorului mesajului. Răspunsul este un mesaj returnat de receptor ca reacţie la stimulul expediat de emiţător, iar uneori poate proveni chiar de la emiţător, ca reacţie la propriul mesaj.

Finalitatea procesului de comunicare exista în măsura în care mesajul codificat de emiţător este decodificat şi acceptat de receptor. Cunoaşterea codului informaţiei obliga la respectarea semnelor şi simbolurilor folosite, iar eventualele erori vor putea fi cu uşurinţa detectate şi corectate. Când semnificaţia este codificat a în cuvinte, mesajul este unul de tip verbal, iar comunicarea este verbala. Daca semnificaţia este purtata prin altceva decât cuvinte, mesajul şi comunicarea sunt non-verbale.

Conţinutul şi maniera în care se comunica se afla sub influenta contextului comunicării. Evaluarea lui implica analiza mai multor dimensiuni contextuale: fizica, temporala, culturala, sociala şi psihologica.

Capacitatea de comprehensiune a receptorului nu trebuie niciodată ignorată, iar mesajul trebuie atent construit. Inteligibilitatea unui mesaj este data nu numai de aportul de noutate în forma şi conţinut, dar şi de structura lui mult prea elaborata, sau dimpotrivă, mult prea banala şi previzibila.

Schimbul de mesaje între participanţii angrenaţi în comunicare devine interacţiune. În funcţie de numărul de participanţi în reţelele de comunicare instituite la un moment dat, putem distinge doua tipuri de comunicare:  comunicarea bipolara  comunicare multipolara (un emiţător şi mai multi receptori; un receptor şi mai multi emiţători; comunicarea cu “postaşi”).

Pentru oameni, relaţiile create prin comunicare contează uneori mult mai mult decât conţinutul informaţional transmis, astfel ca rolul ei este acela de a crea comuniunea şi comunitatea. Întemeietorul Scolii de la Chicago, pragmatistul John Dewey, plasează comunicarea în spaţiul de interferenţă dintre societate şi comunitate, considerând comunicarea un mod de a exista al comunităţii: “Nu numai ca societatea continua să existe prin transmitere, prin comunicare, dar este corect să spunem ca ea exista în transmitere şi în comunicare. Este mai mult decât o legătură verbală între cuvinte precum comun, comunitate, comunicare. Oamenii trăiesc în comunitate în virtutea lucrurilor pe care le au în comun; iar comunicarea este modalitatea prin care ei ajung să deţină în comun 15

aceste lucruri. Pentru a forma o comunitate sau o societate, ei trebuie să aibă în comun scopuri, convingeri, aspiraţii, cunoştinţe - o înţelegere comună - “acelaşi spirit” cum spun sociologii.

Asemenea lucruri nu pot fi transmise fizic de la unul la altul, aşa cum se procedează cu cărămizile, ele nu pot fi împărţite aşa cum se împarte o plăcintă la mai multe persoane prin divizarea ei în bucăţi fizice. Comunicarea este cea care asigura dispoziţii emoţionale şi intelectuale asemănătoare, moduri similare de a răspunde la aşteptări şi cerinţe.”

Este adevărat ca societatea moderna cunoaşte numeroase fragmentari generate de dezvoltarea inegala a diferitelor ei segmente, de diversificarea aspiraţiilor, a atitudinilor şi comportamentelor; este foarte probabil ca sensul şi conţinutul noţiunii de comunitate să se modifice în timp, dar cerinţa de a avea un set de valori comune, care să ne confere un sentiment reciproc de legătura, de apartenenţa la un întreg, nu va putea să dispară.

1.7. Nivelurile comunicării umane

Comunicarea umană se poate desfăşura pe cinci niveluri relativ distincte7: 1. Comunicarea intrapersonală este comunicarea în şi către sine. Fiecare fiinţa umana se cunoaşte şi se judeca pe sine, îşi pune întrebări şi îşi răspunde, astfel ca aceasta comunicare cu propriul forum interior devine o sursa de echilibru psihic şi emoţional.

2. Comunicarea interpersonală este comunicarea între oameni. Obiectivele acestei comunicări sunt extrem de multiple şi complexe: cunoaşterea celor de lângă noi, crearea şi întreţinerea legaturilor umane, persuadarea interlocutorului, recunoaşterea valorii personale, satisfacerea nevoilor efective, de control şi dominaţie etc.

Comunicarea interpersonală directă presupune iniţierea de contacte personale nemijlocite şi interactive între oameni, pe când cea interpersonală indirecta are nevoie de mijloace şi tehnici secundare de punere în contact uman (scrierea, înregistrările magnetice sau transmisiile prin unde sau fibră optică).

3. Comunicarea de grup se derulează în colectivităţi umane restrânse, de maximum 11 persoane - echipe, familii, cercuri de prieteni, colegii de redacţii etc. La acest nivel se asigura schimburi de idei şi emoţii, se împărtăşesc experienţe şi se caută soluţii de 7

Mucchielli, Alex, Teoria proceselor de comunicare, Iaşi, Editura Institutul European, 2006, pp. 87-90.

16

rezolvare a problemelor, se iau decizii şi se aplanează conflicte.

4. Comunicarea publica îşi are rădăcinile în retorica antica. Discursul public nu viza doar transmiterea de informaţii, ci mai ales schimbarea opiniilor şi acţiunilor publicului, influenţarea sentimentelor acestora. Eficienta unei astfel de comunicări se află deopotrivă în mâinile oratorului şi ale publicului său. Marcus Fabius Quintilianus a fost primul profesor public de retorica la Roma şi, totodată, dascălul fiilor şi nepoţilor împăratului Domitian. La retragerea să din activitate a scris un compendiu în 12 volume, intitulat Institutio oratoria (“Formarea vorbitorului în public”), din care transpare clar ideea ca oratorul, pe lângă calităţile unui om al legii, ale unui filosof şi ale unui poet, trebuia să mai posede şi pe acelea ale unui bun actor.

Cu alte cuvinte, în antrenamentul unui orator erau studiate nu numai invenţia, compoziţia şi stilul, dar şi emisia discursului, prezentarea statica (postura) şi dinamica (gesticulaţia) a vorbitorului. În zilele noastre, “orice gen de cuvântare, expunere sau prezentare susţinută de către o persoana direct în prezenta unui auditoriu, mai mult sau mai puţin numeros, dar nu mai mic de 3 persoane, este o forma de discurs public sau comunicare publica” (conferinţa, pledoaria, prelegerea, comunicarea ştiinţifică, luarea de cuvânt, prezentarea unui raport sau a unei dări de seama, expunerea în fata unei comisii de examinare, prezentarea unui spectacol etc.).

5. Comunicarea de masa se refera la “producerea şi difuzarea mesajelor scrise, vorbite, vizuale sau audiovizuale de către un sistem mediatic instituţionalizat către un public variat şi numeros”. Motivele care stau la baza consumului de mesaje mediatice vizează informarea, construirea identităţii personale, integrarea şi interacţiunea socială şi divertisment.

17

CAP. II - PERTURBAŢII ALE PROCESULUI DE COMUNICARE. "NECUNOSCUTE" ALE COMUNICĂRII

2.1. Blocaje şi bariere ale procesului de comunicare

Literatura de specialitate este preocupată şi de abordarea anumitor aspecte ale comunicării ce impietează asupra procesului de comunicare însuşi, căutând soluţii pentru neutralizarea factorilor care le generează sau, cel puţin, diminuarea influenţelor acestora.

Astfel referindu-se la procesul de comunicare. M. C. Bârliba (“Paradigmele comunicării”, 1987) vorbeşte de bariere ce apar impuse sistemului informaţional şi comunicării de procesualitatea, de desfăşurarea contradictorie a sistemului.

Cercetătorii acestor probleme au fost, de asemenea, preocupaţi de realizarea unor sisteme de clasificare a "barierelor" în comunicare.

Astfel conform diferitelor sisteme de clasificare se vorbeşte de bariere preinformaţionale şi informaţionale; bariere de infrastructură, structură şi suprastructură; bariere de acces (a partenerilor /a mijloacelor de comunicare); apoi bariere fizice, sociale, gnoseologice, socio-psihologice; bariere realizate după criteriile structurilor sociale ale participanţilor la producerea, transmiterea şi utilizarea informaţiilor, apoi bariere lingvistice, geografice, politice, istorice, organizatorice, în funcţie de vârstă şi exemplele ar putea continua.

O foarte importantă distincţie o realizează Edouard Limbos, ("Les Barrages personnels dans les rapports humains", 1988) între “blocaje” pe care le consideră esenţialmente cu caracter personal şi “baraje /bariere” care apar ca urmare a unor factori externi, ambele manifestându-se în măsura în care individul evoluează şi trăieşte întrun tip de societate sau într-un mediu ce îi produce insatisfacţie. Între blocajele ce prejudiciază comunicarea sunt menţionate cele determinate de: a) contextul socio-cultural, (conflictul de valori; condiţionarea; prejudecăţile; diferenţele de cultură; neintegrarea şi frustrarea); b) temeri endemice (de afront; agresivitate; competiţie; schimbări; lipsa încrederii în sine); c) atitudini individualiste (egocentrismul, necunoaşterea de sine, impresia de 18

incompetenţă, subiectivism şi nerealism; pasivitate); d) relaţiile individ-grup (necomunicabilitatea, marginalizarea; lipsa de autenticitate; izolarea; dependenţa) propunându-se posibile căi de remedierea acestora.

Alţi autori consideră barierele /"filtrele" ce apar în cadrul comunicării drept "perturbaţii" clasificându-le în interne şi externe. Astfel în cadrul perturbaţiilor /barierelor interne pot fi menţionate8: a) factori fiziologici /psihologici ce includ starea de sănătate a subiecţilor, epuizarea fizică /psihică, starea emoţională, stări precum foamea, setea, nevoia de somn etc. Este clar că o comunicare cu rezultate pozitive se poate realiza în condiţii de sănătate bună, într-o perioadă de energie maximă a organismului etc.; b) distorsiuni semantice legate de codarea /decodarea corectă /incorectă a mesajului verbal, ce se datorează diferenţelor legate de "înţelesul" pe care oamenii îl acordă aceluiaşi cuvânt; acest înţeles cuprinde denotaţiile /conotaţiile, eufemismele /disfemismele, jargonul, limbajul pozitiv etc. c) distorsiuni perceptuale legate de diferenţe de atitudini, convingeri, sistem de valori, experienţă de viaţă, ele fiind extrem de subtile şi de multe ori nepercepute de subiecţi ca atare. Doar printr-o reală conştientizare şi obiectivizare voluntară a lumii înconjurătoare se pot depăşi bariere de acest tip; d) tendinţa de a evalua, cu referire la tendinţa naturală a oamenilor de a judeca, aproba sau dezaproba ceea ce li se transmite, sau persoana care emite informaţii.

Asemenea tendinţă de evaluare este accentuată în cazurile când emoţii sau sentimente puternice sunt, de asemenea, implicate în evaluare, dacă imaginea de sine şi cea "văzută" de interlocutor diferă mult, sau dacă dimpotrivă interlocutorul nu este sigur de sine.

Cu cât acestea sunt mai accentuate, cu atât comunicarea va fi mai dificilă. Deci numai o reducere a acestor diferenţe, o eliminare a factorului emoţional din comunicare pot determina o îmbunătăţire a acesteia; e) formularea defectuoasă a mesajului ce se produce în cazul în care: acesta nu a fost clar formulat; a fost formulat incomplet - în mod deliberat sau nu; a fost distorsionat, emiţătorul crezând că acest lucru este în avantajul său. Depăşirea acestor perturbaţii este posibilă doar printr-un "training" adecvat al emiţătorului în sensul pregătirii sale pentru 8

Şelaru, Vasile, Comunicarea între informare şi manipulare, Bucureşti, Editura All Beck, 2005, pp. 132134.

19

emiterea de mesaje corecte, complete şi adevărate, conştientizându-i faptul că în caz contrar, mai devreme sau mai târziu, mesajul său îşi pierde credibilitatea şi importanţa; f) limitele individuale atât în transmiterea cât şi în receptarea mesajului reprezintă o altă cauză a perturbaţiilor. Acestea se referă la viteza de vorbire /gândire, capacitatea de reţinere /prelucrare a informaţiei. Astfel, cantitatea de informaţie disponibilă poate să apară ca fiind prea mare /prea mică determinând fie o supraîncărcare, fie o subîncărcare cu informaţie. Abilitatea receptorului constă în a extrage mesajul corect dintr-o informaţie insuficientă sau prea abundentă; g) distorsiunea socială ce se referă la modificările ce pot apărea în mesaj în cazul în care acesta ajunge la destinatar prin intermediul mai multor transmiţători. Pentru a se evita atare perturbaţii, este necesar apelul la sursa iniţială de informaţie.

Dintre perturbaţiile /barierele externe ne vom referi la: a) mediul fizic reprezentând spaţiul real al comunicării, mai mult sau mai puţin propice ca zgomot, iluminare, temperatură etc.; b) distanţa dintre emiţător şi receptor care poate afecta comunicarea fie prin faptul că cei doi nu se pot auzi, fie că se stânjenesc reciproc; c) stimuli vizuali /olfactivi etc. ce distrag atenţia, precum mobilier, vestimentaţie, parfumuri, ticuri, persoane ce se deplasează în preajmă etc.; d) momentul zilei sau circumstanţe nepotrivite pentru comunicare; e) întreruperile repetate (telefoane, intrări /ieşiri din spaţiul comunicării) ce stânjenesc concentrarea şi provoacă o stare de stres; f) structuri organizaţionale închistate care creează sisteme de canale de comunicare formale şi distorsionate, etc. Din prezentarea lungului şir de posibile blocaje şi bariere cu care se confruntă procesul comunicării, determinând fie apariţia unor erori în comunicare, fie îngreunarea sau chiar blocarea acesteia, se poate constata că ele pot apărea în orice etapă a comunicării, sau chiar anterior acesteia prin zestrea fizică, psihică sau socio-culturală cu care interlocutorii se prezintă în procesul comunicării, influenţându-i în mod determinant.

Problema mai dificil de rezolvat prin complexitatea să este găsirea căilor de remediere a acestor perturbări, începând cu etapa perceperii obiectului /evenimentului de comunicat, formarea conceptului asupra realităţii percepute în funcţie de cunoştinţele şi experienţa E, apoi transpunerea să în simboluri, înţelegerea simbolurilor de către R şi decodarea lor, din nou pe baza cunoştinţelor /experienţei R. 20

O percepere eronată, un concept neadecvat, o simbolizare inexactă prin simpla necunoaştere a vocabularului, o receptare incorectă prin interpretarea unilaterală a contextului şi în final decodarea (identificarea /interpretarea simbolurilor) în lipsa unui "tezaur" adecvat de cunoştinţe, reprezintă, fiecare în parte, sursa unei posibile perturbaţii în comunicare. Remediul se găseşte în subiecţii înşişi, participanţi la actul comunicării marcat de existenţa "barierelor", dar pe care le pot depăşi prin dobândirea unor abilităţi de comunicare adecvată.

2.2. "Necunoscute" ale comunicării; ipoteze şi cauze, probleme deschise

În pofida interesului recunoscut al cercetătorilor pentru comunicarea umană, există încă suficiente aspecte puţin clarificate, neclarificate sau încă formând obiect de dispută, fapt explicabil prin complexitatea şi amploarea procesului.

Astfel capacitatea de comunicare ca instrument al concordiei umane este deseori exagerată, pierzându-se din vedere faptul că valoarea să derivă nu din faptul că ea există, ci din modul cum este utilizată. În multe ocazii indivizii cu probleme de adaptare socială /familială acuză incapacitatea sau ignoranţa lor în domeniul comunicării ca singură explicaţie a eşecului. ("Dacă aş putea / am putea comunica mai bine..."etc.). Această atitudine, corectă până la un anumit punct nu poate şi nu trebuie absolutizată, comunicarea - chiar clară - nefiind un panaceu al tuturor suferinţelor umane.

Este interesant de remarcat că deşi, în anumite împrejurări, comunicarea este un instrument eficient în exprimarea unor efecte pozitive şi fapte utile, în alte împrejurări este posibil ca exact aceleaşi cuvinte şi acţiuni să ducă la suferinţe pe plan fizic sau emoţional.

O stabilire clară a unui raport între reguli şi situaţii, a unor "reţete" în acest sens este greu de precizat şi cercetările nu au reuşit până acum decât să constate această realitate în manifestarea să.

Se poate, de asemenea, afirma că sensul real al atitudinilor şi /sau faptelor se află în mintea interlocutorilor şi nu în simbolurile folosite pentru comunicare, ce sunt oricum arbitrare. În orice caz ambiguitatea cuvintelor ca şi a comportamentului non-verbal este evidentă în nenumărate situaţii, cu consecinţe uneori imprevizibile. Cantitatea comunicării este pe de altă parte un alt aspect supus discuţiilor.

21

O comunicare insuficientă ca întindere poate crea probleme interlocutorilor, dar şi un exces de comunicare axat în jurul unui anumit subiect poate fi contraproductiv, ducând la rezultate negative; pe de altă parte se semnalează chiar situaţii când opusul comunicării - tăcerea - ar fi soluţia pozitivă. Desigur se menţionează necesitatea transmiterii cantităţii "adecvate" de informaţie de către interlocutori, dar termenul este imprecis, lăsat să fie apreciat de către partenerii la discuţii în funcţie de capacitatea proprie de comunicare.

Un alt aspect care implică o anumită flexibilitate în interpretare este raportul între componenţa cognitivă şi cea afectivă în comunicarea umană, modul cum se întrepătrund şi se influenţează acestea.

Componenta afectivă în comunicare se referă la atitudinea emiţătorului faţă de receptor ca persoană şi invers (atracţie, repulsie, indiferenţă etc.). Ca urmare mesajul va fi influenţat şi în funcţie de modul şi măsura în care emiţătorul percepe atitudinea receptorului faţă de el, şi ca urmare tipul de răspuns la care se aşteaptă de la acesta.

Totuşi în comunicare sarcina principală a emiţătorului este de a face astfel încât mesajul său să devină observabil şi posibil de recepţionat; sarcina receptorului constă în organizarea activităţii de percepere şi înţelegere a mesajului. Deci componenta cognitivă îşi are rolul său important în comunicare, incluzând estimările emiţătorului în raport cu valoarea sursei de informaţie pentru receptor.

Pe scurt, în procesul intercomunicării emiţătorul încearcă să evalueze, prin diferite mijloace, atât informaţia cât şi competenţa receptorului în raport cu obiectul de referinţă - pe de o parte - dar şi atitudinea acestuia din urmă faţă de el. Deci "stările psihologice ale receptorului sunt incluse - prin mecanisme anticipative - în stările psihologice

ale

emiţătorului". Cât de corect sunt însă realizate acestea nu se poate stabili cu precizie.

La rândul său receptorul nu este un înregistrator pasiv al mesajului, ci un sistem activ din punct de vedere afectiv şi cognitiv, sarcina receptorului constând în principal în organizarea activităţii de percepere şi înţelegere a mesajului în conformitate cu stocul de informaţie preexistent; în acest timp receptarea mesajului implică şi gradul de motivaţie precum şi atitudinea receptorului faţă de obiectul de referinţă şi emitent.

Astfel luând în consideraţie componenta afectivă se poate presupune că dacă receptorul are faţă de emiţător o atitudine nefavorabilă, informaţia este respinsă, receptorul conservându-şi structurile de referinţă elaborate anterior.

Desigur atitudinea receptorului rămâne la stadiul de ipoteză, componenta afectivă 22

reală fiind doar bănuită, întocmai ca şi reacţia să. Tot în aceeaşi direcţie a interpretării se poate afirma, pe de altă parte, că în cazul unui comportament motivat afectiv, comunicarea duce la instalarea unei uniformităţi în plan cognitiv, indivizii continuând să se influenţeze reciproc pentru a menţine această uniformitate.

Considerat din punct de vedere pragmatic s-ar putea spune că şi mesajele la rândul lor, în măsura în care - din punct de vedere cognitiv - sunt aducătoare de satisfacţii vor determina o îmbunătăţire /intensificare a unei posibile atracţii reciproce. Vorbind deci de relaţia cognitiv - afectiv în comunicare am putea-o interpreta ca fiind de interdependenţă, de influenţare reciprocă; felul şi măsura în care astfel de interdependenţe au loc în diferitele situaţii sunt dificil de stabilit şi cuantificat, depinzând exclusiv de abilităţile interlocutorilor. În existenţa reală nu puţine sunt situaţiile când apare ca o necesitate abilitatea partenerilor de "a pătrunde în oameni", după exprimarea utilizată în literatura de specialitate.

Problema constă deci în capacitatea de a afla ce gândeşte partenerul de discuţie, care sunt intenţiile şi motivaţiile sale, cu alte cuvinte ce urmăreşte de fapt şi în ce scop etc. Este vorba de o capacitate pe care o putem numi "naturală" a omului de a înţelege şi interpreta atitudinile şi comportamentele celuilalt, folosind în fapt canalele intuitive. Modul cum funcţionează însă aceste abilităţi sunt greu de stabilit, ele diferind de la un individ la altul în funcţie de experienţa şi cunoştinţele dobândite anterior cât şi de spontaneitatea reactualizării şi folosirii acestora.

Literatura de specialitate încearcă totuşi să propună şi modalităţi mai uşor de controlat în scopul identificării /evaluării intenţiilor partenerului de dialog.

Printre acestea pot fi menţionate: a) lansarea de întrebări (generale, directe, dirijate, exploratorii, clarificative) care presupune totuşi mult tact şi discreţie, implicând în acelaşi timp şi riscul de a deschide partenerului un câmp de gândire într-o direcţie pe care acesta nici nu o întrevăzuse. Un alt risc al întrebărilor îl prezintă sensibilizarea unor stări emoţional - afective ale partenerului; după cum am mai arătat, acestea pot produce perturbări serioase ale procesului de comunicare; b) adoptarea unui comportament afectiv pozitivist prin care se recomandă o permanentă ţinere sub control a stărilor afective negative, recunoscându-se totuşi în 23

această situaţie riscul acceptării unor compromisuri atitudinale; c) ascultarea şi observarea cu atenţie a interlocutorului, aceasta implicând o concentrare maximă şi eliberarea de orice prejudecată. În acest sens se are în vedere atât exprimarea verbală cât şi non-verbală. Desigur şi aici pot exista riscurile unor interpretări greşite, datorate unor caracteristici individuale sau cutume culturale ce nu sunt cunoscute sau nu sunt corect decodate. În concluzie, în ciuda cercetărilor întreprinse în acest domeniu şi a unor soluţii de altfel utile, o identificare / evaluare a intenţiilor partenerului într-o comunicare rămâne doar un demers salutar, afectat de riscuri directe sau colaterale şi răsplătit doar uneori printr-un succes. În comunicare pare de la început dificilă întrucât etica este un concept situaţional complex, greu sau imposibil de cuprins în cadrul unor norme 9. Şi totuşi există reguli ce interzic, de exemplu, anumite comportamente de comunicare deoarece sunt considerate neetice de către o societate sau segment al său, la un moment dat. În orice caz o analiză a acestei probleme o putem realiza pornind de la comunicare.

Astfel, emiţătorul decide să emită informaţii, idei, păreri, sentimente etc., iar hotărârea să nu implică probleme de etică; acestea pot apărea însă din punct de vedere al receptorului asupra căruia se revarsă noianul de informaţii şi în care se vor regăsi inevitabil şi aspecte eronate, superficiale, derutante. Putem admite ca alternativă tăcerea? La rândul său, lipsa de comunicare, de neinformare este neetică. Deci, pentru a fi considerat etic, procesul de comunicare trebuie circumscris unor atribute precum claritatea, precizia, corectitudinea, integritatea, loialitatea, discreţia, oportunitatea etc., cu alte cuvinte onestităţii.

Acest punct de vedere poate apărea ca idealist confruntat cu realitatea comunicării.

Pentru a se încerca o considerare a implicării eticului în comunicare se poate folosi ca punct de plecare examinarea adevăratului motiv /scop al comunicării pe de o parte, precum şi impactul acestuia asupra interlocutorului pe de altă parte.

Astfel o informaţie eronată transmisă în mod accidental poate fi mai degrabă considerată ca lipsă de profesionalism în comparaţie cu o informaţie eronată deliberată care are ca scop derutarea, manipularea, crearea confuziei etc. Aceasta va fi în mod clar 9

Bougnoux, D. Introducere în ştiinţele comunicării. Iaşi: Polirom, 2000,p. 98.

24

neetică. În mod similar poate fi considerată distorsionarea neintenţionată a informaţiei ce îşi găseşte explicaţia în specificul naturii umane, vis-a-vis de cea intenţionată. În ceea ce priveşte mesajul, el nu poate fi considerat în sine, etic sau neetic. Ceea ce îi determină un anumit caracter este intenţia emiţătorului, ceea ce acesta doreşte să realizeze prin mesajul său. Şi în acest caz pot apărea situaţii contradictorii: cu toate că intenţia emiţătorului este pozitivă, impactul asupra receptorului poate fi negativ, mesajul purtând astfel, în mod neintenţionat, o încărcătură cu caracter neetic. În fine, problemele de etică ale comunicării trebuie analizate cu mare prudenţă în cazul mesajelor negative cu implicaţii emoţionale, de influenţare /convingere, al mesajelor legate de conflicte. În legătură cu acestea pot să apară cerinţe contradictorii între a comunica cu tact, dar a nu fi manipulativ, a spune adevărul dar a nu fi lipsit de diplomaţie etc. Reiese astfel că implicarea problemelor legate de etică în comunicarea umană ridică o serie de dileme a căror tratare este anevoioasă tocmai datorită complexităţii şi fluidităţii situaţiilor în care se manifestă.

25

CAP. III – CENZURA DE-A LUNGUL TIMPULUI

Cenzura este un termen ultra-cunoscut de oricine. Este genul de termen care le da multora fiori pe şira spinării, pe alţii ii revolta sau le aminteşte de trecut. Punctele de vedere sunt la fel de diferite ca şi chipurile celor care le vociferează. În prezenta lucrare am încercat să surprind cât mai multe opinii şi cazuri actuale de cenzură.

De la bun început observăm o dislocare a definiţiei cenzurii raportată la două puncte de vedere diferite: a. explicarea cuvântului cenzura de către D.E.X.-ul Editurii Academiei Republicii Socialiste România din 1975. „Cenzura, cenzuri, s.f. 1. Control prealabil care asigura păstrarea secretului de stat: control exercitat asupra conţinutului publicaţiilor, emisiunile de televiziune sau de radio, etc.; organ care exercita acest control” b. definiţie aparţinând Dicţionarului Explicativ Englez al editurii Macmillan din 2003. „Censorship noun the proces of removing parts of books, films, letters, etc that are considered unsuitable for moral, religious, or political reasons.”

Traducere: Cenzura este procesul extragerii unor părţi din cărţi, filme, scrisori, etc., considerate nepotrivite din motive morale, religioase sau politice.

Trebuie menţionat ca percepţia asupra acestui fenomen nu se poate desfăşura independent ci este raportata la circumstanţe externe (cea mai impunătoare fiind regimul politic).

Cenzura este prevenirea diseminării informaţiei către public de către un grup de control. De obicei, cenzura este realizată de guverne, grupuri religioase sau de mass-media, dar există şi alte forme de cenzură.

Păstrarea informaţiilor secrete oficiale, secretelor comerciale, proprietăţii intelectuale şi comunicaţiilor privilegiate avocat-client nu sunt de obicei descrise ca cenzură, atâta timp cât rămân în limite rezonabile.

De aceea, termenul cenzură poartă deseori o semnificaţie de represiune prin secretizarea informaţiilor.

26

Cenzura este suprimarea vorbirii sau ştergerea materialului folosit la comunicare10 ce poate fi considerat objectinabil, dăunător sau sensibil, după cum considera cenzorul.

Raţionamentul cenzurii este diferit, depinzând de tipul de date cenzurate. Cenzura deci este actul sau practica de a extrage materialele făcute publice pe care noi le întâlnim în fiecare zi pe motive de obscenitate, vulgaritate . Fie ca exista la televiziune, în muzica, pe Internet sau în cărţi, cenzura este o parte din viaţa noastră de care nu putem scăpa.

Cenzura poate fi împărţită în mai multe categorii: 1. Cenzura morala: este mijlocul prin care orice material ce conţine fragmente considerate de către cenzor a fi de o moralitate îndoielnică este interzis publicării.

Pornografia spre exemplu este deseori cenzurata, ţinând cont de acest aspect. Un alt exemplu este cenzurarea filmului „Scarface”, considerat a fi „ semnificant din punct de vedere cultural, istoric şi estetic” finalizat original în 1932.

2. Cenzura militară: este procesul prin care informaţiile şi tacticile militare sunt ţinute secrete şi departe de duşmani. Acest lucru este utilizat în principal pentru contracararea spionajului. În plus, cenzura militară poate să însemne şi restricţii asupra informaţiei sau mediatizarea unor evenimente care să ajungă la mase. Acest tip de cenzura este acceptat chiar şi de guvernele democrate pentru păstrarea securităţii naţionale.

3. Cenzura politica: apare atunci când guvernele ţin secrete unele informaţii şi nu le împărtăşesc cetăţenilor. „Logica acestei metode este să prevină libera expresie care este elementul necesar unei revolte: orice declaraţie împotriva guvernului considerata a fi o „slăbiciune” ce poate fi exploatata de către opozanţi.

4. Cenzura în cadrul corporaţiilor: este procesul prin care editorii materialelor media legate de corporaţii intervin pentru stoparea publicării informaţiilor negative despre propria corporaţie sau despre partenerii lor de afaceri. Corporaţii private implicate în difuzarea ştirilor de asemenea refuza uneori să distribuie informaţii din cauza posibilităţii pierderii ofertelor publicitare sau majorităţii acţionare care parvine din publicitate. În vreme de război, cenzura explicita este folosita pentru a preveni scurgerile de informaţie către taberele adverse. Cu toate ca informaţii din trecut au fost păstrate sau memorate, acest mod intenţionat şi sistematic de alterare a istoriei în mintea publica este fundamentala stalinismului şi totalitarismului.

5. Cenzura surselor educaţionale: conţinutul manualelor este deseori subiect de 10

Raymond Aron, Democraţie şi totalitarism, Paris, Editions Gallimard, 2006. (ediţia 1. 1965), p. 19-24.

27

discuţie, din moment ce segmentul lor de audienta este tineretul. „Mascarea” anumitor evenimente dăunătoare sau a unor comentarii incisive este folosita o tehnica folosita pentru a îndepărta selectiv unele fragmente. Spre exemplu raportarea unor atrocităţi militare din istorie a rămas deosebit de controversata în cazul Masacrului de la Nanking, Holocaustului (sau negarea Holocaustului) şi investigaţia „Winter Soldier” a războiului din Vietnam.

Reprezentarea defectelor fiecărei societăţi sau conduitei necorespunzătoare este adesea mascata în favoarea unei viziuni mai naţionaliste şi patriotice. Grupurile religioase au încercat uneori să blocheze predarea evoluţiei în şcolile publice deoarece le contrazice credinţele religioase sau au acuzat de cenzura dacă nu li se permitea şi predarea creaţionismului.

De asemenea predarea educaţiei sexuale în scoli şi includerea informaţiilor despre sănătatea sexuală şi metodele contraceptive în manuale au fost de asemenea ţinta suprimării unor informaţii.

Cenzura pare să fi apărut odată cu primele forme de exprimare scrisă.

O primă mărturie, în acest sens, o aduce Noul Testament, potrivit căruia Pavel, aflat în localitatea Efes, vestită pentru practicarea magiei, a determinat, prin predicile dale, distrugerea publică a inscripţiilor exorciştilor.

Tot la ardere aveau să fie condamnate, de către organul suprem de judecată al Atenei (Areopagul), operele lui Protogoras (filosof grec), pentru faptul de a se fi îndoit de existenţa zeilor.

Din perspectivă etimologică, cenzura este legată de cens (recensământul cetăţenilor romani şi al averii acestora). Nu există un reper temporal cert, de la care să putem vorbi despre cenzură, în accepţiunea să curentă. Practica examinării şi interzicerii scrierilor se identifică cu istoria culturii şi civilizaţiei.

Cenzura este actul oricărei entităţi politice, religioase, militare, ori administrative, de a condiţiona exprimarea sau difuzarea de informaţii, opinii, idei sau, în sens larg, creaţii intelectuale pe care publicul are dreptul să le cunoască.

Acest act de a condiţiona înseamnă revendicarea dreptului de a controla şi interzice informaţii, produse intelectuale şi artistice, integral ori parţial, sub aspectul formei şi /sau conţinutului, pentru perioade de timp determinate sau nu, sub diferite sancţiuni.

28

Există două feluri de cenzură: -

cenzură preventivă;

-

cenzură aposteriori (ulterioară).

I. Cenzura preventivă a fost prima, în ordine istorică; prin acest tip de cenzură se urmărea eliminarea tuturor elementelor considerate ca inoportune pentru publicare. Ea se practica anterior producerii bunului cultural, sub forma intervenţiilor asupra planului editorial sau în momentul elaborării produsului cultural, în faza de manuscris, montaj de film etc. Instituţionalizarea cenzurii preventive s-a realizat sub forma privilegiilor, licenţelor, brevetelor sau autorizaţiilor prealabile.

Sistemul privilegiilor presupunea existenţa unui raport bine definit între putere şi solicitant, în sensul că se recunoştea celui de-al doilea de a produce şi difuza informaţii, opinii, creaţii intelectuale în regim non-concurenţial.

Fiind o pârghie de tip juridic şi nu economic, Puterea selectează din ansamblul celor ce doresc să întemeieze o întreprindere de presă, pe aceia pe care îi consideră de încredere, deci pe aceia care, prin comportamentul anterior şi prin interese, apar ca potenţiali susţinători.

Categoria licenţelor şi a brevetelor – prin intermediul lor, Puterea acordă dreptul de a produce şi difuza informaţii, opinii, creaţii intelectuale, într-o asemenea manieră, încât controlul şi sancţionarea să fie posibile.

Autorizaţia – reprezintă un alt instrument al cenzurii, prin care Puterea se asigură de adecvarea politicii editoriale la interesele ei, precum şi de disponibilitatea solicitantului de a respecta normele impuse. Cel mai adesea, eliberarea autorizaţiei este condiţionată de alte măsuri, cum ar fi: garanţiile pe care solicitantul este obligat să le depună, ori taxele de timbru. Toate aceste forme de cenzură au fost folosite succesiv sau concomitent, pentru a contracara orice manifestare publică, critică ori neconformă poziţiilor oficiale.

II. Cenzura aposteriori se realizează după finalizarea produsului cultural, controlul fiind, în acest caz, justificat de verificarea modului în care s-au materializat indicaţiile date de o autoritate sau cele cuprinse în normele legale. Acest tip de cenzură presupunea instituirea unor sancţiuni, precum avertismentul, suspendarea, suprimarea publicaţiei sau produsului cultural, ca atare. În afara celor două tipuri de cenzură există o cenzură internă, unde agentul de control nu mai este Puterea, ci unul dintre membrii grupului sau din proximitatea acestuia 29

(proprietarul, acţionarul).

Caracterul normativ al relaţiei dispare în beneficiul convenţiei interne al arbitrarului. Altfel spus, spaţiul liber acordat jurnaliştilor şi creatorilor este limitat din interior, din considerente de ordin politic, mercantil, ori de altă natură.

Libertatea de exprimare (comunicare) dobândeşte materialitate, dacă şi numai dacă este întrunită condiţia de independenţă faţă de următoarele elemente: -

faţă de Putere;

-

faţă de sursele de informaţii;

-

faţă de proprietari;

-

faţă de constrângerile interne;

-

faţă de sursele de finanţare;

-

faţă de grupurile de presiune.

Autocenzura este o altă formă de cenzură.

Comunităţile jurnaliştilor, dar şi ale comunicatorilor reclamă ca fiind practici asociate cenzurii, situaţii de tipul celor de mai jos: 1.

Existenţa unei legislaţii ambigue privind informaţiile cu caracter secret,

ceea ce dă loc unor interpretări abuzive din partea deţinătorilor acestor informaţii.

2.

Legislaţiile care nu recunosc jurnaliştilor dreptul de a-şi proteja sursele de

informaţii.

3.

Legislaţiile care nu garantează independenţa administrativă şi editorială a

mass-media faţă de guvernare.

4.

Invocarea cu rea credinţă a reglementărilor de ordin tehnic la alocarea de

frecvenţe radio-tv, pentru a influenţa conţinutul programelor.

5.

Absenţa legislaţiei anti-concentrare în mass-media.

6.

Alte reglementări şi practici de intimidare şi descurajare a jurnaliştilor.

Cenzura este un mecanism socio-politic şi ideologic, cu o îndelungată istorie în procesele de guvernare ale comunităţilor umane (state, naţiuni, religii, regimuri politice, culturi instituţionalizate). Îşi are originea în ritualurile hermetice, în structuri ale organizărilor oculte şi chiar în natura normelor etice, a valorilor pe care o societate le adoptă şi le impune membrilor ei cu sau fără urmări punitive.

30

Cenzura, instituţionalizată sau nu prin reglementările actelor de guvernare politică sau militară, restrânge libertatea de expresie, de afirmare a opiniilor cetăţenilor, fie că sunt sau nu membrii unei comunităţi de opozanţi ai regimului, sau devin opozanţi în urma actului de cenzură.

Din perspectivă etimologică, cenzura este legată de „cens”, recensământ al cetăţenilor romani şi al averii acestora, realizat de cenzori, ale căror atribuţii s-au extins ulterior în viaţa politică.

Cenzura, ca magistratură a patricienilor, a apărut în 443 î.e.n. În sens ecleziastic, cenzura are semnificaţia de sancţiune aplicată celui ce se face vinovat de abateri de la credinţă sau morală. În ordinea istorică, cenzura a dobândit un caracter ideologic, exprimând acţiunile unei părţi dintr-o comunitate, cea deţinătoare a puterii, contra libertăţilor acceptate de categoriile oprimate în acest mod.

După momentul examinării produsului cultural distingem cenzura preventivă şi cenzura a posteori.

Prin cenzura preventivă se urmăreşte eliminarea tuturor elementelor considerate ca inoportune pentru publicare. Ea se aplică anterior producerii bunului cultural, sub forma intervenţiilor asupra planului editorial, al sinaps-ului filmului, al programului reprezentaţiilor şi /sau în momentul elaborării acestuia – în faza manuscris, montaj de film sau repetiţie. Instituţionalizarea cenzurii s-a realizat sub forma privilegiilor, licenţelor, brevetelor, a autorizaţiilor prealabile, a cauţiunilor.

Sistemul privilegiilor presupunea existenţa unui raport bine definit între Putere şi solicitant, în sensul că se recunoştea celui de al doilea, dreptul de a produce şi difuza informaţii, opinii, creaţii intelectuale în regim non-concurenţial. Sub forma privilegiului absolut întâlnim privilegiul de autor (dreptul exclusiv de a scrie), privilegiul de editor (privilegiul absolut de a publica), privilegiul de tipograf (exclusivitatea de a deţine mijloace de imprimare), precum şi privilegiile de librar şi reprezentare (exclusivitatea de a monta o anumită creaţie dramatică).

O formă derivată a privilegiilor o constituie licenţele şi brevetele.

Autorizaţia reprezintă un alt instrument al cenzurii prin care Puterea se asigură de adecvarea politicii editoriale la interesele ei, precum şi de disponibilitatea solicitantului de a respecta normele impuse. Adeseori eliberarea autorizaţiei prealabile este condiţionată de alte măsuri cum ar fi: garanţiile pe care solicitantul trebuie să le depună ori taxele de timbru.

31

Toate aceste forme de cenzură preventivă (privilegii, licenţe, brevete, autorizaţii prealabile, cauţiuni) au fost folosite succesiv sau concomitent pentru a contracara orice manifestare publică critică ori neconformă poziţiilor oficiale, îndeosebi pentru limitarea sau lichidarea presei de opoziţie, fiecare

dintre ele constituind în acelaşi timp un

instrument de şantaj (privilegiile, licenţele puteau fi oricând anulate de emitentul lor).

Prin cenzură presa ajunge să vehiculeze o inactualitate, unica valoare a unei ştiri fiind dată de măsura în care serveşte puterii.

Decuparea ipocrită a evenimentelor, ocultarea acestora, dependenţa de o unică agenţie de presă a întregului sistem mediatic, controlul accesului la profesie şi al practicilor profesionale, al resurselor de informare sunt câteva din componentele modelului comunist de comunicare în masă.

Ca rezultat al acestor mecanisme: generalizarea limbii de lemn, a discursului publicistic steril, constituit din adevăruri convenabile şi din interpretări conforme, vicierea educaţiei şi culturii prin politizare excesivă, paralizarea fluxurilor informaţionale atât la nivelul sferei private cât şi al celei publice.

Comunicarea a dobândit un caracter ritualic, oarecum religios – reverenţa obligatorie în faţa şefului statului, a soţiei acestuia, a partidului, discursul pseudoliturgic, codul glorificator şi mitologizant.

Finalitatea regimului totalitar comunist constituia apariţia „spaţiului public totalitar”, marcat de primatul ideologiei, exprimat de un limbaj formalizat, privat de orice contact semantic cu realitatea. Până la prăbuşirea regimului comunist, principala funcţie a întregului sistem mediatic a rămas îndoctrinarea, exercitându-se o supra-cenzură.

Cenzura a posteori se realizează după finalizarea produsului cultural, controlul fiind în acest caz justificat de verificarea modului în care s-au realizat indicaţiile date de autoritate sau prevederile legale. Dispozitivul sancţionator în cazul cenzurii a posteori a fost compus din avertisment, suspendare şi suprimare.

Avertismentul constă în avizul administrativ prin care autoritatea îl somează pe jurnalist sau autor să respecte restricţiile definite în momentul autorizării ori ulterior.

Ignorarea somaţiei ori interpretarea ei în dezacord cu autoritatea declanşa măsura suspendării, a interdicţiei de publicare pentru o perioadă determinată, după care, prin negocieri se re-autorizează apariţia publicaţiei.

32

Un nou conflict cu cenzura ducea la aplicarea suprimării, decizie definitivă şi irevocabilă prin care un titlu de publicaţie era scos de pe piaţă.

Tot cenzură a constatat că există, şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cazul mai sus amintit – Lingens versus Austria – când instanţele austriece au aplicat pedeapsa amenzii şi au dispus, de asemenea, confiscarea publicaţiilor respective ale revistei Profil. Astfel, întrucât articolele disputate au fost răspândite pe scară largă la vremea respectivă, pedeapsa aplicată jurnalistului nu a fost de natură să-l oprească de la exprimarea opiniilor.

Cu toate acestea, instanţele naţionale au generat, prin pedeapsa aplicată, un tip de cenzură de natură să-l descurajeze pe jurnalist a mai emite critici similare în viitor. Cu aceeaşi ocazie, reprezentantul Comisiei Drepturilor Omului a observat că existenţa, în contextul dezbaterii politice, a unei astfel de condamnări, este de natură să descurajeze jurnaliştii de a mai discuta public chestiunile care afectează viaţa comunităţii. Mai mult decât atât, Curtea a stabilit că o sancţiune de acest tip poartă răspunderea pentru îngrădirea presei în exercitarea rolului de furnizor de informaţii şi de câine de pază public.

Cele două mari forme de cenzură au coexistat adesea în regimurile totalitare.

Cenzura constituie, pe lângă o limitare a dreptului la informare şi a libertăţii de exprimare, cea mai eficientă modalitate de netezire a traseului mesajului propagandistic. Îngrădirea accesului la informaţie constituie o practică frecventă şi manifestă fie prin clasarea excesivă a informaţiilor ca secrete, fie prin diseminarea inechitabilă a informaţiilor, mai ales în cazul surselor unice în funcţie de linia editorială, ori de alte interese conjuncturale, inclusiv prin împiedecarea accesului la surse.

Comunităţile jurnaliştilor reclamă ca fiind practici asociate cenzurii situaţiile de tipul: •

Existenţa unei legislaţii ambigue privind informaţiile cu caracter secret, ceea ce

dă loc unor interpretări abuzive din partea deţinătorilor lor ori a magistraţilor •

Legislaţiile care nu recunosc jurnaliştilor dreptul de a-şi proteja sursele de

informare •

Legislaţiile care nu garantează independenţa administrativă şi editorială a

organelor de conducere a canalelor publice faţă de guvern

33

•

Invocarea cu rea-credinţă a regulamentelor de ordin tehnic la alocarea de

frecvenţe radio-tv, pentru a influenţa conţinutul programelor •

Absenţa legislaţiei anti-concentrare în mass-media

•

Alte reglementări şi practici de intimidare, de descurajare a jurnaliştilor

Reţinem în istoria post-decembristă a României aspecte cu caracter de cenzură, în ciuda garanţiilor de libertate a exprimării oferite de cei aflaţi la putere. În anul 1990, s-a format Societatea Ziariştilor din România, federaţie a sindicatelor din întreaga presă, care a adoptat un prim document – Carta Libertăţii Presei – prin care se respingea orice formă de cenzură. În acelaşi an, din dispoziţia Centralei Editoriale, aflată în subordinea Ministerului Culturii, bibliotecile au fost epurate de operele lui K. Marx, F. Engels, V.I. Lenin, N. Ceauşescu şi ale altor lideri şi ideologi comunişti.

Noua putere politică s-a arătat destul de conservatoare în privinţa libertăţii presei, ministerele au păstrat controlul asupra editurilor, a fabricilor de hârtie şi a distribuţiei presei, iar în aprilie 1990, FSN a decis ca publicaţiile cotidiene să apară o dată la două zile şi, cu excepţia ziarului guvernamental „Azi”, să-şi reducă la jumătate tirajele, motivând acest gest prin necesitatea raţionalizării consumului de hârtie. În anul 1991, Parlamentul adoptă Constituţia României, printre ale cărei prevederi se consacră şi libertatea de exprimare şi libertatea de informare. În ciuda prevederilor constituţionale, forme de cenzură au existat, fie din cauza Guvernului - cenzura economică, fie din cauza unui agent de control din interiorul instituţiei - patronul, acţionarul, editorul, creditorul.

34

CAP. IV - CE ESTE COMUNSMUL

În continuare voi încerca să arat ce cred eu ca a fost comunismul – aceasta, în două planuri: 1) comunismul în general şi 2) comunismul în România11.

Fac aceasta distincţie pentru ca am convingerea ca în ţara noastră a existat un specific foarte puternic al acestei forme de organizare economica şi social-politica. În aceasta parte a eseului voi încerca să arat ca prin "comunism" nu putem înţelege nici aplicarea în practica a marxismului, nici regimul ceauşist din România. Pentru aceasta, voi încerca să demonstrez doua teze: a) comunismul nu a fost marxism şi b) ceauşismul nu a fost comunism.

4.1. Comunismul în general

Ca experienţă istorică, experienţa comunismului a început o dată cu revoluţia bolşevică din 1917, condusa de Vladimir Ilici Ulianov-Lenin (1870-1924), conducătorul partidului bolşevic. Denumit propagandistic Marea Revoluţie Socialista din Octombrie (MRSO), acest eveniment a fost într-adevăr unul "epocal", în sensul ca a deschis o noua epoca în istoria moderna: apariţia unui sistem de organizare sociala anticapitalist şi polarizarea lumii în doua tabere aproximativ egale, ceea ce a dus, după al doilea război mondial, la aşa-numitul "război rece" (o forma specifica de organizare a relaţiilor internationale şi a raportului de putere în plan mondial).

Talentul politic l-a ajutat pe Lenin să profite de criza interna a imperiului ţarist şi de nevoia de schimbare resimţită în societatea ruseasca (mai ales la nivelul elitelor), concretizata în revoluţia burghezo-democratică din februarie 1917, în urma căreia a fost instaurat guvernul Kerensky, un guvern burghez de orientare liberala. De asemenea, el a profitat la maxim de înfrângerile armatei ruse în primul război mondial, de dezorientarea soldaţilor (în marea lor majoritate – ţărani), care doreau terminarea războiului şi 11

Gheorghe Boldur-Lăţescu, Genocidul comunist in România, Bucureşti. Editura Albatros, 1992, p.223.

35

întoarcerea acasa. El a promis "muncitorilor, ţăranilor şi soldaţilor" (soldaţii fiind tot muncitori şi ţărani!) putere politica, sub forma sovietelor, proprietatea asupra fabricilor şi a pământului, precum şi ieşirea Rusiei din război. Acelaşi talent politic l-a ajutat să facă alianţe profitabile cu o gama foarte variata de mişcări politice (de la social-democraţi, la... anarhişti); ştia să spună fiecăruia ceea ce vroia să audă, să promită fiecăruia ceea ce-şi dorea...

Cultura filosofică şi pregătirea teoretică în domeniul politic l-a ajutat pe Lenin să înţeleagă lucrările lui Marx şi Engels până în cele mai mici detalii. Nu cred ce spun unii autori, ca Lenin nu l-ar fi înţeles pe Marx. Eu cred ca l-a înţeles foarte bine, dar temperamentul lui nu i-a dat voie să-l accepte până la capăt. De exemplu, Marx credea ca o revoluţie proletară este posibilă numai în ţările capitaliste foarte dezvoltate, unde industria este foarte puternica, deci şi proletariatul industrial este numeros, bine organizat şi instruit, capabil să-şi însuşească teoria ştiinţifica a revoluţiei. Daca Lenin ar fi fost un om "normal", ar fi tras singura concluzie posibila din punct de vedere logic: în Rusia este imposibila o revoluţie proletară victorioasă (teza susţinută de "mensevici", aripa moderata a socialdemocraţilor ruşi, şi confirmată, până la urmă, de experienţa istorică).

Dar Lenin făcea parte din stirpea "revoluţionarilor ruşi" (descrişi de Dostoevski), care nu se împiedica de argumente logice atunci când este vorba să schimbe lumea. Pentru a face revoluţia, el a fost obligat să-i demonstreze necesitatea, să convingă masele că există şanse reale de succes. Pentru aceasta, Lenin a modificat teoria lui Marx, aducându-i corecţii esenţiale. De exemplu, el spunea ca e preferabil ca industrializarea să aibă loc sub conducerea muncitorilor, care o vor face în interesul lor, decât sub conducerea burgheziei, motiv pentru care cucerirea puterii trebuie făcută acum, nu când capitalismul va fi dezvoltat, iar burghezia va fi o clasa mai puternica. Aceasta modificare a teoriei marxiene l-a obligat pe Lenin să facă multe alte modificări, care au fost, în acelaşi timp, denaturări.

De exemplu, el a înlocuit "cucerirea democraţiei" de la Marx cu "dictatura proletariatului", prin care înţelegea un regim politic autoritar, o continuare a luptei de clasa după cucerirea puterii de către proletariat (vom vedea ca Stalin a transformat aceasta dictatura în totalitarism – cel mai sângeros regim politic cunoscut în istoria moderna). Totalitatea acestor modificări şi denaturări s-a numit "învăţătura leninista", iar teoria care s-a aplicat în "revoluţia şi construcţia socialista" nu a fost teoria lui Marx, ci teoria lui Lenin.

După moartea lui V. I. Lenin, Iosif Vissarionovici Djugasvili - Stalin va numi aceasta teorie "marxism-leninism", pentru a fi cât mai credibil. Dar prin politica lui reala, Stalin i-a trădat şi pe Marx, şi pe Lenin. El a dus o politica de tip imperialist, în care scopul 36

principal era întărirea şi extinderea noului imperiu rus, pe care Lenin îl denumise, în 1922, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS) sau, pe scurt, Uniunea Sovietica.

Pentru a-şi duce politica să imperialista, I.V. Stalin a impus două direcţii esenţiale – una în interior şi alta în exterior. În interior, el a instaurat un control politic total, mergând în direcţia eliminării "revoluţionarilor de profesie" formaţi de Lenin, care credeau sincer în idealul comunist şi care îl încurcau în realizarea obiectivelor imperialiste. Pe aceştia i-a lichidat sub pretextul ca trădaseră "cauza socialismului" sau i-a trimis în lagăre de munca (de fapt, lagăre de exterminare, aşa cum rezulta din romanele autobiografice ale lui Alexandr Soljeniţân). În locul lor a adus oameni noi, promovaţi peste noapte, care i-au devenit fideli. Astfel, în anii ‘30-’40, la conducerea Uniunii sovietice a avut loc înlocuirea "generaţiei leniniste" cu "generaţia stalinistă".

Cel de-al doilea război mondial a fost un prilej excelent pentru Stalin de a-şi întări puterea în interior şi a extinde graniţele imperiului sovietic. În timpul războiului, la Yalta, el împarte cu Aliaţii (SUA şi Marea Britanie) continentul european, iar după război ocupa cu Armata Roşie toate viitoarele "tari socialiste", mai puţin Albania şi Iugoslavia.

Principala forma de dominare politica a noilor tari cucerite a fost declararea acestora "democraţii populare", adică ţări socialiste. În aceste tari, Stalin a impus "modelul sovietic de socialism", care era, de fapt, stalinism, nu socialism. Stalinismul avea prea puţin de-a face cu "leninismul", deşi în propaganda se făcea apel la "învăţătura leninista". După cum am văzut, nici leninismul nu avea prea multe legaturi cu marxismul, deşi Lenin făcea dese referiri la "opera lui Marx".

Cred că se poate trage o prima concluzie: ceea ce s-a aplicat în "tarile socialiste" din Europa a fost nu modelul marxian al socialismului, ci modelul sovietic. Despre acest model se pot spune cu certitudine doua lucruri: i) el nu era valabil pentru celelalte tari, care aveau alte tradiţii istorice decât Rusia; ii) el nu fusese valabil nici măcar pentru Rusia, care avea alt nivel de dezvoltare decât ţările occidentale pentru care Marx proiectase revoluţia socialistă.

Iată cum cred eu ca se explica eşecul comunismului în tarile europene: a fost vorba de aplicarea unor modele de trecere socialism inadecvate la realitate, precum şi de aplicarea unor metode de construire a noii orânduiri care nu se inspirau din teorie, nu se bazau pe legile obiective ale istoriei şi societăţii. Ele nu s-au bazat pe cunoaştere, ci pe voinţa de putere a unor conducători şi a unor camarile formate în jurul acestora, devenite ulterior "elite politice" - de fapt, nişte structuri birocratice, formate din funcţionari de partid şi de stat, care conduceau în interesul lor, iar nu al "clasei muncitoare şi aliaţilor ei", aşa 37

cum pretindeau.

Prin aceasta deformare a fost trădat însuşi scopul suprem al noii societăţi, pe care Marx şi Engels îl formulaseră astfel: "satisfacerea continua a nevoilor materiale şi spirituale ale maselor". Acesta se leagă, însă, de o serie de alte abateri de la teoria lui Marx: - economia nu a fost controlata de masele muncitoare, prin intermediul democraţiei participative (sub pretextul "planificării ştiinţifice a economiei", partidele comuniste au instaurat o economie hipercentralizată, aflata în mâinile aparatului de stat, ineficienta şi incapabila să se adapteze la revoluţia ştiinţifico-tehnică care a izbucnit după război); - principiul socialist "fiecăruia după muncă" nu a fost respectat (oamenii nu au fost retribuiţi după cantitatea şi calitatea muncii depuse de fiecare, ci după criterii de ordin politic: fie după importanta muncii lor pentru menţinerea regimului comunist, fie din raţiuni de "linişte socială", fie după ideea stupida a "omogenizării sociale" - ceea ce a dus la deprecierea muncii şi a oamenilor cu adevărat muncitori, la un fel de "chiul general"); - nu a fost desfiinţată exploatarea omului de către om (exploatarea unei clase de către alta a fost înlocuita cu exploatarea tuturor oamenilor muncii de către stat, care a jucat rolul de "patron general"); - clasa muncitoare nu a avut rol conducător (în locul "autoconducerii comuniste" a fost o "dictatura de partid", exercitata în numele "dictaturii proletariatului", iar în interiorul partidului se exercita dictatura unui grup, pe care analiştii l-au numit nomenclatura); - nu a avut loc "cucerirea democraţiei" (Marx), adică trecerea ei din mâinile burgheziei în mâinile oamenilor muncii (partidele comuniste au renunţat la drepturile cetăţeneşti, au încălcat drepturile omului, instaurând fie dictatura, fie totalitarism, justificate printr-o demagogie democratica, denumita "democraţie socialista", care era prezentata ca superioara celei burgheze, dare care era inferioara acesteia); - statul nu a fost un "stat socialist" (el nu reprezenta puterea maselor populare sau a "oamenilor muncii de la oraşe şi de la sate", cum se spunea, de pilda, în Constituţia Republicii Populare Române proclamate la 30 decembrie 1947); - nu au fost înlăturate cauzele înstrăinării umane (la cauzele existente în capitalism, pe care le semnalase Marx, au fost adăugate altele, specifice comunismului – cum ar fi teama de politia secreta sau mimarea ataşamentului pentru regim de dragul parvenirii sociale); - omul nou nu s-a format în direcţia preconizata de Marx (în locul "personalităţii multilateral dezvoltate" şi al "cetăţeanului cu înalta conştiinţă civică", solidar cu semenii şi participant activ la viata sociala, s-a răspândit tipul omului duplicitar, profitor, dornic de a 38

parveni prin orice mijloace, care evita cât poate munca şi asumarea de responsabilităţi civice, preferând să se "descurce" de unul singur, în detrimentul comunităţii).

4.2. Comunismul în România

Profitând de prezenta trupelor sovietice în România şi de dominaţia sovietică, în general, comuniştii au forţat unirea PCR (sub 1.000 de membri) cu Partidul Socialdemocrat Român (peste 100.000 de membri); unirea s-a realizat în februarie 1948 şi a fost prezentata ca "unificare politica şi organizatorica a clasei muncitoare din România". Noul partid s-a numit Partidul Muncitoresc Român (PRM) şi îl avea în fruntea să pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, un fost muncitor feroviar, fără prea multa cultura politica, dar deosebit de inteligent şi bun organizator. El avea o anumita aura de erou printre ilegalişti, datorita deselor arestări şi detenţii.

Fiind un partid slab din punct de vedere organizatoric, fără structuri în teritoriu, fără oameni politici de valoare şi fără o susţinere populară adevărată, PCR/PMR a devenit o simpla anexa a P.C. din URSS, devenit în 1952 Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS). În acest context, socialismul în tara noastră nu a urmat liniile directoare ale teoriei lui Marx, şi nici măcar ale teoriei lui Lenin.

El a fost aplicarea modelului sovietic de socialism, adică un stalinism adaptat la condiţiile româneşti. În numele "internaţionalismului socialist" a fost nimicita orice tradiţie naţională (culturală, ideologică, politică); istoria naţională a fost re-scrisa, fiind exagerat rolul istoric al mişcării muncitoreşti şi al partidului comunist.

Putinii comunişti cultivaţi şi patrioţi (de exemplu, Lucreţiu Pătrăşcanu) au fost îndepărtaţi de la conducere, excluşi din partid, arestaţi şi chiar ucişi (cazul lui Pătrăşcanu).

Autorul moral al acestor crime a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, care se temea de faptul ca aceşti oameni îi vor lua locul la conducerea partidului.

Moartea lui, survenita în 1965, a permis ascensiunea la vârful partidului a lui Nicolae Ceauşescu (1918-1989), provenit din cercul "ilegaliştilor" (unde intrase din adolescenta) şi din structurile militare (a răspuns, multi ani, pe linie de partid, de Armata).

O şiretenie înnăscută şi experienţa în munca de comandă i-au permis monopolizarea puterii

39

şi instaurarea unei "dictaturi interne" – dictatura grupului sau în interiorul partidului.

Combinaţia dintre putere şi incultura a dus, ca de obicei, la dereglări psihice majore.

Astfel, la începutul anilor ’70 pune la cale cultul personalităţii şi, cu timpul, ajunge să creadă el însuşi în aceasta forma de propaganda.

După Congresul al XI-lea al PCR (1974), Ceauşescu instaurează dictatura personala în partid şi în stat, devenind nu numai secretarul general al PCR, ci şi Preşedintele României (funcţie înfiinţată de el, pentru el). Acesta dictatura a fost exercitata, de fapt, de el şi de membrii familiei sale – în special soţia lui, Elena (femeie aproape analfabeta, provenita din lumpenproletariatul bucureştean).

Timp de 15 ani (1974-1989), în România a existat un regim politic caracterizat de voluntarism, autoritarism şi izolaţionism, care a scos ţara noastră de pe traiectoria dezvoltării moderne şi din circuitul internaţional al valorilor materiale şi spirituale. Astăzi plătim pentru toate greşelile făcute în regimul ceauşist.

Folosesc şi eu expresia "regimul ceauşist" pentru că este greu să clasificam acest regim, pe care eu îl consider specific României. Ceea ce cred ca este e în afara oricărei îndoieli este ca el nu putea să se nască decât în contextul unui regim totalitar. Aşadar, el a fost o forma de totalitarism.

4.3. Totalitarism şi comunism În cartea sa Democraţie şi totalitarism (Editura Humanitas, 2001), politologul francez Raymond Aron defineşte totalitarismul astfel: 1) monopolul unui singur partid; 2) existenta unei ideologii oficiale de stat; 3) monopolul statului asupra întregii puteri şi a tuturor convingerilor; 4) activităţile economice şi profesionale sunt supuse statului; 5) totul este apreciat după criterii ideologice şi politice.

Se poate observa ca regimul comunist din România corespunde perfect acestor trasaturi. El s-a născut prin desfiinţarea tuturor partidelor nemuncitoreşti şi unificarea forţată a partidelor muncitoreşti (februarie 1948). Partidul unic şi-a impus propria ideologie

40

întregii societăţi, ca singura adevărată şi obligatorie. Astfel, a fost lichidat pluralismul ideologic, deci şi orice posibilitate de opoziţie politică sau civică. În lipsa unui feed-back din partea societăţii, regimul politic a devenit insensibil la nevoile reale ale maselor şi opac la realitatea obiectiva. Drept urmare, regimul comunist a ajuns incapabil să se adapteze la schimbările istorice, la devenirea realităţii sociale. Înainte de a muri (în 1989), el fusese în coma timp de cel puţin 10 ani. În varianta comunistă a totalitarismului, punctele 1 şi 3 din definiţia lui Raymond Aron se suprapun, căci monopolul partidului unic s-a confundat cu monopolul statului: partidul a "înghiţit" statul, dând naştere unei structuri originale: partidul-stat. S-a născut o pătura socială dominantă, formată din funcţionarii de partid şi de stat (numita de unii autori nomenclatura). Ea a confiscat toate structurile societăţii – politice, economice, sociale şi culturale, pe care le-a folosit pentru exercitarea puterii doar în propriul sau interes; idealul comunist, drepturile democratice, nevoile maselor sau legile obiective ale societăţii erau luate în considerare numai atunci când acest lucru nu contravenea intereselor păturii dominante. Au fost încălcate în mod sistematic Constituţia şi legile tarii, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, principiile socialismului. Cum a fost posibil aşa-ceva?

Cred ca viciul de fond al sistemului stalinist a fost încălcarea principiului democratic al separării puterilor în stat; legislativul, executivul şi juridicul au depins de o singura autoritate: partidul unic. Acesta a înlocuit statul.

Dar şi partidul a fost distrus, daca avem în vedere "dictatura interna" instaurata de Stalin sau de Ceauşescu, precum şi transformarea lui într-o organizaţie de masa, într-un fel de sindicat (în 1989, PCR avea peste 4 milioane de membri, la o populaţie activa de cca. 8 milioane!). În concluzie, complexul "partid-stat" a dus şi la distrugerea partidului, şi la distrugerea statului. Cred ca este cea mai periculoasa moştenire pe care ne-a lăsat-o regimul comunist: vidul politic pe linia vieţii de partid şi vidul de putere pe linia vieţii de stat. De aceea merg lucrurile aşa cum merg în tarile care au avut regimuri politice totalitare (printre care şi România).

Afirm acest lucru deoarece cred ca nu peste tot a fost totalitarism. În unele tari socialiste a existat doar dictatura (R.D. Germana, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria).

Condiţiile istorice din aceste ţări, tradiţiile lor democratice, o anumită psihologie a popoarelor respective au făcut ca "dictatura proletariatului" impusa de sovietici să nu 41

degenereze în totalitarism, iar într-o tara ca Iugoslavia lui Tito, aceasta să nu se aplice niciodată. În Polonia au existat tot timpul mai multe partide: pe lângă cel comunist au mai fost unul al intelectualilor catolici şi altul al ţăranilor proprietari de pământ (în aceasta tara, agricultura nu a fost niciodată cooperativizată în întregime, după modelul sovietic). În R.D.G., Biserica Evanghelica a fost foarte puternica, limitând puterea partidului comunist (la fel ca în Polonia, unde Biserica Romano-Catolică a sprijinit dizidentă şi, până la urma, a contribuit la prăbuşirea comunismului). În Cehoslovacia au existat puternice forte de opoziţie (de pilda, Charta ’77), o literatura subversiva (cunoscuta sub denumirea populară de samizdat), precum şi multi dizidenţi cunoscuţi şi îndrăgiţi de populaţie (de exemplu, actualul preşedinte al Cehiei, Vaslav Havel). În Ungaria, după revoluţia antisovietică din 1956, Janos Kadar a introdus masuri de liberalizare în economie şi a condus partidul comunist în stil democratic, permiţând ca în conducerea acestuia să pătrundă multi reformişti (ei au şi preluat puterea după 1989, conducând cu succes tranziţia la economia de piaţă şi la democraţie). În Iugoslavia (tara în care trupele sovietice nu au intrat niciodată) s-a exercitat un regim politic autoritar, deci nici măcar dictatorial. Libertăţile democratice şi drepturile cetăţeneşti au fost respectate pe scara larga (inclusiv posibilitatea de a calatori şi de a munci în străinătate). Iosip Broz Tito a fost singurul lider comunist care a aplicat autoconducerea muncitorească, fiind cel mai aproape de teoria lui Marx despre autoconducerea comunista.

Spre deosebire de totalitarism, dictatura nu desfiinţează orice opoziţie; deşi este un regim politic dur, care foloseşte metode violente, dictatura nu anulează orice forma a societăţii civile. Tocmai de aceea, aceasta se poate manifesta în mod organizat. În toate tarile în care a fost dictatura au existat puternice mişcări populare împotriva modelului sovietic de socialism. Cele mai cunoscute sunt "Revoluţia Ungara" (1956), "Primăvara de la Praga" (1968) şi mişcarea sindicala "Solidaritatea" din Polonia (întregul deceniu 9).

42

În concluzie, regimurile politice de tip comunist au cunoscut, cel putin în Europa, mai multe forme: - regim autoritar (Iugoslavia); - regim dictatorial (RDG, Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria); - regim totalitar (URSS, România, Bulgaria şi Albania).

De ce în URSS - am arătat deja. De ce în Bulgaria - este simplu de explicat: trupele sovietice au stat aici din septembrie 1944 până în 1990. Mai greu de explicat este de ce în Albania (unde Armata Roşie nu a călcat) şi în România (de unde aceasta s-a retras în 1957).

Regimul politic din Albania comunista s-a născut stalinist şi a murit stalinist.

Comuniştii albanezi sunt singurii care nici nu au destalinizat socialismul, nici nu au mimat destalinizarea (precum comuniştii sovietici sau cei români). Pur şi simplu, ei au păstrat toate formele stalinismului iniţial, acuzându-i pe toţi ceilalţi (inclusiv pe sovietici!) de "trădare a comunismului". Singurii cu care au continuat să colaboreze au fost comuniştii chinezi. În ceea ce priveşte România, consider ca aici a avut loc a ampla sinteza între specificul naţional ("românismul") şi stalinism, După cum spunea de curând cineva, într-o importanta revista de cultura, ceauşismul a fost "o combinaţie între Stalin şi Caragiale".

4.4. Ceauşismul – un stalinism în varianta românească

Pentru a pune stăpânire pe complexul partid-stat, Nicolae Ceauşescu a început prin masuri de liberalizare şi de ridicare a nivelului de trai 12. După 1989, multi oameni de stânga au crezut ca e cazul să ne întoarcem la aceasta perioada, în care vedeau un "socialism cu fata umana", adică un socialism democratic, capabil să se reformeze din interior. Din păcate, experienţa istorică îi contrazice. Masurile de liberalizare au fost retrase în momentul în care ele riscau să atenteze la interesele păturii dominante.

Concomitent a fost pusa la cale o "revoluţie culturala" de tip chinezesc, adică o nouă formă de "proletcultism", dar, de data aceasta, combinata cu naţionalismul xenofob. Acest lucru a 12

Pavel Câmpeanu, Ceauşescu, anii numărătorii inverse, Iaşi, Editura Polirom, 2002, p. 77.

43

determinat închiderea treptata fata de Occident şi orientarea politicii externe spre "lumea a treia", adică spre cele mai sărace tari ale lumii.

Anii 1965-1970 din România ne demonstrează nu faptul ca stalinismul era reformabil din interior, ci faptul ca regimul politic din ţara noastră a fost o forma extrema de totalitarism, iar Ceauşescu - "mai stalinist ca Stalin".

Din momentul în care Ceauşescu a luat în stăpânire complexul partid-stat, el a folosit aceasta maşinărie pentru uzurparea puterii de stat şi extinderea puterii sale personale. Noua elita a partidului, creata în jurul lui, a acaparat funcţiile-cheie ale aparatului de stat, prin intermediul aşa-numitului "cumul de funcţii pe linie de partid şi de stat". În acest fel, grupul conducător de la vârful partidului şi-a însuşit întregul sistem al puterii de stat, pe care l-a folosit pentru satisfacerea propriilor nevoi şi interese, precum şi pentru reprimarea din faşă a oricărei încercări de contestare sau critica a puterii. Prin aceasta, pătura dominanta a devenit ostila întregii societăţi.

Astfel, controlul politic a ajuns până în sufletul oamenilor, ceea ce a determinat scindarea lor psihologica: una spunea la serviciu şi alta spuneau acasa. Rezultatul: o făţărnicie generalizată, pe care o moştenim astăzi şi care cred ca nu ne ajuta prea mult la instaurarea democraţiei şi a unei economii de piaţă eficiente.

După 1989, ţara noastră se afla într-o situaţie pe care eu o vad asemănătoare cu cea a tarilor recent eliberate de dominaţia coloniala: absenta unei societăţi civile structurate şi active; absenta unor clase sociale în sensul deplin al termenului; prioritatea interesului naţional fata de interesele de clasa (toate partidele vorbesc în numele "interesului naţional", dar diferenţele de doctrina politică dintre ele sunt greu de sesizat); încercarea naiva a elitei politice de a copia la indigo un model sau altul de democraţie şi de a importa doctrine politice care nu au nici o baza sociala în România (de exemplu, democraţia creştină).

Exista riscul ca societatea româneasca să treacă din nou prin experienţa "formelor fără fond" de care vorbeau Titu Maiorescu şi Mihai Eminescu, referindu-se la 1848 şi la pătrunderea capitalismului în România. Cred ca datoria generaţiei mele este să facem în aşa fel încât formele democratice româneşti (instituţii, legi, doctrine, ideologii) să aibă rădăcini în societatea româneasca de azi şi de mâine.

Datoria noastră este să finalizam, în sfârşit, procesul de modernizare a societăţii româneşti, început la 1848. Dacă vom reuşi să facem acest lucru, integrarea României în Uniunea Europeana va veni de la sine, ca o urmare firească şi ca o consecinţă necesară.

44

CAP. V – STUDIU DE CAZ: CONTROLUL ASUPRA ARTEI ŞI CULTURII ÎN TIMPUL REGIMULUI COMUNIST

5.1. Forme de control şi presiune: „dezinfectarea cuvântului tipărit"

În viziunea (de sorginte leninistă) a partidelor comuniste (aflate în subordinea Moscovei), literatura, ca şi cultura în general, intra în categoria instrumentelor eficace de cucerire şi de consolidare a puterii. Când ţările unde activau au fost ocupate de Armata Roşie, conducătorii acestor partide - monitorizate de Moscova - au considerat că a venit momentul să controleze întreaga producţie artistică a timpului lor şi să permită un singur fel de artă: aceea pusă în slujba cauzei comuniste. Trebuia câştigată bătălia în planul propagandei şi al ideologiei şi, în acest scop, s-a apelat la un întreg arsenal de stratageme şi de tactici de inspiraţie NKVD-istă. În România, ele au început să fie aplicate după 12 septembrie 1944 (data semnării Convenţiei de armistiţiu cu guvernele Naţiunilor Unite), când presa şi activităţile culturale au fost supuse dispoziţiilor Comisiei Aliate, concret, reprezentanţilor URSS. Era imperios necesar ca mai întâi să se elibereze terenul edificării noii culturi socialiste prin evacuarea „resturilor" şi „dejecţiilor" culturii burghezo-moşiereşti, în fapt, a argumentelor identităţii naţionale. Ceea ce s-a şi întâmplat prin punerea în mişcare a maşinii de epurat scriitori şi opere.

Epurările, sancţiunile, interdicţiile de tot felul şi defăimarea prin articole, ridicarea dreptului de profesare au început la sfârşitul anului 1944.

Primele două liste negre oficiale au fost publicate în decembrie, dar, între timp. fuseseră deja eliminate rapid şi haotic din circuit cărţile şi publicaţiile ce conţineau propagandă fascistă sau, mai bine zis, antisovietică, întrucât, după o regulă binecunoscută, ceea ce era sau părea antisovietic devenea, automat, fascist.

Expulzarea din literatură a tot ceea ce era legat de evenimentele şi de mişcările politice interbelice de dreapta s-a extins la tot ce nu era, la noi sau aiurea, „progresist", adică la tot ce nu era comunist.

45

Fireşte, prima a fost vizată presa, pentru că ea putea să facă vizibile excesele. La 12 februarie 1945 era publicată în „Monitorul Oficial" Legea 10213, Decret-lege pentru epurarea presei, care lovea direct în publicaţiile partidelor democratice (şi aşa boicotate prin sistemul de difuzare şi prin cenzura exercitată de tipografii comunişti). Un pas mai departe spre câştigarea bătăliei pentru mijloacele de difuzare a informaţiilor s-a făcut prin adoptarea legii (iniţiate în mai 1945 de Lucreţiu Pătrăşcanu) prin care e curăţată de elemente reacţionare Societatea Română de Radiodifuziune (unde, nu după mult timp, vor fi arse sau distruse mii de partituri şi de discuri cu muzică religioasă). În august 1945, vechiul Sindicat al Ziariştilor Profesionişti va fi înlocuit cu Uniunea Sindicatelor de Artişti, Scriitori, Ziarişti, de obedienţă comunistă şi condusă de Mihail Sadoveanu. Comunizarea presei şi, în genere, a scrisului lua, astfel, forme organizatorice. Între timp apar noi liste de interdicţii privind cărţi şi publicaţii scoase din circulaţie prin Decretul din mai 1945. Până la 1 august erau puse la index 910 titluri (în română, maghiară, italiană şi franceză). în 1946 se dă publicităţii o nouă listă, cu 2 538 de titluri, pentru ca în 1948 să se tipărească broşura Publicaţii interzise până la 1 mai 1948, care cuprinde într-un volum de 500 de pagini listele anterioare, completate cu un număr uluitor de nume de autori sau titluri de cărţi. Prin activitatea laborioasă a comisiei de funcţionari de partid (conduşi de Iosif Ardeleanu şi Al. I. Ştefănescu), în numai patru ani lista numără 8 779 de titluri. O listă, fireşte, deschisă, care creşte terifiant cu câte o mie de titluri pe an prin sesizări, denunţuri şi iniţiative personale.

Dispar, astfel, din librării, din biblioteci publice şi chiar din case, cărţi semnate de Vasile Alecsandri, Grigore Alexandrescu, Ion Agârbiceanu, Dimitrie Anghel, Nicolae Bălcescu, Constantin Bacalbaşa, LA. Bassarabescu, Lucian Blaga, Gh. Brăescu, Al. Brătescu-Voineşti, Dimitrie Bolintineanu, Dimitrie Cantemir, Otilia Cazimir, Şerban Cioculescu, George Coşbuc, Anghel Demetriescu, Victor Eftimiu, Mihai Eminescu, Nicolae Filimon, Ion Ghica, Octavian Goga, B.P. Hasdeu, G. Ibrăileanu, Titu Maiorescu, Gib. I. Mihăescu, Costache Negruzzi, Alexandru Odobescu, Dimitrie Onciul, Petre Pandrea, Anton Pann, Cezar Petrescu, Liviu Rebreanu, Ion Heliade Rădulescu, Alecu Russo, C. Sandu-Aldea, Mihail Sebastian, Damian Stănoiu, Vladimir Streinu, D.I. 13

Marian Petcu, Cenzura în România, în vol. Cenzura în spaţiul cultural românesc, Bucureşti. Editura comunicare.ro, 2005, p. 71 46

Suchianu, Gheorghe Şincai, Ionel Teodoreanu, George Topârceanu, Radu Tudoran, Alexandru Vlahuţă, Vasile Voiculescu, Paul Zarifopol şi de mulţi, mulţi alţii. Am ales de pe liste doar numele celor despre care ţi-e greu să crezi că se află printre proscrişi. Am lăsat deoparte periodicele, volumele filozofilor, istoricilor, geografilor etc. şi cele ale unor mari scriitori occidentali contemporani.

Impactul acestei epurări de proporţii apocaliptice asupra stării de spirit a intelectualităţii române a fost copleşitor. Pornit ca o măsură (încă acceptabilă) de izgonire a literaturii şovine şi de preamărire a fascismului, legionarismului şi antonescianismului, procesul de epurare - iniţiat de autorităţile comuniste şi dus la capăt de o comisie din care făceau parte şi numeroşi politruci reveniţi de la Moscova — ia amploare şi devine un tsunami nimicitor care pustieşte literatura română şi, prin vibraţie, face să se sfărâme şi ceilalţi piloni ai culturii naţionale.

Pe scurt, se triază şi se elimină, într-un crescendo aiuritor 14, tot ce nu convine ocupantului sovietic (servit de agentura de spionaj cu nume de partid şi cu misiunea distrugerii sentimentului naţional). Datele de pe buletinul de identitate al poporului român sunt spălate cu grijă de câteva ori, ca să nu se mai vadă nimic din ce i-ar mai da acestuia sentimentul siguranţei şi statorniciei.

Vânătoarea de cărţi e asociată celei de oameni, întrucât populaţia e aţâţată să-i depisteze pe proprietarii bibliotecilor reacţionare. în şcoli şi în universităţi nimeni nu mai consultă, fără spaima de a fi denunţat, volume tipărite înainte de 1948. Cei mai curajoşi ascund şi împrumută în taină apropiaţilor cărţi care încep să câştige valoarea fructului oprit.

Atmosfera aducea, prin conspirativitate, cu aceea din Fahrenheit de Ray Bradbury, fiindcă în comunism ficţiunii îi era adesea imposibil să mai anticipeze realitatea. Printre acuzaţiile aduse în procesele politice ale vremii a fost şi aceea referitoare la furnizarea sau ascunderea de cărţi indexate şi nu puţini „oameni ai muncii" s-au simţit mobilizaţi să depisteze duşmanii de clasă de pe rafturile bibliotecilor.

Mai mult, oamenii de cultură au realizat îndeajuns de repede că, în afara listelor de indexări publicate în „Monitorul Oficial", există şi altele, secrete, actualizate în funcţie de schimbarea de atitudine a partidului şi de conjunctura politică internaţională.

14

Eugen Negrici. Marele pogrom al cărţii româneşti, în „Vitraliu", Bacău, XV, nr. 1-2. 2006.

47

De nimic nu mai puteai fi sigur, aşa cum, în planul vieţii, nu mai erai sigur că nu poţi fi oricând arestat. Printre slujitorii culturii române s-a instalat o stare de disperare şi de nelinişte acută în legătură cu soarta naţiunii înseşi, care nu mai are instrumente de legitimare şi căreia i se răpesc cultura şi conştiinţa istorică.

Ca şi cărţile - şi uneori înaintea lor -, scriitorii, criticii, istoricii literari, creatorii de artă încă în viaţă au intrat în vizorul „organelor", cărora le-a fost uşor să le găsească, în biografie, atitudini cosmopolite şi idealiste. Între timp au luat amploare, sub pretextul defascizării, acţiunile de intimidare şi reprimare a presei necomuniste, în pofida articolelor demascatoare din Liberalul şi Dreptatea şi a protestelor şi memoriilor disperate adresate, de-a lungul anilor 1946 şi 1947, de liderii partidelor istorice reprezentanţilor Puterilor Aliate sau ambasadelor acestora.

Vocea opoziţiei aproape nu se mai aude sub torentul propagandei oficiale.

Cotele de hârtie atribuite ziarelor partidelor istorice au devenit derizorii. S-a instalat o cenzură clandestină agresivă a tipografilor comunişti, iar ziarele expediate în provincie erau ridicate de la poştă sau direct din vagoane de agenţi ai partidului şi distruse în numele „poporului muncitor". În 1947, câteva acţiuni organizatorice prefaţează valul măsurilor care vor înlesni instaurarea Terorii Roşii în România în anii următori. în iulie 1947 este adoptată Legea nr.

265 pentru organizarea teatrelor, operelor şi filarmonicilor de stat, precum şi pentru regimul spectacolelor publice. Potrivit acestei legi, „îndrumarea şi controlul" instituţiilor culturale menţionate revenea Ministerului Artelor, prin Direcţia Generală a Teatrelor.

Direcţia Generală a Muzicii şi Direcţia Literelor şi Manifestărilor Artistice Populare".

Se înfiinţa, de asemenea, pentru îndrumarea repertoriilor, un Consiliu Superior al Literaturii Dramatice şi Creaţiei Muzicale (de fapt, o formă de cenzură care putea interzice tot ceea ce era considerat reacţionar).

La nivelul fiecărei instituţii devenea obligatorie constituirea „comitetelor de lectură" care sesizau „devierile" şi, la indicaţiile politice, alegeau şi propuneau spre aprobare piesele ce urmau să intre în repertoriul oficial. în luna octombrie 1947, la cel deal II-lea Congres al Uniunii Sindicatelor de Artişti, Scriitori şi Ziarişti (USASZ) se declanşează procesul condamnării tuturor formelor de cultură occidentală şi se anunţă adoptarea realismului socialist ca „metodă" unică în creaţia artistică şi în jurnalism.

48

5.2. Primii ani „republicani". Comunizarea culturii

În 1948, prin naţionalizarea tuturor editurilor, tipografiilor, fabricilor de hârtie şi prin adoptarea unei noi legi „pentru editarea şi difuzarea cărţii" s-a instaurat un control absolut al partidului asupra întregii activităţi editoriale.

Prin Decretul 303 se naţionaliza întreaga industrie cinematografică şi se confiscaţi sălile de cinema. A continuat în ritm susţinut epurarea bibliotecilor, a repertoriului folcloric, ca şi eliminarea din instituţiile publice a persoanelor neagreate de partid.

La lucrările Congresului PMR din 21 -23 februarie 1948 se declanşează lupta pe „frontul ideologic" împotriva influenţelor străine care „se refugiază cu deosebită uşurinţă în domeniul ideologiei, în literatură, în artă, în ştiinţă", împotriva „atitudinii admirative în faţa culturii în putrefacţie din ţările capitaliste". Pentru Secţia de Propagandă şi Agitaţie a regimului era extrem de important să întrerupă orice legătură a cititorilor cu cărţile primejdioase care îngreunează, prin simpla lor prezenţă, procesul spălării creierelor.

Anul 1948 trebuie socotit anul întreruperii oricăror legături cu civilizaţia şi cultura occidentală şi al reorientării întregii vieţi culturale spre Uniunea Sovietică. Tendinţa conducătorilor comunişti români părea să fie aceea de a face din România spaţiul afirmării culturii proletare visate de prima generaţie bolşevică în anii 1920.

Din punctul de vedere al partidului, poporul nu are nevoie de produsele artistice burgheze. Proza, poezia, teatrul, critica, istoria literară, ştiinţele au dreptul să fiinţeze numai cu condiţia adoptării materialismului dialectic şi istoric (ca unică doctrină), iar artei în general nu i se permite să existe în afara „cauzei generale a proletariatului". Analiza şi judecata de valoare a unei opere pot fi făcute doar din perspectiva contribuţiei acesteia la construirea socialismului în RPR. Un rol din ce în ce mai mare au acum criticii de partid care, amendând neobosit fiecare infimă abatere de la indicaţiile PMR şi de la canoanele realismului socialist, se constituie în falanga atotputernică a Inchiziţiei locale strict subordonate celei moscovite 15.

15

Eugen Negrici, Literatura română sub comunism. Bucureşti, Editura Fundaţiei PRO. 2003, pp. 77

şi urm.

49

O adevărată armată de experţi în subtilităţi dogmatice pândea orice şovăire ideologică: Horia Bratu, Zamfir Brumaru, J. Popper, Paul Georgescu, Al.I. Ştefanescu, Al. Oprea, Geo Dumitrescu (!), Cornel Regman, S. Damian, Savin Bratu, Sergiu Fărcăşan, Ion [strate, Minai Gafiţa, Traian Şelmaru, Mihai Novicov, Eugen Campus, Ov.S. Croh-mâlniceanu, Ion Vitner, Nestor Ignat, Mihnea Gheorghiu, Sorin Toma, Vicu Mândra, Vladimir Colin, Eugen Luca etc.

Fireşte, aceştia aveau ca îndreptar suprem textele referitoare la artă ale celor patru mari clasici (Marx, Engels, Lenin, Stalin), dar nu puteau ignora setul de indicaţii punctuale şi luările de poziţie ale lui A.A. Jdanov, Maxim Gorki, G.M. Malenkov din rapoartele lor la congresele scriitorilor sovietici şi ale PCUS(b). Indexul cu opere literare şi de artă (occidentale, burgheze, imperialiste) periculoase, conceput şi tipărit la Kremlin, putea fi completat cu ghidul de uz curent Pentru realismul socialist în literatură şi artă, tipărit la ESPLA în 1951.

Echipei redutabile (prin consecinţa verdictelor ei) a criticilor de partid i s-a încredinţat misiunea „dezinfectării sectorului cuvântului tipărit", adică misiunea criminală a nimicirii probelor creativităţii româneşti. După 1947, pentru diriguitorii culturii şi pentru criticii echipei de şoc nu mai existau erori mai mari şi mai mici în trecutul şi prezentul literaturii, ci doar erori ce nu pot fi trecute cu vederea. Inutili, ba chiar indezirabili, devin Octav Dessila, Ionel Teodoreanu, Şerban Cioculescu, Constant Tonegaru, Ion Barbu, George Bacovia, N. Davidescu, Mircea Eliade, Radu Gyr, Cezar Petrescu, Radu Tudoran, Dimitrie Stelaru, Gib. Mihăescu, Hortensia Papadat-Bengescu şi mulţi alţii. Din ianuarie 1948, numele lui Tudor Arghezi însuşi este scos din literatură, iar volumul Una sută poeme - retras şi confiscat.

Sufocarea morală lentă prin ignorare şi înfierare a fost adesea desăvârşită fizic, întrucât scriitorii au intrat şi ei în programul de stârpire a dăunătorilor politici.

Se uşurează considerabil munca de cercetare a trecutului (fie el românesc sau nu), întrucât mai toate mişcările şi doctrinele literare din secolele XIX şi XX au servit, în fond, claselor exploatatoare. Şi nu era vorba numai de „gândirism" şi de toate manifestările tradiţionaliste şi mistice legate de curent ori de cei care au publicat, fie şi întâmplător, la Gândirea, ci de orice manifestare ieşită din normele de evaluare jidanoviste. Adică de tot ceea ce nu poate fi înţeles imediat sau de tot ceea ce deformează realul, demoralizând şi

50

contrariind pe „omul simplu de la oraşe şi sate”.

Nu altfel decât criticii literari, decât criticii şi istoricii artelor plastice care serviseră propagandei hitleriste şi mussoliniene în ţările lor, cei aflaţi în România în misiune stalinistă militau pentru accesibilitate şi, deloc surprinzător, uzau cam de acelaşi set de etichete infamante atunci când se refereau la produsele artistice ale capitalismului cosmopolit. „Snoabe", „mistice", „descompuse", „dezumanizate", „degenerate", „morbide", „iraţionale", „retrograde", „putrede" şi mai ales „decadente" sunt toate creaţiile simboliste, ermetice, suprarealiste, naturaliste, expresioniste, dadaiste etc.

Demn de a fi azvârlit la lada de gunoi a istoriei este tot ce ţine de estetism, formalism, purism, experimentalism. Însuşi locul în literatură al lui Eminescu e pus sub semnul întrebării, căci poetul nu numai că a împărtăşit şi propagat o filozofie idealistă şi un pesimism contagios, dar a şi compus versuri ce poartă semnele periculoase ale formalismului decadent, formalism ce era chiar „reflectarea" în artă a monstruosului compromis istoric realizat de moşierime şi de burghezia care şi-a trădat idealurile.

Cine nu scrie într-un limbaj popular accesibil şi nu are o concepţie „înaltă", materialist-dialectică asupra vieţii, cine arată o cât de mică simpatie pentru intimităţi poetice, pentru naturalism, pentru erotism şi divertisment, pentru proza analitică psihologizantă şi pentru aceea poliţistă sau de aventuri se descalifică în ochii partidului ca scriitor.

De fapt, tot ceea ce venea dinspre Apus şi ameninţa să influenţeze literatura, artele plastice, filmul, muzica, modul de viaţă, limba, stilul vestimentar era taxat drept decadent şi demascat ca o diversiune organizată de duşmanii lagărului socialist. Şi, tot astfel, tot ce venea dinspre propriul trecut literar şi ameninţa să pună în pericol naşterea literaturii socialiste prin simplul fapt că ar fi putut constitui un termen de comparaţie umilitor era privit cu ostilitate şi supus indexării.

Autorităţile nu scapă din vedere şcoala, fiind interesate de primenirea ideologică a manualelor şcolare şi a programelor didactice (întrucât toate manualele anterioare anului 1947 fuseseră scoase din uz). în 1948, reforma sovietizantă a învăţământului schimbă radical compoziţia de clasă a personalului didactic, înfiinţându-se facultăţi muncitoreşti care produc pe bandă, în câteva luni, „specialişti" cu origine sănătoasă, apţi să-i înlocuiască pe cei disponibilizaţi, concediaţi ori trimişi în puşcărie.

Tinerii studiază după materiale de propagandă cu aspect vag didactic, încropite la repezeală, pe măsură ce se publică scrieri cu mesaj comunist şi se impun nume noi. în 51

1950, apar Tezele provizorii de istoria literaturii române (substitut de manual de clasa a Xa şi a XI-a). Literatura română era ilustrată de Ion Păun-Pincio, D.Th. Neculuţă, Raicu Ionescu-Rion, Alexandru Sahia (pentru trecut) şi de A. Toma, Dan Deşliu, Măria Banuş, Mihai Beniuc (pentru prezent).

Prin această serie de infamii, literatura română era îndepărtată din şcoală şi evacuată din conştiinţa tinerilor. Fusese atins un nivel al îndobitocirii şi al declasării greu de depăşit. În primii ani „republicani", partidul a adoptat noi decizii în scopul consolidării controlului său asupra întregii vieţi artistice. Toate modificările legislative confirmă această finalitate. Prin Decretul nr. 17/1949 pentru editarea şi difuzarea cărţii, activitatea editorială intra sub controlul Ministerului Artelor şi Informaţiilor. Acesta se va transforma - prin Decretul nr. 214 din 20 mai 1949 - în Ministerul Artelor.

Se prevedea trecerea la noul minister a Direcţiei Presei şi Tipăriturilor, iar, prin Decretul nr. 218 din aceeaşi dată, se înfiinţa Direcţia Generală pentru Presă şi Tipărituri (DGPT), organism cu multiple funcţii de cenzură şi control.

El autoriza apariţia tipăriturilor, difuzarea, importul, exportul de ziare, cărţi, obiecte de artă, reglementa regulile de funcţionare a librăriilor, a anticariatelor, bibliotecilor, depozitelor, dădea instrucţiuni cu privire la organizarea birourilor de cenzură din capitală şi din provincie, stabilea condiţiile în care se ştampilau şpalturile sau manuscrisele cu menţiunea „Bun de imprimat" sau „Cenzurat".

Sunt interzise, în acelaşi teribil an 1949, creaţiile populare cu „conţinut ideologic neadecvat" (119 de cântece interpretate de Măria Tănase, Măria Lătăreţu, Fănică Luca, Ioana Radu şi alţii), multe din ele pentru că vehiculau formula legionară (!) „foaie verde".

Devine obligatorie înregistrarea maşinii de scris la Miliţie şi autorizarea de către aceasta a cumpărării panglicilor.

Controlul - şi aşa excesiv - asupra activităţii editoriale continuă să obsedeze autorităţile comuniste şi în anii următori. Seria de Opere alese din clasici, iniţiată de Editura de Stat în 1949, este o probă de desfigurare a cărţilor în funcţie de ideologia regimului.

Fraze, pasaje întregi, cuvinte dispar pur şi simplu din texte, acestea fiind selectate numai în măsura în care critică vechea societate românească.

52

Un rol nefast l-a jucat în stalinizarea culturii române textul lui Leonte Răutu intitulat împotriva cosmopolitismului şi obiectivismului burghez în ştiinţele sociale publicat în „Lupta de clasă", nr. 4 din octombrie 1949 şi în broşură. Acest text de o duritate extremă a fost echivalentul la noi al infamelor atacuri ale lui A.A. Jdanov, ideologul en titre de la Kremlin, împotriva adevăratelor valori culturale din URSS. Leonte Râutu era mâna dreaptă a lui Iosif Chişinevschi şi avea printre adjuncţii său pe Ofelia Manolc, M. Roller, N. Goldberger ş.a. în fruntea Ministerului Artelor şi Informaţiilor se afla Eduard Mezincescu, de profesie medic. În 1951, în timp ce se proclamă pe toate canalele ascuţirea luptei de clasă, nou înfiinţata Cameră a Cărţii din RPR declanşează o nouă triere (a câta!) a fondurilor pentru a fi promovaţi clasicii marxism-leninismului, autorii sovietici şi „scriitorii progresişti" din lume şi din ţară. Toate gurile de foc ale propagandei sunt dirijate acum asupra „cosmopolitismului" şi „cosmopoliţilor", care sunt „purtători ai culturii decadente, agenţi ai celor mai înverşunaţi duşmani ai ştiinţei şi culturii - imperialiştii americani şi englezi" 16.

Pentru că, sub raport ideologic, sectorul artelor plastice păruse a fi fost neglijat (şi rămas în afara controlului strict al partidului), în mai 1952, în cadrul unei Plenare a Uniunii Artiştilor Plastici, se decretează adoptarea unei singure formule artistice, a metodei realistsocialiste, criticându-se sever curentele formaliste şi tendinţele naturaliste.

1952 este anul în care şi lingvistica română primeşte puternice lovituri: se suprimă revista „Cum vorbim" redactată de Al. Graur; este criticată „atitudinea duşmănoasă" a lingviştilor Al. Rosetti, Iorgu Iordan şi Al. Graur în urma apariţiei „genialei" lucrări a tovarăşului Stalin, Marxismul şi problemele lingvisticii; sunt scoşi din învăţământ, ca necorespunzători, Al. Rosetti şi Al. Graur (cunoscuţi oameni de stânga). În preajma morţii lui Stalin (1953) totul se afla sub controlul partidului: nu mai exista decât presă de partid, artă partinică şi o cultură slujind interesele stricte ale partidului, ca reprezentant al clasei muncitoare.

E anul în care se înfiinţează Ministerul Culturii condus de Constanţa Crăciun, care supraveghează activitatea tuturor acestor domenii, consolidând sistemul iniţiat de partid în 1949. Sunt emise alte şi alte instrucţiuni privind editarea de cărţi şi reviste şi administrarea fondurilor publice de carte, ceea ce confirmă vigilenţa neodihnită a partidului în faţa 16

*** - Ascuţirea luptei de clasă în ţara noastră in perioada actuală, Bucureşti, Editura PMR, 1951 ,

p. 30.

53

cuvântului scris. În concluzie, după primii cinci ani de la izgonirea regelui, cultura României se afla în cel mai dramatic moment al istoriei ei. Marele pogrom al cărţii româneşti organizat de autorităţile comuniste anulase trecutul artistic şi ştersese însemnele creativităţii româneşti.

Monopolul asupra producţiei editoriale şi asupra pârghiilor de control, cenzura acum omniprezentă au pregătit terenul adoptării modelului sovietic de artă pusă exclusiv în slujba propagandei. În realizarea acestui scop, o contribuţie decisivă a avut-o introducerea aşa-numitei „metode de creaţie" realist-socialiste (tipologii în alb-negru, conflicte rezolvate în sensul dorii de partid, învingător fiind, întotdeauna, reprezentantul clasei muncitoare, descris în culori luminoase, învins şi supus oprobriului exponentul clasei exploatatoare etc.). În curând, pe piaţă nu vor mai exista decât asemenea opere realist-socialiste, cu un evident conţinut mobilizator. Preocuparea unică a partidului a fost transformarea temelor ideologice (fabricate la Kremlin) în sentimente active, schimbarea radicală a mentalităţii şi făurirea unui „om nou", eventual a unui nou popor, fără memorie culturală, despărţit de trecut şi pregătit să facă parte din marea familie a popoarelor sovietice.

Prezenţa mereu tulburătoare în memoria colectivă a acestor ani de cumpănă, în care fiinţa naţională a fost mai ameninţată ca niciodată, stă la originea distorsiunilor interpretative de mai târziu, din etapa restabilirii legăturilor cu trecutul precomunist a mitizărilor de opere, de scriitori şi de artişti, frecvente în anii 1960, 1970 şi chiar 1980, a estompării spiritului critic ierarhizant.

5.3. Etapa destalinizării formale (1953-1964)

După moartea lui Stalin, conducerea PMR, în frunte cu Gheorghiu-Dej, joacă abil spectacolul destalinizării, continuând, cu mici retuşuri, o politică stalinistă fără Stalin.

Dezgheţul inaugurat de Hruşciov (cu stilul său nou, populist, de conducere) va fi totuşi practicat şi la noi, dar cu precădere în zona cultural-artistică, unde se putea scoate un ce profit propagandistic printre intelectualii români, fericiţi şi cu puţinul pe care îl primesc.

Decizia de a diminua penuria alimentară, de a desfiinţa cartelele, decretul de

54

graţiere, din 1955, pe motive umanitare, a unor condamnaţi pentru delicte politice minore, modificările infinitezimale din viziunea oficială asupra creaţiei artistice şi a circulaţiei valorilor (inclusiv cele naţionale) au darul să sugereze un început de relaxare.

O anume destindere în relaţiile internaţionale dă prilejul reînnodării schimburilor culturale: apar câteva studii de literatură universală, se traduc autori clasici, se tolerează apariţia unor cărţi cu puţin înainte de needitat.

Din corectarea unor erori grave pe care tot el le comisese, partidul şi-a făcut, cu timpul, un titlu de glorie, deşi aceste „cedări", aceste semne de destindere erau secondate de replicile răspicate găzduite de „Scânteia", în ele se atrăgea constant atenţia asupra pericolului extinderii iresponsabile a ..valorificărilor".

Radierea din manuale, indexarea şi epurarea din biblioteci, pe parcursul a cinci ani, a operelor esenţiale ale literaturii române vor fi urmate de o denaturare deliberată a semnificaţiei de ansamblu. Dacă poziţia ideologică a scriitorului în epoca lui se arată a fi neconformă cu viziunea marxistă asupra lumii, ea este trecută cu vederea sau pur şi simplu abolită prin suprimarea editorială a textelor sau a fragmentelor susceptibile a fi incriminate.

Partea „pozitivă" a operei va fi dilatată şi elogiată fără jenă. Se va pune în lumină, insistent, valoarea artistică excepţională, care, în situaţia specială a unui „reacţionar" notoriu, devine o formulă salvatoare. Răstălmăcite, înseşi textele clasicilor marxismleninismului pot oferi argumente curajului.

Operele scriitorilor vor fi, la rândul lor, înghesuite în grila marxistă şi forţate să rezoneze corect ideologic, chiar dacă iniţiativa frizează ridicolul. Şi, astfel, se transformă în obişnuinţă hăcuirea textelor, excizarea părţilor „negative", detaşarea lor de carcasă, deplina ignorare a organicităţii şi unicităţii operei. Specia criticii valorizatoare - care lua astfel naştere - şi-a alcătuit un set de trucuri şi de procedee de prelucrare, actualizare şi recuperare a operelor trecutului în scopul configurării unei tradiţii progresiste legitimatoare.

A contraface, a deforma, a falsifica sensul unui destin artistic şi semnificaţia unei opere au devenit operaţiuni convenabile în numele „răului-mai-mic". În anii aceia, s-a pierdut capacitatea de reacţie la gândul că cineva poate maltrata fiinţa operei, că poate pătrunde brutal în intimitatea ei, că poate dispune de ea cum doreşte. Slăbiciunile spiritului critic românesc, sesizabile şi după 1964, se datorează şi practicării acestor procedee de „valorificare a moştenirii literare" puse la punct de partid. Nefiind lăsate în seama oricui, 55

„reconsiderările" au consolidat şi categoria criticului privilegiat.

Caracterul demagogic şi strict tactic al măsurilor de liberalizare este trădat de intervenţiile violente şi de atacurile perfide, în cel mai pur stil stalinist, orchestrate -şi nu de puţine ori - de forurile culturale şi de „activiştii de pe frontul literaturii", vizând esenţa însăşi a procesului relaxării. Liberalizarea este dificil de suportat de conducătorii sovietici şi de generaţia activiştilor stalinişti de peste tot. Se reactivează, la răstimpuri, principiul leninist al literaturii ca parte a activităţii de partid, se „înfierează" pierderea prudenţei, a vigilenţei revoluţionare, abandonarea luptei.

Dej nu cedează ispitelor liberaliste şi, menţinând starea de alertă şi de mobilizare, găseşte că e momentul să verifice devotamentul pentru cauză al intelectualilor comunişti.

Evenimentele (răscoala muncitorilor din Berlinul de Est din 1953, Revoluţia anticomunistă de la Budapesta din 1956) îi vor confirma „intuiţiile" şi îi vor fortifica prestigiul de veritabil şi intransigent revoluţionar în ochii „şoimilor" de la Moscova. După 1956. se revenea discret la ideea că dictatura proletariatului - singura care contează - nu se poate susţine printr-o politică de concesii şi că destinderea şi coexistenţa paşnică trebuie folosite doar ca momeală şi diversiune.

La câteva lucruri însă nu s-a putut renunţa, iar în intervalul 1953-1957 au apărut nuanţe în interpretarea actului artistic şi un nou mod de abordare a problemei contradicţiilor. Simultan cu lupta împotriva revizionismului şi liberalismului, se păstrează, în bună măsură, şi tendinţele antidogmatice. Argumentele teoretice vin tot de la Moscova, unde se vorbeşte, de la un moment dat, de „diversitate în unitate" şi unde încep să fie admise ca posibile, în condiţii specifice, contradicţiile interne, întrucât lumea însăşi, dialectic vorbind, e o unitate de termeni contradictorii.

Venise vremea contradicţiilor neantagoniste care puteau fi exploatate de literaţi.

Literatura aservită se va strădui să găsească un echilibru între contradicţiile socialismului şi unitatea de nezdruncinat din jurul partidului unic, să creeze personaje mai complexe şi să releve disputele, fireşti şi acceptabile acum, între indivizi, între individ şi colectivitate, tensiuni care nu fisurează puterea, ci, dimpotrivă, contribuie indirect la consolidarea ei.

După mult timp, intelectuali de oarecare prestigiu, educaţi de societatea burgheză, vor fi antrenaţi în procesul culturii, fiind încadraţi şi titularizaţi (cu anumite rezerve şi condiţii subînţelese) pe posturi modeste. Dacă sunt scriitori, fie primesc misiunea de a se 56

delimita de trecut (obscurantist, idealist, generator de inegalitate şi durere). criticându-1 în operele lor, fie sunt stimulaţi să preamărească noile realităţi.

Formal şi diversionist, tinerele talente sunt sfătuite să aibă curajul să se lepede de închistarea stalinistă şi de dogmatism şi să devină „purtători ai noului", modernizând literatura prin forţa individualităţii lor creatoare.

Desfiinţată în 1955, ridicola „Şcoală de literatură Mihail Eminescu” a avut totuşi darul de a încuraja disputele şi spiritul noncomformist printre veleitarii selectaţi cu grijă şi desemnaţi mai târziu să conducă reviste şi să anime viaţa literară. Desigur, în limitele binecunoscute ale „necesităţii înţelese". De fapt, tineretul „crescut" de partid şi care ar fi trebuit să reprezinte în literatură elanul revoluţionar devine o adevărată problemă pentru regim.

Conflictul cu vârstnicii stalinişti şi chiar cu spiritul conservator în general ia amploare la Congresul din iunie 1956 al Uniunii Scriitorilor, unde grupările literare îşi dispută întâietatea şi unde se proclamă eradicarea dogmatismului, „duşman înrăit al literaturii noi" (Ov. S. Crohmălniceanu). La acest congres, care a reprezentat momentul de vârf al „liberalizării" poststaliniste, se părea că excesele criticii dogmatice şi, în genere, orice formă de dogmatism literar vor deveni exemple de „practici ale trecutului".

Nu vor trece însă decât câteva luni până când se va dovedi că agitaţia scriitorilor în jurul libertăţii de creaţie şi polemicile ce păreau fertile n-au fost decât un spectacol şi o formă reuşită de manipulare. Se poate spune astăzi că am avut de-a face, după 1953, cu o dedogmatizare inconsecventă şi perfidă.

După o regulă verificată în timp în toate regimurile totalitare, erorile pe care partidul la putere le-a comis într-o etapă istorică sunt puse pe seama unor grupuri „deviaţioniste" şi a unor conducători deja dispăruţi sau detronaţi de curând. Niciodată partidului însuşi şi fundamentelor lui doctrinare. Dimpotrivă, tot partidul este cel care „sesizează la vreme primejdia" şi nimeni din afara lui nu-şi poate permite să aibă iniţiativa incriminării. Pentru dogmatismul, didacticismul şi schematismul impus literaturii chiar de propaganda de partid în etapa stalinismului integral s-au găsit câţiva ţapi ispăşitori şi s-a lansat teza că Dej intuise de mult consecinţele şi prevăzuse măsuri.

La Congresul Scriitorilor din 1956 s-a arătat că înlăturarea erorilor dogmatismului din literatură (care a fost, propagandistic vorbind, contraproductiv) se datorează clarviziunii conducerii lui Dej şi s-a sugerat că acesta a putut-o face după ce grupul 57

fracţionist şi stalinist Ana Pauker-Vasile Luca-Teohari Georgescu a fost lichidat. Abilitatea stalinistului Dej merge până acolo încât stângismul perioadei dogmatice este pus în cârca deviatorilor de dreapta. Înnoirea e favorizată, dar tolerată doar până la un punct şi cuvântul de ordine este prudenţa (care va şi da naştere unor hibrizi literari). Noua „libertate" nu te scuteşte de responsabilitatea politică şi de atitudinea partinică. Spiritele prea încinse sunt răcorite prin veşnicele articole de fond din „Scânteia" şi „Gazeta literară", care disociază lucrurile şi impun un soi de libertate măruntă, perpetuu vigilenţă, un antidogmatism dogmatic şi pervers. Şi, ca o culme a cinismului de partid (învăţat la şcoala lui Stalin), scriitori înşişi, torturaţi atâta timp să scrie după o schemă dată, sunt puşi acum să recunoască faptul că sunt răspunzători de acceptarea dogmei. Partidul îi constrânge să admită că politica lui în domeniul culturii n-a fost corect înţeleasă şi nici pusă adecvat în practică. Ea este şi va fi mereu justă şi capabilă, prin flexibilitatea genialei doctrine marxist-leniniste, să se desolidarizeze de unele „practici ale trecutului". Numai respectarea neabătută a „liniei" partidului te poate feri de clişeismul literaturii de reţetă. Dar şi de obiectivismul critic, care, ca reminiscenţă liberal-burgheză, se târăşte în mlaştina negativismului. Şi ce se putea obţine cu o astfel de politică a paşilor împiedicaţi, guvernată de sentimentul prezenţei deasupra capului a unei ghilotine ideologice gata oricând şi pe neaşteptate să cadă neiertător? Ca acţiune controlată de partid, dedogmatizarea va rămâne fluctuantă până târziu şi va fi asociată luptei dintre vechi şi nou (devenite repede o temă oficială şi preţuită a ideologiei literare).

Ceea ce este clar e faptul că literatura română de după 1953 se desprinde lent de schematism, adică de esenţa realismului socialist. Momentele de confuzie sunt înmulţite de confuziile din planul teoriei literare. Şi cum orice iniţiativă propriu-zis literară trebuia precedată de un argument ideologico-estetic şi de nuanţare doctrinară acreditată la Moscova, toate modificările de viziune de acolo, însăşi distorsionarea unor categorii estetice (bine definite în teoria literaturii, dar puse acum să cauţioneze schimbările de optică) nu rămân fără urmări. Totul e în literatura epocii pervertire şi hibridare, pentru că tot astfel e însăşi ideologia literară care o străjuieşte. În sfârşit, după îndelungi bâlbâieli, s-a trecut oficial de la dogma jdanovistă a unei unice forme corespunzătoare unicului conţinut politic valabil la formula îmbunătăţită a conţinutului unic exprimat în forme variate. A început să se vorbească apoi nu numai de 58

forme diverse, ci şi de stiluri, maniere specifice, individualităţi creatoare, în cadrul însă bine definit al unei unice metode: cea realist-socialistă.

După 1953, aşadar, câmpul ideologiei literare e răvăşit de discuţii interminabile, de opţiuni şi reproşuri precaute, de hotărâri confuze şi contradictorii, de folosirea, voită sau nu, a unor termeni imprecişi (deci buni la orice), care fac ca progresul teoretic spre recunoaşterea specificităţii actului de creaţie să fie minim. Privită retrospectiv şi cu un oarecare efort de înţelegere, etapa aceasta, care ar fi trebuit să fie una a dedogmatizării viguroase, ne apare ca o disperată şi doar în mică parte reuşită încercare de ieşire din negura spaimelor staliniste, de şubrezire a obezilor ideologice şi de slăbire a regulilor de fier impuse imediat după 1948.

S-a amânat momentul proclamării dreptului la literatură ca literatură şi s-a plăsmuit o proză hibridă în serviciul regimului, în care interesantă e doar proporţia pervertirii. În intervalul 1953-1957 au avut loc totuşi câteva schimbări în relaţiile partidului cu scriitorii, care au dus la câştigarea unui culoar profitabil pentru literatură.

Pe la jumătatea primului deceniu comunist şi mai precis în perioada aparentului dezgheţ poststalinist, cenzura a permis editarea unor cărţi importante scutite, într-o măsură mai mare sau mai mică, de balastul doctrinar obişnuit: Bietul Ioanide (1953) de G. Călinescu, Toate pânzele sus! (1954) de Radu Tudoran, Moromeţii (1955) de Marin Preda, Străinul (1955) de Titus Popovici, Groapa (1957) de Eugen Barbu, Ion Sântu (1957) de I.M. Sadoveanu, Un om între oameni (1955-1958) de Camil Petrescu.

Regimul democrat-popular era în căutarea unor acte legitimatoare, iar, după moartea lui Stalin, avea nevoie - măcar pentru ochii atenţi ai Kremlinului - de dovezile, în planul vizibil al culturii, ale iniţierii unui proces de dedogmatizare şi înnoire. Ele puteau fi furnizate fie de scriitorii cu un prestigiu incontestabil (de felul supravieţuitorilor Camil Petrescu, Mihail Sadoveanu, G. Călinescu), fie de tinerii de talent care dăduseră, într-o măsură convingătoare, probele fidelităţii faţă de noua putere.

Scriitorii au descoperit că Puterea - ce părea fioroasă şi monolitică - deschide undeva o supapă şi admite o zonă a tranzacţiilor, prin care, cu anume precauţii, se putea câştiga ceva teren în favoarea literaturii. Atunci s-au deprins primele reguli ale jocului (ca să ne exprimăm ca atare) cu cenzura-mamă care a fixat limitele „zbenguielii" scriitoriceşti şi numărul fix al tabuurilor.

59

Şi cea dintâi regulă învăţată de prozatori a fost aceea că de sub presiunea forţelor de supraveghere ies, întrucâtva, doar subiectele care nu implică cerinţe partinice de moment. Şi dacă prezentul era confiscat de aparatul de propagandă şi nu ar fi putut fi niciodată descris în spiritul adevărului total şi neconcesiv — cel care condiţionează veritabila mare literatură -, atunci el trebuia evitat. Rămân de abordat subiecte de aproape orice natură, dar din trecut (mai apropiat - burghezo-moşieresc - sau mai îndepărtat) sau din alte zone geografice (din afara lagărului socialist).

Se cuveneau evitate temele majore - puternic ideologizate - şi, ca locuri de desfăşurare a acţiunii, unităţile socialiste cu activitate productivă, unde sălăşluia avangarda clasei muncitoare şi apăreau conflicte de tip socialist, întrucât totul aici rămâne sub canonul strict al viziunii partinice. în raport cu temele fierbinţi marcate politic, acestea erau minore şi, abordate astfel, ofereau oportunitatea unui evazionism sui-generis.

Esenţial era însă că, pentru prima oară în istoria regimului democrat-popular, nu se mai indica autorilor de texte ce să scrie şi cum să scrie. Ce s-a tipărit în acest răstimp favorabil (întrerupt, după 1957, de o resurecţie a dogmatismului care a provocat tulburare şi a pretins eforturi de readaptare) nu depăşea, sub raportul expresiei, nivelul mediu al prozei realiste interbelice. Ceva din structura de profunzime a acestor cărţi trăda dorinţa de replică la sărăcia substanţei umane şi la falsificarea ei de către prozele servite propagandei.

Revoluţia din Ungaria şi schimbarea contextului politic au avut drept consecinţă resurecţia dogmatismului în cultura română. Partidul a dat semnalul reluării războiului împotriva rămăşiţelor claselor exploatatoare a intelectualilor care elogiază revoluţia din Ungaria, modul de viaţă şi cultura occidentală. Un nou val de arestări şi de procese politice a răspândit spaima în lumea intelectualităţii române, care descoperea că teroarea politică este imanentă regimului şi nu a dispărut odată cu ieşirea din istorie a lui Stalin.

Intelectuali de prestigiu au căzut victime valului de arestări de la 1958-1959, acuzaţi de uneltire împotriva ordinii sociale. Unii îşi pierd, pentru o vreme, dreptul de semnătură, alţii chiar libertatea. în 1958 sunt arestaţi sub acuzaţia de uneltire împotriva regimului un număr de intelectuali care vor fi judecaţi şi condamnaţi în 1960 (lotul Constantin Noica-Dinu Pillat, din care făceau parte, printre alţii Nicolae Steinhardt, Alexandru Paleologu, Vladimir Streinu, Marieta Sadova)17.

17

Stelian Tănase, Anatomia mistificării 1944-1989, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997, pp. 78-79.

60

În 1959, sub îndrumarea lui Leonte Răutu şi Florian Dănălache, sunt supuşi unei infame şedinţe de „demascare" intelectuali de vârf şi artişti precum: sculptorul Milita Petraşcu, compozitorul Mihail Andricu, criticul de artă Jacques Costin, doctorul Marius Nasta ş.a. „Vina" lor consta în faptul că ascultaseră Europa Liberă şi comentaseră între ei aberaţiile politicii PMR. Tot Dănălache a condus la 12 martie 1959 şedinţa de demascare a profesorului D.M. Pippidi de la Facultatea de Istorie, episod din aceeaşi serie de acte de intimidare. Ele au avut loc şi în provincie, de pildă la Craiova, unde s-a organizat umilirea în public a altor „foşti": magistraţi, avocaţi, moşieri etc. Scopul acestor înscenări dirijate de Leonte Răutu era intimidarea întregii intelectualităţi române.

Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor devine de o vigilenţă morbidă, comparabilă cu aceea din primii ani comunişti, excizând din textele unor clasici (precum Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Şt. O. Iosif) orice referire la relaţiile noastre cu vecinul de la Răsărit. Rezultă dintr-o analiză a DGPT că, în 1959, erau socotite indezirabile: 1) „denigrarea realităţilor noastre economico-sociale"; 2) „manifestările de naţionalism"; 3) „tendinţele obiectiviste"; 4) „încercările de propagare a misticismului"; 5) „diverse greşeli politice".

Continuă energic şi bruiajul posturilor de radio occidentale care emiteau în limba română.

Ca de fiecare dată când partidul „îşi ascute vigilenţa revoluţionară", se expediază bibliotecilor din ţară noi instrucţiuni privind fondurile publice de cărţi. Acestea urmau să se organizeze în fonduri „uzuale", „documentare" şi „speciale" (un cuvânt neutru care e destinat să înlocuiască mai vechea „Bibliotecă interzisă" cuprinzând „materiale cu caracter duşmănos, fascist, antidemocratic, anticomunist, ostil păcii între popoare"). „Munca politico-ideologică în rândurile intelectualităţii" este intensificată prin toate mijloacele pe care le controla atent şi eficace conducerea de partid. La al II-lea Congres al său (din vara anului 1960), PMR îşi reîntăreşte hotărârea de a îndruma „întreaga activitate ideologică, ştiinţifică, culturală şi literar-artistică, pentru ca aceasta să slujească interesele supreme ale poporului, cauzei construcţiei socialiste".

Culoarul câştigat, prin respectarea unui număr fix de tabuuri, de câţiva dintre scriitorii noştri în perioada destalinizării diversioniste de după 1953 a fost blocat de 61

autorităţi. A trebuit să se scurgă un număr de ani după Revoluţia din Ungaria şi să se obţină retragerea diviziilor sovietice de pe teritoriul naţional pentru ca, încet, cu precauţii şi cu concesii de ambele părţi, să se redeschidă accesul la o literatură cât de cât acceptabilă ca literatură.

Ne apare din ce în ce mai limpede faptul că ceea ce s-a petrecut între 1953 şi 1957 a avut caracterul unei paranteze istorice. Din raţiuni tactice (raţiuni pe care mulţi dintre staliniştii partidului le vor pune pe seama unei slăbiciuni de moment şi a unei erori ideologice), s-a făcut concesia acceptării unor cărţi ce păreau concepute cu mulţi ani înainte de 1948. Odată închisă paranteza, bătălia literaturii cu cenzura a fost reluată de la cota anului 1953, numai că de acum exista un precedent.

Consecinţe importante pentru literatură are reintroducerea - treptată, cu infinite precauţii (prefeţe prevenitoare, texte „croşetate", opere „alese", adică selecţii orientate partinic) - în circuitul editorial atât a clasicilor români şi străini, cât şi a unora dintre scriitorii importanţi care reuşiseră să supravieţuiască terorii primilor ani comunişti.

Prevalându-se de monopolul editării şi având în subordine detaşamentul din ce în ce mai bine şcolit (şi reciclat din vreme în vreme) al redactorilor de carte, secţiile propagandei de partid practicau faţă de pocăiţi, de reeducaţi, de reveniţii în literatură şi mai ales faţă de tinerii debutanţi o politică mai subtilă, în care se combinau „sugestia prietenească" şi indicarea clară a zonelor tabu.

Propaganda acceptase formula lui „Dă-ne şi nouă ceva şi vezi-ţi de treabă". O deplasare notabilă de accent s-a petrecut atunci în conştiinţa artistică şi în orizontul de aşteptări al scriitorilor tineri, în mentalitatea cenzorilor, a criticilor literari şi chiar a unora dintre conducătorii politici treziţi pe jumătate din coşmarul stalinist. La sfârşitul ultimului deceniu roşu, scriitorii învăţaseră să se lase folosiţi de angrenajul propagandistic fără să mai facă acele concesii oribile (tematice şi stilistice) din anii de început ai regimului, când, respectând şabloanele, trebuiau să ridice osanale ocupantului sovietic, să mintă „partinic" cu neruşinare, să renege şi să batjocorească trecutul şi istoria naţională.

De altfel, pe lista de preferinţe a Secţiei de Propagandă a partidului se împuţinaseră sau dispăruseră, discret, temele prosovietice, cele antiimperiale, ca şi cele care incitau la ură de clasă. Nu se mai impunea cu violenţă şi severitate scrierea după reţetar, dar se deschideau, în continuare, toate uşile poeţilor care cântau izbânzile revoluţionare, şantierele de construcţii, munca avântată, priveliştile României socialiste. Graţie trecutului 62

lor de executanţi siniştri şi nemiloşi, unii din criticii înregimentaţi şi care puseseră umărul la demolarea culturii române îşi puteau permite să fie mai puţin ortodocşi.

De menţionat că există o categorie sui-generis de privilegiaţi de etapă (Eugen Jebeleanu, Radu Boureanu, Mihai Beniuc, Tiberiu Utan, Corneliu Sturzu etc.) care s-au simţit, apoi, frustraţi de cariera rapidă şi spectaculoasă a reprezentanţilor generaţiei '60. De ostilitatea lor abia reţinută au profitat organele puterii, care au mizat întotdeauna pe acest soi de invidie artistică. După nefastul an 1971, ele au făcut din mulţi dintre ei instrumentele reîndoctrinării ideologice iniţiate de Nicolae Ceauşescu.

Aşadar, dacă în primii ani ai regimului pentru autorităţile comuniste nu trebuia să existe decât agitatorul-poet, la începutul anilor 1960 ele ar fi dorit ca poetul să fie şi agitator.

Ca un semn al schimbării ce era pe cale să se producă în plan politic, din 1963, Uniunea Scriitorilor din România (fondată în martie 1949 ca instrument stalinist de control al vieţii literare) a reînfiinţat instituţia premiilor literare. Această instituţie o înlocuia pe aceea a Premiilor de Stat, de care au beneficiat, în deceniul abia scurs, poeţi ca A. Toma, Dan Deşliu, Minai Beniuc, Cicerone Theodorescu ori Marcel Breslaşu. Premiul Uniunii Scriitorilor a fost acordat, în 1963, volumului Aventuri lirice semnat de Geo Dumitrescu, după o tăcere de 17 ani. În general vorbind, în epocă, înviorarea unui aer stătut a fost luată drept înnoire, încercările fragile de poezie reprezentau, ca şi proza dezideologizată, diversiunea sugerării normalităţii, proba potentelor înnoitoare ale literaturii socialiste care, iată, este viabilă.

Era vremea concesiilor tactice şi propaganda însăşi primise misiunea demonstrării posibilităţilor reformatoare ale puterii de la Bucureşti. Reeditarea timidă - chiar aşa trunchiată şi presărată de croşete, cum era - a literaturii clasicilor, readucerea în conştiinţa publică, când discretă, când vizibilă, a scriitorilor marginalizaţi (cazul Blaga) sau aflaţi pe vechile liste negre ale anilor 1950, atenuarea exceselor ideologice şi a atitudinii iritant antiromâneşti a istoriografiei rolleriste a aceloraşi ani 1950, traducerile din ce în ce mai numeroase (şi nu numai din literatura rusă şi sovietică) erau şi ele semne ce păreau să anunţe şi să confirme o îmblânzire a regimului.

Oricare au fost consecinţele ulterioare ale acestor mici concesii, toate au fost iniţial 63

argumentele propagandistice, vicleniile tactice ale unei conduceri politice staliniste, înfricoşate de a fi înlocuite prin voia teribilă a Marelui Frate.

5.4. Etapa relativei liberalizări (1964-1971)

Schimbarea politicii PMR (pregătită discret, dar anunţată oficial prin Declaraţia din aprilie 1964), precum şi modificarea ordinii priorităţilor propagandei au creat un climat de creaţie, dacă nu cu totul nou, măcar diferit. În orice caz, a fost accelerat procesul de dezideologizare a literaturii, început cu puţin timp înainte de câţiva scriitori.

Tendinţa de recuperare a timpului irosit în vremea marii rătăciri realist-socialiste e mai vizibilă în poezie, unde zilnic se câştigă noi teritorii lirice şi unde modernizarea face progrese impresionante. Mai lentă, regenerarea prozei a contribuit totuşi decisiv la restabilirea normalităţii creaţiei artistice în general, la netezirea drumului spre literatura ca literatură.

Accentul s-a putut deplasa, încet dar sigur, de pe mesajul ideologic pe literaritate şi pentru că scriitorii nu s-au mai confruntat cu privirea necruţătoare a criticilor de partid.

Puterea acestora a scăpătat şi chiar din rândul lor se recrutează câţiva dintre adepţii individualităţii creatoare, a varietăţii formulelor şi a lărgirii sferei realismului.

Cei care au virat spre literatură, favorizând desprinderea de realismul socialist şi redeschiderea culoarului creaţiei veritabile, s-au putut prevala de unele pasaje ale tezelor marxist-leniniste bune la orice (la bine şi la rău). Dar şi dacă ar fi folosit aceleaşi teze în sens interdictiv, ca până atunci (şi au fost destule tentative), consecinţele ar fi fost nule sau, în orice caz, nu ar mai fi atras după ele măsuri punitive.

Vremea presiunilor administrative trecuse şi scriitorii au băgat de seamă că, oricât ar lătra câinii de pază ai regimului, fiinţa lor, fizic vorbind, nu mai era ameninţată grav.

Procesul desovietizării vieţii politice şi a societăţii româneşti a favorizat o modificare sensibilă a atitudinii statului comunist faţă de libertatea de expresie. Din 1964, fondurile speciale şi cele documentare de carte au devenit accesibile, posturile de radio occidentale cu programe în limba română nu au mai fost bruiate. Instituţiile de cultură încurajează creaţia naţională şi câţiva din scriitorii expatriaţi devin accesibili publicului.

Teatrul de Comedie din Bucureşti montează, în 1965, piesa Rinocerii de Eugen Ionescu.

64

Cenzorii devin mai toleranţi, dar cenzura preventivă continuă să se exercite.

De două terori părea că au scăpat scriitorii la începutul deceniului: de obligativitatea temelor majore şi de glasul jupiterian al criticii. Nimic din toate acestea nu ar fi avut loc şi nici schimbarea nu ar fi fost posibilă dacă evenimente politice majore nu ar fi determinat partidul să deschidă supapele şi să reducă presiunea nimicitoare a ideologiei.

Consecinţele Declaraţiei din aprilie 1964 dovedesc că nu uzarea modelelor sau schimbarea generaţiilor (în sens biologic) au determinat cursul literaturii scrise după 1948, ci evenimentele politice cu urmări în plan ideologic. 1948,1964 şi 1971 sunt datele cheie, momentele cruciale ale istoriei literare. Indiferent de vârsta lor sau de direcţia pe care consideră că o reprezintă, scriitorii răspund, deliberat sau nu, provocărilor factorului politic într-un mod care le organizează destinul literar.

Viclenii culturnici ai partidului nu au putut să prevadă consecinţele „nevinovatelor" libertăţi permise pentru sugerarea „dezgheţului" şi a normalităţii. Ce s-a întâmplat cu sistemele totalitare închise care au executat minuscule deschideri tactice", în numele unei strategii de durată, a avut loc, în mic, şi în cadrul restrâns al subsistemului literar. În chiar spiritul „dialecticii" lor de partid, după o vreme, strategia avută în vedere a fost măcinată şi fatalmente compromisă de către aparent neînsemnatele concesii tactice.

Pe nesimţite, în mai puţin de un cincinal, literatura scrisă în deceniul 6 a început să pară uşor ridicolă şi, de la un moment, chiar oribilă. Pentru că trebuia distrus cultul, încă puternic, al predecesorului, Nicolae Ceauşescu a favorizat tendinţa de schimbare a mentalităţii artistice şi a codului estetic, care a transformat şi literatura dejistă în termenul negativ al comparaţiei şi, până la urmă, într-un vis urât. Între 1965 şi 1971 a existat un răstimp în care, spre deosebire de oricare alt loc din Est, în România s-ar fi putut publica lucruri realmente îndrăzneţe, dacă sertarele scriitorilor nu ar fi fost aproape goale, ca şi în 1990. „Tânărul" secretar-general miza din ce în ce mai tare pe cartea „democratizării" şi a naţionalismului, trudea la alcătuirea portretului său luminos; intelectualii se lăsau înşelaţi, Occidentul nu mai puţin.

Proza se străduia să se întremeze, fie reluând, fie adoptând şi adâncind, după puteri, creaţia interbelică, fie reluând şi adaptând superficial, la repezeală, inovaţiile, deja perimate, ale, „noului roman" francez, în spiritul tradiţiei noastre de „progres prin imitaţie". Poezia făcea marile ei experienţe şi profita, ca niciodată în istoria genului, de 65

acest răgaz în care a fost înregistrat un număr incredibil de debutanţi. Pentru regim, ei erau nebunii inofensivi.

O contribuţie importantă la această efervescenţă poetică au avut-o şi cele câteva cenacluri din epocă. Numele unor viitori mari poeţi apar pentru prima oară în revista „Steaua", în revista „Povestea vorbei", editată de M.R. Paraschivescu (în chip de Noua generaţie de critici reuşise să creeze - fapt extrem de important - un curent de opinie estetizant. Şi, cum se va dovedi nu după mult timp (1971), ireversibil estetizant.

Ceea ce i-ar putea uimi pe tinerii de astăzi interesaţi de fenomenul „literaturii sub comunism" este faptul că mulţi dintre scriitorii de care s-a servit propaganda până la ultima clipă a regimului nu au resimţit ca pe un moment excepţional al destinului literaturii române şi ca pe o descătuşare hotărârea partidului de a nu-i mai constrânge pe scriitori să se supună schemelor realismului socialist. Învăţaţi să se folosească de soluţii narative, de conflicte şi de teme prescrise de sus, ei s-au pomenit, în jurul anului 1964, într-un anumit climat de libertate care îi obliga să deprindă reguli noi de supravieţuire sau să aştepte alte comenzi şi alte reţete.

A apărut însă după moartea lui Gheorghiu-Dej (1965) şi preluarea puterii de către Nicolae Ceauşescu, o oportunitate care i-a interesat, într-un fel sau altul, şi pe scriitorii aserviţi, ca şi pe aceia de bună-credinţă. E vorba de denunţarea, în cadrul câtorva plenare ale partidului, a abuzurilor comise în regimul dejist şi, în consecinţă, de întredeschiderea unei portiţe spre dezvăluirea adevărurilor crude ale „obsedantului deceniu".

După 1966 s-au ivit condiţiile naşterii unei specii de proză care doar în regimurile totalitare şi doar în anumite momente ale lor poate fi întâlnită: proza de dezvăluire cu accente justiţiare.

E limpede că ambiţia lui Ceauşescu de a se desprinde de trecut şi de a îngropa sub oroare cultul lui Dej a făcut posibile accesul la o nouă temă şi deschiderea unui nou culoar pentru prozatorii români. Ceea ce se întâmplase după moartea lui Stalin, când scriitorii dobândiseră dreptul de a scrie „cu artă" (caricatural, sarcastic, grotesc, dar artistic) şi fără prea mari distorsiuni ideologice despre oamenii şi întâmplările trecutului burghezomoşieresc, se repeta la jumătatea anilor 1960 cu timpurile „revolute" ale colectivizării forţate şi ale abuzurilor aparatului de represiune.

66

Un gest tipic comunist şi de o speţă jalnică (doborârea cultului defunctului conducător de către noul conducător avid de putere şi în căutare de aderenţi) a fost interpretat de intelectualii români ca semnul apariţiei unei conjuncturi politice norocoase. Părea un îndemn la eliberarea de trecut, de minciună şi de frică şi foarte mulţi scriitori au crezut întro schimbare radicală a climatului.

Anotimpul spaimelor care durase 15 ani lăsa locul unei zodii luminoase, eliberatoare de energii şi guvernate de speranţa unor şi mai profunde schimbări. De aceea scriitorii au creat, câţiva ani buni după 1965, sub fantasma libertăţii, ca şi cum nimic nu ar mai fi putut stăvili avântul creaţiei, mersul literaturii spre ea însăşi.

Numărul neobişnuit de mare şi în creştere al simpatizanţilor nu a trecut neobservat de Ceauşescu şi, o vreme, acesta a căutat să nu-i contrarieze prin gesturi care să inhibe aspiraţiile şi comportamentul lor optimist. Diversiunea sugerării normalităţii printr-o creaţie artistică de înaltă factură şi racordată la mişcarea literară europeană a prins însă bine ambelor părţi şi, până la urmă, mai câştigaţi au fost scriitorii. Ei au obţinut atunci drepturi importante şi au întemeiat avanposturi pe care acelaşi „om providenţial", după declanşarea revoluţiei lui culturale dâmboviţene, nu a reuşit să le mai doboare.

Frica paralizează şi după 1964, parţial, funcţiile scriitoriceşti şi impulsul revelaţiei totale este adesea deturnat spre adevărul mărunt şi inofensiv ori este încetinit şi relativizat prin interferări de voci narative contradictorii. De altfel, o parte din temele ideologice mai vechi - supuse unor nuanţări, unor transfuzii şi unor operaţii chirurgicale - au rămas în circulaţie şi niciodată nu au fost abandonate de autorităţi, oricât de puţină atenţie au trezit criticilor de prestigiu.

Există însă două domenii în care proza serveşte în chip direct, fără ambiguitate, comenzii sociale, politicii de moment a partidului. E vorba, întâi, de tema luptei dintre vechi şi nou din întreprinderile socialiste (cu precădere uzinale, întrucât ţara se afla în plin proces de industrializare forţată). Vechile atitudini reportericeşti câştigate în timp de scriitorii realist-socialişti reciclaţi, cât şi uşurinţa lor de a adapta o schemă narativă cu efect sigur la „organe" au făcut să se ivească un număr uluitor de variante pe aceeaşi temă „constructivă", educativă, optimistă. Este, în fond, o recondiţionare a schemei narative de la sfârşitul anilor 1950 prin reajustarea conflictului bine - rău în bine - mai puţin bine.

Cei mai abili în dozarea „conflictelor" şi în aplicarea unor asemenea trucuri de efect 67

minor au fost, printre alţii, Al. Simion, Petre Sălcudeanu, Coraeliu Leu, Platon Pardău, Vasile Băran, Corneliu Ştefanache, Mircea Radu Iacoban. Trebuie menţionat, în mod special, Dumitru Popescu - personaj atotputernic din aparatul propagandei, care a orchestrat naşterea cultului deşănţat al personalităţii lui Ceauşescu.

De la un moment anume al carierei sale de politruc, Dumitru Popescu (supranumit de scriitori „Popescu-Dumnezeu") a început să arate cum trebuie scrisă literatura, dând la iveală câteva plicticoase eseuri româneşti dilematice pe tema exercitării puterii în comunism. În privinţa poeziei, lucrurile au evoluat şi mai rău, adică sub aşteptările secţiilor de propagandă, care au pierdut controlul asupra autorilor importanţi şi nu au putut opri procesul de eliberare de orice urmă de dogmatism şi de configurare a autonomiei spaţiului liric. Tema eroului conducător, tema gloriei partidului şi a cuceririlor socialismului abordate în silă, prin şantaj sau de către grafomanii de serviciu - nu vor reuşi să se reinstaureze în aria literaturii, unde nu mai erau obligatorii şi exclusive, ca în anii 1950.

Temele acestea supravieţuiau în regim de derivă.

Trebuie spus că, în chiar răstimpul radios 1965-1971, în care scriitorii respirau uşuraţi, mirându-se de câtă consideraţie, de câte avantaje şi de câte libertăţi au parte, ei se aflau în serviciul unei propagande care îşi schimbase obiectivul tactic.

Scriitorii, prin creaţia lor „descătuşată", „plină de avânt", erau desemnaţi să dovedească tuturor denigratorilor posibili, celor ce nu credeau în experienţa primăverii româneşti, „bogăţia stilurilor", proprie socialismului nostru iniţiat şi orientat de un om plin de bunăvoinţă, atent şi înţelept, decis să rupă cu erorile trecutului şi pe care numai presiunea rusească îl împiedică să ducă „pe noi culmi" binele general.

Când etapa de consolidare a puterii personale se va fi încheiat, scriitorii vor avea dovada că rolul pe care îl rezervase pentru ei propaganda luase sfârşit: li se va aduce aminte, cu brutalitate, că nu puteau aspira a fi mai mult decât au fost destinaţi să fie şi în 1950.

Primele semne ale unei schimbări derutante în atitudinea partidului apar în 1967, când au fost „topite" 60 000 de exemplare din Antologia poeziei moderne elaborată de Nicolae Manolescu, pe motivul introducerii în circuit a unor poeţi de dreapta neagreaţi de regim (Radu Gyr, Nichifor Crainic) sau trăind în străinătate (Horia Stamatu, Ştefan Baciu).

Directorul Editurii pentru Literatură, Ion Bănuţă, fost ilegalist, întemniţat înainte de 1944, 68

a fost sancţionat şi transferat la o revistă, Mihai Sora, răspunzător de BPT, a fost destituit şi, de asemenea, redactorul Ion Acsan a fost mutat într-un post insignifiant.

Vigilenţa sporeşte şi din pricina descentralizării presei prin apariţia cotidianelor judeţene (de partid), care a solicitat sporirea numărului de cenzori. Se practică mai ales cenzura preventivă şi cenzorii se specializează pe domenii (televiziune, radio, filme, teatre etc).

Se interzice, în 1970, filmul lui Lucian Pintilie - Reconstituirea, care „pune într-o lumină defavorabilă anumite organe de stat". Iar piesa lui Iosif Naghiu - Gluga pe ochi e scoasă după 60 de reprezentaţii de la Teatral Bulandra pentru un „Cristos a înviat" pronunţat de doi actori pe scenă. Era preludiul întâmplărilor dramatice din 1971.

5.5. Etapa naţionalismului comunist şi a izolaţionismului ceauşist

Tezele din iulie 1971 au reprezentat semnalul declanşării unui proces de redogmatizare a literaturii române, al doilea după cel ce a urmat Revoluţiei maghiare.

Pentru intelectuali, schimbarea bruscă a politicii culturale a partidului chiar în momentul încercării de desovietizare a României, de desprindere a ei din cleştele ucigaş al lagărului socialist, a însemnat un şoc, dar şi un moment al adevărului.

Câţiva au înţeles imediat, alţii s-au prefăcut că înţeleg şi cei mai mulţi au întârziat cu bună ştiinţă să înţeleagă că trăiesc totuşi într-un regim comunist şi că dreptul la identitatea naţională nu era acelaşi lucra cu accesul la libertate.

Climatul de creaţie s-a înăsprit în chip simţitor, iar printre scriitori s-a răspândit psihoza revenirii realismului socialist. Temerile au fost întreţinute de mişcările de cadre efectuate imediat de Ceauşescu pentru îmbunătăţirea „compoziţiei de clasă" şi reluarea, în repetate rânduri, a asaltului ideologic în câteva noi plenare şi întâlniri cu activul de partid. În 1974, tezele păreau a fi prins contur teoretic, iar „ideile" conducătorului a se fi instalat temeinic în conştiinţa scriitoricească şi în mentalitatea publică. În 1974 este adoptată Legea presei din RSR prin care se precizează condiţiile în care pot să îşi desfăşoare activitatea instituţiile de presă, aflate, toate, sub conducerea PCR.

69

Statutul presei - de instrument al propagandei oficiale şi cel al ziaristului - de activist al partidului (asimilat propagandistului) au fost reconfirmate prin programul PCR, adoptat în 1975, potrivit căruia, „presa şi radioteleviziunea trebuie să promoveze neabătut, permanent, concepţia înaintată a partidului despre lume şi viaţă, să combată cu fermitate concepţiile străine, idealiste, retrograde, să răspândească cunoştinţele ştiinţifice despre natură şi societate..." etc.

Unor categorii importante de intelectuali li se solicită, în 1975, depunerea unui jurământ de fidelitate faţă de partid.

Au fost retrase din circulaţia publică lucrările şi numele scriitorilor români şi străini care contraveneau politicii oficiale sau aleseseră calea exilului (de exemplu, Petru Popescu, Dumitra Ţepeneag etc.). Au fost scoase în grabă, din sălile de expoziţie, tablourile celor plecaţi, iar lucrările cu tematică religioasă şi nudurile nu au mai fost admise. în general vorbind, expoziţiile, chiar aprobate anterior, sunt vizitate de echipe de la Ministerul Culturii şi de la Securitate, care dau indicaţii şi impun schimbări. Şi spectacolele de teatru sunt supuse acestui soi de „vizionări". în 1972, piesa Revizorul montată de Lucian Pintilie la Teatrul Bulandra (al cărui director era Liviu Ciulei) a fost interzisă după trei reprezentaţii, din pricina asemănării - puse în evidenţă de regizor a moravurilor din Rusia ţaristă cu cele din societatea ceauşistă.

Este demisă şi întreaga conducere administrativă a teatrului (inclusiv secretarul de partid şi protagonistul spectacolului, Toma Caragiu). Liviu Ciulei şi Lucian Pintilie vor lua curând calea străinătăţii.

Numeroase mărturii atestă intervenţiile directe ale membrilor familiei Ceauşescu în realizarea unor programe de televiziune sau a unor filme şi chiar în cenzurarea unor ştiri de presă.

Paradoxal, semnalul înăspririi controlului asupra culturii a fost gestul desfiinţării oficiale, în 1977, de către Ceauşescu a instituţiei cenzurii (Comitetul pentru presă şi tipărituri), fapt ridicat în slăvi de propagandă. Realitatea era cu totul alta: în schemele de personal ale judeţenelor de partid au apărut imediat posturi noi ocupate de funcţionari care cenzurau cărţi şi publicaţii, fiecare revistă s-a transformat în oficină de cenzură.

Fiecare editură avea acum un cenzor în redacţie; fiecare redactor-şef se străduia să fie cât mai atent pentru a nu avea probleme cu Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, ori 70

şi mai rău, cu Secţia de Presă a Comitetului Central. Securitatea însăşi veghea să nu se scrie şi să nu se difuzeze „lucrări necorespunzătoare", având şi sub urmărire directă un număr impresionant de scriitori, editori şi ziarişti.

Exista în edituri şi un sistem al referatelor externe (solicitate unor specialişti din domeniu care erau astfel coresponsabilizaţi la actul editării). Nu o dată respingerea unui manuscris avea drept consecinţă intrarea autorului în vizorul organelor de securitate.

Negocierile cu redactorul de carte durau luni şi ani şi se soldau cu modificări serioase de text.

Forme aberante de control erau puse în mişcare când ştirile, informaţiile sau textele de proslăvire îl aveau în vedere pe conducător. Fotografiile dictatorului erau retuşate şi falsificate, numele lui nu mai putea fi despărţit în silabe, orice greşeală de tipar în textele unde se vorbea despre el era sancţionată sever. De asemenea, din martie 1981, materialele ce se refereau la persoanele din conducerea de partid şi la şefi de instituţii centrale trebuiau vizate la secţia de Propagandă şi Presă a CC al PCR, acelaşi regim avându-1 şi editorialele.

După Congresul scriitorilor din 1981 (unde luările de cuvânt au căpătat viguroase accente anticeauşiste), restricţiilor de publicare obişnuite li s-au adăugat altele, care au provocat stupefacţie. Fotografiile scriitorilor nu mai aveau voie să apară pe coperţile propriilor cărţi.

De altfel, ca o consecinţă a atitudinii critice tot mai clare din Consiliul USR de după 1977 şi 1981, organismul de conducere al Uniunii nu a mai fost convocat şi nici conferinţele naţionale, ce trebuiau să aibă loc la patru ani, n-au mai fost ţinute. În martie 1982 e retrasă de la vânzare revista Tribuna, din cauza unor poezii semnate de Ileana Mălăncioiu (aflate şi în volumul Linia vieţii, care a fost întors din tipografie şi cenzurat în trei etape succesive). Şeful secţiei de poezie, Victor Felea, a fost schimbat din funcţie, iar autoarea a intrat în atenţia Securităţii.

Un mare scandal a provocat publicarea la sfârşitul anului 1985, de către Ana Blandiana, a unui grupaj de poezii cu caracter subversiv în revista Amfiteatru: câţiva redactori au fost penalizaţi, redactorul-şef (Stelian Moţiu) a fost mutat la altă redacţie, iar autoarea a pierdut dreptul la semnătură. Ana Blandiana va recidiva în 1988, când, într-o carte „nevinovată" pentru copii, introduce ca personaj (în poezia O vedetă de pe strada mea) pe motanul Arpagic, în care toată lumea - forurile deopotrivă - a văzut pe dictator: autoarei i se interzice sine die dreptul la semnătură, iar cărţile ei sunt scoase din biblioteci.

71

Numărul 4-5-6 /1985 al revistei Secolul 20 a fost blocat în tipografie din pricina reproducerii unui tablou de Horia Bernea şi a mai multor poze color socotite a avea un caracter religios.

Din aceeaşi revistă, atent supravegheată de-a lungul timpului de organe, vor fi eliminate numeroase texte, inclusiv grupajul consacrat lui Boris Pas-ternak (în aprilie 1989). în 1982 şi 1983, prin câteva decizii ale Consiliului Culturii, sunt scoase din biblioteci toate lucrările despre yoga şi alte numeroase cărţi semnate de peste 30 de scriitori.

După ce devenise cunoscută prin tipărirea unui număr mare de texte inedite sau uitate, colecţia Restituiri a Editurii Dacia, coordonată de istoricul literar Mircea Zaciu, este desfiinţată în 1985, an în care i se interzice dreptul de a publica scriitoarei Herta Miiller (nevoită apoi să emigreze).

Numărul 2/1989 al revistei Viaţa românească va fi topit, întrucât făcuse loc unui fragment din Jurnalul de idei al lui Constantin Noica, unor referiri la eseistica lui Cioran şi unor pagini dintr-un roman de Ana Blandiana. Retrase sau topite au fost volumul lui Ion Negoiţescu Lampa lui Aladin şi romanul Balanţa de Ion Băieşu (pentru felul cum era interpretat procesul colectivizării).

Teatrele şi studioul de filme, casa de discuri, filarmonicele şi operele şi-au desfăşurat activitatea sub un control politic riguros. Dramaturgii au fost clasificaţi în „absolut interzişi", „interzişi parţial" şi „neinterzişi" (dar pentru care exista recomandarea de a nu fi jucaţi sau de a fi jucaţi rar şi la ore imposibile). Vizionate succesiv de echipe de „tovarăşi cu munci de răspundere", piesele ajungeau de nerecunoscut.

Scenariile de film erau discutate şi negociate luni şi ani la rând, iar rezultatele erau adesea dezamăgitoare din pricina numărului foarte mare de cedări şi de compromisuri. Au fost interzise filmele Carnaval şi De ce trag clopotele, Mitică? (Lucian Pintilie), Faleze de nisip (Dan Pita), Sezonul pescăruşilor (N. Opriţescu), Iacob, iar altele au fost oprite până la acceptarea modificărilor.

Pe măsură ce ne apropiem de anul Revoluţiei şi atmosfera politică se deteriorează, iniţiativele instituţiilor mascate ale cenzurii sporesc, preschimbând cultura română într-un tărâm al absurdului: nu se mai publică nimic din ceea ce ar putea deveni subiect interpretabil; creşte numărul sintagmelor tabu (socotite drept aluzive la adresa cuplului 72

prezidenţial); cuvinte precum „întuneric", „frig", „foame", „moş", „babă", „moarte", „cruce", „preot", „frică", „portocale", „banane", „cafea" dispar din programele de televiziune şi din cărţile de versuri etc.

Ce e mai grav este faptul că omniprezenţa cenzurii şi felul drastic în care s-a aplicat ea au generat două fenomene cu consecinţe serioase asupra creaţiei artistice. Pe de o parte, a apărut tentaţia autocenzurării, fenomen care a viciat conştiinţele şi a făcut ca artiştii înzestraţi cu talent să renunţe (pentru a se vedea publicaţi) la sinceritatea absolută fără de care nu se iveşte marea creaţie.

Pe de altă parte, s-a activat dorinţa scriitorilor de a face din cititor un complice şi de a-i da acestuia satisfacţii morale prin fraze, expresii, construcţii parabolice care trimiteau la mizeria din jur şi la inepţiile clanului ceauşist.

Constatând că mesajul lor, oricât de învăluit, este perceput ca o mică, dar izbăvitoare răzbunare pe mizeria vieţii şi pe minciuna zilnică, scriitorii au plusat, urmărind efectul imediat şi succesul.

Dorinţa de a nu pierde avantajele - câte erau - ale statutului oficial de scriitor, dar de a depune totuşi mărturie spre a fi văzut şi admirat a jucat un renghi literaţilor. Literatura care a luat astfel naştere şi care recurgea la şopârle şi la limbajul criptic, esopic ori aluziv nu este viabilă şi asta s-a văzut imediat după Revoluţie, când a fost cu totul - şi foarte repede - uitată.

Creatorii de artă şi de literatură din această perioadă de reîndoctrinare ideologică şi de înăsprire a climatului cultural nu au avut de suferit numai din pricina acestor interdicţii de publicare şi a acestor forme aberante de cenzură. Ceauşescu nu a acţionat numai în sens interdictiv, încercând să stăvilească dorinţa de normalitate şi de libertate a creatorilor.

El a pus mare preţ pe capacitatea propagandei de a schimba, prin iluzii optice, faţa lumii.

Va exploata, fără preget şi cu mare abilitate, disponibilităţile - ce păreau încă mari ale mitului patriei primejduite şi ale mitului complotului malefic (care putea fi al străinilor, dar şi al intelectualilor „rupţi de popor", vânduţi) de care s-a servit până la capătul domniei şi ori de câte ori a fost nevoie, ca de o mască de oxigen.

Responsabilii cu propaganda PCR au recurs cu succes şi la puterea de înrâurire a miturilor respectabilităţii izvorâte din complexele noastre istorice. Ea a favorizat 73

răspândirea, chiar de către istorici importanţi, a unor clişee istoriografice asigurătoare, răscumpărătoare (aparţinând vastei categorii a iluzionărilor şi exagerărilor pioase), a sprijinit, prin toate mijloacele, tendinţa de eroizare şi de tabuizare agresivă. Măgulirea orgoliului naţional a funcţionat şi ca un narcotic. Spre a fi uitat prezentul şi viitorul, reperele istoriei (începând cu Burebista), momentele notabile ale trecutului (mai ales cele legate de înfruntarea celor care au dorit să ne cotropească) au fost supralicitate prin toate mijloacele posibile şi totdeauna avându-1 în vedere pe străinul care este sau duşman prin intenţie sau inferior, prin ţinută morală şi nivel al isteţimii.

Aceiaşi responsabili i-au încurajat pe literaţii care aveau obsesia superiorităţii creaţiilor româneşti în raport cu cele ale străinilor.

Conceptul literar de protocronism - introdus de reputatul istoric literar Edgar Papu a fost exploatat în sensul dorit de culturnici, de scriitorii şi istoricii literari puşi în slujba regimului. Născut din ceauşism şi crescut din drojdia orgoliului naţional, protocronismul năştea, la rândul lui, ceauşism. Protocronismul a constituit însă o miză importantă a propagandei din clipa în care s-a văzut limpede că poezia şi proza nu mai pot fi controlate şi nici măcar deturnate prin diversiuni de tot felul.

Dacă-1 analizăm din direcţia ţelurilor propagandei (care vor fi legate mereu de consolidarea puterii politice), suntem în măsură să observăm că a fost o încercare de alterare, de anemiere, de escamotare şi de dezorientare a spiritului critic, acesta constituind veritabilul mare pericol pentru orice regim totalitar.

Protocronismul a născut controverse şi i-a obligat pe oamenii de litere, care nu-şi pierduseră cu totul simţul măsurii, să riposteze şi să-şi consume energiile pentru a respinge delicat - spre a nu trezi furia idolatorilor români de toate nuanţele - acest tip de aberaţii.

Aberaţiile continuau să fie rostite şi după ce stârniseră hohote de râs printre intelectualii de bun-simţ, care nu puteau pricepe raţionamentul prin care Eminescu devine precursor al marxismului şi al celor mai noi teoreme matematice, iar Paul Anghel un prozator universal superior lui Tolstoi.

De aceea, considerăm că teza protocronistă, ca şi tendinţele naiv-protocroniste, au fost adoptate atât de aparatul diversionist al puterii, cât şi de cel propriu-zis propagandistic, interesat de izolarea României prin crearea sentimentului că nu avem nevoie de nimeni şi de nimic în afara zidurilor Cetăţii asediate, pentru că, oricum, trăim în glorie şi în măreţie.

Sub aparenţa recuperării şi slăvirii trecutului se ascunde, fireşte, o uriaşă manipulare având 74

ca scop legitimarea lui Ceauşescu, ultimul din seria măreaţă a marilor conducători demni de istoria Patriei. Această demagogie naţionalistă neruşinată şi - pentru mulţi intelectuali comică şi grotescă, fiind revărsată zi de zi peste o populaţie în genere prost informată şi cu un nivel de educaţie redus, a reuşit să creeze mentalitate. Mitologia de acest tip a precedat vremii dictatorului şi i-a supravieţuit.

Regimul autoritar al clanului Ceauşescu dădea însă semne de şubrezire la începutul anilor 1980, căci drogul dârzeniei şi al demnităţii naţionale nu ţine loc de foame şi de frig.

Pe fondul nemulţumirii populare, al ostilităţii elitei intelectuale - neîntrerupt şi inutil agresate -, au apărut, la sfârşitul anilor 1970, primele manifestări cu caracter de disidenţă sau de împotrivire (cazul Goma, sindicatul liber SLOMR, revolta minerilor de la Petroşani; mai târziu, cazul Dorin Tudoran, atitudinile publice ale Doinei Cornea şi ale lui Mircea Dinescu).

Un mare ecou internaţional a avut „cazul Goma". încă din 1970, ca urmare a criticilor repetate aduse regimului, lui Paul Goma (care fusese arestat şi condamnat la doi ani de închisoare după Revoluţia din Ungaria) i se interzice să mai publice. Scriitorul îşi va trimite manuscrisul romanului Ostinato în Occident, unde acesta apare în traducere germană în 1971, la Târgul Internaţional de Carte de la Frankfurt.

Drept urmare, România îşi retrage delegaţia oficială şi cazul ia proporţii internaţionale. în 1977, Paul Goma redactează o scrisoare rechizitoriu adresată lui Nicolae Ceauşescu, document pe care îl vor mai semna, din păcate, doar Ion Vianu şi Ion Negoiţescu.

Arestat, scriitorul va fi apoi obligat, în acelaşi an, să se expatrieze. în Franţa va desfăşura o impresionantă activitate anticomunistă prin articole, scrisori deschise, numeroase interviuri, fragmente de proză difuzate la postul Radio Europa Liberă, unde a fost sprijinit de scriitorii Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, realizatorii unor emisiuni de o extraordinară audienţă, care au devenit periculoase pentru stabilitatea regimului.

Paul Goma (ca şi alţi redactori ai postului, între care şi Monica Lovinescu) a fost de mai multe ori ţinta unor atentate puse la cale de agenţi ai Securităţii.

Pentru a-i îndepărta cu orice preţ - în plan politic - de bătălia contemporană în jurul libertăţii şi — în plan artistic - de realismul revelator şi de orice altă modalitate aptă să fisureze şi mai adânc fundamentele regimului şi aşa fisurat şi bolnav, aparatul 75

propagandistic a impus, cu severitate şi obstinaţie, tuturor editurilor, ziarelor, radioteleviziunii, cenaclurilor judeţene şi orăşeneşti obligaţia promovării poeziei patriotice, în care autorităţile includeau şi tema slăvirii conducătorului.

Pe măsură ce totul se degrada înjur şi România era părăsită ca un meleag unde bântuie ciuma, tonul solicitărilor devenea mai ameninţător.

Era vorba, de această dată, de o temă propagandistică de rutină (similară celei închinate luptei pentru pace sau partidului), aptă să consume energiile, să dea speranţă şi un soi de nimb grafomanilor, neruşinaţilor, impostorilor şi rataţilor. Trebuia pur şi simplu cântată patria, înţeleasă într-un sens abstract şi ideal, pentru a nu fi tulburată cumva conştiinţa creatorilor.

Citite astăzi, asemenea texte ne uimesc prin viteza cu care autorii lor intuiesc simbolurile şi situaţiile poetice favorabile, găsesc tonul şi gesticulaţia adecvată şi îşi păstrează până la capăt ţinuta lor impecabilă.

Se răscumpără, astfel, ceva din nimicnicia faptei, nu însă şi semnificaţia ei criminală: un atentat reuşit asupra mitului patriei, cu prelungirea agoniei acestuia şi fisurarea, prin rezonanţă, a tuturor celorlalte miruri care asigură stabilitatea fiinţei naţionale: credinţa, onoarea, demnitatea.

Pentru ca mitul patriei primejduite să continue să iradieze conştiinţele, să-şi prelungească puterea de înrâurire şi de coagulare după ce excesele au devenit obositoare şi criza regimului evidentă, puterea a mizat pe ştirile teribile lansate din vreme în vreme, făcând apel la intoxicare, la alarme inutile şi perpetue.

De la un punct anume, nici acestea nu vor mai avea efect. Sufocată sub maldărul de clişee, căzută, la sfârşitul anilor 1970, la nivelul jalnic de exigenţă, de deziderat propagandistic (susţinut administrativ cu ajutorul eternelor, mereu eficacelor pârghii editoriale), tema patriei va cunoaşte câteva tentative de reanimare. Una dintre acestea a reprezentat-o festivalul naţional Cântarea României, în cadrul căruia grupuri bine alcătuite de scriitori făceau deplasări şi-şi citeau creaţiile în mijlocul „oamenilor muncii".

Iniţiat de o conducere politică din ce în ce mai antipatizată, acest „festival naţional" a legalizat, în fond, decesul fervorii patriotice şi a lăsat o lespede nemeritat de grea peste această temă poetică, făcând-o să-şi piardă atributul de subiect liric. Motivul real al înfiinţării festivalului a fost promovarea artiştilor „populari" şi înlocuirea artei culte cu arta 76

populară, singura care, în viziunea conducătorului, ar fi trebuit sprijinită.

Cel ce se substituise partidului şi se identificase cu ţara aceea jinduită, binecuvântată, demnă de toate superlativele imaginabile, şi-a găsit un instrument excepţional de fortificare a puterii în persoana lui Adrian Păunescu, poet relativ tânăr, de un talent incontestabil şi care, la prima vedere, nu se număra printre cei uşor de manevrat. Pentru că şi-a dorit ca poezia lui să mişte sufletele şi să agite mulţimile, acest poet a recurs, cu sau fără ştiinţă, la o bună parte din vicleniile stilistice ale poeziei agitatorice a primilor ani de comunism.

El a apelat constant la fondul primitiv emoţional al cititorilor, la şantajul sentimental, la setul infailibil de trucuri lacrimogene, ferindu-se însă să dea poeziei sensul negator şi înverşunarea anilor 1950. Adrian Păunescu a reuşit - cu argumente pe care le bănuim - să obţină aprobarea clanului Ceauşescu pentru ca cenaclul revistei „Flacăra" să se transforme într-o manifestare grandioasă şi, mai apoi, într-un spectacol itinerant (televizat), cu zeci de recitatori, interpreţi, cântăreţi, mişcându-se. toţi, fără şovăire, la comandă, ca vrăjiţi de bagheta lui magică. La rândul lor, tinerii spectatori cărora li se adresa - în săli, în pieţe sau pe stadioane - intrau într-un soi de bizară frenezie.

Li se părea că, faţă de atmosfera sumbră în care erau obişnuiţi să trăiască, participă la un eveniment epocal, la un moment astral.

Cenaclul a început în curând să semene, prin rânduială şi gestică, cu săvârşirea unui ritual: modelul religios pare a fi indispensabil propagandei totalitare când vrea să aibă succes. Poetul nu uita însă niciodată să amintească tuturor celor încântaţi de ce văd şi de ce simt că datorează Conducătorului suprem - care vorbeşte prin gura lui - supunere şi iubire, căci numai El le poate asigura, în vremurile acelea tulburi şi în colţul acesta de lume, liniştea şi stabilitatea. Nimeni nu a făcut un mai mare serviciu propagandei şi regimului lui Ceauşescu.

Acest scriitor, prin acţiunile lui, prin personalitatea lui care fascina şi descumpănea, a prelungit existenţa comunismului naţionalist-ceauşist, precizându-i, cristalizându-i şi întrupându-i doctrina. În schimbul serviciului făcut conducătorului, Adrian Păunescu — un nume pe buzele tuturor - a devenit indispensabil şi puternic în ierarhia propagandei, slobod să înfăptuiască, să îndrepte erori, să facă numeroase fapte bune, să acţioneze peste limitele ştiute. A fost citit cu pasiune, versurile lui i-au fost recitate şi cântate cu vehemenţă, cum 77

nu ştim să fi fost vreodată recitaţi şi cântaţi poeţii neamului.

Dar nu putem uita că a atras într-o cursă propagandistică sufletele candide ale adolescenţilor, izbutind să deverseze energiile lor explozive în numele supravieţuirii unui regim odios. Din perspectiva dăinuirii acestuia, se poate spune că interzicerea Cenaclului Flacăra - la insistenţa unor membri ai clanului care au profitat de moartea unor tineri în timpul „reprezentaţiei" - a fost cea mai mare eroare tactică a Secţiei de Propagandă a partidului.

Spre sfârşitul anilor 1980, se constată intrarea în rutină a tuturor temelor mai vechi şi mai noi ale propagandei. Descumpănite, secţiile specializate ale CC al PCR au decis, renunţând la intenţia unui efect, să recurgă la topirea tuturor „creaţiilor" dedicate partidului, omului nou, cuceririlor revoluţionare, eroului comunist, României socialiste, în una singură, cea apoteotică, închinată Cârmaciului, Eroului, „Mântuitorului".

Intelectualităţii noastre - care nu se mai afla, ca în anii 1950, sub teroarea cizmei sovietice şi care se mai afla încă în Europa - îi era mai greu să înghită, ostenită cum era de lipsuri şi umilinţe, un asemenea calup tematic unsuros. Procedeele atragerii şi compromiterii trebuiau diversificate pervers. Şi era nevoie de mai multă imaginaţie acum: nu te mai puteai bizui exclusiv pe argumentul spaimei.

Nu au întârziat să apară fenomenele de intoleranţă şi agresivitate şi chiar de prozelitism, prin viol moral. Volumele de „Omagii" şi antologiile festive, alcătuite de către echipele de specialişti ale editurilor - prin rugăminţi, telefoane insistente, ademeniri, oferte de publicare şi, spre sfârşit, prin ameninţări şi şantaj -, oferă în vitro un spectacol al sodomizării de care nu erau scutiţi nici cei reprezentând minorităţile, nici cei ce greşiseră o singură dată, undeva în tinereţe, nici cei încă speriaţi de puşcăriile din care ieşiseră nu tocmai de mult, nici venerabilii literaţi, în care frica creştea odată cu frica de moarte.

Dată fiind desăvârşita supraveghere a populaţiei şi statu-quo-ul politic internaţional (consfinţit la Helsinki şi bazat pe echilibrul forţelor nucleare), nimeni nu ar fi putut să prevadă atunci, în anii 1980, grabnica prăbuşire a regimului Ceauşescu şi a comunismului, în ultimul deceniu al naţional-comunismului ceauşist, s-a publicat un număr neverosimil de texte închinate conducătorului (şi, de la un moment dat, şi soţiei lui).

Le simţim şi acum, după un deceniu, duhoarea. Interesant este însă că şi această temă - exersată uneori ingenios - s-a dovedit, din punctul de vedere al puterii, contraproductivă, întrucât nu a izbutit să creeze altceva decât greaţă, greaţa profundă care 78

apropie sfârşitul.

De când Nicolae Ceauşescu a declanşat contraofensiva pentru a recâştiga supremaţia ideologică, de când, înăsprind cenzura, chiar în forme insidioase, a decretat reîndoctrinarea şi bulversarea continuă a ierarhiilor politice şi intelectuale, scriitorii au găsit noi subterfugii pentru a se manifesta ca scriitori, au născocit formule stilistice defensive şi căi specifice de comunicare, în limbaj esopic, a nemulţumirii.

Trecutul realist-socialist continua să fie o amintire stingheritoare, penibilă, impulsul spre normal al literaturii - de nestăvilit. Mişcarea ei inerţială spre idealul artistic, nu spre cel ideologic, putea fi doar moderată prin cenzură sau întrucâtva modelată prin provocări şi diversiuni.

Nemaigăsind executanţi frenetici, neînduplecaţi, printre criticii de prestigiu, nici măcar printre cei folosiţi în „operaţiile speciale" din anii 1950, minirevoluţia culturală dâmboviţeană s-a împotmolit curând în compromisuri, îmbogăţind, încet-încet, inventarul speciilor bizare, de supravieţuire în regim de presiune.

79

CONCLUZII

Orice proces de comunicare este contextualizat, el având loc intr-un anumit spaţiu psihologic, fizic, temporal, social şi cultural. În procesul de comunicare, prin conţinutul mesajului se urmăreşte realizarea scopurilor şi transmiterea semnificaţiilor.

Procesul de comunicare are un caracter dinamic, orice comunicare are, după momentul iniţierii, o anumita evoluţie, se schimbă şi schimbă persoanele implicate în proces.

Comunicarea dintre persoane este mai mult obiectul de studiu al psihologiei sociale decât cel al unei ştiinţe a comunicării. Definiţia pe care ei o propun pentru ştiinţa comunicării este una în care vastitatea domeniului este riguros temperata: “ştiinţa care studiază circuitele profesionale şi instituţionale ale informaţiei, fie ca această informaţie este destinata publicului în general sau unui public specializat ”.

Efectele comunicării pot fi de natura cognitiva, afectiva sau comportamentala şi nu trebuie confundate cu răspunsurile receptorului mesajului. Răspunsul este un mesaj returnat de receptor ca reacţie la stimulul expediat de emiţător, iar uneori poate proveni chiar de la emiţător, ca reacţie la propriul mesaj.

Finalitatea procesului de comunicare exista în măsura în care mesajul codificat de emiţător este decodificat şi acceptat de receptor. Cunoaşterea codului informaţiei obliga la respectarea semnelor şi simbolurilor folosite, iar eventualele erori vor putea fi cu uşurinţă detectate şi corectate. Când semnificaţia este codificat a în cuvinte, mesajul este unul de tip verbal, iar comunicarea este verbala. Daca semnificaţia este purtata prin altceva decât cuvinte, mesajul şi comunicarea sunt non-verbale. În pofida interesului recunoscut al cercetătorilor pentru comunicarea umană, există încă suficiente aspecte puţin clarificate, neclarificate sau încă formând obiect de dispută, fapt explicabil prin complexitatea şi amploarea procesului.

Astfel capacitatea de comunicare ca instrument al concordiei umane este deseori exagerată, pierzându-se din vedere faptul că valoarea să derivă nu din faptul că ea există, ci din modul cum este utilizată.

80

Problemele de etică ale comunicării trebuie analizate cu mare prudenţă în cazul mesajelor negative cu implicaţii emoţionale, de influenţare /convingere, al mesajelor legate de conflicte. În legătură cu acestea pot să apară cerinţe contradictorii între a comunica cu tact, dar a nu fi manipulativ, a spune adevărul dar a nu fi lipsit de diplomaţie etc. Reiese astfel că implicarea problemelor legate de etică în comunicarea umană ridică o serie de dileme a căror tratare este anevoioasă tocmai datorită complexităţii şi fluidităţii situaţiilor în care se manifestă.

Cenzura este un termen ultra-cunoscut de oricine. Este genul de termen care le da multora fiori pe şira spinării, pe alţii ii revolta sau le aminteşte de trecut. Punctele de vedere sunt la fel de diferite ca şi chipurile celor care le vociferează. În prezenta lucrare am încercat să surprind cat mai multe opinii şi cazuri actuale de cenzura.

Cenzura este actul oricărei entităţi politice, religioase, militare, ori administrative, de a condiţiona exprimarea sau difuzarea de informaţii, opinii, idei sau, în sens larg, creaţii intelectuale pe care publicul are dreptul să le cunoască. Acest act de a condiţiona înseamnă revendicarea dreptului de a controla şi interzice informaţii, produse intelectuale şi artistice, integral ori parţial, sub aspectul formei şi /sau conţinutului, pentru perioade de timp determinate sau nu, sub diferite sancţiuni.

Cenzura este un mecanism socio-politic-ideologic, cu o îndelungată istorie în procesele de guvernare ale comunităţilor umane (state, naţiuni, religii, regimuri politice, culturi instituţionalizate). Îşi are originea în ritualurile hermetice, în structuri ale organizărilor oculte şi chiar în natura normelor etice, a valorilor pe care o societate le adoptă şi le impune membrilor ei cu sau fără urmări punitive. Îngrădirea accesului la informaţie constituie o practică frecventă şi manifestă fie prin clasarea excesivă a informaţiilor ca secrete, fie prin diseminarea inechitabilă a informaţiilor, mai ales în cazul surselor unice în funcţie de linia editorială, ori de alte interese conjuncturale, inclusiv prin împiedecarea accesului la surse. În viziunea (de sorginte leninistă) a partidelor comuniste (aflate în subordinea Moscovei), literatura, ca şi cultura în general, intra în categoria instrumentelor eficace de cucerire şi de consolidare a puterii. Când ţările unde activau au fost ocupate de Armata Roşie, conducătorii acestor partide - monitorizate de Moscova - au considerat că a venit momentul să controleze întreaga producţie artistică a timpului lor şi să permită un singur fel de artă: aceea pusă în slujba cauzei comuniste.

81

În 1948, prin naţionalizarea tuturor editurilor, tipografiilor, fabricilor de hârtie şi prin adoptarea unei noi legi „pentru editarea şi difuzarea cărţii" s-a instaurat un control absolut al partidului asupra întregii activităţi editoriale. În concluzie, după primii cinci ani de la izgonirea regelui, cultura României se afla în cel mai dramatic moment al istoriei ei. Marele pogrom al cărţii româneşti organizat de autorităţile comuniste anulase trecutul artistic şi ştersese însemnele creativităţii româneşti.

Monopolul asupra producţiei editoriale şi asupra pârghiilor de control, cenzura acum omniprezentă au pregătit terenul adoptării modelului sovietic de artă pusă exclusiv în slujba propagandei.

Procesul desovietizării vieţii politice şi a societăţii româneşti a favorizat o modificare sensibilă a atitudinii statului comunist faţă de libertatea de expresie. Din 1964, fondurile speciale şi cele documentare de carte au devenit accesibile, posturile de radio occidentale cu programe în limba română nu au mai fost bruiate. Instituţiile de cultură încurajează creaţia naţională şi câţiva din scriitorii expatriaţi devin accesibili publicului.

Tezele din iulie 1971 au reprezentat semnalul declanşării unui proces de redogmatizare a literaturii române, al doilea după cel ce a urmat Revoluţiei maghiare.

Pentru intelectuali, schimbarea bruscă a politicii culturale a partidului chiar în momentul încercării de desovietizare a României, de desprindere a ei din cleştele ucigaş al lagărului socialist, a însemnat un şoc, dar şi un moment al adevărului.

Câţiva au înţeles imediat, alţii s-au prefăcut că înţeleg şi cei mai mulţi au întârziat cu bună ştiinţă să înţeleagă că trăiesc totuşi într-un regim comunist şi că dreptul la identitatea naţională nu era acelaşi lucra cu accesul la libertate.

Spre sfârşitul anilor 1980, se constată intrarea în rutină a tuturor temelor mai vechi şi mai noi ale propagandei. Descumpănite, secţiile specializate ale CC al PCR au decis, renunţând la intenţia unui efect, să recurgă la topirea tuturor „creaţiilor" dedicate partidului, omului nou, cuceririlor revoluţionare, eroului comunist, României socialiste, în una singură, cea apoteotică, închinată Cârmaciului, Eroului, „Mântuitorului".

Intelectualităţii noastre - care nu se mai afla, ca în anii 1950, sub teroarea cizmei sovietice şi care se mai afla încă în Europa - îi era mai greu să înghită, ostenită cum era de lipsuri şi umilinţe, un asemenea calup tematic unsuros.

Procedeele atragerii şi compromiterii trebuiau diversificate pervers. Şi era nevoie de mai multă imaginaţie acum: nu te mai puteai bizui exclusiv pe argumentul spaimei.

82

BIBLIOGRAFIE

1.

Alexandre Koyré, De la lumea închisă la universul infinit, Bucureşti,

Editura Humanitas, 1997.

2.

Craia, Sultana, Teoria comunicării. Tehnici de formare şi comunicare,

Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006.

3.

Chantal Millon-Delsol, Ideile politice ale secolului XX (trad. din limba

franceză de V. Boari. Iaşi, Polirora, 2002.

4.

Daniel Bougnoux,

Introducere

în

stiintele comunicării¸ traducere de

Violeta Vintilescu, Polirom, 2000.

5.

David Bohm, Plenitudinea lumii şi ordinea ei, Bucureşti, Editura

Humanitas, 1995.

6.

Eric Hobsbawm, Secolul extremelor, Bucureşti, Editura Lider, 1999.

7.

Eugen Negrici, Literatura română sub comunism. Bucureşti, Editura

Fundaţiei PRO. 2003.

8.

Eugen Negrici. Marele pogrom al cărţii româneşti, în „Vitraliu", Bacău,

XV, nr. 1-2. 2006.

9.

Gheorghe Boldur-Lăţescu, Genocidul comunist în România, Bucureşti.

Editura Albatros, 1992.

10.

Gheorghe Surpat (coord.), România în anii socialismului 1948-1978,

Bucureşti, Editura Politică, Institutul de Studii Istorice şi Social-politice de pe lângă CC al PCR, 1980.

11.

Mucchielli, Alex, Teoria proceselor de comunicare, Iaşi, Editura Institutul

European, 2006.

12.

McQuail, Denis ş.a., Modele ale comunicării pentru studiul comunicării

de masă, Bucureşti, Comunicare.ro, 2004.

13.

Marius Oprea - O istorie a Securităţii în documente 1949-1989, studiu

introductiv de Dennis Deletant, laşi, Editura Polirom, 2002.

14.

Marian Petcu, Cenzura în România, în vol. „Cenzura în spaţiul cultural

românesc”, Bucureşti. Editura comunicare.ro, 2005.

83

15.

Mihaela Cristina Verzea, Desovietizarea culturii româneşti la începutul

deceniului şapte, II, în „Arhivele totalitarismului", anul XI, nr. 40-41, nr. 3-4/2003.

16.

Pavel Câmpeanu, Ceauşescu, anii numărătorii inverse, Iaşi, Editura

Polirom, 2002.

17.

Raymond Aron, Democraţie şi totalitarism, Paris, Editions Gallimard,

2006. (ediţia 1. 1965).

18.

Stelian Neagoe, Istoria politică a României, Bucureşti, Editura Noua

Alternativă, 1996.

19.

Sburlescu, A, Comunicarea eficientă, Bucureşti, All, 2005.

20.

Stefan Prutianu, Manual de comunicare şi negociere, Polirom 2000.

21.

Stelian Tănase, Anatomia mistificării 1944-1989, Bucureşti, Editura

Humanitas, 1997.

22.

Şelaru, Vasile, Comunicarea între informare şi manipulare, Bucureşti,

Editura All Beck, 2005.

23.

Thomas Kuhn, Tensiunea esenţială, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, 1982.

24.

Zodian M., Zodian V., România în Europa şi în lume, Bucureşti, Editura

Militară, 2007.

25.

*** - Ascuţirea luptei de clasă în ţara noastră în perioada actuală,

Bucureşti, Editura PMR, 1951

84