3 interventia mass mediei in comunicarea si conflictul politic

Universitatea „Danubius” Galaţi Facultatea de Ştiinţe ale Comunicării Specializarea „Comunicare şi Relaţii Publice”

LUCRARE DE DIPLOMĂ

Îndrumător, Lect. univ. dr. ŞTEFAN GHEORGHE

Absolvent, Mamelea Anisoara

Galaţi, 2009

Tema lucrării: „Intervenţia mass-mediei în comunicarea şi conflictul politic”

2

CUPRINS

INTRODUCERE.................................................................................................................................................4 Actualitatea temei ...........................................................................................................................................4 Gradul de investigaţie a temei ........................................................................................................................6 Scopul şi sarcinile investigaţiei ......................................................................................................................7 Suportul metodologic şi teoretico-ştiinţific.....................................................................................................8 CAP. I – Comunicarea cu mass-media..............................................................................................................10 1.1. Obiectivul comunicării şi axiomele acesteia..........................................................................................10 1.2. Comunicarea publică şi tipurile de public..............................................................................................11 1.3. Relaţiile publice şi relaţiile cu mass-media............................................................................................13 1.4. Organizarea biroului de presă.................................................................................................................14 1.5. Purtătorul de cuvânt al organizaţiei........................................................................................................14 CAP. II – Interesul politic şi mass-media: aspecte teoretico-metodologice......................................................15 2.1. Interese politice: abordări conceptuale...................................................................................................15 2.2. Angajamente mediatice în sfera intereselor politice...............................................................................24 CAP. III – Reprezentarea şi interpretarea intereselor politice în mass-media...................................................37 3.1. Dimensiunile proiectării mediatice a interesului naţional......................................................................37 3.2. Implicaţiile mass media în realizarea intereselor politice de grup.........................................................43 3.3. Comportamentul mediatic vis-a-vis de pluralismul de interese ale publicului.......................................50 CAP. IV – Studiu de caz: Mass-media şi rolul ei în conflictul politic..............................................................63 4.1. Mass media în procesul realizării intereselor puterii..............................................................................63 4.2. Controverse ale legitimităţii puterii mediatice în manifestarea intereselor ei........................................70 4.3. Televiziunea - creator de interese politice şi pseudorealităţi..................................................................82 CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI..................................................................................................................89 BIBLIOGRAFIE...............................................................................................................................................92

3

INTRODUCERE

Actualitatea temei Perioada tranzitorie de la sistemul politic totalitar la cel bazat pe valori şi obiective democratice generează transformări, sub aspect cantitativ şi calitativ, în toate tipurile de relaţii în societate: politice, economice, sociale, culturale, naţionale. Aceste noi relaţii apar şi se dezvoltă într-o strânsă interdependenţă cu noile tipuri de interese, interpretate în contextul acestor relaţii.

Oferta multispectrală a opţiunilor, asigurată de societatea democratică, determină şi o gamă bogată de interese, manifestate la diferite niveluri - individual, de grup sau general, cu diferite grade de coagulare - grup, partid, formaţiune social-politică, naţiune, stat. Cu cât interesele se manifestă mai variat, mai deplin şi mai pregnant, cu atât mai vaste sunt posibilităţile de realizare a potenţialului democratic al societăţii.

Determinarea intereselor politice la o etapă sau alta concret-istorică, precizarea priorităţii lor, evaluarea echilibrului intereselor de grup şi direcţionarea acestor interese spre obiective generale - toate acestea permit să fie elaborate programe realiste de acţiuni politice, social-economice, culturale, educative. Conştientizarea valorică a acestor interese comportă nu numai posibilitatea efectuării unor acţiuni conştiente pentru legitimarea puterii, dar şi desfăşurarea unor manifestări de conlucrare a indivizilor şi grupurilor pentru realizarea scopurilor şi proiectelor, înaintate de actorii politici.

La această etapă de tranziţie, inclusiv în România, este important de a cunoaşte interesele şi relaţiile politice în raporturile lor sistemice cu necesităţile social-politice ale indivizilor şi grupurilor, formaţiunilor (partidelor) şi societăţii, cu sistemul de idei şi concepţii, care domină societatea. Cunoaşterea scopurilor, motivelor, a factorilor lor de stimulare, a complexului de valori ce marchează acţiunile şi comportamentul actorilor politici pentru realizarea intereselor lor diminuează spaţiul şi timpul necesar pentru atingerea acestor scopuri, reduce sacrificiile umane, intelectuale şi spirituale, manifestate în numele acestor obiective. În circumstanţele, dictate de sarcinile şi obiectivele perioadei de tranziţie, mass

4

media demonstrează noi dimensiuni valorice. Ori, presa actualmente, spre deosebire de societăţile autocrate, unde ea îndeplinea funcţiile doar de „reproducere" doctrinarăideologică, se implică tot mai insistent, productiv şi creator în procesele democratice tranzitorii.

Conştientizând, că interesele politice pot fi coagulate doar în arena mediatică, unde se formează opinia publică, presa este tot mai mult tentată de a trece de la rolul de mentor, coordonator al opiniei publice, la cel de creator de realităţi, actorii politici de acum înainte jucând după regulile impuse de media, însele mass media propulsându-se ca actori politici autonomi. Acest fenomen, atestat în societăţile democratice premature, poate crea anumite probleme în cazurile când mass media nimeresc sub controlul total al unor interese dezintegratoare în societate.

Lipsa de responsabilitate, nu rareori, a mass media, încercările lor de a se situa deasupra societăţii, forţa de penetrare şi de persuasiune, ieşite din normalitate, mai ales a televiziunii, periclitează nu numai valorile fundamentale ale democraţiei, dar şi funcţionarea firească a presei ca forţă de echilibru în activitatea institutelor puterii politice, judiciare, pe de o parte, şi interesele variate ale publicului larg, ale societăţii civile, pe de altă parte.

Actualmente este oportună determinarea rolului mass media în societăţile de tranziţie, elucidarea limitelor legale ale funcţionării lor pentru evidenţierea factorului constructiv, integrator, edificator al vieţii. Servind iniţial anumitor interese de grup (partid, corporaţie financiar-economică), mass media pot impulsiona realizarea lor prin socializarea maselor în jurul obiectivelor şi valorilor naţionale, general-umane. Pătrunderea acestor modalităţi, cunoaşterea întregului spectru relaţional circumscris sistemului de interese politice - relaţii politice şi mass media presupune o deschidere largă conceptuală pentru analiza intereselor politice în media, pe de o parte, şi a intereselor mediatice în sfera politică, pe de alta.

Studierea acestor relaţii1 poate deschide oportunităţi reale întru înţelegerea mai profundă a intereselor politice (în special, a etapelor lor principale de afirmare, motivare, realizare, instituţionalizare), ale individului, luat aparte, cât şi ale grupurilor de oameni.

Investigarea temei ar putea implica reconfigurarea teoretică a principalelor funcţii ale mass media la etapa dată a evoluţiei istorice în România în condiţiile afirmării unui stat democratic.

1

BERTRAND, C.-Jean (coord.). O introducere în presa scrisă şi vorbită. Iaşi: Polirom, 2001, pp.

87-89.

5

Subiectul, în viziunea noastră, este actual şi prin necesitatea determinării limitelor celor două câmpuri - politic şi mediatic, ale spaţiului lor congruent. Pe lângă hotarele simbolic spaţiale de primă necesitate, se impun şi restricţiile deontologice, morale, care pot asigura societăţii consens, dezbateri politice polifonice, pentru a evita încrâncenarea societăţii în disensiuni beligerante interminabile.

Gradul de investigaţie a temei Problema interesului este abordată, practic, odată cu apariţia gândirii filozofice. O formulă clară a antropocentrismului a expus-o încă Protagoras din Addera (sec. V î.Hr.), autorul celebrei maxime Omul este măsura tuturor lucrurilor. Tema vizată este tratată, de pe diferite poziţii, în Politica lui Aristotel şi Dialogurile...lui Platon. În secolul XVII T. Hobbes, un teoretician valoros al politicii, în Leviathan, prezintă axiome ale comportamentului uman din punctul de vedere al raţionalităţii ca stare naturală a oamenilor. Din aceasta rezultă concluzia esenţială a autorului, că oamenii sunt maximizatorii raţionali ai propriului interes. Un alt filosof englez J. Locke în Două tratate despre cârmuire demonstra, că datoria primordială a statului, autorităţii politice, apărute în urma contractului, era de a respecta „drepturile naturale", a introduce protecţia necesară pentru proprietate, termen în care el cuprindea „viaţa, libertatea şi averea". În secolul XVIII materialiştii francezi D. Diderot, P. H. D. Holbach, C. A. Helvetius încearcă să explice interesele atât ca o manifestare a providenţei divine, cât şi ca nişte întâmplări ce determină procesul istoric.

Mai târziu, problema interesului politic a fost examinată, fie în contextul lumii senzaţiilor (D. Hume), fie în cel materialist, al luptei de clasă (K. Marx, F. Engels). De acest subiect au fost preocupaţi I. Kant şi G. Hegel. În secolul trecut subiectul a fost tratat în mod pertinent de cercetători în domeniile psihologiei, sociologiei, politologiei.

Psihologul american A. Maslow examina interesele prin prisma teoriei motivării, conform căreia există o ierarhie a necesităţilor omului (piramida lui Maslow).

Odată cu transformările radicale în lume ca urmare a prăbuşirii regimurilor comuniste est-europene şi încadrarea noilor state din spaţiul post-sovietic în procesul de democratizare, apare necesitatea reactualizării preocupărilor ştiinţei politice de acest subiect, din perspectiva intereselor, ţinând cont de experienţa democraţiilor tradiţionale, cât şi de specificul procesului tranziţional al noilor regimuri.

6

Trăsăturile distinctive ale perioadei de tranziţie în România, constituirea sistemului politic de tip democratic şi formarea unui pluripartitism real, analiza proceselor de democratizare în societatea românească şi interesele politice ale diferitelor forţe sociale şi politice reprezintă obiectul de studiu de mai mulţi ani al savanţilor.

Scopul şi sarcinile investigaţiei Pornind de la actualitatea temei, de la gradul ei de investigare, studiul dat urmăreşte obiectivul cercetării nivelului de proiectare a intereselor politice, manifestate de indivizi, grupuri, comunităţi şi societate în mass media (având ca bază empirică preponderent televiziunea). Totodată, în vizorul autorului se află şi dimensiunile câmpului mediatic, limitele manifestărilor acestuia, aspectele date fiind examinate în contextul unei realităţi social-politice concrete a societăţii de tranziţie, când starea presei este marcată de un proces de integrare şi dezintegrare, de constituire şi ruinare, de reliefare conceptualeditorială şi de determinare financiară-de proprietate.

Demersul investigaţional este determinat de factorul teleologic şi se axează pe atingerea unei serii de obiective.

1. Examinarea raporturilor de interdependenţă dintre câmpul politic şi câmpul mediatic în contextul intereselor şi relaţiilor politice care se stabilesc în societate. În perioada de tranziţie, când aceste

raporturi abia se constituie,

este important

de

determinat conturul lor şi vectorul principal al mişcării. Interesele politice pot stimula activităţile media la fel cum presa poate genera unele interese politice, direcţionându-le în relaţii politice respective.

2. Perceperea rolului autonom al mass media care, ghidând anumite interese politice de grup, realizează în propriul câmp obiective de valoare naţională şi generalumană, atrăgând la acest proces actorii politici. Alteori, fiind angajate financiar ori politic, mass media servesc cu exces de zel patronii, lăsând, de multe ori, în afara atenţiei interesele generale ale societăţii. Cunoaşterea mecanismelor de conlucrare şi subordonare a presei în raport cu anumite grupuri de interese, facilitează conştientizarea necesităţii depăşirii limitelor intereselor particulare ale mass media, determinarea priorităţilor lor. în cadrul unei polemici corecte şi netendenţioase, a unei concurenţe libere de opinii şi viziuni, mass media pot edifica obiective ale intereselor general-naţionale.

3. Studierea relaţiilor ce se stabilesc între actorii politici şi media. Presa poate crea 7

personalităţi; mass media produce imagini care pot fi propulsate ca factori de accedere la putere şi realizare a acesteia. Cunoaşterea metodelor şi procedeelor respective oferă posibilităţi ca politicienii să-şi desfăşoare eficient campaniile mediatice, iar presa să se manifeste ca actor politic autonom.

4. Cercetarea relaţiilor flotante între putere şi presă, între elita politică şi mass media. Puterea, legitimată prin votul electoratului, intră în relaţii complexe cu mass media.

Dat fiind faptul că în perioada de tranziţie a societăţii de la sistemul autoritar la unul liberal-democratic, mass media se află într-un proces de continuă turbulenţă organizatorică şi economică, puterea politică încearcă să beneficieze de situaţie şi să-şi subordoneze întreaga lor activitate. Examinarea tentativelor abuzive ale puterii, pe de o parte, şi a eforturilor de rezistenţă din partea mass media, pe de altă parte, poate contribui la găsirea soluţiilor de contrabalansare a intereselor ambilor subiecţi.

5. Evidenţierea mass media ca „putere a patra", prin prisma intereselor pe care le manifestă, cercetarea procesului de raportare a intereselor celor „trei puteri" la interesele presei şi a tendinţei acesteia din urmă de a-şi reprezenta propriile interese; investigarea tehnicilor şi instrumentelor de utilizare a media de către grupurile politice în realizarea scopurilor lor.

6. Analiza intereselor publicului şi a modalităţilor de reflectare a lor în mass media; evaluarea posibilităţilor media de a corela, îmbina, înfrunta şi echilibra interesele politice (economice, sociale ş.a.) ale diferitelor grupuri şi a le corela în interese generale ale publicului; examinarea procedeelor de modelare a intereselor politice de către mass media angajate.

7. Determinarea rolului televiziunii în procesele de apariţie, devenire, manifestare, realizare şi instituţionalizare a interesului politic, de formare a imaginii actorului politic, de modelare a realităţii şi de creare a unei imagini „virtuale" a vieţii, profilarea responsabilităţii morale a mass media pentru imaginea proiectată şi difuzată.

Suportul metodologic şi teoretico-ştiinţific Investigaţia porneşte de la formularea ipotezei de cercetare: în procesul de tranziţie în ţările postautoritare, mass media în lupta pentru afirmarea independenţei lor se manifestă tot mai pregnant în câmpul politic, producându-se în contextul înfruntării intereselor actorilor politici în calitate de actor politic autonom.

8

În cadrul procesului de cercetare, reieşind din caracterul interdisciplinar al lucrării, din scopurile şi obiectivele acesteia, s-a apelat la diferite metode de investigare. în studierea raporturilor interes politic - relaţii politice, corelaţiei dintre câmpul politic şi câmpul mediatic şi manifestarea acestor relaţii s-au aplicat metodele generale de cunoaştere, cum ar fi analiza şi sinteza.

Analizând procesele de democratizare a societăţii şi de implicare a presei în aceste acţiuni în perioada de tranziţie, s-a recurs la examinarea experienţei mai multor sisteme politice postcomuniste şi generalizarea ei în scopul evidenţierii trăsăturilor comune, cât şi clasificării comportamentului media în situaţii social-politice concrete.

Pentru determinarea gradului de implicare a mass media în politică, în acţiunile şi campaniile politice, s-a procedat la metodologia cunoaşterii empirice (observaţia, comparaţia).

Studierea comportamentului diferitelor posturi de televiziune (după tipul de proprietate, orientare editorială, mesaj, acoperire etc.) este efectuată atât prin evidenţierea identităţii, cât şi a deosebirilor dintre fenomenele investigate. În procesul de cercetare au fost aplicate metode ale cunoaşterii teoretice ca istoricul şi logicul la studierea materialului factologic, la relevarea intereselor politice şi a rolului mass media în evoluţia lor la etape concrete ale tranziţiei şi în situaţii social-politice concrete, ce determină conţinutul activităţii actorilor politici, motivarea acestor activităţi în dependenţă de obiectivele trasate. Cercetarea a dictat necesitatea unei abordări structuralfuncţionale a problemei, determinând examinarea raporturilor sistemice ale intereselor politice şi media în cadrul interferenţei interesului politic cu cel mediatic.

9

CAP. I – Comunicarea cu mass-media

A comunica este esenţial pentru o organizaţie sau pentru o instituţie ce se dezvoltă sau se străduieşte să impună în spaţiul public un nou set de valori, o nouă filozofie de acţiune. Iar când această ,,nouă filozofie" vizează o problematică de interes general, cum este cea a ordinii publice şi a siguranţei cetăţenilor ,,a comunica", ştiinţific, devine absolut obligatoriu, pentru că, de calitatea şi acurateţea mesajelor emise, ca şi de exacta interpretare şi valorificarea a celor primite, depind foarte multe dintre cunoscutele sau necunoscutele ecuaţiei relaţionale a respectivei instituţii. Din acest motiv, ,,ocupaţia" de angajat în domeniul relaţiilor publice a devenit cu timpul profesie de sine stătătoare, iar profesioniştilor în relaţii publice li s-au încredinţat responsabilităţi din ce în ce mai mari.

Scopul este ca ,,orice comunicare" cu subalternii, cu cetăţenii, cu societatea civilă, să se desfăşoare la parametri ceruţi în sensul de a difuza încredere şi legalitate la nivelul întregului organism social.

1.1. Obiectivul comunicării şi axiomele acesteia Una dintre definiţii, deşi formulată de un informatician, este cea a lui Warren Weaver. Potrivit lui Weaver, comunicarea înseamnă ,,totalitatea proceselor prin care o minte poate să o influenţeze pe alta"; ea este cea mai importantă formă de manifestare a interacţiunilor dintre organizaţie şi mediu.

Comunicarea umană este un proces tranzacţional, unul de predare primire, în care se schimbă semnificaţii, idei, dar şi energii, emoţii, sentimente, fie de la un individ la altul, fie către un grup restrâns sau către publicul larg.

Obiectivul comunicării umane este acela de a-l face pe interlocutor să simtă, să gândească sau să se comporte într-un fel anume.

Axiomele comunicării sunt: • comunicarea este inevitabilă; • comunicarea se dezvoltă atât în planul conţinutului, cât şi în planul relaţiei; 10

• comunicarea este un proces continuu, ce nu poate fi abordat în termeni de cauză efect; • comunicarea se bazează atât pe informaţie în formă digitală, cât şi pe informaţie analogică; • comunicarea este ireversibilă; • comunicarea implică raporturi de putere între parteneri, iar schimburile care au loc între ei pot fi simetrice şi complementare; • comunicarea implică procese de acomodare şi ajustare a comportamentelor.

1.2. Comunicarea publică şi tipurile de public În funcţie de numărul participanţilor şi de natura relaţiilor ce se stabilesc între ei, comunicarea umană se poate desfăşura pe cinci niveluri astfel: • comunicarea intrapersonală; • comunicarea interpersonală; • comunicarea de grup; • comunicarea publică; • comunicarea de masă; În principiu, orice gen de cuvântare, expunere sau prezentare susţinută de către o persoană direct sau în prezenţa unui auditoriu, mai mult sau mai puţin numeros, dar nu mai mic de trei persoane, este o formă de discurs public sau comunicare publică.

Obiectivul comunicării publice nu este numai transmiterea de informaţii corecte şi precise, ci şi de câştigare a publicului. Nu trebuie să uităm că publicul nu este pasiv, aşa cum s-ar putea crede la prima vedere, iar de multe ori nici nu este omogen. În funcţie de atitudinea faţă de orator şi faţă de discurs, publicul se poate împărţi în cel puţin cinci categorii: • publicul ostil; • publicul neutru; • publicul indecis; • publicul neinformat; • publicul susţinător;

11

Ţinând cont de comportamentul comunicaţional, specialiştii au mai clasificat publicul în alte patru categorii: • publicul tuturor problemelor; • publicul apatic; • publicul unei singure probleme; • publicul problemelor fierbinţi (acestea devin active numai după ce presa a transformat o problemă într-o chestiune de maximă actualitate).

Specialiştii în relaţii publice mai fac distincţie între: publicul direct vizat de activitatea unei organizaţii şi cel implicat ori interesat doar indirect de aceasta; susţinători şi public; publicul intern şi publicul extern.

Specialiştii în relaţii publice trebuie să se ocupe cu prioritate de definirea şi cunoaşterea publicului organizaţiei pentru care lucrează, deoarece numai o asemenea cunoaştere le permite constituirea unor mesaje diferenţiate, în concordanţă cu valorile, reprezentările despre lume, aşteptările şi limbajul numeroaselor tipuri de public cu care ei şi organizaţia lor intră în contact. Orice departament de relaţii publice trebuie să inventarieze publicul legat de organizaţie şi să elaboreze o ,,hartă a susţinătorilor".

Dacă pornim de la categoriile de public putem realiza o primă clasificare a tipurilor de comunicare în: ■ 1) comunicare internă - cu salariaţii, administratorii, diverse comitete interne etc.

Mesajele de comunicare internă vor fi transmise periodic, iar trimestrial se va asigura actualizarea panourilor şi avizierele din unităţi cu informaţii noi şi date pentru personalul unităţii. Comandanţii (şefii) vor stabili responsabilităţi în comunicarea internă, iar la bilanţurile muncii profesionale vor evalua şi acest domeniu de activitate.

2) comunicare externă — cu toate categoriile de public şi care o cuprinde şi pe cea internaţională. În comunicarea umană este util să facem distincţie între: a) comunicarea directă sau interactivă, care presupune contacte personale nemijlocite şi interactive între fiinţele umane şi care se bazează pe tehnici naturale: cuvântul, vocea, trupul, proxemica; b) comunicarea indirectă sau interpusă este cea intermediată de mijloace şi tehnici secundare şi poate fi: 12

■ scrisă şi imprimată (presa scrisă, rapoartele, afişul, materiale publicitare); ■ înregistrată (bandă magnetică, discul, filmul, discheta, CD-ul); ■ prin fir (telefonul, telegraful, telexul, faxul, e-mail-ul, cablul); ■ prin unde hertziene (radioul şi televiziunea).

Comunicarea interpersonală are loc în interiorul unui context concret şi specific, altul de fiecare dată. Contextul influenţează atât ceea ce se comunică, cât şi maniera în care se comunică.

1.3. Relaţiile publice şi relaţiile cu mass-media

Relaţiile publice ale unei organizaţii privesc organizarea şi administrarea sistemului complex de relaţii sociale, culturale, psihologice, administrative, politice, mediatice etc. în care instituţia este prinsă ca într-un păienjeniş, pentru a-l face să lucreze pentru sine sau pentru a-l împiedica să lucreze împotriva sa.

Relaţiile publice sunt responsabile de organizarea comunicării globale şi instituţionale a unei organizaţii. Ele concep strategia şi politicile de comunicare, creează mesajele şi evenimentele, aleg canalele de comunicare şi selectează purtătorii de cuvânt.

Echilibrul şi buna funcţionare a unei instituţii moderne depind de calitatea comunicării. Acest adevăr implică însă, asumarea tuturor responsabilităţilor legate de procesele complexe de comunicare, atât de către conducătorii diferitelor instituţii, cât şi de cei care au misiunea să medieze între aceste instituţii şi marele public: jurnaliştii.

Pentru a realiza o comunicare bună cu mass-media, specialiştii în relaţii publice trebuie să cunoască specificul sistemului mass-media şi să se adapteze acestuia. Astfel, mesajul trebuie să fie adecvat suportului mediatic, iar stilul în care este elaborat trebuie să corespundă principiilor generale ale scriiturii jurnalistice.

Practicienii din acest domeniu trebuie să stabilească relaţii personale bune, bazate pe respect reciproc cu oamenii din mass-media. Ei trebuie să fie capabili să le furnizeze informaţii, idei, perspective inedite asupra unui subiect de actualitate.

Totodată, ei trebuie să fie capabili să reziste presiunilor presei şi să nu furnizeze informaţii neverificate, materiale care nu au fost discutate şi aprobate de conducerea organizaţiei sau opinii neacoperite de fapte.

13

1.4. Organizarea biroului de presă

Biroul de presă este un departament din cadrul unei organizaţii, care are ca sarcină principală stabilirea şi menţinerea relaţiilor de comunicare dintre instituţie şi mass-media. În marile instituţii, biroul de presă este o secţie din cadrul departamentului de relaţii publice şi este subordonat direct şefului acestui departament, care, la rândul său, se subordonează direct conducătorului instituţie. În instituţiile mai mici în care nu există departament de relaţii publice, şeful biroului de presă va fi subordonat direct conducerii instituţiei. Un accent deosebit trebuie pus pe selectarea membrilor birourilor de presă (din interior sau din exterior), pe aptitudinile indispensabile ale unui bun comunicator (sociabilitate, tact, memorie bună, prezenţă de spirit, intuiţie, rapiditate în gândire şi în luarea deciziilor, capacitate de analiză şi sinteză, onestitate, corectitudine, abilităţi de comunicare scrisă şi orală, putere de muncă şi capacitate de a fi disponibil la orice oră), cât şi pe cunoaşterea şi executarea sarcinilor de către membrii biroului de presă.

1.5. Purtătorul de cuvânt al organizaţiei În cadrul unui birou de presă, unul dintre membrii acestuia are, pe lângă sarcinile obişnuite, şi un ansamblu de atribuţii specifice şi, implicit, o poziţie aparte (cu o seama de calităţi deosebite). Din diferite motive (lipsa de timp a conducătorului instituţiei, absenţa sa din localitate, starea sănătăţii în acel moment, absenţa unor abilităţi de comunicare orală sau chiar frica faţă de presă), instituţiile au desemnat una sau mai multe persoane care să îl reprezinte pe liderul instituţiei în relaţia cu presa. Această funcţie este cunoscută sub numele de purtător de cuvânt.

Purtătorul de cuvânt se subordonează direct conducătorului organizaţiei şi şefului biroului de presă (în realitate nu se respectă întotdeauna). El este o persoană publică, ce va fi urmărit în tot ceea ce spune şi face, cu interes sporit de către ziarişti şi de audienţe. El reprezintă în orice moment instituţia, fiind adeseori identificat cu aceasta. Trebuie să fie conştient de faptul că indiferent unde se află în unitate sau în loc public, tot ceea ce declară va fi considerat un punct de vedere oficial al organizaţiei. Când lucrezi cu mass-media, orice greşeală pe care o comiţi poate deveni oricând publică.

14

CAP. II – Interesul politic şi mass-media: aspecte teoretico-metodologice

2.1. Interese politice: abordări conceptuale De mai multe secole experienţa umană ne-a convins că în dualitatea funcţiei sale de creator şi /sau de consumator al politicii, de factor obiectiv şi /ori subiectiv al ei, în pofida faptului că scopul suprem al politicii întotdeauna a fost şi rămâne lupta pentru putere şi gestionarea ei, omul avea o atitudine sceptică faţă de implicarea sa în acest proces. Atâta timp cât puterea politică rămâne o reprezentare asociată cu anumite restricţii, presiuni, interdicţii, cu utilizarea forţei, cu o morală duplicitară, în conştiinţa maselor mai persistă stereotipul că politica este ceva infam, nedemn pentru un cetăţean onest.

Ori, după cum menţiona D. Hume, aproape toate guvernele existente în prezent (la 1748) au fost fondate la început fie pe uzurpare, fie pe cucerire, fie pe amândouă, fără vreo pretenţie la consimţământ cinstit sau la supunere de bună voie a oamenilor. Descriind procesul de schimbare politică - migraţie, colonizare, războaie şi victorii militare, autorul Tratatului despre natura umană se întreba retoric: „Este cumva de descoperit altceva în toate aceste evenimente decât forţă şi violenţă?".

Caracteristică sistemelor autocrate şi totalitare, o astfel de manifestare afectează principiile clasice ale unei societăţi democratice. Indivizilor din societatea actuală le este, în mod inevitabil, proprie, într-o măsură mai mare sau mai mică, implicarea în politică, situarea în interiorul şi nu în afara sferei politice. Or, politica presupune nu numai o activitate de guvernare a societăţii, nu doar activităţi ale puterii de stat şi ale administraţiei de stat sau direcţionarea dezvoltării societăţii spre anumite obiective, mobilizarea şi alocarea resurselor necesare.

Politica se orientează spre o stabilitate socială, în care s-ar simţi confortabil toate comunităţile, grupurile sociale, partidele şi alte organizaţii social-politice, grupurile profesionale, toate segmentele societăţii civile, fiecare individ aparte. Totodată, politica are implicaţii (directe sau voalate, nemijlocite sau mediate, active sau mai puţin pronunţate, temporare sau pe o perspectivă de lungă durată etc.) pentru fiecare cetăţean, fie că participă sau nu este angajat în procesul politic propriu-zis, întrucât prin activităţile, pe care le desfăşoară, dincolo de limitele vieţii private, oamenii rezolvă problemele publice cu care se

15

confruntă, prin intermediul deciziilor luate vizând trecerea de la ceea ce este, la ceea ce ar trebui să fie.

Dacă luăm în calcul că fiecare om în parte, fiecare grup social vede în mod diferit „cum ar trebui să fie", deci sunt gata să propună diferite variante, forme, modalităţi, concepţii, proiecte, scheme de transformare a prezentului şi trecerii lui în „viitor", devine evident că sarcina fundamentală a politicii şi, în primul rând, a celor care o gestionează, este de a evidenţia scopul, direcţiile acestor transformări, dar şi de a propune, elabora, organiza acţiuni pentru realizarea ei, a determina mijloacele şi mecanismele, etapele şi termenii acestui proces, ţinând cont de necesităţile materiale şi spirituale atât ale comunităţii în ansamblu, cât şi ale grupurilor şi indivizilor, ca elemente constitutive ale acesteia. în consecinţă, după cum subliniază politologul italian D. Fisichella, problema scopurilor implică problema interesului şi cea a intereselor. În limbajul comun, categoria sau conceptul de interes semnifică ceea ce este util, important, care convine, un câştig, un folos.

Evident, noţiunea de interes (lat. interest) conţine o vastă gamă semantică.

Astfel, ea cuprinde: 1)

a. grijă, curiozitate; b. calitate de a trezi curiozitatea sau a capta atenţia.

2) un subiect, hobby, de care cineva este atras.

3) avantaj sau profit (financiar).

4) banii plătiţi pentru bani împrumutaţi (%).

5)

a. risc financiar; b. un drept sau titlu.

6)

a. un grup (partid) care are un scop comun; b. un principiu, pe care se formează un partid (grup).

7) urmărirea egoistă a bunăstării, avantajului personal.

Drept categorie a psihologiei sociale, desemnând trebuinţele materiale şi nevoile spirituale, determinate istoric, ale unor indivizi sau grupuri sociale, conştientizate sub forma aşteptărilor, aspiraţiilor, scopurilor, idealurilor, atitudinilor etc, interesul acţionează ca stimuli, motivaţii şi determină finalitatea activităţii şi comportamentului acestor indivizi sau grupuri.

Acest comportament, activităţile individului urmăresc scopul obţinerii anumitor 16

bunuri (materiale, spirituale), satisfăcând anumite necesităţi (nevoi).

Astfel, la baza intereselor se află un complex de necesităţi, care variază de la om la om, de la grup la alt grup, de la o etapă istorică la alta, de la o ţară la alta, de la un sistem politic la altul.

Cu toate aceste trăsături particulare necesităţile /nevoile pot fi clasificate în două grupuri mari: (1) fiziologice (necesare pentru supravieţuirea fizică a individului); (2) sociale (create de societate, manifestate printr-un şir întreg de valori, scopuri, orientări, posibilităţi, care, fiind conştientizate de către individ, oferă posibilitatea de a acţiona pentru satisfacerea intereselor individuale şi de grup).

Necesităţile fiziologice (hrană, locuinţă, îmbrăcăminte, condiţiile de muncă, de trai, odihnă, reproducere a forţei de muncă, etc.), fiind în linii mari o noţiune constantă, pot suferi în plan istoric anumite modificări în scara valorică a priorităţilor. Or, asemenea probleme cum ar fi poluarea mediului, aplicarea în producţie a unor tehnologii nocive pentru sănătatea omului, creşterea riscului contaminării unor boli infecţioase în urma migraţiei sporite şi schimbului uman intens, au un impact puternic asupra determinării necesităţilor de supravieţuire de prim rang a indivizilor. Aici putem vorbi de caracterul obiectiv al necesităţilor, spre deosebire de cel subiectiv, ce include constituţia psihologică a individului, orientarea lui valorică, nivelul de socializare şi cultură a acestuia.

Psihologul american A. Maslow, tratând omul drept o fiinţă socio-cultural programată, fundamentează determinantele subiective în comportamentul omului, propunând o anumită relaţie de ordine a necesităţilor /nevoilor. Această „piramidă a trebuinţelor umane" afară de nevoile fiziologice include nevoia de siguranţă, nevoia de afiliere, nevoia de statut (de apreciere), nevoia de iniţiativă, ceea ce în ansamblu conduc la nevoia de dezvoltare a individului.

Interesul politic constituie o proiecţie, o intenţie de materializare a necesităţilor politice, manifestate prin nevoia şi acţiunile de repartiţie a bunurilor, legate de puterea politică şi atribuţiile ei. Astfel, necesitatea, fiind baza interesului, se transformă în urma unui şir de acţiuni în interes, ca o încununare a mişcării utile spre obţinerea acestor bunuri.

Deci, necesitatea şi, respectiv, interesul nu pot apărea decât faţă de nişte bunuri, la care accesul este, parţial sau total, limitat. Doar în aceste cazuri „accesul la bunuri este posibil 17

doar pe calea reglementării şi repartiţiei lor, atunci apar interesele, inclusiv opuse, ca mijloace, moduri de obţinere şi folosire a bunurilor. în acest sens drept stimulator al acţiunilor şi relaţiilor devin necesităţile conştientizate, adică interesele propriu-zise. Deci, interesul se impune ca formă conştientizată a necesităţii, ceea ce îl şi face să fie generatorul relaţiilor".

Interesele şi necesităţile legate de bunurile puterii, guvernării au constituit obiectul de studiu al filosofilor şi teoreticienilor din cele mai îndepărtate timpuri.

Analizând relaţiile dintre cetăţean şi stat, Platon consideră, că binele acestui din urmă poate fi asigurat doar ca un rezultat al unităţii tuturor cetăţenilor, al binelui acestora, luaţi în parte. Aristotel în Politica afirmă despre subordonarea tuturor comunicărilor din societate celei mai importante dintre ele - celei politice.

Deci, interesele politice şi relaţiile politice vizează procesele politice într-un sens larg, fiind orientate spre adoptarea deciziilor, spre acţiuni politice şi sociale pentru atingerea anumitor obiective în societate, spre crearea unor condiţii prielnice pentru activităţile mişcărilor politice, partidelor, unor structuri politice instituţionalizate, spre alte forme legale de materializare a năzuinţelor de putere. În aceste raporturi complexe se evidenţiază mai multe grupuri mari de interese 2: individuale, de grup, comunitare, generale, naţional-statale etc. D. Fisichella, cu referinţă la E.J. Sieyes, evidenţiază trei tipuri de interese: ,,a) cel în baza căruia cetăţenii se unesc, determinând extinderea respectivă a interesului comun; b) cel, în baza căruia un individ se asociază numai cu unii dintre cei ce-i sunt apropiaţi, adică interesul corporativ; c) cel, în sfârşit, din cauza căruia fiecare se izolează, având grijă singur de sine, adică interesul personal" .

Punând în centrul atenţiei principiile de repartiţie a bunurilor ca satisfacere a necesităţilor şi intereselor, concepţia individualismului politic (J. S. Mill), având ca bază individualismul economic (încrederea în capacitatea de acţiune individuală şi ambiţie în condiţiile unei pieţe libere) şi libertăţile democratice, dă prioritate intereselor particulare, personale, celor de grup. Conform acestei idei, interesele de grup se constituie în baza şi ca sumă a intereselor individuale.

2

PETCU, M. Sociologia mass media. Cluj-Napoca: Dacia, 2002, pp. 45-46.

18

Unii adepţi contemporani ai acestei concepţii fac trimiteri la spusele lui M. Thatcher, că „nu există societate, ci numai indivizi", care, de fapt, a mai adăugat două cuvinte „şi familii", ceea ce imprimă un context şi colectivist al afirmaţiei ex-primministrului britanic.

Fără doar şi poate, interesele individuale, inclusiv politice, nu pot fi realizate decât în canalizarea lor în interese de grup, care se confruntă cu alte interese de grup (neformale sau instituţionalizate), care funcţionează în sistemul relaţiilor politice, din societate. încă T. Hobbes în Leviathan sau materia, forma şi numirea statului clerical şi civil califica grupurile de oameni vis-a-vis de stat ca nişte părţi ale corpului (muşchi), uniţi prin interese şi cauză comune. Grupurile, ale căror membri se manifestă ca reprezentanţi ai acestora, Hobbes le notifică „reglementate", celelalte - „nereglementate".

Opunându-se ideii lui Hobbes privind caracterul absolut, nelimitat al grupurilor „segmentate", al puterii de stat, J. Locke încearcă să demonstreze că obligaţiunea fundamentală a statului, care a apărut ca un rezultat al contractului, este respectarea „dreptului natural" al individului, apărarea libertăţii şi dreptului de proprietate privată a cetăţenilor. Plus la toate, el argumenta nu numai în favoarea guvernării limitate, ci şi în favoarea separării puterilor, supremaţiei dreptului şi legitimităţii rebeliunii în anumite circumstanţe. În raportul interes politic - relaţie politică o problemă de esenţă o constituie coordonarea, corelaţia intereselor la toate etapele evoluţiei lor - apariţia interesului şi conştientizarea iniţială a rolurilor politice, devenirea interesului, manifestarea interesului, realizarea interesului politic, manifestată în rolurile politice şi în efectele relaţiilor politice şi, în sfârşit, instituţionalizarea interesului în structura sistemului politic existent şi, oficializarea relaţiilor politice. Omenirea cunoaşte multiple modalităţi şi mecanisme de corelaţie a intereselor politice, unul dintre cele mai frecvente până în prezent, fiind războiul.

Actualmente, însă, după felul cum sunt reglementate contradicţiile de interesele dintr-o ţară sau alta, cum sunt corelate şi echilibrate aceste interese ale diferitelor grupuri de oameni, structuri politice formale sau instituţionalizate, se judecă în ansamblu despre nivelul democratizării într-o societate sau alta, despre gradul de implementare într-o ţară sau alta a idealurilor libertăţii şi echităţii, despre respectarea drepturilor şi libertăţilor persoanei.

La determinarea principiilor, care stau la baza corelaţiei de interese (individuale, de grup) sunt aplicate mai multe abordări. Teoria utilitarismului presupune viziunea liberal19

conservatoare, realistă şi reformistă a corelaţiei de interese, în special cele ale grupurilor de guvernământ. Linia de bază în comportamentul politicienilor, în deciziile lor trebuie să fie o motivare a faptului „cine câştigă şi cine pierde şi dacă agregatul net al bunăstării nu ar putea fi silit mai bine printr-o alternativă".

Concepţia egalitarismului presupune că la actul decizional prioritate are interesul celui mai slab individ (grup). Dar pe această bază este limitată orice iniţiativă, iar interesele, de fapt, nu se confruntă într-o acţiune concurenţională. Această teorie, împărtăşită în politica regimurilor totalitare, fundamentează, în esenţă, monopolul politic şi ideologic al unui singur grup elitar, care îşi prezintă interesele înguste drept interese ale tuturor grupurilor (comunităţilor). În ultimul timp apar încercări ale unor teoreticieni (J. Rawls) de a îmbina aceste două teorii şi a prezenta o tratare „de mijloc" a corelaţiei intereselor politice. Alţi cercetători constată lipsa de instituţionalizare a multor interese politice în societate (B. Russel) ori, supraestimând determinanta cultural-psihologică în comportamentul actorilor politici, consideră „cultura politică" drept un arbitru de valoare în corelaţie de interese şi necesităţi.

Noile condiţii istorice care au apărut în lume la începutul anilor '90 ai secolului trecut odată cu prăbuşirea imperiului sovietic şi descompunerea sistemului socialist, au înaintat în faţa cercetătorilor necesitatea investigării intereselor politice în perioada de tranziţie, reliefând atât principiile generale, cât şi elementele definitorii particulare.

Analiza şi evaluarea intereselor şi relaţiilor politice existente permit de a înţelege mai profund atât criteriile de bază ale transformărilor, cât şi posibilităţile şi rezervele obiective şi subiective ale acestui proces.

Pentru prima dată în arealul ştiinţific autohton această temă este examinată în contextul procesului tranzitoriu din Republica Moldova de politologul V. Saca.

Analizând experienţa social-politică a evoluţiei societăţii noastre în perioada postcomunistă, autorul studiază interesele politice sub aspect unitar cu procesele relaţionale politice, accentuând dialectica interacţiunilor lor.

Astfel, apariţia, devenirea, motivarea, manifestarea, realizarea şi, în definitiv, instituţionalizarea interesului politic sunt congruente cu acţiunile apariţiei, evoluării şi constituirii contactului, dezvoltării relaţiilor politice ca o fază superioară a acestuia, inclusiv terminus al acestui ciclu - instituţionalizarea relaţiei politice ca un stadiu al schimbărilor politice, al transformărilor, deci şi al interesului.

20

Astfel, devine evident, că după natura sa, interesul în general este necesitatea conştientizată şi de aici capătă forma activă a interacţiunilor, fiind orientat spre relaţie, iar „interesul politic, în particular, ca factor iniţial de fundamentare a politicii şi izvor al organizării şi conducerii proceselor sociale, generează în mod iminent relaţia socială sau politică, devine latura activă a ei, care îi determină caracterul şi direcţiile de manifestare".

Această constatare este conjugată inerent cu formularea triadei „tranziţie - interes - relaţie", ceea ce ne sugerează că nici un component al ei nu poate fi examinat separat, cu atât mai mult - simplist şi schematic. Raporturile dintre ele vădesc o complexitate a funcţionării sistemice, reliefând, totodată, rolul aparte determinativ şi /sau determinat al fiecărui element.

Sistemele politice, contrar unor semne „rudimentare" cu cele ale democraţiilor tradiţionale, se transformă, în acelaşi timp, în ceea ce le deosebeşte radical de sistemele politice, în mediul cărora au evoluat iniţial modelele democraţiei clasice. Or, în acest caz, conchide politologul V. Moşneaga, există temeiuri incontestabile de a revizui tezele devenite deja tradiţionale despre starea de tranziţie (mai mult sau mai puţin de lungă durată, dar oricum temporară) a societăţilor care sunt supuse transformării (s.n.) posttotalitare, şi respectiv, pentru a conştientiza într-un mod aparte stabilitatea nu temporară, dar anume de lungă durată, a semnelor distinctive proprii noilor democraţii.

Acelaşi autor, printre primii, pune în dezbatere conţinuturile de fond ale termenilor tranziţie şi transformare, primul indicând direcţia mişcării (undei), iar cel deal doilea invocând esenţa valorică a preschimbărilor (ce modificăm?). Este evident, că pentru a atinge aceste obiective sunt necesare condiţii interne şi externe prielnice pentru fiecare ţară aflată în tranziţie. Dar mai este nevoie şi de substituirea mentalităţii totalitar -autoritare prin cea democrată-liberală, de mobilizarea întregului potenţial social, exprimat prin agregarea intereselor comunităţii, de grup şi individuale ale cetăţenilor, de perseverenţă, continuitate, consecvenţă, dar şi de flexibilitate în realizarea aspiraţiilor teleologice naţional-statale. Şi, per se, nu fără implicarea activă a oamenilor politici, după expresia plastică a economistului român A. Rugină, „de statură naţională şi internaţională", care să înţeleagă misiunea istorică din acest mesaj nou şi care să aibă viziunea unei alte ordini socialeconomice pentru a pune capăt cât mai rapid perioadei de tranziţie. Este adevărat că pe terenul transformărilor în procesul de tranziţie se întâlnesc scopuri diferite, inclusiv 21

divergente, în aşa mod încât se poate spune că procesul tranziţiei / transformării socialpolitice şi economice, culturale şi spirituale include în sine mecanismul autoreglării intereselor (individuale /particulare, de grup /parţiale, naţionale /generale).

Cercetătoarea R. Haineş remarcă dominaţia, în linii mari, a unor valori identice sau cvasiidentice ale societăţii de tranziţie în regimurile postautoritare cu unele faze ale dezvoltării capitaliste în ţările democratice, calificând acest fenomen de „societate imitativă", în care interesele şi valorile nou create au un caracter imitativ şi se schimbă foarte lent.

Conştientizarea obiectivelor tranziţionale, indubitabil nu echivalează cu atingerea lor. Realizarea lor atât sub aspect politic, cât şi economic, conjugată cu dificultăţile de ordin obiectiv şi subiectiv ale perioadei tranziţionale, se confruntă cu noi realităţi: diversitatea, adeseori divergenţa intereselor tuturor păturilor şi grupurilor sociale, indivizilor luaţi aparte, vicisitudinile vieţii sociale şi economice, dictate de presiunea rigorilor pieţei, disconfortul psihosocial al multor cetăţeni şi ambianţa de disperare a păturilor marginale, degradarea valorică a multor principii ale convieţuirii sociale.

Rezultă, aşadar, că în cadrul societăţii de tranziţie domină două tendinţe, divergente ca mesaj, dar congruente funcţional.

Prima, de consens, ceea ce presupune un nivel mai mare sau mai mic ca intensitate şi flotant în timp, de unitate a intereselor individului, grupurilor şi societăţii în atingerea unor obiective naţional-statale (independenţa şi integritatea teritorială a ţării, sprijinul vectorului transformărilor progresive în economie, susţinerea valorilor democratice, securitatea ecologică şi informaţională a cetăţenilor, apărarea drepturilor şi libertăţilor omului, securitatea internaţională, promovarea valorilor culturii naţionale şi a procesului educaţional în ţară, dezvoltarea sportului, perfecţiunea fizică a cetăţenilor şi asigurarea unui mod sănătos de viaţă, alinierea la valorile persistente internaţionale ş.a.).

A doua tendinţă este cea de clivaj politic, când sistemul politic este diferenţiat în funcţie de interese şi preferinţe, scopuri şi avantaje, mijloace şi mecanisme de realizare a lor. în acest caz relaţiile politice sunt dominate de disensiuni şi litigii, actorii politici fiind încadraţi în discuţii orientate ireconciliabil, care pot duce la situaţii de conflict social şi politic, la războaie civile, interetnice, iar în cazul subiecţilor internaţionali - la conflicte interstatale.

Desigur, aici este invocată varianta sumbră a evoluţiei clivajului politic, dat fiind faptul că acesta, ca un fenomen firesc al unei societăţi democratice, unde există mai multe 22

partide, având interesele proprii, cu lupta dintre ele pentru a cuceri mai mulţi adepţi ai ideilor şi platformelor lor, conduce la aranjamente formale, la ajustare reciprocă a pretenţiilor în vederea realizării unităţii necesare, dezvoltării sociale şi economice. în acest context se cere respectarea regulilor „jocului politic", adoptarea unui ton civilizat, precum şi încredere în mecanismele democratice.

Rezultă că în situaţia când consensul este un element coeziv, integrativ şi susţinător din cadrul unui sistem, clivajul politic poate evolua într-un mecanism disociativ, de dezintegrare, de eroziune a integrităţii sistemului şi chiar periclita existenţa acestuia.

Asemenea fenomene sunt ineluctabile atât pentru societăţile posttotalitare şi postautoritare, cât şi pentru cele cu tradiţii în democraţia mondială. Astfel, de mai multe decenii este în stare de erupţie conflictul interconfesional din Irlanda de Nord.

Diferendumul interetnic-confesional din fosta Iugoslavie a condus la dezagregarea ei ca stat federal şi la apariţia în acest teritoriu a unor noi formaţiuni statale naţionale, deşi conflictul nu este prin aceasta totalmente epuizat.

Tendinţele separatiste ale Ceceniei în Rusia, ale curzilor în Turcia, ale osetinilor în Georgia, ale Mongoliei interioare în China, ale talibilor în Afganistan, ale bascilor în Spania, Sammu şi Kashmir în India sau dihonia turco-elenă în Cipru creează probleme serioase acestor ţări. Diferendumul transnistrean demonstrează cu prisosinţă că interferenţa intereselor unor grupări politice din regiune cu cele geopolitice ale unor state mari poate îngheţa pentru mult timp soluţionarea de principiu a crizei.

Astfel, din cele expuse mai sus, reiese că interesele politice, manifestate la diferite niveluri, în dimensiuni „verticale" şi „orizontale", se proiectează într-un câmp temporarspaţial. Conform „topologiei sociale" a lui P. Bourdieu, câmpul social (politic) este spaţiul al mai multor forţe, care se confruntă în interesele lor.

Cercetătorul francez vede în câmpul politic locul luptei concurenţiale pentru putere (s.n.). Este o luptă pentru a deţine monopolul (pentru perioada mandatului) asupra dreptului de a vorbi şi a acţiona de la numele unei părţi sau a totalităţii de indivizi, ale căror interese le reprezintă. La această noţiune de câmp politic (lat. - campus), utilizată pentru prima dată de P. Bourdieu, se referă în monografia sa şi V. Saca.

El invocă nu numai contextul rudimentar al noţiunilor de câmp politic, câmp economic, câmp lingvistic, dar şi evidenţiază că primul, „după structura şi conţinutul său, cuprinde domeniul conducerii, reglementărilor sociale. El reprezintă sfera sau locul 23

interesului, revărsării politicului în toate ipostazele sale". Politologul rus V. Samohin defineşte câmpul politic drept o arenă unde sunt întruchipate viziunile politice, propulsate în mase, ale unor grupuri de oameni, reproducându-şi, astfel, interesele economice, sociale, politice, culturale şi spirituale. În consecinţă, câmpul politic capătă proprietatea de sens tocmai în actul său de congruenţă cu sfera mediatică.

Unii cercetători consideră chiar că cele două câmpuri - politic şi comunicativinformaţional se suprapun, dat fiind faptul că câmpul politic poate exista numai prin curentele informaţionale, care se produc şi se reproduc într-o perpetuă interacţiune.

Astfel, interesele politice (ca şi cele economice, sociale, spirituale, demografice etc.), fiind unicul „mobil al acţiunilor omeneşti" (Holbach) şi, manifestându-se în câmpurile politic şi mediatic, determină atât vectorul evoluţiei relaţiilor politice, cât şi configurarea tot mai precisă a dimensiunilor şi obiectivelor mediatice vis-a-vis de interesele politice.

2.2. Angajamente mediatice în sfera intereselor politice Comunicarea politică, contrar celorlalte tipuri de comunicare, nu poate fi imaginată fără mass media. Efectele mass media sunt investigate de politologi, sociologi, psihologi, etc.

Astfel, în viziunea autorului, mass media au o deosebită importanţă în exercitarea proceselor politice şi în activitatea de guvernare a societăţii, datorită posibilităţilor oferite pentru informarea şi influenţarea milioanelor de cetăţeni, acţionând asupra conştiinţei lor.

Dar potenţialul mass media nu se reduce numai la aceste funcţii, ele nu numai că propun „modele" de comportament, dar formează la scara socială noi moduri de a percepe realităţile politice, economice, sociale, de a interpreta, modele şi reproduce interesele politice de grup.

Adepţii teoriilor reducţioniste apreciază doar funcţiile de „reproducere" a realităţii de către mass media. Gh. Schwartz, în această ordine de idei, spune că presa nu poate decât să confirme o stare de fapt, constituind în esenţă, un „simplu releu de comunicaţii dirijate".

Acelaşi autor, însă, puţin mai târziu, îşi depăşeşte propriile concepţii şi afirmă, că „în presă s-a născut un dialog adevărat între persoane".

R. Debrett restrânge funcţiile mass-media la cea de „curea de transmisie" (expresia 24

era în uz în sens ideologic şi în timpul dictaturii staliniste în Uniunea Sovietică), considerând că puterea este exercitată de o anumită elită (mediacratie) care formează idei şi concepţii şi prin intermediul mass media le difuzează în societate. Claude-Jean Bertrand, profesor la Institutul Francez de Presă, la fel afirmă că media sunt „suporturi tehnice ce servesc la transmiterea mesajelor către un ansamblu de indivizi separaţi".

Cercetătorul român I. Drăgan3 constată că comunicarea mediatică este marcată prin intervenţia unei tehnologii complexe proiectată pentru comunicare unidirecţională şi având o capacitate redusă de feed-back. Prezenţa unui „intermediar tehnic" între comunicator şi destinatar, a unui „releu" conferă comunicării de masă un caracter indirect, spre deosebire de cea interpersonală care este directă (s.a.). Aceeaşi funcţie cvasimecanică de producere, reproducere şi distribuire a cunoştinţelor o atribuie mass media şi Denis McQuail.

Unii analişti, de exemplu, R. Remy, minimalizează rolul mass media în virtutea faptului că mesajele transmise prin aceste canale nu ating decât în mică măsură indivizii. O concepţie „gastronomică" o propune R. Becurov. El consideră că informaţia ce parvine prin mass media e mai mult insuportabilă, decât utilă. De aici şi soluţia, pe care o propune el - producţia mass media trebuie tratată drept o „hrană pentru creier", pe care o poţi consuma, dar poţi şi renunţa la ea.

Un şir de politologi încearcă să depăşească limitele înguste ale sintagmei „mijloace de comunicare în masă", care, în viziunea lor, poartă un conţinut semantic doar de mediere şi apreciază mass media4, în primul rând, ca un element activ al proceselor politice într-o societate democratică.

Mai mulţi cercetători contemporani apreciază media drept „filtru, prin care ne formăm viziunea despre lume", care ne propun un mod de a privi, din multiple puncte de vedere, oamenii şi lumea în ansamblu.

Comunicarea politică, afirmă Ala Roşea, presupune existenţa în calitate de emiţători a actorilor politici, în primul rând, a partidelor politice - un grup uman, care în mod conştient reprezintă interesele societăţii prin intermediul luptei de idei, pentru „proiectul" social, propus de ideologia lui.

Scopurile oamenilor politici, ale grupurilor de interese, ale partidelor, se proiectează în ideologii, ceea ce nu constituie altceva, decât, cum atenţiona D. Fisichella, DRĂGAN, I. Paradigme ale comunicării de masă. Orizontul societăţii mediatice. Partea I. Bucureşti: Casa de Editură şi Presă „Şansa" S.R.L., 1995, p. 99.

4 MORARU, V. Mass media între incertitudini şi aspiraţii. Universitatea de Stat din Bucureşti, 2002, p. 134.

3

25

„justificări ale intereselor particulare ale grupurilor, categoriilor, claselor".

Rolul mijloacelor de comunicare de masă în calitate de mediator între stat şi societate civilă, între sfera puterii politice şi sfera civilă, privată, între guvernanţi şi guvernaţi nu este unul formal. Anume mass media reprezintă câmpul (arena, spaţiul) unde se desfăşoară competiţia concurenţială a ideilor şi teoriilor, doctrinelor şi proiectelor, a forţelor economice, politice şi spirituale ale societăţii pentru prioritatea exercitării unei activităţi politice, pentru accesul la bunurile materiale şi culturale, pentru legitimitatea unui asemenea „câştig". Este important de a evidenţia unele aspecte funcţionale ale mass media în raporturile amintite mai sus.

■

Media organizează dezbateri pe marginea discursurilor politice, propune

variante şi explicaţii ale doctrinelor şi teoriilor politice şi ideologice, contribuie la prognozarea ştiinţifică a dezvoltării societăţii şi reia, astfel, ciclul de reproducere a intereselor. Acest rol este deosebit de reliefant în perioada campaniilor electorale.

■

Interpretarea în mass media a nevoilor, necesităţilor şi intereselor de grup dă

posibilitatea unei delimitări publice a acestor interese de cele generale, naţional-statale, disociind, totodată, interesele de grup nereprezentativ din punct de vedere politic, pe de o parte, şi cele ale subiecţilor activităţilor politice, elitei, liderilor politici şi de stat, pe de altă parte.

■

Conştientizarea rolului intereselor politice, cunoaşterea (şi utilizarea

conştientă sau subconştientă) mecanismelor promovării lor în societate dau posibilitate mass media să joace un rol

decisiv la constituirea conştiinţei politice a maselor, în

formarea / deformarea mentalităţii de cetăţean, la conturarea şi susţinerea opiniei publice.

■ Reflectarea în mass media a intereselor politice de grup, în continuă schimbare şi transformare, permite analiza şi explicarea multiplelor procese şi evenimente politice care au sau pot avea loc în context spaţial-temporar.

Astfel, mass media apar şi ca un instrument de legitimare politică a actorilor, incluşi în câmpul politic, şi ca subiect al procesului politic, şi ca o platformă pentru dezbaterile politice publice, care ar facilita formarea „opiniei publice" şi ar transmite această opinie înapoi, de unde a pornit.

D. Pop, la rândul lui, vine cu o precizare de esenţă: „Mass media este cea care decide importanţa problemelor publice, ea va decide modul de interpretare a fenomenelor şi va selecta acele probleme care vor deveni ulterior surse de interes electoral". Proliferarea tot mai mult în ultimii ani a funcţiilor şi atribuţiilor politice ale mass media este sesizată de cercetătorul V. Moraru. El consideră, că sistemul mass media, expus unor contacte 26

permanente cu o multitudine de sisteme externe (de ordin politic, economic, cultural), este antrenat într-un enorm ţesut de relaţii - deosebit de importante apar în acest context relaţiile cu instituţiile puterii, opoziţia, opinia publică, grupurile de presiune ş.a. - manifestând atât tendinţe spre o autonomie relativă, cât şi spre întrepătrundere. Aşadar, accentuând omniprezenţa mass media, mai ales odată cu evoluţia radioului şi televiziunii, progresul Internetului, putem constata, că ele devin chiar locul în care se fabrică actualitatea politică, principalul loc al politicii.

Exprimându-şi temerile în faţa creşterii „autonomiei", inclusiv în câmpul politic, a mass media, a hegemoniei mass media, unii experţi afirmă chiar că politicienii şi mass media din această cauză sunt adversari înnăscuţi. Mai mult ca atât, hiperbolizând rolul media în procesele politice din ţările est-europene în anii '90 ai secolului trecut, se opinează că anume „presa este cea care a dus la prăbuşirea regimurilor comuniste".

Din cele expuse mai sus, distingem două funcţii de bază ale mass media în sfera intereselor politice şi relaţiilor politice". Cea de mediere, când mesajul subiectului este „transportat" la obiect. Asemenea lucru se întâmplă şi în cazul, când mesajul actorului politic (lider politic, partid, grup de presiune etc.) în mod direct sau voalat reprezintă un anumit interes, legat de putere. Acest interes nimerind în câmpul politic prin mass media, se loveşte de alte interese, fiind cu primele în relaţii de similitudine sau dispersare, uneori adverse chiar.

Ciocnirea intereselor, concurenţa de interese, evidenţierea unora, retuşarea altora, minimalizarea celor de-al treilea constituie premise pentru conştientizarea de către audienţă a ponderii valorice sociale a acestor interese şi astfel se produce influenţarea asupra elaborării şi implementării deciziilor politice. în caz contrar, se formează un vid între subiect şi obiect, chiar dacă mass media şi-au făcut cu cinste datoria de mediator.

Caracterul inexpresiv, atenuant şi neinspirat al mesajului conducerii (Parlamentul, Preşedintele, Guvernul) privind pregătirea populaţiei pentru implementarea medicinii prin asigurări a dus practic la eşuarea acestei acţiuni, deoarece lipsa de abilitate, iscusinţă, ingeniozitate în a iniţia şi a promova această reformă n-au favorizat instaurarea unor relaţii de susţinere a ei din partea populaţiei.

Acest lucru se întâmplă în cazurile când actorilor le sunt caracteristice mari disproporţii între gradul lor de cunoştinţe şi suma deprinderilor acumulate, pe de o parte, şi revendicările proprii ale rolului politic de exercitare a influenţei sau de realizare a puterii, pe de altă parte. în acest sens, menţionează autorul, majoritatea actorilor politici din spaţiul postcomunist îşi interpretează rolurile nu atât în baza cunoştinţelor, a profesionalismului de 27

a influenţa obiectul politic, cât al posibilităţilor de a-1 manipula pe acesta.

Cea de-a doua funcţie decisivă a mass-media este funcţia de construire a realităţii politice şi sociale, de revigorare a societăţii civile. în raport cu societatea totalitară, unde mass media nu au decât funcţia de a transmite informaţia (reală sau falsă) dorită şi acceptată de putere, doar statul de drept îi conferă media posibilitatea şi avantajele de a-şi depăşi statutul de simplu releu de comunicaţii dirijate. În această situaţie presa apare în spaţiul public mediatic nu ca o anexă, ca o „proteză" a actorilor politici (deşi asemenea cazuri sunt frecvente în societăţile de tranziţie, şi nu numai - D.Ţ.), dar ca subiecţi activi ai proceselor politice; nu numai ca purtători, mesageri ai intereselor politice, dar şi ca producători, „fabricanţi" de interese şi scopuri.

Cercetătorii afirmă chiar că „jurnaliştii au devenit mai importanţi ca politicienii (mai ales în desfăşurarea campaniilor electorale)", că mass media, transformându-se, cum am menţionat mai sus, într-un „hegemon", şi funcţionând în ansamblu, înlănţuindu-se una cu alta, presa, radioul şi televiziunea nu numai produc informaţie, dar şi se reproduc reciproc.

I. Ramonet descrie sugestiv această colizie: „(...) mijloacele de informare repetă ce spun mijloacele de informare, imită mijloacele de informare". Jurnaliştii deţin puterea de decizie care evenimente să fie scoase pe agora publică mediatică (ori mai întâi fabricate şi apoi propulsate publicului) şi care evenimente, procese, fenomene să fie minimalizate ori în general să fie trecute sub tăcere.

Astfel, presa americană aproape un an a urmărit pas cu pas istoria finalului relaţiei Clinton-Lewinsky, prezentând publicului detalii şi comentarii, memorii şi opinii, prognoze şi profeţii. Conţinutul de fond al spectacolului politic mediatic era marcat de realităţile acestui cuplu. Chiar dacă nu aveau nimic nou de spus în această istorie, jurnaliştii, după cum mărturisea corespondentul canalului ABC la Casa Albă Sam Donaldson, îşi luau interviu unii de la alţii. Este de remarcat, că în toiul scandalului, când a avut loc întâlnirea Clinton-Arafat în problema stringentă a reglementării situaţiei explozive din Orientul Apropiat, televiziunea a dat pe post de la conferinţa lor de presă doar întrebările puse preşedintelui american cu privire la... relaţiile sale cu Monica Lewinsky.

Posturile de televiziune americane au transmis în direct războiul din Golf (1991), operaţia militară NATO în Kosovo (1998), campania antihusseinistă a forţelor de coaliţie în Iraq (2003), dar n-au făcut „exces de zel" în a demonstra nici pierderile în rândurile americanilor şi aliaţilor lor, nici suferinţele populaţiei paşnice, nici „preţul" material şi uman al soluţionării pe această cale a problemei iugoslave. Presa americană şi-a manifestat „indiferenţa" şi în reflectarea scandalului cu maltratarea prizonierilor iraqieni în temniţa 28

Abu Ghraib. Soldatul american Joseph Darby, care a determinat declanşarea acestui proces, era solicitat în mare parte numai de mass media internaţionale şi ocolit de cele americane.

Atunci când cunoscutul regizor Michael Moore (SUA) realizează documentarul de lung metraj „Fahrenheit 9/11", vizând comportamentul preşedintelui G. Bush în contextul evenimentelor de la 11 septembrie 2001 şi intervenţia din Afganistan sau războiul din Iraq, şi obţine pentru această creaţie Marele Premiu Palme D'Or la Festivalul Internaţional de Film de la Cannes (2004) posturile de televiziune americane trec cu tăcerea acest eveniment.

Presa britanică şi cea mondială a avut o explozie de interes, nepotolit şi până acum, dezlănţuit de moartea, într-un accident de automobil (1997) a Lady Diana şi a amantului ei Dadi Al-Fayed. în schimb, tema războiului în Iraq apare sporadic în media din Marea Britanie.

Puterea şi media aservită ei procedează deseori în acest mod. Profitând de distragerea atenţiei publicului, ghidat să urmărească cu o „mare pasiune" orice „dramă", „telenovelă" ori „scandal", ele evită, scot din circuitul comunicării publice politice subiecte „nedorite", „neprofitabile" imaginii puterii. Acest fenomen, numit de I. Ramonet „efectul paravan" are loc atunci când un eveniment serveşte la ascunderea altuia; informaţia ocultează informaţia.

Jurnaliştii au de asemenea puterea de decizie asupra faptului care personalitate politică merită sau nu atenţia publică şi, implicit, dacă este vorba de campania electorală, care personalitate va intra în atenţia electoratului. Astfel sunt stimulate interesele de grup ale unei părţi în detrimentul alteia.

Concepând în mod novator interesul ca relaţii de distribuire, ca „cel mai raţional mijloc de repartizare şi obţinere a bunurilor şi condiţiilor de viaţă în cadrul socialului în general: a bunurilor materiale, spirituale, politice, a statutelor şi relaţiilor sociale, a puterii..." autorul ne atenţionează să nu-1 examinăm decât în continuă schimbare şi evoluţie, de la o etapă la alta - a apariţiei, devenirii, funcţionării, dezvoltării, instituţionalizării, transformării. Numai parcurgând aceste etape, interesul capătă succesiv trăsăturile proprii de conţinut, însuşirile ce-i lipsesc, deşi nu sunt excluse unele abateri.

Acest fapt, după cum observă, pe bună dreptate, V. Saca, necesită anumite precizări, corecţii în stabilirea semnificaţiilor de conţinut al etapelor pentru a evalua adecvat valoarea interesului în integritate, a diagnostica cu claritate manifestările lui generale şi particulare în vederea obţinerii unor bunuri, avantaje concrete.

29

Această reliefare de interese are loc, mai ales, în perioada campaniilor electorale.

Media, în special televiziunea, îşi îndeplinesc funcţia de integrare globală a unei naţiuni, în perspectiva sa cognitivă, întărind, recreând şi organizând reprezentările colective.

Campania electorală se prezintă în mass media ca o secvenţă privilegiată a construcţiei realităţii politice la care contribuie toţi actorii, în funcţie de rol, resurse şi interese. În campaniile electorale se ciocnesc trei grupuri de interese: 1. interesele actorilor politici (concurenţi electorali) - partide, blocuri şi formaţiuni electorale, candidaţi independenţi; 2. interesele mass media, ca o formă specifică de manifestare; 3. interesele electoratului care sunt orientate spre acumularea informaţiei şi a mesajelor pentru participare la alegeri. Apreciind interacţiunea actorilor politici în campania electorală ca fiind de factură comercială, desfăşurată pe criteriile concurenţei de piaţă, D. Pop are tot temeiul să determine cele trei părţi „contractante" ale tranzacţiei: politicienii, presa şi publicul. Drept urmare, procesul electoral devine în sine un proces comercial, de „vânzare într-o singură zi".

Examinarea sumară a configuraţiei interesului fiecărui element al triadei: actor politic / concurent electoral - mass media - public / electorat sugerează că actorii politici trebuie să tindă ca să obţină un anumit echilibru pentru a-şi prezenta platforma, pentru a-şi „proiecta" interesele politice, pentru a fi într-o concurenţă reală şi echitabilă cu ceilalţi agenţi electorali. Alegerea nu este uşoară. Este semnificativă constatarea, în acest sens, a lui D. Fisichella: „Este oare suficientă competenţa pentru a decide asupra scopurilor?

Nu se relevă oare acestea, în cea mai mare parte, la opţiuni valorice, la opţiuni civilizatoare, până şi la consideraţii metafizice şi, în definitiv, la pasiuni, pozitive şi negative? Iar setea de dreptate, invidia, dragostea, dorinţa victoriei, ura, gustul libertăţii, spiritul servil constituie oare îndemnuri, atitudini şi motivări pe care competenţa le-ar putea cu adevărat substitui şi anula în cadrul jocului complex al relaţiilor de putere şi al relaţiilor sociale?". În cartea sa Societatea cucerită de comunicare B. Miege cercetează trei tipuri de interes mediatic al actorilor politici: 1) Actorii politici trebuie să-şi înnoiască în permanenţă „dispozitivele de figurare", elementele de reprezentare, astfel ca să-şi confere o mai bună vizibilitate. Politicianul 30

trebuie să ştie să-şi aleagă lozincile, sloganul, imaginea, cuvintele, stilul, comportamentul în funcţie de fiecare categorie a posibilului public. Oamenii vorbesc diferit, au interese şi necesităţi diferite, astfel, actorul politic va prezenta, după cum notează G. Thoveron, „înaintea programului sufletul. După afişul fizicului, afişul caracterului"; 2) Pregătindu-se pentru discursul public, actorul politic urmează să identifice locurile, împrejurările, ocaziile, în care el ar putea evolua fără ajutorul corpurilor intermediare. La alegerile prezidenţiale din 1996 în Republica Moldova M. Leviţchi, candidat la postul de preşedinte al ţării, miza pe pătura cea mai săracă a populaţiei, care avea nevoie de acţiuni de binefacere, pe care ea le şi propunea. Dar faptul că la întâlnirile ei cu alegătorii prin satele pline de noroi, se îmbrăca foarte luxos, iar la dezbaterile televizate venea cu mulţi „consilieri", i-a ştirbit esenţial din imaginea pe care şi-o propunea publicului electoral; 3) Comunicarea pretendenţilor la putere trebuie să fie orientată asupra definirii situaţiei concrete politice şi spre atragerea prin mass media a partizanilor acesteia.

Actorii politici stabilesc temele şi problemele pentru dezbateri în spaţiul public mediatic numai după ce cunosc bine interesele, trebuinţele, necesităţile şi obiectivele cetăţenilor-electorali. Dar chiar şi cunoscându-le, politicienii, de obicei, nu se grăbesc să contrapună propriile interese, doleanţele adevărate. Pentru ei principalul este ca prin mass media să-şi realizeze cât mai reuşit imaginea, chiar dacă interesele lor adevărate vin în contrapunere cu conţinutul şi configuraţia acesteia. Pentru actorii politici este deja important faptul apariţiei la ecranul televiziunii, transmiţând în subconştientul alegătorului imaginea sa politică şi mai rar cea a individului, omului, cetăţeanului.

Deci, actorul politic întotdeauna caută, mai întâi de toate, să fie recunoscut, individualizat ca apoi să ocupe un loc în sistemul de valori al electoratului. El se construieşte pe sine şi, în acelaşi timp, construieşte un micro-univers politic („obiectul politic"), pe care îl doresc să-1 vadă indivizii-alegători, având tendinţa ca aceştia, conştient ori inconştient, să-1 recunoască în cele din urmă ca reprezentant al unei ideologii, ca mesager al unor interese pentru care ar putea pleda publicul la momentul scrutinului.

Incontestabil, actorul politic5 urmează să cunoască (pentru a le manipula cu succes) interesele publicului. El trebuie să spună lucruri care trimit la posibila realizare a acestor 5

BONDREA, A. Opinia publică, democraţia şi statul de drept. Bucureşti: Editura

Fundaţiei „România de Mâine", 1996, pp. 92-94.

31

interese. Şi în acest caz conţinutul mesajului, orientat spre interesele publicului, poate „declanşa" o conduită dorită prin intermediul unei stări interioare (trezirea interesului).

Este vorba doar de o conduită de căutare a satisfacerii interesului. Veritabila explicaţie constă în starea latentă a acestui interes al publicului.

Determinarea la justă valoare a intereselor politice şi de grup este importantă pentru actorul politic, care se orientează în constituirea mesajului electoral sau a discursului politic în general. Vorbim, însă, de interesul politic al maselor, manifestat în campaniile electorale, deoarece anume în cadrul acestora el se proiectează într-o formă activă şi pregnantă. Anume în cadrul procesului de legitimare a puterii se creează o situaţie când „actorul şi obiectul pot să se schimbe cu locurile". În condiţiile unui regim democratic şi ale unui stat de drept, actorii puterii devin concomitent, în dependenţă de factorul democratic, obiect, deoarece guvernaţii pot căpăta anumite pârghii de actor ce le permit să influenţeze pe cei ce guvernează, să controleze activităţile lor. Acest control devine decisiv în ziua alegerilor, când guvernaţii devin actori (agenţi) în exclusivitate, factori de decizie cu împuterniciri excepţionale de a legitima pentru perioada mandatului viitorii actori ai puterii şi a configura structura ei.

Iată de ce în relaţia actor (subiect) - mass media - public (obiect), cel din urmă, pentru a face alegerea în mod conştient şi cât mai obiectiv, trebuie să posede maximum de informaţie despre actorul politic. De volumul şi calitatea informaţiei, de veridicitatea ei, de accesul la orice referinţă privind actorii politici-concurenţi electorali, depinde în cele din urmă şi conturul valoric al echipei de guvernanţi. Conceptul plena potestas permite ca reprezentantul ales al puterii să aibă drepturi depline de a stabili obligaţii în numele comunităţii, şi ca aceste obligaţii să fie respectate de toţi cetăţenii.

Dar pentru a-i delega actorului politic asemenea drepturi, publicul trebuie să se convingă că discursul politic al actorului este responsabil politic, este în stare să mobilizeze indivizii pentru a realiza obiectivele, a aduna eforturile comunităţii în jurul intereselor actorilor (grupurilor de actori), care în urma acţiunilor politice ar deveni realitate. Veridicitatea, adevărul promisiunilor electorale, pronosticurile, obiectivele propuse pentru o perioadă anumită depind de autoritatea celor care le lansează, de promotorii cuvântului politic.

Dacă admitem, cum menţiona P. Bourdieu, că viitorul în jurul căruia se discută atât de mult, depinde de voinţa şi de acţiunile colective, apoi ideile-forte ale actorului, ca să genereze asemenea acţiuni, trebuie să fie neapărat veridice. Numai în acest caz viitorul, 32

proiectat în aceste idei (concepţii, programe, lozinci, platforme, promisiuni etc.) poate deveni realitate, adevăr. Iată de ce sociologul francez formulează postulatul, că în politică in concreto a spune înseamnă a face.

Este evident, că interesele publicului de a cunoaşte totul despre actorii politici se confruntă de tendinţa acestora de a prezenta numai părţile atractive ale activităţii lor, a camufla cele defavorizante, creând astfel mituri, imagini false despre personalităţile şi comportamentul lor, despre adevăratele lor interese. Acest lucru este realizat de mass media şi prin mijlocirea lor. În literatura de specialitate s-a menţionat deja, că interesele mass media se manifestă ori în contextul relaţiilor cu sfera politicii, ori autonom. În cadrul perioadei incipiente a procesului de tranziţie, menţionează V. Moraru, mass media, care şi-au descoperit capacitatea de a stimula dezbaterea publică, mai mult decât atât, de a o direcţiona şi de a o influenţa, şi-au asumat rolul tot mai ademenitor pentru ele de actor politic, căruia i-au imprimat pe parcurs diferite nuanţe, autopostându-se fie în calitate de arbitru, fie de mentor, fie de coordonator al opiniei publice. Asistăm, de fapt, la un proces în continuă dezvoltare de „mediatizare a politicii", când evenimentele, fenomenele politice se transferă într-un spaţiu (câmp) simbolic al media. Prin mass media politica devine publică, datorită presei publicul află care este imaginea actorilor politici (partide, lideri, grupuri).

Dezbaterile publice vizând probleme de interes general (sau de grup, pentru a fi adus la judecata comunităţii) nu pot avea sorţi de izbândă dacă auditoriul nu are pregătirea necesară, inclusiv un nivel respectiv de cultură politică. Un public de masă puţin pregătit poate recepta mesajul discursului doar parţial sau rămâne în general străin de conţinutul acestuia.

Mesajele transmise prin mass media nu ating decât în mică măsură indivizii luaţi izolat sau cel puţin nu-1 antrenează, decât cu puţine excepţii şi bulversări considerabile. Un telespectator, care asistă la o confruntare între doi politicieni la micul ecran nu-şi va modifica deloc intenţia de vot la sfârşitul acestei dezbateri, în afară de cazul în care el aparţine grupului indecişilor. „Convertirile" sau schimbările de atitudine sunt rare în acest sens.

Acest fenomen găseşte o explicaţie la specialistul în domeniul marketingului politic din SUA D. Winter. El afirmă, că interesul alegătorilor faţă de un om politic denotă nu atât tendinţa de a face cunoştinţă cu programul şi concepţiile sale, cât mai ales dorinţa de a se 33

familiariza cu aspectele particulare ale vieţii lui. în acest fel se manifestă necesitatea omului de rând de a raporta persoana şi viaţa sa la viaţa particulară a celor ajunşi pe „olimpul politic". Aproape în unison cu această opinie se înscrie afirmaţia privind personificarea intereselor politice, economice şi sociale, când are loc nu confruntarea acestora, nu competiţia dintre platforme, programe, idei politice, dar „ciocnirea liderilor".

Personalităţile „strâmtorează" în mass-media dezbaterile programatice 6, fondul de idei al platformelor este substituit prin detalii „picante" din viaţa personală a vedetelor politice, prin scandaluri şi ritualuri, prin mitizarea actorilor politici. Stilul cursiv, lamentar sau cvasiagresiv îşi ating până la urma ţelul - din politică este eliminată însăşi categoria de contradicţie, de conflict de interese politice, care rămân voalate de frazeologia goală a diferitelor promisiuni, asigurări, constatări şi intenţii „de a colabora cu toate forţele democratice şi sănătoase". Publicul, ca şi cel teatral, se contopeşte cu actorii politici şi pierde capacitatea de a analiza ideologiile partidului, concepţiile lui politico-sociale . Cu alte cuvinte, zi de zi, urmărind astfel de „dezbateri", spectatorul, individul este privat de posibilitatea de a-şi manifesta libertatea voinţei, responsabilitatea de cetăţean, care trebuie să facă o alegere conştientă. în asemenea cazuri satisfacerea intereselor politice ale publicului este în mare măsură periclitată prin „absenteism" la scrutin ori prin modificarea intenţiilor adevărate ale alegătorilor.

Ori, trebuie să reieşim din faptul, că auditoriul ştie, în fond, nu totul, cum i se pare, dar „numai ceea ce i se spune" ori „apucă" să afle, lumea obţine prin mass media un nou simţ". Acest simţ porneşte, credem, de la înţelegerea subconştientă a faptului, că procesele politice nu pot fi gestionate în afara comunicării politice. Aceasta nu poate avea loc decât prin apelul la media. Iar în mass media dispare hotarul, şi aşa invizibil, dintre actorii politici şi public, dintre subiect şi obiect, contopindu-se, transformându-se unul în altul în această lume a virtualului.

Prin opţiunea pentru un anumit organ de presă, post de radio sau televiziune, pentru o emisiune sau alta individul, împărtăşind concepţia liberală a raportului „mass media-sfera politică", după cum aprecia D. Pop „âşi transferă o parte din autoritatea publică asupra acestor media preferenţiale, ca în cazul de participare directă la procesul electoral".

Apreciind presa de partid, în faza incipientă a tranziţiei, drept una care permitea să reprezinte în mod major eforturile partidului şi propria lui imagine, V. Moraru,dar şi alţi cercetători, consideră, însă, că la etapa actuală dezvoltarea presei de partid are mai puţine 6

PETCU, M. Sociologia mass media. Cluj-Napoca: Dacia, 2002, p. 76.

34

perspective.

Jurnaliştii acestor media sunt preocupaţi nu atât de informarea veridică a publicului, ci de furnizarea unor discursuri prin optica interpretativă, determinată de linia de partid, de interesele acestuia şi de promovarea implicită a acestora. „Mai degrabă presa partinică (şi partizană, adăugăm noi) a devenit un instrument de dialog (nu rareori incisiv şi agresiv) cu alte forţe politice". Această idee este susţinută de V. Moşneaga, care califică fenomenul ca o „deformare a realităţii politice" în presa de partid. În realitate, putem vorbi despre existenţa mai multor publicuri în câmpul mediatic autohton, unde se confruntă mai multe realităţi, mai multe adevăruri, mai multe interese.

Pe acest fundal deseori se constată, că presa din arena de luptă pentru grupări şi partide politice se transformă în participant politic propriu-zis, uneori activând independent în calitate de iniţiator şi organizator al luptelor politice sau, cel puţin, executor ingenios.

Dar şi în acest caz, cum menţiona C. Brin, mass media, datorită „poziţiei sale favorabile în domeniul jurnalismului politic reuşesc să-şi satisfacă interesele şi preferinţele personale sau ale patronilor atunci când e vorba de acoperirea spaţiului politic. Jurnaliştii sunt cointeresaţi să demonstreze un comportament asemănător cu cel caracteristic unei „curse de cai", subliniază autoarea.

Aşadar, pe lângă rolul de mediere între interesul politic de grup şi interesul publicului, mass media tot mai insistent îşi promovează imaginea de actor politic de sine stătător. Independenţa lui este, bineînţeles, relativă, deoarece el nu poate acţiona în afara, ci anume în limitele câmpului politic cu actorii determinanţi, pomeniţi mai sus şi în sistemul de relaţii politice adecvate realităţii.

Odată recunoscând că mass media, utilizând intenţionat mesajele, în mare parte de fabricaţie proprie, pot influenţa acţiunile şi comportamentul actorilor politici, deci schimba realitatea, uneori în mod revoluţionar, n-avem decât să acceptăm, se pare, ideea constituirii unui nou model al raporturilor dintre câmpurile politic şi mediatic, în care ultimului i se rezervă un rol din ce în ce mai impunător. În concluzie, drept caracteristice raportului interese politice - relaţii politice pentru perioada de tranziţie se reliefează două tendinţe preponderente. Un vector presupune unitatea de interese ale individului, grupurilor, comunităţii (consensului) în atingerea anumitor obiective social-politice în cadrul întregului stat (interese naţional-statale). Ca sistem de interese şi valori el include în sine celelalte sisteme, subsisteme de interese, 35

subordonându-le la anumite niveluri.

Cel de-al doilea vector în evoluţia corelaţiei intereselor politice presupune disocieri, rupturi, uneori ireparabile, politice şi sociale, litigii, care implică actorii politici la discursuri ireconciliabile, iar ca o variantă lugubră a noncorelaţiei (conflictului) poate apărea războiul.

Manifestându-se în câmpul politic, care este arena nu numai a înfruntării ideilor şi ideologiilor, opiniilor şi aspiraţiilor, dar şi cea a acţiunilor, energiilor, capacităţilor indivizilor, interesele politice sunt nu numai mediatizate, propulsate, monitorizate, dar şi personificate de mass media, care apar tot mai insistent şi deseori în calitate de actor politic autonom.

Totodată ele apar în calitate de instrument de legitimare politică a actorilor, deoarece în afara presei actorilor politici le este foarte dificil să transmită auditoriului mesajul discursului lor pentru a fi receptat şi susţinut.

Din arenă de luptă, care doar pune la dispoziţie actorilor întregul arsenal mediaticpersuasiv de care dispune şi asigură un echilibru al confruntărilor, supraveghind respectarea „regulilor jocului", mass media se transformă într-un participant politic propriu-zis care uneori nu numai că încalcă aceste norme, acceptate de actorii politici, dar vine în arenă, impunând insistent propriile canoane, opţiuni şi proiecte.

36

CAP. III – Reprezentarea şi interpretarea intereselor politice în mass-media

3.1. Dimensiunile proiectării mediatice a interesului naţional Raporturile dintre singular, particular şi general sunt obiectul unui interes sporit în ştiinţa politică. Cetăţeanul, dincolo de limitele vieţii private (relaţiile de muncă, familie, satisfacerea necesităţilor fiziologice şi intelectuale, asigurarea unui statut social) se implică volens-nolens şi într-un sistem complicat de relaţii publice, care duc imanent la anumite transformări, conştiente şi conştientizate de totalitatea sau marea majoritate a indivizilor din societate, la relaţii complexe cu diferite grupuri, cu societatea, cu statul şi autorităţile lui. Încă Aristotel în Politica afirma că omul în esenţa sa este o „fiinţă politică" (zoon politikon). Spre sfârşitul secolului XVIII filozoful şi istoricul scoţian D. Hume în eseul „Că politica ar putea fi redusă la ştiinţă" (That Politics May Be Reduced to a Sience), apoi în Istoria Angliei notează că politica nu este doar o problemă de personalităţi, remarcând, totodată, că acţiunile oamenilor contribuie substanţial la interesele generale ale societăţii şi omenirii.

Schiţând configuraţia unei societăţi ideale, R. Owen în Noua lume morală construieşte şi un nou sistem de relaţii între individ (singular) şi societate, stat, naţiune (general). într-un dialog improvizat din lucrarea pomenită mai sus autorului i se pune întrebarea: „Când individul poate în cea mai mare măsură să contribuie la fericirea omenirii? Atunci când interesul său privat este în contradicţie cu interesele societăţii ori în cazul când toate interesele lui coincid şi se contopesc cu interesele societăţii?".

R. Owen îşi formulează poziţia, în felul următor: „când toate interesele individului şi societăţii se identifică asemenea unei familii". Dacă, însă, renunţăm la aspectele utopice ale viziunii socialistului englez, nu putem să nu fim de acord cu acest adevăr - o societate de tip democratic, o naţiune, un stat nu pot exista şi funcţiona în normalitate, dacă lipseşte factorul coagulator al intereselor tuturor cetăţenilor, interdependenţa intereselor individului, grupurilor, societăţii (statului) în general.

Paradigma democratică postulează un concept al interesului general, conform căruia interesele particulare (adică ale părţilor) nu sunt contrare şi alternative, ci,

37

dimpotrivă, constitutive, înţelegându-se prin aceasta că interesele particulare contribuie în mod potenţial la constituirea interesului general. J. Habermas accentuează că anume politica este acel mediu, care în mod firesc solidarizează cetăţenii unei comunităţi, care apriori descoperă recunoaşterea reciprocă a drepturilor şi intereselor fiecăruia dintre ei. însuşi procesul democratic, subliniază autorul, făcând trimiteri la concepţiile „liberale", are misiunea de programare a statului în interesele societăţii. Astfel, unul din rolurile primordiale ale statului de drept, o funcţie a sa fundamentală este anume de reprezentant şi apărător al intereselor naţionale.

Pentru a determina locul, rolul şi funcţiile mass media 7 în acest sistem de relaţii şi interese social-politice (private, particulare, generale), punând accentul în acest compartiment pe cel de la urmă, este necesar, mai întâi de toate, să precizăm, în linii mari, conţinutul şi paradigmele intereselor naţionale. în acest sens, pornim de la o formulă, acceptată de mai mulţi analişti, susţinută şi de V. Saca în lucrarea sa, de „stat-naţiune". în viziunea politologului „conceptul de stat-naţiune este nucleu sistemic, în jurul căruia se profilează şi evoluează întreaga ierarhie relaţional-valorică. în acest context termenii „stat" şi „naţiune" se află într-o corelaţie evidentă, uneori chiar fiind utilizaţi într-o formă interschimbabilă".

Profilarea intereselor naţionale este determinată de mulţi factori: economic, politic, social, demografic, sociologic, istoric, informaţional. Interesele naţionale, ca termen este asociat încă din secolul XIX cu calificativele „securitate naţională", „interese supreme", „interese vitale", care au substituit cele de „demnitate" şi „onoare naţională", proprii politicii personificate de suveran a epocii dinastice. În perioada celor două războaie mondiale şi cea a războiului rece interesele naţionale au obţinut echivalentul de „putere", vectorul politicii de stat fiind orientat nu numai spre apărarea securităţii sale, a naţiunii proprii, dar mai mult - la justificarea agresiunilor militare împotriva altor state. Astfel, numai după fondarea ONU în 1945 în lume au avut loc peste o sută de războaie, protagonişti fiind chiar membrii acestui forum internaţional, fondat în mod special ca un instrument al menţinerii păcii.

Practic, nu există punct geografic, unde în această perioadă, nu s-ar fi manifestat „interesele naţionale" ale marilor puteri. SUA în Coreea şi Vietnam, în Caraibe şi America Latină, în Afganistan şi Iraq; URSS în Ungaria, Cehoslovacia şi Afganistan; China în Tibet şi Vietnam; Turcia în Cipru; Israel în teritoriile ţărilor arabe vecine.

7

LULL, J. Mass media, comunicare, cultură. O abordare globală. Oradea, 1999, p. 59.

38

În baza studierii materialelor din presa occidentală (CNN, Reuters, AFP, BBC, Washington Post, Financial Times, New York Times, The Gardian ş.a.) în perioada conflictului din Iugoslavia, M. Palmer ajunge la concluzia că jurnaliştii, aceşti producteurs de la copie prin transmisiuni în direct sau comentarii proprii, interviuri cu militari şi diplomaţi, atacanţi şi atacaţi, operând astfel incizii în realitatea din regiune, prezentând-o eventual hiperpericuloasă pentru democraţia occidentală în cazul când evenimentele ar fi putut derula în afara scenariului elaborat de Washington, au manipulat, de fapt, opinia publică ducând-o cât mai departe de adevăr şi realitate. Presa franceză justifica bombardamentele NATO în Kosovo, calificând intervenţia drept „chatiment equitable de la violation des droits de l'homme et du genocide". În acest sens geopolitica este integral „acoperită" de media.

Cercetătorul V. Saca examinează interesul naţional (ca o expresie a intereselor în devenire ale diverselor naţionalităţi, grupuri etnice în limitele unui stat) separat de cel general-statal (interesul macropolitic al societăţii în ansamblu). Mai mult chiar, el investighează divergenţe serioase între interesul naţional şi interesul general-statal, care au loc în unele ţări din spaţiul postsovietic. Autorul lucrării de faţă aplică sintagma „naţionalstatal" în sens integrator, unitar, punând semne de egalitate între elementele creează confuzie şi derută până şi la aprecierea cursului evoluţiei social-statale curente, fără a mai vorbi de o perspectivă istorică îndepărtată.

Problemele intereselor naţional-statale sunt tratate pe larg în studiile politologice din ultimii ani. Obiectivul acestor cercetări a fost formulat concis de V. Beniuc: „Toate programele, activităţile practice, concepţiile politice, economice, educaţionale, realizate din diverse sfere ale activităţii individuale şi sociale, toate genurile de interese de grup sau individuale - urmează să fie dirijate conştient spre consolidarea statului".

Am detaşat conceptual interesele afirmării şi consolidării identităţii statale ca un nucleu al intereselor politice generale, dat fiind faptul că la etapa tranziţională, în viziunea noastră, nu există un alt obiectiv politico-ideologic mai marcant, decât promovarea doctrinei statale. în acest sens, restabilirea integrităţii teritoriale, stabilitatea, consensul naţional-etnic, reformarea eficientă a economiei, dezvoltarea şi perfecţionarea instituţiilor democratice, fiind elemente constituante ale acesteia, rămân a fi, totuşi, derivate ale ei.

Stabilitatea politică şi socială nu constituie sintagme abstracte.

Ele trebuie examinate într-un context istoric real, dar, evident, în cadrul unor relaţii 39

dialectice de transformări şi evoluări cantitative şi calitative. în societăţile de tranziţie, caracterizate prin emergenţa sistemului politic, lipsa economiei de piaţă şi a societăţii civile, stabilitatea poate fi atinsă, după cum arată cercetătorul P. Fruntaşu, doar atunci când interesele diferitelor grupuri vor coincide, ceea ce nu înseamnă că ele trebuie să fie identice. Aceste interese pot fi contradictorii, ba chiar aflate în confruntare, dar echilibrul şi, prin urmare, stabilitatea între grupurile sociale devine posibilă în cazul prevalentei coincidenţe de interese.

Mass-media, racordându-se la interesele generale, pot contribui la susţinerea procesului de stabilitate în societate, şi, dimpotrivă, orientându-se la interesele politice (economice, sociale) înguste de grup, sunt în stare să provoace destabilizarea parţială (temporară) sau generală (totală), inclusiv animozităţi, dezintegrarea unor sisteme politice şi chiar prăbuşirea lor.

A devenit clasic exemplul revoluţiei române din decembrie 1989 şi rolul televiziunii în acest proces. Practic, începând cu 22 decembrie lumea întreagă putea vedea o revoluţie transmisă în direct. Publicul din ţară şi de peste hotare nu avea să ştie atunci că multe dintre cadrele de la Timişoara erau „fabricate" şi însăşi revoluţia anticeauşistă era „fabricată" în studioul 4 al Televiziunii Române. Dar cotitura istorică s-a produs, şi ţara a fost şi ea, de rând cu alte state din Europa Centrală şi de Est, cuprinsă în „ciclonul tranziţiei", cum a remarcat mai târziu Z. Brzezinski. În perioada conflictului de pe Nistru, mass media de pe un mal şi de pe celălalt erau într-o competiţie acerbă, aţâţând spiritele, tirajând în paginile publicaţiilor, la microfoane şi la ecrane ură, intoleranţă, mizantropie.

Tocmai fenomenul responsabilităţii8 (sau lipsei acesteia) mass media, jurnaliştilor, care, de rând cu politicienii, au fost atunci în măsură să stingă procesul confruntărilor şi nu să-1 provoace, să creeze premise pentru stabilitate şi nu destabilizare, ar constitui, credem, un obiect de studiu fundamental pentru politologi, cât şi pentru medialogi. Presa, ca şi elitele politice de atunci, putea contribui la evitarea conflictului, putea bloca dezvoltarea lui exagerată, dacă ar fi manifestat pe deplin competenţă şi profesionalism.

Mass media, angajate în reproducerea anumitor interese de grup, sau exprimând interesele geopolitice ale unor forţe politice sau puteri de stat, difuzează din start materiale cu un pronunţat caracter instigator şi destabilizator. Iată cum este prezentată la HTB 8

BERTRAND, C.-Jean (coord.). O introducere în presa scrisă şi vorbită. Iaşi: Polirom, 2001, pp. 55-60.

40

reţinerea de către autorităţile din Osetia de Sud a unui grup de soldaţi ai forţelor Ministerului de Interne al Georgiei. În jurnalul televizat din 24 iunie 2004 sunt arătaţi prizonierii capturaţi stând îngenuncheaţi într-o piaţă mare a oraşului cu mâinile la ceafă. în jur populaţia din oraş, în linişte, îi priveşte ca la menagerie.

Această scenă de umilinţă este fortificată de operator prin câteva prim-planuri demonstrând ura şi revolta în ochii reţinuţilor. Apoi se repetă cadrele, reprezentându-i pe captivi mergând în rând unul după altul cu mâinile sus, împreunate la ceafă. Şi comentariul prezentatorului: „Aceste imagini asociativ amintesc osetinilor de parada victoriei de la Moscova, când anume aşa treceau prizonierii fascişti...". După acest subiect nu e greu de ghicit reacţia poporului georgian.

Dincolo de aspectul manipulatoriu al acestui exemplu, am vrea să menţionăm forţa puternică de impact a mass media asupra actelor deciziţionale, fie că e vorba de politică, economie, relaţii internaţionale sau stabilitate socio-psihologică la nivel de ţară. Interesele politice naţionale pot fi, deci, modelate. Ele sunt amplificate in corpore de mass media cu potenţialul ei persuasiv. Ele pot provoca actorii politici la nişte acţiuni nepolitice, neconstituţionale. Mass media sunt gata să programeze cvasirealităţi care ar putea arunca popoare şi chiar omenirea după limitele unei normalităţi.

Devine limpede, că interesele naţionale generale (politice, economice, sociale, culturale) au un suport valoric esenţial. Lipsa acestuia în societăţile de tranziţie creează mari dificultăţi, deoarece neavând o orientare în formă de valori şi idealuri generalnaţionale, valorile ce se formează în cadrul maselor sunt dificil de identificat cu interesele naţionale ale statului în general. Actorii politici sunt chemaţi să asigure unitatea socială în jurul acestor valori. P. Ţuţea preciza în acest sens că este vorba de unitate în diversitate, nu uniformizare mecanică, ceea ce înseamnă că ordinea politică este bine clădită; nu este adică posibilă o autonomie a valorilor, care ar însemna anarhie şi haos. Toate valorile: religioase, morale, politice, estetice etc. trebuie contemplate organic, împletite armonios în întregul naţional. Aceste valori, idealuri, criterii de acţiuni şi comportament, constituie în linii mari ideologia politică, ceea ce reprezintă „ansamblul relativ structurat al ideilor care, prin originea şi funcţia lor, exprimă, într-o formă sau alta, direct sau indirect interesele, aspiraţiile şi ţelurile politice ale unui anumit grup social".

Deci, prin ideologie politică trebuie înţelese acele teorii, concepţii şi idei, care sunt elaborate, promovate de anumite organizaţii şi partide politice. Ea este prezentă, în mod 41

coerent şi simbolic în discursurile actorilor politici. Ideologia politică are drept scop influenţarea cetăţenilor, a corpului social pentru a soluţiona problemele fundamentale ale societăţii, cum ar fi exercitarea puterii, structura şi funcţionalitatea sistemului economic, principiile de organizare ale vieţii sociale, norme şi valori ale comportamentului grupurilor şi indivizilor.

Odată ce ideologia politică caracterizează ansamblul de concepţii, idei, teorii, despre societate şi transformarea ei, al unui grup anumit, putem oare vorbi despre o „ideologie naţional-statală"? Ori, dacă vorbim despre o ideologie statală (a statului) ea cuprinde unele valori, idei, concepţii, care nu se „înscriu" în ideologia unui partid sau formaţiune social-politică. Şi, viceversa, nu toate viziunile şi ideile unui grup sau altul politic pot deveni valori naţional-statale de principiu.

Pornind de la experienţa regimurilor totalitare, unde ideologia are funcţia de a servi sistemul de relaţii dintre grupurile elitei politice şi restul masei neelitare, având rolul de singura doctrină politică oficială, acceptarea necondiţionată a acestei noţiuni în realitatea noastră ar însemna cel puţin o acţiune anticonstituţională. Acest lucru ar presupune şi alinierea tuturor concepţiilor, ideilor, teoriilor, viziunilor politice la una singură, cea oficială, privilegiată de stat, celelalte fiind negate sau chiar interzise. Utilizarea acestei noţiuni ar putea trezi neînţelegeri şi ambiguităţi, mai ales în contextul respectării principiilor democraţiei şi ale pluralismului politic şi de opinii.

Iată de ce în sensul totalităţii de valori, criterii, idei, concepţii, credinţe, ce conturează adevăratele interese generale ale populaţiei unui stat, tot mai des este aplicat termenul generalizator de idee naţională sau idee statală. La constituirea ei ar putea să-şi aducă contribuţia nu numai elita puterii, dar şi alţi „producători ai formelor simbolice, în primul rând mass media". Dacă ideologia politică reprezintă interesele de grup ale puterii pentru a asigura funcţionalitatea instituţiilor sale, ideea naţională uneşte mai multe grupuri de interese, joacă un rol integrator şi mobilizator în societate, marginalizând, în consecinţă, însăşi ideologia politică.

Fiecare popor, fiecare naţiune are nevoie de o idee integrativă, coagulativă a tuturor cetăţenilor. în anii „marii depresii economice" pentru America, preşedintele ei Franklin Delano Roosevelt s-a adresat către naţiune cu o expunere clară a noului curs al guvernului şi oamenii au înţeles ce trebuie să facă şi cum vor trăi în continuare. Astfel a fost realizat planul de reforme „New Deal", care a scos ţara din criză, avansând-o în primele rânduri ale statelor lumii.

42

Unul dintre primii economişti din România Dionisie Pop Marţian (1829-1865), fiind preocupat ca poporul ţării sale să realizeze un progres social esenţial, să atingă o treaptă pe care o merită, evitând dominaţia străină, a înaintat la mijlocul secolului XIX deviza „Prin noi înşine!", care s-a bucurat de sprijin larg din partea maselor.

Nu numai sloganele electorale pot uni o naţiune pentru o scurtă perioadă de timp.

La fel ca şi valorile patriotismului, demnităţii naţionale, trecutului istoric glorios, realizărilor în domeniile învăţământului, ştiinţei, culturii, sportului etc. Mass media poate să contribuie ca unii cetăţeni să depăşească „complexul de inferioritate" al culturii politice, să nu se stingherească manifestându-şi sentimentele de patriotism, credinţă, fidelitate faţă de idealurile naţionale. Debarasarea de stereotipurile ideologiei comuniste trebuie să fie însoţită de un complex educaţional bine gândit şi eficace. Nu este suficient a scrie cu majuscule cuvintele „Patrie", „Popor", „Neam".

Locuitorul se simte legat de toate interesele ţării, ca şi cum ar fi ale sale. Se mândreşte cu gloria naţiunii, are sentimentul, că în succesele acesteia regăseşte propria lui contribuţie şi se mândreşte cu ea; se bucură de prosperitatea generală de pe urma căreia trage foloase. Ceea ce resimte el faţă de patrie este analog sentimentului pe care oamenii îl poartă familiei lor (...)". Mass media exercită o acţiune de integrare a indivizilor în totalitatea de convingeri, atitudini şi cunoştinţe general acceptate.

Prin media are loc procesul de socializare a indivizilor. în raport cu alţi agenţi socializatori - şcoala, părinţii, biserica, mediu - mass media incorporează transmiterea ideologiilor dominante.

3.2. Implicaţiile mass media în realizarea intereselor politice de grup Am menţionat deja că interesele politice, care se manifestă prin satisfacerea necesităţilor de repartiţie a bunurilor, se coagulează în interese de grup (partide, formaţiuni, comunităţi, uniuni etc.) din multiple interese particulare, individuale. Ori, interesele individuale nu pot fi realizate decât canalizându-le în interese de grup, care se află într-o stare de perpetuă confruntare, competiţie cu celelalte interese de grup

43

(neformale sau instituţionalizate), prezente în societate într-o perioadă istoric concretă. în această confruntare fiecare grup îşi alege modalităţile sale de comportament, nu rareori având scopul nu atât de a avea acces la repartizarea bunurilor, cât de a supravieţui.

Scriitorul şi omul politic ceh Vaclav Havel, unul dintre fondatorii "Cartei 77", care a pus începutul conştientizării democratice est-europene cu mult până la 1989, a expus o istorie, după părerea noastră, profund semnificativă, în eseul Puterea celor care nu deţin puterea.

Este vorba despre un negustor de zarzavaturi, care a pus în vitrină, de rând cu legumele pentru vânzare şi lozinca "Proletari din toate ţările, uniţi-vă!" El a făcut acest lucru pentru a supravieţui într-un sistem autoritar comunist, împrumutând sloganul ideologic al statului - partid pentru a construi din el un paravan de protecţie, pentru a comunica astfel cu puterea, câştigându-i loialitatea şi toleranţa pentru o perioadă de timp.

Acest personaj publicistic este, de fapt, un prototip al unor mari grupuri de oameni ale căror interese politice în relaţiile cu puterea într-o societate concretă de atunci, erau de a protesta metaforic, asemenea negustorului, sau deschis, cum au făcut-o autorul eseului şi mulţi alţi disidenţi din ţările spaţiului comunist.

Ei au pregătit alternativa regimului totalitar - arhitectura democratică a societăţii unde oamenii pot nu numai interacţiona liber şi independent de opţiunile sau deciziile factorului politic de putere, dar şi au puterea reală de a influenţa în mod deschis şi legitimat aceste decizii şi acţiuni. Mai mult decât atât. Numai în condiţiile unei societăţi democratice este posibilă apariţia şi dezvoltarea pe bază de concurenţă, a unor multiple obiective, idealuri, proiecte, concepţii de dezvoltare a societăţii, numai democraţia protejează libertatea manifestărilor intereselor şi oportunitatea realizărilor acestora.

A fost accentuat anterior că interesele indivizilor - sociale, economice, politice, estetice etc., nu pot să se manifeste decât exteriorizându-se, încadrându-se în spaţiile respective - social, economic, politic, religios, cultural etc., acceptând regulile de joc ale acestor terenuri, cum le numeşte P. Bourdieu, asociativ cu cele sportive.

Consimţind această competiţie, oamenii doresc să-şi realizeze fiecare propriile sale interese. Anume pe aceste "terenuri" (spaţii, câmpuri) şi are loc agregarea (gruparea, coagularea) intereselor în continuare ca interese de grup. Are loc procesul de legitimare a transmiterii intereselor individuale anumitor grupuri, asociaţii, partide, organizaţii, forumuri, federaţii. Aceste interese de grup, ca şi în cazul intereselor generale, nu se pot 44

constitui în afara mass media. în câmpul mediatic unde au loc schimburile, competiţiile, fluxurile de idei, idealuri, griji, nevoi, preocupări, intenţii şi obiective ale indivizilor, structuraţi deja în anumite grupuri, apar viziuni, concepţii, opţiuni, care sensibilizează publicul şi-1 "îndeamnă", pentru atingerea unor scopuri concrete, la instituirea de structuri formale ori neformale.

Materialele obiective din presa şi televiziunea americane din anii '70 ai secolului XX despre faţa adevărată a războiului în Vietnam au adus la declanşarea unei mişcări naţionale pacifiste cu ramificările ei structurale în teritoriu. Deci, mass media americane au contribuit din plin la agregarea intereselor participanţilor la mişcările pacifiste din ţara respectivă, la instituţionalizarea lor.

Indiscutabil, din punctul de vedere al unei singure persoane agregarea intereselor proprii cu cele ale altor cetăţeni poate reprezenta o strategie, o modalitate reuşită de a maximaliza avantajele politice prin combinarea forţelor cu alte forţe şi atingerea în acest fel a unor obiective convenite în comun.

Autorii Dicţionarului de analiză politică examinează acest proces sub raporturile sistemic şi funcţionalist.

Din punctul de vedere al celui dintâi, agregarea de interese este un mijloc de a edifica un consens în sprijinul unor alternative de politică publică specifică, îngustând evantaiul de imperative ce trebuie convenite în output-uri de sistem.

Cât priveşte abordarea funcţionalist-structurală, agregarea de interese este tratată ca fiind una din funcţiile input de bază, îndeplinite în cadrul unui sistem politic.

Pentru analişti, teren de investigaţii constituie atât relaţiile dintre interesele individului şi interesele de grup, cât şi aspecte ale identităţii cetăţeanului, care nu se poate maturiza decât pe baza identităţii de grup şi a identităţii grupului ca atare, care apare ca o manifestare a intereselor indivizilor şi o necesitate a procesului istoric, se dezvoltă, se transformă, se asociază şi disociază cu alte grupuri limitrofe sau distanţate conceptual, se reproduce sau dispare din câmpul politic.

Purtând povara vechii mentalităţi, ieşite din sistemul totalitar, fronturile naţionale, sindicatele libere, uniunile profesionale, organizate în spaţiul socialist, în primii ani de tranziţie, erau nu altceva decât nişte structuri "aşezate în jurul centrului aparatului puterii şi creând iluzia existenţei a numeroase instituţii democratice clasice, în cadrul cărora cetăţenii se pronunţă şi iau decizii. De multe ori cetăţenii nici nu-şi dau seama, că limitele intereselor de grup, la care ei aderă, dimensiunile valorice ale acestora sunt stabilite de 45

elitele de la putere, care oricând pot manipula cu ele într-o direcţie ori alta.

Astfel,

în

Hotărârea

Activului

Mişcării

Democratice

pentru

Susţinerea

Restructurării din 24 august 1988 se spune, că Mişcarea "a fost concepută ca o modalitate de participare nemijlocită a maselor largi populare la transpunerea în fapt a cursului strategic al partidului şi această mişcare trebuie să reunească majoritatea covârşitoare a oamenilor muncii din republică. Astfel ea va deveni un front al electorilor uniţi în jurul ideii de reînnoire a societăţii pe baza principiilor cu adevărat leniniste şi socialiste".

De menţionat, în contextul subiectului de studiu, varietatea grupurilor de interese, incluzând cele aparent spontane, temporare, în mare măsură neorganizate (mitingurile, demonstraţiile, manifestările de stradă), cele de interese non-asociative şi asociative, primele fiind private de continuitate în structură şi organizare, de mijloace şi posibilităţi permanente pentru articularea intereselor, ultimele, deşi au o anumită structură organizatorică, exprimând anumite interese particulare.

Atenţia noastră însă a fost orientată preponderent spre analiza grupurilor instituţionale de interese. Tocmai aceste grupuri reprezintă terenul principal al manifestărilor mediatice, iar procesele convergente dintre elitele politice, partidele, grupurile şi fracţiunile parlamentare, autorităţile de stat şi de partid, pe de o parte, şi mass media, pe de alta, determină, în consecinţă, tabloul multispectral al relaţiilor dintre cele două câmpuri - politic şi mediatic.

Transformările social-politice din ţările post-totalitare, având unele trăsături comune, au evoluat, totuşi în mod diferit. Consideraţiile lui Ph. Schmitter, ale lui V. Moşneaga şi V. Saca conturează caracterul specific al acestor schimbări. în Cehoslovacia, de exemplu, procesul tranzitoriu, după Schmitter, a pornit când partidul comunist a pactizat cu Forumul civic, convenind asupra strategiei transformării sistemului.

O situaţie similară poate fi observată şi în Rusia, Ucraina, alte ţări postsovietice, unde procesele politice se manifestă doar la "nivelul de sus", asigurând interesele elitei politice şi eliminând din câmpul politic masele largi, "de jos".

Puterea, ca şi mai înainte, dar sub alte forme, camuflate, încearcă, în fond, să ţină poporul, adevăratul purtător al suveranităţii, mai departe de pârghiile şi acţiunile politice publice. Firesc, elita niciodată benevol nu-şi va limita suveranitatea, şi atât timp cât puterea nu va fi supusă unui control eficient din partea maselor, poporul riscă mult mai mult cu suveranitatea sa decât elita politică.

46

Studiind societatea moldovenească din acest punct de vedere, cercetătorul român D. Dungaciu rezumă că aici elitele (...) se luptă pentru resurse (politice, simbolice, sociale, culturale etc.), dar nu reuşesc să structureze politic spaţiul public al Republicii Moldova.

"Pentru că deciziile depind de oameni şi nu de proiect, starea de indecizie şi de imprevizibilitate se va accentua. Nu există proiecte politice coerente în dialog, ci, mai ales - cu câteva excepţii - persoane şi grupuri de interese. Societatea civilă nu funcţionează, pentru că partidul de guvernământ nu ia în considerare (şi) exprimările acesteia în chestiunile de importanţă capitală. El decide şi apoi încearcă să pună căluş vocilor care nu se conformează. (...)

O lume politică reală nu s-a constituit încă, nici în ceea ce priveşte dialogul, nici în ceea ce priveşte luarea deciziei. Este o societate în care domină puterea, nu politica". Ori, de aici derivă concluzia în direcţia democratizării, că, independent de unele performanţe ale societăţilor de tranziţie, acestea nu sunt decât nişte democraţii formale, "imitative".

O caracteristică a intereselor de grup într-o societate pre-democratică este instabilitatea, efemeritatea lor. Speculând pe aspiraţiile şi nevoile oamenilor, mai ales în campaniile electorale, apare o "ciupercăraie" de partide şi formaţiuni politice, care se manifestă cu emfază, al căror succes se bazează pe publicitate şi pe conformism social, politic şi ideologic, şi care nu au alte calităţi decât zgomotul pe care îl produc, prin accesul la mass media în cazul când au "sacul cu bani".

A. de Tocqueville demasca egoismul şi caracterul meschin al partidelor mici din America anilor '30 ai secolului XIX, aprecieri actuale şi oportune până în zilele noastre. înflăcărarea le este întotdeauna rece, limbajul este violent, dar demersul e timid şi nesigur. „Marile partide răscolesc societatea, - spunea Tocqueville, cele mici o agită; unele o sfâşie, celelalte o corup; primele o salvează, punând-o uneori în mişcare, celelalte o tulbură întotdeauna fără folos". Aceste false grupuri au false interese şi, prin urmare, şi o falsă autoritate. Imediat după alegeri ele ori dispar, dizolvându-se în partidele majoritare de la putere, în cazul când au trecut pragul electoral, sau, fiind în lista perdanţilor, dispar de pe arena politică în general până la următorul scrutin.

Cu siguranţă, oricare ar fi circumstanţele, interesele de grup (instituţionalizate, de presiune, lobbystice) se manifestă cu pregnanţă doar în câmpul mediatic. Discursurile dintre grupuri pot avea loc doar în mass media consumatorilor.

47

Apariţia şi dezvoltarea la începutul şi mijlocul anilor '90 a presei de partid, fenomen benefic pentru consolidarea pluralismului politic, a societăţii civile, ca un criteriu al maturizării democraţiei în România s-au dovedit nestatornice. Tentaţia partidelor politice din România de a avea propriile mass media este explicabilă. Ele constituie pentru partide o resursă notorie de legitimare şi de influenţă politică. Toate aceste publicaţii, "practic fără excepţie, manifestă ambiţii de a se prezenta drept ziare naţionale". În Germania în 2000 apăreau 389 de cotidiene cu un tiraj de 28,5 mil. exemplare, 25 de săptămânale cu un tiraj de 2 mil. exemplare, 852 reviste "publice" cu un tiraj de 130,7 mil. exemplare, 1090 ediţii de specialitate cu tirajul de 17,7 mil. exemplare. La începutul celui de-al treilea mileniu în RFG au fost înregistrate 39,16 mil. emiţătoare de radio şi 34,72 mil. televizoare.

D. Fisichella constată, că dacă, pe de o parte, politica integrează şi asociază, pe de altă parte, ea exclude: în acest sens relaţia politică este o relaţie "închisă", care include amicii, dar îi exclude pe acei ce nu fac parte din acea comunitate determinată, atribuindule, de aceea, calitatea de străini, plasaţi dincolo de hotarele fizice şi afective ale grupului, şi incluzându-i, prin urmare, în aceeaşi categorie cu inamicul, virtual sau real, la modul concret ori cel puţin potenţial.

Termenul "străin", de obicei, este modelat într-o structură asimetrică, când "noi" suntem buni, patrioţi, consecvenţi, oneşti, conciliabili, iar "ei" sunt răi, antipatrioţi (mancurţi), inconsecvenţi, tâlhari, mafioţi, ireconciliabili. Dar, odată acceptând că în lume nu există nimic în afara "binelui" şi a "răului" (în politică are loc o personificare "hiperbolizată" a acestor fenomene), care nu admit semitonuri, atunci, conform acestei logici, cataclismele sociale care au avut loc în secolele trecute şi în primii ani ai acestui veac, sunt nu numai explicabile, dar şi inevitabile.

Acceptând în continuare această viziune fatalistă, pornind de la faptul că lumea este simplă, segmentată în două părţi - bine şi rău, atunci devin inutile şi procedurile democratice, inevitabil complicate şi eventual greoaie. Ori, în acest caz apar inutile şi activităţile politice, acţiunile actorilor politici pentru construirea unei societăţi democratice.

Să fi avut dreptate oare Emil Cioran, acest promotor al filosofiei "disperării", când afirma, că "cine nu ştie a urâ cu pasiune n-are instinct politic"?! În societăţile totalitare lozinca "Cine nu este cu noi, este împotriva noastră" separă dintr-o dată cetăţenii în oameni care gândesc corect (amici) şi cei cu mentalităţi perimate 48

(inamici). Delimitarea dintre cele două categorii este strictă şi nu acceptă nici o derogare, nici o interpretare. Pentru a da măsura corectă lucrurilor "corecte", tot ce este "bun" şi permis se regăseşte în imaginea conducătorului. Tot ce este "rău" provine din afară. În propaganda comunistă o asemenea practică era marcată prin diferite campanii împotriva disidenţilor, oamenilor de cultură şi ştiinţă - A. Saharov, A. Soljeniţân, B. Pasternac, A. Ahmatova, I. Druţă etc, care gândeau altfel decât concepea conducerea totalitară. În romanul său de anticipaţie socială 1984 scriitorul englez George Orwell, prezentând ororile maşinăriei propagandistice într-un regim totalitar, bazat pe Ură faţă de toţi cei care gândesc altfel decât Partidul şi conducătorul acestuia Marele Frate, marchează starea de coeziune ideologică şi extaz în comportamentul maselor, obsedate de intoleranţă şi violentă faţă de tot ce este "străin".

Neîndoielnic, o altă situaţie constată societatea democratică: în cadrul regimului democratic, subliniază V. Moraru, relaţiile politice nu sunt determinate de o astfel de dihotomie, ci presupun posibilitatea existenţei unui dezacord şi a unei opoziţii în raport cu deţinătorii puterii, fără ca opozanţii să fie consideraţi în mod obligatoriu inamici. în acest sens, dihotomiei amic / inamic îi este preferată dihotomia amic / adversar, în care al doilea termen îl vizează tocmai pe cel, care îşi exprimă dezacordul şi se expune. În acest context, remarcăm că D. Fisichella face referinţă la terminologia aplicată în Roma Antică, unde inamicus este cel, căruia îi purtăm ură şi ranchiună personală, care este considerat străin şi hostis, duşman public, cel cu care intrăm într-un război public, un război al opiniilor în cadrul discursului public.

Interesele mass media (pentru a-şi menţine imaginea şi a nu reduce numărul de consumatori ai producţiei informative) sunt de a menţine "spiritul de luptă" de interese ale grupurilor politice şi de a le aţâţa şi mai mult. Imaginea negativă persistă în toate publicaţiile, la toate emisiunile informativ-publicistice de la radio şi televiziune. Pentru putere, toţi cei care nu împărtăşesc politica ei ori au o atitudine critică faţă de unele aspecte ale acesteia - sunt duşmani care doresc dispariţia acestui stat, urzesc comploturi împotriva regimului legitim în stat.

Mass media în realizarea intereselor politice de grup utilizează multe alte tehnologii şi procedee manipulatorii cum ar fi cea a "decapitării", presupunând denaturarea şi defăimarea imaginii liderului, sau cea a "combinării eclectice" (identificării absurde), când sunt asociaţi în mod artificial şi neargumentat doi sau mai mulţi actori politici ai opoziţiei, 49

atribuindu-le aceeaşi platformă ideologică şi comportamentală pentru a-1 discredita pe cel mai puternic.

3.3. Comportamentul mediatic vis-a-vis de pluralismul de interese ale publicului Într-o societate democratică nimeni nu impune populaţia să citească ziare şi reviste, să asculte radioul, să privească televizorul ori să „navigheze" în Internet. Analfabetismul, inclusiv cel politic, chiar autismul nu constituie careva crime sau restricţii sociale.

Necesitatea de informaţie poate apare la un individ şi poate completamente lipsi la celălalt.

Astăzi, când are loc un proces mereu crescând de „inflaţie informaţională", odată cu cantitatea ei enormă în câmpul mediatic, unele grupuri de oameni, având anumite interese, se orientează spre o categorie de media, alte grupuri recurg la alte surse de informare.

Omul fiind purtătorul anumitor interese, inclusiv politice, ori în lipsa deplină a acestora, poate renunţa, în genere, la vreo sursă oarecare instituţionalizată media şi să se informeze „din gură în gură" despre cele ce se întâmplă în localitate sau în lume. Există, însă, o altă categorie de oameni, care doresc să cunoască totul - de la mecanismul ascuns al elaborării actelor legislative de către puterea reprezentativă, până la procesele ce au loc în „găurile negre" ale Universului, de la secretele de stat, conspirate, conform legii pentru o anumită perioadă de timp, până la cele mai mici amănunte intime din viaţa VIP-urilor din ţară şi de peste hotare, de la cauzele dispariţiei dinozaurilor şi până la starea ecologică a râului din localitate.

Evident, în societatea modernă, care este o societate complexă, fiecare individ, după cum indică D. Fisichella, aparţine mai multor grupuri, acoperă şi exercită, deci, mai multe roluri. „Este alegător în rolul său de cetăţean, are un rol în familie, aparţine unei comunităţi teritoriale, are un rol de credincios (ori, invers, ţine de categoria ateiştilor), este angajat la serviciu (dar poate deveni şomer), poate lucra în industrie, în sfera serviciilor, în agricultură, poate desfăşura o muncă autonomă ori subordonată, cu funcţii diriguitoare ori executive, poate fi înscris ori nu într-un partid, poate fi membru al sindicatelor, poate să ia parte la activitatea asociaţiilor culturale, sportive, recreative, să participe la acţiunile uniunilor profesionale etc.".

50

Raportul mass media - individ, mass media - spaţiul public (publicul, totalitatea de consumatori ai producţiei mediatice) are trăsăturile sale distinctive, corelate la tipul de societate. Pentru regimul totalitar mass media statale - de partid difuzau un singur mesaj pentru întreaga societate. în condiţiile unei societăţi democratice, bazată pe pluripartidism şi pe economie de piaţă este vorba nu numai de un singur mesaj, ci de o multitudine de discursuri. Ori, în această societate în permanenţă se produc, apar, se manifestă şi se realizează, institualizându-se apoi în structura sistemului politic existent, un complex întreg de interese. Presa trebuie să ţină cont de o asemenea realitate şi să ofere publicului diverse mesaje „individualizate".

Această selectivitate impune mass media căutarea aşa numitei populaţii utile sau populaţii ţintă (s.a.). Dar în acest caz şi consumatorii, fiind atraşi de relaţiile de piaţă mediatică, caută „marfa" care îi interesează cel mai mult. Uneori în acest „supermarket" individul poate găsi marfa solicitată, alteori cetăţeanul poate fi sustras de la intenţiile sale iniţiale prin oferta unei alte producţii. Oricum, şi într-un caz, şi în celălalt, dacă într-un market comercial posibilitatea de a consuma mărfurile expuse în vitrină depinde şi de bugetul cumpărătorului, apoi în piaţa mediatică, mai ales dacă vorbim de presa electronică, selecţia în mare măsură este subordonată bugetului de timp al persoanei.

Interesele politice (economice, sociale, culturale, educativ-formative şi a.) ale indivizilor, fiind atât de diverse şi multidimensionale, nu-şi găsesc o proiectare mediatică rectilinie, uniformizată, acest lucru fiind în esenţă imposibil.

Unii analişti sunt de părere, că oamenii niciodată nu consumă şi nici nu transmit unii altora formule cazone, lozinci, imnuri slugarnice, adresate autorităţilor. în cercul lor, în grupul lor (formale sau neformale) oamenii îşi povestesc ceea ce consideră important (şi nu ceea ce prezintă mass media drept semnificativ), ceea ce le reprezintă interesele.

Mass media prezintă interes numai în acea măsură în care ele furnizează conţinuturi, ideologeme şi fapte (motive) (s.a.) pentru „trăncăneala" maselor. Aceste mesaje trezesc interesul maselor doar în cazul când evenimentele, fenomenele, faptele transmise sunt „dramatizate" şi „dramaturgizate", cu alte cuvinte, dacă ele au fost transformate de media într-un subiect interesant şi accesibil pentru omul de rând anecdotă, scandal, scenariu, mit, orice altă varietate a dramaturgiei social-politice.

Publicul are nevoie de senzaţii, susţin o bună parte dintre medialogi şi jurnalişti. în goana lor după public, mass media, indubitabil, „produc" evenimente senzaţionale, care, în 51

fond, sunt o denaturare a imaginii realităţii. Un producător occidental de televiziune în acest context a declarat fără jenă: piaţa mă forţează să caut şi să demonstrez senzaţii josnice: ce rost are să arăt un preot, care îi îndrumă la bine pe oameni -aceasta este banal; dacă însă mi-ar pica undeva un preot care a violat o fetiţă, ori şi mai bine un băieţel, ori şi mai bine - o bătrână, aceasta ar trezi interes, şi eu caut în lumea întreagă asemenea senzaţii.

Este incitant, se pare, punctul de vedere al lui P. Bourdieu în această problemă.

Disensiunea dintre presa pentru senzaţii şi presa pentru informare — afirmă profesorul francez, este o reproducere a opoziţiei dintre cei care fac politică în acţiuni, discursuri şi concepte, şi cei, care i se subordonează, între opinia validată şi opinia supusă acţiunii.

Distincţia este la fel ca cea dintre arta complexă şi arta uşoară, dintre erotism şi pornografie (...).

Odată ce intenţiile, gusturile, interesele publicului pentru mass media sunt deseori diferite de ofertele patronilor sau producătorilor media, apare necesitatea reglementării acestor relaţii. Asemenea proces în societăţile democratice este dirijat de un cadru legislativ adecvat şi de regulile de joc ale pieţei mediatice. Pornind de la teza lui J. Ellul (Les propagandes, 1962) că radioul, televiziunea şi publicitatea pot fi puse în serviciul unei forme de „viol psihic" asupra indivizilor, cercetătorii G. Lochard şi H. Boyer consideră necesară existenţa unui contract general, care ar acoperi mai multe contracte de comunicare.

Din punctul de vedere al obiectivelor comunicative specifice ele pot fi: a) contracte de informare, care îmbină ţinta informativă cu cea de seducţie a publicului. Unele posturi teleradio (CNN, LCI, EuroNews, BFM) sunt consacrate în exclusivitate informaţiei; b) contractul de comunicare publicitară, fiind animat de o ţintă factitivă (declanşarea actului de cumpărare) şi care se sprijină pe ţintele de seducţie, persuasivă, şi evident, informativă; c) contractul de divertisment. Manifestându-se în presa scrisă prin foiletoane, jocuri şi cuvinte încrucişate, el a căpătat o importanţă considerabilă în televiziunile generaliste, care şi-au însuşit din nou o paletă foarte diversificată de genuri ludice (jocuri), ficţionale (seriale, talk-show-uri) sau jucând între universurile „factuale" şi cele „ficţionale" (realityshows).

52

Adepţii concepţiei impactului marginal al mass media asupra publicului9, susţinând cum că mass media, ca obiect, ca emiţător (sau mijlocitor) al mesajului nu influenţează subiectul (publicul rămâne pasiv receptând mesajul doar ca un spectator), ori „publicul este o masă pasivă care necesită să fie orientată în mediul înconjurător cu ajutorul informaţiei" găsesc un contraargument puternic, după părerea noastră, în teoria uzurilor şi gratificărilor. Analistul american J. Lull în cartea sa Mass media, comunicare, cultură. O abordare globală, explică această concepţie în modul următor: „ (...) oamenii folosesc (s.a.) activ mijloacele de informare în masă pentru a gratifica (s.a.) anumite

necesităţi

omeneşti particulare. În locul întrebării: ce le fac mass media oamenilor, adepţii acestei teorii construiesc de fapt o altă întrebare: ce fac oamenii cu mass media?

Citind presa, oamenii pot afla lucruri care generează comportamentul lor cotidian.

Datele meteo sugerează cum să se îmbrace, informaţia bursieră - ce acţiuni să întreprindă în afaceri, recomandările poliţiei rutiere - alegerea itinerarului, sfaturile culinare sau ale medicului îi recomandă anumite predilecţii gastronomice ori măsuri de protecţie sanitară, în scopuri practice informaţia mass media este utilizată de individ atunci când este vorba de studierea pieţei imobiliare sau a forţei de muncă, a serviciilor şi a ofertei culturale şi de divertisment (afişe teatrale şi cinematografice, repertorii concertistice etc.).

Cât priveşte sfera politicii, este greu de închipuit persoane care în mod conştient îşi modifică interesele politice, alegerea sau obiectivele lor politice, care iau o decizie politică în afara impactului mass media.

Analizând relaţiile mass media — public, s-a stabilit că procesul de influenţă a presei asupra conştiinţei sociale decurge în felul următor: mass media, înteracţionând cu publicul, influenţează modul de a gândi, procesul de determinare a necesităţilor, nevoilor, intereselor indivizilor. Odată format, acest sistem de interese, inclusiv politice, începe să influenţeze, la rândul său, modul de alegere a sursei mediatice din care persoana se va informa în continuare, pentru a-şi satisface necesităţile şi interesele. Determinarea mass media ca sursă de informare duce la stabilirea unor relaţii dependente ale individului de politica editorială, de ideologia şi conţinutul organului de presă preferat.

Indivizii folosesc mass media în relaţiile lor cu instituţiile publice, autorităţile de stat, conducerea politică. Apelând la organele de presă pentru soluţionarea diferitelor 9

PETCU, M. Sociologia mass media. Cluj-Napoca: Dacia, 2002, pp. 97-98.

53

situaţii litigioase, personale sau de grup (abuzurile birocratice, tergiversarea executării deciziilor autorităţilor, conflictele cu angajatorii etc.), indivizii constată faptul, că mass media, în virtutea funcţiei lor (şi) de actor independent vor propulsa rezolvarea acestor probleme. Or, aici este şi câştigul presei care, mediatizând asemenea cazuri şi soluţionând problemele (sau numai scandalizând opinia publică în jurul lor) în favoarea consumatorilor (cititori, radioascultători, telespectatori), determină menţinerea şi fortificarea publicului, extinderea acestuia. De aici şi concluzia despre două funcţii de bază ale mass media în raport cu publicul: (1) să furnizeze programe publicului; (2) să furnizeze public agenţiilor de publicitate.

Evident, auditoriul media nu coincide şi nici nu poate acoperi câmpul mediatic, deoarece interesele indivizilor faţă de informaţie, după cum am spus mai sus, sunt diferite.

Fiecare dintre ei preferă o anumită sursă de informaţii. în anii '90 ai secolului trecut, în urma unei investigaţii în SUA, s-a demonstrat că pentru 62 % de americani principala sursă a noutăţilor este televiziunea, ziarele - pentru 56 %, radioul - 13 %, revistele — 9 %, şi doar un procent din americani află noutăţile din comunicarea interpersonală.* Televiziunea are aici o poziţie predominantă. Zilnic în faţa televizorului între orele 20.00 şi 21.00 se aşează aproximativ o sută de milioane de americani. Reportajele „speciale" în probleme stringente sau scandaloase sunt vizionate de la 75 la 80 milioane de telespectatori.

Peste 90 procente din americani au aflat despre asasinarea lui J. Kennedy şi încercarea de asasinare a lui R. Reagan din transmisiunile televizate nu mai târziu de 60 minute de la eveniment. Dezbaterile televizate dintre candidaţii Kerry şi Bush la alegerile din noiembrie 2004 în SUA au fost urmărite de peste 90 milioane de americani.

Interesul politic, (şi) interesul faţă de politică, într-o formă accentuată, nu sunt proprii decât unui număr redus de indivizi, mai ales în perioadele de stabilizare a instituţiilor democratice, de dezvoltare a societăţii civile. În Franţa, de exemplu, actualmente, în prim plan apar aşa probleme ca educaţia tineretului, protecţia culturii naţionale împotriva invaziei celei străine, situaţia migraţională ş.a.

Acest fenomen nu este caracteristic, desigur, campaniilor electorale, când actorii politici generează noi idei, concepţii, standarde sau le revigorează pe cele vechi de dezvoltare a societăţii, utilizând în aceste scopuri câmpul mediatic, iar cetăţenii, fiind dispuşi să legitimeze conştient pentru un nou termen puterea, analizează acţiunile actorilor 54

politici, încearcă să coreleze interesele acestora cu propriile interese.

O asemenea explozie a activismului politic a avut loc în toate ţările posttotalitare în primii ani de detaşare de la regimul vechi. Actorii politici (noi şi vechi), mânaţi de irezistibila dorinţă de a se face cunoscuţi publicului pentru a-1 cuceri şi a se urca pe scara puterii, au ajuns la concepţia că politicul trebuie să aibă prioritate în toate domeniile, în special în mass media. Prezenţa masivă la radioteleviziune, în presa scrisă a actorilor politici, a problemelor politice (mai mult a lozincilor şi promisiunilor, sloganelor şi stereotipurilor) a devenit principiul şi criteriul de bază ale aprecierii activităţii conducerii TV. Singurul criteriu de judecată era cât timp s-a acordat la ora de maxim interes unui miting politic, unei demonstraţii, unei luări de cuvânt în parlament. Aici era interesul actorilor politici, dar şi interesul mass media, care se vedea în rolul de „creator al istoriei" şi de ce nu - se complăcea în acest rol.

Oricât ar fi mass media de importante pentru fiecare individ în parte, adevărata lor importanţă, după cum vedem, trebuie căutată la nivel general, la nivelul interesului public, nivel la care se conturează trei aspecte independente: democraţie, libertate de expresie şi pluriformitate. În raport cu acest nivel şi vom examina principalele însemne ale interesului manifestat în câmpul mediatic al raportului mass media - interes public.

Mass media participă la construcţia democraţiei. Procesul democratic nu poate evolua în afara unei prese libere, la fel cum mass media nu au un alt mediu pentru dezvoltarea lor nestingherită, stimulantă, decât democraţia şi instituţiile ei. Pentru profilarea intereselor nu numai ale elitei politice, actorilor politici, autorităţilor publice, dar şi pentru promovarea, răspândirea valorilor, tendinţelor, aspiraţiilor, intereselor publice sunt necesari cel puţin doi factori: (1) prezenţa democraţiei şi (2) mediatizarea în cadrul unor discuţii publice a acestor interese, teme, subiecte de interes general. Ori, acest ultim factor nu poate fi împlinit decât de mass media. Dacă acţiunile politice s-ar concentra numai în jurul intereselor particulare ale actorilor politici (persoane sau grupuri), atunci jocul politicii ar fi grozav de indiferent pentru interesul general, ar fi chiar foarte periculos. O asemenea situaţie continuă să se menţină în societăţile tranziţionale chiar şi la mijlocul primului deceniu al mileniului trei. Ori, încă la începutul secolului trecut T. Maiorescu, în calitatea sa de om politic, menţiona necesitatea de „democraţie între ideea de interes general şi între concesiunile ce trebuie să se facă 55

intereselor particulare".

Presa are posibilităţi incomensurabile de asigurare a unor dezbateri publice largi.

Caracterul unidirecţional al mass media, când informatorul transmite mesajul, iar receptorii, transformaţi „în turmă" doar consumă pasiv aceste informaţii, poate fi depăşit de media însele, apelând la dezbateri, în cadrul cărora participanţii încearcă să atingă anumite puncte de tangenţă, să ajungă la înţelegerea şi conturarea interesului general. în cadrul unor asemenea dezbateri se obţin anumite compromise, se evaluează şi se echilibrează concesiile fiecărui actor, se încearcă a stabili o anumită paritate de interese ale grupurilor şi indivizilor implicaţi în dezbateri. În consecinţă, are loc evoluarea intereselor de la nivelul micropolitic la cel mezopolitic şi macropolitic, determinarea şi formularea unor obiective politice practice în dezvoltarea societăţii.

Desigur, şi alte teme actuale ar putea constitui subiecte pentru dezbaterile publice, la care oamenii, în ciuda reticenţelor paternaliste dominante în spaţiul posttotalitar, inclusiv în ţara noastră, ar putea să propună opţiuni constructive, ce ar constitui, în fond, expresia voinţei şi opiniei naţionale. Astfel ar deveni „publice", ale publicului, anume acele probleme care reprezintă unitatea intereselor lui: locul şi rolul învăţământului, ştiinţei şi culturii în societate, utilizarea eficientă a sectorului public (în economie, administraţie, sfera socială), dezvoltarea statului de drept şi a instituţiilor democratice, societatea civilă şi asigurarea evoluţiei ei, atitudinea faţă de trecut şi moştenirea materială şi spirituală, dezvoltarea liberă şi multilaterală a cetăţeanului (drepturile şi obligaţiunile lui), asigurarea egalităţii în drepturi a femeii şi încadrarea ei mai activă în societate şi altele.

Presa creează stereotipuri - modele de comportament, care pot avea impact pozitiv sau nociv asupra dezvoltării unor aspecte ale vieţii social-politice, care pot consolida populaţia, dar o pot şi dezbina, învrăjbi, confrunta.

Consecinţele sociale ale „blitz-transformărilor" macroeconomice în Rusia în anii '90 ai secolului trecut, formulate de premierul de atunci E. Gaidar: „nu este nimic grozav dacă o parte din pensionari va muri, în schimb societatea va deveni mai mobilă" sau concepţiile intolerante ale lui V. Jirinovschi, formulate de la tribuna Dumei de Stat, gen „comuniştii trebuie împuşcaţi zi de zi", evident bulversează societatea, propulsând-o chiar spre pista unei conflagraţii civile. Nu mai puţine pagube aducea reglementării situaţiei în Cecenia sloganul, difuzat de media, al lui D. Dudaev „Bărbatul fără armă e un bărbat fără onoare", stimulând acţiunile partizanilor partidului războiului în această regiune a Rusiei.

56

Aşadar, presa trebuie, mai întâi de toate, să devină un element de „intelectualizare" a lumii sociale, care ar conduce la depăşirea „analfabetismului politic" al populaţiei şi încetăţenirea unor valori comportamentale demne de o viaţă civilizată. În procesul de „formare" a publicului, chiar dacă mass media, conform unor analişti, în contextul varietăţii şi diversităţii intereselor, nu poate pretinde la rolul absolut de element unificator, un imperativ al funcţionării lor într-o societate democratică a fost şi rămâne responsabilitatea juridico-morală faţă de conţinutul mesajelor transmise.

Mass media formulează şi direcţionează, structurează şi evaluează interesele sociale, politice, economice, culturale ale cetăţenilor. Presa sporeşte valoarea socială a unei idei, concepţii, a unui interes sau sistem de interese şi devalorizează altele. Ea socializează anumite interese individuale, considerându-le oportune la momentul dat şi pentru mediul dat. Sau invers, poate ignora unele interese obiective generale, încercând să le substituie, să le muşamalizeze etc.

Este cunoscut doar, menţionează V. Saca, că interesele fiecărei comunităţi se constituie în baza intereselor membrilor acesteia, or, ele nu se limitează doar la o sumă simplă, deoarece în procesul interacţiunii indivizilor are loc elaborarea interesului comunităţii ca tot întreg. „Aceasta ne face să credem, - marchează savantul, - că sensul real al interesului social tranzitoriu, deşi reflectă probleme arzătoare - privatizarea proprietăţii, activitatea de muncă, şomajul, achitarea restanţelor salariale, liberalizarea şi creşterea preţurilor, asigurarea şi echitatea socială etc. - are un caracter social limitat, în preponderenţă cu preocupări ale unui social individual neasociat sau slab organizat în comunităţi sociale. În aşa fel apare un interes social cu efect dublu: cu insuficienţă de socializare individuală, pe de o parte, şi cu insuficienţă de omogenizare grupală, pe de altă parte. De aici autorul conchide că, dat fiind dificultăţile determinării gradului de socializare a interesului social, apar adversităţi şi în determinarea legăturii lui cu interesul politic.

Mass media de cele mai multe ori apelează la interesele sociale ale publicului larg pentru a reliefa anumite interese politice ale puterii sau a denigra activităţile oponentului politic, mai ales în campaniile electorale. În urma unor cercetări efectuate de studenţii Facultăţii Jurnalism şi Comunicare, în luna aprilie 2004 s-a ajuns la concluzia, că din întreg volumul de emisie social-politică la TV, doar 16 % revine tematicii sociale, dintre care mai mult de jumătate poartă un subtext 57

politic evident. Ori, anume sfera socială, nevoile, necesităţile constituie fondul intereselor majorităţii cetăţenilor. De aici şi importanţa tot mai mare a monitorizării proceselor economice, politice, sociale, evaluările şi prognoza diferitelor variabile de transformare a politicii sociale.

Astfel, sondajele de opinie, devin un mijloc eficient al comanditarilor (celor care au realizat şi interpretat rezultatele) de a transmite prin mass media un anumit mesaj, iar presa prin acest mijloc îşi completează arsenalul propagandistic de influenţare a publicului.

Acest subiect ne interesează doar în măsura în care mass media realizează o acţiune dublă - difuzează rezultatele sondajului realizat de instituţiile specializate şi/ori execută de sine stătător anchete, sondaje, blitz-interviuri, mai ales în campaniile electorale. Nu rareori acestea din urmă îndeplinesc anumite comenzi fie ale patronilor, fie ale actorilor politici, reflectând anumite aspecte ale realităţii, atractive pentru grupurile elitare şi cele de influenţă. Interpretarea cifrică a rezultatelor obţinute, comentarea lor apar, de obicei, la comandă în mass media pentru a-i determina pe minoritari să se gândească la valabilitatea unor convingeri neîmpărtăşite de ei pentru a-şi modifica opţiunile.

Oricum, prezentând sondajele de opinie, mass media şi grupurile de interese urmăresc scopul de a spori efectul de influenţare a publicului la luarea deciziilor, efect, calificat de P. Bourdieu, „efectul impunerii problematicii". Este vorba de problematica dominantă a puterii, preocupată de studierea mijloacelor de organizare a acţiunilor ei politice.

Mass media constituie un element esenţial al societăţii civile, demonstrând capacitatea de a provoca sau evita conflictele, contribuind în cadrul discursului la susţinerea consensului, la echilibrarea intereselor.

Cunoaştem că în activitatea politică există două forme de interacţiune - (1) conflict şi (2) cooperare.

Relaţiile politice sunt determinate de ambele forme, care nu există în stare pură ele se intercalează, trec dintr-o formă în alta, de la un nivel la altul. Actorii politici în relaţiile politice aplică un spectru larg de abordări (promisiuni, concesii, recomandări, recompense, avansuri, intimidări), inclusiv acţiuni coercitive, atunci când este vorba de acţiuni ale puterii orientate spre menţinerea status-quo-ului social sau politic. Contrar viziunilor multor teoreticieni privind dualitatea interferenţă a conflictului şi consensului, T. Hobbes şi K. Marx insistă asupra caracterului inerent al conflictului în fiinţa umană, şi raportat identic la sistemele politice. Aceasta din urmă a constituit de fapt şi baza teoretică 58

pentru concepţia „revoluţiei permanente" a lui L. Troţki.

Sub aspectul stărilor de conflict filozoful şi sociologul francez R. Aron numea democraţia „un regim „paradoxal", care tinde să obţină ordinea din conflicte şi voinţa comună din rivalitatea opiniilor.

Aptitudinea democraţiei de a rezolva paşnic conflictele, spune F. Fukuyama, este maximă atunci când aceste conflicte apar între „grupurile de interese", care au un anumit fundament pentru consens. Acesta poate include valori fundamentale comune sau reguli ale jocului. În lucrarea sa Despre democraţie R. Dahl examinează condiţiile necesare pentru consensul social-politic.

Printre ele autorul menţionează: (1) talentul conciliator al actorilor politici; (2) toleranţa sporită pentru compromis; (3) lideri, validaţi cu încrederea participanţilor la negocieri şi capabili de a aduna în jurul soluţiilor partizani ai acestora; (4) consensul cu privire la valori şi obiective fundamentale, care să fie destul de amplu pentru a se putea ajunge la pactizare; (5) identitatea naţională care să spulbere şi să descurajeze pretenţiile radicale de separare; (6) gradul de aderare la procedurile democratice care să excludă mijloacele violente şi revoluţionare. Riscăm să afirmăm că atunci când în politologia autohtonă de mai mulţi ani este studiată problema conflictelor, separându-se într-o direcţie aparte a ştiinţei politice - conflictologie, tematica consensului (politic, social, naţional, cultural, educaţional etc.) se bucură de o curiozitate investigaţională mai redusă. Împărtăşind formula lui D. Fisichella, că paradigma democratică ia în vedere faptul că „conflictul prezintă un factor constitutiv al experienţei politice", trebuie să acceptăm, că şi consensul, ori anume consensul, finalul logic şi uman al oricărui conflict, într-o societate (sau lume), bazate pe drept, este elementul integrant al politicii şi criteriul determinant al rezultativităţii ei. Iar rolul media de formator şi promotor al interesului publicului pentru politică şi putere în acest sens rămâne neclintit.

Mass media produc lideri, liderii creează media. Presa, în fond, stă la originea formării pentru public a imaginii liderilor de opinie. Datorită potenţialului ei emotiv59

persuasiv, mai ales cel al televiziunii, actorului politic i se atribuie calităţi inventate, improprii lui, dar care corespund standardelor acceptate, aprobate deja de public şi adorate de acesta10.

El vine în faţa publicului cu lozincile care corespund intereselor grupurilor majoritare din societate, apelând la sentimente naţionale, la patriotism, la grija faţă de ţară şi la prosperarea ei, la dragoste faţă de istoria neamului şi independenţa lui.

Prezenţa frecventă a actorilor politici la ecran, la radio şi în presa scrisă duce la fenomenul trecerii lor din tagma celor „străini" pentru public în categoria „ai noştri", audienţa împărtăşindu-le nu numai gusturile modei şi cele gastronomice, dar şi opiniile, convingerile, scopurile, interesele.

Atunci când mass media sunt la început de cale (şi nu numai), are loc un proces invers, dar nu mai puţin important. Publicul îşi orientează atenţia de la o media la alta numai în cazul când aceasta îi trezeşte o credibilitate sporită. Or, acest lucru poate fi obţinut şi numai prin a atrage la colaborare în presă, în faţa camerelor, a microfoanelor, lideri notorii, ale căror opinii reprezintă interesele unor straturi imense în societate.

Scriitorii deveniţi publicişti asigură renumele ziarelor la care colaborează, deci şi un tiraj mai mare al publicaţiilor, un public mai larg.

Apariţia la ecranele unui post de televiziune a unor VIP în politică, istorie, cultură, diplomaţie, religie organizează spaţii publice imense, contribuind benefic la imaginea media, programelor şi angajaţilor lor. De profesionalismul mass media depinde în ce măsură publicul va avea încredere în presă la fel şi în actorii politici, întrucât într-o societate democratică, cum spunea T. Jefferson, totul depinde de consimţământul publicului.

Mass media, activând în câmpul politic, dar şi extinzându-se în afara limitelor lui, după cum ne-am convins, nu numai reflectă, redă, transmite „copiile" evenimentelor, proceselor, realitatea din viaţă, dar şi se implică, uneori în modul cel mai activ, în determinarea vectorului evoluţiei lor.

De aici impactul lor puternic şi imanent responsabilitatea lor sporită faţă de finalităţile acestor acţiuni politice.

Racordându-se la interesele naţionale, mass media pot contribui la susţinerea şi 10

BONDREA, A. Opinia publică, democraţia şi statul de drept. Bucureşti: Editura

Fundaţiei „România de Mâine", 1996, p. 58.

60

stimularea procesului de stabilitate în societate, pot construi mediatic „arhitectura" doctrinar-simbolică a statului, promova valorile statornice ale suveranităţii, integrităţii statale, coeziunii sociale şi demnităţii naţionale. Lăsându-se pradă în exclusivitate intereselor politice înguste de grup, mass media pot să provoace destabilizare în societate, să promoveze scopuri şi idealuri false, irealiste, politic nefondate, incompatibile cu relaţiile politice existente şi interesele politice generale, naţional-statale.

Despre maturitatea profesionistă şi responsabilitatea civică a presei se poate de judecat prin atitudinea ei faţă de raportul general-particular-singular în politică. Oricare ar fi tensiunea confruntărilor intrastructurale a intereselor politice, predominante urmează a fi interesele naţionale.

Acceptând abordarea dialectică a problemei, că politica nu numai asociază, integrează, coagulează viziuni, opinii, opţiuni, valori, dar şi le respinge, le exclude, le marginalizează şi chiar le îndepărtează după o linie de demarcare virtuală, unde se află „inamicul" virtual sau real, contestăm însă crearea de către mass media a stereotipurilor de „duşman", „trădător", „nepatriot", care sunt extrapolate asupra altei sfere, decât cea mediatică. în acest caz, presa, inclusiv cea moldovenească, contrar bunului simţ, normelor deontologice ale jurnaliştilor atacă uneori persoane şi nu idei, încercând prin defăimări, tertipuri, calomnieri să discrediteze oponenţii politici ai patronilor de influenţă.

De fapt, nu are loc o „concurenţă" de idei, caracteristică unei societăţi democratice, dar o campanie propagandistă de denigrare a unui grup de interese de către altul. Astfel, competiţia de idei este substituită printr-un adevărat război psihologic intern, unde nu mai există nici reguli, nici moralitate şi care, în fond, conduce la eroziunea socială, politică a societăţii democratice.

Desigur, interesul firesc al publicului se îndreaptă spre a cunoaşte cât mai mult şi cât mai multe despre actorii politici, spre implicarea conştientă în relaţiile politice de grup, conştientizarea rolului şi misiunii fiecărui individ în procesele politice din societate.

Spre deosebire de regimurile totalitare societatea democratică, ce manifestă o multitudine de interese politice (sociale, economice, culturale, educaţionale etc.), deschide publicului „o piaţă" mare de discursuri, mesaje, concepte, informaţii, opinii, idei, care, uneori, chiar exercită un „viol psihic" asupra publicului sau publicurilor.

Este în interesul acestui public, al indivizilor, dar, incontestabil şi al actorilor politici şi, nu mai puţin important, în interesele mass media, de a asigura dezbateri largi 61

publice vizând probleme de interes general.

Realităţile democratice dictează în primul rând substituirea caracterului unidirecţional al presei prin cel bidirecţional, rezervându-i-se media un rol tot mai pregnant nu numai de arenă a discuţiilor publice, dar şi de constructor al democraţiei, de configurare a proceselor politice şi sociale, de formare, direcţionare, structurare şi evaluare a intereselor sociale, politice, economice, spirituale ale cetăţenilor, de creare a unor circumstanţe optime, consensuale, de realizare a acestor doleanţe şi interese.

Prin aceasta mass media are şanse reale să-şi atingă interesele primordiale cucerirea încrederii depline a publicului.

62

CAP. IV – Studiu de caz: Mass-media şi rolul ei în conflictul politic

4.1. Mass media în procesul realizării intereselor puterii Pornind de la constatarea cunoscută, cu valoare de axiomă, că poporul este făuritorul istoriei, iar politica este un rezultat al activităţii oamenilor, orientată spre crearea condiţiilor optimale de organizare şi constituire a modului de convieţuire, spre manifestarea plenară a orientării resurselor umane pentru satisfacerea cerinţelor, nevoilor, necesităţilor, intereselor tuturor indivizilor, apare deosebit de importantă semnificaţia naturii, esenţei şi conţinutului deciziilor pe care le iau cetăţenii pentru a legitima activităţile puterii politice.

Multitudinea şi diversitatea intereselor oamenilor, grupurilor, formaţiunilor, partidelor este un fapt real şi iremediabil. Ori, indivizii, fiecare luat aparte, sunt diferiţi.

Grupurile în care se asociază ei, la fel sunt diferite. Lumea noastră interioară, sălbatecă, prost socializată, spune D. Bougnoux, este străbătută de pulsiuni dezorientate şi de dorinţe nebuneşti.

Aceasta pe de o parte. Iar pe de alta este lumea exterioară, plină de zgomote şi de agitaţie, care se manifestă la fel de incomprehensibil. „între aceste două infinituri, la fel de haotice şi gălăgioase, conştiinţa noastră navighează pe o fâşie intermediară foarte subţire, într-un spaţiu potenţial protector sau reparator, care nu este nici exterior, nici interior, dar care echilibrează manifestările celor două lumi. în această zonă-tampon, ţesută din medieri tehnice şi din semne, fiecare individ îşi găseşte locul, identitatea şi sensul care îi sunt proprii".

Pe această „fâşie" se află şi mass media, care sunt : (1) martori ai tot ce se întâmplă în aceste două lumi şi (2) actorii acestor povestiri.

Reieşind din pluralitatea mass media într-o societate democratică, ce determină de cele mai multe ori o lipsă totală de armonie în câmpul mediatic, putem conchide, că presei îi revine un rol dificil în echilibrarea intereselor individuale, particulare, de grup pentru a

63

adopta decizii politice. Deoarece ea trebuie să ţină cont de complexitatea spaţiului subiectiv, în care se creează politica cât şi de plurivalenta spaţiului obiectiv al acţiunilor politice.

Acest rol apare şi mai complex în procesul de conservare şi (re)producere a puterii politice, când mass media îşi atribuie funcţia de arbitru al intereselor diferitelor grupuri, funcţie proprie, cu preponderenţă, puterii. în mod ideal presa exercită acest „arbitraj" pentru a servi nu interesul puterii, ci interesul public, pentru ca activităţile autorităţilor, organizaţiilor, actorilor politici să fie subordonate unui obiectiv comun, iar interesele proprii ale fiecărui actor, luat aparte, să fie aliniate la interesele şi problemele publicului. În aparenţă, interesele politice ale individului sunt „amorţite". El trăieşte în lumea sa, nu mai trebuie să se zbată pentru a cunoaşte noutăţile care îl interesează şi care îi sunt „servite calde". Dacă vrea să-şi formeze o opinie - n-are decât să facă un mic efort de a căuta şi a tria informaţiile din abundenţă. Alegându-şi ziarul sau postul de radio şi televiziune preferabile, individul este intolerant faţă de alegerea altor indivizi, ignorează lumile acestora, interesele, preferinţele, idealurile lor.

Aceste relaţii ale indivizilor cu mass media se pot modifica pe măsură ce se schimbă: (1) ei înşişi, (2) circumstanţele şi /sau (3) relaţiile lor cu ceilalţi indivizi ori cu alte grupuri de interese, la care poate adera sau de la care se poate disocia.

O persoană avansată la un post în autorităţile publice, poate să citească un alt ziar, mai apropiat de cercurile puterii, ori să urmărească alte programe de radioteleviziune. O tânără, căsătorindu-se cu un lider politic, poate să se reorienteze la mass media care îi creează imagine acestui actor sau grupului politic la care el aparţine.

Vorbind despre starea „hibernantă" a intereselor politice ale publicului, am atribuit acestui termen un conţinut convenţional, deoarece, după cum am văzut în paragrafele precedente ale lucrării, interesele politice ale cetăţeanului (interesul faţă de sistemul de relaţii cu puterea la toate nivelurile ei) se intersectează zi de zi în multitudinea de spaţii social, economic, cultural, mediatic, educaţional, ecologic etc. Autonomia dimensiunilor nepolitice într-o ţară democratică trebuie să fie respectată de toate grupurile şi atunci dimensiunea politică nu influenţează asupra centrelor de putere politică, formale şi 64

neformale, pentru ca să fie luate sau evitate anumite decizii. în caz contrar, o asemenea intervenţie este necesară şi solicitată. În cartea sa Mistica politică şi paradoxurile democraţiei I. Florea marchează, că „interesele se nasc şi sunt promovate similar „fenomenului pieţei", dintr-o luptă concurenţială, pe baza voturilor poporului, în urma cărora apare o guvernare democratică, pe care autorul o numeşte „domnia politicienilor aleşi de popor". Într-o societate totalitară institutul puterii poate oferi omului puterii totul, afară de sănătate, talent, fericire, iar ceea ce nu poate oferi, în viziunea ei, nici nu este necesar.

Puterea într-un regim totalitar este însăşi viaţa. Respectiv, înstrăinarea de la putere este pentru deţinătorii ei echivalentă cu moartea şi, de regulă, experienţa istorică ne demonstrează, nici nu e posibilă decât prin moarte.

Societatea democratică, însă, este determinată de competiţia de interese a multitudinii de grupuri, actori politici, care devine efervescentă în campaniile electorale, însoţită de tehnologii manipulatoare împotriva populaţiei, de metamorfoze ale coalizării sau disocierii actorilor politici, antrenaţi în lupta pentru guvernare. Scopul acestei competiţii (de loc simplă şi de loc onestă) este conservarea puterii, (re)producerea ei, proces la care actorul mass media joacă un rol determinant.

Experienţa politică din ultimii ani în România oferă material amplu pentru o abordare multispectrală a intereselor puterii politice orientate spre asigurarea continuităţii ei, a mecanismelor de (re)producere a ei, de transfigurare conceptuală a valorilor enunţate anterior în campaniile electorale cu scopul de a-şi păstra guvernarea. Realmente, campania electorală nici nu încetează pentru partidele de guvernământ. Chiar a doua zi după scrutin, lovindu-se de realitate, universul virtual al lozincilor şi promisiunilor din preajma alegerilor este spulberat. Şi atunci creatorii de imagine a puterii sunt nevoiţi, deseori manevrând între Scilla responsabilităţilor pentru realizarea actului de guvernare şi Haribda criticilor neostenite şi violente ale forţelor de opoziţie, să elaboreze noi tactici pentru „conservarea" puterii. în plus, scopul principal al activităţilor tuturor autorităţilor publice devine nu atât realizarea obiectivelor electorale ale învingătorului, cât asigurarea condiţiilor necesare pentru următorul scrutin. Aici interesele biruitorului sunt clare - a aplica toate mecanismele, tehnicile cele mai sofisticate şi mai adecvate situaţiilor, dar şi cele mai nononeste, perfide, maculate întru a-şi cimenta avantajele. În politică contează victoria.

65

Se consideră că in acest scop toate mijloacele folosite pentru obţinerea victoriei sunt justificate. Onestitatea şi moralitatea pentru un înfrânt politic nu mai au nici un sens. într-o societate cu valori democratice puerile cum este cea moldovenească, în asemenea cazuri, cu părere de rău, sunt mult prea viabile parabola cu leul mort care nu mai prezintă nici un pericol sau tezele doctrinare ale nazismului, expuse de H. Goering, că învingătorul va fi întotdeauna judecătorul, iar învinsul, acuzatul.

Tendinţa presei de a fi liberă a fost în toate timpurile conjugată de încercările statului de a o ţine sub control şi a o pune în serviciul guvernării. Această situaţie este asemenea unui cerc vicios, caracterizat printr-o permanentă luptă camuflată dintre aceste două forţe.

Chiar dacă mari politicieni cum au fost preşedinţii SUA T. Jefferson, care a lansat celebra sa opţiune „dacă ar fi ca eu să decid - trebuie să avem un sistem de guvernare fără a avea ziare sau ziare fără a avea un sistem de guvernare, nu aş ezita să prefer cea de-a doua posibilitate", şi J. Kennedy care considera că rolul mass media este de a feri puterea de aroganţă, au apreciat considerabil funcţiile presei în societate, totuşi au făcut aceasta nu fără a semnala şi alte „calităţi" ale acesteia.

Acelaşi T. Jefferson într-o scrisoare la 1807 vorbea despre „prostituarea presei în faţa neadevărului", constatând faptul, că „nu poţi crede nimic din ceea ce citeşti acum întrun ziar. Chiar şi adevărul se arată suspect atunci când apare plasat în acest instrument contaminat". În linii mari presa din societăţile tranzitorii post-sovietice şi post-socialiste are acelaşi comportament în relaţiile cu grupurile politice, încercând să le aducă ori să le înlăture de la putere. Dar, de exemplu, în Federaţia Rusă, Ucraina, România mass-media prin varietate de interes, proprietate, prin interferenţa cu grupuri financiare şi politice, prin orientare ideinică şi realizare artistică.

Oricum divizarea pro şi contra puterii determină completamente comportamentul de pe piaţa mediatică. Prezentând un nou subiect despre preşedintele american Reagan, el avea obiceiul să comenteze: „A fost încă o zi plină de ocazii special create pentru a face fotografii". În timpul campaniilor electorale ale M. Thatcher acesteia i se planificau în mod special situaţii şi evenimente, care nu puteau fi ocolite de către mass media - vizitează o fermă şi mângâie un viţeluş nou-născut, la o fabrică de confecţii coase o cămaşă împreună 66

cu angajatele acestei întreprinderi, la un vernisaj admiră colecţiile de anticariat, apreciind valoarea obiectelor de artă etc.

Astfel, la stabilirea agendei de către mass media prioritatea o poate avea nu evenimentul de un interes public sporit, dar acea acţiune a actorului politic pe care decid so pună în capul ştirilor patronii presei, urmărind atingerea propriilor interese.

O particularitate a pseudoevenimentului, notează V. Moraru, „rezidă în faptul, că acesta nu este spontan, fiind anunţat din timp, şi, prin urmare, mai lesne de mediatizat.

Anumite realităţi se impun cu adevărat presei, şi este nevoie în acest caz de o poziţie clară a jurnalistului în acceptarea sau neacceptarea presiunii, pe care o resimte". Dar anume mass media decide care eveniment să fie ştirea zilei.

De exemplu, căţeaua îndrăgită a preşedintelui rus V. Puţin a fătat nouă pui; cancelarul Germaniei G. Schreder cu familia a înfiat o fetiţă din Rusia; la înmormântarea preşedintelui francez F. Mitterand a asistat şi amanta acestuia, despre care nimeni nu ştia nimic; preşedintele moldovean V. Voronin o parte din timpul liber o petrece la propria fermă de cai. Aceste evenimente pretind, cu ajutorul media, la un interes public sporit în raport cu alte evenimente politice sau din alte sfere.

Presa, pentru a crea (ori erada) imaginea actorului politic, uneori chiar fără a cunoaşte preferinţele şi priorităţile acestuia, prezintă publicului evenimentele „la socoteala ei". Aici se stabilesc relaţii de interese strânse11: mass media - puterea, mass media grupurile de influenţă, mass media - grupurile mari financiare sau cele care le asigură publicitate.

Câmpul de interese al media, în particular, în campaniile electorale se extinde mult, determinând practic autonomia acestora. Fie şi vremelnică, dar, totuşi, reală. În asigurarea şi fortificarea intereselor sale puterea îşi regrupează şi consolidează aşa numitele resurse administrative, cărora P. Bourdieu le găsea următoarea explicare.

Miza în jocurile politice se pune nu numai şi nu atât pe monopolul resurselor obiective ale puterii politice, cum ar fi finanţele, dreptul, armata etc., cât pe monopolul răspândirii imaginilor şi reprezentărilor politice care devin, în consecinţă, acea forţă „mobilizatoare" ce dă viaţă partidelor şi grupurilor de guvernământ. Astfel, prezenţa sistematică în paginile ziarelor şi revistelor, la radio şi televiziune a imaginii actorilor politici de la putere, care dăruiesc (din bugetul statului) un calculator unui internat pentru copiii orfani, stau de vorbă 11

LULL, J. Mass media, comunicare, cultură. O abordare globală, Oradea, 1999, pp. 23-24.

67

cu oamenii de la sate despre treburile din agricultură, sădesc o alee de pomi spre mănăstirea ctitorită de Ştefan cel Mare, conduc avionul ori vizitează casa unui bătrân, uitat de lume, toate aceste şi multe alte „prezenţe mediatice" ale liderilor au doar scopul multiplicării rolului de legitimare şi re(producere) a puterii. Şi acest rol îi revine in corpore mass media.

Realizând obiectul de (re)producere a puterii, mass media încearcă nu să creeze condiţii pentru confruntarea intereselor de grup, particulare, într-un câmp politic, predispus luptei libere concurenţiale, ci să impună publicului propria scară valorică a intereselor, idealurilor, preferinţelor, programelor actorilor politici. Astfel, actorul X într-o clipă poate deveni „rău" deoarece el, în viziunea creatorilor de imagini, este „nepatriot", iar Y, dimpotrivă, este cel mai bun, fiindcă vorbeşte frumos, are o biografie atractivă, este înconjurat de actori, la fel simpatici media şi, deci, este un mare iubitor de „patrie, neam şi glie" (Ne amintim aici de cuvintele ideologului nazismului Goebbels, actuale pentru toate timpurile şi regimurile populiste: „Noi nu vorbim pentru a spune ceva, ci pentru a obţine un anumit efect".)

Examinând în acest context rolul şi locul mass media, putem delimita unele strategii şi tactici de promovare şi apărare a intereselor puterii politice, de (re)producere a ei, valabile, în viziunea noastră, practic la toate nivelurile.

Să nu uităm, că în fazele incipiente ale democraţiei, când oamenii nu sunt decât „nişte maşini de prelucrare a informaţiei", obişnuindu-se să „creadă sincer în imparţialitatea jurnaliştilor", a crea o asemenea imagine în condiţiile, când presa de stat este folosită de un anume partid pentru a-şi promova propriile interese şi nu stimulează libertatea exprimării, a opiniei şi cuvântului, ceea ce ar putea fi o practică mediatică falimentară, şi presa de partid sau cea pretins liberă ori independentă profesează mercenariatul politic, nu constituie o mare dificultate.

Pentru individul, care acceptă drept adevăr doar ceea ce „a văzut la TV", „s-a spus la radio" sau „a citit în ziar", este complicat să analizeze comportamentul politicienilor pe parcursul la o perioadă mai lungă de timp. Ori, dacă ar face acest lucru, s-ar convinge, că mass media sunt cele care distorsionează realitatea, iar politicienii încearcă prin intermediul presei să-şi creeze imaginea de care au nevoie de a se menţine la putere. Încă N. Machiavelli accentua, că oamenii de rând, privindu-l şi ascultându-l pe cârmuitor, trebuie să ştie că el anume aşa şi emană realmente căldură, sinceritate, 68

umanism, onestitate, în special evlavie. Doar toţi îl văd aşa cum se prezintă şi numai puţini înţeleg că aceasta nu corespunde realităţii, dar aceşti puţini niciodată nu se vor ridica împotriva opiniei formate deja de către majoritate.

Astfel, mass media de la noi chiar şi în ştiri, realizează o substituire permanentă a informării cu orientarea publicului la cercul de interese ale puterii. Chiar dacă, după cum ne-am convins din practică, instituţiile puterii îşi schimbă deseori interesele. Facem aici trimitere la exemplul adus de politologul V. Saca, drept că în alt context, privind oscilaţiile politice ale preşedintelui M. Snegur.

Un singur exemplu. Specialiştii îl numesc fenomenul celor trei „C": corupţie, criminalitate, cleptocraţie. Interesul comun al societăţii presupune, în mod imanent, pentru fiecare actor politic, un comportament etic, iar orice etică politică se bazează pe o concepţie a responsabilităţii şi nu poate fi disociată de noţiunea de datorie. Lucrul acesta, notează autorul român, este valabil nu numai pentru

actorii politici individuali, ci şi

pentru instituţiile politice.

Datele oferite de Barometrul opiniei publice din mai 2008 au indicat de asemenea asupra prezenţei largi a fenomenului corupţiei în sfera guvernării: 29,7% din respondenţi au considerat că ea este „foarte răspândită" printre deputaţi, 28,8 % - în guvern. Respectiv 25,3% şi 23,9% din respondenţi au apreciat-o drept „destul de răspândită". În acelaşi timp, contrar situaţiei atestate de sondaje sociologice, guvernarea întreprinde acţiuni de simulare a luptei împotriva acestui flagel.

Dorinţa de a-şi crea un confort editorial, prin pretinsul motiv, că „lumea s-a săturat de politică", „publicul este obosit de politică", mass media o satisfac prin marginalizarea unor subiecte de veritabilă polemică politică în pagini de ziar, la radio şi televiziune.

Contrar efectului „carului triumfal" mass media poate crea (deseori aceasta este o acţiune a boomerangului în politică) efectul „câinelui învins", când oamenii, urmărind de-a lungul campaniei cum potenţialul învins este atacat nemilos, pot manifesta compasiune şi sprijin acestuia, şi în consecinţă voturile acordate „verigii slabe" pot schimba rezultatele scrutinului în favoarea lui şi fortifica simpatia faţă de imaginea politică a celui marginalizat de putere.

Este evident, din cele spuse, că la examinarea fenomenului de participare a mass media la procesul de conservare, de (re)producere a puterii trebuie luate în considerare atât dimensiunile obiective, cât şi cele subiective ale acestui proces. Dimensiunea obiectivă 69

este determinată de coraportul de interese ale forţelor politice din ţară, de starea socialeconomică, nivelul de democratizare a societăţii, de reprezentativitatea intereselor generale în gama de interese de grup şi particulare ale actorilor politici. Sub aspect subiectiv, presa urmează să demonstreze în ce măsură poate fi ea exponent al acestor interese, mecanismul care poate asigura armonia câmpurilor politic şi mediatic, cum poate, susţinându-şi şi echilibrându-şi interesele proprii sau ale grupurilor financiar-oligarhice, care o protejează, să îngemăneze independenţa (de iure şi de facto) a activităţii sale cu un grad înalt de responsabilitate faţă de interesul public.

Cât priveşte interesele puterii în societăţile democratice premature şi implicarea mass media în procesul de conservare şi re(producere) ale acestora, practica politică, de obicei, nu propune multe variante. Ori presa volens-nolens încheie o tranzacţie de concubinaj politic cu puterea, chiar în disonanţă cu convingerile şi opiniile, cu poziţia şi platforma editorială a acesteia, ori puterea va aplica arsenalul decizional legitim şi /ori nelegitim pentru a limita sfera de activitate a mass media.

4.2. Controverse ale legitimităţii puterii mediatice în manifestarea intereselor ei Raporturile interese-politice - mass media sunt determinate nu numai de logica interdependenţei, a relaţiei cauză-efect, dar şi de responsabilitatea fiecăruia dintre părţi.

Ori, actorii politici, pe de o parte, şi mass media, pe de altă parte, încearcă să ţină sub control activităţile „partenerului", supraveghind legalitatea şi legitimitatea acestora.

La mijlocul anilor '80 în SUA ziarul „Washington Post" publică informaţii care dezvăluie implicarea preşedintelui R. Nixon în afacerea Watergate. Acest scandal intră în istoria Americii ca unul dintre cele mai murdare tertipuri electorale, şi stăpânul Casei Albe, sub presiunea presei şi a publicului, este nevoit să demisioneze. În toiul războiului în Iraq, la care Marea Britanie a participat activ, de rând cu iniţiatorul acestuia - SUA, Compania BBC difuzează materiale, făcând trimiteri la expertul militar Dr. David Kelly, în care demonstrează că guvernul Blair n-a avut dovezi şi argumente concludente de a se implica în campania antiiraqiană. Dr. D. Kelly se sinucide, în ţară izbucneşte un mare scandal. Tony Blair se află în pragul demisionării. Numai comisia parlamentară a lordului Hutton pune punctul în această istorie. Ea rezumă că BBC

70

n-a fost în drept să divulge sursa de informaţie, că guvernul britanic avea motive temeinice de a lupta împotriva regimului terorist de la Bagdad. în aceeaşi zi demisionează Preşedintele Consiliului de tutelă al BBC Gavyn Davies, urmat imediat de directorul general al companiei Greg Dyke. Noua conducere a BBC îşi începe activitatea, adresându-i guvernului Blair scuzele de rigoare.

La hotarul anilor 2003-2004 Canalul rus de televiziune - OPT-1 - iniţiază un set de materiale despre necesitatea aplicării medicamentelor anestezice psihotrope la operarea şi tratamentul animalelor de casă. Acest apel este susţinut de comunitatea rusă, de medicii veterinari, de intelectualitatea din ţară. în scurt timp, autorităţile răspund interesului public (al unui grup de interese) şi, modificând actele normative şi deciziţionale, permit utilizarea ketaminei în acest tratament.

Avem de faţă câteva exemple, când mass media a sensibilizat publicul asupra unor probleme serioase şi actuale, şi în urma acestor acţiuni ele au fost soluţionate. Într-un caz este vorba de onestitatea şi incoruptibilitatea puterii, de sănătatea morală a întregii societăţi americane. În alt caz publicul britanic vrea să se convingă de veridicitatea intereselor puterii, legitimată de el, într-un conflict armat de rezonanţă mondială, în celălalt - puterea îşi manifestă putinţa de a-şi schimba deciziile în favoarea publicului la insistenţele acestuia în mass media. Diferite ca natură şi finalitate, eterogene politic şi geografic, aceste cazuri, însă, vorbesc despre o relaţie strânsă de interese între putere şi mass media.

Vorbind despre „deschiderea" puterii în faţa publicului (singurul canal în acest caz fiind mass media), încă G. Hegel scria, că „publicitatea adunării stărilor este un spectacol mare, care contribuie eminent la formarea cetăţenilor, - şi dintr-însa poporul învaţă cel mai bine să îşi cunoască adevăratele sale interese". Totodată, accentua filozoful german, „publicitatea este principalul mijloc de educare pentru interesele de stat în genere. La un popor unde lucrul acesta are loc, apare o cu totul altă vivacitate în raporturile cu statul, decât acolo, unde lipseşte adunarea stărilor, sau unde ea nu este publică. Numai prin faptul că fiece pas al lor este adus la cunoştinţa generală, camerele stau în legătură cu opinia publică".

Semnificaţia profundă a unei societăţi democratice rezidă în faptul că cetăţenii, care legitimează odată la câţiva ani actul puterii, devenind mai apoi consumatorii ei, au dreptul să se dea cu părerea despre calitatea guvernării, să cunoască interesele activităţilor ei publice. Or, o asemenea manifestare poate avea loc în condiţiile unei adevărate libertăţi de exprimare, care, în primul rând, este asigurată de mass media. Libertatea presei, libertatea 71

de exprimare într-un regim democratic este alfa şi omega viabilităţii acestuia.

Se ştie, doar, că într-un regim totalitar principiul esenţial de informare are forma următoarelor directive: (1) ce trebuie să ştie poporul; (2) ce trebuie să nu ştie poporul.

Politologii şi politicienii, sociologii şi psihologii, medialogii şi publiciştii abordează multidimensional

libertatea

presei,

examinând-o

prin

filiera

propriilor

interese

investigaţionale şi profesioniste. Pe noi ne interesează cum se manifestă, în ce parametri se înscrie libertatea presei care determină mass media să-şi asigure, pe de o parte interesele de câmp al confruntărilor concepţiilor, teoriilor, tendinţelor, nevoilor şi necesităţilor sociale, politice, culturale, educaţionale etc., creând o sferă de comunicare între cetăţeni şi putere, iar pe de altă parte - ca putere mediatică, ca acea forţă cu capacitate de presiune asupra societăţii, care garantează un control eficient şi permanent din partea publicului.

Dacă acceptăm că libertatea fiecărui om se extinde până la limita în care începe libertatea celorlalţi, apoi şi libertatea mass media, interesele ei sunt „orânduite" de hotarele libertăţii de acţiuni ale puterii, de intensitatea relaţiilor politice şi dimensiunile sferei interacţiunilor intereselor diferitelor grupuri din societate.

Unii analişti, referindu-se la sfera comunicării în raport cu cea a mass media consideră libertatea de comunicare o noţiune mai largă decât cea a libertăţii presei.

J. Keane constată că viziunile simpliste despre libertatea presei trebuie abandonate în favoarea unor noţiuni mai complexe şi diferenţiate despre libertatea de comunicare.

Sporirea libertăţilor de comunicare, remarcă autorul cărţii Mass media şi democraţia, necesită creşterea numărului de variante, iar aceasta înseamnă creşterea numărului de mijloace prin care diversele grupuri de cetăţeni pot (s.a.) comunica oricând doresc şi recunoaşterea faptului că în unele situaţii libertatea de expresie a unor cetăţeni intră în conflict cu cea a altor cetăţeni. Încă Tocqueville nota că libertatea de exprimare şi suveranitatea poporului sunt două lucruri complet corelative, în timp ce votul universal şi cenzura, de exemplu nu pot convieţui mult timp în instituţiile politice ale unui popor. Autorul face o concluzie care nuşi pierde ponderea semnificativă nici în zilele noastre, constatând că libertatea presei „nu-şi face simţită puterea doar asupra opiniilor politice, ci şi asupra tuturor opiniilor oamenilor; 72

ea nu modifică numai legile, ci şi moravurile".

Politologul V. Cara-Murza avertizează împotriva unei libertăţi absolute de exprimare, când informaţia poate implica nişte acţiuni distrugătoare. Dacă această libertate n-ar fi controlată (presupunem, că citim gândurile unul altuia sau spunem întotdeauna ceea ce gândim despre ceilalţi indivizi) practic ar deveni imposibilă orice convieţuire a oamenilor. într-o societate liberal-democratică, spre deosebire de cea totalitară, când libertatea presei era îngrădită de monopolul asupra puterii a statului-partid, activităţile mass media sunt limitate de interesele anumitor grupuri politice, ale investitorilor şi patronilor. Interesele acestora din urmă predomină interesele cetăţenilor, în acest sens, diversitatea, multitudinea de publicaţii, posturi de radio şi televiziune încă nu înseamnă şi o concurenţă mare şi reală de materiale, de programe şi emisiuni, ceea ce ar demonstra o varietate de opinii, libertatea de exprimare.

Când multe publicaţii pretins „independente" retipăresc editorialele sau articolele programatice ale ziarelor guvernamentale (partidului de guvernământ), iar posturile de televiziune includ aceleaşi talk-show-uri sau reality-show, este greu să recunoaştem o reală libertate a presei. Odată ce informaţia este marfă, atunci şi interesele mass media sunt subordonate grupurilor de interese - comerciale sau necomerciale. Libertatea presei, în acest caz, nu este decât o balanţă între cele două tipuri de mass media.

Unii experţi se pronunţă categoric împotriva separării juridice de către stat a presei în necomercială politică, care poate fi apreciată de putere drept „responsabilă", şi cea „comercială", etichetată cu calificativul de „iresponsabilă", „galbenă" etc.

Această segregare a presei „comerciale" ar putea duce la îngrădirea libertăţii de exprimare. încercările guvernării de a fracţiona presa în „constructivă" şi „distructivă" denotă interesele guvernanţilor, camuflate nereuşit, de a elimina din câmpul mediatic mass media, care au o atitudine critică sau sunt în opoziţie faţă de putere.

Examinând problema libertăţii presei, D. Pop o vede ca o proiectare a libertăţii sociale, mass media fiind un instrument al acestui proces. Cercetătorul român menţionează că J. Mill încă în jumătatea a doua a secolului XIX, în tratatele sale Despre libertate şi Libertatea presei aborda libertatea de exprimare a ziariştilor prin similitudine cu cea de exprimare în general a tuturor cetăţenilor.

De aici rezultă, că orice limitare a dreptului la exprimare a jurnaliştilor este, în acelaşi timp, un atac asupra libertăţii cetăţenilor. în Amendamentul 1 la Constituţia SUA 73

(1791), adoptat doar la patru ani de la semnarea textului ei de bază, se prevede că „Congresul nu va elabora nici o lege care să stabilească o religie sau să interzică practicarea liberă a unei religii, sau să reducă libertatea cuvântului sau a presei, sau dreptul poporului la întrunire paşnică, sau de a adresa Guvernului cereri privind repararea nedreptăţilor".

Amendamentul, deci, protejează libertatea cetăţenilor la exprimare, iar a jurnaliştilor şi a presei, în general, respectiv, ca nişte exponenţi ai opiniei, intereselor cetăţenilor. Dacă adevărul, după cum spunea W. Lippmann, este şi al confruntării de idei într-un context fără restricţii, atunci, devin practic incontestabile câteva concluzii: (1) puterea este deja lipsită (ca în societăţile predemocratice) de „dreptul istoric" de a deţine adevărul; (2) puterea este privată de dreptul de a face „secrete" din activităţile sale publice; (3) „dezgolindu-se" în faţa publicului datorită manifestării libertăţii presei, puterea nu poate aplica cenzura. Astfel, afirmarea intereselor de libertate a mass media înseamnă, în baza deschiderii puterii către public (un act nici benevol, nici dorit de către elita guvernantă), o satisfacere continuă a intereselor comunităţii şi un atentat la sfera de interese a puterii.

Libertatea cuvântului, libertatea de exprimare nu înseamnă o „catapultare" de la o societate la alta, de la o mentalitate autoritară la una democratică. Libertatea cuvântului, apelăm la sintagma lui Cara-Murza, trebuie înţeleasă ca „eliberarea spirituală a cuvântului", ceea ce presupune o descătuşare interioară şi o responsabilitate enormă din partea producătorului şi emiţătorului. în acest context, G. Hegel preciza, că „felul de a defini libertatea presei, ca libertate de a vorbi şi de a scrie ce vrei, îşi are paralele în definiţia libertăţii în genere, ca libertate de a face ce vrei (s.a.).

Conform concepţiei libertariene mass media trebuie să ofere publicului larg informaţii (operative, exacte, obiective, echidistante, necomentate) şi divertisment.

Concepţia responsabilităţii sociale, însă, prevede, că ştirile, divertismentul, programele cognitiv-educative trebuie să fie oferite de mass media publicului, ţinând cont de conştiinţa socială a acestuia. Presa în acest caz nu poate ocupa o poziţie expectativă, nu poate rămâne indiferentă faţă de procesele social-politice din societate. Mass media trebuie să intervină public atunci când apare o necesitate dictată de interesele publicului, raportate la responsabilităţile autorităţilor, puterii legitimate faţă de activităţile lor.

74

Presa, ca exponent al intereselor publicului, iar Kant vorbea despre publicul înzestrat cu puterea de a controla Puterea, îşi asumă funcţiile şi atribuţiile acestuia şi supraveghează acţiunile instituţiilor publice, actorilor politici, puterii legislative, executive şi celei judecătoreşti.

Mass media profilează problemele, care sunt considerate de către cele trei puteri importante (de obicei, care să-şi păstreze o imagine bună, mai atractive pentru public), reieşind din propriile interese, şi în acelaşi timp, le confruntă cu interesele comunităţii, cu interesele de grup sau ale individului în societate. Este un rol de arbitru între interesele celor trei puteri şi public, între interesele proprii ale mass media şi cele ale publicului.

Prin informarea corectă a cetăţenilor presa imprimă obiectivitate şi autenticitate comunicării între putere şi cetăţeni, îi ajută pe alegători să se pronunţe faţă de acţiunile reprezentanţilor lor, îi stimulează pe aleşi (deputaţi, consilieri) şi pe cei numiţi (funcţionari în organele executive de orice nivel) să fie receptivi la satisfacerea intereselor cetăţenilor.

Numai prin „deschiderea" puterii în faţa publicului este stimulată responsabilitatea guvernanţilor vis-a-vis de guvernaţi. într-o scrisoare prietenului său F. Niethamer, filozoful german G. Hegel analizează publicaţia oficială a guvernului lui Napoleon „Moniteur", apărută la 1800.

Constatând, cu regret, că în Prusia la acea oră nu exista un asemenea ziar de politică internă şi externă, G. Hegel sublinia, că „aveţi libertatea presei, dar nu aveţi transparenţă, cu alte cuvinte atunci când statul ar aduce la cunoştinţa poporului său starea în care el se află, ar declara poporului cum sunt gestionate finanţele statului, în ce stare se află învăţământul, funcţionarea aparatului administrativ ş.a.. Cât priveşte efectul câinelui de pază (watchdog), ori santinelă, gardian al intereselor publice, mass media se prezintă ca un obstacol în faţa tentativelor puterii de a proceda la acţiuni coercitive în raport cu indivizii.

Această funcţie a puterii mediatice, bineînţeles, presupune şi o comportare permanent critică faţă de cele ce se întâmplă în societate. Presa supune unei „expertize" programele şi proiectele politice, le evaluează de pe poziţiile folosului comun, intereselor publice, informează actorii politici atunci când cineva dintre ei încalcă regulile jocului. În aşa mod şi ajungem la concluzia despre mass media ca cea „de-a patra putere". În jurul acestei concepţii se duc discuţii de aproape două secole. Prerogativele sporite ale mass media într-o societate democratică, însuşirile pe care i le atribuie şi 75

puterea, pe de o parte, şi publicul, pe de alta, de a fi „gardian" al instituţiilor democratice, extind şi mai mult arena polemicilor.

O analiză a acestei probleme propune V. Moraru. El apreciază sub aspect temporarspaţial caracterul fluctuant al relaţiilor presă-putere. Dacă istoriceşte această noţiune de „putere a patra", subliniază politologul, a apărut şi s-a afirmat în cadrul monarhiilor absolute ca o contrapunere celor trei puteri apoi, într-o societate democratică „sintagma „a patra putere" poate fi acceptată drept o putere într-o reţea de puteri care trebuie să se controleze şi să se echilibreze reciproc".

Viziunea liberal-democratică presupune limitarea funcţiilor celor trei puteri, în formula lui Montesquieu - legislativă, executivă şi judiciară, şi extinderea atribuţiilor mass media. A „patra putere" este necesară de a monitoriza cele trei şi de a crea cu ele un dialog permanent. Aceasta pentru ca toate cele trei puteri „pragmatice" să aibă parte de un feedback capabil să le corecteze traiectoriile de acţiune. Acest autor consideră că pentru democraţie este semnificativă buna conlucrare între cele patru puteri şi că presa trebuie să activeze „într-un sistem cu căile de acces „aerisite". În virtutea unor tradiţii istorice moştenite presa din societăţile posttotalitare îşi asumă rolul de „putere a patra" mai mult punând accentul pe funcţiile de mobilizare, de „culturalizare" şi organizare a maselor. Odată ce în mass media apar numai acele evenimente, probleme, pe care acestea le consideră importante, iar ele devin apreciabile pentru societate numai în cazul când s-au bucurat de atenţia presei, analiştii îi atribuie „puterii a patra" şi funcţia de „problematizator" al societăţii.

Viziunea conservatistă asupra „celor patru puteri" porneşte de la susţinerea statusquo-ului intereselor puterii politice, preocupată de conservarea orânduirii, pe care intenţionează, chipurile, să o erodeze mass media. Conceptual doctrina conservatistă propune mai multe puncte de vedere. Apreciind mass media, de rând cu religia şi biserica, ca un mecanism al „ideosferei", filozoful şi scriitorul rus A. Zinoviev afirmă, că presa nu este puterea a patra; în general, nu e putere, ci este un mecanism, o unealtă a puterii a treia, care guvernează oamenii prin formarea conştiinţei lor. Unele modificări în ierarhia celor „patru puteri" face I. Ramonet.

Pentru a vorbi de „a patra putere" ar mai trebui ca primele trei să existe, remarcă autorul. „În realitate, prima putere este astăzi exercitată în mod evident de economie. A 76

doua (a cărei suprapunere parţială cu cea dintâi apare foarte puternic) este cu siguranţă mediatică - instrument de influenţă, de acţiune şi de decizie incontestabilă, - în aşa fel încât puterea politică nu mai vine decât în al treilea rând.

La această opinie practic se asociază cercetătorul V. Ţigău, care afirmă că pe această scară ierarhică mass media ocupă locul doi. Analizând locul şi rolul mass media în condiţiile actuale unii experţi sesizează un fenomen ce depăşeşte efectele mediatice. Fiind impusă să menţină legături cu un cerc politic restrâns, presa nu-şi poate executa obligaţiile faţă de publicul în întregime, controlul din partea publicului fiind înlocuit cu controlul de grup.

Legăturile mass media cu structurile existente ale puterii 12, confruntarea de interese ale celor două componente de bază ale discursului politic, sunt foarte puternice, deoarece presa (şi jurnaliştii) pentru a-şi realiza din plin funcţiile, depind într-o mare măsură de cei aflaţi în poziţii înalte ca surse de informare.

Analizând procesele de îngemănare a mass media autohtone comerciale în conglomerate mari (Miig, SunTV), A. Roşea deduce, că acestea nu sunt „câini de pază" independenţi, care slujesc interesul public, ci corporaţii care îşi utilizează forţa pentru a promova interesele private. Deseori, mai ales în societăţile cu o democraţie prematură, mass media pretins independente substituie interesele publicului, pe care trebuie să le reprezinte, prin propriile interese ale corporaţiilor sau grupurilor financiare de influenţă.

Mass media, apărând interesele patronilor sau propriile interese ale jurnaliştilor sau producătorilor, nu rareori manipulează cu „libertatea cuvântului", cu „independenţa presei", monopolizând adevărul în societate, creând un mit al neangajării lor, pe care, în caz de necesitate, îl tirajează publicului ori de câte ori este nevoie.

Depăşind limitele reflecţiilor teoretice şi fără a polemiza cu jurnalistul moscovit, suntem nevoiţi, totuşi, să facem o remarcă: o presă lipsită de etică este o presă a manipulărilor, mass media pot să fie o „a patra putere" numai dacă nu încearcă să se situeze deasupra societăţii, deasupra intereselor ei.

Pornind de la cunoscuta maximă a lordului Aton, că orice putere corupe, iar puterea absolută corupe în mod absolut, devine explicabilă temerea atât a celor trei puteri, în 12

COVAL, D., STEPANO V, G. (coord.) Valori ale mass media în epoca contemporană.

Studiu colectiv. Vol. 2. Bucureşti, 2003, pp. 54-57.

77

special, dar şi comunităţii în întregime, că presa la un moment dat, contaminată de cratomanie, ar putea ieşi de sub orice control.

Sunt absolut întemeiate întrebările despre legitimitatea „puterii a patra". Or, puterea politică este aleasă în mod democratic şi are mandatul electoratului. Ideal, anume parlamentul într-o democraţie avansată este acel „veghetor strict" al intereselor indivizilor.

Puterea executivă şi cea judecătorească este numită /aleasă (depinde de ţară), şi această modalitate în mare parte satisface condiţiile aparent minimale de echitabilitate şi raţionalitate.

Dar ce împuterniciri are mass media? Care este legitimitatea lor? Cine protejează cetăţenii şi instituţiile publice de informaţii false, calomnii la adresa unor grupuri de oameni, personalităţi politice sau publice?

Cine va avea grijă să „echilibreze" comportamentul mass media în situaţia, când în societăţile de tranziţie, aprecierea îi aparţine lui V. Saca, de rând cu ciocniri valorice între diferite grupuri sociale şi politice, nu s-au afirmat încă valori generale în stare să apropie, să unească interesele şi relaţiile societăţii în întregime? Cine este în drept să stabilească hotarul dintre dezmăţul mass media şi tendinţa de a monitoriza acţiunile politice, a critica devierile de la proiectele şi programele anunţate în faţa electoratului?

Cum de protejat publicul de pretenţiile politice plăsmuite ale mass media ori de selectarea ştirilor în mod tendenţios, impropriu, de către slujitorii presei fără ca această contracţiune să pună în pericol drepturile fundamentale ale libertăţii de exprimare, accesului la informaţie al cetăţenilor şi libertatea presei în ansamblu? În societăţile cu o democraţie avansată de mai mult timp se încearcă a da răspuns la aceste şi alte întrebări, privind legitimitatea puterii mediatice, prin elaborarea şi implementarea diferitelor mecanisme de reglementare a activităţii mass media, de control asupra câmpului de răspundere a atribuţiilor şi influenţei ei.

Astfel, apare problema controlului mass media din partea autorităţilor, cât şi din partea societăţii civile, multiplelor segmente ale ei. Metodele şi formele de control asupra presei variază după tipul de regim - autoritar sau non-autoritar. în regimurile autoritare puterea afirmă, prin presa monopolizată de ea şi subordonată ei, că numai elita politică sensibilizează şi reprezintă interesele poporului, ale fiecărui individ. Interesele mijloacelor de informare în acest caz sunt subordonate intereselor puterii, servesc puterea. Mass media 78

este angajată în formarea opiniilor favorizante ei, în orientarea comportamentului publicului spre susţinerea şi alegerea regimului.

Această tentaţie de a angaja presa în serviciile sale o are puterea politică şi în societăţile non-totalitare, democratice. Fenomenul în cauză este relevant în ţările postcomuniste, unde tradiţiile totalitare au rămas puternic implantate în mentalitatea elitelor politice. Doar în societăţile cu o democraţie avansată încă în anii 20-30 ai secolului trecut, odată cu dezvoltarea radioului care acoperea un auditoriu imens, puterea a înţeles, că, dacă ea va controla presa în interesele sale, exact acelaşi lucru îl va face opoziţia, venind la rândul ei la putere.

Perioada de tranziţie de la un sistem la altul, neîndoielnic, presupune că unele elemente, trăsături, instituţii ale vechiului regim dispar, altele se schimbă, fiind supuse unor acţiuni mutante şi adaptându-se la noile condiţii şi cerinţe. în ceea ce priveşte raportul: interesele puterii - interesele mass media şi libertatea acestora, în ultimul deceniu în România au survenit, în opinia noastră, următoarele transformări calitative de esenţă: 1.

A avut loc în linii mari deetatizarea şi deideologizarea presei în ansamblu.

2.

S-a liberalizat piaţa mediatică, dând apariţie unor publicaţii, posturi de

televiziune şi radio private; 3.

Au fost adoptate legi şi acte normative ce reglementează activităţile mass

media în România. Chiar fiind orientate spre satisfacerea şi apărarea intereselor autorităţilor publice, sub „ochiul" organismelor europene şi internaţionale, ele sunt nevoite să funcţioneze, aliniindu-se la standardele lor şi la dezvoltarea celorlalte instituţii.

Analizând raporturile dintre mass media şi putere în perioada de tranziţie lupta de interese dintre presă şi guvernare, evidenţiem câteva metode şi forme de control al media: (1) Control legal; (2) Control normativ; (3) Control structural; (4) Control economic; (5) Control editorial şi (6) Control social.

Controlul legislativ permite ca pe o cale legală puterea să reglementeze activitatea presei în interesele publicului ori în interesele sale, accentul fiind pus, desigur, pe 79

interesele clasei guvernante. Sub acest aspect interesele puterii au fost promovate cu preponderenţă în domeniul presei electronice.

Legea Audiovizualului care a suportat pe parcursul anilor mai multe modificări, a fost din start concepută ca un instrument al puterii (sau al unor ramuri ale ei) pentru a exercita un control politic asupra radioului şi televiziunii în România. În procesul lor de funcţionare mass media sunt continuu supuse unui control normativ, în cazul căruia prevederile legislative sunt tălmăcite de autorităţile publice specializate în mare măsură aşa cum doresc ele (lăsând loc pentru trafic de influenţă şi alte acţiuni nononeste) ori cum le indică actorii politici de la putere. în acest sens autorităţile care eliberează licenţe şi autorizări pot stabili restricţii nefondate de retransmitere a semnalului altor posturi de radio şi televiziune ori îngrădi dezvoltarea şi libera concurenţă a mass media.

Atunci când puterea tinde să-şi menţină controlul asupra mass media şi nu poate aplica din plin cele două metode expuse mai sus, ea purcede la exercitarea unui control structural — schimbă statutul instituţiei mediatice, sistemul de raporturi cu alte instituţii publice, organisme sociale.

Lipsită de o concepţie integră a dezvoltării democratice a mass media în etapa de tranziţie, puterea, urmărindu-şi doar interesele de supravieţuire, face de cele mai multe ori schimbări de dragul schimbărilor numai pentru a menţine situaţia status-quo.

Cât priveşte controlul economic, autorităţile publice dispun de numeroase mecanisme de a sugruma financiar mass media. Preţurile exorbitante la hârtie, energie electrică, servicii tipografice, chirie, telefonie, transport, difuzare, impozite şi diferite taxe exagerate, îngrădirea publicităţii pentru unele mass media şi crearea înlesnirilor pentru altele - toate aceste acţiuni din arsenalul puterii pot duce în termeni reduşi la falimentarea şi dispariţia din piaţa mediatică a multor publicaţii, posturi de radioteleviziune.

Controlul editorial este modalitatea cea mai operativă şi în acelaşi timp brutală şi violentă a puterii de a-şi promova acţiunile publice, interesele curente şi de perspectivă ale instituţiilor respective, cât şi ale sistemului în ansamblu. O formă destul de frecvent întâlnită sunt serviciile de presă ale instituţiilor publice, care triază informaţia, prezintă instituţia într-o imagine, pe care o creează, de regulă, în birou, şi nu reieşind din comportamentul ei social şi acţiunile publice ale acesteia.

80

I. Ramonet contrapune conceptului de „cenzură clasică" proprie puterii autoritare şi elementul ei constitutiv major, înţelegând prin aceasta suprimare, interdicţie, ascundere şi stopare a informaţiei, conceptul „cenzurii democratice", marcată în societăţile nonautoritare prin „suprasaturarea de informaţii" (rapoarte, press-relise, comunicări, dosare, proiecte etc.) difuzate de instituţii prin intermediul serviciilor de presă. Publicul, astfel, fiind „suprasaturat" de informaţii, nu are nici o şansă de a monitoriza acţiunile puterii prin intermediul mass media.

Pe lângă forma promoţională autorităţile, după cum menţionează V. Moraru, utilizează nu rareori şi forma restrictivă. în cazul preponderenţei acesteia din urmă, puterea în loc să fie arătată prin acţiuni directe, obiective şi valutabile în mod logic în baza obiectivelor fixate şi a efectelor respective, stimulează ignorarea opiniei publice, renunţând la informarea exactă, echilibrată, clară, într-un cuvânt, corectă. în ultimul timp pe acest fondai a apărut o nouă categorie de jurnalism - cel instituţional (parlamentar, guvernamental, prezidenţial, ministerial, departamental etc.).

Cât priveşte controlul social - el apare mai reliefat în regimurile non-totalitare prin acţiunile societăţii civile, comunităţilor religioase, minorităţilor naţionale, culturale ale asociaţiilor de profesionişti şi ale cetăţenilor, clasificaţi după sex, vârstă şi stare socială.

Ele sugerează mass media obiectivele şi interesele fiecărui dintre grupuri şi supraveghează ca mass media să nu tolereze monitorizarea acţiunilor instituţiilor publice întru satisfacerea intereselor lor particulare şi generale.

Cu siguranţă, într-o societate democratică trebuie să existe (şi există) mecanisme de reglementare a presei (ca şi a celorlalte „puteri"). Libertatea presei nu poate leza libertatea cetăţenilor, grupurilor de oameni, comunităţii în întregime.

Controlul, în sensul supravegherii, este un element al funcţionării în normalitate a societăţii democratice. Printre altele, D. Fisichella susţine că controlul înseamnă lipsa cenzurii asupra informaţiei, asupra limbajului şi asupra conţinutului comunicării, presupune oportunităţile unui pluralism al informaţiei, identificarea locului de amplasare a centrelor de emitere a mesajelor pentru a împiedica concentrarea lor monopolistă, limitele impuse supravegherii şi intervenţiei birocratice. într-o formulă ideală controlul înseamnă autocontrol.

Societăţii posttotalitare îi sunt caracteristice două filozofii ale autocontrolului mass media. Libertarianismul, care presupune că jurnaliştii au libertatea de a reprezenta orice 81

doresc atâta timp cât ei satisfac gusturile publicului.

4.3. Televiziunea - creator de interese politice şi pseudorealităţi Odată cu evoluţia mass media electronice, Internetului, au apărut posibilităţi nelimitate de a tiraja în milioane şi milioane de exemplare nu numai interesele politice reale, discursurile actorilor politici, obiectivele acţiunilor autorităţilor publice, dar şi de a „fabrica" la microfoane şi la ecrane aceste „obiective", transformând într-un timp foarte redus evenimentele în mit, iar acţiunile omului în ritualuri, care pot fi nu numai tirajate, dar imitate şi dezvoltate. Şi, în cele mai multe cazuri, modelul poate cu mult ceda copiilor, tirajate prin mijlocirea mass media.

Specialiştii afirmă că A. Lincoln nu ar fi putut să devină niciodată în epoca televiziunii preşedinte al SUA, deoarece în discursurile sale nu arăta prea convingător, având în plus şi o voce stridentă. Cu alte cuvinte, nu avea o imagine atractivă pentru televiziune. Teza enunţată ar putea fi combătută, căci autorii acestei opinii, probabil, nu ţin cont de cel mai mare avantaj al televiziunii - ea nu atât reflectă realitatea, cât (re)produce realitatea.

Televiziunea, fiind practic omniprezentă, a rupt „lanţul timpului", situându-se în afara lui, şi vine în casele oamenilor cu opinii şi proiecte, evenimente şi întâmplări, paradoxuri şi comentarii, versiuni şi ipoteze nu pentru a fragmenta, ci pentru a-i uni pe toţi cei din faţa ecranului în jurul acestei „agore" magice universale, unde se dă marele spectacol, numit realitatea. în „satul global" (MacLuhan), datorită efectului televiziunii, este posibil de asigurat la dimensiuni planetare transmisiuni în direct despre actele de terorism în New York la 11 septembrie 2001, participarea telespectatorilor la nunta moştenitorului tronului spaniol, victoria sportivilor favoriţi la Jocurile Olimpice, operaţiile militare în Iraq, inundaţiile puternice în Europa sau Asia. Are loc mondializarea informaţională a politicii, ecologiei, economiei.

Care, însă, este raportul dintre cererea consumatorului şi oferta televiziunii? Cine alcătuieşte „meniul" producţiei incluse zi de zi în ofertă? încercând să răspundem la aceste întrebări, vom înţelege mai bine nivelul de interferenţă a intereselor individului, grupului şi comunităţii, a câmpurilor politic, social, cultural, mediatic ş. a.

82

Cercetătorul francez B. Miege constată schimbările, prin care trece individul, incluzându-se în câmpul mediatic, respectiv, modificările intereselor lui. El nu mai este doar cetăţean şi persoană privată. El este în acelaşi timp subiect social (în calitate de consumator de televiziune) şi persoană privată. Conştient de existenţa acestui „loc deschis", care-şi asumă un rol politic, cel de mediere, individul este gata să polemizeze, ca subiect social, în orice problemă - de interes privat, de grup sau general.

El vine având o anumită experienţă, anumite viziuni şi convingeri, criterii, principii şi valori, dar din momentul când este supus presiunii puternice a lumii televizuale, individul acceptă valorile şi principiile ce-i sunt oferite la ecran. Consumatorul acceptă însăşi realitatea falsă, pe care i-o propune televiziunea. Producătorii de televiziune sunt numiţi chiar „demiurgi" ai realităţii.

Datorită efectului de „simultaneitate despaţializată" (sintagmă, utilizată de J. B. Thompson în Media şi modernitatea) mediile electronice televizuale fac posibilă interacţiunea umană la distanţe mari, mijlocii şi relative mici, ceea ce imprimă un comportament aparte al individului - telespectator. Chiar venit în faţa ecranului cu anumite concepţii, idei, valori, interese, el, în urma acestor contacte virtuale, îşi poate reevalua, modifica, substitui propriile interese, cu cele care îi par mai atractive, mai motivate, mai „la modă".

Realitatea este dispersată - cea care o are el în imagini, cea pe care o cunoaşte din experienţă şi cea a comunicării televizuale. Dat fiind faptul, că în procesul raportului interpersonal televizual de „partea cealaltă a ecranului" ca regulă sunt prezente figuri, personalităţi cunoscute, individul este copleşit de această influenţă şi pseudorelaţia dintre el şi imaginea televizuală lasă amprente puternice asupra sistemului de valori ale tele(spectatorului), modului de comportament politic, social, etic, deci, şi asupra mecanismului şi stadiilor apariţiei, devenirii şi manifestării interesului său politic.

Bazându-se pe noile valori politice, obţinute în urma contactelor interpersonale cu subiecţii imaginii televizuale, individul îşi revede sistemul de relaţii politice cu grupuri sau comunitatea, redistribuie valoric priorităţile actorilor politici şi deschide noi căi şi posibilităţi în opţiunea sa politică, în realizarea interesului politic, în cele din urmă, de multe ori, contrar celui de până la socializarea mediată televizuală. În comunicarea politică televizuală există, conform părerii R. Haineş, trei elemente 83

complementare, prin care se proiectează realitatea: a) ritul; b) mitul; c) iconografia.

Aceste scheme de percepţie a politicului stimulează modalităţile de cunoaştere a acţiunilor politice, a relaţiilor politice, pe care televiziunea le scoate în scenă. Prin capacităţile televiziunii, în faţa publicului apar rituri, prin care telespectatorul-cetăţeanul se află în contact cu evenimentul. Jurnalul televizat de ştiri, numit de Charles de Gaulle „magnific instrument de susţinere a spiritului public", este una dintre cele mai elocvente manifestări rituale audiovizuale.

Zi de zi, la aceeaşi oră, lăsând alte lucruri la o parte, telespectatorii se adună la genericul jurnalului pentru a fi participanţi la evenimentele cunoscute sau mai puţin ştiute, unde joacă actorii politici pe care îi simpatizează ori îi agreează mai puţin. Având senzaţia că ei singuri produc aceste evenimente în casa lor, în familia lor, indivizii „regizează" acest spectacol, părăsindu-1 azi la final pentru a doua zi la aceeaşi oră.

Mitul, în aprecierea R. Haineş, „exprimă evenimente, relaţii, conexiuni, modele şi caractere, îmbinând realul cu imaginarul. Reprezentările mitice se articulează în sisteme pentru a reflecta societatea, pentru a o explica".

M. Coman dezvăluie tangenţele dintre mit şi televiziune, dimensiunile mitice ale imaginii televiziuale. Şi televiziunea, şi mitul, „definesc şi întăresc pentru societatea, care le generează şi le receptează, categoriile ei esenţiale: structurile morale, estetice, cognitive, cele care prin apariţia lor, text după text, program după program, îşi cer astfel legitimitatea. Şi televiziunea, şi mitul sunt elemente esenţiale ale exerciţiului puterii...". În urma producerii acestor mituri apare şi se fortifică imaginea, „icoana" actorului (mitul politic) sau a altui subiect social (mitul social).

Exercitând acest rol dublu de reprezentare şi de producere a realităţii, televiziunea creează nişte formule simple, pe înţelesul tuturor, nişte clişee, stereotipuri. Acest lucru are loc nu numai în producţia de ficţiune (seriale, documentare, spectacole), dar şi la ştiri.

Televiziunea creează nişte modele, pe care consumatorii se străduie să le imite, să le aproprie, să le tirajeze. Comportamentul publicului, preferinţele, valorile şi opţiunile politice, sociale, ale indivizilor se „ajustează" la stereotipurile, „simbolurile" create de imaginea televizuală. în Rusia persoanele cu culoarea închisă a pielii sunt neapărat 84

„originare din Caucaz", deci, „ceceni" şi neapărat „terorişti".

Americanii sunt cei mai „înverşunaţi" luptători pentru libertate, englezii - cei mai corecţi, nemţii - cei mai punctuali, francezii - cei mai galanţi, ruşii - cei mai beţivi etc. în serialele ce se difuzează în ultimul timp la posturile de televiziune din Rusia s-au creat simbolurile lumii interlope, oligarhilor, ucigaşilor, mercenarilor, care luptă în zonele de conflict, prostituatelor etc. Asemenea „modele", mai ales, imitarea lor în societate, au repercusiuni grave în rândul consumatorilor de acest tip de producţie televizuală.

Deseori când publicului i se propune să-şi expună opinia privind un eveniment sau altul, o latură sau alta a realităţii, într-o problemă politică sau socială, el va imita ceea ce i s-a „impus" o perioadă de timp de la ecrane. Aceste stereotipuri, care sunt amplificate în perioadele campaniilor electorale, fiind intensificate (sau reproduse) prin intermediul televiziunii, obţin prin însuşi faptul de a fi transmise dimensiunea unui adevăr.

Odată create, stereotipurile îşi găsesc manifestarea în acţiuni publicitare. Or, apariţia interesului şi conştientizarea rolurilor politice, devenirea şi manifestarea intereselor politice, cât şi realizarea şi instituţionalizarea acestora nu poate avea loc în afara actului publicitar. întregul proces de participare a mijloacelor de comunicare la actul decizional este într-o strânsă legătură cu noţiunea de publicitate, „cu „guvernarea prin publicitate".

Televiziunea creează un şir de imagini pentru a legitima acţiunile actorilor politici, a asigura o campanie social-politică, pentru a scoate la iveală unele caracteristici care trebuie reliefate pentru public. Fireşte, realitatea descrisă prin imagine nu se suprapune realităţii ca atare, ea este un punct de vedere asupra acestei realităţi.

Această „cvasirealitate" este produsă de o anumită comunitate, de un anumit grup de oameni şi, natural, gradul de „falsitate" depinde de scopurile, interesele acestui grup, de măiestria lui profesionistă, şi, nu în ultimă instanţă, de onestitatea şi cumsecădenia lui.

Ministrul rus G. Potiomkin dădea dispoziţii ca pe traseele deplasărilor împărătesei Ecaterina II să fie construite sate-mulaje pentru a-i demonstra osârdia personală spre propăşirea Imperiului Rus. Realitatea apărea aşa cum o dorea puterea. Ea este construită pentru a satisface doleanţele şi interesele puterii. O asemenea practică devenise şi constituanta ideologiei comuniste în ţările socialiste.

Falsa realitate, după cum vedem, este asigurată de imagine. Deşi televiziunea poate asigura o falsă realitate şi lipsind consumatorul de imaginea unui eveniment, fenomen. Nu este imagine - nu este realitate.

85

Strategia imagine /non-imagine constituie, de fapt, unul din procedeele de bază ale manipulării politice televizuale a publicului. în ansamblu, discursul televizual, mai ales cel de informare, poartă mesaje subiacente înzestrate pentru majoritatea publicului, care este mai mult atras de „jocul" discursului decât de conţinutul lui. Deci, viziunea pe care o dă televiziunea asupra fenomenului politic este din ce în ce mai influenţată de prezentarea dramatizată şi „dramaturgizată", am adăuga noi.

Caracterul teatral al tuturor alocuţiunilor politice televizate întotdeauna este acompaniat - şi acesta este un lucru dintre cele mai grave - de o receptare complet ambiguă a discursului. Ambiguitatea şi superficialitatea, insistă unii analişti, devin „constanta" vocabularului politic.

Astfel, de exemplu, conţinutul de fond al noţiunii „transformări" variază de la o perioadă istorică la alta în raport cu interesele, valorile şi obiectivele politice ale diferitor partide şi mişcări social-politice.

Televiziunea are tendinţe de simulacru atunci când „scenarizează" în cadrul unor materiale comportamentul oamenilor, actorilor politici, persoanelor implicate în eveniment sau departe de el, făcându-i „să-şi joace rolul", dar respectând rigorile spectacolului televizat, dictate de jurnalişti.

Scopul este de a crea imaginile necesare actorilor politici, imaginile televizate.

Politicianul ca personalitate, om, cetăţean, familist poate întruni calităţi care să nu corespundă radical imaginii televizuale create de jurnalişti.

Realitatea mediatică audiovizuală s-a modificat în ultima perioadă. Pe lângă televiziunea „mesageră", care oferă publicului informaţii, programe de divertisment, şi televiziunea „relaţionistă", bazată pe cererea publicului, acum a apărut şi se dezvoltă televiziunea „actor".

Aceasta din urmă nu numai însoţeşte acţiunea colectivă, dar şi-i ţine locul, de cele mai multe ori, organizând-o şi producând-o. în această ordine de idei putem vorbi despre transmisiunile în direct de la manifestările politice, socioculturale, care adună o audienţă enormă. Orice nimereşte în obiectivul camerei, practic, poate fi transformat în spectacol.

Trebuie de accentuat, încă odată, că fenomenul realului /irealului, creat de televiziune, lasă puţin loc pentru formarea cetăţeanului ca personalitate şi mult loc actorilor politici, care îşi cunosc bine interesele şi conştientizează forţa incomensurabilă persuasivă a televiziunii.

86

Prin aceasta interesele lor devin interese ale publicului, iar realitatea, pe care o fabrică creatorii de imagine televizuală, devine acea „fata morgana" a politicului, pentru care este gata să-şi dea votul electorul. În lupta pentru afirmare şi instituţionalizarea intereselor politice, pentru asigurarea continuităţii puterii, actorii politici includ toate mecanismele comunicative şi întregul potenţial informativ-persuasiv al mass media. În anumite situaţii mass media se îndepărtează de la limitele unor interese de grup bine determinate (de partid, financiar, economice) şi se autoconstituie într-o zonă de interese proprii, corporative. în cazul când presa va depinde de lumea publicităţii, ea, firesc, se va alia la grupul de interese al comandatarilor de reclamă.

Iată de ce, urmărind evoluţia mass media în societăţile liberal-democratice, unii analişti tot mai mult vorbesc despre depăşirea de către presă a limitelor libertăţii, despre necesitatea reglementării ei de către putere.

Mulţi politicieni privesc cu frică aspiraţiile media de a ieşi de sub orice control, a se subordona doar legilor pieţei şi de a nu fi îngrădite de anumite acte normative.

Odată ce societatea civilă este încă într-un stadiu pueril şi nu poate controla eficient mass media, implantându-i principiile responsabilităţii sociale, guvernarea şi guvernaţii au nevoie de reglementări ale activităţii editoriale (scrise, teleradio, internet etc.).

Ori, e necesar de conştientizat, că mass media pot deveni cu adevărat "a patra putere", deci, a fi: (1) gardian al democraţiei; (2) supraveghetor al activităţilor instituţiilor publice; (3) avocat al intereselor publicului; (4) problematizator al societăţii; (5) culturalizator al maselor numai dacă nu încearcă să se situeze deasupra societăţii, deasupra intereselor ei.

Televiziunea poate crea imagini pentru a legitima acţiunile actorilor politici, chiar dacă ele nu se împacă cu legitimitatea.

Totodată, interesele indivizilor şi grupurilor politice se pot disocia în cazul când televiziunea prezintă o falsă realitate, care poate manipula societatea. Imaginea televizuală nu este o "reflectare" identică a realităţii, o "copie" a ei, dar un produs al imaginaţiei 87

producătorilor, un rezultat al profesionalismului, o manifestare a obiectivelor şi angajamentelor realizatorilor de programe, care valorifică anumite interese ale unor grupuri bine determinate.

Fabricând imagini, creând un spectacol în locul realităţii, televiziunea propune publicului valori, principii, concepte, norme false, care pot schimba nu numai interesele indivizilor, dar şi caracterul relaţiilor sociale, culturale, în cele din urmă, relaţiilor politice, ceea ce pot duce la transformarea realităţii politice.

88

CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI

Relevarea ideilor, conceptelor şi viziunilor supuse analizei la subiectul lucrării, urmărirea argumentelor pro şi contra anumitor considerente de principiu, a oferit posibilitatea formulării unei serii de generalizări, sugestii de referinţă şi recomandări.

Conştientizarea rolului intereselor politice, cunoaşterea mecanismelor promovării lor în societate oferă posibilitate mass media să joace un rol decisiv la constituirea conştiinţei politice a maselor.

Numai odată cu asigurarea dezvoltării instituţiilor democratice, a concurenţei nestrâmtorate a mass media, a confruntării nestingherite a intereselor, voinţei, nevoilor, necesităţilor individuale şi grupurilor de interese politice, poate fi garantată o activitate conştientă şi coordonată a cetăţenilor pentru progresul social. Reflectarea în mass media a intereselor politice de grup, în continuă schimbare şi transformare, permite analiza şi explicarea multiplelor procese şi evenimente politice care au sau pot avea loc în context spaţial-temporar. În lucrare este specificat caracterul particular autohton al integrării presei cu politicul, care se manifestă printr-o stare fragmentată, inexpresivă, neconturată, opacă a raportului interes politic - relaţie politică - mass media. În condiţiile actuale lipseşte interdependenţa activă între aceste elemente, proprie unei societăţi democratice mature, când actorii politici impulsionează procesul mediatic, imprimându-i vervă şi combativitate, poziţie civică şi acuitate, iar presa, realizându-se în dimensiunile sale informaţionale, cucereşte noi şi noi poziţii din câmpul politic.

La începutul secolului XXI devine imperioasă necesitatea ca mass media, modernizându-se cu fiece zi, să transforme „satul global" din punct de vedere spaţialtehnic în prezent, într-un cămin, în care locatarii ar fi solidarizaţi, datorită şi mass media, în jurul obiectivelor păcii, luptei împotriva terorismului internaţional, dezvoltării ecologiei, culturii şi sportului, pentru dezvoltarea umană. În contextul investigaţiilor efectuate în acest studiu şi concluziilor teoretice la care am ajuns, se impun, în opinia noastră un şir de sugestii de comportament şi de decizie aplicativă a figuranţilor în relaţia interese politice - mass media.

Explorând eficient resursele mobilizatoare, de influenţare, persuasive ale mass media, constituind o relaţie de codirecţionare, conlucrare, cooperare la nivel profesionist

89

între actorii politici şi mass media, ultimele pot crea simboluri integrative, consensuale în societate, imagini constructive şi de consolidare a valorilor, tradiţiilor, obiceiurilor, proiectelor orientate spre dezvoltarea armonioasă a societăţii.

1. Rolul mass media rămâne de a mediatiza, explica, pune în dezbatere la etapa apariţiei interesului politic pentru a-1 propulsa în câmpul politico-mediatic. Aici este incontestabil de oportun rolul Televiziunii, cât şi al tuturor jurnaliştilor antrenaţi în spaţiul mediatic.

2. În procesul lor de congruenţă a intereselor politice şi mass media este important ca presa nu numai să mediatizeze ceea ce are loc realmente în societate, dar promovânduse tot mai mult ca un actor politic autonom, să includă în câmpul mediatic tot mai multe discuţii, dezbateri în probleme actuale general-civilizatoare ale societăţii, să genereze o gamă bogată de opinii, proiecte, idei, ce ar conduce la un spectru larg de opţiuni pentru actorii politici, cât şi pentru publicul larg.

4. Rolul autonom al mass media în comunicarea politică, care se afirmă tot mai insistent în ultimul timp, dictează nu numai o perfectare a legislaţiei presei şi cu privire la accesul la informaţie, unde s-ar concentra şi optimiza responsabilităţile şi obligaţiunile unei părţi (a jurnaliştilor, mass media), dar şi a celeilalte - putere politică, agenţii politici, autorităţile publice, publicul ca atare. Pentru ca mass media să obţină legitimarea autonomiei ei în acţiunile în spaţiul politico-mediatic este necesar ca să fie optimizate la maximum interesele individuale ale jurnalistului cu cele particulare ale organului de presă şi cu cele generale ale mass media, pe de o parte, şi cu cele generale ale comunităţii, pe de alta. De aceea o asemenea situaţie presupune şi existenţa mai multor puncte şi linii de tangenţă între aceste tipuri de interese. în acelaşi timp, un anumit grad de autonomie presupune şi un nivel respectiv al responsabilităţii sociale a jurnaliştilor, o atitudine exigentă faţă de respectarea normelor deontologice ale lucrătorilor media.

5. Tot mai multă pondere au media în formarea tipurilor de comportament al actorilor politici, a mentalităţii şi calităţilor lor. Anume mass media, atrăgând actorii politici, pot promova supremaţia interesului naţional şi public faţă de celelalte interese; numai mass media pot crea modalităţi de contracarare a populismului, demagogiei actorilor politici, anume presa poate dezvălui şi mitul şi ritul, şi iluzia unui comportament fabricat al unui sau altui actor politic; de mass media, în linii mari şi în principiu depinde calitatea nu numai elitei politice, dar şi a actorilor politici, care vin pe arenă să ne convingă că interesele lor nu sunt altceva decât un nucleu al tuturor intereselor noastre ca indivizi, luate împreună. Şi numai implicând mass media în procesul de „apreciere" a veridicităţii şi 90

sincerităţii politicienilor putem să avem garanţii într-o calitate înaltă a guvernării.

6. Constituind un subiect insuficient investigat, tema lucrării ar putea fi continuată, şi sub alte unghiuri de vedere, de către politologi şi medialogi, de alţi analişti, intrigaţi de raporturile multidimensionale dintre interesele politice şi mass media.

91

BIBLIOGRAFIE

1.

BĂLĂŞESCU, M. Manual de producţie de televiziune. Iaşi: Polirom, 2003.

2.

BERCU, V., BOTNARU, V., CALAC, D.

economic:

et.

al.

Jurnalism

teorie, practică, studii de caz. Asociaţia Ziariştilor Economişti. Iaşi, Epigraf,

2003.

3.

BERTRAND, C.-Jean (coord.). O introducere în presa scrisă şi vorbită.

Iaşi: Polirom, 2001.

4.

BERTRAND, Claude Jean – Deontologia mijloacelor de comunicare - Iaşi,

Editura Institutul European, 2000.

5.

BONDREA, A. Opinia publică, democraţia şi statul de drept. Bucureşti:

Editura Fundaţiei „România de Mâine", 1996.

6.

BOUGNOUX, D. Introducere în ştiinţele comunicării. Iaşi: Polirom, 2000.

7.

BRUCAN, S. Pluralism şi conflict social. Bucureşti: Editura enciclopedică,

8.

BRZEZINSKI,

1991.

Z. Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei.

Bucureşti: Editura Diogene, 1995.

9.

BUCHERU, I. Fenomenul televiziune. Bucureşti: Editura Fundaţiei

„România de Mâine", 1997.

10.

BULAI, A. Mecanismele electorale ale societăţii româneşti. Bucureşti:

Editura Paideia, 1999.

11.

COMAN, M. Mass media, mit şi ritual. O perspectivă antropologică. Iaşi:

Polirom, 2003.

12.

COMAN, M. Mass-media, societate, cultură. Universitatea Bucureşti.

Bucureşti: 1995.

13.

COVAL, D., STEPANO V, G. (coord.) Valori ale mass media în epoca

contemporană. Studiu colectiv. Vol. 2. Bucureşti, 2003.

14.

DAHL, R. Despre democraţie. Iaşi: Institutul European, 2003.

15.

DRĂGAN, I. Paradigme ale comunicării de masă. Orizontul societăţii

mediatice. Partea I. Bucureşti: Casa de Editură şi Presă „Şansa" S.R.L., 1995.

16.

FICEAC, B. Tehnici de manipulare. Bucureşti: Editura Nemira, 1998.

92

17.

LULL, J. Mass media, comunicare, cultură. O abordare globală. Oradea,

18.

MORARU, V. Mass media între incertitudini şi aspiraţii. Universitatea de

1999.

Stat din Bucureşti, 2002.

19.

PAILLIART, (coord.). Spaţiul public şi comunicarea. Iaşi: Polirom, 2002.

20.

PETCU, M. Sociologia mass media. Cluj-Napoca: Dacia, 2002.

21.

POP, D. Mass media şi democraţia. Iaşi: Polirom, 2001.

22.

STANTON, N. Comunicarea. Bucureşti: Editura ştiinţă şi tehnică , 2007.

23.

SBURLESCU, A. Comunicarea eficientă. Bucureşti, All, 2005.

93