9 caile de comunicare prin mass media in timpul conflictelor

Universitatea „Danubius” Galaţi Facultatea de Ştiinţe ale Comunicării Specializarea „Comunicare şi Relaţii Publice”

LUCRARE DE DIPLOMĂ

Îndrumător, Lect. univ. dr. ŞTEFAN GHEORGHE

Absolvent, Cioclu (Manolache) Lucica

Galaţi, 2009

Tema lucrării: „CĂILE DE COMUNICARE PRIN MASS-MEDIA ÎN TIMPUL CONFLICTELOR”

2

CUPRINS

CAP. I – EVOLUŢIA MASS-MEDIEI DE-A LUNGUL TIMPULUI...............................................................4 1.1. Definiri conceptuale.................................................................................................................................4 1.2. Structura sistemului mass-media..............................................................................................................9 1.3. Mass-media şi sistemele sociale.............................................................................................................13 1.4. Funcţiile mass-media..............................................................................................................................17 1.5. Schimbările civilizaţiei şi mass-media...................................................................................................24 CAP. II – MANIPULAREA PRIN MASS-MEDIA ........................................................................................31 2.1. Manipularea exercitată de mijloacele de informare în masă..................................................................31 2.2. Influenţa modelelor vizuale....................................................................................................................32 CAP. III – RELAŢIA CU PRESA ÎN SITUAŢII DE CRIZĂ..........................................................................51 3.1. Gestionarea crizelor mediatice...............................................................................................................52 3.2. Modalităţi de soluţionare a crizelor........................................................................................................52 3.3. Particularităţile comunicării mediatice în timpul conflictelor ...............................................................56 3.4. Riscurile „războaielor în direct”.............................................................................................................59 3.5. Riscurile practicii jurnalistice în timp de conflict..................................................................................60 CAP. IV – STUDIU DE CAZ: COMUNICAREA PRIN MASS-MEDIA ÎN TIMPUL CELOR DOUĂ RĂZBOAIE DIN GOLFUL PERSIC................................................................................................................63 4.1. Războaiele din Golful Persic..................................................................................................................63 4.2. Revoluţionarea acţiunii militare.............................................................................................................73 4.3. Influenţa politicului şi a mass-mediei.....................................................................................................75 CONCLUZII......................................................................................................................................................78 BIBLIOGRAFIE...............................................................................................................................................82

3

CAP. I – EVOLUŢIA MASS-MEDIEI DE-A LUNGUL TIMPULUI

Termenul mass-media provine din limba latină unde "massa" însemna "o cantitate mare de informaţii agregate", iar "medium" - "media" - mijloc de transmitere a ceva.

Mass-media reprezintă setul de tehnici şi metode de transmitere de catre furnizori autorizaţi ai unor mesaje, unei udienţe largi, eterogene şi dispersate geografic. Massmedia sunt considerate instituţii sociale atât culturale cât şi economice.

Cronologic primul mijloc de acest tip a fost tiparul mobil, apărut la mijlocul secolului al XV-lea. Dar principala transformare în comunicare de masă a fost realizată efectiv prin asimilarea altor tehnici generate de aplicaţiile electricităţii, cum ar fi: telegraful (1840), telefonul (1876), proiecţia de film (1894), radio (1905), televiziunea. De asemenea, în deceniul IV al secolulul trecut apare fenomenul de "penny press" (ieftinirea presei) care diversifică şi lărgeşte publicul. Dacă până acum publicaţiile se adresau unor elite, de acum ele îşi schimbă specificul şi abordează problemele oamenilor obişnuiţi.

1.1. Definiri conceptuale

Intrat în limba română ca un neologism imperfect asimilat, conceptul de massmedia este în primul rând eronat prezentat din punct de vedere lingvistic, iar această eroare „minoră” dovedeşte o eroare noţională mult mai profundă. Redat grafic (în DEX) ca un cuvânt compus, ca „mass-media”, termenul ar presupune existenţa unei entităţi, unice care să conţină „totalitatea mijloacelor de informare a maselor”.

Definiţia conţine în sine o prejudecată gravă cu conotaţii ideologice depăşite cum că ar fi vorba de informarea maselor, a unor grupuri omogene şi imobile care aşteaptă să fie atinse de informaţii.

Mass-media se deosebeşte nu numai grafic de „mass-media”, conceptul în sine nu poate fi tratat indistinct ca un conglomerat dintre doi termeni, acela de masă şi acela de mijloace de informare.

Ambii termeni au forme de plural, respectiv singular, iar existenţa acestor forme

4

constituie diferenţa radicală din punct de vedere teoretic. Mai întâi că nu mai putem vorbi astăzi despre „masă”, ca despre o entitate amorfă, exprimabilă la singular. Există numai grupuri largi de oameni, „mase” - sau mai bine-zis audienţe şi tipuri de public - cu caracteristicile lor specifice şi divergente de cele mai multe ori. În plus noţiunea însăşi de masă este puternic marcată de conotaţii cu caracter politic, mai ales datorită existenţei celor două sisteme totalitare defuncte (nazismul şi comunismul). Media, la rândul său, este un termen în forma de plural şi cuprinde totalitatea instrumentelor prin care se întemeiază comunicarea.

Cu toate acestea termenul are varianta sa de singular pe care majoritatea limbilor europene o cunosc: mediu. Un mediu reprezintă un mic canal de comunicare prin care una sau mai multe persoane au acces la informaţii, imagini semnificaţii.

Din această perspectivă, un ziar este un mediu de informare, chiar dacă această comunicare poate fi „de masă”, tot aşa cum telefonul este un mediu, chiar dacă nu propagă comunicarea în grupuri mari umane. Aşadar, asocierea dintre singularul „masă” şi pluralul „media” trebuie să fie flexibilă nu constrânsă de cratima producătoare de sensuri peiorative.

Mass-media1, transcris altfel, poate să reprezinte numai acele mijloace de comunicare care aparţin epocii controlului autoritar şi politic asupra informării. Astăzi nu mai putem vorbi decât de medii diverse şi de receptori disparaţi, reuniţi foarte rar întro mulţime indistinctă. Tensiunea gramaticală dintre termenul masă şi cel media, şi efortul pe care îl presupune utilizarea lui ca defectiv de plural, este şi mai evidentă atunci când vedem că în limba engleză (de unde provine termenul) se foloseşte în forma de massmedia.

Chiar mai mult, în franceză pluralul este marcat special: les media (deşi franceza cunoaşte aceleaşi restricţii pentru utilizarea termenilor preluaţi ca neologisme) pentru a-l distinge de singular.

Pentru a înţelege evoluţia conceptului de cultură mediatică, trebuie să definim ce înseamnă comunicarea de masă. Definiţia dominantă a rămas aceea a asocierii dintre procesele comunicării şi audienţa de masă. Aceste procese se desfăşoară datorită existenţei unui grup specializat care construieşte şi difuzează mesaje prin intermediul unor tehnologii 1

Bertrand, C.-Jean (coord.). O introducere în presa scrisă şi vorbită. Iaşi: Polirom, 2001, pp. 34-35.

5

care sunt mediile specializate.

Apariţia publicului, dar şi revenirea pe scenă a auditoriului

(pasiv şi dominant)

amplasează termenul de mass-media sub semnul unei relaţii clasice de natură economică, relaţia dintre timpul liber şi muncă, dintre divertisment şi activitatea aducătoare de venituri.

Merill şi Lowenstein au descris celebrul ciclu EPS (etilist / popular /specializat) care oferă o descriere de ansamblu a modului cum funcţionează această relaţie.

Un mediu de comunicare debutează de cele mai multe ori la nivel individual, aparţinând unui grup restrâns (cum este cazul cititului şi scrisului). Acesta este stadiul etilist al comunicării. Al doilea stadiu este acela „al specialiştilor” în care mediile se profesionalizează şi ies din sfera de influenţă a distribuirii de masă. În al doilea rând, mass-media este un produs exclusiv al tehnologizării societăţilor umane. Comunicarea de masă este contemporană şi rămâne direct influenţată de mecanizarea mijloacelor comunicării. Din această perspectivă mass-media înseamnă o dublă relaţie: între mecanismele şi tehnologiile reproducerii informaţiilor şi între sensurile, formele şi conţinutul mesajelor.

Perfecţionarea tehnicilor de stocare şi transmitere a informaţiilor (sateliţi, transmitere prin cabluri de fibră de sticlă, informatizare, etc.) conturează tot mai mult specificul comunicării de masă, acela de a fi indirectă, raportul tradiţional interpersonal fiind înlocuit de raportarea impersonală la mijloace diverse care se adresează receptorului pe căi diferite, prin utilizarea unor simboluri specifice: presa prin simboluri optice, radioul prin simboluri acustice; televiziunea, filmul mixează simboluri acustice cu cele vizuale.

Astfel, fiecare mijloc de comunicare în masă se pretează unui anumit tip de informaţii şi duce la câştigarea unui public specific, categorizat în funcţie de gradul de instrucţie, profesiune, gust etc. Se vorbeşte în ultimul timp de "mijloace de informaţie demasificate" (televiziunea prin cablu).

Diversificarea crescândă a ofertelor creează publicuri mai numeroase, dar specializate în locul masei nediferenţiate de până acum.

Cercetătorii raportului dintre mass-media şi opinia publică consideră că nu toate mijloacele de comunicare acţionează ritmic în transmiterea anumitor informaţii, ci cu o anumită periodicitate prin care leagă, de fapt un anumit public cu anumite mijloace de un anumit gen de mesaje.

6

Relaţia dintre emiţători şi receptori este în cazul comunicării de masă, o relaţie asimetrică, unilaterală, spre deosebire de comunicarea interpersonală, care este reciprocă, bilaterală. Mass-media este indirectă, unilaterală, are un caracter public şi se adresează unui "auditoriu" mare, dispersat şi eterogen.

Cea mai cunoscută "schemă de analiză a comunicării (schema lui Lasswell se aplică şi în cazul mass-media, înlesnind o analiză comparativă a celor două tipuri de comunicări (interpersonală şi impersonală).

1. (Cine comunică: emiţatorul care are acces şi apelează la mijloace cu care se transmite public şi în masă este o instituţie socială care poartă răspunderea pentru informaţiile transmise care astfel obţin o anumită oficializare.

2. Ce se transmite: o gamă largă de informaţii care răspund atât aşteptărilor publicului, cât şi intenţiilor celor care deţin sau au acces la mijloacele de comunicare în masă (informaţiile se pretează la tehnica analizei de conţinut).

3. Pe ce canal: Mediile reprezintă suma mijloacelor tehnice de transmitere a modalităţilor utilizate şi a instituţiilor aferente. Acestea pot fi: a) autonome (cand raportul de transmitere poartă în el mesaje: cărţi, ziare, reviste, afişe etc.); b) medii de difuzare (când raportul are doar misiunea de a transmite un mesaj: relee Tv.. cablu satelit) şi, c) medii de comunicare (care permit dialogul la distanţă).

4. Cui: în comunicarea de masă receptorul, publicul este alcătuit dintr-o masă de indivizi risipiţi geografic şi eterogen din punct de vedere socio-cultural. Termenul de "masă nu se referă în primul rând la cantitatea receptorilor, ci la diversitatea lor definită prin dispersie, anonimitate, lipsa de organizare sociala, inconsistenţa in compoziţie.

Recenta demasificare a comunicatii lor, fragmentarea publicului nu anulează caracterul eterogen al microaudienţelor (cei care ascultă un post preferat urmăresc un meci sau citesc o anume revistă nu împărtăşesc prea multe valori în afara interesului pentru revista respectivă).

7

5. Cu ce efecte? Receptarea informatiilor nu este una mecanica, nediferenţiată, o receptare filtrată, funcţie de trebuinţele, atitudinile şi convingerile publicului ea depinzând de structura lui cognitivă şi emoţională. Selecţia se face atât la nivelul sursei (factor de prestigiu, preocupări individuale, nivel de instrucţie) dar şi la nivelul conţinutului şi sensului informaţiei (in funcţie de cunoştinţele, experienţa şi convingerile individului).

Comunicarea de masă este indirectă şi mijlocită de întreaga aparatură tehnică ce mediază relaţiile între emiţător şi receptor. Structura tehnică a mijloacelor, structura mesajului exercita în timp alături de conţinutul de idei, o influenţă modelatoare asupra receptorului.

Dacă radioul si televiziunea au un avans serios faţa de presă în ceea ce priveşte operativitatea transmiterii informaţiilor, prevenirea alterării ei, presa este mai apta pentru explicarea şi comentarea informaţiilor, pentru stimularea unei atitudini critice fata de evenimente.

Relaţia emiţător-receptor este în cazul comunicării prin diferite mijloace o relaţie asimetrică, unilaterală spre deosebire de comunicarea interpersonală care este reciprocă, bilaterală.

Unii teoreticieni susţin ideea conform careia pentru comunicarea in masa ar fi mai potriviţi termenii: transmitere, difuzare de mesaje decat cel de comunicare care s-ar referi doar la dialog.

Răspunsul din rândul publicului, care să indice receptarea, înţelegerea, adeziunea la idee sau respingerea mesajului sunt mediate de expedierea de catre receptori a unor scrisori adresate instituţiei emiţatoare, de organizarea unor acţiuni ale emiţatorilor cu publicul larg sau de efectuarea unor sondaje de opinie.

Oricum reacţia de feed-back este întârziată şi nu poate influenţa direct informaţia.

Comunicarea de masa are un caracter public, bazat pe accesibilitatea principial egala a oricui la informaţie.

Mărimea publicului este determinata de mărimea populaţiei aptă sa decodifice semnificaţiile simbolurilor transmise, şi care are acces la obtinerea mijlocului respectiv.

8

1.2. Structura sistemului mass-media Comunicarea mediatică pe suport de hârtie Pe suportul de hârtie acestea s-au manifestat sub următoarele forme: (a) cărţi, (b) ziare şi reviste (c) afişe, fluturaşi, vignete, postere (d) panouri publicitare.

Presa scrisă: ziarele şi revistele (magazinele) ilustrate Apariţia mass-media trebuie pusă pe seama tirajelor mari, „de masă” ale ziarelor, devenite o realitate abia în secolul al XIX-lea, în urma perfecţionării continue a invenţiei lui Gutenberg cât şi a consecinţelor generale ce au decurs din prima revoluţie tehnologică: maşinile de imprimare, de turnat şi cules litere (linotip) precum şi utilizarea tuturor suprafeţelor (faţă /verso) ale suportului de hârtie.

Ziarele cunosc, de la apariţie şi până la constituirea în componentă a sistemului mass-media, propria lor istorie.

Magazinele sau revistele ilustrate, cum li se mai spune, reprezintă un alt domeniu de interes al publicului larg, semn că aparţin mass-media. Aceste publicaţii cu caracter eterogen, scrise fără pretenţii de stil, destinate să satisfacă, prin natura lejeră a subiectelor, cele mai multe gusturi au apariţie ritmică, de obicei săptămânală sau lunară.

Tipologia publicaţiilor (ziare şi reviste) urmează mai multe criterii de clasificare, între care se numără: Periodicitatea, criteriu în funcţie de care se stabilesc următoarele tipuri de publicaţii: -

Cotidiene ( din lat. cotidiem „în fiecare zi”);

-

Săptămânale (cu 52 de apariţii anual), numite şi hebdomadare (din gr. epta „şapte”) specializate pe domenii diverse, uneori având ele înseşi subdiviziuni;

-

Bilunare (bimensuale), care cuprind numai reviste de cultură generală;

-

Lunare (mensuale) reviste de cultură profesională destinate cititorilor pasionaţi din diverse domenii;

-

Trimestriale, care se adresează unui public elitist, de înaltă specializare, publicaţiile având caracter ştiinţific şi prezentându-se în format carte spre a fi stocate cu uşurinţă.

9

Alte criterii privesc: tirajul publicaţiilor, formatul, aria de difuzare (proximitatea), domeniul (conţinutul).

Afişe, postere (autocolante), vignete (sigle), panouri publicitare, fluturaşi - Afişele deţin un rol mai puţin important în sistemul şi industria aferentă din mass-media. Acestora li se pot adaugă fluturaşii (utilizaţi şi în campaniile publicitare, autocolante oferite cumpărătorilor sau virtualilor clienţi şi panourile publicitare, în marile oraşe. Alte forme, de underground comunicaţional: grafiti, anunţuri (private, administrative, obscene), bileteanunţ.

Comunicarea pe suport electronic Comunicarea pe suport audio: telegraful electric Un pas important în evoluţia tehnologiei spre telegraful electric l-a constituit descoperirea proprietăţilor electromagnetului.

Samuel F. B. Morse, este creatorul sistemului telegrafic care i-a permis să transmită mesaje. Pe 27 iulie 1886, Cyrus W. Field a montat cabluri peste Oceanul Atlantic transmiţând mesaje cu o viteză incredibilă. Telegrafia fără fir. Scoţiaul James Maxwell elaborează

o teorie matematică a undelor electromagnetice, necunoscute până la el,

despre care se presupunea că se deplasează cu viteză luminii. În 1888, germanul Heinrich Hertz demonstrează existenţa acestor unde şi concepe un aparat pentru a le genera şi detecta. Pe la începutul anilor 1890, un italian de numai 20 de ani, Guglielmo Marconi, demonstrează posibilitatea transmiterii mesajelor codate fără a se folosi de un fir electric. Sistemul audio. Utilizarea undelor hertziene (radio-ul). În 1906, în ajunul Crăciunului, operatorii radio de pe vapoarele aflate pe oceanul Atlantic, de-a lungul coastei Statelor Unite, pe oceanul Atlantic, au auzit pentru prima oară în căşti vocea umană.

Reginald A Fessenden concepuse un aparat care permitea radiodifuzarea unor semnale infinit mai complexe decât semnalele morse. La începutul anilor ‘30 se impune o altă noutate tehnică. Emisia cu modulaţie de amplitudine (AM), care prezenta dezavantajul de a fi supusă perturbărilor şi interferenţelor este înlocuită cu aceea de modulaţie de frecvenţă (FM).

Pe lângă avantajele privind calitatea impecabilă a sunetului, noua modalitate noua modalitate de difuzare în eter a programelor radio a impus stereofonia.

Sistemul audio-video. Proiecţia de imagini şi realizarea de imagini în mişcare 10

Savantul belgian Joesph Plateau (sec. al XIX-lea) poate fi considerat inventatorul prototipului aparatului de filmat. Plăteau a creat un mecanism greoi şi complicat, numit fenakistiscop sau fantascop, care „punea în mişcare” o imagine multiplicată pe un cilindru sau pe o rolă de hârtie, unde aceeaşi fiecare secvenţă conţinea o infimă modificare. Acesta este strămoşul aparatului de proiecţie modern.

Filmul (mut) devine o realitate în laboratorul lui Thomas Alva Edison, unde au fost concepute aparatul de filmat şi proiectorul de imagine.

Kinetoscopul (din v. gr. kinetos „mişcare” + scopeo „a privi”) cum se numeşte, a devenit disponibil pentru public, contra unei taxe, în 1894.

Cinematograful sonor a fost realizat prin aplicarea pe marginea peliculei de celuloid a benzii electromagnetice de redare a sunetului (1920). Formele de realizare şi prezentare a imaginilor de film au evoluat de la alb-negru la color (1940) şi apoi tridimensional, aşa numitul cinematograf „în relief “(1957).

Audio-video : Televiziunea ( cu antenă, prin cablu, satelit), videorecorder.

Cel mai nou dintre mijloacele de comunicare, televizorul, a moştenit multe din tradiţiile radioului. S-ar putea spune, pentru exactitate, ca le-a preluat îmbunătăţindu-le. Tehnologia electronică a televiziunii a fost perfecţionată în anii 1920-1930. Apar, după aceea, Televiziunea prin reţea (off-the-air), Televiziunea prin cablu şi Sistemele de trasmitere directă prin satelit. (DBS).

Sisteme de stocare a informaţiei Intră în această categorie fonograful, inventat de Edison, pelicula foto şi de cinema, gramofonul şi pick-up-ul, magnetofonul, inventat de danezul Valdemar Poulsen (1898), perfecţionat de rusul Nazarisvilli (1920) şi modernizat de germanul Pflemmer (1928) iar mai recent magnetoscopul sau videorecorderul. La începutul anilor ‘70, banda video pe role a fost înlocuită de versiunea pe casetă, video casette recorder (VCR) ale cărei dimensiuni s-au redus, cea mai mică fiind video 8(mm) prin intermediul cărora se puteau realiza copii după emisiunile de televiziune sau după alte casete prin metodele utilizate şi la magnetofoane.

Paralel cu sistemul Ampex funcţionează sistemul Betamax, produs de japonezi. O altă firmă japoneză, corporaţia Matushita a realizat video home system (VHS) „sistem video pentru acasă” a cărui răspândire s-a extins, printre altele, fiindcă permitea 11

înregistrarea unor programe de două ori mai mari (ca desfăşurare) pe o singură casetă.

Noi sisteme mass-media Ultimul pătruns în „familie” este aşa numita componentă multimedia. Ca termen la modă, multimedia este considerată un salt tehnologic asemănător apariţiei presei, radioului şi televiziunii, fiecare la timpul lor. Această nouă revoluţie trebuie legată de anii 80, când s-a produs transformarea semnalului analog (sunet, voce, imagine) în semn digital înţeles de calculator. Prin această transformare a fost posibilă înmagazinarea unui volum uriaş de informaţii, fiind necesară compresia lor.

Reunind televizorul şi faxul printr-un calculator, se pot primi sau transmite, printr-o simplă apăsare pe taste, mesaje, se poate dialoga cu partenerii conectaţi la reţea oriunde pe glob s-ar afla aceştia, putem avea acces la imagini, cărţi sau enciclopedii. Multimedia asigură accesul individului la informare uşor şi rapid. Multimedia are ca domeniu de manifestare intersecţia a trei mari ramuri comunicaţionale: informatica, telecomunicaţiile şi audiovizualul, compatibilizate prin

procesul de numerizare, prin care calculatorul poate

realiza sinteza de ansamblu a informaţiei. a. Computerul. Primul computer electronic a fost construit în 1946 şi se baza pe tehnologia tuburilor cu vid. Era folosit exclusiv de oamenii de ştiinţă, fiind considerat un fel de creier artificial, ceea ce a şi dus la o competiţie permanentă între acesta şi inteligenţa umană. b. Internet „ reţeaua internaţională” Reprezintă un sistem mondial de reţele de calculatoare interconectate, care înlesneşte serviciile de comunicare a

datelor cum ar fi

deschiderea unei sesiuni de lucru la distanţă, transferul de fişiere, poşta electronică şi grupurile de discuţii. Internet este o cale de a conecta reţelele existente. c. e-mail „poşta electronică”. Una dintre utilizările computerului în sistem massmedia poate fi considerată e-mail. Poşta electronică foloseşte reţeaua pentru a transmite şi a recepţiona mesaje. d. Book Publishing „Cartea pe computer”. Tehnologia computerelor permite realizarea de programe pentru tehnoredactarea presei, operaţiune care a plasat în desuetudine câteva meserii adiacente presei. e. Videotextul reprezintă un sistem mass-media prin care se obţine transmiterea informaţiilor, cum ar fi principalele ştiri, cotaţia la bursă, rezultatele sportive, adresele utile, filmele săptămânii etc., printr-un sistem de televiziune prin cablu. f. Teleshoping .Este un sistem de vânzare la distanţă, însoţit de obicei şi de clipuri 12

publicitare, în care se prezintă calităţi al unor produse precum, noutatea, fiabilitatea şi costurile promoţionale ale acestora. În ceea ce priveşte maniera de distribuire a acestor aplicaţii, ele se regăsesc în formule on-line şi off-line, considerate concurente. Fiecare prezintă avantaje şi dezavantaje, off-line fiind mai puţin costisitor.

Structuri constituite pe modelul comunicaţional Asocierea relaţiilor publice la sistemul mass-media datează de scurt timp. Legătura serviciilor de relaţii publice cu publicul nu este la fel de strânsă, cum e cazul mediilor de largă difuziune (presa, radio, televiziunea), dar nici nu poate fi ignorată. În schimb, între relaţiile publice şi presă există un gen de cooperare cu avantaje reciproce, în sensul că numerase dintre activităţile din cadrul sistemului relaţiilor publice apelează în mod constant şi pe scara largă la serviciile presei.

Ziaristul Ivy Ledbetter Lee, absolvent al universităţii Princeton şi fost reporter de afaceri la revista „World” din New York, este considerat primul consilier de reacţii publice din istorie. El a întocmit o declaraţie de principii care semnala sfârşitul epocii „la naiba cu publicul”, în sensul că publicul nu mai putea fi ignorat în maniera tipică oamenilor de afaceri şi nici înşelat în maniera agenţilor de publicitate.

Publicitatea Termenul englezesc advertisment („înştiinţare”,„reclamă”) apare pe o Biblie din anul 1665, cu sensul de „înştiinţare”, iar din 1660 advertisment începe să fie utilizat ca titlu pentru informaţiile comerciale puse în circulaţie de proprietarii de prăvălii.

Anunţurile editorilor de cărţi debutau şi ele cu acest termen.

O evoluţie spectaculoasă a reclamelor s-a produs o dată cu apariţia ziarelor, care au dezvoltat foarte repede secţiuni speciale de reclamă clasificat.

1.3. Mass-media şi sistemele sociale

Aceste perspective se referă la statutul presei şi la cel al jurnaliştilor în strânsă legătura cu sistemul politic din statul respectiv, cu evoluţia istorică a relaţiilor sociale din ţara respectivă, gradul de cultură profesională şi conştiinţă al jurnaliştilor, deplasând fondul problemei în domeniul unei filosofii a profesiei, altfel spus al misiunii existenţiale a massmedia şi a determinărilor existente între această misiune şi cei care o profesează.

13

Numeroşi cercetători s-au ocupat de acest conţinut propunând soluţii la fel de numeroase asupra cărora s-au văzut nevoiţi să adauge noi observaţii întrucât presa este unul dintre cele mai sensibile sisteme la schimbările sociale şi, în acelaşi timp, un fidel seismograf al mişcărilor din interiorul societăţii.

Modelul autoritarist este determinat de momentul apariţiei presei în Europa dominată politic de monarhii, constituite pe principiul neocentrismului. Monarhii europeni, ca reprezentanţi sau unşi ai divinităţii, îşi exercitau un rol paternalist manifestat prin stabilirea a ceea ce este

folositor sau nu pentru individ. Apariţia presei pe o asemenea

treaptă de evoluţie istorică reprezenta o noutate ale cărei consecinţe nu puteau fi cunoscute de la bun început. De aceea, încă de la apariţie, presa a intrat în atenţia unora dintre instituţiile statului care o priveau cu destule rezerve. Un control asupra acesteia s-a instituit prin restricţii şi privilegii. Din această „formulă” de existenţă a presei, au evoluat, conform cu realităţile existente, modelul liberal şi cel comunist.

Modelul liberal pune accentul pe autonomia presei, stabileşte că nu există autonomie absolută, dar că e preferabil ca între autoritarismul de tip statal şi cel al societăţii (oamenilor) să funcţioneze cel de-al doilea.

Conform concepţiei liberale, omul este deţinătorul unor drepturi naturale, fundamentale şi inalienabile; el nu-şi pierde această autoritate în faţă noilor instituţii ale statului, care se sprijină pe dreptul său liber de a-i alege pe conducători, alegere din care decurge şi dreptul de a-i controla.

Conform conceptului de egalitarism, promovat de doctrina liberală, presa nu contribuie numai la circulaţia ideilor şi a informaţiilor, ci şi la controlarea instanţelor Puterii, ca a patra putere, sau ca un câine de pază al societăţii. Astfel, după modelul liberal, presa nu are doar libertate de expresie ci şi o mare responsabilitate asupra actului jurnalistic.

Modelul comunist derivă din exacerbarea şablonului autoritarist. Ar fi poate mai nimerit să se numească model dirijist întrucât nu numai în statele comuniste ci şi în unele dictaturi, el pare a funcţiona după aceleaşi principii.

Considerat a se fi născut la începutul secolului, o dată cu Revoluţia din Octombrie, şi aproape epuizat ca experienţa istorică, modelul acesta a reprezentat un recul chiar şi faţă de structurile din care se revendică. În cadrul acestui model, presa devine principala 14

pârghie ideologică a puterii şi sub pretextul educării maselor, a mobilizării lor în scopul realizării marilor deziderate ce le aveau în faţă.

Presa de acest tip a ocolit în mod sistematic adevărul. Controlul total asupra structurilor organizatorice ale presei, funcţiunilor ei economice, desfăşurării în teritoriu, asupra componenţei redacţiilor (pe bază de dosar) şi, în cele din urmă asupra informaţiei a devenit atribuţia aparatului de propagandă.

Presa dirijistă are, preconcepută, propria ei imagine despre realitate, iar atunci când aceasta nu se potrivesc este cu atât mai rău pentru realitate. De aceea, informaţia încetează de a mai conţine entropic imaginea adevărului ci, idei oficiale furnizate drept informaţii.

Modelul serviciului public, este la modă astăzi, deşi poate fi contestat din multe puncte de vedere. Acesta este mai degrabă teoretic decât pragmatic. Numit şi al responsabilităţii sociale, acest model aşează într-o relaţie interactivă trei instituţii: statul, societatea şi presa. Se bazează pe principiul că libertatea presei etc. o datorie publică şi porneşte de la premisele teoretice al modelului liberal, dar şi de la considerentul că acesta a abdicat de la principiile sale fundamentale.

Modelul serviciului public poate fi considerat o treaptă evolutivă a tiparului liberal, concentrată asupra noilor raporturi stabilite în societate, după revoluţia tehnologică din mass-media (radio – televiziune - multimedia) şi având printre determinaţii dezvoltarea conştiinţei. Conform acestui model, locul central în mass-media îl constituie dezbaterile de presă asupra rolului acesteia (mai ales în sensul eliminării practicilor excesive, orientate comercial), ca şi o exigenţă profesională sporită în direcţia favorizării tehnicilor de informarea exactă şi corectă a publicului.

Rolul determinant al politicului în actuala organizare a societăţilor lumii civilizate e incontestabil. Politicul este nu doar principalul motor al funcţiunii unei societăţi, ci chiar „imaginea” acesteia. Dacă se acceptă rolul de „putere” al presei, aşa cum e vorba şi despre puterea politică, se va vedea ca exercitarea puterii de către mass-media diferă mult de formele de manifestare ale puterii politice. O altă relaţie a presei cu Puterea este funcţia de public relation pe care-l joacă presa prin sistemul publicitar. Puterea se foloseşte de presă pentru a lansa campanii de presă, oferă spre publicare comunicate sau chiar plateşte reclamă. Este o tendinţă a politicienilor de a apela al presă fără a se folosi de ziarişti ca intermediari. În aceste cazuri mesajul aparţine omului politic sau partidului şi este conceput 15

conform unei strategii de PR, fiind un text explicit şi nu mediat, în sensul de „tradus” . De altfel, privitor la imaginea omului politic în mass-media, acesta este interesat de o reprezentare transparentă a actelor sale (fiindcă el însuşi apelează la un mediu transparent) şi chiar să deţină capacitatea de ubicuitate, în sensul de fi prezent pe cât mai multe canale de presă pentru a atinge segmente tot mai mari de public, în scopul de a face vizibilă politica de partid sau actele de guvernare.

Aşa se explică preocuparea constantă a oamenilor politici de a asigura mediatizarea acţiunilor sau declaraţiilor făcute şi, în aceeaşi manieră, presiunea pe care birourile de presă o exercită asupra jurnaliştilor odată cu inflaţia de produse cu finalitate comunicaţională: anunţuri, conferinţe de presă, dosare, broşuri, publicaţii specifice, site-uri pe Internet, scrisori personalizate (informaţii suplimentare se regăsesc în capitolul despre mass-media şi relaţiile publice).

Principiile legislaţiei vieţii private s-au generalizat în ultimii cincizeci de ani pe măsură ce limitările penale ale presei ( cenzura, delictul de opinie, privarea dreptului de semnătură, interdicţii de natură ideologică) au cunoscut o reducere a forţei legislative.

Se face astfel distincţia între oficialitate (cu drepturi tot mai limitate în ce priveşte controlul activităţilor de informare şi dezvăluire ale mass-media), care ar putea fi privită ca o noţiune abstractă - instituţie bazată pe reguli de funcţiune şi nu pe oameni - şi pe indivizi, ale căror relaţii cu presa fiind interpersonale, sunt de domeniu civil.

Independente sau combinate între ele, violările dreptului la viaţă pot fi clasificate în patru domenii: (a) intruziunea, (b) dezvăluirea de fapte jenante, (c) punerea într-o lumină falsă, (d) publicarea numelui şi imaginii fără acordul persoanei.

Intruziunea în viaţa privată cuprinde un număr mare de fapte având ca punct comun spaţiul privat (locuinţa, proprietatea, interiorul unei instituţii private) acţiunile şi relaţiile intime (de familie, prieteni, viaţă amoroasă) ca şi documentele aflate în posesia persoanei şi care o privesc numai pe ea.

Intruziunea presupune „violarea de domiciliu” la orice tip de pătrundere şi procurare de informaţii din universul personal fără acordul persoanei sau al unui organism abilitat (procuratura, care mandatează justiţia şi poliţia).

Dezvăluirea de fapte jenante se poate produce uneori şi retroactiv, în situaţia în 16

care presa apelează la pasaje de existenţă privată derulate cu mult timp înainte dar necunoscute opiniei publice. Chiar dacă referirile se fac la persoanele publice sau la personalităţile (din lumea sportului, muzicii, filmului etc.) este discutabil dacă se poate invoca şi trecutul acestora.

Numele şi imaginea delicventului minor sunt de obicei protejate pe considerentul etic că minorul trebuie să se îndrepte, iar şansele sale de a fi educabil sunt mai mari decât ale adultului. Atât etica profesiei cât şi legea îl obligă pe ziarist la un comportament discret. Victimele provenind din catastrofe sau în urma unui viol prezintă un mare interes pentru presă, iar relatarea de către mass-media a acestor agresiuni reprezintă o suferinţă în plus la cea suportată deja acestea sau rudele lor.

Lumina falsă reprezintă interpretarea incorectă a unor fapte reale prin ataşarea de obicei contextuală, a unor informaţii imaginate. Se obţine un astfel o înlănţuire între credibil şi imaginar a cărei reprezentare este în aparenţă logică.

Noul adevăr, numai în parte bazat pe realitate este menit să aducă daune onoarei şi respectabilităţii unor persoane. Expresii precum „se pare”, „am putea concluziona”,„se zice”, „se aude”, „e posibil” şi altele utilizate de ziarişti, limitează drastic şansele unui proces.

Cele mai grave acuzaţii de punere într-o lumină falsă apar însă atunci când prin dezacordul făţiş dintre titlu, ori prin însăşi substanţa relatării se obţine, cu sau fără voie, un neadevăr. Această practică se numeşte ficţionalizare şi se manifestă prin titluri bombă acoperind relatări ambigue sau de-a dreptul distorsionate asupra vieţii personale şi afacerilor unor oameni.

1.4. Funcţiile mass-media

Relaţia dintre mass-media şi societate poate fi definită ca un interactivă. Massmedia„redă” trăirile, reacţiile sociale, evenimentele care au captat atenţia generală fiind o istorie a diurnului. În timp ce exercită influenţe asupra vieţii sociale modificând acţiunile umane (individuale sau de grup), mass-media se lasă modelată de solicitările şi aşteptările celor ce formează publicul.

Complexitatea legăturilor dintre mass-media şi celelalte instituţii ale statului, dintre aceasta şi grupurile sau persoanele care compun societatea s-a aflat în atenţia unui număr mare de specialişti proveniţi din toate sferele de interes ale domeniului, de la jurnalistică,

17

psihologie, sociologie şi filosofie, la politică şi drept.

Aceştia au descris funcţiunea mass-media2 din perspectiva lor profesională stabilind pentru fiecare dintre segmentele înainte amintite un anume tip de interacţiune cu consecinţe favorabile (creatoare de funcţii) şi nefavorabile, autoare de disfuncţii.

Funcţia de informare Funcţia de informare cuprinde: a. Informaţii generale reprezintă conectarea la complexitatea fenomenelor din societatea modernă şi se referă la o un tip de agendă intrată în conştiinţa opiniei publice. b. Informaţiile de prevenire sunt datele referitoare la starea vremii, prognozele economico-financiare, informaţiile vizând prevenirea unor boli, incendii sau a unor accidente rutiere, precum şi mesajele prin care diferitele oficialităţi anunţă schimbări ori perturbări în funcţiunea sistemelor sociale: noi numere de telefon sau noi adrese ale instituţiilor de interes public, noi legi, noi reglementări sau proceduri legale, noi trasee şi orare ale transportului în comun, etc.

Istoricul şi evoluţia fenomenului mass-media situează pe locul cel mai privilegiat între funcţiile sale, funcţia informativă. În cadrul acestei funcţii orizontul de aşteptare se leagă direct proporţional cu apariţia noilor mijloace de comunicare, nereuşind să atingă saturaţia.

Prin formele sale tradiţionale, mass-media, vehiculează informaţii care pot fi structurate divers, în funcţie de utilitatea lor imediată, de apariţia răspândirii sau chiar de semnificaţiile pe care le pot avea în „complexul” informaţional al societăţii contemporane.

Rolul individului riscă a se transforma într-unul de participant pasiv la fluxul de informaţii, dispus să preia necritic faptele, evenimente, întâmplări ale căror semnificaţii nu se mai obosesc să le interpreteze.

Pericolul este faptul că mass-media poate utiliza funcţia de informare în mod distorsionat. Bombardamentul informaţional al mijloacelor de comunicare nu mai lasă timp de reflecţie, de verificare sau analiză critică asupra versiunilor oferite. În plus, mass-media poate lua unele decizii în ceea ce priveşte supralicitarea informaţiilor dintr-un anumit domeniu de activitate.

S-ar putea spune că astfel se creează privilegii în existenţa socială şi nu deloc de mirare că persoanele care lucrează în zonele vizibile ale mass-media să se bucure de 2

Coman, M. Mass media, mit şi ritual. O perspectivă antropologică. Iaşi: Polirom, 2003, p. 55.

18

o celebritate conferită între altele, şi de competiţia pentru întâietate din domeniu.

Se referă la capacitatea indivizilor si grupurilor de a controla mediul inconjurător.

Pe baza informaţiilor primite ei pot evalua anumite situatii, anticipa tendinţe ale evenimentelor, îşi pot optimiza deciziile. Informaţiile oferite de mass-media formeaza un repertoriu cultural specific, contribuind la formarea unei concepţii despre lume de un anumit tip.

Din ce în ce mai mulţi indivizi şi colectivitaţi depind de mass-media pentru a cunoaşte, înţelege, judeca şi stăpâni lumea înconjurătoare. Din păcate fluxul informaţional copleşeşte indivizii şi societaţile nelasându-le timp de reacţie, verificare sau analiza critica a informaţiilor primite.

Informaţiile pot fi: a. Instrumentale: În “ce înseamnă lipsa ziarelor", sociologul Berelson a arătat că cititorii deplângeau mai ales lipsa informaţiilor" referitoare la programele magazinelor, cinematografelor şi teatrelor, la transportul urban, metrou, cotaţii bursiere etc. Acest tip de informaţii sunt denumite informaţii instrumentale sau informaţii de serviciu. b. Informaţii de prevenire: deoarece un eveniment nu epuizează implicaţiile şi consecinţele acestuia, toate informaţiile furnizate de mass-media au o inerenta dimensiune anticipativă: prognoze economico-financiare, starea vremii, prevenirea unor boli sau accidente rutiere etc. În mod normal acest tip de informaţii ar trebui să permită mobilizarea colectivităţi şi evitarea sau limitarea pagubelor, prin măsuri de precauţie şi autoprotecţie. În acest context colectivităţile pot avea şi reacţii iraţionale:  informaţiile furnizate nu sunt luate în serios şi /sau sunt minimalizate de către public (fumătorul);  există tendinţa ca aceste informaţii sa fie prea repede crezute de către public exagerându-le, deformându-le, poate apare panica.

Omul obişnuit bombardat zilnic cu date, păreri, fapte şi analize, ajunge sa creadă că a cunoaşte problemele zilei este totuna cu a face ceva pentru a le controla. De aici apare şi o disfuncţie a mass-media, reversul funcţiei de informare - disfuncţia de narcotizare care încearcă explicarea paradoxului: că, mărirea cantităţii de informaţie duce la scăderea acţiunii sociale organizate precum şi la scăderea participării individului la rezolvarea problemelor comunitare.

19

Funcţia de interpretare Prin funcţia de interpretare se înţelege necesitatea de a prezenta realităţile înconjurătoare ordonat şi coerent, după o anumită ierarhie şi adecvând-o genurilor publicistice, dacă ne vom referi la presă. Acesta se manifestă, concretizat în forme proprii de exprimare, în genuri jurnalistice bine determinate, cum sunt: editorialul, comentariul, cronicile, pamfletele. În media electronice (radio, tv, internet) funcţia de interpretare se manifestă prin emisiuni documentare şi dezbateri de idei.

Mesajele vehiculate prin mass-media nu sunt alcătuite doar din informaţii. Alături de acestea, uneori in conţinutul lor mesajele oferă si înţelesul ce poate fi atribuit evenimentelor sau situaţiilor prezentate.

Prima şi cea mai importantă formă de interpretare consta chiar in decizia de a face publica sau de a ignora o anumită informaţie. Selectarea unui număr limită de informaţii implica o judecată de valoare; acestei prime selecţii îi urmează o altă treaptă de interpretare: stabilirea priorităţilor.

Ordinea de importanta pe care jurnaliştii o propun influenţează judecăţile publicului - alegerile şi clasificările oferite şi publicate de mass-media alcătuiesc o hartă a evenimentelor zilei cu zone de maxim interes, dar şi zone de dezinteres.

Presa modernă s-a construit pe baza unei convenţii considerată de multi cercetători şi jurnalişti ca o regulă de aur a jurnalisticii: separarea prezentării evenimentelor de opiniile personale asupra respectivelor evenimente. Această regulă este respectata cu stricteţe mai ales în Anglia şi America. Europenii considera că faptele pot fi însoţite de comentarii şi opinii care implică personalitatea jurnalistului cu condiţia să nu se distorsioneze prezentarea întâmplărilor prin formulări subiective sau intenţionate.

Prin funcţia de interpretare se înţelege acea caracteristică care rezidă din necesitatea de a prezenta realităţile înconjurătoare după o anumită ierarhie şi adecvând-o genurilor publicistice, dacă ne vom referi la presă. Aceasta se manifestă, concretizat în forme proprii de exprimare, în genuri jurnalistice bine determinate, cum sunt: editorialul, comentariul, pamfletul. În media electronice (radio, tv, internet), funcţia de interpretare se manifestă prin emisiuni documentare şi dezbateri de idei.

20

Funcţia de legătură Oferind informaţii comune, cunoaştere comună şi implicit subiecte comune de dialog, mass-media funcţionează ca o imensă reţea care uneşte oamenii depărtaţi şi diferiţi într-un fel de comunitate care nu este nici spaţială, nici naţională, nici religioasă sau culturală ci este pur şi simplu una informaţională. Astfel sunt relevante situaţiile în care un apel lansat prin mass-media declanşează un sentiment de solidaritate ce depăşeşte graniţele politice, religioase sau culturale.

Acest liant mass-media permite oamenilor să-şi afirme apartenenţa şi participarea la un grup şi să atingă o formă de sociabilitate specifică societăţii de masă. Din această perspectiva sociologia şi psihologia socială susţin că mass-media exercită o acţiune de coagulare a societăţii, că este un adevărat ciment social care apropie şi conferă coerenţă micro şi macro colectivităţilor din lumea pe care o trăim.

Această funcţie se referă la oportunitatea creată prin intermediul canalelor media, ca mulţimii de oameni să fie conectate în acelaşi timp la un eveniment care le desparte în timp şi spaţiu.

Funcţia de legătură creează o biosferă informaţională de contacte directe, refăcând un dialog altfel imposibil. Odată obţinută valoarea interactivă a comunicării, rezultă că funcţia poate fi menţinută numai prin stimuli specifici dialogului dintre emiţător şi receptor pe un subiect comun, furnizat de mass-media.

Fenomenul priveşte presa sub toate cele trei aspecte mai importante ale ei.

Cât priveşte celelalte sisteme, mai concret multimedia, cele bazate pe calculator, dialogul este realizat în variante diferite: între emiţători şi mai mulţi receptori, între mai mulţi emiţători şi mai mulţi receptori, între mai mulţi emiţători şi un singur receptor. Toţi, în cele trei variante posibile, refac dialogul interpersonal, individul sau de grup, în cazul lor funcţia de legătură fiind inclusă în cea de comunicare.

Funcţia de culturalizare Funcţia de cultivare este privită cu multă circumscripţie. Adresându-se tuturor celor conectaţi într-un tip de reţea, mass-media dispune teoretic de totalitatea persoanelor de pe glob şi în consecinţă trebuie să apeleze la un mesaj exprimat printr-un limbaj posibil de a fi înţeles de toată lumea, formulându-se idei cu forţă persuasivă, prin acea mediere între emiţător şi receptorii posibili, când se vorbeşte de culturalizare este evident că un

21

segment relativ restrâns de populaţie, format din oameni de cultură, cadre didactice, medici, academicieni, artişti care au profesiunea lor, nu va accepta astfel de idei.

Astfel spus, televiziunea, radioul, presa nu sunt instrumente de cultură pentru o restrânsă categorie umană. Termenul de cultură are două accepţiuni: mai concret ar fi să se admită că noţiunea consacrată patrimoniului cultural reprezintă ceea ce s-a înţeles instituţionalizat prin cultură şi cultura de masă sau subcultură, fenomenul răspândiri acesteia. În prezent, prin conţinuturile distribuite de mass-media, circulă şi se fixează normele de comportament general acceptate, astfel convenţiile tacite ale unei societăţi.

Presa răspunde astfel nevoilor indivizilor şi comunităţii de perpetuare a valorilor comune şi de identificare cu acele modele pe care societatea le consideră a fi repere de acţiune.

Faptul este fără echivoc, dar funcţiile educative existente în mass-media fiind lipsite cel mai adesea de suportul pedagogic care să le transforme pe cele mai multe într-un teren de dispută. În ultima vreme se face simţită tendinţa mass-media de a se plia agresiv pe inducerea unor fenomene de grup sub denumirea de evenimente culturale sau mediatice.

Funcţia de culturalizare este privită de o parte a specialiştilor cu multă circumspecţie. Adresându-se tuturor celor conectaţi într-un tip de reţea, mass-media dispune teoretic de totalitatea persoanelor de pe glob şi în consecinţă, trebuie să apeleze la un mesaj exprimat prin intermediul unui limbaj posibil de a fi înţeles de toată lumea, formulându-se idei cu forţă persuasivă, prin acea mediere între emiţător şi receptorii posibili.

O dată cu apariţia mass-media şi creşterea ponderei sale, mare parte din acţiunea de transmitere a valorilor şi modelelor culturale care până atunci fuseseră in sarcina familiei, şcolii, grupurilor de egali a fost preluată de către mesajele mass-media. Prin conţinuturile vehiculate de aceasta se fixează modele de comportament general acceptate (se face socializarea).

Având această putere de a oferi modele de comportament mass-media se află intr-o poziţie ambivalentă:  Este solicitată să exercite o acţiune educativă (în sensul formării unor oameni informaţi, conştienţi de poziţia şi responsabilitatea lor socială).  Este valorizată şi pentru resursele ei persuasive (influenţarea comportamentelor, 22

mai ales cele economice si politice).

La confruntarea cu mesajele mass-media publicul are posibilitatea să aleagă sau să respingă, să modifice sau să negocieze, să dezbată şi să recreeze rolurile şi valorile produse de mass-media. Expunerea faptelor antisociale este un bun exemplu; cercetătorii în acest domeniu consideră că asemenea mesaje au forţa de a confirma, de a întări normele unei societăţi.

Funcţiile de divertisment Funcţia de divertisment are tendinţa de a ocupa prim-planul multora dintre ofertele mass-media. Ea porneşte de la posibilitatea oamenilor de a avea tot mai mult timp liber, pe de o parte, iar pe de alta din avantajul scăderii drastice a preţurilor bunurilor culturale difuzate prin mass-media.

Cu toate ca ponderea mesajelor de divertisment este diferită de la un canal la altul, numeroşi specialişti vorbesc despre naşterea unei societăţi numită fie a „spectacolului”(M. de Certeau, G. Auclair), fie a „divertismentului” (N. Postman), fie a „efemerului” (G. Lipovetski), fie a „hedonismului” (G. Maffessoli).

Funcţia de divertisment are tendinţa de a ocupa prim-planul multora dintre ofertele mass-media. Ea porneşte de la posibilitatea oamenilor de a avea tot mai mult timp liber, pe de o parte, iar pe de alta avantajul scăderii drastice a bunurilor culturale difuzate prin mass-media.

Cu toate că ponderea mesajelor de divertisment este diferită de la un canal la altul, numeroşi specialişti vorbesc despre naşterea unei societăţi numită fie a „spectacolului”, fie a „divertismentului”, fie a „efemerului”. În realitate, ideea de spectacol este mult mai contaminată, astăzi putându-se vorbi şi în privinţa mass-mediei de asemenea manifestări, cum sunt, spre exemplu, emisiunile de ştiri ale unor posturi tv private, în studiourile cărora, de la ambient la vestimentaţia redactorilor, de la fondul şi până la cortinele muzicale, de la dialogurile până la aparaturi, se poate observa o tendinţă spectaculoasă de atragere a publicului.

Produsele mass-media răspund trebuinţelor oamenilor, de relaxare, odihnă, evadare din grijile cotidiene. Pe măsură ce a scăzut timpul alocat muncii şi a crescut cel rămas la dispoziţia individului, tot mai multi oameni s-au îndreptat spre mass-media ca principal furnizor de produse destinate consumul cultural în timpul liber.

23

Datorită creşterii rolului publicităţii ca sursă importantă de finanţare a mass-mediei in prezent această instituţie oferă divertisment la costuri foarte scăzute.

Cercetătorii câmpului social considera că, de îndată ce sunt confruntate cu universul simbolic al unui film sau roman, documentar de călătorii sau show muzical oamenii trăiesc, consuma la modul imaginar evenimente, situaţii şi trăiri pe care in viata adevărată nu le-ar putea avea. ("trăiri prin procura"). Prin divertisment omul regăseşte imaginea a ceea ce se teme să vrea să fie şi ceea ce îşi mărturiseşte că vrea să fie.

Din acest motiv această funcţie a fost numită "funcţia terapeutică" deoarece prin asumarea unor asemenea experienţe imaginare indivizii se eliberează de frustrare.

1.5. Schimbările civilizaţiei şi mass-media

Marile perturbaţii care preced schimbările de civilizaţie sunt, la o primă privire, determinate de transformări politice considerabile: invazii sau răsturnări de dinastii. Un studiu atent al acestor evenimente descoperă, cel mai adesea drept cauză reală, înapoia cauzelor aparente, o modificare profundă în ideile popoarelor.

Răsturnările istorice veritabile nu sunt acelea ce ne uimesc prin amploarea şi violenţa lor. Schimbările importante, de unde decurge reînnoirea civilizaţiilor, au loc în opinii, concepţii şi credinţe.

Momentele critice şi gândirea umană Epoca actuală reprezintă unul din momentele critice în care gândirea umană este pe cale de transformare3.

Doi factori fundamentali se află la baza acestei transformări.

Primul este distrugerea credinţelor religioase, politico-sociale, din care derivă toate elementele civilizaţiei noastre. Al doilea, crearea de condiţii de existenţă şi de gândire cu totul noi, generate de descoperirile ştiinţelor moderne şi de industrie.

Ideile Trecutului, deşi zdruncinate, fiind încă foarte puternice, iar acelea care trebuie să le ia locul nefiind decât în curs de formare, epoca modernă este o perioadă de tranziţie şi anarhie. Se pune o întrebare firească, în baza căror idei fundamentale se vor 3

Drăgan, I. Paradigme ale comunicării de masă. Orizontul societăţii mediatice. Partea I. Bucureşti: Casa de Editură şi Presă „Şansa" S.R.L., 1995, pp. 67-71.

24

edifica societăţile care vor succede societăţii noastre?

Se poate prevede că, în organizarea lor vor avea să ţină seama de o putere nouă, suverana epocii moderne, puterea mulţimilor. Acţiunea mulţimilor este unica forţă pe care nimic nu o ameninţă şi al cărei prestigiu creşte necontenit. În urmă cu abia un secol, politica tradiţională a statelor şi rivalităţile dintre principi constituiau principalii factori ai evenimentelor.

Opinia mulţimilor cel mai adesea nu conta. Azi cântăresc prea puţin tradiţiile politice, tendinţele individuale ale suveranilor, rivalităţile lor. Vocea mulţimilor a devenit preponderentă. Ea este cea care le dictează regilor conduita. Nu în consiliile princiare, ci în adâncul sufletului mulţimilor, se pregătesc destinele naţiunilor.

Intrarea claselor populare în viaţa politică, transformarea lor treptată în clase conducătoare, este o caracteristică din cele mai proeminente ale epocii noastre de tranziţie.

Naşterea puterii mulţimilor a avut loc mai întâi prin propagarea anumitor idei, încetul cu încetul, implantate în spirite, apoi prin asocierea progresivă a unor indivizi, care a determinat punerea în practică a unor concepţii până la un anumit punct teoretic.

Asocierea acestora a permis mulţimilor să-şi formeze idei, dacă nu absolut juste, cel puţin foarte apropiate de interesele lor, devenind astfel conştiente de forţa lor.

Astăzi, revendicările mulţimilor devin din ce în ce mai nete, tinzând să distrugă în întregime societatea actuală, aducând-o la starea comunismului primitiv, care a fost starea normală a tuturor grupărilor umane, înainte de zorii civilizaţiei.

Puţin apte pentru raţionament, mulţimile se arată în schimb foarte apte pentru acţiune. Organizarea actuală face ca forţa lor să fie imensă.

Dogmele pe care le vedem luând naştere vor dobândi în curând puterea vechilor dogme, adică forţa tiranică şi suverană care să le pună la adăpost de discuţie.

Cunoaşterea psihologiei mulţimilor constituie resursa omului de stat, care vrea să nu le guverneze - acest lucru devenind în zilele noastre destul de dificil – ci cel puţin să nu fie comportamente guvernate de ele. Psihologia mulţimilor arată măsura redusă, în care legile şi instituţiile influenţează natura lor impulsivă şi cât de incapabile sunt ele să aibă o opinie oarecare, în afară celor ce le sunt sugerate. Regulile derivate din pura echitate teoretică, nu ar reuşi să le conducă. Le pot seduce doar impresiile ce iau naştere în sufletul lor în mod provocat.

25

Caracteristicile generale ale mulţimilor Legea psihologică a unităţii lor mentale – în sensul obişnuit al termenului, mulţimea reprezintă o reuniune a indivizilor oarecare, indiferent de naţionalitate, sex, profesie, oricare ar fi întâmplările care îi adună la un loc. În anumite împrejurări date şi nu numai în aceste împrejurări, o aglomerare de oameni posedă caracteristici noi, diferite de acelea ale fiecărui individ ce intră în componenţa ei.

Personalitatea conştientă dispare, sentimentele şi ideile tuturor sunt orientate în una şi aceeaşi direcţie, având ca rezultat un suflet colectiv, fără îndoială tranzitoriu, ele reprezentând trăsături foarte distincte. Colectivitatea devine atunci ceea ce, în absenţa unei expresii mai bune, o vom numi mulţime organizată, mai bine zis mulţime psihologică, formând o singură fiinţă şi se supune legii unităţii metale a mulţimilor.

O mulţime de indivizi reuniţi din întâmplare într-o piaţă publică, fără nici un scop bine determinat, nu constituie în nici un fel o mulţime psihologică. Pentru a dobândi caracteristicile speciale ale acesteia, este necesară influenţa anumitor excitanţi de diferite naturi.

O dată mulţimea psihologică formată, ea dobândeşte caracteristici generale provizorii, dar determinabile, adăugându-li-se caracteristici particulare, variabile după elementele din care se compune mulţimea şi care îi pot modifica structura mentală.

Se face o clasificare, susceptibilă a mulţimilor psihologice, adică mulţime eterogenă, alcătuită din elemente pestriţe, se aşează faţă de mulţimile omogene, compuse din elemente mai mult sau mai puţin asemănătoare (secte, caste şi clase sociale), caracteristici comune şi particularităţi care ne permit să le diferenţiem. Sufletul mulţimilor nu este lesne de descris, organizarea sa variind nu numai după rasă şi compoziţia colectivităţilor, ci şi după natura şi intensitatea excitanţilor pe care îi suportă.

Structurile mentale conţin caracteristici care se pot releva sub influenţa unei bruşte schimbări survenite în mediu.

Astfel, printre cei mai feroci convenţionali se găseau şi burghezi inofensivi, care în împrejurări obişnuite ar fi fost paşnici notari sau magistraţi virtuoşi. De îndată ce furtuna a trecut, ei şi-au regăsit caracterul lor normal. Napoleon şi-a recrutat dintre ei slujitorii cei mai docili. Acest exemplu arată ceea ce pot mulţimile să devină, dar nu ceea ce ele sunt 26

întotdeauna. Numai ajungându-se la o fază avansată de organizare, pe fondul invariabil şi dominant al rasei, se suprapun anumite caracteristici noi, speciale, care determină orientarea într-o direcţie unică a tuturor sentimentelor şi gândurilor.

Numai în acest caz, se manifestă ceea ce reprezintă legea psihologică a unităţii mentale a mulţimilor.

Faptul cel mai izbitor pe care îl prezintă o mulţime psihologică este următorul: oricare ar fi indivizii care o compun, oricât de asemănător sau de diferit ar putea fi modul lor de viaţă, ocupaţiile lor, caracterul sau inteligenţa lor, simplul fapt că ei s-au transformat în mulţime îi înzestrează cu un fel de suflet colectiv. Această trăsătură îi face să simtă, să gândească şi să acţioneze într-un fel cu totul diferit de acela în care simţea, gândea şi acţiona fiecare dintre ei, izolat.

Anumite idei, anumite sentimente, nu apar şi nu se transformă în acte decât la indivizii incluşi în mulţime. Aptitudinile intelectuale ale oamenilor şi, în consecinţă, individualitatea lor, se eclipsează în sufletul colectiv.

Eterogenul se îneacă în omogen, dominând calităţile inconştiente, rezultând de aici de ce mulţimile nu ar putea să săvârşească acte care cer o inteligenţă ridicată. Mulţimile acumulează nu inteligenţă ci mediocritate.

Apariţia caracteristicilor speciale ale mulţimilor este determinată de diverse cauze.

Prima este aceea că individul inclus în mulţime dobândeşte, prin simplul fapt al numărului crescut de oameni din care face parte, un sentiment de putere invincibilă, care îi permite să cedeze unor instincte pe care singur şi le-ar fi reprimat obligatoriu – sentimentul responsabilităţii, care întotdeauna îi reţine pe indivizi, dispare în întregime.

O a doua cauză, contagiunea mentală, intervine şi ea pentru a determina la mulţimi manifestarea caracteristicilor speciale şi, în acelaşi timp, orientarea lor. Într-o mulţime, orice sentiment, orice act este contagios, în aşa măsură încât individul îşi sacrifică foarte uşor interesul personal în favoarea celui colectiv.

Aici avem de-a face cu o atitudine contrară naturii sale, de care omul nu devine câtuşi de puţin capabil decât atunci când face parte dintr-o mulţime.

O a treia cauză, de departe cea mai importantă, determină la indivizii în stare de mulţime caracteristici speciale, uneori foarte opuse acelora ale individului izolat. Individul în starea de mulţime coboară, prin urmare, mai multe trepte pe scara civilizaţiei: adică izolat poate că era un om cultivat, pe când în mulţime un instinctiv, aşadar un barbar.

O altă concluzie: mulţimea este întotdeauna inferioară din punct de vedere 27

intelectual faţă de omul izolat; din punct de vedere al sentimentelor şi al actelor pe care aceste sentimente le provoacă, ea poate fi, după împrejurări, mai bună sau mai rea.

Sentimentele şi moralitatea mulţimilor 1.

Impulsivitatea, versatilitatea şi iritabilitatea mulţimilor - mulţimea, aşa după

cum am spus-o studiind caracteristicile ei fundamentale, este condusă aproape în exclusivitate de către inconştient. Acţiunile săvârşite pot fi perfecte în ceea ce priveşte execuţia, dar ele nu sunt dirijate către creier, individul acţionând potrivit hazardului instigării.

Diversele impulsuri de care ascultă mulţimile, vor putea fi, potrivit cu natura provocărilor, generoase sau crude, eroice sau laşe, însă ele vor fi întotdeauna atât de imperioase, încât însuşi instinctul conservării va fi prea slab în faţa lor.

Sub influenţa instigărilor de moment, ele pot parcurge succesiv întreaga gamă a sentimentelor cele mai contrare; această nestatornicie a mulţimilor le face foarte greu de guvernat, mai ales atunci când o parte din puterile publice a căzut în mâinile lor. De pildă, dacă necesităţile vieţii de toate zilele nu ar constitui un regulator invizibil al evenimentelor, democraţiile nu ar putea să subziste.

Mulţimea nu este numai impulsivă şi nestatornică, deoarece, ca şi sălbaticul, ea nu admite obstacol între dorinţă şi realizarea dorinţei, cu atât mai mult cu cât numărul îi dă sentimentul unei puteri irezistibile. Pentru individul aflat în starea de mulţime, noţiunea de imposibilitate dispare.

2. Sugestibilitatea şi credulitatea mulţimilor – oricât de neutră am presupune-o, mulţimea se găseşte cel mai adesea într-o stare de expectativă favorabilă sugestiei.

Crearea de legende care circulă cu atâta uşurinţă în rândurile mulţimilor nu este numai rezultatul unei complete credulităţi ci şi al deformărilor ulterioare, pe care le suferă evenimentele în imaginaţia indivizilor strânşi laolaltă. Mulţimea gândeşte prin imagini, iar imaginea evocată, evocă ea însăşi o serie de alte imagini, fără nici o legătură cu cea anterioară.

Se poate desluşi starea aceasta dacă ne gândim la bizarele succesiuni de idei la care ne conduce uneori evocarea unui fapt oarecare. Raţiunea demonstrează incoerenţa unor asemenea imagini, dar mulţimea nu o vede; iar ceea ce imaginaţia sa deformată adaugă la eveniment, mulţimea confundă cu evenimentul. Calitatea mentală a indivizilor din care se compune mulţimea nu contrazice acest principiu din momentul în care fac parte 28

din mulţime atât incultul cât şi savantul devin la fel de incapabili de observaţie.

3. Exagerarea şi simplismul sentimentelor mulţimii – bune sau rele – sentimentele manifestate de câte o mulţime prezintă dublu caracter de a fi foarte simple şi foarte exagerate. Din acest punct de vedere, ca şi în multe altele, individul în starea de mulţime se apropie de felurile de oameni primitivi, inaccesibili la nuanţe, văzând lucrurile în mare şi necunoscând tranziţiile. Exagerarea unui sentiment este fortificată prin faptul că propagându-se extrem de rapid pe calea sugestiei şi contagiunii, aprobarea al cărei subiect devine sentimentul îi sporeşte considerabil forţa. Simplicitatea şi exagerarea sentimentelor mulţimii le fereşte de îndoială, de incertitudine. Ca şi femeile, ele merg la extreme.

Violenţa sentimentelor mulţimilor este şi ea exagerată, îndeosebi în mulţimile eterogene, datorită absenţei responsabilităţii. Certitudinea impurităţii este cu atât mai puternică cu cât mulţimea este mai numeroasă, iar noţiunea unei puteri momentane considerabile este datorată numărului de participanţi, fac posibile pentru colectivitate sentimente şi acte imposibile pentru individul izolat.

Exagerarea, în cazul mulţimilor, are loc adesea din nefericire, cu privire la sentimente rele, relicvă istorică a instinctelor omului primitiv, pe care omul izolat şi responsabil se vede obligat să şi le înfrâneze din teama de pedeapsă. Astfel, se explică uşurinţa cu care mulţimile se dedau la cele mai rele excese.

Abil sugestionate, mulţimile devin capabile de eroism şi devotament. Ele sunt chiar mai capabile de acestea decât individul izolat. Vom avea numai decât ocazia să revenim asupra acestui aspect studiind moralitatea mulţimilor.

Mulţimea reclamă aceeaşi exagerare a sentimentelor şi din partea eroilor ei.

Calităţile şi virtuţile lor aparente trebuie să fie mereu amplificate. La teatru, spre exemplu, mulţimea cere eroului piesei virtuţi, un curaj, o moralitate care niciodată nu sunt practicate în viaţă.

4. Moralitatea mulţimilor: este absolut evident că mulţimile sunt prea impulsive şi prea nestatornice spre a fi susceptibile de moralitate. Dar dacă în acest termen includem apariţia momentană a anumitor calităţi, cum sunt abnegaţia, devotamentul, dezinteresul, sacrificiul de sine, nevoia de echitate, putem spune că, dimpotrivă, mulţimile sunt uneori susceptibile de o moralitate foarte înaltă.

Dacă mulţimea este capabilă de omoruri, de incendii şi de tot felul de astfel de acte iresponsabile, de asemenea este capabilă şi de acte de sacrificiu şi de dezinteres mult 29

mai elevate decât acelea de care este capabil individul izolat. Numai colectivităţile sunt capabile de mari devotamente şi de acte de mare dezinteres. Exemple pot fi în trecut mari mulţimi care s-au lăsat masacrate pentru credinţe şi idei pe care abia dacă le înţelegeau.

Mulţimile dedate adesea la instincte josnice, dau de asemenea dovadă de acte de moralitate ridicată. Dacă dezinteresul, resemnarea, devotamentul absolut pentru un ideal himeric sau real sunt virtuţi morale, se poate spune că mulţimile posedă uneori aceste virtuţi într-un grad pe care filosofii cei mai înţelepţi rareori l-au atins, însă aceste virtuţi sunt practicate în mod inconştient. Dacă masele ar fi raţionat adesea şi şi-ar fi consultat interesele lor imediate, poate nici o civilizaţie nu s-ar fi dezvoltat pe suprafaţa planetei noastre, iar omenirea nu ar avea istorie.

Ansamblul de caracteristici comune impuse de mediu şi ereditate tuturor indivizilor unui popor, constituie sufletul acelui popor.

Fiind de origine ancestrală, aceste caracteristici sunt extrem de stabile. Dar atunci când, ca urmare a unor diferite influenţe, un anumit număr de oameni se găsesc pentru moment laolaltă, observaţia arată că la caracteristicile lor ancestrale se adaugă o serie de caracteristici noi, câteodată foarte diferite de acelea ale rasei.

Ansamblul acestora constituie un suflet colectiv, plin de forţă, dar momentan.

Mulţimile au îndeplinit în istorie, întotdeauna, un ritm important, niciodată, totuşi, atât de însemnat ca astăzi. Acţiunea inconştientă a mulţimilor, substituită activităţii conştiente a indivizilor, reprezintă una din trăsăturile distinctive ale epocii actuale.

30

CAP. II – MANIPULAREA PRIN MASS-MEDIA

2.1. Manipularea exercitată de mijloacele de informare în masă

Unul din riscurile consumatorului de informaţie este acela de a fi “drogat” prin intermediul sunetului şi culorii, al mesajelor şi textelor rostite, ajungând în cele din urmã sã se comporte aşa cum cineva anume şi-a dorit. Încă din Grecia Anticã oratoria era o artã, cunoscându-se ca felul cum spui un anumit lucru schimba efectul recepţionării acestuia. În epoca modernã mijloacele de comunicare în masă au fost încă de timpuriu un bun mijloc de a influenţa opinia publicã. Astfel, regimurilor autoritare le-au folosit din plin aceastã oportunitate, cenzurând presa în ansamblul ei, instituind un sistem de control şi raţionalizare a informaţiei difuzate.

Orice eveniment era mediatizat după cum dorea puterea, mai ales în ţările socialiste; se ajunsese la a exagera evenimentele minore în detrimentul altora care treceau neobservate sau care erau special ocolite. S-a creat astfel, o scarã a valorilor apãrate în aceastã lume a informaţiei, scarã care sã susţină autoritatea de stat.

Pe lângă acest aspect prezent mai ales în est, în vest oamenii s-au preocupat în cadrul economiei de piaţã cum să-şi vândă mai bine produsele. Astfel, pornind de la cazul celebru al lui James Vicary, patronul unei firme comerciale din New Jersey, care l-a convins pe proprietarul unui cinematograf sã încerce o noua metodã pentru impulsionarea vânzărilor de Cola, şi anume, sã difuzeze în timpul proiecţiei flash-uri inobservabile în mod conştient dar reţinute de subconştientul spectatorilor cu mesajul: “BEŢI COCA – COLA!!!”, crescându-i astfel vânzările cu 18%. S-a ajuns ulterior la studierea aprofundatã a mesajelor subliminale, la perfecţionarea şi experimentarea acestora. Constatându-se rapid nocivitatea lor (folosirea lor în publicitate) au fost interzise ulterior printr-o convenţie internaţionalã.

Pentru a vedea la ce grad de manipulare au ajuns artizanii manipulării prin mass-media putem studia exemplificarea făcută de directorul unui institut de studii Vohnan Ramati: mediatizarea internaţionalã a războiului civil din Iugoslavia a înfăţişat 31

enorme pierderi şi suferinţe înregistrate de toate părţile implicate în conflict, dar cu diferenţieri semnificative; astfel suferinţele musulmanilor erau prezentate, de regulã, cu cele mai multe detalii, în timp ce suferinţele croaţilor erau abia menţionate, iar cele ale sârbilor nu erau nici măcar amintite.

Aceastã selectivitate nu era nicidecum rolul întâmplării, oferind mai departe exemplul companiei “Ruder & Finn Global Political Affairs”, al cărei obiect de activitate este manipularea imaginii după dorinţa clientului.

Aşadar, avem “dreptul la informare”, dar doar atât, cât de reală, adevărată, conformã cu realitatea este aceasta, nu contează, cetăţeanului de rând nerãmânându-I decât alternativa supunerii de către acest flux de informaţii, asimilând la întâmplare fie adevăruri, dar mai ales minciuni. Iată se întrevede aici o crimã moralã a cărei victimã este cetăţeanul de azi, neputincios în faţa loviturilor.

2.2. Influenţa modelelor vizuale

Influenţa televiziunii – este recunoscutã de toatã lumea, chiar şi în materie de informare cotidianã, cu toatã amploarea sa dezavantajatã şi deformatã.

Este cazul sã ne reamintim cã procesul tehnic de recepţionare prin baleaj succesiv al ecranului şi care se înrudeşte cu “stimularea luminoasã intermitentã” din domeniul neoropsihologiei are, probabil, un anumit efect asupra activităţii cerebrale. În România, capacul cutiei Pandorei este din sticlã. Pe “sticlã”, cum spun jurnaliştii ecranului TV, nenorocirile se oglindesc mult prea des, parcã din dorinţa de a nu se şterge prea curând din memoria colectivã.

Violenţa este generatoare a deviaţilor comportamentale la nivel social.

Comportamentele se modificã sub influenţa “modelelor” vizuale sugerate, acestea fiind promovate cel mai rapid prin intermediul micului ecran. Repetarea unor imagini şocante, reprezentând acte de violenţã sau urmări ale acestora, poate avea consecinţe dintre cele mai grave.

Acest fenomen este un rău nedetectabil, cvasi-permanent, prezent chiar în casele noastre, o cutie a Pandorei individualã, pe care o luãm pe cap de locuitor, ca sã spunem aşa, prevăzută cu ecran de sticlã prin care oricine (dar absolut oricine: tânăr sau bătrân,

32

bărbat sau femeie, dar mai ales copiii, care sunt fiinţele cele mai curioase şi străine de prejudecăţi) sã poată privi oricând cortegiul de himere la o simplã apăsare de buton. Răul nevăzut este de cele mai multe ori ignorat, tocmai pentru faptul cã pare cã nu existã.

Mitul Pandorei devine astăzi un suport pentru o altã realitate ce este simţitã în fiecare zi: violenţa imagine.

O analizã competentã a fenomenului violenţei mediatizate prin intermediul imaginilor de televiziune necesitã abordarea riguros structuratã a principalelor funcţii pe care le îndeplineşte instrumentul audiovizual.

Funcţiile de informare transformã presa într-un veritabil instrument de control al realului.

Dacã materialele transmise opiniei publice în cadrul emisiunilor informative pun accent pe violenţa imagine, sub motivul cã aceasta reprezintă tipul de informaţie cerut de public, atunci lucrurile merg pentru societate într-o direcţie greşitã.

Creşterea audienţei posturilor la nivel de masã se realizează astfel prin apelul la receptivitatea instinctualã primarã, prin prezentarea cu preponderenţã a unor ştiri şocante, evidenţierea anormalităţii, a degenerării morale şi sociale, a bestialităţii şi crimei.

Alese pe “sprânceanã”, aceste pseudo-ştiri pot transforma imaginea “eternei şi fascinantei” Românii într-un ţinut preistoric, populat cu specimene abrutizate de băutură al căror creier nu poate depăşi sfera pântecului, patria prostituţiei, violului, incestului, locul în care furtul, cerşetoria şi înşelătoria sunt ca la ele acasã.

Funcţia de legătură are în vedere realizarea unei corespondenţe între oameni şi civilizaţie. Acest aspect este şi el deformat corespunzător: dacã vulgaritatea, obscuritatea şi promiscuitatea “prind” la un anumit public, atunci de ce sã nu fie promovate? – se întreabă retoric creatorii de programe. Astfel, legătura dintre oameni se realizează, de multe ori, mizând doar pe reacţii instinctuale ale publicului şi pe lipsa celei de-a treia funcţii a audiovizualului – funcţia de culturalizare.

Majoritatea posturilor de televiziune fug de emisiunile culturale, considerând cã nu sunt rentabile. Faţã de promovarea pe scarã largã a manelelor şi a altora de acest tip, emisiunilor culturale nu li se acordã nici o şansã. În schimb, searã de searã, ne sunt prezentate pe micul ecran filme în care violenţa este la ea acasã; pornografia, crima organizatã, vandalismul, satanismul, drogurile fiind doar câteva din elementele cele mai des întâlnite pe ecran.

33

Necesitatea divertismentului, ca funcţie de răspuns la nevoile oamenilor de relaxare, de destindere, de evadare din plasa grijilor cotidiene, este prezentatã pe scarã largã a audiovizualului mioritic, însă cum este reprezentatã, ei bine, aceasta este o altã chestiune.

Violenţa programelor TV se manifestã, în completare şi la nivelul limbajului, însă acest lucru nu mai mirã, din păcate, pe nimeni. Cât despre emisiunile de divertisment, violenţa se face simţitã , în cel mai înalt grad, în filme, în desenele animate şi în textele pieselor “muzicale” ale “trupelor de cartier”.

Ignorarea cu bunã-ştiinţã a normelor etice şi morale din deontologia oricărui jurnalist riscã sã conducă la pervertirea mentalităţii colective, segmentul cel mai expus fiind cel al tinerilor. Oferta emisiunilor care au caracter violent este extrem de variatã: violenţa pentru cei mici – desenele animate; violenţa pentru adolescenţi-manelele, muzica de cartier, filme impregnate de sex şi crime; violenţa pentru cei mari-cea din emisiunile de ştiri, de sport, “pauzele” pornografice.

Criza şi conflictul Situaţiile de criză şi conflict4 constituie pentru comunicatori unele dintre cele mai grele teste de abilitate şi deontologie profesională.

Criza este definită ca o perioadă în dinamica unui sistem caracterizata prin acumularea accentuata a dificultăţilor, izbucnirea conflictuală a tensiunilor, fapt ce face dificila funcţionarea sa normală, declanşându-se puternice presiuni spre schimbare.

Conflictul este caracterizat drept opoziţie deschisa, lupta intre indivizi, grupuri, clase sociale, partide, comunităţi, state cu interese economice, politice, religioase, etnice, rasiale, divergente sau incompatibile, cu efecte distructive asupra interacţiunii sociale. În esenţa, conflictul este o neînţelegere, ciocnire de interese, dezacord (un antagonism, o cearta, diferend sau o discuţie violenta), iar modelul sau de dezvoltare şi stingere presupune cinci etape relativ distincte: 1. dezacordul; 2. confruntarea; 3. escaladarea; 4

Bertrand, C.-Jean (coord.). O introducere în presa scrisă şi vorbită. Iaşi: Polirom, 2001, p.96.

34

4. de-escaladarea; 5. rezolvarea.

Implicaţiile mediului şi canalelor de comunicare în ceea ce priveşte strategia comunicaţională în situaţiile de criza şi conflict, ne trimit la cerinţele rezultate în urma analizei condiţionărilor legate de elementele procesului de comunicare.

Elementul determinant, cu scopuri bine precizate în actul comunicării este sursa (emiţătorul). Putem aprecia ca în situaţii de criză sau conflict, aceasta iese pregnant în evidenţă.

Daca în mod curent sursa emite mesaje potrivit unui regim de normalitate pe baza unor opţiuni şi programări proprii ale organizaţiei, solicitate de cerinţele activităţii cotidiene, atunci când apare criza sau conflictul situaţia se schimba radical.

Acum, emiţătorul este puternic provocat; pe de o parte este supus rapid şi total unor cerinţe noi, stringente, interne, de prezentare a soluţiilor pentru rezolvarea crizei, de păstrare a imaginii; trebuie să se facă faţă, intr-un timp extrem de scurt, puternicului „bombardament” de întrebări ce vin din exteriorul organizaţiei prin contactul direct cu presa şi diverse agenţii guvernamentale.

Odată clarificate scopul şi obiectivele comunicării, emiţătorul trebuie să aibă în atenţie un permanent control asupra actului de comunicare, al cărui nivel va varia invers proporţional cu nivelul de implicare a destinatarului.

Din acest punct de vedere, în situaţiile de criză şi conflict milităm pentru strategii de comunicare ce realizează o orientare a controlului emiţătorului, pe care le considerăm ca ar putea fi: • de informare: presupune ca emitentul doreşte ca destinatarul să afle, să înţeleagă; nu este necesara implicarea destinatarului în comunicare decât prin scurte întrebări sau pentru clarificări; • de convingere: presupune dorinţa emitentului ca „receptorul să acţioneze” strategic, corespunzător situaţiei de criză, dar mai ales de conflict, ca soluţie paşnică de rezolvare a acestuia; se impune implicarea receptorului care, în conflict, poate fi partea adversa, implicare ceruta de nevoia de a-i cunoaşte opiniile, pretenţiile, de a-l convinge sa facă ceva, să acţioneze.

35

După criteriul modului de derulare a acţiunii, în situaţiile de criză şi conflict, apreciem că emiţătorul poate utiliza: • strategii pas cu pas: deosebit de necesare pentru tinerea sub control a situaţiei; ele decurg, în primul rând, din planul pregătit pentru criza şi vizează asigurarea rapida cu informaţii către mass-media; în întregul şir de mesaje elaborate de către echipele de criza, un loc important îl ocupa rapoartele periodice care ajuta la controlarea zvonurilor şi evita o presiune acerba a mass-media; • strategii de inversare a caracterului unor indicatori de imagine ce presupune din partea emiţătorului multă abilitate de contraargumentare; • strategii de răsturnare de imagine: sunt cele mai spectaculoase şi sunt absolut necesare atunci când criza sau conflictul au zguduit puternic organizaţia sau când componenta „imagine” este considerata arma de baza pentru una sau alta din părţile aflate în conflict.

Pentru reuşita demersului sursei de comunicare în situaţie delicată de criză sau conflict este important de analizat şi credibilitatea pe care acesta o are în fata receptorului, în funcţie de percepţia acestuia.

După cele spuse de Rodica şi Dan Candea - „Credibilitatea poate fi considerata ca un cont la banca: îl puteţi deschide prin depunere (credibilitate iniţială), puteţi adaugă credibilitate suplimentara sau scăderea din credibilitate prin ceea ce spuneţi sau faceţi; puteţi chiar să vă pierdeţi complet „contul”, în cazul în care vă compromiteţi prin vreun comportament, fie el de comunicare sau nu. Contul de credibilitate „potenţează arta de a convinge”. În proiectarea activităţii de comunicare pentru situaţiile de conflict, se impune ca specialistul în comunicare sa ia în considerare toate (sau aproape toate) categoriile de „comunicări” posibile şi utile în astfel de situaţii şi sa tina seama nu numai de interacţiunea şi complementaritatea lor, dar şi de o anumita ierarhizare după criterii cum sunt: timpul de recepţionare a mesajului (durata comunicării), autoritatea şi autenticitatea sursei, canalele avute la dispoziţie, intensivitatea impactului asupra publicului - ţintă, interesul acestuia fata de organizaţie. Într-o enumerare succintă, comunicarea în situaţii de conflict ar putea fi realizată prin următoarele forme: 36

• informarea personalului organizaţiei, a comunităţii interne şi, după caz, a mediului internaţional; cu acceptul conducerii organizaţiei şi prin aplicarea planului de criza se răspunde oportun la întrebările presei şi agenţiilor guvernamentale; • discursurile oficiale ale conducătorilor organizaţiei; • crearea în mod deliberat a unor evenimente de presa de către organizaţie; • comentarea reacţiilor opiniei publice interne şi internaţionale; • comentariile mass-media privind evenimentul produs; • dezbaterile din interiorul organizaţiei cu privire la soluţionarea crizei; • dezbaterile (negocierile) inter-organizaţii în vederea soluţionării situaţiei de criză sau conflict.

Mesajul În situaţiile deosebite de criza şi conflict, o comunicare eficienta şi eficace este în bună măsură dependentă de precizia şi acurateţea mesajului. Mesajul emis trebuie sa fie cat mai apropiat de cel intenţionat de sursa, iar ceea ce recepţionează destinatarul trebuie sa fie, de asemenea, cat mai aproape de intenţia sursei.

Este un deziderat care depinde în bună măsură de mecanica comunicării: codificarea şi decodificarea mesajelor, zgomotul, filtrele şi barierele (perturbaţiile) din comunicare, mediul, canalele şi limbajele folosite. Deci, mesajele în sine, izolate de sursa lor, nu sunt complete, semnificaţia mesajului se afla în emitentul acestuia, în tot ce putem sau nu putem observa din comunicarea lui, având mereu în atenţie elementele ce ţin de mecanica comunicării. În plus, în situaţiile deosebite la care ne referim, pentru mesaj mai sunt importante: • sensibilitatea receptorului fata de mesaj; • latura sentimentala, ce trebuie acoperita printr-o comunicare precisă şi susţinută; • interesul deosebit al publicului, ceea ce ne impune sa trecem direct în ideea de baza; • situaţiile controversate, care ne obligă să lăsăm loc de compromis; • autoritatea şi credibilitatea emiţătorului.

Mediul şi canalele de comunicare

37

Caracteristicile canalelor de comunicare5 aparţinând celor două medii de comunicare, scris şi oral, pot fi analizate şi în aceasta situaţie specifica, funcţie de o multitudine de criterii: timp, cost, precizie, loc, detaliu, relaţie, nevoia de înscris etc. În situaţia de conflict primează următorii factorii: • timp; suntem în lupta „contra-cronometru” de păstrare a imaginii sau, după caz, de răsturnare de imagine; suntem obligaţi de a da primii lovitura decisivă într-un război informaţional; se impune cu acuitate comunicarea orala, interpersonală (fata în fata sau mediata electronic) în primul rând cu reprezentanţii mass-media; • precizie: factor cu rol important, mai ales în ceea ce priveşte combaterea zvonurilor; se poate reflecta în primul rând în comunicatul de presa, dar cu multa atenţie şi în relaţiile de comunicare interpersonală; mesajul prezentat unui grup poate totuşi să piardă din precizie datorita diferitelor tipuri de filtre (perceptoare somatice etc.), a neatenţiei, a decuplării de la postul de ascultare; evident, informaţiile transmise pot diferi şi mai mult daca vom comunica, faţă în faţă, pe rând, cu mai multe persoane; • loc; poate fi cel al producerii crizei, accidentului sau sediul organizaţiei; • relaţie: comunicarea fata în fata, prin oportunitatea ei, poate iniţia şi dezvolta relaţii de comunicare pozitive; În concluzie, comunicarea orală şi comunicarea interpersonală (faţă în faţă sau mediată electronic) sunt primordiale în condiţii de criză sau conflict deoarece: • timpul la dispoziţie este scurt; • nu dispunem de un volum mare de informaţii pe care ar trebui sa le furnizam mass media; • se impune combaterea zvonurilor şi realizarea unei relaţii apropiate; • este nevoie ca anumite persoane sau grupuri de oameni sa cunoască informaţia şi sa o propage mai departe; • asigura prezenta în direct a unor lideri cu autoritatea; • este nevoie de feed-back imediat şi apropiat; • uneori se impun dezbateri, negocieri etc.

Comunicarea în situaţii de conflict este cu atât mai eficace cu cât posibilităţile asigurate de canale sunt mai mari; astfel, infrastructura desfăşurată în războiul din Golf a 5

Lance W. Bennett, News, Politica şi iluziile mass-mediei, Second edition, Longman, New York, 1998, p.

46.

38

suportat 700.000 de convorbiri telefonice şi 152.000 de mesaje pe zi, folosind 30.000 de frecvente radio.

Desigur ca, în situaţii de conflict armat, foarte importanta este protecţia acestor canale.

Tot în războiul din Golf, pentru forţele aliate, unul din imperative a fost: „distruge instalaţiile de comanda ale inamicului. Retează-i comunicaţiile pentru a împiedica informaţia să urce sau să coboare pe lanţul de comandă”.

Din analiza strategiilor de comunicare în situaţiile de conflict a rezultat ce îşi propune, ce trebuie să ştie şi cum să acţioneze emiţătorul; dar, în definirea strategiei comunicării, este la fel de important (uneori chiar mai important) de ştiut ce vrea receptorul, ce caracteristici sociale, profesionale, culturale şi psihice are, care sunt nevoile sale.

Este foarte important ca înainte de a transmite un mesaj şi chiar pe timpul construirii acestuia, să ne întrebam ce ar putea să însemne mesajul pentru receptor şi care ar fi reacţia lui la acest mesaj.

Iată încă o operaţie ce se impune a fi inclusă în şirul de operaţiuni obligatorii ale comunicării şi situaţiilor excepţionale.

Acesta este un element de prudenta privind impactul crizei asupra mass-media şi a opiniei publice sau, în caz de conflict, o testare a reacţiei posibile a adversarului.

Dar aprecierea cat mai corecta a reacţiei receptorului poate fi făcută prin răspunsul la un şir de întrebări: Cine este receptorul? - receptorul din „prima linie” va fi acela care va primi mesajul în mod direct de la noi; trebuie sa ne gândim la el, sa ni-l imaginam în faţa noastră; receptorul din „linia a doua” - sa avem în atenţie direcţiile şi posibilităţile de multiplicare a mesajului; receptorul esenţial - stabilirea segmentului cheie din publicul receptor sau, cu alte cuvinte, a publicului - ţintă.

Ce ştim despre receptor? - ne interesează în mod deosebit grupuri, comunităţi, normele, tradiţiile, standardele, valorile existente în grup şi mai ales interesul grupului pentru fenomenul conflict în măsura în care este afectat de acesta; ne pot interesa şi indivizii, ca nivel de educaţie, vârstă, sex, mediu din care provin, care sunt opiniile şi interesele lor. Situaţia poate deveni critica atunci când individul sau familia sa sunt direct şi profund afectaţi de situaţia de criză.

39

Ce este receptorul? - este important de ştiut daca pentru el este prima informaţie despre fenomenul de anormalitate în cauza, sau se adaugă la altele dobândite anterior; despre relaţia receptorului cu subiectul mesajului; postura de lider de organizaţie, specialist în relaţii publice, expert.

După răspunsul la acest şir de întrebări este la fel de important sa ne îndreptam atenţia spre şirul de emoţii pe care le poate trai receptorul, emoţii generate de: interesul lui pentru mesaj, importanta, prioritatea pentru el: gradul în care el sau cei apropiaţi lui sunt afectaţi, implicaţi, interesaţi. În situaţiile de conflict, unele din nevoile omului pot fi afectate fundamental. Ca receptor al unui mesaj în comunicare, el poate fi motivat, în primul rând, de acei factori care sunt în măsură să satisfacă nevoile sale şi să-l repună cat mai repede în starea de normalitate. (vezi piramida nevoilor a lui Maslow).

Daca nevoile de ordin economic şi social se refera la relaţia om-societate, cele din ultimul grup privesc relaţia omului cu sine însuşi. Motivarea bazata pe satisfacerea nevoilor are un efect şi mai puternic daca este folosita în conjuncţie cu nevoia umana de echilibru de consonanta, nevoie acut simţită într-o situaţie de conflict. Nevoia de echilibru este stringenta în condiţiile de stres, generate de o stare excepţională. Condiţiile de stres sensibilizează la maximum receptorii asupra surselor acestor stări. În acest cadru, zvonurile au un mediu foarte prielnic şi daca nu sunt controlate şi stăpânite pot conduce la fapte necugetate.

Oricum, situaţiile conflictuale perturba echilibrul receptorilor de mesaje.

Trebuie realizată astfel o simbioza perfecta intre a emite mesaje scurte, precise, ce redau starea reala a situaţiei conflictuale şi stăpânirea stării de echilibru a receptorului; la impactul cu primul mesaj despre starea excepţională, stresul trebuie sa fie cat mai mic posibil, apoi în următoarele mesaje trebuie sa-l reducem şi sa-l eliminam treptat.

Criza este definită ca o perioadă în dinamica unui sistem caracterizată prin acumularea accentuata a dificultăţilor, izbucnirea conflictuală a tensiunilor, fapt ce face dificilă funcţionarea sa normală, declanşându-se puternice presiuni spre schimbare.

Conflictul este caracterizat drept opoziţie deschisa, lupta intre indivizi, grupuri, clase sociale, partide, comunităţi, state cu interese economice, politice, religioase, etnice, rasiale, divergente sau incompatibile, cu efecte distructive asupra interacţiunii sociale. În

40

esenţă, conflictul este o neînţelegere, ciocnire de interese, dezacord (un antagonism, o cearta, diferend sau o discuţie violenta. Într-o enumerare succintă, comunicarea în situaţii de conflict ar putea fi realizata prin următoarele forme6: • informarea personalului organizaţiei, a comunităţii interne şi, după caz, a mediului internaţional; cu acceptul conducerii organizaţiei şi prin aplicarea planului de criza se răspunde oportun la întrebările presei şi agenţiilor guvernamentale; • discursurile oficiale ale conducătorilor organizaţiei; • crearea în mod deliberat a unor evenimente de presa de către organizaţie; • comentarea reacţiilor opiniei publice interne şi internaţionale; • comentariile mass-media privind evenimentul produs; • dezbaterile din interiorul organizaţiei cu privire la soluţionarea crizei; • dezbaterile (negocierile) intre organizaţii în vederea soluţionării situaţiei de criză sau conflict.

Consecinţe sociale ale funcţionării structurilor mediatice După Abraham Moles, mijloacele de comunicare de masă sunt vehicule ale probabilismului, incertitudinii şi haosului, care ne livrează zi de zi o cultură mozaicată, rezultând dintr-un conglomerat aleatoriu de elemente disipate.

Mozaicul informaţional, chiar dacă trage după sine un şuvoi de limitări şi derapaje, mitologii ,,de consum”, chiar dacă induce o flagrantă iraţionalitate, clădeşte în felul său specific personalitatea indivizilor în civilizaţia bazată pe mediatizare .

Se consideră că ceea ce nu trece prin structurile mediatice nu mai are decât o influenţă neglijabilă asupra evoluţiei societăţii, şi astfel această supoziţie generează tentaţia manipulării structurilor mediatice de către practicieni şi specialişti conform unor table de valori care le sunt proprii.

Rolul lor este de a preleva din ansamblul a ceea ce este nou un număr mic de elemente şi de fapte care se supun unor criterii precise, fixate de centrele de decizie care controlează zone din structurile mediatice.

Structurile mediatice generează posibilităţi de comunicare tot mai diversificate şi la distanţe tot mai mari, dar cu condiţia ca structurile ce le susţin să nu fie controlate de 6

Drăgan, I. Paradigme ale comunicării de masă. Orizontul societăţii mediatice. Partea I. Bucureşti: Casa de Editură şi Presă „Şansa" S.R.L., 1995, pp. 54-58.

41

centre de decizie care le pot folosi pentru a controla accesul oamenilor la resurse inclusiv la cele informaţionale.

Infrastructurile informaţionale fac posibilă informarea pertinentă a oamenilor încât să devină capabili să se implice cu competenţă şi responsabilitate în gestionarea publică dar cu condiţia că aceste centre de decizie să nu dirijeze socializarea oamenilor, formarea reprezentărilor şi imaginilor lor despre aspectele problematice în raport cu care se diferenţiază comportamentele sociale ale oamenilor astfel încât ei să accepte necritic soluţiile promovate de decidenţi, chiar dacă ele pot să afecteze oamenii.

Tot structurile informaţionale constituie structuri tot mai dense de relaţii între naţiuni şi între state, şi astfel pot favoriza transferuri de informaţii cu consecinţe compatibilizatoare, dar pot să constituie cadrul favorabil pentru mesaje care să producă raporturi asimetrice între state şi între naţiuni, inclusiv raporturi de adversitate.

Informaţia mistificată şi manevrarea psihicului O imagine selectată şi direcţionată în prealabil intră în rezonanţă cu pulsiunile abisale, le stimulează şi le fructifică în sensul dorit, se insinuează ca un fel de “îndreptar secret” sau “voce lăuntrică”, obligându-l pe individ să vrea, să fie, să facă, să se comporte aşa cum i se induce subtil.

Imaginile de film sau televiziune se adresează dincolo de raţiune, direct gândirii magice: la cinema sau televizor sensibilitatea este afectată fără ca facultatea de judecare să poată interveni, subiectul reacţionează fără a fi perceput intenţia mesajului.

Manipularea exercitată prin mass-media caută în inconştient un aliat, intensifică presiunea lui până când îl aduce pe subiect în stadiul de marionetă a unui scenariu prestabilit, dar difuzat cu aparenţa şi pretenţia desăvârşitei obiectivităţi.

Putem spune deci că manipularea mediatică se face fără “ştirea” raţiunii (amăgită, înşelată de mobilurile bine camuflate), dar cu “ştirea” şi cu concursul inconştientului.

Informaţia tendenţioasă poate fabrica opinia curentă prin anumite procedee :  selectarea informaţiilor, amputarea lor, modificarea contextului (prin izolarea informaţiei de contextul ei real);  prin amalgamarea informaţiei cu altele, care n-au nici o legătură cu ea dar o descalifică;  prin confecţionarea unui context măsluit;  prin sublinierea faptului secundar în dauna celui esenţial;  prin comentarea ei cu un anume ton sau mimică; 42

 prin difuzarea ştirilor false ce fac ecoul rumorii imaginare lent dezminţite.

Manipularea7 în sens larg presupune ca manipulatorul să aibă intenţia deliberată de a produce schimbarea de opinie utilizând tehnici psihologice şi ca manipulatul să fie inconştient cu privire la mecanismele şi scopurile ei.

Manipularea constă în a substitui înclinaţia către raţiune cu a tot puternicia pulsiunilor instinctive (pulsiuni de agresiune, foame, pulsiuni autoritare) asociate cu opinii şi atitudini politice prin reflexe condiţionate.

Repetiţia, violenţa, alternanţa între tensiune şi absenţa ei sunt mecanismele pe care se sprijină manipularea.

Putem spune că manipularea imaginarului de către structurile mediatice profilate pe producţia de imagine este posibilă prin utilizarea arhetipurilor lui Jung, acele structuri a priori ale imaginarului primitiv: de exemplu focul în propaganda nazistă.

S-au făcut şi încercări de a folosi imagini subliminale în publicitate: s-au proiectat imagini publicitare non-perceptibile în mijlocul unui spectacol şi în pauză s-a constatat vânzarea produsului.

Tendinţa americanilor a fost de a extrapola în politică aceste tehnici publicitare, vizând subconştientul şi inconştientul, iar a unor decidenţi politici de a folosi scenarii şi tehnici de manipulare în “lupta” lor pentru a câştiga voturile alegătorilor .

Manipularea oamenilor nu reuşeşte decât dacă propaganda se prezintă ca informaţie iar informaţia ca fiind “obiectivă”, cu riscul unui efect de bumerang care favorizează adversarul şi descalifică media. În plus, caracteristic manipulării este că se face fără ştirea auditorului. Într-un regim totalitar unde există monopolul media, manipularea se poate face prin descompunerea cadrului de referinţă al adversarului şi insuflarea opiniilor ce se impun promovate.

Descompunerea cadrului de referinţă înseamnă a suprima toate informaţiile străine sistemului care ar permite o comparaţie sau o critică; ea implică şi atacuri dezlănţuite contra valorilor adversarului asociate cu discreditarea persoanei sale. În regimurile totalitare, informaţia tendenţioasă face obiectul unei operaţiuni speciale numită «campanie de presă», care-şi propune să infuzeze în conştiinţa colectivă 7

Şelaru, Vasile - Comunicarea între informare şi manipulare – Bucureşti, Editura All Beck, 2005, pp. 54-56.

43

entuziasm faţă de unitatea comunităţii şi ură contra devianţilor, ţapilor ispăşitori sau oponenţilor ei. În condiţiile de pluralism democratic, manipularea poate apare fie sub efectul intereselor economice ale întreprinderilor care fac publicitate fie sub presiunea concurenţei mediatice (presă şi tv), fie datorită concurenţei între informaţia controlată de stat şi informaţia periferică difuzată de presă şi de alte media private, fie ca o consecinţă a confruntărilor neloiale dintre partide sau a luptei lor pentru voturile cetăţenilor.

Scriitorul Umberto Eco a fixat într-un pamflet 10 reguli ale manipulării informaţiei politice la televiziune: 

să se comenteze ce se aşteaptă sau trebuie comentat ;



informaţia favorabilă n-are nevoie de comentariu, ci numai de adjective

potrivite şi de un joc subtil al contrastelor; 

să se înveţe arta tăcerii (adică eliminarea informaţiilor ce nu convin);



să se difuzeze ştirea incomodă astfel încât să n-o mai urmărească nimeni

(când informaţia se epuizează rapid iar telespectatorul ascultă mai mult vocea prezentatorului); 

utilizarea unui jargon economic sau sociologic sofisticat, un truc de genul

«de ce să vorbeşti simplu când poţi să te exprimi complicat»;  concurenţa cu presa tipărită impune a şasea regulă – «nu da informaţia completă decât dacă ziarele au difuzat-o deja»;  regula supunerii la putere :  nu te compromite dacă guvernul este deja compromis;  menţionează întotdeauna numele unui ministru ;  regula “punerii în valoare”:  a nu prezenta decât oral ştirile importante;  a-ţi face o obligaţie din a filma a ceea ce nu prezintă nici un interes;  a nu da pe micul ecran evenimente semnificative decât dacă au loc în străinătate;  masca de obiectivitate a informaţiei manipulate o preface în ceva plictisitor şi neglijabil, carepoate duce la depolitizarea cetăţenilor.

Oamenii au folosit dezinformarea şi intimidarea de-a lungul secolelor iar statele sunt de secole preocupate să ţină “secrete” anumite informaţii, să obţină informaţii

44

“secrete” despre alte state, să producă dezbinări între statele care pot să le ameninţe şi să dezinformeze “adversarii” pentru a obţine avantaje.

Actual se folosesc tehnici mai noi prin folosirea rezultatelor cercetării ştiinţifice pentru a concepe mesajele astfel încât să fie “penetraţi”, să controleze procesorii de informaţii vizaţi, atât ai oamenilor cât şi ai organizaţiilor sociale; şi din specularea posibilităţilor de acţiune generate de constituirea structurilor de presă. În actualul stadiu al telecomunicaţiilor, dacă se controlează structurile mediatice se pot concepe şi implementa strategii de manipulare informaţională a oamenilor şi a organizărilor sociale la nivel planetar, regional, naţional sau local.

Pentru ca agresiunile informaţionale8 să folosească sistematic structurile mediatice trebuie să se îndeplinească câteva condiţii: 

presa să fie “liberă” adică să nu fie supusă controlului public;



redacţiile să se constituie în structuri cât mai vaste, transnaţionale;



redacţiile şi canalele de comunicare să fie “private”;



accesul oamenilor la sursele de informaţii oferite de reţele să fie

necontrolabil public; 

discernământul social al oamenilor să fie cât mai redus;



motivaţiile sociale ale oamenilor să fie cât mai diversificate şi la niveluri cât

mai reduse.

Dezvoltarea capacităţilor de producere a informaţiei sociale cu putere agresoare face posibilă aprecierea agresiunilor informaţionale şi a invaziilor culturale ca fenomene de risc pentru existenţa statului şi naţiunii deoarece pot produce disfuncţionalităţi în sistemul social şi pot bloca capacităţile de reacţie naţională la situaţii insecurizante.

Acţiunile manipulatorii posibile prin controlarea structurilor mediatice reuşesc să producă controlul atitudinilor cetăţenilor faţă de problematica ce prezintă interes pentru agresor: lipsind mecanisme de controlare publică a structurilor mediatice private, se consideră că ele pot fi utilizate cu succes, că se pot destabiliza astfel guverne şi regimuri politice sau se pot orienta opiniile şi atitudinile în direcţiile care pot să susţină acţiuni care decurg din interesele agresorului în zonă.

Agresarea infrastructurilor informaţionale face posibilă blocarea posibilităţilor funcţionale ale structurilor politice, de la cele administrative la cele productive: statul 8

Şelaru, Vasile - Comunicarea între informare şi manipulare – Bucureşti, Editura All Beck, 2005, p. 145.

45

agresat nu mai poate exercita conducerea, nu mai controlează situaţia resurselor, nu mai poate să asigure cetăţenilor un mediu social normal dacă nu se îndeplinesc cerinţele formulate de agresor.

Astfel se justifică organizarea protecţiei informaţionale încât să se evite fluidizarea discernământului social ataşamentului şi interesului cetăţeanului pentru starea naţiunii şi să furnizeze, în timp real, informaţii suficiente şi relevante pentru situaţiile cu care naţiunea se confruntă .

Protecţia informaţională este oportună şi în măsura în care supracomunicarea şi abuzul comunicaţional produse prin structuri mediatice active creează non-comunicare şi pseudocomunicare, deoarece ele au grave consecinţe în dialogul social, generează rupturi între grupuri sociale, dezechilibrarea societăţii civile şi izolarea centrelor de decizie politică.

Prin structurile mediatice se poate acţiona şi asupra mediului militar pentru diminuarea semnificativă a structurilor armate, întârzierea realizării unor obiective vitale, pierderea unor privilegii şi a prestigiului, diminuarea credibilităţii şi a agilităţii acţionale pentru apărarea unor interese naţionale fundamentale: subversiunile vor induce comportamente şovăielnice, stări depresive, inconsecvenţă şi o ripostă timidă la acţiunile adversarului.

Prin structurile mediatice acţiunile militare principale pot fi induse, sugerate, condiţionate, impuse uneori de factori politico-militari externi.

Centrele de decizie politică, financiar-bancară sau religioasă concep şi realizează acţiuni constante, centrifuge, menite să perifrizeze naţiunile şi chiar să le pulverizeze. Se concep acţiuni ce dezvolt reţele economico-financiare regionale şi globale în modalităţi ce nu sunt cerute de nevoile reale ale naţiunilor .

Indicii despre ele sunt furnizate de marile dezechilibre sociale şi de tendinţa acestora de a se accentua prin polarizarea lumii şi accelerarea acestui proces în interiorul statelor ce afirmă că întreţin societăţi prospere.

Se constituie în riscuri la adresa securităţii naţionale faptul că astfel de acţiuni sunt preponderent ascunse, sunt agresiuni informaţionale, conţin ample dezinformări, manipulări culturale, strategii destabilizatoare, de abturizare şi uniformizare a oamenilor.

46

Datorită erei supertehnicizate simţul comunitar se atrofiază, se produce o opacifiere a aparteneţelor de grup altădată dătătoare de busolă.

Procedurile de dezinformare şi de manipulare au devenit atât de subtile şi de eficiente încât agresiunile ascunse pot fi preferate conflictelor armate şi substituie violenţa în relaţiile internaţionale.

Prin semnal, sunet, muzică, simbol, pictogramă, text, imagine, succesiune de imagini, video, film, se pot realiza strategii politice, comerciale, militare.

Strategiile destabilizatoare ale marilor centre de putere nu se mai bazează pe înarmările clasice şi nucleare, ci pe controlarea crescândă a cititorului de mediu informaţional.

Vectorul de acţiune al acestora în agresiunea informaţională desfăşurată pe spaţii ţintă are în compunere două direcţii principale cu intensităţi şi durate de timp variabile, determinate de reacţia activă a realităţii sociale din spaţiul ţintă:  estomparea, disiparea şi dizolvarea până la dispariţie a info-imaginii indezirabile existentă în realitatea socială a spaţiului ţintă;  insinuarea, pătrunderea poliacţională, impunerea până la acceptare a infoimaginii ce serveşte scopului propus în realitatea socială a spaţiului ţintă.

Voinţa naţională poate fi paralizată prin fluxuri informaţionale ce cuprind ameninţări şi acţiuni subversive în spaţiul audiovizual şi al tipăriturilor, dacă forţele agresoare, organizate în structuri mediatice, acţionează pentru ruperea capacităţii de protecţie naţională.

Astfel de acţiuni pot cuprinde:  injectarea îndoielii cu privire la valorile culturii naţionale;  negarea valorilor culturale autohtone, proliferarea culturii de împrumut şi a subproducţiilor culturale;  crearea unei confuzii naţionale în ierarhia valorică;  denigrarea personalităţilor şi valorilor culturale naţionale;  promovarea neîncrederii generale şi a lipsei de respect faţă de instituţiile naţionale fundamentale;  intoxicarea şi dezorientarea valorilor individuale;  excluderea unor categorii din viaţa socială;  alimentarea şi declanşarea unor tensiuni inter-etnice şi interreligioase;

47

 erodarea încrederii în biserica naţională prin deturnarea populaţiei spre secte religioase şi dogme neconforme spiritului naţional;  supralicitarea produselor din industria publicitară în atacul la bunul simţ, la normele morale, etice, tradiţionale;  fragmentarea conştiinţei de popor şi exacerbarea valorilor locale şi regionale în detrimentul conştiinţei naţionale.

Aceste fenomene le putem numi atac la conştiinţa de sine a unei naţiuni.

Informaţiile şi propaganda în care se publică articole şi cărţi comandate, fac campanii de dezinformare ce folosesc cele mai moderne metode psihologice.

Nenumerate posturi de radio şi tv din lume activează dirijate de agenţii independente, create de centre de putere ce concep strategii informaţionale pentru structurile mediatice globale. În SUA chiar a fost creată o industrie de “image” care, prin CNN şi alte mijloace de comunicare organizate în structuri mediatice şi, folosindu-se de metode psihologice moderne, acţionează lent, sugestiv sau intempestiv asupra opiniei publice, construiesc imaginea politicienilor, definesc natura războaielor, etc.

Explozia mediatică negestionată reduce puterea de rezistenţă naţională, poate să afecteze voinţa naţiunilor de a rămâne ele însele.

Informaţiile sociale introduse cu scopuri agresive în structurile mediatice, prin frecvenţa lor şi amploarea folosirii, pot să devină operaţii mediatice dacă sunt riguros organizate şi conduse în raport cu anumite obiective strategice.

Structurile mediatice, dirijate de centrele de putere care le gestionează, pot să limiteze libertatea de acţiune a decidenţilor politici, ca şi a celor militari, să facă dificilă realizarea surprinderii, să compromită securitatea statelor, să fie utilizate ca mijloace de culegerea de informaţii, de manipulare, de dezinformare şi de propagandă .

Putem defini terorismul mediatic ca informaţii sociale cu putere agresoare create special pentru opinia publică.

Terorismul mediatic se poate manifesta în timp de pace şi în situaţii de criză politico-strategică. El poate să susţină acţiuni agresive nonviolente: atacuri latente la cultura naţională, asupra limbii oficiale, asupra instituţiilor naţionale (biserică, armată, familie, învăţământ).

48

Totodată, terorismul mediatic poate să pregătească sau să acopere o agresiune militară. Astfel de scheme de substituire a realităţii sociale cu imagini produse de planificatorii agresiunilor informaţionale, s-au utilizat în pregătirea şi desfăşurarea evenimentelor ce au produs prăbuşirea regimului comunist în România, dar şi a evenimentelor ce au produs dezorganizarea succesivă a Iugoslaviei.

Ca exemplu, transmisia CNN din 1991 unde prin mijloace de manipulare, prin ecranare şi postprocesare de sunet, tânăra refugiată din calvarul vieţii de la Bagdad, care povestea despre grozăviile trupelor lui Saddam asupra civililor şi în mod deosebit asupra femeilor şi copiilor din maternităţi, s-a dovedit a fi fiica ambasadorului Kuweit-ului la Washington, dar scopul a fost realizat.

S-a reuşit obţinerea unei opinii publice favorabile unei intervenţii militare în Irak.

E drept că decidenţii militari pot fi tentaţi să utilizeze scurgerile de ştiri pentru a obţine influenţarea deciziilor politice s-au hotărârile superiorilor lor .

Mesajele din structurile mediatice fiind o mixtură de informare şi dezinformare, fiind selectate şi trunchiate

în

funcţie de interese şi obiective ce rămân ascunse

receptorului (beneficiarului de informaţii), – adică omului politic sau cetăţeanului căruia omul politic are menirea să-i servească interesele publice, devine evident că raporturile dintre decidenţii politici şi cetăţeni devin anormale, iar această anormalitate poate să nu fie sesizată nici de alegător, nici de alesul său sau, dacă este sesizată poate să capete interpretări numeroase, unele din ele induse de manipulator.

O armată nu poate să menţină unitatea statului în condiţiile în care agresiunile informaţionale reuşesc să dezbine şi să dezorienteze cetăţenii şi să producă dizidenţe politice.

Situaţia organizaţiilor militare se complică şi mai mult dacă luăm în considerare că agresiunile informaţionale pot să aducă situaţiile sociale în stadii în care agresorii pot să intervină pentru a controla teritoriul în modalităţi mascate, “forţe pentru menţinerea păcii”, s-au, mai nou, ca “forţe pentru impunerea păcii”, desigur în varianta dorită de agresor.

Presei i se atribuie funcţii sociale diferite, de la “câine de pază al democraţiei” la “a patra putere” în stat, dar extinderea structurilor mediatice şi amplificarea posibilităţilor lor nu doar de a transmite informaţii în zone tot mai largi ale planetei, dar şi de a bloca accesul la informaţii în aceste zone sau de a efectua sistematic dezinformări şi chiar agresiuni informaţionale modifică situaţia oamenilor din presă.

49

Nu se mai poate susţine că ei doar vând informaţii ca o marfă pentru a-şi câştiga existenţa, dacă acţiunile lor pot fi atât de nocive încât pot să pericliteze omenirea, fiinţa umană, condiţia socială a oamenilor şi situaţia mediului lor social.

Apariţia structurilor mediatice cu mari capacităţi de comunicare prin producerea anumitor fluxuri de informaţii şi, în mod deosebit, prin producţia de imagine, a generat noi situaţii sociale: structurile mediatice pot să devină centre de putere sau centre de justificare a unor opţiuni politice.

Prin posibilitatea de a crea anumitor tipuri de imagini în vederea obţinerii unui anumit tip de opinie publică, structurile mediatice se constituie în surse de insecuritate naţională sau, în funcţie de modul în care sunt folosite în surse de securitate naţională.

Posibilitatea utilizării informaţiei în scopuri ascunse în măsură să afecteze securitatea naţională devine tot mai evidentă pe baza investigării sistemice a evoluţiilor ce se produc în strategiile centrelor de putere.

50

CAP. III – RELAŢIA CU PRESA ÎN SITUAŢII DE CRIZĂ

Orice criză proiectează brusc, în actualitatea presei, o organizaţie. Aceasta se vede aruncată în partea din faţă a scenei şi descoperă că presa, prin tehnicile ei specifice de a defini realitatea crizei, proiectează o imagine care duce la pierderea încrederii publicului în fiabilitatea organizaţiei.

Problemele comunicaţionale ale unei organizaţii confruntate cu o criză se desfăşoară pe patru niveluri: a)

Comunicarea în interiorul fiecărei organizaţii;

b)

Comunicarea cu publicul organizaţiei;

c)

Comunicarea cu actorii crizei;

d)

Comunicarea cu presa.

În relaţiile lor cu presa, majoritatea organizaţiilor îşi construiesc strategii de comunicare bazate pe un model asimetric, ele transmit informaţii presei şi urmăresc felul în care aceste mesaje sunt preluate şi prelucrate de instituţiile mass-media.

Uneori, nemulţumite de comportamentul presei, ele transmit noi mesaje, de tip drept la replică, fără să efectueze însă o evaluare internă a propriului sistem de comunicare cu presa şi, în general, cu mediul extern.

Experienţa arată că organizaţiile au tendinţa de a învinui factorii externi pentru imaginea lor negativă şi că ele nu caută, în urma evaluărilor, să îşi modifice politica de comunicare internă şi externă, să îşi schimbe structura organizatorică ori strategiile manageriale. În perioadele normale, o prezentare imperfectă a unei organizaţii în presă nu afectează în mod imediat buna funcţionare a acelei organizaţii. Într-o perioadă de criză, însă, orice distorsionare a datelor legate de organizaţie va accentua acea stare, va duce la pierderea încrederii publicului şi, la limită, la prăbuşirea organizaţiei. În timpul unei crize, presa înfometată preia şi distribuie orice fel de informaţii, aşa încât organizaţiile nu mai pot controla mesajele care ajung în mass-media.

Rezultatul: apar o serie de mesaje contradictorii (provenite din surse oficiale sau/şi neoficiale, bazate frecvent pe zvonuri), care conduc la situaţia în care fiecare jurnalist şi

51

chiar fiecare membru al publicului îşi construieşte propria versiune despre criza respectivă.

Totodată, în asemenea situaţii, conducerile organizaţiilor sunt preocupate de măsurile de urgenţă şi, de aceea, sunt mai puţin dispuse să sprijine munca jurnaliştilor de căutare a informaţiilor. Lipsa de interes sau eforturile depuse pentru a întârzia publicarea unor ştiri îi vor determina pe jurnalişti să facă apel la alte surse (de obicei mai puţin informate) sau să se pronunţe deschis împotriva organizaţiei. Sprijinirea jurnaliştilor în activitatea de documentare aduce încrederea şi înţelegerea presei, devenind un factor de limitare a efectelor negative ale crizei.

Crizele mediatice sunt acele situaţii generate de evenimente deosebite care, prin consecinţe, suscită interesul presei sau al opiniei publice şi sunt de natură a afecta imaginea organizaţiei.

3.1. Gestionarea crizelor mediatice În gestionarea crizelor mediatice trebuie să se evite următoarele greşeli: a)

Ezitarea - care duce, inevitabil, la inducerea şi percepţia incompetenţei, a

lipsei de pregătire şi de profesionalism; b)

Confuzia - care creează senzaţia lipsei de onestitate şi sensibilitate;

c)

Răzbunarea - care amplifică tensiunile psihologice şi accentuează criza;

d)

Atotcunoaşterea - care sporeşte vulnerabilitatea şi gradul de suspiciune faţă

de cunoaşterea temeinică a vreuneia dintre probleme; e)

Confruntarea - care întreţine polemica şi dă posibilitatea altora de a menţine

în actualitate o problemă controversată; f)

Irascibilitatea - care este de natură a deteriora relaţiile - şi aşa încordate în

momentul crizei - dintre instituţie şi presă.

3.2. Modalităţi de soluţionare a crizelor

1.

Desemnarea - de către conducerea instituţiei (unităţii), a unui colectiv de

criză (ofiţer) care va coordona, pe cât posibil, de la început până la sfârşit operaţiunile de ieşire din impas.

52

2.

Verificarea - de către colectivul (ofiţerul) de criză desemnat, a autenticităţii

crizei mediatice, folosind mijloacele de informare ale instituţiei sau alte surse credibile.

3.

Stabilirea - cu exactitate, a ceea ce s-a întâmplat, evaluându-se forţa

impactului, evoluţiile ulterioare ale crizei şi consecinţele ei.

4.

Identificarea - împreună cu şeful (comandantul) unităţii, a publicului ţintă

şi stabilirea vectorilor de comunicare.

5.

Nominalizarea persoanelor abilitate să facă declaraţii de presă, care sunt,

de regulă, şeful (comandantul) unităţii, purtătorul de cuvânt şi /sau ofiţerul de relaţii publice.

6.

Îndrumarea tuturor solicitărilor presei către colectivul de criză (ofiţerul), în

legătură cu conţinutul cărora va fi informată atât comanda unităţii, cât şi personalul de specialitate din domeniul vizat.

7.

Stabilirea - de către colectivul (ofiţerul) de criză, de comun acord cu

comanda unităţii, a aspectelor care vor fi comunicate presei, manifestându-se o atenţie deosebită asupra conţinutului şi caracterului informaţiei.

8.

Furnizarea, cu sinceritate, a informaţiilor, exactitatea acestora eliminând

posibilitatea denaturării adevărului.

9.

Adoptarea unui comportament calm şi prudent în relaţiile cu presa,

declaraţiile pripite putând genera efecte regretabile. În context, trebuie avută în vedere şi posibilitatea unei alarme false, graba având urmări dintre cele mai neplăcute.

10.

Acordarea unei atenţii sporite primei apariţii publice, care trebuie să arate

preocuparea de a cerceta, de a linişti spiritele, demonstrând că instituţia (unitatea) este stăpână pe situaţie şi depune eforturi susţinute pentru a traversa criza în cel mai scurt timp şi cu pierderi minime. Trebuie oferită garanţia că opinia publică va fi informată, prin intermediul presei, permanent şi sincer despre evoluţia şi efectele evenimentelor.

11.

Punerea la dispoziţia presei a materialelor de informare, precum şi

furnizarea, pertinentă şi promptă a detaliilor solicitate de aceasta.

12.

Utilizarea, când situaţia impune, pentru sprijinirea argumentelor proprii, a

datelor şi informaţiilor în legătură cu situaţii similare petrecute anterior, precum şi a rezultatelor experienţei internaţionale în domeniu.

13.

Înregistrarea audio, video şi foto a evenimentelor, pentru a putea fi

prezentată, concomitent sau ulterior, propria versiune asupra crizei.

14.

Stabilirea momentelor şi a frecvenţei transmiterii informaţiilor, avându-se

în vedere respectarea întocmai a termenelor prevăzute. Se va solicita presei ajutorul în 53

depăşirea crizei.

15.

Evitarea formulei „nu comentez", care poate genera speculaţii. Este

preferabil utilizarea formulei nu cunosc (nu ştiu) cu asigurarea informării operative şi comunicării către presă, în timp util, a răspunsului aşteptat. Se impune evitarea polemicii referitoare la situaţia de criză, devierii de la politica instituţiei, precum şi a oferirii unor răspunsuri în necunoştinţă de cauză.

16.

Prezentarea tuturor informaţiilor de interes public. Ascunderea sau

minimalizarea unor probleme sunt de natură a duce la pierderea credibilităţii, ziariştii apelând la alte surse de informare care pot distorsiona adevărul.

17.

Transmiterea informaţiilor trebuie să se realizeze coerent asigurându-se o

legătură logică între momentele prezentate, oferirea în mai multe variante a unor date stârnind suspiciuni şi confuzie.

18.

Comunicarea şi a aspectelor neplăcute din activitatea unităţii sau a unui

angajat al acesteia - care a generat criza mediatică - situaţie ce va mări credibilitatea demersurilor de susţinere a conducerii unităţii, atunci când aceasta se face vinovată de declanşarea crizei, este un gest necesar şi chiar obligatoriu.

19.

Preliminarea alternativei sacrificării propriei imagini a comenzii unităţii în

interesul instituţiei, atunci când situaţia impune o asemenea măsură.

20.

Evitarea creării de animozităţi prin acordarea priorităţii unor ziare, posturi

de radio şi televiziune sau jurnalişti.

21.

Neacceptarea difuzării unor date şi informaţii intime, strict personale.

22.

Organizarea întâlnirilor cu presa (briefing-uri sau conferinţe de presă) chiar

şi de două ori pe zi - dacă situaţia impune acest lucru - asigurând, pe cât posibil, o atmosferă deschisă, propice dialogului.

23.

Activarea grupurilor de lobby - publicaţii, instituţii, personalităţi publice sau

grupuri sociale simpatizante ale instituţiei - în scopul exprimării unor poziţii favorabile.

24.

Evaluarea, periodică, a situaţiei, luarea măsurilor de corectare a eventualelor

disfuncţionalităţi manifestate pe timpul crizei şi informarea personalului propriu asupra aspectelor care îl privesc.

25.

Aducerea

de

mulţumiri

colaboratorilor

şi

tuturor persoanelor sau

instituţiilor pentru sprijinul acordat.

Alte precizări:

54

La nivelul fiecărei unităţi este necesar să existe un plan de comunicare pentru situaţii de criză, la elaborarea căruia se vor avea în vedere următorii factori: >

anticiparea solicitărilor presei şi ale publicului;

>

nominalizarea persoanelor care trebuie informate şi a celor ce pot fi

implicate; >

stabilirea sistemelor utilizate pentru a reacţiona (răspunde).

•

Şeful unităţii va organiza, împreună cu principalii factori responsabili, un

set de scenarii alternative, ca răspuns la întrebarea: „Ce facem dacă….?". Pot fi consultate şi persoane din afara instituţiei, specializate în domeniul relaţiilor publice.

•

Scenariile alternative trebuie actualizate permanent şi redactate cât mai clar

şi concis (tipuri de informaţii, persoane responsabile, materiale aflate la dispoziţie, ostilităţi previzibile).

• Relaţiile cu mass-media, pe timpul crizei mediatice, sunt întotdeauna oficiale.

Este imperios necesar să se respecte următoarele reguli: >

fac declaraţii de presă numai şeful (comandantul), purtătorul de

cuvânt /ofiţerul de relaţii publice; >

solicitările de interviuri, acces, filmări, fotografieri sau de alt gen

sunt aprobate numai de şefi (comandanţi) şi sunt difuzate către purtătorul de cuvânt, ofiţerii de relaţii publice, derulându-se numai în prezenţa acestora; >

sunt interzise aprecierile personale

cu privire la cauzele,

împrejurările, responsabilităţile sau urmările crizei; >

în timpul relaţiilor ocazionale cu mass-media, când nu există timpul

necesar pentru obţinerea aprobării sau contactarea purtătorului de cuvânt /ofiţerului de relaţii publice, personalul instituţiei (unităţii) poate colabora cu presa, cu condiţia ca declaraţiile să nu aducă prejudicii prestigiului acesteia, raportând apoi şefului (comandantului)şi purtătorului de cuvânt /ofiţerului de relaţii publice despre modul în care s-a desfăşurat dialogul. >

Se repetă mesajul pentru ca populaţia să cunoască poziţia şi

activitatea desfăşurată de instituţie (unitate) pe timpul soluţionării crizei. Nici un contact nu trebuie avut fără stabilirea unui mesaj comun, care trebuie repetat de mai multe ori. > dotat

cu

Este necesar să se organizeze un centru de informaţii (de presă) spaţiu

pentru

realizarea

unor interviuri, a briefing-urilor sau

conferinţelor de presă şi cu tehnica de care au nevoie ziariştii (telefon, fax, xerox).

55

>

Să se asigure 24 de ore din 24 prezenţa purtătorului de cuvânt

/ofiţerului de relaţii publice sau a altor ofiţeri desemnaţi la centrul de informaţii (de presă).

3.3. Particularităţile comunicării mediatice în timpul conflictelor

În toate societăţile, mass media sunt acreditate cu roluri multiple: de la "monitorizarea" a tot ceea ce se întâmplă în jur, la crearea imaginilor şi percepţiilor colective. Deşi în timpuri normale media sunt percepute ca fiind integrate în sistemul social, în timpuri de criză ele par să capete o anume autonomie care nu le fusese atribuită anterior.

O societate în criză creează şi o criză a media, care vor avea, în aceste condiţii, identităţi noi, determinate de criză9. Orice atingere pe care o criză o aduce diferitelor sectoare ale societăţii afectează, de asemenea, şi sistemul mediatic. În democraţiile vestice, traversarea unor crize importante provoacă declanşarea unui „ciclu” pe care îl vor parcurge mass media: la începutul crizei, media atrag atenţia asupra rolului lor esenţial în menţinerea echilibrului democratic, prin circulaţia informaţiei şi contribuţia lor la înţelegerea crizei. În acest stadiu, orice restricţie a circulaţiei libere a informaţiei devine obiectul unor contestaţii dure. Astfel s-au derulat evenimentele în cazul conflictelor din insulele Falkland, din Panama şi Grenada. În al doilea stadiu, pe măsură ce evenimentele încep să se diminueze în intensitate, iar acţiunile actorilor crizei nu mai pot fi considerate "hard news", media încep să "analizeze" propriul rol jucat în contextul crizei, încercând să răspundă la întrebări precum: au fost unele sau altele din mass media obiectul manipulării, sau au prezentat media (în special cele electronice) cu adevărat realitatea? În al treilea stadiu, cercurile politice încep să judece comportamentul mass media pe parcursul acoperirii crizei.

9

Pop, D. Mass media şi democraţia. Iaşi: Polirom, 2001, pp. 78-79.

56

Din partea jurnaliştilor pot apărea răspunsuri de recunoaştere a "câtorva greşeli", dar însoţite de discursuri privind rolul mass media în menţinerea sistemului democratic, prin distribuirea liberă a informaţiei. În fine, cercul se închide cu un dublu dialog paralel: acela al politicienilor şi analiştilor politici care interpretează apariţiile lor în media pe parcursul crizei, şi acela al jurnaliştilor care îşi apără propriile atitudini adoptate în timpul crizei.

Deşi acest ciclu în patru stadii a fost identificat în cazul crizelor din democraţiile occidentale sau în cazul unor conflicte internaţionale în care sunt implicate ţări occidentale, o primă concluzie universal valabilă este aceea că situaţiile de criză transformă discursul mijloacelor de comunicare de masă.

Media pretind că au o anumită autonomie pe care nu o aveau anterior, dar, în acelaşi timp, prin atitudinea şi comportamentul lor, ele sunt instituţiile sociale cele mai vulnerabile şi imprevizibile.

Pe de altă parte, tipurile predominante de mediatizare din timpul crizelor - în special din timpul conflictelor armate – au făcut să fie pusă sub semnul întrebării mult reclamata independenţă şi neutralitate a presei. În mediatizarea conflictelor în care sunt implicaţi actori importanţi (fie că este vorba de state, coaliţii militare etc.), mass media riscă să devină partinice, uneori tacit, alteori direct, în funcţie de propriile interese.

Desigur, poziţia mass media într-o criză depinde de contextul în care aceasta are loc.

Deşi de multe ori media se situează, făţiş (cazul actelor teroriste sau al loviturilor de stat) sau tacit (în cazuri în care se cere „neutralitate”, precum conflictele interetnice sau războaiele) de partea puterii politice, apărându-şi, astfel, propriile interese economice, sunt şi contexte în care unele media îi susţin pe "destabilizatori", pe provocatorii crizei (cazul discursului adoptat de media internaţionale puternice referitor la revoluţiile anti-comuniste, de exemplu).

Un alt risc cu care se confruntă în prezent mass media, nu doar în timpul crizelor şi conflictelor, ci chiar în timp de pace, este tratarea neechilibrată a anumitor subiecte. Astfel, uneori poate să apară tendinţa de a minimiza, de a omite, sau chiar de a prezenta distorsionat acţiunile acelor forţe care ar putea să le pună în pericol propria stabilitate, la fel cum, în lipsa unor subiecte care să se vândă, ele pot să recurgă la practici precum 57

transformarea unor evenimente mai puţin importante în "crize", prin definirea lor ca atare şi prin acordarea unei atenţii nemeritate acestora.

O asemenea situaţie este posibilă prin introducerea de către jurnalişti a acelor elemente de "refracţie" între realitatea ca atare şi realitatea prezentată de mass media.

Conform acestei viziuni, media creează realitatea, deoarece evenimentele mediate sunt obiectul unor forme speciale de "intervenţie" sau "filtrare" (bias - engleza).

Diversele metode de filtrare a realităţii - pentru a hotărî care evenimente trec de "poartă" (gate) şi ajung ştiri - contribuie, într-un fel sau altul, la apărarea anumitor interese.

Figurile şi vocile cu "aură autoritară" sau "atotştiutoare" de la televiziune sau radio, modul de încheiere al unui editorial, ierarhizarea ştirilor, aparenţa de cunoscători compleţi al fenomenului sau comentariile auxiliare, fac publicul să creadă că modul de desfăşurare al unui eveniment este chiar cel prezentat de media respectivă. În acelaşi timp, mesajele media pot "deturna" agenda publică de la evenimente importante către evenimente minore, prin "neutralizarea" sau "aplanarea" realităţii.

Astfel, în funcţie de interesele lor, media pot prezenta crize sau conflicte fără a spune nimic despre substanţa lor, sau despre interesele şi cauzele profunde ale motivelor celor care sunt iniţiatorii evenimentelor. În acest fel, atunci când anumite crize sau conflicte sunt private de conţinutul lor, impresia pe care media o creează este aceea că ele sunt provocate de forţe politice agresive, ostile. Prin golirea de conţinut şi prin oferirea detaliilor de suprafaţă, media sunt susceptibile de a fi capabile să neutralizeze adevărul şi să dea impresia /aparenţa de a fi tratat complet subiectul.

Cu alte cuvinte, media pot amplifica sau pot aplana un conflict sau o criză, pot fi folosite de politicieni şi de comandanţii militari pentru atingerea unor scopuri (inclusiv dezinformare şi manipulare), şi, în cazul unor conflicte profunde precum cele interreligioase sau interetnice, ele pot chiar activa şi dezactiva componente ale personalităţii umane cu caracter cheie în menţinerea sau stingerea crizei.

Efectele acestor acţiuni ale mass media sunt cu atât mai puternice cu cât presa, prin intermediul noilor tehnologii de comunicare în masă, a devenit parte importantă a unui nou fenomen al ultimilor ani, globalizarea, inclusiv a uneia din componentele sale globalizarea crizelor politice.

58

3.4. Riscurile „războaielor în direct”

Războiul din Golful Persic (1991) introducea în istoria jurnalismului, ca şi în istoria propriu-zisă, practica transmiterii "live", în direct, a unui război. Difuzarea în direct a imaginilor unui război a făcut parte integrantă din ceea ce a fost numit un "conflict modern de înaltă intensitate", un nou concept apărut în 1991 în terminologia de specialitate. Pentru cei care studiază media a fost evident, încă de atunci, că imaginile respective nu reprezentau războiul în sine, ci mediatizarea TV a războiului. Media au devenit, atunci, parte a războiului, a evenimentelor. A fost un război în care armele şi bombele au produs imagini.

Practica transmisiunilor "live" a determinat, în concepţia unor observatori şi specialişti, ideea unui "război simulat", apropiat mai degrabă de un spectacol media, asemănător unui film sau unei piese de teatru televizate, decât de un război propriu-zis, real.

Această idee este susţinută nu doar de ceea ce a putut fi văzut pe ecranele televizoarelor (de produsul muncii ziariştilor, cu alte cuvinte), ci şi de "practicarea" efectivă a jurnalismului în timpul războiului, de accesul la sursele de informaţie şi de posibilitatea ziariştilor de a "vedea", de a fi cu adevărat martori ai evenimentelor. În mod paradoxal, transmiterea "live" în premieră a unui conflict, eveniment care aducea, fără îndoială, în prim planul atenţiei evoluţia spectaculoasă a tehnologiei, nu a însemnat, însă, şi o evoluţie în ceea ce priveşte libertatea presei şi accesul neîngrădit la informaţie. Dimpotrivă, tocmai din cauza transmisiunilor în direct, a existat un control riguros al tuturor informaţiilor care reprezentau surse pentru ştirile şi reportajele ziariştilor, control care nu existase în cazul unor conflicte anterioare precum cel din Falklands (1982), Grenada (1983), Libia (1986) sau Panama (1989).

Forţele coaliţiei politice şi militare care luptau împotriva Irakului controlau informaţia prin organizarea unor conferinţe de presă zilnice în care raportau "programul" care avea să aibă loc în ziua respectivă, în acord cu o "agendă" prestabilită. Situaţia a fost descrisă de Fuad Nahdi, unul din corespondenţii Los Angeles Times în Irak: "Prima conferinţă de presă a zilei avea loc la 7 a.m. În cadrul acesteia eram informaţi cu exactitate

59

care sunt «liniile» trasate pentru ziua care urma. «Orarul» era stabilit dinainte şi mă simţeam ca un spectator al unui film sau al unei piese bune". În aceste condiţii au început să fie transmise în direct războaiele de către televiziune. Tocmai aceasta a demonstrat, însă, incapacitatea comunicativă a televiziunii.

Televiziunea a "informat" într-un sens brut care, însă, nu a folosit cu nimic telespectatorilor. "Informaţia multă, de peste tot, a condus de fapt la dezinformare.

Avalanşa de ştiri, chiar «necoapte», transmisă în direct şi în «timp real» a făcut telespectatorii să fie isterici în iluzia lor că erau informaţi. A fi astfel informat nu a fost însă de-ajuns pentru a înţelege ce se întâmplă".

3.5. Riscurile practicii jurnalistice în timp de conflict

Profesionalismul jurnalistic reclamă obiectivitate, imparţialitate şi autonomie. În prezent a devenit axiomatică viziunea conform căreia rutina de producere a ştirilor nu poate fi desprinsă de aşa-numitele procedee de "construire" a realităţii, procedee în care jurnalistul intervine inevitabil. Realităţile audio-vizuale sau scrise10 sunt numai una din perspectivele din care poate fi urmărit un eveniment sau altul.

Informaţia oferită de ştiri este o informaţie mediată, pentru că ea depinde de modul în care sistemele media o diseminează. În acest fel este explicat şi conceptul de "participare electronică" în "satul global" ("global village" - engl.), concept creat de McLuhan pentru a desemna un anume tip de "participare", diferit de participarea directă la evenimente.

Practica jurnalistică este compusă din seturi de elemente ritualiste care se ghidează după propria lor logică. Asemenea elemente ritualiste au fost observate chiar şi în prezentarea unor evenimente care nu se încadrează în rutină, precum scandalurile şi crizele.

Chiar dacă jurnaliştii nu recunosc, asemenea evenimente au devenit conţinutul unor ştiri de rutină, datorită formulelor de reportaj (prezentare) standard.

Normele "obiectivităţii" maschează legătura dintre practicile de prezentare a ştirilor şi contextele economice, organizaţionale şi politice. În acelaşi timp, normele obiectivităţii dau presei o "aură" de instituţie socială independentă.

10

Moraru, V. Mass media între incertitudini şi aspiraţii. Universitatea de Stat din Bucureşti, 2002, pp. 87-88.

60

Mai mult, chiar dacă practicile de reportaj actuale distorsionează conţinutul politic al ştirilor, ele se "încadrează" într-un mod convenabil în codul obiectivităţii, fără a lăsa să se întrevadă efectele lor politice. În acest fel, normele jurnalistice şi practicile de reportaj acţionează împreună pentru a crea un status puternic pentru "filtrarea" ştirilor, filtrare care este bine ascunsă în spatele faţadei unui jurnalism independent.

Pornind de aici, criticile din partea studiilor sociologice media consideră că termenul de "pasivitate" este mai bun atât decât cel de "obiectivitate", cât şi decât cel de "imparţialitate", pentru a descrie atitudinea profesională a presei. Pasivitatea ar justifica cele trei modele majore de colectare şi prezentare a ştirilor, prezentate în tabelul 1.

Tabelul 1 - Modele de colectare şi prezentare a ştirilor 1

Transmiterea şi promovarea propagandei pregătite drept ştiri.

"Normalizarea" evenimentelor spontane prin prezentarea lor în cei mai familiari şi tradiţionali termeni. Această strategie face ca informaţiile

2

să pară adevărate (sau cel puţin acceptabile) prin apelarea la credinţele, prejudecăţile şi superstiţiile existente.

Prezentarea conflictelor şi scandalurilor în termeni aleşi cu grijă de

3

către instanţele politice implicate, făcându-se o analiză minimă a istoriei şi a contextului instituţional în care se întâmplă evenimentele.

Ultimele războaie, în care prezenţa televiziunii a fost din ce în ce mai sporită, au adus modificări fundamentale modului de a face reportaje despre război. O astfel de situaţie se datorează nu doar televiziunii, cu oportunităţile ei de a transmite prin sateliţi, ci şi atitudinilor şi modurilor de a lucra ale jurnaliştilor.

Conform lui Bell, în războaiele deceniilor al VII-lea şi al VIII-lea ale secolului XX, exista o tradiţie a distanţei şi detaşării jurnalistului, un aşa-numit "jurnalism al martorilor" (bystanders journalism- engl.), care se concentra mai mult asupra împrejurărilor războiului decât asupra oamenilor care le provocau, care se luptau şi care sufereau de pe urma lor. În ultimele războaie, îşi continuă Bell teoria, noţiunea de obiectivitate pare o iluzie şi o idee învechită. În locul practicilor jurnalistice ne-pasionale din trecut, acum asistăm la un "jurnalism de ataşament" (journalism of attachment), prin practicarea căruia jurnaliştii exercită anumite influenţe şi duc adevărate campanii ("cruciade", în terminologia 61

autorului) de susţinere a uneia sau alteia din părţi, campanii care îşi pot găsi locul mai degrabă în literatura politică şi polemică decât în cronologia zilnică a ştirilor.

Un astfel de jurnalism pasional observă doar ceea ce se caută a fi observat şi ignoră faptele care nu convin sau complexitatea unor situaţii. De pildă, întotdeauna s-a ignorat discutarea cu reprezentanţii unor cauze nepopulare (precum sârbii din Bosnia) care, însă, adesea, deţin cheia conflictului şi posibila sa rezolvare.

Acest jurnalism de ataşament este posibil în prezent datorită faptului că multe redacţii sunt conduse de imperativele comerciale ale maximizării profiturilor. În astfel de condiţii, jurnaliştii tind să nu mai fie nu doar obiectivi, dar nici neutri.

Un alt risc al comunicării mediatice în timpul războaielor este determinat de faptul că deciziile în ceea ce priveşte conţinutul materialelor prezentate sunt luate, în ultimă instanţă, nu de reporterii din teren, ci de superiorii lor din redacţii. Reporterii de război văd şi ştiu lucruri pe care editorii nu le văd şi nu le ştiu. Cu toate acestea, editorii sunt cei care decid conţinutul informaţiilor, al ştirilor care se difuzează.

Această practică a proliferat cu atât mai mult în ultimul timp, odată cu dezvoltarea recentă a televiziunii. Prin primirea unui mare flux de informaţii - atât verbale, cât mai ales vizuale - editorii de programe şi membrii executivului reţelei cred că ei văd şi că ştiu ca şi cum ar fi fost acolo. În acest fel, aspectul de realitate virtuală pe care îl capătă ştirile este, de fapt, un fals aspect, pentru că realitatea respectivă este doar o "variantă" a realităţii de facto, în special în timp de conflict şi război.

62

CAP. IV – STUDIU DE CAZ: COMUNICAREA PRIN MASS-MEDIA ÎN TIMPUL CELOR DOUĂ RĂZBOAIE DIN GOLFUL PERSIC

4.1. Războaiele din Golful Persic Diferendele tribale şi dinastice, care s-au perpetuat de-a lungul secolelor, au marcat puternic Orientul Mijlociu. Animozităţile istorice şi culturale şi conflictele pentru controlul resurselor naturale, în condiţiile menţinerii graniţelor trasate de puterile coloniale după primul război mondial, au accentuat tensiunile existente. Nici chiar mişcările pro-arabe nu au reuşit, după 1950, să învingă obstacolele ce stau în calea formării unui mare stat unic arab.

Rând pe rând, Egiptul, Siria şi Irakul au fost percepute ca o ameninţare majoră la adresa ţărilor din întreaga zonă, ca urmare a orientării politice adoptate de liderii celor trei state. Mai mult decât atât, majoritatea conducătorilor arabi au sprijinit Forţa multinaţională condusă de Statele Unite împotriva regimului de la Bagdad, pentru înfrângerea armatei irakiene şi eliberarea Kuweitului în 1991.

Liderii statelor din Orientul Mijlociu nu au privit niciodată cu ochi buni amestecul SUA şi cel al Uniunii Sovietice în regiune, însă au căutat să utilizeze disputa dintre cele două superputeri pentru a-şi întări propriile poziţii.

Pe acest fond, atât diplomaţii americani, cât şi cei sovietici au fost nevoiţi să ia adevărate lecţii de „dans cu lupii” înainte de contactele lor cu imprevizibilii conducători ai ţărilor din zonă. Şi, spre deosebire de reprezentanţii Departamentului de Stat, emisarii Kremlinului au avut o problemă în plus de rezolvat: ateismul Moscovei era în divergenţă flagrantă cu puternicul sentiment religios al popoarelor din Orientul Mijlociu.

Poate că şi din această cauză, liderii Arabiei Saudite, spre exemplu, s-au situat în tabăra antisovietică; ei au respins întotdeauna, în numele credinţei lor şi a învăţăturii lui Mahomed, orice orientare politică ce ar fi putut semăna cu comunismul. Atât mişcările naţionaliste, cât şi cele revoluţionare au fost şi sunt considerate extrem de periculoase de către conducătorii saudiţi.

Pe de altă parte, intransigenţa religioasă a popoarelor din Orientul Mijlociu a provocat în ultimii 60 de ani conflicte armate extrem de violente: războaiele arabo israeliene din 1948, 1956, 1967, 1973; războiul dintre Iran şi Irak (1980-1988); războiul 63

civil izbucnit în Liban în 1975 şi invadarea aceluiaşi stat de către armata israeliană în anul 1982. Alături de acestea, pot fi menţionate şi disputele de ordin teritorial dintre: Siria şi Irak, Irak şi Arabia Saudită, Siria şi Liban, Arabia Saudită şi Yemen, Siria şi Iordania, Egipt şi Libia, Algeria şi Maroc, Egipt şi Sudan.

Primul război din Golf, cel iraniano-irakian, a fost declanşat în anul 1980 ca urmare a neînţelegerilor existente la nivel politic. Între fundamentaliştii iranieni şiiţi – care au ajuns la putere în 1979 şi l-au alungat pe şahul Reza Pahlavi – şi liderul sunnit ce se afla la conducere în Irak, situaţia s-a tensionat rapid, ca rezultat al opiniilor diferite pe care le aveau ayatolahul Khomeiny, respectiv Saddam Hussein în privinţa modului cum trebuiau conduse statele musulmane. Iar existenţa unei minorităţi şiite în sudul Irakului nu a făcut decât să amplifice temerile conducătorului irakian în legătură cu o posibilă înlăturare a sa de către regimul de la Teheran. În consecinţă, Saddam Hussein a declanşat o serie de represalii împotriva populaţiei şiite din Irak, fapt ce a stârnit un val de proteste în capitala Iranului. A urmat o escaladare a tensiunii dintre cele două state, iar disputa teritorială a reprezentat doar un ingredient în amalgamul de raţiuni politice care au condus la un război pustiitor şi inutil. După opt ani de suferinţe impuse celor două popoare, fără să se înregistreze victoria militară decisivă, între cele două părţi s-a încheiat un armistiţiu (august 1988).

Cu acel prilej, regimul de la Bagdad renunţa la pretenţia sa ca Irakul să aibă o suveranitate deplină asupra fluviului Shatt-el-Arab.

Practic, s-a revenit la sistemul antebelic de folosire în comun a estuarului acelui curs de apă, care constituie în acelaşi timp şi o graniţă naturală între cele două state.

Scrisoarea pe care i-a adresat-o Saddam Hussein preşedintelui Iranului, la 14 august 1990, după ce Kuweitul a fost ocupat de armata irakiană, nu a făcut decât să confirme faptul că Bagdadul accepta să respecte armistiţiul din 1988, să elibereze imediat prizonierii de război iranieni şi să aplice prevederile tratatului de la Alger, semnat în 1975.

Din acel moment a fost uşurată şi activitatea observatorilor UNIIMOG (United Nations Iran-Iraq Military Observer Group), care urmăreau de doi ani aplicarea corectă a prevederilor acordului de încetare a focului. Pe de altă parte, liderul irakian a profitat de situaţie, retrăgându-şi o parte din trupele sale dispuse la frontiera cu Iranul pentru a-şi putea consolida regimul de ocupaţie din Kuweit. Totodată, decizia lui Saddam Hussein

64

a determinat plecarea grupului de observatori UNIIMOG, al cărui mandat a expirat la 28 februarie 1991 şi nu a mai fost reînnoit de ONU. Cu toate acestea, problemele dintre Iran şi Irak nu au fost soluţionate în totalitate. În cursul intervenţiei Forţei multinaţionale împotriva armatei irakiene, pentru eliberarea Kuweitului, Saddam Hussein a reuşit să-şi trimită în Iran cea mai mare parte a avioanelor sale militare. Superioritatea aeriană evidentă a coaliţiei conduse de Statele Unite l-a forţat pe liderul de la Bagdad să încerce această metodă, cu totul originală, pentru a-şi ocroti aparatele de zbor achiziţionate din Occident şi Uniunea Sovietică în cursul războiului iraniano-irakian. Un proverb românesc - „S-a făcut frate cu dracul până când a trecut puntea!” - poate fi folosit ca o concluzie pentru situaţia în care s-a aflat Saddam Hussein în acele momente.

Un număr de 115 avioane irakiene (24 Mirage F-1, 4 Suhoi-20, 40 Suhoi-22, 24 Suhoi-24, 7 Suhoi-25, 12 MIG-23, 4 MIG-29) au reuşit să aterizeze în Iran, însă Teheranul a anunţat că pe aeroporturile sale se află doar 22 de aparate care aparţineau Bagdadului.

Atunci s-a presupus că iranienii au oprit celelalte avioane irakiene în contul despăgubirilor de război ce li se cuveneau după conflictul din 1980-1988 dar, până în prezent, nu au fost oferite explicaţii oficiale privind motivele care au condus la o asemenea decizie şi nici amănunte referitoare la soarta acelei flote aeriene.

O altă sursă de tensiune între cele două state o reprezintă minoritatea şiită aflată în Irak. După înfrângerea suferită în Kuweit de armata irakiană, câţiva lideri ai comunităţii şiite din sudul ţării au declanşat, în prima parte a lunii martie 1991, o revoltă împotriva sunniţilor conduşi de Saddam Hussein.

Răscoala a fost însă repede înăbuşită de unităţile Gărzii Republicane, loiale liderului irakian, şi au apărut cu acel prilej discuţii legate de un posibil ajutor pe care Teheranul l-ar fi acordat coreligionarilor săi din ţara vecină. Totul a rămas la stadiul de presupunere, dar acest element de tensiune nu trebuie neglijat când se analizează relaţiile dintre cele două state, în actualul context internaţional.

De asemenea, nu trebuie uitate legăturile Bagdadului cu comunităţile sunnite din Iran, situate atât în nord-vest (la graniţa cu Irakul), cât şi în estul şi sud-vestul ţării, precum şi problemele cu care se confruntă iranienii după ce au primit un flux de refugiaţi afgani în anii ’80.

65

Mozaicul religios din regiune îi poate permite lui Saddam Hussein să apeleze la populaţia afgană (în marea ei majoritate sunnită) împotriva Iranului, sau a altor state ale lumii.

Aspectele privind finanţarea se pot rezolva uşor, utilizându-se veniturile obţinute din vânzarea atât a produselor petroliere irakiene, cât şi a opiului afgan (cel mai mare producător de opiu din lume este Afganistanul, cu peste 50000 ha cultivate cu mac opiaceu în ultimii doi ani). Şi dacă se urmăreşte astăzi modul în care şeicul Osama bin Laden îşi difuza mesajele sale televizate antiamericane, precum şi felul în care au fost realizate acestea, se pot distinge multe elemente utilizate de propagandiştii irakieni în cursul războiului din Golf din 1990-1991 (de exemplu: imaginea conducătorului unic, izbăvitor; frazele cu un puternic impact mediatic - „un război religios între creştini şi musulmani”). Nu este nimic nou sub soare în Orientul Mijlociu.

Disputa irakiano-kuweitiană din anul 1990 a fost cauzată, la rândul ei, de opiniile politice divergente privind dreptul de control asupra resurselor de hidrocarburi din zonă.

Mărul discordiei l-a reprezentat preţul petrolului pe piaţa mondială. Cererile Bagdadului de modificare a graniţei dintre cele două state au fost doar un simplu pretext, folosit de Saddam Hussein pentru a arăta că este hotărât să impună kuweitienilor preţul care îi convenea.

Dacă în ianuarie 1990, barilul de petrol se vindea cu 20,5 dolari, în iunie 1990 acesta nu mai valora decât 13 dolari. Discuţiile în cadrul OPEC (Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol) dintre reprezentaţii grupului de state care susţineau un preţ „înalt”, din care făcea parte şi Irakul, şi grupul de ţări adepte ale preţului „scăzut”, în care se aflau Kuweitul, Emiratele Arabe Unite şi Arabia Saudită, nu au reuşit să lămurească problemele.

Regimul de la Bagdad invoca faptul că o scădere a preţului petrolului cu un singur dolar pe baril îi reducea veniturile anuale cu un miliard de dolari. În acest sens, ministrul de externe irakian, Tariq Aziz, a declarat, după invadarea Kuweitului următoarele: „În bugetul de stat din acest an (1990 – n. a.) a fost prevăzută suma de 7 miliarde de dolari pentru achitarea datoriilor, ceea ce reprezintă o sumă imensă, lăsându-ne cu un venit care acoperă doar plata serviciilor de bază ale ţării noastre. Bugetul nostru se bazează pe un preţ de 18 dolari /baril, dar de când kuweitienii au început să inunde lumea cu petrol, preţul lui a scăzut cu o treime. Când ne-am întâlnit din nou la Jidda, la sfârşitul lunii iulie, Kuweitul a spus că nu este interesat de nici o schimbare. Suntem disperaţi acum şi 66

nu ne putem onora notele de plată pentru importurile de alimente. A fost un război al foametei. Când vă veţi utiliza puterea voastră militară (a Statelor Unite – n. a.) doar pentru a vă apăra?”.

Prin întrebarea din finalul declaraţiei, ministrul irakian a încercat să indice faptul că administraţia americană ar fi săvârşit o agresiune asupra Irakului. Pe de altă parte, se pare că liderii kuweitieni au evaluat greşit situaţia de criză în care se găseau şi astfel s-a ajuns rapid la un deznodământ brutal al diferendului.

După încheierea operaţiunii militare „Furtună în Deşert”, în februarie 1991, între Irak şi Kuweit s-au stabilit contacte în vederea demarcării graniţei dintre cele două state.

O comisie ONU s-a deplasat la faţa locului şi a început măsurătorile topografice, utilizând ca document de bază acordul semnat la 4 octombrie 1963 de reprezentanţii ambelor ţări. În aprilie 1991 a sosit în zonă şi comisia UNIKOM (United Nations Iraq/Kuweit Observer Mission) pentru a monitoriza activitatea la Khor Abdullah şi în zona demilitarizată dintre statele respective. Delimitarea suprafeţei neutre s-a făcut plecându-se de la frontiera comună şi zona respectivă a inclus o fâşie de teren irakian de 10 km lăţime, respectiv o porţiune de teren kuweitian lată de 5 km de-a lungul întregii graniţe.

Securitatea tuturor străinilor a fost asigurată până în iunie 1991 de companii de căşti albastre austriece şi daneze din cadrul Forţei ONU de menţinere a păcii în Cipru (UNFICYP), precum şi de subunităţi fijiene, ghaneze şi nepaleze din cadrul Forţei ONU de menţinere a păcii în Liban (UNIFIL).

Efectuând măsurătorile topografice pentru marcarea frontierei, membrii comisiei ONU au ajuns la concluzia că irakienii au deţinut timp de 27 de ani o fâşie de teren care le aparţinea de fapt kuweitienilor. Pentru a îndrepta acea greşeală, comisia a hotărât mutarea bornelor de graniţă cu câteva sute de metri spre nord, respectiv spre nord-est şi est faţă de poziţia lor din 1989.

Bagdadul a protestat vehement, fiind îngrijorat de faptul că pierdea o porţiune din provincia sa Rumalia, bogată în zăcăminte de petrol, şi o parte din singurul său port maritim, Umm Qasr.

Ministrul de externe irakian, Ahmed Hussein Al-Sammarei, a declarat imediat că noua frontieră crea un nou punct de tensiune în regiune, iar în Adunarea Naţională irakiană s-au auzit voci care susţineau că demarcarea internaţională a graniţei era doar primul pas făcut de conspiratorii din Statele Unite şi Marea Britanie pentru dezmembrarea Irakului.

67

Pe de altă parte, kuweitienii au criticat regimul de la Bagdad pentru că obstrucţiona activitatea comisiei ONU de delimitare a frontierei. Până la urmă, în 1992, la sfârşitul lunii iulie, s-a admis ca puţurile de petrol de pe terenurile irakiene dintre Sawat şi Batin să aparţină Kuweitului, iar portul Umm Qasr şi canalul navigabil Khar Zabheir să rămână în posesia Irakului, pentru ca acesta să aibă acces direct la mare.

Activitatea propriu-zisă de demarcare a graniţei în teren s-a finalizat în noiembrie 1992, iar Organizaţia Naţiunilor Unite a recunoscut noua frontieră10. Este posibil ca pe viitor să apară noi discuţii pe această temă, însă totul depinde de evoluţia relaţiilor dintre cele două state.

Potrivit unor analişti politici, administraţia Bush a creat impresia, după încheierea operaţiunii „Furtună în Deşert”, că nu mai doreşte să urmeze politica sa tradiţională în Orientul Mijlociu. Speculaţiile care s-au făcut în martie 1991 pe această temă au fost provocate de faptul că Washingtonul nu a mai propus ca în trecut un simplu plan de pace. Preşedintele american a mers mai departe şi a susţinut ideea instituirii unui control strict al cantităţilor de armament aflate în regiune. S-a crezut în acel moment că procesul politic de pacificare se va transforma într-unul de supraveghere generală şi plafonare a numărului de arme deţinute de ţările arabe şi Iran, folosind probabil ca model Tratatul privind Controlul Armamentului Convenţional în Europa, semnat, la Paris, în anul 1990 de statele aflate în compunerea a două blocuri militare rivale: NATO şi Organizaţia Tratatului de la Varşovia.

Planul preşedintelui George Bush a fost privit cu suspiciune în capitalele statelor din Orientul Mijlociu, deoarece se considera că principalul beneficiar al propunerii Casei Albe ar fi fost Israelul, datorită limitării forţei militare convenţionale a ţărilor arabe şi Iranului, precum şi din cauza adoptării principiului cedării de teritorii aflate sub controlul israelian în schimbul respectării păcii de către statele islamice.

Pe de altă parte, liderii arabi au acceptat ideea americanilor de impunere a unui control strict al armamentului aflat în dotarea forţelor militare irakiene, considerate, în continuare, un pericol potenţial în regiune, şi au susţinut poziţia categorică a şefului administraţiei americane privind aplicarea imediată şi în întregime a prevederilor Rezoluţiei 687 a Consiliului de Securitate al ONU.

68

Astfel, Saddam Hussein s-a văzut obligat să îi primească pe observatorii internaţionali care au dorit să asiste la distrugerea celor mai periculoase arme aflate în arsenalul său: 6 lansatoare fixe şi mobile a rachetelor sol-sol, 32 platforme de lansare, 52 rachete sol-sol cu o rază de acţiune mai mare de 145 km (una „Scud” şi 51 „Al Hussein”), 23 de ogive pentru rachete cu exploziv convenţional şi 30 cu încărcătură chimică.

Totodată, regimul de la Bagdad a furnizat Organizaţiei Naţiunilor Unite liste cu inventarul armelor chimice şi biologice irakiene, în conformitate cu prevederile armistiţiului din februarie 1991. Aceste liste menţionau existenţa în arsenalul Irakului a doi agenţi chimici paralizanţi, sarin şi tabun (aproape 800 de tone), a gazului muştar şi a altor compuşi chimici. Cât priveşte programul de înarmare nucleară irakian, acesta a continuat să rămână învăluit în ceaţă, activitatea inspectorilor Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică (IAEA) în Irak fiind în mod repetat blocată de autorităţile de la Bagdad. În prima parte a lunii martie 1991, populaţia de origine şiită din sudul Irakului şi kurzii din nord au declanşat o revoltă împotriva regimului instituit de Saddam Hussein.

Deşi erau demoralizate după înfrângerea suferită în Kuweit, forţele armate irakiene au intervenit în forţă şi au reuşit să înăbuşe mişcarea şiiţilor, apoi au acţionat cu tancuri, artilerie grea şi elicoptere împotriva rebelilor kurzi.

Deoarece situaţia a devenit dramatică, o parte din populaţia de origine kurdă s-a refugiat în regiunile muntoase din nordul Irakului, precum şi în Turcia şi Iran. Potrivit unor ştiri difuzate de agenţia de presă IRNA, peste un milion de persoane se aflau masate la frontiera irakiano-iraniană, începând din ziua de 3 martie 1991 şi încercau să ajungă în Iran. Deoarece regimul de la Teheran se confrunta cu mari probleme create de aproximativ două milioane de refugiaţi afgani aflaţi pe teritoriul iranian, preşedintele Rafsanjani a cerut sprijinul comunităţii internaţionale pentru rezolvarea situaţiei.

De asemenea, de-a lungul graniţei irakiano-turce se adunaseră deja, la mijlocul lunii aprilie, circa 50000 de refugiaţi de origine kurdă, lipsiţi de hrană şi adăposturi.

Organizaţia „Semiluna Roşie” din Turcia, populaţia din zonă şi, mai târziu, societăţi umanitare din întreaga lume au încercat să-i ajute pe refugiaţii kurzi, dar curând au fost copleşite de numărul mult prea mare de cereri, situaţia devenind disperată.

Guvernul de la Ankara a acţionat cu prudenţă, pentru a nu produce convulsii în rândul

69

populaţiei kurde ce locuia în sud-estul Turciei, fiind conştient de mijloacele limitate pe care le avea la dispoziţie pentru hrănirea, cazarea şi îngrijirea medicală a refugiaţilor.

Totodată, a fost solicitat insistent sprijinul comunităţii internaţionale, pentru a se evita repetarea situaţiei din 1988, când statul turc a primit un val de 60 000 de kurzi din Irak, fără să beneficieze de ajutoare din afara ţării.

La începutul lunii aprilie, după două săptămâni de discuţii, a fost acceptată ideea mutării refugiaţilor înapoi în nordul Irakului, aceştia urmând să fie protejaţi de militari străini, pentru a se preveni intervenţia unor forţe irakiene de represiune. Guvernul de la Ankara a reuşit, astfel, să convingă comunitatea internaţională că este cazul să se revină la politica tradiţională promovată de Turcia faţă de Irak, de susţinere a unităţii teritoriale irakiene. Recunoaşterea dreptului kurzilor de a avea propriul stat în nordul Irakului ar fi provocat o nouă escaladare a violenţelor în sud-estul Turciei, zona fiind locuită în majoritate de kurzi, care doreau obţinerea autonomiei teritoriale.

Preşedintele Turgut Özal a sugerat, la 7 aprilie 1991, ca ONU să-i protejeze pe refugiaţii din nordul Irakului. Consiliul de Securitate al ONU a depăşit ezitările iniţiale privind implicarea sa într-o asemenea problemă şi, la propunerea Franţei, a fost adoptată Rezoluţia nr. 688, prin care se condamnau măsurile violente luate împotriva minorităţii kurde de către regimul irakian.

Acţiunile respective au fost considerate de Organizaţia Naţiunilor Unite ca o ameninţare la adresa păcii şi securităţii internaţionale.

Conform aceleiaşi rezoluţii, aproximativ 17000

militari americani, britanici,

canadieni, francezi, luxemburghezi, italieni, olandezi şi spanioli au declanşat, la 18 aprilie 1991, operaţiunea „Provide Comfort”, pentru crearea unei zone de securitate în nordul Irakului. Departamentul Apărării al Statelor Unite a anunţat cu acel prilej Congresul că era necesară reanalizarea situaţiei financiare la acest minister, deoarece nu fuseseră prevăzute cheltuieli pentru desfăşurarea acelei operaţiuni.

Regimul de la Bagdad a condamnat vehement acţiunea desfăşurată, sub auspiciile ONU, de militarii Alianţei Nord-Atlantice în nordul Irakului, considerând-o un amestec în afacerile sale interne, dar s-a abţinut de la atacarea taberelor de refugiaţi instalate pe teritoriul său.

70

Unele surse au afirmat că, până la sfârşitul lunii mai 1991, toţi kurzii s-au reîntors în Irak, iar efective militare şi elicoptere germane au acordat sprijin populaţiei kurde ce se refugiase în Iran.

Administraţia de la Washington a căutat să limiteze şi mai mult posibilităţile de ripostă ale liderului irakian şi a obţinut aprobarea Consiliului de Securitate al ONU pentru instituirea a două zone de supraveghere şi interdicţie aeriană în nordul şi sudul Irakului, în vederea protejării kurzilor, respectiv a şiiţilor, de posibilele acţiuni de represalii ale armatei irakiene. În iulie 1991, a urmat retragerea trupelor aliate aflate la nord de paralela 36 pe teritoriul irakian, acestea fiind înlocuite cu o forţă de supraveghere alcătuită din 2 000 de militari proveniţi din cinci state (printre aceştia se aflau şi 800 de militari turci, care au staţionat în apropierea oraşului Silopi). În toamna aceluiaşi an s-a considerat că situaţia în zonă s-a stabilizat şi unităţile terestre internaţionale au fost retrase la rândul lor, dar au continuat să se desfăşoare misiunile de supraveghere aeriană.

Este posibil ca o parte dintre aparatele care survolează şi în prezent nordul Irakului să fie avioane americane, care operează de pe baza aeriană turcească de la Incirlik.

Bagdadul este deranjat de aceste limite impuse de Consiliul de Securitate şi a protestat în repetate rânduri, declarând că i se încalcă suveranitatea.

O analiză pertinentă a situaţiei create în acea zonă poate să ducă la concluzia că supravegherea aeriană instituită sub egida ONU a prevenit, până în prezent, deplasarea şi masarea unităţilor irakiene la graniţele de nord şi /sau de sud.

O invazie de genul celei din august 1990 împotriva Kuweitului este extrem de puţin probabilă în asemenea condiţii, iar orice tip de acţiune militară întreprinsă de forţele apărării antiaeriene ale Bagdadului împotriva avioanelor americane şi britanice care au survolat zonele de excludere aeriană s-a soldat, de cele mai multe ori, cu executarea rapidă a unor raiduri aliate de bombardament.

Acestea au vizat distrugerea avioanelor, bazelor de rachete antiaeriene, instalaţiilor radar şi punctelor de comandă irakiene care au încălcat interdicţia stabilită de ONU. De asemenea, se poate concluziona că Washingtonul nu i-a încurajat pe şiiţi şi kurzi să se desprindă de Irak, deoarece secesiunile ar fi complicat şi mai mult situaţia politică din Orientul Mijlociu. Regimul fundamentalist de la Teheran ar fi acceptat, probabil, să sprijine gruparea minoritară şiită irakiană, pentru a-şi extinde influenţa în regiune.

71

La rândul său, o victorie a minorităţii kurde ar fi putut duce la crearea unui stat independent şi, implicit, la ataşarea la acesta a zonelor locuite de kurzi aflate sub suveranitatea Turciei, Siriei, Iranului şi a unei foste republici sovietice din Caucaz. Chiar dacă minoritatea kurdă a văzut în ajutorul american o şansă pentru obţinerea unei autonomii politice, Washingtonul a refuzat să creeze probleme guvernului de la Ankara, datorită alianţei care le leagă.

Solicitările făcute în 1992 de liderii kurzi Massoud Barzani şi Jalal Talabani, privind livrarea de lansatoare de rachete antitanc şi armament greu formaţiunilor care luptau împotriva irakienilor, nu au primit avizul favorabil al Casei Albe, ceea ce a dus la apariţia unor tensiuni între americani şi grupările kurde. În condiţiile actuale, când războiul contra terorismului este la ordinea zilei, se poate spune că naţiunile democratice pot folosi experienţa căpătată în cursul confruntărilor cu Saddam Hussein pentru a lupta şi împotriva talibanilor sunniţi.

Din păcate, procesul de pace în Orientul Mijlociu este, în continuare, extrem de greu de finalizat, ca urmare a intereselor divergente ale liderilor statelor care participă la discuţii.

Impunerea prin forţa armelor americane şi britanice nu este decât o soluţie temporară, datorită diferenţelor de mentalitate ce se înregistrează între societatea occidentală şi cea islamică.

Dacă la nivelul conducătorilor Arabiei Saudite, Egiptului sau Kuweitului se consideră că America este aliatul de bază al celor trei ţări, nu acelaşi lucru îl spun oamenii simpli, care locuiesc şi trăiesc în condiţii mizere.

Creşterea demografică spectaculoasă din statele arabe şi nerezolvarea la timp a problemelor

sociale

la

timp

a

favorizat

înmulţirea

rapidă

a

simpatizanţilor

fundamentalismului islamic şi, implicit, la proliferarea terorismului.

Orice tip de alianţe sau parteneriate pentru pace propuse de Statele Unite în Orientul Mijlociu, şi nu numai, vor fi acceptate de o clasă politică ce doreşte să se menţină la putere pentru beneficiile pe care şi le-a acordat, dar vor fi respinse de majoritatea populaţiei, dacă într-o perioadă relativ scurtă de timp aceasta nu va reuşi să atingă un nivel de trai decent.

Din punct de vedere militar se preconizează victoria forţelor militare americano - britanice şi ale aliaţilor lor în Afganistan, dar pe plan politic nu se întrevăd 72

rezultate spectaculoase – poate şi din cauza faptului că este greu de aflat ce se petrece „în spatele uşilor închise”.

Teritoriul afgan va deveni un imens cimitir de oameni sau un cimitir de bombe?

Cine poate şti? Este evident însă faptul că trebuie găsită rapid o soluţie politică, deoarece statele din regiune ce se consideră nedreptăţite – din motive teritoriale sau de altă natură – sunt capabile să conteste în orice moment legitimitatea intervenţiei militare a Statelor Unite şi a Marii Britanii în Orientul Mijlociu.

4.2. Revoluţionarea acţiunii militare

Campania militară din 1990 –1991 a fost prima mare acţiune, de după încheierea Războiului Rece, de proiecţie a puterii şi a forţei. Astfel a fost revoluţionat conceptul de acţiune militară11.

Confruntarea din Golful Persic a fost o acţiune militară atipica, în pofida faptului ca s-a desfăşurat într-un spaţiu simetric, opunând armată contra armată, însă din punct de vedere al mijloacelor şi al doctrinelor, al raportului de forte a fost un război disproporţionat.

Pe teatrul de acţiune s-au aflat structura militară a unei coaliţii internaţionale, dominata de armata şi înaltă tehnologie a SUA, şi armata unui regim totalitar. Intr-o serie de materiale, apărute după 1991, comandanţii militari americani au vorbit despre eroismul soldatului irakian silit sa lupte pentru un regim totalitar în nişte condiţii mai mult decât dificile.

Cea mai bună divizie mecanizata a Irakului a fost obligata sa se îngroape în fâşia de apărare, în termen de 48 de ore, pentru a putea opri atacul american. Nici o divizie de pe lumea aceasta nu poate sa realizeze un dispozitiv de apărare într-un timp atât de scurt. Ei au reuşit însă în zadar.

A avut loc o confruntare absolut inegala intre o armata care dispunea de un sistem de informaţii excepţional, de date în timp real, de tancuri M1 Abrams şi de indicatoare de termolocatie, care identificau ţinta şi o loveau imediat, o coaliţie care se bucura de un sprijin politic foarte mare din partea comunităţii internaţionale, şi o armata care se baza pe principii rigide, având ca suport faptul ca îşi apără ţara.

11

Constantin Hlihor, Istoria secolului XX, Comunicare. ro, Bucureşti, 2005, pp.54-58.

73

Sigur ca a avut câştig de cauză armată care avea suportul tehnologic cel mai înalt, insa s-au născut multe semne de întrebare pentru SUA şi aliaţii implicaţi în evenimentele respective. Semne de întrebare care au devenit subiecte de cercetare, de analiza, pentru următorii ani, în aşa fel încât la o următoare confruntare acestea să nu mai existe.

Campania din Golful Persic a revoluţionat ceva în acţiunea militară şi a scos în evidenta faptul ca modul de a gândi şi de a concepe acţiunea militară trebuie schimbat în viitor, având drept baza concluziile care s-au desprins în ceea ce priveşte organizarea şi planificarea unei acţiuni militare normale. Totuşi în acea campanie militară s-a mers după tiparele clasice, respectiv realizarea unui raport de forte avantajos. Trupele coaliţiei internaţionale au întrebuinţat aceleaşi principii clasice ale artei militare, respectiv ruperea fronturilor cu manevre pe direcţii convergente etc.

Totodată, cred că este acţiunea ce a scos în evidenta direcţiile către care se îndreaptă acţiunea militară în viitor. Acolo s-a folosit, pentru prima data, şi armament de înaltă precizie şi s-au putut vedea avantajele acestui armament. Muniţia de înaltă precizie, folosita în 1990–1991, a fost de numai 10%, spre deosebire de campania din 2003 în care armamentul de înaltă precizie a reprezentat 90%. Coaliţia a fost formata din unităţi americane, europene, dar şi din lumea araba, ceea ce a scos în evidenta, pentru prima data, ce înseamnă

constituirea

unei

forte

multinaţionale,

ce

înseamnă

conducerea

şi

interoperabilitatea unei asemenea forte, şi nu numai intre forte, ci şi intre categoriile de forte ale aceleiaşi armate.

S-a văzut acolo ce înseamnă, practic, sprijinul societăţii civile într-o acţiune militară, precum şi avantajele supremaţiei informaţionale în câmpul tactic, şi nu numai.

Acţiunea în sine nu a avut nimic nou, fata de oricare operaţie de amploare din cel de Al Doilea Război Mondial, cel puţin ca mod de concepere.

Acţiunea militară din 1990 –1991 a condus la apariţia unor concepte noi privind transportul forţelor pe mare, respectiv se trece de la războiul de pe mare la războiul dinspre mare. Prima campanie din Golf (1991) a născut problema folosirii mijloacelor civile de transport din SUA sau din alte tari, inclusiv din România, pentru deplasarea efectivelor în teatrul de operaţii. Aceasta necesitate a fost rezolvata excelent în 2003. Pregătirea psihologica a războiului s-a dovedit a fi extrem de importanta în economia acţiunii militare.

74

Statele din lumea araba care se asociaseră coaliţiei trebuia convinse, mai ales populaţia civila, de necesitatea şi importanta acestei acţiuni militare. În aceasta campanie din 1990–1991 nu a contat, foarte mult, mărimea forţelor militare cu care statele coaliţiei sau angajat, ci importanta istorica a participării la un asemenea eveniment. Cu aceasta ocazie, s-a putut verifica modul în care comandamentele de tip JOINT, constituite încă din timp de pace, acţionează.

Aceasta acţiune militară naşte problema conceptului de "pierderi colaterale" pe care îl regăsim, din plin, în campania din Iugoslavia, din 1999, şi, totodată, începe să se normalizeze relaţia între diferitele categorii de forte.

Cu aceasta ocazie se vede ce înseamnă interoperabilitatea intre forte, faptul ca tancul american nu este compatibil cu maşina de lupta britanica Bradley, ca desertul este o mare problema pentru tehnica occidentalilor etc.

S-a născut, în timpul evenimentelor, o alta mare problema, respectiv modul de constituire a unor detaşamente ad-hoc pentru rezolvarea unor misiuni specifice.

4.3. Influenţa politicului şi a mass-mediei

S-a demonstrat, în 1991, ca, în viitoarele teatre de operaţii, rolul acestor forte, aduse din diferite locuri şi care în timp de pace trebuie sa realizeze un anumit grad de interoperabilitate, va creste în mod exponenţial.

Aceasta campanie a scos în evidenta şi o tendinţă care nu era noua, dependenta acţiunii militare de politica. Şi pana atunci vorbeam despre lucrul acesta, dar dependenta se vedea numai la nivelul strategiei militare, adică se ia o decizie politica de care strategii militari ţin seama când se planifică operaţia, dar cu cat cobori pe scara ierarhica, influenta acelei decizii politice asupra acţiunii militare devine din ce în ce mai mica. Politicul influenţează nivelul strategiei militare, iar acţiunea militară din 1990–1991 a dovedit ca influenta politicului ajunge pana la nivelul luptătorului din linia întâi12.

Aceasta acţiune militară a fost desfăşurată în urma unei hotărâri a Consiliului de Securitate al ONU, luata în unanimitate, astfel încât obiectivul politic urmărit tot timpul a 12

Lance W. Bennett, News, Politica şi iluziile mass-mediei, Second edition, Longman, New York, 1998, p.

139.

75

fost eliberarea Kuwaitului şi nu înlăturarea lui Saddam Hussein. Din acest motiv, se poate spune ca adevăratul învingător, din 1991, a fost dictatorul irakian. S-a evidenţiat, totodată, faptul ca dependenta de tehnologie poate fi periculoasa.

Mass-media internaţionale au semnalat faptul ca irakienii dispun de nişte sisteme de bruiaj al legaturilor cosmice. Noi nu ştim, efectiv, ce s-a întâmplat acolo, deoarece a fost un spectacol văzut prin multe vitrine media. Iarăşi un element de noutate al acţiunii militare este acela ca, practic, războaiele se desfăşoară la televizor şi toata lumea judeca, fiecare om în felul lui, ceea ce vede la TV. Politicul a influenţat în asemenea măsură încât, practic, a obligat acţiunea militară sa se oprească, a îndreptat-o către o direcţie care venea împotriva ei, din punct de vedere militar, deşi toata lumea ştia se comite o greşeală.

Despre acţiuni întrunite s-a vorbit şi se vorbeşte dintotdeauna, cel puţin al Doilea Război Mondial ne poate oferi multe exemple de operaţii întrunite. Numai ca acest caracter întrunit se realizează la un anumit nivel al acţiunii militare.

Prima acţiune de acest fel din Golful Persic a scos în evidenta o tendinţa care s-a dezvoltat după aceea, şi nu numai conceptual, în regulamente, în doctrine, dar şi în practica, respectiv în organizarea şi planificarea acţiunii întrunite, astfel încât adversarul sa simtă efectele acţiunii, nu acţiunea propriu-zisa. Aceasta a scos în evidenta prima acţiune militară din Golf, iar ultima acţiune, din 2003, a confirmat triumful concepţiei în care adversarul a fost lovit fără ca el să aibă posibilitatea de a riposta. Adversarul a simţit efectele unei acţiuni, care a fost organizata şi planificata în alta parte, în care lovitura a început de la distante foarte mari şi adversarul nu avea cum sa riposteze.

Lucrul acesta s-a văzut clar în timpul acţiunii din Iugoslavia, când aceasta a fost bombardata de pe teritoriul Italiei, Marii Britanii, fără ca ea să aibă posibilitatea sa lovească adversarul de acolo, ceea ce s-a urmărit dintotdeauna în acţiunea militară clasica.

Campania din 1990-1991 a scos în evidenta necesitatea concentrării efectelor acţiunii militare asupra adversarului; adversarul nu simte manevrele militare care se realizează, el simte focul, simte ca este lovit.

Noutatea a constat intr-o supremaţie electronică. Dar, repet, acest lucru a scos în evidenta pericolul născut dintr-o dependenta prea mare fata de tehnica. Aceasta supremaţie electronica şi cibernetica a permis ca acţiunea americano-britanică să înceapă intr-un mod absolut neclasic, intr-un raport de forte net inferior Aliaţilor.

76

Ei au trecut la ofensiva în condiţiile în care irakienii aveau superioritatea în forte.

Totodată, comandanţii militari din teatru au scos în evidenta vulnerabilităţile elicopterului fata de atacurile de la sol şi a defecţiunilor mecanice. Multi comandanţi au regretat de pilda avionul A-10, care era la moda acum vreo 20 de ani şi care ar fi fost mult mai eficient acolo.

77

CONCLUZII

Intrând în sfera vastã a mass-mediei, care la momentul actual deţine monopolul absolut al difuzării de informaţii, putem emite ipoteza cã sistemul mediatic este a patra putere în stat, cu un impact poate chiar mai mare asupra opiniei publice şi comportamentului maselor decât influenţa pe care o au celelalte trei. În literaturã se mai susţine cã aceasta din urmã este puterea care nu are o contrapunere.

Intrat în limba română ca un neologism imperfect asimilat, conceptul de massmedia este în primul rând eronat prezentat din punct de vedere lingvistic, iar această eroare „minoră” dovedeşte o eroare noţională mult mai profundă.

Mass-media este un produs exclusiv al tehnologizării societăţilor umane.

Comunicarea de masă este contemporană şi rămâne direct influenţată de mecanizarea mijloacelor comunicării. Din această perspectivă mass-media înseamnă o dublă relaţie: între mecanismele şi tehnologiile reproducerii informaţiilor şi între sensurile, formele şi conţinutul mesajelor.

Buna informare, rapiditatea circuitelor informaţionale, calitatea ridicatã a informaţiei se realizează graţie nivelului ridicat al tehnicilor şi mijloacelor folosite.

Pe parcursul timpului, s-a observat faptul cã în anumite situaţii aceleaşi informaţii au o acţiune beneficã pentru o anumitã categorie de indivizi , pentru altã categorie fiind un exemplu negativ. Mai frecvent, informaţiile care pentru adulţi au un rol pozitiv, exercitã o acţiune contrarã faţã de categoriile mai fragede.

Acest rezultat este urmarea conceperii greşite pe care o realizează în mare parte copiii. Anume, aceastã stare de lucruri a impus selectarea informaţiilor pentru anumite categorii de public şi difuzarea lor în anumite intervale de timp stabilite în urma unor cercetări în domeniu.

O mare importanţã o are şi independenţa mass-mediei vis-a vis de puterea politicã din stat, care deseori tinde spre a subordona activitatea acesteia în realizarea intereselor proprii, fapt ce duce la slăbirea controlului exercitat de organele de jurisdicţie asupra activităţii mediei.

78

La ora actualã, în procesul energic de dezvoltare a unor diferite tehnici şi metode de difuzare a informaţiei, de o mare importanţã s-a dovedit înfiinţarea unui număr considerabil de organe de specialitate în acest domeniu cu rol de a limita într-o anumitã măsură fluxul şi calitatea informaţiei difuzate de diverse mass-media, pentru a le încadra în limita procesului de ridicare a culturii în societate.

Aceste organe diferă în funcţie de criteriul domeniului de activitate desfăşurate de acestea, ca exemplu am putea da Consiliul Naţional al Audiovizualului, care are atribuţii în domeniul reglementãrii activităţii mijloacelor de difuzare a informaţiilor prin intermediul televiziunii şi radioului.

Relaţia dintre mass-media şi societate poate fi definită ca un interactivă. Massmedia„redă” trăirile, reacţiile sociale, evenimentele care au captat atenţia generală fiind o istorie a diurnului. În timp ce exercită influenţe asupra vieţii sociale modificând acţiunile umane (individuale sau de grup), mass-media se lasă modelată de solicitările şi aşteptările celor ce formează publicul.

Revenind la acele influenţe negative pe care le exercitã mass-media, Consiliul Naţional al Audiovizualului a impus limitarea difuzării filmelor şi emisiunilor în care se înregistrează scene de violenţã, permiţând difuzarea acestora după ora 22.00. Rămâne însă practicarea publicării pe scarã largã în presa scrisã, de publicaţii scandaloase şi imagini care nu se încadrează în limitele bunului simţ. În consecinţã, dacã ar fi sã emitem o părere în urma studiului efectuat asupra activităţii mass-media şi mãsurile pe care le încearcă organele de stat, putem spune cã se iniţiază şi implementează în practicã o serie de strategii cu scopul de a contribui la prevenirea săvârşirii de infracţiuni, mai ales a celor violente care apar în urma desfăşurării necorespunzătoare a activităţii mass-media.

Aceste mãsuri se încearcă atât la nivel naţional, cât şi la nivelul Ministerului Administraţiei şi Internelor.

Cu toate acestea, situaţia la ora actualã se prezintă a fi departe de modelul spre care tinde a se ajunge.

Din acestea reiese cã, pentru a redresa aceastã stare de lucruri, este nevoie atât de mãsuri prompte din partea statului, cât şi de o implicare adecvatã la nivel de grup de indivizi şi a individului în parte.

79

Unul din riscurile consumatorului de informaţie este acela de a fi “drogat” prin intermediul sunetului şi culorii, al mesajelor şi textelor rostite, ajungând în cele din urmã sã se comporte aşa cum cineva anume şi-a dorit.

Se consideră că ceea ce nu trece prin structurile mediatice nu mai are decât o influenţă neglijabilă asupra evoluţiei societăţii, şi astfel această supoziţie generează tentaţia manipulării structurilor mediatice de către practicieni şi specialişti conform unor table de valori care le sunt proprii.

Procedurile de dezinformare şi de manipulare au devenit atât de subtile şi de eficiente încât agresiunile ascunse pot fi preferate conflictelor armate şi substituie violenţa în relaţiile internaţionale.

Orice criză proiectează brusc, în actualitatea presei, o organizaţie. Aceasta se vede aruncată în partea din faţă a scenei şi descoperă că presa, prin tehnicile ei specifice de a defini realitatea crizei, proiectează o imagine care duce la pierderea încrederii publicului în fiabilitatea organizaţiei.

Crizele mediatice sunt acele situaţii generate de evenimente deosebite care, prin consecinţe, suscită interesul presei sau al opiniei publice şi sunt de natură a afecta imaginea organizaţiei.

Transmiterea "live" în premieră a unui conflict, eveniment care aducea, fără îndoială, în prim planul atenţiei evoluţia spectaculoasă a tehnologiei, nu a însemnat, însă, şi o evoluţie în ceea ce priveşte libertatea presei şi accesul neîngrădit la informaţie.

Dimpotrivă, tocmai din cauza transmisiunilor în direct, a existat un control riguros al tuturor informaţiilor care reprezentau surse pentru ştirile şi reportajele ziariştilor, control care nu existase în cazul unor conflicte.

Practica jurnalistică este compusă din seturi de elemente ritualiste care se ghidează după propria lor logică. Asemenea elemente ritualiste au fost observate chiar şi în prezentarea unor evenimente care nu se încadrează în rutină, precum scandalurile şi crizele.

Chiar dacă jurnaliştii nu recunosc, asemenea evenimente au devenit conţinutul unor ştiri de rutină, datorită formulelor de reportaj (prezentare) standard Ultimele războaie, în care prezenţa televiziunii a fost din ce în ce mai sporită, au adus modificări fundamentale modului de a face reportaje despre război. O astfel de situaţie se datorează nu doar televiziunii, cu oportunităţile ei de a transmite prin sateliţi, ci şi atitudinilor şi modurilor de a lucra ale jurnaliştilor.

80

Un risc al comunicării mediatice în timpul războaielor este determinat de faptul că deciziile în ceea ce priveşte conţinutul materialelor prezentate sunt luate, în ultimă instanţă, nu de reporterii din teren, ci de superiorii lor din redacţii. Reporterii de război văd şi ştiu lucruri pe care editorii nu le văd şi nu le ştiu. Cu toate acestea, editorii sunt cei care decid conţinutul informaţiilor, al ştirilor care se difuzează.

Confruntarea din Golful Persic a fost o acţiune militară atipica, în pofida faptului ca s-a desfăşurat într-un spaţiu simetric, opunând armata contra armata, insa din punct de vedere al mijloacelor şi al doctrinelor, al raportului de forte a fost un război disproporţionat.

S-a demonstrat, în 1991, ca, în viitoarele teatre de operaţii, rolul acestor forte, aduse din diferite locuri şi care în timp de pace trebuie sa realizeze un anumit grad de interoperabilitate, va creste în mod exponenţial.

Aceasta campanie a scos în evidenta şi o tendinţa care nu era noua, dependenta acţiunii militare de politica. Şi pana atunci vorbeam despre lucrul acesta, dar dependenta se vedea numai la nivelul strategiei militare, adică se ia o decizie politica de care strategii militari ţin seama când se planifica operaţia, dar cu cat cobori pe scara ierarhica, influenta acelei decizii politice asupra acţiunii militare devine din ce în ce mai mica.

Noutatea a constat intr-o supremaţie electronică. Dar, repet, acest lucru a scos în evidenta pericolul născut dintr-o dependenta prea mare fata de tehnica. Aceasta supremaţie electronica şi cibernetica a permis ca acţiunea americano-britanica să înceapă intr-un mod absolut neclasic, într-un raport de forte net inferior Aliaţilor.

81

BIBLIOGRAFIE

1. Bertrand, Claude Jean – Deontologia mijloacelor de comunicare - Iaşi, Editura Institutul European, 2000.

2. Bălăşescu, M. Manual de producţie de televiziune. Iaşi: Polirom, 2003.

3. Bertrand, C. Jean (coord.). O introducere în presa scrisă şi vorbită. Iaşi: Polirom, 2001.

4. Bucheru, I. Fenomenul televiziune. Bucureşti: Editura Fundaţiei „România de Mâine", 1997.

5. Bougnoux, D. Introducere în ştiinţele comunicării. Iaşi: Polirom, 2000.

6. Buşe D., Managementul crizelor şi conflictelor regionale, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de mâine, 2006.

7. Constantin Hlihor, Istoria secolului XX, Comunicare. ro, Bucureşti, 2005.

8. Craia, Sultana – Teoria comunicării. Tehnici de formare şi comunicare Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006.

9. Coman, M. Mass media, mit şi ritual. O perspectivă antropologică. Iaşi: Polirom, 2003.

10. Drăgan, I. Paradigme ale comunicării de masă. Orizontul societăţii mediatice. Partea I. Bucureşti: Casa de Editură şi Presă „Şansa" S.R.L., 1995.

11. Frunzeti T., Soluţionarea crizelor internaţionale, Iaşi, Institutul european, 2006.

82

12. Gladys Engel Lang and Kurt Lang, Politics and television re-viewed, Sage Publications, Beverly Hills, London, New Delhi, 1984.

13. Ignacio Ramonet, La television loin des fronts, în Le Monde Diplomatique, Fevrier, 1991.

14. Lance W. Bennett, News, Politica şi iluziile mass-mediei, Second edition, Longman, New York, 1998.

15. Marc Raboy and Bernard Dagenais, Media, între criză şi democraţie, Sage Publications, London, Thousand Oaks, New Delhi, 1995.

16. McQuail, Denis ş.a. – Modele ale comunicării pentru studiul comunicării de masă, Bucureşti, Comunicare.ro, 2004.

17. Moraru, V. Mass media între incertitudini şi aspiraţii. Universitatea de Stat din Bucureşti, 2002.

18. Pop, D. Mass media şi democraţia. Iaşi: Polirom, 2001.

19. Paillairt, îs. (coord.). Spaţiul public şi comunicarea. Iaşi: Polirom, 2002.

20. Pierre Milza, Serge Berstein, Istoria secolului XX. Sfârşitul lumii europene.

(1900-1945), traducere Marius Ioan, Bucureşti, 1998.

21. Sburlescu, A. – Comunicarea eficientă – Bucureşti, All, 2005.

22. Şelaru, Vasile - Comunicarea între informare şi manipulare – Bucureşti, Editura All Beck, 2005.

83