Revista Perspective Istorice Nr 2 din 2010 by ASOCIATIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMANIA, FILIALAL HUNEDOARA

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE (A.P.I.R.) – FILIALA JUDEŢULUI HUNEDOARA LA UN AN DE LA ÎNFIINŢARE

După 1989, istoria nu mai înseamnă simpla memorare a faptelor istorice, ea trebuie să fie o iniţiere în modul în care se poate ajunge la cunoaşterea acestor fapte, o modalitate de dezvoltare a gândirii critice şi a unei atitudini civice, democratice, tolerante şi responsabile. În cursul anilor ’90, natura fundamentală şi obiectivele generale ale învăţământului istoric au suportat o reevaluare, astfel că baza istoriei însăşi trebuie definită ca fiind rezultatul construcţiei şi interpretării istoricilor, întotodeauna deschisă şi supusă interogaţiilor.

prof. Simion Molnar preşedinte A.P.I.R.

În vara anului 2009, la iniţiativa unui grup de profesori din judeţul Hunedoara, deveniţi membri fondatori – Simion Molnar, Mirela Grădină, Felicia Adăscăliţei, Sorin Vlaic, Adrian Liga – au început demersurile pentru organizarea unei filiale judeţene A.P.I.R. A.P.I.R. – CLIO – filiala Hunedoara, persoană juridică constituită pe baza prevederilor legale, este a doua filială cu personalitate juridică la nivel de Transilvania, ea îşi doreşte să devină o componentă activă la nivel de municipiu Deva şi judeţ în ceea ce priveşte studiul istoriei, promovarea valorilor locale, judeţene şi naţionale în domeniul istoriei, dar şi a obiectivelor istorice care fac parte din patrimoniul local, naţional şi universal. Asociaţia îşi propune să militeze pentru eliminarea prejudecăţilor istorice, eliberarea de clişeele trecutului, să promoveze dialogul, un sistem de valori şi atitudini bazat pe spirit deschis, democratic, gândire pozitivă şi critică, toleranţă, respect pentru drepturile omului. Asociaţia a numărat până în prezent aproximativ 50 de membri, are o publicaţie proprie – „Perspective istorice” – siglă, insignă, adresă de e-mail, precum şi o pagină Web unde doritorii pot afla informaţii despre activitatea acesteia. În perioada relativ scurtă de la conferinţa de lansare efectivă a activităţii A.P.I.R. – CLIO – Hunedoara (Octombrie 2009), asociaţia s-a afirmat prin acţiunile sale, ca o componentă importantă a societăţii civile hunedorene şi ca un punct de reper pentru activitatea profesorilor de istorie.

Asociaţia Profesorilor de Istorie (A.P.I.R. – CLIO) este o asociaţie ştiinţifică şi profesională, apolitică, a profesorilor de istorie şi ea s-a constituit ca o contrapondere la alte asociaţii similare din ţară şi străinătate. Asociaţia s-a înfiinţat în decembrie 2003 la Bucureşti, constituirea sa a fost posibilă în cadrul proiectului „Predarea istoriei şi educaţia pentru cetăţenie democratică în România”. A.P.I.R. – CLIO răspunde unor cerinţe importante pentru activitatea profesorilor de istorie din ţara noastră. Aceştia află un sprijin important, deopotrivă ştiinţific, metodic şi profesional, într-un moment în care reforma învăţământului românesc intră într-o nouă etapă.

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

Au fost şi numeroase apariţii la posturile locale de televiziune: Antena 1, Unu TV, ProTV, Deva TV, iar o menţiune aparte este necesară în ceea ce priveşte postul Unu TV – Deva, care găzduieşte ciclul de emisiuni „Feţele nevăzute ale istoriei”, care a ajuns până în prezent la numărul 24. Emisiunile realizate şi susţinute de membri ai asociaţiei, abordează o problematică diversificată şi mai ales cu aspecte controversate din diverse perioade istorice. Un număr important de emisiuni au fost realizate în colaborare cu profesorii Liviu Lazăr, Adrian Liga, dar şi cu alte participări ale profesorilor Sorin Vlaic, Irina Botici, precum şi a domnului deputat Gheorghe Firczak. Emisiunea este realizată şi moderată de prof. Simion Molnar. Prin intermediul asociaţiei au fost prezentate o serie de lucrări ale unor colegi profesori: Geta Pârvănescu – „Nichifor Crainic – monografie”, Nicolae Cristea – „Ţebea şi Baia de Criş, îndreptar istorico – turistic”, Gligor Haşa – „Haţeg – adevărata Sarmizegetusa”, sau a generalului de jandarmi Viorel Sălan – „În slujba naţiunii”. În colaborare cu Unu TV – Deva, a fost editat un pliant dedicat monumentelor istorice din judeţul Hunedoara şi sunt în pregătire alte două: „Deva – trecut şi prezent” şi „Biserici de lemn din judeţul Hunedoara”. Un moment important l-a constituit depunerea şi câştigarea unui proiect cultural cu fonduri nerambursabile la Primăria şi Consiliul Local al Municipiului Deva, care a asigurat posibilitatea financiară a desfăşurării în bune condiţii a activităţilor ulterioare. Într-o perspectivă apropiată, prin creşterea gradului de implicare a membrilor asociaţiei, aceasta va putea să-şi extindă activitatea, să depună noi proiecte, dar mai ales să-şi atingă pas cu pas obiectivele pentru care a fost creată.

Prin reprezentanţii săi, A.P.I.R. – Hunedoara a fost o constantă a participării sau organizării unor simpozioane importante la nivel local şi judeţean, din care enunţăm câteva: Sesiunea de comunicări ştiinţifice – Haţeg; „Diva Deva – dialog intercultural”; „Masoneria – trecut, prezent, viitor”; Conferinţa „Uniţi în cuget şi-n simţiri”; „O tragedie a secolului XX – Holocaustul”; Comemorare 1989 - „20 de ani de libertate”; Sesiunea de comunicări ştiinţifice „20 de ani fără comunism? O nouă abordare a istoriei”.

Un obiectiv important al asociaţiei, a fost acela de a dezvolta un sistem de parteneriate utile pentru desfăşurarea în bune condiţii a activităţilor sale, cum ar fi cu: Inspectoratul Şcolar al Judeţului Hunedoara, Casa Corpului Didactic Deva, Casa de Cultură a Municipiului Deva, Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane, Direcţia pentru Cultură, Culte, Patrimoniu, Biblioteca Judeţeană, Direcţia Judeţeană pentru Tineret, Asociaţia Revoluţionarilor – Hunedoara. Deasemenea, în urma unor întâlniri cu reprezentanţi ai Uniunii Culturale a Românilor din Ungaria, se pregătesc bazele unui parteneriat cu aceasta, fiind primul parteneriat internaţional al asociaţiei. Reflectarea activităţilor asociaţiei s-a făcut printr-o bună colaborare cu presa, apărând articole în ziare cum ar fi „Mesagerul hunedorean”, „Glasul Hunedoarei”, „Hunedoreanul”, „Servus Hunedoara”, „Ziarul Văii Jiului”, „Cetăţeanul informat”, „Zarandul”.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

Haţeg - Adevărata Sarmisegetuza

prof. Simion Molnar preşedinte A.P.I.R.

Pe baza unei îndelungate documentări, autorul realizează o carte polemică, care având la bază cercetările în teren făcute de către colonelul topograf Constantin Zagorit, între anii 19201938, încearcă să plaseze capitala vechii Dacii în zona Haţegului, la Subcetate. După cum însăşi autorul declară în prefaţă, scopul lucrării este acela de a aduce în discuţie o temă ce poate schimba viziunea noastră despre istoria veche: „Dacă în spiritul ei se va relua cercetarea şi se va dovedi că la Subcetate-Haţeg este adevărata Sarmisegetuza, capitala politico-administrativă a Regilor Daci, începând cu legendarul Sarmis Basileu, se va lumina rolul şi rostul celorlalte două: Sarmisegetuza Grădişte şi Sarmisegetuza Ulpia Traiana, Capitala Daciei romane”. Cartea este scrisă alert, însoţită de o polemică uneori acidă cu Şcoala de la Cluj, sau cu Muzeul Judeţean Deva, încercând să demonstreze prin diverse argumente pornind de la lucrarea colonelului Constantin Zagorit, „Sarmisegetuza” însoţită de patru hărţi şi apărută la tipografia „Concurenţa din Ploieşti”. Profesorul Gligor Haşa ne propune să parcurgem cele zece capitole, unele cu titluri incitante cum ar fi câteva: „În căutarea Sarmisegetuzei Regia, Munţii Orăştiei-Tibetul sacru al dacilor, Domnia şi reşedinţa lui Sarmis(Armis), Comorile din Vadul Streiului şi adevărata capitală”, pentru a ne forma o părere asupra acestui controversat subiect. Desigur părerea autorului este clară, Haţeg-Subcetate, reprezintă capitala politico-administrativă în timp ce Sarmisegetuza din Munţii Orăştiei, este cea religioasă, sacră. Rezultatul concret al acestor ipoteze va putea fi dovedit sau infirmat într-un viitor apropiat sau mai îndepărtat, numai prin

Gligor Haşa este membru al Uniunii Scriitorilor Profesionişti din România, cunoscut printr-o bogată activitate literară din care nu lipsesc, de la piesele de teatru pentru copii şi tineret până la articole şi eseuri asupra creaţiei eminesciene sau romane cu conţinut istoric, culegeri de folclor sau parodii, fabule, pamflete, glume, epigrame.

Activitatea sa a fost încununată cu numeroase premii literare din care amintim doar câteva: Premiul tineretului pentru romanul „Sceptrul lui Decebal”, Premiul festivalului internaţional Emia pentru romanul „Răzbunarea gemenilor” , Premiul Uniunii Scriitorilor din România, filiala Sibiu pentru romanul „Biciul lui Dumnezeu”, Premiul Micul cititor al Bibliotecii Judeţene Hunedoara, pentru „Legende Strămoşeşti”. Noua lucrare a profesorului Gligor Haşa, presupune o temă extrem de incitantă, cu numeroase semne de întrebare şi cu o spectaculoasă răsturnare a localizării capitalei dacice Sarmisegetuza Regia în munţii Şureanu.

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

continuarea cercetărilor în ambele zone, Haţeg, Şureanu, lucru care prevede indiscutabil eforturi financiare şi umane majore. Este probabil ca odată lansată cartea să stârnească polemici, dar enunţarea unor

ipoteze o considerăm benefică din punctul de vedere al creşterii spiritului critic în istorie şi al dinamizării unui spaţiu care prea mult s-a cantonat în veleitarism, devenit mult prea rigid la modernitate şi ieşirea din „mitologie”.

Petre Ţurlea Ion Antonescu, între extrema dreaptă şi extrema stângă

prof. Simion Molnar preşedinte A.P.I.R.

Apariţia unei noi cărţi despre Ion Antonescu, nu poate fi decât bine venită în spaţiul istoriografiei, pentru că deşi au apărut numeroase alte lucrări, fie dedicate personalităţii mareşalului, fie perioadei guvernate de către el, 1940-1944, subiectul este departe de a fi epuizat. Arhivele, atât cele naţionale cât şi cele străine, continuă să conţină mii de documente ce aşteaptă a fi studiate şi puse în valoare.

defineşte autorul lucrării Petre Ţurlea, la „asasinat”. După 1989, controversele în jurul mareşalului au continuat, cu lucrări pro şi contra, cu directive de data aceasta dinspre Apus, lucru care a împiedicat exprimarea unei viziuni mai apropiate de realitatea timpului său, ci cu o tendinţă de a îl scoate din contextul tulburii epoci 1940-1944, şi de a îl judeca cu argumentele timpului actual. Autorul, fără îndoială un „partizan” al mareşalului pe latura sa patriotică, a luptei pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord, dar şi al evidenţierii rolului său extrem de important în criza din 1940, ne propune prin lucrarea de faţă o abordare a activităţii lui Ion Antonescu între cele două extreme cu care a fost obligat să convieţuiască: extrema dreaptă şi extrema stângă. Petre Ţurlea îşi exprimă ideea că: „luptând împotriva extremei drepte legionare şi a extremei stângi comuniste, aparent Ion Antonescu a fost înfrânt fiind asasinat în 1946. La scara istoriei însă, Ion Antonescu a învins definitiv atât extrema dreaptă cât şi extrema stângă. El este cel care a rămas în inima poporului român iar nu adversarii lui.” Cartea lui Petre Ţurlea este structurată pe trei capitole: Ion Antonescu, legionarii şi comuniştii în toamna lui 1941, Confruntarea în prima jumătate a lui 1941 şi lupta lui Ion Antonescu împotriva extremei drepte şi stângi

Perioada de până la 1989 l-a privit pe mareşal într-un mod unilateral, denigrator, fără a încerca să depăşească directivele venite din Răsărit atât de bine „implementate” prin procesul „ Marii trădări naţionale (1946)” care a dus la condamnarea sa la moarte sau, cum

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

extrema dreaptă şi extrema stângă. Dacă cu legionarii s-a aflat atât într-o relaţie de rivalitate dar şi de colaborare, atât guvernamentală, precum şi prin împărtăşirea unor valori comune: credinţa creştină, patriotismul, alianţa cu Germania iar adversitatea a apărut în urma dorinţei legionarilor de a acapara puterea totală în stat, prin anarhie şi haos, cu comuniştii s-a manifestat doar adversitatea neavând nimic în comun, ei fiind percepuţi în epocă ca inamici ai statului român. În cartea lui Petre Ţurlea, Ion Antonescu, este o interesantă contribuţie la istoriografia unei complexe probleme legată de perioada anilor 1940-1944 şi guvernarea mareşalului Antonescu, o lectură necesară, pentru că nu-i aşa antichitatea ne-a învăţat că „drag îmi e Platon, dar mai drag îmi e adevărul”.

în vreme de război, autorul punând în valoare o serie de documente noi şi având un rol important în evaluarea perioadei amintite 1940-1944. Ajungerea lui Antonescu la putere s-a datorat unei conjuncturi favorabile interne şi externe. Văzut ca singura soluţie salvatoare în criza prăbuşirii României Mari, era considerat însă doar o soluţie temporară de actorii politici ai timpului: fie că era vorba de regele Carol alII-lea, fie de partidele istorice (PNL, PNŢ), fie de Mişcarea Legionară, toţi interesaţi de a ajunge sau reajunge în fruntea statului. Istoria evenimentelor ulterioare a arătat însă că nici una dintre aceste grupări nu a reuşit să obţină puterea, Carol al II-lea a abdicat şi cu peripeţii a plecat din ţară, legionarii după o coabitare efemeră la putere cu mareşalul au fost eliminaţi, iar partidele istorice au manifestat până în 1944 o „opoziţie de catifea”. Autorul face o interesantă analiză pe parcursul lucrării a relaţiei lui Ion Antonescu cu

Petre Ţurlea Carol al-II-lea şi camarila regală

Lucrarea lui Petre Ţurlea, Carol al-II-lea şi camarila regală, face o riguroasă incursiune într-una dintre cele mai controversate perioade ale „epocii interbelice”, plasată între anii 19301940, care coincid cu domnia regelui Carol al IIlea. Este o perioadă pe care unii istorici o consideră ca nefericită, în care prin acţiunile sale regele, amanta sa Elena Lupescu şi camarila regală au contribuit din plin la destructurarea instituţiilor statului, prăbuşirea sistemului parlamentar şi introducerea unui regim autoritar sau „dictatorial”(depinzând de punctul de vedere al diferiţilor istorici).

prof. Simion Molnar preşedinte A.P.I.R.

După cum precizează şi autorul, evoluţia şi activitatea camarilei regale din timpul lui Carol al II-lea a suscitat interesul istoricilor, dar nu a fost elaborată până în prezent o monografie a acesteia. Cu modestie Petre Ţurlea consideră că prin prezenta lucrare este doar un început al „ desţelenirii unui subiect ne mai abordat de literatura de specialitate”. În partea introductivă se face o trimitere la definirea camarilei ca un: „grup de favoriţi a unui rege sau a unui şef de stat, care influenţează din interese personale, actele suveranului şi treburile statului”. De asemenea se precizează existenţa unor astfel de camarile

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

pentru soarta României în viitor, cea cu Elena Lupescu. Noua abdicare, plecarea din ţară, numele civil pe care şi-l alege Carol si anume „Caraiman” şi şederea la Paris sunt amplu relatate de autor. La Paris se pun bazele „camarilei regale” şi tot acolo se pregăteşte revenirea sa în ţară, revenirea sa este văzută ca o „salvare pentru România”. În capitolul al doilea se va vedea cum salvarea avea să fie o catastrofă pentru ţară, treptat Carol al II-lea, impunându-şi regimul autoritar. Revenirea în ţară şi a Elenei Lupescu, va adânci şi mai mult criza, ea devenind coordonatoarea din umbră a camarilei regale. Toate acestea vor culmina cu impunerea regimului autoritar 1938-1940, apariţia primului partid unic (Frontul Renaşterii Naţionale), dispariţia regimului parlamentar pluripartidist. Din nefericire, regimului intern i se vor adăuga şi conjunctura internaţională nevaforabilă, izolarea externă a României, prăbuşirea frontierelor României Mari, abandonarea fără luptă a Basarabiei, Bucovinei de Nord, a Nord-Vestului Transilvaniei şi a Cadrilaterului. Într-un final, toate acestea vor contribui la prăbuşirea lui Carol al II-lea, a regimului său şi în timpul mareşalului Ion Antonescu la dipariţia treptată a camarilei regale. Lucrarea urmăreşte şi parcursul ulterior al vieţii lui Carol al II-lea, exilul din Portugalia, căsătoria în sfârşit în 1947 cu Elena Lupescu, problema succesiunii moştenirii, moartea şi reînhumarea sa în 2003 în România, la Curtea de Argeş în timpul guvernării Adrian Năstase. Cartea reprezintă o lectură utilă şi nu putem să nu încheiem cu concluzia autorului: „La scara istoriei românilor, domnia camarilei regale în frunte cu Elena Lupescu asupra României, a fost un moment ruşinos, trebuie cunoscut, ca să nu se mai repete”.

regale în timpul regilor Ferdinand, Carol al IIlea, Mihai, cu un rol diferit pe parcursul acestor domnii. Ideea de camarilă regală rămâne însă cantonată în principal de domnia lui Carol al-IIlea, ca având un rol major, uneori determinant. Lucrarea este structurată pe trei capitole: I-Exilul prinţului Carol şi viitoarea camarilă; II-România sub stăpânirea Camarilei Regale (1930-1940); III-Dispariţia camarilei regale. Pe parcursul acestor trei capitole este examinată cu minuţiozitate, constituirea, evoluţia şi dispariţia camarilei regale, strâns legată de evoluţia lui Carol al-II-lea, de la cele trei renunţări la tron, până la revenirea sa în ţară (1940) şi restauraţia regală.

Viaţa sa aventuroasă a lăsat o serie de complicaţii majore asupra evoluţiei casei regale şi a ideii de monarhie în România. Căsătoria sa clandestină cu Zizi Lambrino prin încălcarea statutului casei regale, naşterea lui Mircea Grigore Lambrino, pe care Carol îl recunoaşte, deschide o problemă în succesiunea ulterioară la tron. Urmează căsătoria legală cu principesa Elena a Greciei şi naşterea lui Mihai, viitorul rege Mihai I de România. O nouă aventură intervine în viaţa lui Carol al II-lea, de această dată decisivă pentru soarta sa şi din nefericire şi

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

Grigore Cartianu Sfârşitul Ceauşeştilor

Cartea lui Grigore Cartianu, atinge un subiect de maxim interes, mai ales în contextul în care printr-o sentinţă judecătorescă, urmaşii familiei Ceauşescu au obţinut deshumarea acestora. Reconstituirea făcută de Grigore Cartianu, cunoscut jurnalist, este rodul unei intense munci de investigare a momentelor cheie petrecute în decembrie 1989, legate de prăbuşirea regimului comunist al lui Nicolae Ceauşescu, precum şi a întregii „aventuri” a arestării, a perioadei petrecute în cazarma Târgovişte, precum şi a simulacrului proces al soţilor Ceauşescu şi în final al executării acestora.

prof. Simion Molnar preşedinte A.P.I.R.

decembrie 1989”, face o interesantă remarcă referitoare la munca de cercetare în jurul marilor evenimente. Domnia sa afirmă că: „trei categorii de investigatori, duc munca de cercetare pentru aflarea adevărului: procurorii, jurnaliştii şi istoricii. Dintre aceştia, jurnaliştii au libertatea cea mai mare - şi de a căuta şi de a comenta rezultatele investigaţiei”. Acest lucru îl face şi Grigore Cartianu, din această muncă rezultând o lucrare incitantă, cu multe semne de întrebare ce le ridică cititorului, lucrare care se citeşte uşor şi mai ales cu mult interes. La acest lucru concură şi subtitlurile extrem de sugestive dintre care ne permitem să cităm doar câteva: „Scrisoarea celor şasepoştaşul vine de la Moscova”, „Asediul tăcut al turistilor sovietici”, „Gustul amar al loviturii de stat”, „Te iau la pietre conducător iubit”, „Oala de noapte a comandantului suprem”, „Insulină sau otravă”, „Drumul spre moarte măsoară 62 de paşi”. Părerile autorului sunt exprimate tranşant chiar în partea introductivă şi cităm câteva dintre ele: „ milioane de români sunt convinşi că au participat la revoluţie. Eu însămi am fost convins timp de aproape 20 de ani, până când am intrat în hăţişurile documentării aplicate. Acum ştiu sigur că nu am participat la nicio revoluţie. Am fost doar o masă de manevră şi puteam fi carne de tun în contra revoluţiei, dar asta am aflat-o mai târziu ”sau „ Decembrie 1989 a fost o crimă în masă. Răsturnarea lui Ceauşescu se putea face şi fără vărsare de sânge”. Cea mai mare parte a lucrării este destinată sfârşitului Ceauşeştilor, aduşi în

În prefaţă la acest volum, Alex Mihai Stoenescu, reputat istoric: „al loviturilor de stat în România” şi care dedică două volume ale cunoscutei sale lucrări, „Revoluţia din

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

cazarma de la Târgovişte şi analizei faptelor petrecute acolo, de la deţinerea lor, plimbarea cu TAB-ul, încercarea de a fi ucişi fără a se ajunge la judecată, azilul american refuzat de CFSN, constituirea completului de judecată, judecarea şi apoi executarea acestora. Procesul de la Târgovişte a fost „rejudecat” simbolic pe 11 ianuarie 1996. La iniţiativa ziarului „Ziua”, a fost înfiinţată Curtea Morală a Revoluţiei”, prezidată de judecătorul

Corneliu Turianu fără valoare juridică, dar importantă pentru restabilirea adevărului, au stabilit încălcări atât în faza de urmărire penală, în faza judecăţii cât şi în punerea în executare. Cititorului îi revine misiunea de a pătrunde în misterele tumultosului decembrie 1989 şi prin alte lecturi, desigur să-şi facă o imagine cât mai apropiată de adevăr, dacă acesta există .

Geta Marcela Pârvănecu Nichifor Crainic – monografie

Cartea doamnei profesor Geta Pârvănecu, se prezintă în peisajul apariţilor publicistice ca o primă încercare de a pătrunde în viaţa şi opera lui Nichifor Crainic, personalitate complexă a perioadei interbelice. Nu ştim până acum să se mai fi editat o monografie dedicată lui Ion Dobre (viitorul Nichifor Crainic).

prof. Simion Molnar preşedinte A.P.I.R.

acesta i-a parcurs de-a lungul timpului, pornind de la satul său natal, Bulbucata, până la refugiul în Ardeal, spre a scăpa de sub urmărirea autorităţilor comuniste care îl condamnaseră în contumacie. Lucrarea este structurată pe mai multe capitole, şase la număr, pe care le enumerăm: Drumul vieţii şi al operei Nichifor Crainic şi gândirea; Eseistul; Poetul; Memorialistul, fiecare dintre ele punctate de mai multe subcapitole. Pagină de pagină cartea se parcurge, pasionant pentru cititor, care intră uşor în tainele celui care a îmbrăţişat atâtea ipostaze într-o perioadă extrem de complicată a istoriei noastre interbelice: poet, teolog (adept al misticismului ortodox), profesor universitar de teologie la Chişinău şi Bucureşti, academician (după dificile încercări, finalizate în 1941 iar apoi în 1947 să fie expulzat din Academie), secretar general la Ministerul Cultelor şi Artelor (guvernarea Averescu), deputat independent pe listele PNŢ, vicepreşedinte al PNC (a lui Cuza-Goga). Valurile vieţii politice îl determină să colaboreze, când cu legionarii, când să devină carlist, ca mai apoi să părăsească „barca

Cartea extrem de bine documentată este rodul multor ani de cercetare şi documentare, de urmărire a paşilor pe care

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

scufundată” a acestuia pentru a ajunge antonescian primind portofoliul de Ministru al Propagandei Naţionale. Nu lipsesc nici momentele dificile, ale detenţiei, 1933-1934, închis pentru „instigarea uciderii primului ministru I.G. Duca, iar mai apoi va fi închis după instaurarea comunismului la Văcăreşti şi Aiud, până în 1962. Activităţii sale i se va suprapune cea care îl va face remarcat şi trainic deasupra timpului, cea de poet, memorialist, eseist şi nu în ultimul rând de conducător al revistei „gândirea”, revistă „apărătoare a românismului”. Apărută la Cluj, în anul 1922, revista îşi va lega destinul de Nichifor Crainic începând cu 1926. El a reprezentat autoritatea

cea mai impunătoare, a acesteia nu atât „printr-o colaborare percepută la nivel cantitativ cât prin ideologia conturată în eseuri, având elemente complementare, eseurile semnate de alţi gândirişti”. Vocea inconfundabilă a teologului, a eseistului, poetului pentru care omul făptură creată de Dumnezeu, fiinţă unică, aparţinând atât terestrului cât şi cosmicului, defineşte astfel pe român şi patria sa: „Adevăratul român nu va putea fi decât creştin adevărat, iar adevărata Românie naţionalistă şi creşină nu va putea fi decât aceea în care legile politice se vor confunda cu însăşi legea Dumnezeiască a lui Iisus Hristos”.

Florin Dobrei Istoria vieţii bisericeşti a românilor hunedoreni

Judeţul Hunedoara, leagănul civilizaţiei daco-romane şi implicit al civilizaţiei româneşti, reprezintă, fără îndoială şi aria geografică în care învăţătura creştină a pătruns încă din primele secole după Hristos.

prof. Simion Molnar preşedinte A.P.I.R.

Acesta este contextul în care părintele lector dr. Florin Dobrei, elaborează o amplă lucrare, întinsă pe parcursul a peste şapte sute de pagini, intitulată sugestiv: „Istoria vieţii bisericeşti a românilor hunedoreni”. Volumul îşi propune de a prezenta cititorilor pagini din trecutul ecleziastic al Hunedoarei, de la apariţia primelor comunităţi creştine şi până la organizarea vieţii bisericeşti din zilele de astăzi. Demersul lectorului dr. Florin Dobrei este unul inedit întrucât tema nu a fost abordată unitar până în prezent. Lucrarea cuprinde mai multe capitole şi subcapitole, care pornesc de la trecutul zbuciumat al Hunedoarei, mergând spre viaţa şi organizarea bisericească a românilor hunedoreni. Pentru exemplificare, iată câteva dintre titlurile şi subtitlurile amplei incursiuni în istoria bisericească a hunedorenilor: „Hunedoara - file dintr-o istorie zbuciumată;

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

Viaţa bisericească a românilor hunedoreni; Structuri administrativ-economice. Protopopiatele, parohiile şi filiile hunedorene”, „Lăcaşul de cult”, „Monahismul hunedorean”, „Preoţimea hunedoreană”, „Viaţa religios-morală a credincioşilor hunedoreni”, „Cultura bisericească”. Lucrarea este însoţită şi de o bibliografie extrem de relevantă pentru subiectul mai sus menţionat, dovedind seriozitatea şi munca de cercetător pasionat a autorului. Cititorul va parcurge cu uşurinţă sutele de pagini, documentându-se amplu asupra momentelor istorice, dar şi ecleziastice începând cu etnogeneza românească,

expansiunea maghiară în Transilvania, Voievodatul Transilvaniei, Principatul Autonom al Transilvaniei, stăpânirea habsburgică, stăpânirea austro-ungară, mitropoliţi şi episcopi hunedoreni în perioada medievală, episcopia Aradului şi Hunedoarei (1949-2009), biserica hunedoreană în timpul prigoanei comuniste, mănăstiri şi schituri actuale, participarea clerului la principalele evenimente istorice ale poporului român. „Istoria vieţii bisericeşti a românilor hunedoreni”, a lectorului Florin Dobrei se prezintă ca o lucrare solidă, bine documentată şi de referinţă în domeniu, recomandându-se ca o lectură utilă cititorului.

Despre “Manualul dictatorului desăvârşit”

prof. Gheorghe Truţă

n-ar fi unul şi al dictatorului plecat pe culmile desăvârşirii?!

Sfârşind de citit cele optzeci de pagini ale volumului „Manualul dictatorului desăvârşit” (Gheţău Gh. Florin, Ed. Focus, Petroşani, 2010), mă întreb la ce s-ar putea gândi un cititor „tăcut, bucolic” tipic baudelairean, privind titlul aşezat, sobru, pe coperta albastră-semnificativ a cărţii de faţă? În genere, manualul este un ghid adresat „cuiva”, în cazul de faţă cititorului nostru, om în general bătut de vremi şi de soartă, la vreo douăzeci de ani de la ultima dictatură atestată oficial..., în vederea învăţării a „ceva”. Aici..., nu pare a fi nicio îndoială: autorul nostru pare a pune în mâinile oricărui contemporan dispus să încerce (şi se vede că nu ducem lipsă de amatori!) un set complet de învăţături, instrumente şi argumentări pentru a se transforma într-un dictator, şi încă nu unul mediocru, de duzină, ci unul... desăvârşit! La prima vedere totul pare o glumă, dar în vremurile noastre totul e posibil, meseria de dictator, în diverse speţe şi la paliere calitative diferite, se pare a fi etern tentant. În definitiv, dacă există manuale ale strungarului, ospătarilor, politicienilor..., de ce

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

eliminarea dizidenţilor interni şi externi” „Despre rolul familiei şi prietenilor dictatorului” până la „Despre ceea ce se numeşte cultul personalităţii” şi „Despre raporturile statului dictatorial cu celelalte state”. Din această simplă enumerare de titluri ale capitolelor ce alcătuiesc volumul, e evident faptul că Florin Gheţău acoperă, cu aparatul argumentativ şi documentar necesar, întregul spectru al portretului şi realităţii metafizic-terestru a noţiunii de „dictator”. Şi, când demersul nostru de cititor temeinic-admirativ e gata să se sfârşească, atunci când metafora isteţ-şugubeaţă a titlului e deja uitată, autorul parcă ţine să spargă monotonia inevitabil ştiinţifică a textului şi, surprinzător, pare din nou dispus să glumească cu cititorul: pentru că, la ce v-aţi gândi citind titlul capitolului XV, ultimul: „Îndemn pentru o cât mai eficientă dictatură sau despre posibilitatea instaurării unei dictaturi perfecte”? Cititorul se freacă la ochi nevenindu-i să creadă..., fiori reci îi trec prin spinare. Noroc că, bineînţeles, conţinutul capitolului nu îndeamnă defel la instaurarea unei dictaturi şi nu justifică nicidecum dictaturile precedente. Jocul acesta dintre formulările evazive, uneori chiar ascuţite, ca o împunsătură de şiş, şi conţinutul capitolelor, pline de miez, argumente solide şi de bun simţ moral dar şi istoric pot să deruteze un cititor mai bonom. Ele însă ţin de o ghiduşie a autorului, de dorinţa lui de a fi mereu interesant, mereu incitant şi de a preface în ţăndări discursul unui eseu istoric care, prin ternul informaţiei şi asprimea demonstraţiei, ar fi putut fi arid, greu de citit. Cartea de faţă e însă vie, bine structurată, excelent documentată şi, mai ales, scrisă şi cu uneltele unui foarte bun poet, aşa cum este Florin Gheţău.

Pornind în lectura cărţii îţi dai seama imediat că nimic din aceste aşteptări şi precauţii nu se verifică: titlul e doar o strategie auctorială prin care Florin Gheţău incită cititorul la perseverenţă şi atenţie. Volumul de faţă e, dincolo de „capcana” titlului, un foarte pertinent eseu istoric, o incursiune temerară bine ancorată în documentare şi argument, pe tărâm românesc dar nu numai, a „sindromului de dictatură”. Evident că , pe plaiul dulce-mioritic unde dictatura şi-a găsit nu doar suport dar şi culmi, exemplul „epocii” ceauşiste devine, pe bună dreptate, apogeu, şi, evident, text şi subtext pentru mai toate exemplificările şi argumentele cărţii. Dictatura proximă, chiar dacă nu e întotdeauna numită, e clar modelul perfect şi total justificator al întregii cărţi: aproape în fiecare pagină putem decodifica momente, portrete, atitudini sau referinţe ale cuplului defunct. În paradigma dictatorului autorul aşază, fără reţineri, şi nume dintre cele mai diverse, depărtate temporar, temperamental sau comportamental, de la Irod, împăratul roman Caracalla, Ivan cel Groaznic, fâşneţul Napoleon..., trecând prin deja banalii Hitler, Stalin, Mussolini sau Mao pentru a reveni, aproape obsesiv, pe plai străbun, la Carol al II lea şi la perfectul dictator de la Scorniceşti. Autorul disecă, răbdător, minuţios şi, bine de spus, cu evident talent polemic şi literar, personajul numit generic „dictator”, dar şi condiţiile obiective în care a putut prolifera fenomenul, cadrul politico-social predilect, circumstanţele şi complicităţile. Titlurile capitolelor sunt sugestive pentru demersul figurativ-eseistic: „Despre diferitele tipuri de dictatură sau cum devine cineva dictator”, „Despre partidul unic”, „Despre securitatea statului şi a dictatorului” „Despre cum se gestionează opoziţia violentă” „Despre eliminarea oponenţilor politici”, „Despre

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

Ţebea şi Baia de Criş Locuri, fapte, momente Îndreptar istorico-turistic

Cartea domnului profesor Nicolae Cristea, nu este o apariţie întâmplătoare şi nici una strict aniversară, ci rodul unei munci desfăşurate de peste 4 decenii în care a îmbinat cu inscusinţă şi pricepere munca de dascăl cu cea de cercetător. Însuşi autorul ne mărturiseşte în capitolul introductiv: ”ca fiu al satului (din moşi strămoşi) împătimit de monumentele istorice, de figurile legendare ale lui Horea şi Iancu, din proprie iniţiativă mi-am asumat o sarcină deloc uşoară, aceea de elaborare a unui îndreptar turistic al celui de-al doilea loc din Ardeal după Alba-Iulia”. Cartea domnului profesor este structurată în 4 părţi, indisolubil legate între ele printr-un fir istoric ce le leagă de personalităţile majore ale locului: Horea, Cloşca, Crişan şi bineînţeles figura impunătoare a „Crăişorului munţilor” Avram Iancu, care îşi doarme somnul de veci la Ţebea.

prof. Simion Molnar preşedinte A.P.I.R.

Prima parte este dedicată atât locurilor (Baia de Criş, Ţebea) cât şi eroilor în frunte cu Avram Iancu şi de asemenea evocă aniversările istorice locale din anii 2009-2010. Dincolo de complexitatea informaţiilor referitoare la comuna Baia de Criş cu satele apărţinătoare şi în special al localităţii Ţebea, autorul face pentru prima dată o inventariere şi clasificare proprie a monumentelor de la Ţebea în număr de 210, însoţite de fotografii. De altfel Ţebea este considerat satul cu cele mai multe cruci din judeţ şi chiar din Ţara Zarandului, cruci grupate de către autor pe diverse categorii. Capitolul al doilea este dedicat complexului istoric Ţebea sau cum mai este el supraintitulat „Pantheonul Moţilor”, loc de reculegere şi rememorare a trecutului istoric al ţinutului şi în special al marilor frământări sociale: Răscoala lui Horea şi Revoluţia de la 1848-1849 tronată de figura istorică a lui Avram Iancu. Sunt descrise în detaliu monumentele naturii (Gorunul lui Horea, Gorunul lui Iancu, al regelui Ferninand), mormântul lui Avram Iancu dar şi mormintele lui Buteanu şi Simion Groza, Szigismund Borlea, Teodor Pop, precum şi a soldaţilor căzuţi în primul şi al doilea război mondial. Lăsăm cititorului plăcerea de a se informa şi despre celelalte monumente evocate de autor, dar trebuie să mai menţionăm şi alte aspecte ce apar în acest capitol: Serbările Naţionale, Festivalul Cultural Patriotic „Ţara Crişului”, Nedeea de la Ţebea, precum şi a unei datini străvechi „Cioroliţa”. În partea a treia a lucrării este descris complexul monumental şi arhitectural „Avram Iancu” de la Baia de Criş. Autorul pune în valoare această veche localitate de la atestarea

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

căreia se împlinesc 620 ani ca şi aşezare urbană (Civitas) şi care în 1519 era declarată „oraş liber regesc”, ca mai apoi, peste 3 secole să devină capitala primului comitat românesc între 18611876. Sunt descrise cu minuţiozitate şi rigurozitate didactică cele mai importante obiective monumentale ale actualei comune Baia de Criş accentuându-se faptul că atât Ţebea cât şi Baia de Criş sunt indisolubil legate. Ultimul capitol tratează creaţiile populare şi meditative cu referinţe speciale asupra cântecelor populare, cântecelor

patriotice, poeziilor speciale, gândurilor pentru locul natal. Cartea domnului profesor Nicolae Cristea se dovedeşte a fi o carte de referinţă pentru cei dornici de a afla cât mai multe despre Ţebea si Baia de Criş, locuri fundamentale ale istoriei moţilor. Scrisă într-un limbaj accesibil, dar fără a abandona rigurozitatea ştiinţifică lucrarea, rod al unei munci de peste 4 decenii, merită a fi în biblioteca dumneavoastră.

Dicţionar al personalităţilor de la 1848-1849 din Banat şi Transilvania Chipuri dintr-un an de neuitat

prof. Diana Jula

şi Institutului de Istorie ,,George Bariţ’’ la Bucureşti, în anul 2008. Face parte din seria Biografii istorice transilvane şi poartă semnăturile a patru autori clujeni Liviu Botezan, Ela Cosma, Ionuţ Isac, Attila Varga. Volumul a apărut ca urmare a aniversării a 160 de ani de la revoluţia paşoptistă, adunând toate personalităţile implicate în evenimente, atât pe cele marcante cât şi pe cele aproape anonime. Indiferent însă de rolul lor în evenimente, autorii le acordă tuturor pagini generoase, evitând să fie un simplu dicţionar de buzunar în care datele sunt adunate cu zgârcenie şi foarte expeditive. În paginile cărţii se regăsesc un număr de 76 de personalităţi dintre care 31 româneşti, 30 maghiare şi 15 germane, prezentarea fiecărei personalităţi fiind urmată de o bibliografie. Dicţionarul se doreşte a fi o enciclopedie a evenimentelor, putându-se adresa atât erudiţilor cât şi diletanţilor şi un punct de plecare în studierea sau reflectarea evenimentelor.

Cartea ,, Dicţionar al personalităţilor Revoluţiei de la 1848-1849 din Banat şi Transilvania -Chipuri dintr-un an de neuitat’’ a apărut sub semnul Editurii Academiei Române

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

IDENTITATEA EVREILOR

Potrivit Dicţionarului de civilizaţie iudaică, Templul din Ierusalim este sanctuarul central al cultului evreiesc. Biblia îl numeşte ,,Casa Lui Dumnezeu” ( I Regi 3:1 ) , ,, Templul cel Sfânt”( Iona 45:4 ) sau ,,Locaşul” (Ezechia 45:4), dar mai este cunoscut şi sub numele de ,,Casa Sanctuarului” sau simplu ,,Casa”. Acest edificiu a fost ridicat pentru a continua misiunea sanctuarului de la Şilo, distrus de filisteni în anul 1050 î.Cr., precum şi a sanctuarului mobil şi demontabil care i-a însoţit pe evrei în deşert. Deşi întregul popor avea acces în acest lăcaş pentru a se întâlni cu Dumnezeu, el era însă capela familiei regale. Ulterior, după distrugerea sa de către babilonieni şi refacerea pentru a doua oară a Templului, Casa lui David îşi pierde statutul de mai devreme. Având în vedere că şi naţiunea nu mai era una independentă, ci avea statutul de provincie, Casa Domnului va fi privită doar ca domeniu al preoţilor. Analizând evoluţia în timp a arhitecturii şi bogăţiei Templului, se poate vorbi despre trei construcţii şi nu de două: prima, realizată de Solomon - care se remarca prin cantitatea mare de metale preţioase ce o adăpostea; a doua, ridicată de evreii reîntorşi din exilul babilonian mai modestă şi mai săracă; şi cea care poate fi considerată a treia, reprezentând construcţia cea mai impresionantă, fiind de fapt renovarea celei de-a doua de către Irod. Observăm şi o schimbare în timp a motivaţiei realizării construcţiei Templului. Astfel, dacă primele două au fost ridicate din dragoste faţă de Dumnezeu, cel de-al treilea a fost ridicat din dorinţa de a impresiona lumea romană printr-o construcţie monumentală. Dealtfel, ultimul era şi foarte practic, aici desfăşurându-se atât ritualurile fireşti unei vieţi

prof. Marilena Draia prof. Teofan Draia

spirituale intense, cât şi întruniri ale Sanhedrinului şi ale mai marilor învăţaţi. În timpul vieţii lui Solomon, Templul fusese văzut ca un simbol al unităţii celor douăsprezece triburi evreieşti sub unicul Dumnezeu recunoscut. Caracterul său primordial şi central va avea însă de suferit în urma schismei intervenite la moartea lui Solomon, întrucât Ieroboam, regele lui Israel, deschide sanctuare concurente la Betel şi Dan. Însuşi Templul din Ierusalim decade, idolatria făcându-şi loc între zidurile sale. În perioada exilului în Babilonia, evreii trăiesc cu speranţa reîntoarcerii şi refacerii gloriei pierdute a Ierusalimului şi a Templului. Acest gând îi va anima şi în perioada de după anul 70 d.Cr., când aproape toată populaţia evreiască trăieşte în diasporă. Parţial, aceste dorinţe li se vor îndeplini după al doilea război mondial, când evreii îşi recâştigă patria, nu însă şi vechea capitală, Ierusalimul, care nici in prezent nu este recunoscută de către multe dintre statele lumii. Din punct de vedere istoric, exilul evreilor înseamnă mai întâi deportarea şi captivitatea în Asiria a zece triburi din regatul lui Israel (722 î.Cr.). Apoi este deportarea şi captivitatea în Imperiul Babilonian a unei părţi a poporului regatului lui Iuda, învins de armatele lui Nabucodonosor, la începutul secolului al VI-lea î.Cr. 1 În sfârşit, este, îndeosebi după distrugerea celui de-al II-lea Templu de către romani (70 d.Cr.) şi după înfrângerea răscoalei lui Bar Kochba (135 d.Cr.), condiţia permanentă de existenţă a unui popor dispersat şi lipsit de suveranitate politică.

un exil urmat la scurtă vreme de o întoarcere parţială în Ţara lui Israel, mulţimită decretului persanului Cirus (538 î.Cr.)

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

Iudaismul a investit exilul cu o semnificaţie religioasă primordială. El este înfăţişat ca o sancţiune şi ispăşire a greşelilor săvârşite de evrei faţă de Dumnezeul său; această sancţiune constă într-o alterare a raporturilor sale cu ţara (deportarea), cu neamurile (neputinţa şi starea de servitute) şi cu sine însuşi (dispersarea). Această situaţie percepută ca nefirească şi provizorie nu este tolerabilă decât prin făgăduinţa biblică a unei întoarceri. Mântuirea, care este restabilirea legăturii dintre Dumnezeu şi evrei, va fi, de fapt, întoarcerea în ţara lor, restabilirea autonomiei sale politice (chiar stăpânirea lor asupra oamenilor) şi ,,adunarea celor exilaţi” (Kibuţ galuiot) 2. Exilul începe cu siguranţă după cucerirea Samariei, de când nu se mai poate vorbi despre regatul lui Israel sau despre cele zece triburi. Evreii nu s-au putut obişnui nici până astăzi cu gândul că israeliţii aceia deportaţi de Sargon au dispărut fără urmă; şi se vorbeşte adesea de cele ,,zece triburi pierdute” ca şi cum miile de captivi ar fi rămas tot timpul împreună şi la un moment dat s-ar fi rătăcit într-o ţară îndepărtată, de poveste. Din cauza aceastor păreri eronate pe care şi le-au făcut cititorii Vechiului Testament despre soarta celor zece triburi, s-au găsit, la diferite epoci, exploratori care, descoperind urme ale popoarelor bizare în America Centrală, Groenlanda ori în Tibet, au susţinut că au dat de urma coborâtorilor acelor israeliţi dezrădăcinaţi în 722 î.Cr. Adevărul pare a fi că nici un explorator nu a izbutit să dea până acum de urma rămăşiţelor ,,celor zece triburi pierdute” şi probabil nici nu vor fi găsite, căci asirienii le-au împrăştiat în zone necunoscute. Poate că unele grupuri au părăsit împărăţia asiriană şi acolo

unde au ajuns au întemeiat mici colonii israelite, cum sunt cele din China sau Abisinia. După căderea Primului Templu a început un exod în masă şi unii învăţaţi pretind că de acum s-au putut număra mereu mai mulţi evrei în afara Palestinei, decât s-au putut număra înăuntrul hotatelor ei.3 Prima cucerire a Israelului a însemnat o întorsătură capitală în istoria poporului evreu. Din acel moment, acesta va fi divizat în două: cei rămaşi şi cei aflaţi în exil pe pământ străin. Nici unii şi nici ceilalţi nu mai au o ţară şi riscă să fie măturaţi de istorie ca naţiune. Ameninţarea este atât de mare, încât pe toată perioada exilului, istoria poporului evreu rămâne aproape necunoscută, lipsită de mărturii istorice contemporane. Cei deportaţi din regatul lui Iuda în 597, 587 şi 582 î.Cr. reprezintă elita poporului, pătura conducătoare şi meşteşugarii. Numărul total al evreilor deportaţi se ridică la 20 000 de persoane, cu femei şi copii. Spre deosebire de deportările făcute de asirieni, de data aceasta cei duşi nu au fost răspândiţi peste tot, ci grupaţi în mai multe tabere sau sate din Babilonia. Faptul că sunt grupaţi le permite deportaţilor să ducă o oarecare viaţă comunitară şi, în acelaşi timp, păstrau legături permanente cu evreii care nu fuseseră deportaţi. Încă de la prima deportare, în 597, exilaţii s-au arătat întreprinzători, unii au făcut chiar avere în negoţ sau administraţie şi şi-au găsit destul de uşor loc într-o societate şi o economie în plină evoluţie. Păstrau totuşi un sentiment de apartenenţă naţională şi sperau că într-o zi se vor întoarce în ţară.4 Unii istorici datează şi începutul diasporei o dată cu distrugerea primului regat 3

L. Browne, Istoria vieţii evreilor, Bucureşti, 1944 A. Lemaire, Istoria poporului evreu, Editura de Vest, Timişoara, 1994, p. 91-95

Dicţionar de civilizaţie iudaică, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997, p. 123

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

al lui Iuda şi captivitatea babiloniană ce a urmat. M. I . Dimont, spunea că dacă lucrurile ar sta aşa, atunci nu ar exista nici o diferenţă între exil şi diasporă, deoarece evreii au fost exilaţi în Babilonia şi au trăit acolo în exil. În realitate, adevărata diasporă pentru evrei a început cu invadarea de către perşi a Babiloniei, când perşii au îngăduit evreilor să se întoarcă în Palestina. Şederea evreilor în Babilonia înainte de victoria perşilor a fost involuntară şi menţinută cu forţa. Şederea evreilor în Babilonia după eliberarea lor a fost voluntară. Înainte trăiseră în exil, acum trăiau în diasporă.5

Prin intermediul sinagogii şi al religiei, evreii nu mai erau legaţi în mod special de vreo preoţime anume, de vreun templu sau de vreo ţară. 7 Totuşi, până când Al II-lea Templu a fost distrus, Ierusalimul era recunoscut ca centrul tuturor acestor colonii. Cetatea davidică, Sionul, era capitala unui întins imperiu spiritual. De pretutindeni veneau în pelerinaj la Ierusalim, o dată, de două ori, ori de trei ori pe an, mai toţi evreii din afara Palestinei. Plăteau acea jumătate de ,,şekel” care reprezenta contribuţia lor anuală la întreţinerea Templului şi apoi se întorceau la casele lor, primind de la Ierusalim dispoziţii cum să se poarte şi cum să interpreteze Legile lui Moise. Cu alte cuvinte, Ierusalimul a fost pentru evreii din afara ţării un reper. Odată cu căderea Ierusalimului şi cu dărâmarea Templului, situaţia, însă, s-a schimbat. Dacă evreii n-ar fi constituit decât un popor, fără îndoială că nu ar fi putut supravieţui acestei pierderi. Ei ar fi dispărut aşa cum au dispărut fenicienii sau arameii. Deasemenea dacă ei s-ar fi menţinut în cadrul unei religii formaliste imuabile, iarăşi nu ar fi putut merge înainte, fără Templu, fără altar, fără Marele Preot şi fără toate celelalte rituri. Câteva suflete pioase s-ar fi adunat în jurul ruinelor Templului şi acolo s-ar fi stins odată cu trecerea timpului. Dar evreii aveau deja altceva decât un popor şi religia lor devenise ceva mai mult decât un sacerdoţiu. De la întoarcerea lor din exilul babilonian, s-ar putea spune, că nici politica şi nici ceremonialul religios nu mai serveau ca bază vieţii evreieşti. Ceea ce însufleţea această viaţă de la restaurarea statului iudeu, era ceva cu totul nou : Thora, legea, ansamblul acela de pravili care se află în primele cinci cărţi ale bibliei. Odată cu întoarcerea din Babilon, puterea şi autoritatea trece, cu timpul, din mâna preoţilor, în mâna rabinilor, aceasta

Alţi istorici sunt de părere că evreii trăiesc în diasporă de mult mai devreme, de pe vremea regelui Solomon, când negustori evrei părăsesc Iudeea şi pleacă să se stabilească în câteva mici colonii de pe ţărmul mediteranean. 6 Oricum, ceea ce este important este că evreii, în perioada cât au trăit, voluntar sau nu, departe de ţara lor, au creat două noi concepte, care de atunci au devenit proprietatea întregii omeniri. În locul unui templu pentru sacrificii, evreii au construit sinagogi pentru adunări religioase; în locul ritualurilor închinate Lui Dumnezeu, evreii Îi înălţau Lui Dumnezeu rugăciuni. Sinagoga a devenit prototip pentru biserica creştină şi pentru moscheea musulmană, iar rugăciunea simbolul universal al devoţiunii pentru Dumnezeu. 5

M. I. Dimont, Evreii, Dumnezeu şi istoria, Editura Hasefer, Bucureşti, 1997, p.127 6 L. Browne, op. cit., p. 160

M. I Dimont, op. cit., p. 71

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

făcând cu putinţă salvarea neamului lui Israel după distrugerea Templului. Distrugerea Templului a fost o lovitură grea pentru iudaism, grea, dar nu mortală, căci, datorită acţiunii rabinilor, Thora avea o valoare simbolică şi spirituală mai tranică decât cea a pereţilor Templului şi mai mare decât cea a jertfelor. Şi, pentru că această Thora era intactă, iar rabinii supravieţuiseră ca să o tâlcuiască, evreii s-au putut menţine şi după dezastrul de la 70 8. Concluzii S-au scris tratate, eseuri, cărţi de istorie si religie care caută să analizeze evreul şi să-l definească, dar este greu pentru că nu există o comunitate de limbă, nici de teritoriu, există mai mulţi evrei laici decât religiosi, iar din punct de vedere al devotamentului faţă de Israel, acesta variază de la un caz la altul. Recent în statul Israel a fost redeschisă – pentru a nu ştiu câta oară - o problemă veche: cine este evreu. De data aceasta nu sub forma unei definiţii, ci a unui aspect legislativ, respectiv al convertirilor la iudaism.. Am să rezum totul prin fragmente dintrun dialog, pe un forum internetic9 între doi evrei români, Getta Newman 10 şi Vlad Solomon 11.

Vlad Solomon: De ce vă framântă această noţiune întratât, încit să simţiti nevoia unei definiţii exacte? Pentru mine evreu e oricine se simte şi se declară evreu. Şi aici mă opresc. De aici încolo, fiecare e diferit şi îşi simte în mod diferit identitatea de evreu. Îi includ pe evreul Isus, pe evreul Jean-Marie Lustiger, pe evreul Elie Wiesel, pe rabinul Shafran, sau pe Mihail Sebastian. Un evreu nu are, în nici un caz, obligaţia să se solidarizeze în mod automat cu Israelul, sau cu România, sau cu ţara în care locuieşte (solidarizare politica mă refer). Totuşi, după părerea mea, existenţa Israelului conferă unui evreu din Diaspora o anumită demnitate. Getta Newman În Israel, evreu este cel care are o mama evreică 12 sau care s-a convertit. În diaspora, această condiţie nu e suficientă. Denumirea «evreu » trebuie sa aiba o semnificatie, existenta unui evreu sa se orienteze dupa - Publicat pentru întâia oară la "România Literară", în cadrul rubricii Poşta Literară, condusă de Nina Cassian, cu poezia "Tu", câteva luni după emigrare, în 1970. - A publicat între anii 1970 şi 1984 la ziare şi reviste de limba română, în Israel, poezii şi proză. - A fost mulţi ani membru al Asociaţiei Scriitorilor Israelieni de Limbă Română şi a Uniunii Scriitorilor din Israel- a demisionat în anul 2000. - În toamna anului 1984 apare în Israel "În noi e un cer mai adevărat", primul său volum de versuri, în colecţia "Izvoare"- poezii în limba română, retipărit în 1993 în Bucureşti. - Traduse în olandeză de Jan Willem Bos, câteva poezii apar în 1986 în "De Tweede Ronde" (Al doilea cerc) şi în alte reviste din Amsterdam. - Publicat în mai multe antologii de literatură, între anii 1992 şi 2003, în România şi Israel, în româneşte şi ebraică ("În noi e un cer mai adevărat"- după titlul cărţii sale-, "Arborele Memoriei", "Scriitori din Ţara Sfântă", "Scriitori de limba română din Israel" , "O istorie a literaturii române", "Horef Yarok" (Iarna erde), şi altele. - În ultimii ani scrie mai mult în limba ebraică, poezie, proză, piese de teatru ("Şerpi şi mere", "Orologiul din Piaţa Mare"). - În 2003 reîncepe să scrie în limba română, în urma participării la listele de discuţii pe Internet. - Colaborator voluntar (continuu) la Radio România Internaţional – din 2004 până în prezent. - Colaborator permanent la săptămânalul israelian de limba română Jurnalul Săptămânii, cu rubrica «Oameni, Locuri, Evenimente». - Publicat în Revista 22, Realitatea evreiască, Orient Express, Ultima Oră, Viaţa Noastră (ultimele trei în Israel) cu articole, poezii şi proză. 12 etnicitatea evreiască este stabilită după mamă; este o rămăşiţă a matriarhatului, precum şi ideea certitudinii, în cazul în care tatăl nu este cunoscut.

L. Browne, op. cit., p. 160-164 http://www.acum.tv/articol/6748 10 in prezent - jurnalist freelance; 1991 - 2008, martie, jurnalist la BBC, majoritatea timpului la redacţia română, unde a fost redactor şef între 2000 şi 2008. Între februarie şi decembrie 2007 a lucrat la BBC News ONLINE, World Desk.1990 - 1991, jurnalist la România liberă 11 - Emigrează în 1970 în Israel, cu întreaga familie. - Medic stomatolog generalist, tratează adulţi şi copii în cabinetul său, la Kiriat Ono. - Acreditat de Ministerul Sănătăţii din Israel în utilizarea şi predarea hipnozei medicale şi stomatologice. - Conferenţiar, în cadrul congreselor, în Franţa, Germania, Italia, Monaco, Elveţia, România, Israel, pe tema hipnozei medicale. Distins cu titluri onorifice de diferite institute de învăţământ superior din Europa. - A lucrat la Universitatea din Tel Aviv (Clinica de psihofiziologie oralăsecţia Ştiinţe Comportamentale - Fac. de Stomatologie) şi Ierusalim (Spitalul Hadassa - secţia de Medicină Orală), între anii 1989 şi 2000. - Membru al societăţii israeliene şi europene de hipnoză medicală. - Membru al societăţii franceze de stomatologie psihosomatică. - Membru de onoare al societăţii române de stomatologie. - Debut în scris, la 18 ani, în urma unui pariu... 9

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

repere distinctive: un trecut comun, inclusiv Auschwitz, un bun religios şi cultural comun, suntem evrei şi prin percepţia mediului înconjurător, văzuţi prin prisma antisemită ori

filosemită. Altfel mă tem că specificul evreiesc piere.

Românii din Ungaria

prof. conf. dr. Tiberiu Gagyi

Anastasie Șaguna (numele de botez al lui Andrei) s-a născut la 20 decembrie 1808 la Miskolc - Ungaria, din părinţi aromâni. Tatăl lui, Naum Şaguna, a trecut în 1814 la catolicism, religie în care şi-a botezat şi copiii. În 1816 a început şcoala la Miskolc, iar în 1826 a terminat gimnaziul catolic la călugării piarişti din Pesta. La 29 decembrie 1826 a trecut la ortodoxie.

O naţiune care face lucruri foarte bune, dar care nu reuşeşte să producă şi oameni de aceeaşi calitate, este o naţiune falimentară. Adevăratul test al unei civilizaţii nu constă în nivelul statisticilor, nici în mărimea oraşelor şi nici în cantitatea recoltelor, ci în calitatea oamenilor pe care îi produce. Un studiu referitor la românii din ţările limitrofe României ar putea consta, la o primă apreciere, din înşirurea unor date statistice privind numărul membrilor acestor comunităţi rezultate din recensămintele oficiale, modul de distribuire pe teritoriile statelor vecine, aspecte conţinând sistemul educaţional în limba maternă, modul în care acest segment de populaţie este perceput de majoritari, relaţionarea cu autorităţile statului, existenţa unor drepturi minoritare şi respectarea lor. Articolul de faţă nu va face însă referire la astfel de aspecte, ci vizează evocarea, pornind de la adevărul conţinut în citatul de mai sus, a unor mari personalităţi a neamului românesc - care s-au născut, trăit, activat ori al căror destin a fost strâns legat atât de acela al României cât şi de al unor naţiuni vecine. Una din marile personalităţi de această factură este, în mod incontestabil, Andrei Şaguna, considerat cel mai mare ierarh al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania în decursul secolului XIX. A fost mitropolit ortodox al Transilvaniei, militant pentru drepturile ortodocşilor şi ale românilor din Transilvania şi fondator al Gimnaziului Românesc din Braşov.

„Pe românii transilvăneni, din adâncul lor somn (vreau) să-i trezesc şi cu voia către tot ce e adevărat, plăcut şi drept să-i îndrumez” – Andrei Şaguna. Între anii 1826-1829 a studiat filozofia şi dreptul la Buda, apoi a plecat la Vârşeţ, în 1829, pentru a urma teologia. La vârsta de 25 de ani (1833) s-a călugărit sub numele de Andrei la Mitropolia din Carloviţ, fiind apoi hirotonit

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

amploare deosebită. A înfiinţat „Tipografia diecezană” a ziarului „Telegraful Român”, „Gazeta politică, industrială, comercială şi literară”, a editat numeroase cărţi şi manuale, a reeditat Biblia de la Sibiu şi a jucat un rol decisiv în înfiinţarea „Asociaţiunii transilvane pentru literatura şi cultura poporului român din Transilvania” (Astra). Acestui mare român i se datorează organizarea şi îndrumarea învăţământului bisericiesc românesc, reorganizarea Institutului Teologic şi Pedagogic din Sibiu dar şi sprijinirea obţinerii a numeroase burse, prin diverse fundaţii, pentru elevii şi studenţii săraci. Unul din cele mai controversate şi mai criticate aspecte din biografia sa l-a constituit predarea luptătoarei maghiare pentru drepturile românilor transilvăneni, Ecaterina Varga, numită de români şi "Doamna Moţilor", autorităţilor imperiale absolutiste, la 16 ianuarie 1847 (pe vremea aceea Andrei Șaguna era vicar episcopal). În semn de preţuire pentru activitatea desfăşurată în folosul ortodoxiei, în cadrul acordului realizat cu ocazia celei de-a treia Reuniuni Interguvernamentale Româno– Ungare, din anul 2007, s-a decis amplasarea unei statui a lui Andrei Șaguna în Parcul Catedralei Ortodoxe Române din oraşul Jula (Gyula – Ungaria). Acest gest simplu, de recunoaştere a meritelor uneia dintre cele mai importante personalităţi ale românilor transilvăneni şi nu numai, care se dorea a fi realizat în preajma aniversării a 200 de ani de la naşterea lui Andrei Șaguna, a fost oprit prin presiunile exercitate de către extremiştii de la "Jobbik” (“Mişcarea pentru o Ungarie mai bună”) - partidul de extremă dreaptă din Ungaria şi de organizaţia susţinută de acesta, Garda Ungară. Mesaje în acest sens au fost publicate de reprezentanţii celor două structuri iniţial în presa locală, acestea fiind preluate rapid de

diacon şi preot, iar după câţiva ani a fost numit vicar general la Sibiu. Începând cu anul 1842 a predat la Seminarul Teologic din Vârşeţ, apoi devine egumen la mănăstirile sârbeşti Hopovo şi Covil. După patru ani (1846) este numit vicar general al Episcopiei Sibiului, iar în 1848 este ales şi hirotonit Episcop al Ardealului, unde a activat timp de 16 ani, în 1864 Andrei Şaguna ajungând Mitropolit al Ardealului timp de nouă ani de zile.

“Şaguna a fost un dangăt de clopot care a trezit din amorţire conştiinţe şi destine, a redat speranţe şi vigoare, a pus plugul în brazdă şi a dezţelenit ceea ce ameninţa să devină pârloagă”, În paralel cu prolifica activitate teologică, Mitropolitul Andrei Șaguna s-a implicat şi în viaţa politică, context în care a jucat un rol esenţial în revoluţia românească din Ardeal, fiind ales co-preşedinte al Adunării Naţionale de la Blaj, dar lupta pentru drepturile românilor a continuat şi după revoluţie, pe tot parcursul vieţii. Mitropolitul Andrei Șaguna s-a implicat, de asemenea, în activităţi culturale de o

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

Sursa: Lumea Credinţei De menţionat că Garda Ungară (Magyar Gárda) este o organizaţie paramilitară din Ungaria fondată de către partidul Jobbik, primii 56 de membri (simbolizând revoluţia din 1956) depunând jurământul în 2007. S-a implicat în organizarea a numeroase acţiuni publice împotriva minorităţilor naţionale din Ungaria, în cele din urmă fiind scoasă în afara legii de Tribunalul Budapesta în decembrie 2008, decizie confirmată în mod definitiv şi irevocabil de Curtea de Apel Budapesta în data de 2 iulie 2009, deoarece „membrii asociaţiei tradiţionaliste Garda Maghiară au creat o atmosferă de teamă, iar activităţile sale (…) – au încălcat demnitatea minorităţilor naţionale din Ungaria”. Cu toate acestea a continuat şi continuă să activeze, în pofida criticilor vehemente ale instituţiilor internaţionale iar organizarea, la Jula, a Simpozionului ,,Mitropolitul Andrei Şaguna, personalitate marcantă a Bisericii Ortodoxe Române şi culturii româneşti”, la 11 decembrie 2008, a fost precedată de nenumărate ameninţări din partea acestor structuri. Urmare a presiunilor puternice, autorităţile locale au oprit demersurile de amplasare a acestei statui, viceprimarul Erdmann Gyula argumentând astfel: "Planul statuii la Jula este mai mult decât o greşeala. La tratativele de la Sibiu, unde s-a discutat şi despre problema statuii, partea maghiară probabil că nu a fost bine informată; sperăm că aşa a fost, pentru că asta ar fi o greşeală de iertat, nu însă şi acordul conştient cu un plan care jigneste sentimentele, demnitatea şi respectul faţă de morţi al maghiarimii. Noi, aici la Jula, suntem mulţi cei care (urmând exemplul nobil al înaintaşilor) suntem adepţii înflăcăraţi ai colaborării paşnice, corecte şi ai respectului reciproc al naţionalităţilor maghiară, română şi germană. Nutrim speranţa că românii de bun simţ, bine informaţi şi interesaţi în colaborarea

ziarele din Budapesta, majoritatea publicaţiilor prezentându-l pe Andrei Șaguna ca fiind un înverşunat antimaghiar, comparându-l, în mod cu totul eronat, cu criminalul de război Wass Albert (omiţând faptul ca maghiarii din România i-au amplasat acestuia nenumărate statui pe teritoriul Transilvaniei). Wass Albert a fost un nobil maghiar, deținând titlul de Conte de Czege și Szentegyed, fiind totodată inginer forestier, scriitor și poet. S-a născut in 1908 la Răscruci – judetul Cluj și a decedat (s-a sinucis) la 17 februarie 1998 în S.U.A, Florida. Prin scrierile sale patriotice a amplificat disensiunile dintre maghiarii și românii din Transilvania, fiind premiat cu înalte instituții academice în Ungaria şi numit totodată membru al Academiei Ungare pentru cunoștințele sale forestiere. Wass Albert a participat la uciderea a 14 români şi evrei din satele Sucutard şi Mureşenii de Câmpie (Cluj), în anii ocupaţiei maghiare, fapt pentru care în martie 1946 Tribunalul Poporului din Cluj l-a condamnat la moarte, în contumacie, pentru crime împotriva umanităţii, fiind declarat criminal de război. Mai mult decât atât, Uniunea Mondială a Ungurilor a transmis un comunicat prin care solocita boicotarea inaugurării statuii la Jula, fapt care a încurajat reacţiile negative ale extremiştilor maghiari. Kis-Pal Botond, preşedintele filialei Jobbik din oraşul Jula a declarat: “Andrei Șaguna! Până aici! Niciodată nu va exista o statuie a unui fost mitropolit ortodox român în Gyula! Dincolo de radicalismul naţional, dincolo de bunul-simţ, existenţa unei statui a unui mitropolit român declarat împotriva maghiarilor nu va fi tolerată în oraş… Din inima şi trupul ţării au fost smulse Partium-ul şi Ţinutul Secuiesc şi au fost date românilor. Ei doreau să ajungă până la Tisa, dar nu s-a putut. Oraşul Gyula mai aparţine de teritoriul Ungariei doar datorită norocului… Realizarea statuii nu va face bine nimănui”.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

Tot Andrei Șaguna este cel care a înfiinţat, în anul 1870, Fundaţia Emanuil Gojdu, care urma să administreze averea fundaţiei menţionate în testamentul acestui mare mecena al românilor, unul dintre cei mai străluciţi avocaţi din Budapesta. Referindu-ne la marile personalităţi românesti, se impune consemnarea lui Emanuil Gojdu, născut la Oradea la 9 februarie 1802 într-o familie de macedoromâni din Imperiul Habsburgic. A urmat studiile liceale şi universitare la Oradea, Bratislava şi Pesta, unde a obţinut licenţa în drept (1824) şi a început să practice avocatura, acumulând o avere colosală pe care a lăsat-o naţiunii române. Valoarea iniţială a patrimoniului Fundaţiei Gojdu (1870) era de 178.000 florini, fiind estimată, în 1917, la 8.000.000 de coroane. La infiinţarea fundaţiei, patrimoniul acesteia era compus dintr-un complex arhitectonic alcătuit din opt edificii cu câte patru nivele, şapte dintre ele situate în lanţ continuu, legate printr-un lung pasaj, toate situate în centrul Budapestei - străzile Király, Dob şi Holló, sume de bani depuse în bănci, 2.306 acţiuni diverse, titluri de împrumuturi publice şi acţiuni depozitate la bănci din Budapesta, obiecte de valoare.

paşnică vor înţelege poziţia noastră contra statuii plănuite şi nicidecum nu va considera aceasta ca o poziţie duşmănoasă. Știm că Șaguna a făcut mult bine învăţământului şi culturii române şi a avut un mare merit în despărţirea bisericilor ortodoxe română şi sârbă, în anul 1864, în obţinerea independenţei bisericeşti a românilor. Dar nici asta nu justifică amplasarea statuii lui pe teritoriul Ungariei."

Și asta, în timp ce controversatul scriitorul maghiar Wass Albert – cel cu care este comparat Andrei Șaguna în Ungaria - declarat criminal de război pentru atrocitaţi comise împotriva umanităţii în anul 1940, este comemorat an de an de maghiarii din România, fără ca acest lucru să atragă proteste ori ameninţări nici din partea noastră şi nici din cea a autorităţilor. Cel mult, o serie de asociaţii şi organizaţii de reprezentare a intereselor românilor şi evreilor, între care Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România "Elie Wiesel" (INSHREW) şi-au manifestat îngrijorarea faţă de faptul că statui ale lui Wass Albert, criminal de razboi, sunt amplasate în instituţii publice ale statului sau pe spaţii cu acces public, cu referire în special la statuia scriitorului din Odorheiu Secuiesc denumită "Secuiul rătăcitor" (?!)

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

Astfel, 90 la sută din beneficii trebuiau date românilor ortodocsi din România, 6 la sută celor din Iugoslavia şi Cehoslovacia şi 4 la sută celor din Ungaria, însă statul ungar nu şi-a respectat obligaţia. De asemenea, nici angajamentele ulterioare ale Ungariei privind reglementarea situaţiei Fundaţiei Gojdu, asumate în 1924 prin Acordul provizoriu româno-ungar, în 1930 prin Acordul româno-ungar semnat la Paris ori în 1937, prin Acordul privind reglementarea definitivă a afacerilor Fundaţiei Gojdu, nu au fost nicodată respectate de statul vecin. În contextul naţionalizării din 1952, Fundaţia a intrat cu toate averile imobile si mobile în patrimoniul statului ungar. După anul 1990, retrocedarea bunurilor Fundaţiei Godju a fost constant adusă în discuţie şi inclusă pe agenda comună a discuţiilor bilaterale între România şi Ungaria, însă nu a fost încă găsită vreo cale de soluţionare a problemei. De-a lungul anilor patrimoniul Fundaţiei Gojdu a sporit substanţial, în timpul primului război mondial fiind cotată ca cea mai importantă fundaţie privată din Imperiul Austro-Ungar. Ȋn momentul de faţă, imobilele Fundaţiei Gojdu din centrul Budapestei se află într-o stare de degradare continuă. Ȋncepând cu anul 1999, acestea au fost preluate în concesiune de către o societate comercială ungaro-cipriotă, printr-o licitaţie organizată de Primaria Sectorului VII din Budapesta. Tot după anul 1990, numeroase organizaţii nonguvernamentale au iniţiat demersuri de atragere a atenţiei autorităţilor române asupra necesităţii implicării în redobândirea patrimoniului fundaţiei, însă şi acestea au rămas fără ecou. Astfel, pentru aplicarea add literam a testamentului lui Emanuil Gojdu au fost strânse, la iniţiativa reprezentanţilor Fundaţiei Gojdu din Sibiu, zeci de mii de semnături, o

Prin testamentul său, redactat cu câteva luni înainte de a se stinge din viaţă (3 februarie 1870), Emanuil Gojdu a decis ca averea sa să fie administrată de o fundaţie care să-i poarte numele şi, din veniturile acesteia, să se acorde burse pentru studii. Aşadar, Emanuil Gojdu a lăsat moştenire întreaga sa avere "... acelei părţi a naţiunii române din Ungaria şi Transilvania care se ţine de religia răsăriteană ortodoxă. Acest legat, voind a-l constitui în o fundaţiune perpetuă, să poarte numele Fundaţiunea lui Gojdu". În timpul funcţionării ei, între anii 1870 si 1917, prin intermediul fundaţiei au fost acordate numeroase burse de studiu pentru tinerii români. Ajutoarele băneşti şi bursele Gojdu au vizat specializarea beneficiarilor în importante domenii ştiinţifice: drept, medicină, studii tehnice, litere, filozofie ori comerţ în universităţi europene de prestigiu din Berlin, München, Graz, Heidelberg, Innsbruck, Budapesta, Lausanne, Lemberg, Paris, Tubingen, Schemnitz, Cernăuţi, Cluj. Începând cu anul 1870 şi până la blocarea şi sechestrarea conturilor ei de către autoritatile ungare, înainte de anul 1920, Fundaţia Gojdu - cu sediul la Sibiu şi reprezentanţă la Budapesta, a donat peste 3.300 de burse de studii superioare, peste 900 de ajutoare pentru studenţi şi 1.100 burse pentru elevi. Printre personalităţile româneşti care au beneficiat de burse acordate din banii Fundaţiei Gojdu se numără Traian Vuia, Victor Babeş, Octavian Goga, Ioan Lupaş ori Constantin Daicoviciu. După mutarea sediului fundaţiei la Sibiu, în anul 1918, marea majoritate a bunurilor acesteia au rămas pe teritoriul Ungariei. Cu toate că Tratatul de Pace de la Trianon, încheiat în iunie 1920 stabilea ca obligaţie pentru statul ungar restituirea bunurilor tuturor fundaţiilor proprietarilor de drept, acestea nu au intrat nicodată în patrimoniul României.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

petiţie electronica în acest sens fiind propusă şi de Asociatia Civic Media, prin care se protesta împotriva denaturării testamentului lui Emanuil Gojdu. De asemenea, reprezentanţa din Sibiu şi Mitropolia Ortodoxă a Transilvaniei au solicitat Guvernului României să poarte negocieri cu Guvernul Ungariei pentru a asigura astfel funcţionarea prevederilor testamentare privind patrimoniul fundaţiei. Merită menţionat aici şi faptul că, între 1998 şi 2004 s-au purtat discuţii în acest sens între guvernele celor două ţări, culminând cu semnarea, în anul 2005, a unui act juridic prin care patrimoniul a fost re-naţionalizat, Fundaţia Gojdu desfiinţată iar testamentul "anulat". Totodată, prin acest act s-a înfiinţat "Fundaţia Publică Româno-Ungară Emanuil Gojdu", care însă nu are nimic comun cu prevederile testamentare.

Cine a fost Emanuel Gojdu? (...) Cine nuşi aduce aminte de vocea energică, ce răsuna, atunci, de la înălţimea tribunei, cu un accent detunător, contra acelora ce şi-au permis a insulta pe nefericita Transilvanie, pe poporul român şi suvenirele lui mari si sacre? "Infandum regina jubes renovare dolorem" zicea el către acei ce au înfipt, în decursul timpurilor nenumărate rane de moarte în corpul naţiunei şi patriei române. (...) "Sarmana mea naţiune!" suspina el, venerabilul bătrân, vărsând lacrimile ferbinţi, în ultimele clipe ale peregrinajului său pământesc. "Sărmana mea naţiune românească! Cât de suferitorie mai eşti! Cum te maltrata nedreptatea! Multe şi grele sunt durerile tale! De ce nu pot, Doamne, să mai am o viaţă pe acest pământ, să o consacru naţiunei mele, să ajut a-i vindeca ranele seculare!" (...) Da, Gojdu plângea, când, după multe şi mari speranţe ruinate, văzu, cum poporul român e despoiat de toate câte le-a avut mai sacre: de terra, de limbă şi naţionalitate, de toate condiţiunile de conservare proprie. Pe acest popor martir românul Emanuil Gojdu îl deplângea de pe patul morţii. Aşa mi-a spus un amic al meu, care a fost martorul scenei dureroase, când Emanuil Gojdu s-a despărţit de lumea noastră. (...) Da, Emanuil Gojdu încă va trăi până când românii vor fi români între Dunăre, Tisa, Nistru şi Carpaţi; va trăi în memoria poporului român, pe carele dânsul l-a iubit, cum numai un copil fraged poate iubi pe dulcea sa mamă. Eternă să fie memoria ta!" (Fragmente din discursul lui Simion Botizanu la înmormântarea lui Emanuil Gojdu, în 5 februarie 1870, publicat în revista "Federaţiunea" din Budapesta)

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

Alimentaţia elitelor. Obiceiuri alimentare şi tipare ale gustului. prof. Păcurar Cristina Consideraţii generale Ca în cazul oricărei teme de istorie, studiul istoriei alimentaţiei, mai ales la nivelul categoriei elitelor, presupune dificultăţi în analiza, datorate cu precădere controverselor cu care oamenii s-au confruntat de-a lungul timpurilor. În acest sens, nu trebuie omise în cercetare mai ales imperativele contradictorii, continuităţile, rupturile, nevoile fizice şi constrângerile sociale, ori religioase şi nu de puţine ori, cele de ordin politic. În general, cele mai multe analize de istoria alimentaţiei în întreg spaţiul european, incluzându-l şi pe cel românesc, privilegiază înnoirile prin care diverse evenimente (descoperirile geografice, contactele cu structurile gastronomice din înalta societate din capitalele marilor imperii), aduc o notă de diversitate în bucătăria autohtonă, privită ca un succes al modernităţii europene. În adevăr, mai toate civilizaţiile au avut nevoie de „luxuri alimentare”, de o serie de stimulenţi. Dacă secolele XII-XIII aduc mirajul mirodeniilor, iar secolele XVII-XVIII pe cel al alcoolului şi ceaiului, secolul al XIX-lea aduce inventarea „noilor droguri”, sau consumul pe scară largă al unora deja intrate în uz, precum tutunul şi cafeaua. Concomitent cu aceste multiple mutatii, se modifică, la nivelul gastronomiei elitelor, şi conduitele alimentare, modelate treptat mai ales din secolul al XVIIIlea încoace, odată cu „secularizarea alimentaţiei”, adică preocuparea pentru plăcerea, gurmandizarea alimentară, dispensată uneori ostentativ de prerscripţiile creştine, dar şi o emergenţă a unei gastronomii, ceea ce a marcat o schimbare a sensibilităţii, relevată de manualele despre bucătărie, dicţionare, comentarii literare sau chiar

descrieri de călătorie. Se poate vorbi de un „vechi regim alimentar”, care în principiu a fost supus prescripţiilor religioase, unei etici a refuzului şi a cumpătării în scop nu neapărat fizic, căt mai degrabă moral, şi un nou regim alimentar, supus prescriptiilor nutriţioniste şi de igienă, dar şi seducţiei consumului. Mutaţii ale tiparelor gustului Secularizarea concepţiei despre lume a comunităţilor, mai ales la nivel elitar, a avut drept consecinţă, mai ales în secolul al XIX-lea, întoarcerea la creşterea preferinţelor pentru alimentele „de dulce”, la goană după un paradis al varietăţii, abundenţei şi rafinamentului culinar, specific în Transilvania mai ales nobilimii maghiare, care a marginalizat cumpătarea creştină. Oricum, în comparaţie cu posturile impuse de biserica ortodoxă, posturile credincioşilor catolici erau ceva mai puţin riguroase şi austere din punct de vedere al opţiunilor alimentare. Desacralizarea s-a manifestat şi prin pierderea caracterului ritualic al băuturii, în favoarea unei atitudini sociale profane: petreceri familiare, cârciumi, ocazii în care vinul şi berea nu mai erau simple alimente, ci căpătau o utilizare euforică, profană. În mediul urban, şi cu precădere în rândurile înaltei societăţi, cafeaua, ciocolata şi ceaiul, au acaparat gustul publicului. Imaginea elitistă a consumului ciocolatei a făcut din ea un simbol al moliciunii şi trândăviei aristocratice, în contrast cu energia şi luciditatea celor din categoria socială de mijloc. În întreg spaţiul românesc, listele de comenzi şi cumpărături, dar şi consemnările de filigene şi zarafuri, atestă în secolele XVIII-XIX, un ridicat consum de ciocolată, cafea şi zahăr, ceea ce presupune o „europenizare” a

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

comunitate ceea ce devenise semnul ,,autonomii morale’’, care nu a mai fost asociata unui sentiment de culpabilitate. În aceste condiţii, biserica romano-catolică i-a îndemnat pe preoţii confesori să evite duritatea limbajului în faţa penitenţilor şi să se ferească de o prea mare rigoare, ci să ofere o asistenţă binevoitoare pentru a încuraja îndreptarea credinciosului. Secolul al XIX-lea a însemnat şi o expansiune a industriei şi comerţului cu alimente. Acest fapt a permis şi categoriilor sociale inferioare să aibă acces la diversitate gastronomică, desfiinţând monopopul elitei asupra acestui aspect. ,,Naţionalizarea bucătăriei’’ a reprezentat şi ea un aspect al metamorfozei alimentaţiei. ,,Revanşa cărnii” (M.Montanari) chiar de la începutul sec. XIX prin folosirea ei pe o scară socială tot mai largă însemna pe deoparte o detaşare de rigorile alimentare ale trecutului şi pe de alta o piedică în faţa rigorilor religioase. Rigorile impuse de biserică determinau elitele să adopte aceleaşi constrângeri alimentaţionale ca şi categoriile sociale inferioare. Aceste atitudini ideologice antiecleziastice ignorau faptul că deseori în momentele de epidemii şi foamete autorităţile bisericeşti dezlegau posturile (în Transilvania, în timpul foametei din anii 1815-1817 bisericile atât cea ortodoxă cât şi cea romano- catolică au dat ordonanţe episcopale pentru dezlegarea posturilor pe fondul unei acute crize de alimente.) Modelele estetice feminine cultivate în saloanele vremii determinau mai ales femeile sa recurgă la anumite rigori alimentaţionale. În această perioadă supleţea corpului a devenit un simbol al elitei care începând de acum va cultiva această imagine. Plăcerea şi sănătatea au devenit prioritare în rândul elitei, iar hrana a fost relationată de echilibrul corporal şi longevitate. Produsele dietetice fără grăsimi au

alimentaţiei, la nivelul nobilimii (în Transilvania), boierimii (în principate), şi negustorimii. Pentru trebuinţele culinare se importau de la Constantinopol şi Orient, dar mai ales de la Veneţia, Trieste, Fiume, Viena, Leipzig, Breslau sau Hamburg, orez, zahăr, cafea, parmezan, svaiţer, ceai, lamâi, portocale şi alte produse. Alimentaţia, desi avea o specificitate legată de obiceiuri în mediul rural, a cunoscut o îmbogăţire şi o diversificare în produse de lux, în mediul nobiliar şi boieresc, noile dorinţe alimentare neputând fi cenzurate nici măcar de biserică, prin recomandările sale pentru consum. La fel ca şi în bucătăria apuseană orăşenească, şi în spaţiul românesc, s-a resimţit un interes pentru legume şi grădinărit, interes ilustrat chiar şi prin corespondenţa elitei din Ţara Românească cu negustorul Hagi Constantin Pop din Sibiu, căruia i se cereau, la începutul secolului al XIX-lea, fie grădinari pricepuţi la zarzavaturi, pomi şi flori, fie seminţe de salate, sfeclă, gulii, varză „nemţească” şi roşie, conopidă, morcovi, ţelină, ridichi de lună roşii şi cartofi. Atât de înalte erau exigenţele, încât unii cereau fructe de ananas din grădinile celebre ale baronului Samuel Brukenthal. Transilvania oferea, la începutul secolului XIX, Moldovei şi Ţării Româneşti grădinari şi o serie de sortimente de legume şi fructe, dar şi reţete noi, occidentalizate, de preparare a bucatelor. În privinţa băuturilor, vinului şi alcoolului de distilaţie, li se adaugă lichiorurile, mai ales razolul italian. Începând cu secolul al XIX–lea rarefierea imaginarului legat de Infern, inobligativitatea confesiunii au însemnat o laicizare excesivă a societăţii comparariv cu respectarea valorilor sacre divine; raţiunea, ştiinţa şi industria au susţinut eliberarea de constrângerile religioase care practic se opuneau ideii de progres şi de evoluţie. Toate acestea au condus la nerespectarea normelor bisericii de către

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

boierii încep să-şi procure mobilier occidental şi scaune pe care nu ştiau însă să stea. Constantin Cantacuzino, viitorul caimacam de la 1848, îşi rade barba şi invită la masă pe pictorul Micklos Barabas, care îşi aminteşte: „Când l-am vizitat odată după această metamorfoză, intrând în cameră, abia m-am putut abţine să nu pufnesc în râs. Vreo zece boieri, toţi cu nişte ciubucuri lungi în gură, şedeau turceşte pe duşumea, lângă câte un scaun, cu jobenul în cap şi cu aripile fracului intinse în lături pe podea. El, ce-i drept, stătea pe canapea, dar ceilorlalţi boieri le era mai convenabil să stea pup (pe jos, după vechiul obicei...şi fiindcă în trecut turbanul nu-l luau de pe cap, nu le-a venit în minte să dea jos nici jobenul).” Este interesant de surprins câteva aspecte legate de simbolistica gustului, regăsită în prepararea alimentelor. Aroma puternică a mirodeniilor (mirodii, deresuri) este prezentă în aproape toate reţetele: piper, scorţişoară, cuişoare, nucşoară, „ierburi mirositoare”. Le urmează ceapa, chimenul, cimbrul, izma (creaţă), jales, leuştean, limba boului, magheran, rozmarin, şofran, flori de soc, apa sau oţet de trandafiri sau garoafe, precum şi usturoi. Dulcele este obţinut prin adaos de zahăr, în majoritatea cazurilor, miere, prune uscate, stafide, lapte de migdale. În sfârşit, elementul acid este prezent în peste jumătate din reţete : agrişe (roşii sau verzi), aguridă, chitro codimo (un soi de lămâie), naramza (portocale acre), măcriş, oţet, vin alb, vişine uscate. De notat este importanţa care se dă unor legume practic necunoscute sau prea puţin utilizate în mâncare, atât în secolul al XVIII-lea, cât şi-n cel următor. Astfel, hameiul, utilizat doar pentru fabricarea berii este prezent în numeroase reţete culinare, la fel ca şi napii călugăreşti. Nu e de mirare însă prezenţa anghinariilor şi a vinetelor nici a salatelor extrem de gustoase şi a mâncărurilor de fructe uscate şi verzi, de post şi de dulce.

început să fie tot mai căutate în aceste medii. De la teama de lipsuri alimentare se aluneca adesea spre exces iar de la alimentaţia ritualică, spre una influenţată de activităţi sociale şi de loisir. Influenţele culinare occidentale asupra bucătăriei din Transilvania si asupra celei din Vechiul Regat sunt reflectate de numărul mare şi divers al reţetarelor apărute şi folosite în această perioadă (manualele de bucatarie, revistele culinare). Noile consumuri alimentare ale elitei Banchetele secolului al XIX-lea se pot asocia cu uşurinţă banchetului trimalchian, imitat în Principate de nunţile domneşti şi boiereşti care durau între trei zile şi o săptămână. Toate acestea erau însă apanajul boierimii şi al domnilor. Numai ei aveau mijloacele de a întreţine o armată de bucătari şi servitori, de a cheltui sume colosale pentru produse rare, aduse de departe în perioada în care sunt numai bune de mâncat, înfruntând distanţele şi anotimpurile. Amfitrionul îşi juca reputaţia şi amorul propriu pe un fel de mâncare exotic sau pe un sos inedit: în vremea Regulamentelor Organice (1832-1835), un mare boier muntean şi-a împuşcat bucătarul ţigan şi a decapitat pe ajutorul lui deoarece îi rataseră o mâncare rară şi scumpă. Ţiganii şi orăşenii sunt mult mai frugali, deşi nu întotdeauna din sărăcie: adeseori intervine calculul, necesitatea de a păstra animalele şi păsările pentru vănzare, plata impozitelor şi achiziţionarea de unelte necesare gospodariei. Burghezii mâncau modest, din spirit de economie, din lipsă de convivialitate. În ceea ce priveşte mobilierul care se găseşte în casele boierilor şi care ar fi destinat pentru spaţiile de servire a mesei, se constată câteva aspecte interesante pentru studierea procesului alimentar. Absenţa meselor rotunde şi ovale, precum şi a scaunelor, şi mentionarea băncilor cu spătar, este o caracteristică româneasca până prin anii 1830-1840 când

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

sfîrsea cu pilaf. Desertul era compus din delicioase dulceţuri de vişine şi caise la care se adaugă multe soiuri de fructe. După fiecare fel de mâncare, mesenii îşî udau mâinile cu apă de trandafiri. În ceea ce priveşte regimul alimentar şi obiceiurile alimentare ale marilor boieri, avem de-a face cu câteva consemnări relevante ale unor medici ai vremii, preocupaţi de probleme legate de sănătatea publică şi, în mod particular, de aspecte legate de alimentaţie. Spre exemplu, cunoscutul medic Constantin Caracas, care a ocupat funcţii de vârf în organizarea vieţii medicale şi a protecţiei sănătăţii publice la începutul secolului al XIX-lea în Ţara Românească, a scris un adevarat tratat despre condiţiile stării de sănătate a societăţii din vremea sa. Printre altele, referindu-se la regimul alimentar, descrie astfel un prânz obişnuit întro casă boierească. Constatăm următoarele particularităţi: se începea cu conserve de peşte de mare ca; sardelele, lacherda, licurini, caracatiţa, sărat sau afumat şi bine condimentat, sau icre, măsline, salam de Italia sau franţuzesc, brânzeturi (locale sau de import). Urma supa de carne de pasare sau de vită, cu muştar, hrean sau alte „sosuri”, aluaturi sau plăcinte, după care renumitul pilaf turcesc, cu iaurt, ori smântână sau năut. Ca desert se serveau dulceţuri şi, după masă, fructe de sezon. Prânzul se încheia cu rachiu sau cafea. În timpul mesei, se bea şi puţin vin uşor sau la începutul mesei, vin pelin. Cam la fel se mânca şi la cina, o oră înainte de miezul nopţii. În timpul mesei, dar mai ales după masă, se bea vin, ajungându-se rareori la beţie. Exista însă concepţia conform căreia, mai ales în mediile boiereşti, o astfel de masă trebuia udată, conform obiceiului cu băuturi vechi aduse din adâncul răcoros al pivniţelor.

O altă problemă deosebită, care particularizează alimentaţia boierilor este cea a influenţei turceşti şi greceşti în sfera reţetarelor utilizate în bucătăriile marilor familii boieresti. Aşadar, ca termeni turceţti întâlnim, de pildă, bamie, baclava, caşcaval, carmaz, cheftea (la care se dă sinonimul de perişoare), fistic, haţmaţuchi, iahnie, papară, năut. Tot turceşti sunt termenii tingire şi tipsie, iar ca măsuri de lichide, filigeanul (mai ales pentru cafea ). Grija pentru hrana zilnică reprezenta o preocupare pentru elita Principatelor. În prima jumătate a sec. XIX mesele erau întotdeauna îmbelşugate şi variate imitând opulenţa şi stilul voluptuos al vieţii orientale. În marile familii boiereşti se constată existenţa a trei mese principale: masa de dimineaţă, care era un fel de mic dejun european, masa de prânz care se servea pe la orele 2-3 după-amiază şi cina, nu mai puţin copioasă decât prânzul şi care se servea pe la orele 10-11 seara. Spre deosebire de a doua jumătate a sec. XIX, când la nivelul elitelor tiparele mesei erau influenţate de activităţile cotidiene, în prima jumătate a aceluiaşi secol mesele elitelor se desfăşurau după un adevărat ritual; ,,invitaţii se întreţineau mai întâi cu gazda, într-o odaie separată, unde se servea vodcă şi se aducea apă pentru spălatul mâinilor. Fiecare se aşeza apoi după rang şi după ce preotul moaie o bucată de pâine în mâncarea adusă, ceilalţi îşi fac cruce si, închinându-se uşor spre gazdă începe masa. Prin referire la arta culinară se poate constata că bucatele, foarte picante dealtfel, erau pregătite în cea mai mare parte, după reţetele orientale. Gătirea acestora îmbrăca forme variate: cu ierburi, rădăcini, legume şi diverse sosuri, toate gătite cu multă grăsime de carne sau undelemn. La o masă obişnuită se serveau de obicei între 10 şi 15 feluri de mâncare. O caracteristică a dejunului elitelor din Principate era aceea că el începea şi se

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

Lista alimentelor obişnuite şi modul lor de preparare se reflectă uneori şi în starea de sănătate. Se consuma în primul rând carnea de oaie, sub influenţa orientală, aproape deloc miel. Carnea de capră era pentru uzul „poporului de jos”. Carnea de porc se mânca mult în lunile de iarnă, vara aproape deloc, iar cea de vită era mai putin apreciată, fiind mai aspră. Gama varietăţilor de carne era intregită cu cea de vânat. Cum mai mult de 2/3 din teritoriu era împădurit, fondul cinegetic era deosebit de bogat. Pieţele oraşelor în timp de iarnă gemeau de caprioare sălbatice, care ocupau primul loc în preferinţele gastronomice boiereşti, apoi ciute, cerbi, mistreţi, dar cei mai numeroşi erau iepurii, care se exportau cu sutele de mii în Transilvania. Morunul şi nisetrul, pescuiţi în Dunăre toamna, iarna şi o parte din primavară, erau destinaţi, în primul rând, meselor celor avuţi, dar fiind graşi, medicul nu-i recomanda să fie consumaţi prea des. Icrele lor, mult căutate, erau accesibile chiar şi păturilor mijlocii orăşeneşti, iar cererea era mare în zilele de post mai ales, încat se importau cantităţi apreciabile din Rusia. Batogul şi „nervii” de sturion se exportau cu deosebire în Transilvania. La desert, îşi fac tot mai simţită prezenţa prăjiturile şi îngheţata, cu deosebire la mesele festive şi la bufetul balurilor. Reţetele apusene sunt aduse de bucătarii şi cofetarii străini angajaţi la casele mari boiereşti, dar care ulterior capătă licenţe pentru a-şi deschide localuri publice (cafenele, cluburi, restaurante). Sunt cunoscute „prăjiturelele cu miroase” regăsite şi-n cafenelele bucurestene. Moda turcească introdusese, cu încă aproape un secol înainte, în obiceiurile înaltei societăţi, băutul cafelei, modă extinsă ulterior şi-n casele oraşeneşti. Se bea şi de mai multe ori pe zi, probabil şi datorita vizitelor foarte numeroase, care, după regula vremii, se făceau sau se primeau, în timpul cărora conversaţia, de obicei sărăcăcioasă, era suplinita de tratarea

Aceleaşi consemnări de natură medicală punctează şi aspecte legate de igiena servitului meselor, la categoria boierilor. Aruncând o privire în bucătăria caselor boiereşti, medicul este scandalizat de lipsa de igienă în care se păstrau şi găteau alimentele: din neglijenţa slugilor nesupravegheate, alimentele erau „necurate”, lăsate să se altereze, neacoperite, la discreţia roiurilor de muşte nestingherite, pregătite în vase de aramă nu bine spoite. „Numai la negustori şi la alţi câţiva, bucătăriile se păzesc mai curate, fiindcă priveghează însuşi femeile lor”, nedispunând de atâtea slugi ca familiile boiereşti. La fel de şocaţi erau şi călătorii străini de modul grotesc în care se mânca la masă, precum şi de precaritatea meselor. Marele negustor vienez, Jenne Lebprecht venit să prospecteze piaţa ţărilor române, descrie în termeni duri o masă boierească: „Boierimea de ospeţe cu multe castroane cu feluri de mâncare gătite fără gust, cu unt rânced, pe o faţă de masă neagră ca pământul, acoperită cu muşte şi cu o singură lingură de lemn, precum şi cu un singur pahar de vin ce trece din mână-n mână; vezi cum doamnele si domnii-şi bagă cu lăcomie mâinile în castroane [...]. Contactul unora cu societatea braşoveană, îi învaţă cu obiceiuri noi, nemţesti: pun faţă de masă curată, cel putin oaspeţilor străini le oferă cuţite şi furculiţe şi stau pe scaune în jurul mesei.” Şi totuşi, de-a lungul secolului al XIX-lea, modelul european de a servi la masă tacâmuri şi de a sta pe scaune în jurul unei mese, pătrunde din ce în ce mai mult în casele boiereşti. Odată cu creşterea gustului pentru lux şi fast, în secolul al XIX-lea, vesela din marile case boiereşti începe să fie din porţelanul cel mai fin de import, mai ales serviciile de cafea cele mai scumpe. Foile de zestre, dieţile, ca şi inventarele bunurilor mănăstireşti, aduc şi ele mărturii despre existenţa furculiţelor, cuţitelor, lingurilor de metal, a farfuriilor şi castroanelor de marmură, a platourilor de argint.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

aspectul şi regulile ei, de masa micilor saloane europene. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, o masă unde se serveau doar trei feluri de mâncare şi numai trei pahare de vin, era socotită „de calitate foarte slabă, oferind subiect de ironii din partea altor persoane invitate. Opulenţa meselor era înca menită să întreţina imaginea de fast şi bunăstare a curţilor boiereşti, în dispreţul tuturor normelor de cumpătare. Acest aspect se modifică esenţial în cea de-a doua jumătate a secolului, atât la nivelul elitelor transilvănene cât şi a celor din Principate, datorită influenţelor ştiinţifice şi medicale, care accentuează importanţa respectării unor rigori alimentare prin care să se întreţina sănătatea şi estetica organismului. Noile opţiuni alimentare ţintesc întocmai înspre polul opus al tiparelor alimentaţiei, discursul medical, mai ales, propunând, la nivelul elitelor, o alimentaţie frugală şi axată mai mult pe vegetale. Tendinţele de occidentalizare a alimentaţiei elitelor sunt reflectate şi de reţetarele care apar în această perioadă, atât în Transilvania, cât şi în Principate. Aşadar, în lucrarea lui Kogălniceanu şi Negruzzi, 200 de retete cercate de bucate, prăjituri şi alte trebi gospodăresti, se remarcă întocmai această ezitare între naţional şi apusean, burghez si popular, modern şi tradiţional. Reţetele exprimă această diversitate şi imixtiune de tipare ale gustului: de la „Găluscele de posmag cu migdale”, „Blamanje”-un sirop gelatinos de migdale şi diverse umpluturi pentru carne de pui, vită şi curcan, ceea ce denotă clar apropierea de gastronomia orientală, atât prin modalităţile de pregătire, dar şi prin faptul că apelul la carnea de porc este absent, conform practicilor religioase orientale, până la reţete occidentale precum „Milhbrod”- asemănator cozonacului, „prajituri de zahar”, „Mandel Cuhen”- un soi de copturi cu vin şi migdale, după o reţetă franţuzească, „Sufle de mere”

obligatorie cu cafea şi şerbet, un sirop din diverse esenţe. Deşi modelul alimentar oriental stăruie şi prevalează înca mult timp în Principatele Române, totuşi, începutul secolului al XIX-lea aduce o influenţa occidentală, un suflu nou, şi în ceea ce priveşte gastronomia. După 18101820, tot mai mulţi boieri şi negustori de fructe îşi înlocuiesc bucatatii autohtoni şi greci cu cei aduşi din oraşele transilvănene, care gătesc după moda „nemţeasca”. Spre exemplu, boierul Radu Golescu îl ruga, la 1810, pe Hagi Constantin Pop „să-i găsească o bucătăriţă foarte bună, care să stie să gătească bucate foarte bune, friptură bună şi diferite feluri de prăjituri.” Opţiunile pentru noii bucătari şi noile reţete apusene, dovedeşte şi tendinţa de renunţare treptată a boierilor români la bucatele şi mâncărurile tradiţionale, orientalizate, şi preferinţa acestora pentru cele mult occidentalizate. Evoluţia spre modernizare a bucătăriei româneşti tradiţionale este dovedită, pe lângă produsele alimentare şi băuturile procurate din Occident sau preparate după reţete apusene, şi de vasele de aramă, cositor sau smălţuite în care se gătea, de serviciile de porţelan, de argint sau cositor cu care era servită masa, de tacâmurile individualizate cu care se mănânca, de paharele de cristal şi sticlă cu care se bea. Moda noilor tacâmuri spre exemplu, se răspândeste într-atât, încât devin nelipsite din foile de zestre ale fiicelor de boieri şi negustori. Printre noile elemente care au „revitalizat” bucătăria românească de la începutul secolului, se număra şi noile etichete de servire şi prezentare a bucatelor şi băuturilor, feţele de masă cu serveţele, aduse tot din străinatate, sau folosirea individualizată a tacâmurilor. Prin toate aceste înnoiri, masa elitei din Principate începea să se apropie, prin

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

musaca de varză; cat despre cărnuri şi preparatele din carne, reţetele sunt diverse şi în ceea ce priveşte acest capitol: chifteluţe, mititei, tuslama romaneasca, guljas, chiftele marinate, biftec cu cartofi sufle. Deserturile sunt şi mai relevante sub aspectul diversităţii şi „geografiei alimentare”: macaroane genoveze, sufle a la Milano, pandispan, linzer, cataif-tort de taieţei cu migdale şi sirop, savarină. Cât de puternice au fost aceste împrumuturi se poate observă tocmai din perenitatea lor în tiparele gastronomice şi în cărţile de bucate, notabil fiind consumul lor în durată lungă, vreme de mai bine de un secol în urmă şi până în prezent. Cele mai multe astfel de reţete au obţinut „votul de încredere” al bucătăriei româneşti care le-a perpetuat specificitatea dea lungul unor lungi perioade de timp. Felul în care acestea au fost percepute în mentalitatea colectivă a comportat anumite schimbări de-a lungul vremii, în sensul că, dacă în momentul apariţiei lor şi a importului acestora în spaţiul românesc, ele erau doar apanajul înaltei societăţi, în prezent se constată extinderea acestei diversităţi alimentare şi la nivelul categoriilor de mijloc şi chiar joase ale societăţii. Nobilimea maghiară, comparativ cu elita românească din Transilvania şi Banat, avea opţiuni gastronomice foarte bine definite, o adevarată „cultură alimentară”, care impresionează prin rigoarea obiceiurilor legate de alimentaţie, dar şi prin conservarea tiparelor gustului. Dacă în Principate întîlnim o boierime „orientalizată”, care îşi înnoieşte discursul gastronomic şi rafinamentele gustului destul de greu, influenţa turcească fiind greu de învins în lupta cu valorile gastronomiei apusene, în Transilvania, nobilimea maghiară, cei mai înstăriţi, respectau aproape ritualurile de la curţile imperiale. Modelele şi comportamentele în ceea ce priveşte mesele din familiile nobiliare, copiază bunul gust, fastul şi rafinamentul, specifice Vienei şi Budapestei. În

sau „Lapte zburat”- aşa-numitul, în actualitate, „Lapte de pasăre”. În Transilvania aceleaşi vremi, aspectele legate de gastronomie şi artă culinară la nivelul elitelor stau oarecum sub semnul altor sincretisme alimentare, mai exact, la nivelul elitelor, avem de-a face cu doua paliere gastronomice, cel al intelectualitaţii şi altor reprezentanţi ai înaltei societaţi româneşti, şi cel al nobilimii şi înaltei societaţi maghiare. Din aceasta perspectivă, sincretismele gastronomice abundă şi sunt generate atât din interior, prin împrumuturile mai ales ale bucătăriei romaneşti din cea maghiară, dar şi din exterior, prin influenţele venite din capitalele imperiului, Budapesta şi Viena. De la Viena vin în Transilvania numeroase reţete, mai ales de deserturi, care ulterior vor fi la mare căutare şi în Principate. Cofetarii vienezi, prin reţetele lor, inovează arta culinară în materie de deserturi în întreg spaţiul românesc, mai ales în Transilvania şi Banat. Alimentaţia elitei maghiare diferă într-o oarecare masură de cea a elitei româneşti, conform opţiunilor alimentare exprimate în calendarele alimentare şi în cărţile de bucate. Elita românească era o mare consumatoare atât de preparate după model maghiar şi austriac, cât şi după cel rusesc şi franţuzesc regăsit în reţetele din Principate. În consecinţa, ca o portretizare gastronomică specifică elitei româneşti din Transilvania, se pot constata aceste combinaţii de „gusturi” şi opţiuni alimentare: în materie de supe- supa de roşii, cu un larg consum în rândul elitei maghiare, la fel ca şi supa de guljas, ciorbele de varza cu smântână; salată boeuf, cartofi franţuzesti, sote de legume, în materie de sosuri: sos englez, sos spaniol, sos austriac, sos regal; în ceea ce priveste praparatele pe bază de legume, se constată aceeaşi combinaţie de multiple influenţe la nivelul reţetarelor: conopida a la polonaise, ghiveci sârbesc, vinete a la parizien, varza „neţteasca” pane, sparanghel regal,

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

deserturi aveau în compoziţie ciocolată. Consumul mare de ciocolată se constată, de altfel, şi în Principate. Pe model vienez, se consuma pe scară largă budinca, combinată cu diverse spume (de vin, de portocale), dar şi produsele de patiserie (foietaşurile cu brânză dulce şi fructe), iar din bucataria franceză se împrumută, cu precadere, reţetele de prăjituri şi cele care fac referiri la prepararea verzei (varză călita, varză franţuzească ). Bucatăria nobililor maghiari nu pare deloc a fi conservatoare în ceea ce priveşte combinaţiile şi amestecurile de tot soiul, între dulce-sărat-acru, evidente fiind reţetele care cuprind astfel de imixtiuni ale gustului: carne cu sos de migdale şi ouă, cartofi cu carne şi sos de vişine. Ceea ce diferenţiază în mod evident gastronomia din spaţiul transilvănean de cea din Principate este tocmai această mare diversitate a preparatelor, dar şi modalităţile de preparare, care dau şi ele nota specificului unei bucătării în comparaţie cu alta: spre exemplu, supele în Principate erau subţiri, şi nu foarte consistente în ingrediente, în timp ce în Transilvania, mai ales în bucătăria maghiară, se gătea foarte condimentat şi cu tot feluri de „dresuri”, precum rântaşurile, folosite în prepararea ciorbelor, şi care dădeau consistenţă acestora. Prin urmare, diferenţele dintre bucătăriile maghiară şi cea românească din Transilvania, precum şi cele dintre acestea două şi bucătăria specifică din Principate, dincolo de specificităţile care definesc „culturile alimentare” ale înaltei societăţi, şi care sunt determinate de multiple influenţe ale unei „geografii alimentare”, sunt puse sub semnul unui sincretism gastronomic, marcat de multiple împrumuturi dintr-o bucătarie înspre alta. Elita transilvăneană a reprezentat pentru cea din Principate un model de artă culinară, existând la începutul secolului XIX, un constant

privinţa mobilierului, poziţiei la masă, a uzului de tacâmuri şi chiar a salubrităţii meselor, în această comparaţie se oglindeşte în mod vizibil dihotomia între Balcani şi occidentul european. În Principate, boierii îşi întorc privirea spre valorile occidentale cu mare dificultate, atât la nivelul veşmintelor, cât şi al structurilor alimentare, în comparaţie cu nobilimea transilvăneană care era o exponentă a acestora. În ceea ce priveste nobilimea maghiară, opţiunile alimentare sunt mult mai bine definite decât în cazul elitei româneşti, chestiuni reflectate de calendarele alimentare. Cele mai apreciate mâncăruri erau supele de roşii şi cele de pui, şi cele care conţineau carne, în general, apoi, ca şi fel secund la masa nobilului, un loc aparte îl ocupa paprikasul de pui sau vită cu smântâna, care era de asemenea consumat frecvent. De o atenţie deosebită se bucurau sosurile, care însoţesc mai toate delicatesele pe bază de carne, dar şi salatele de legume. Nu trebuie omis tocmai acest aspect al consumului de legume, care în Transilvania este remarcabil (spre exemplu, diversitatea de culturi de legume din faimoasele grădini ale baronului Samuel Brukenthal), boierii din Ţările Române cerând legumicultorilor din Transilvania să le trimită diverse seminţe de legume care să îmbogăţească spectrul gastronomic al salatelor. Diversitatea gastronomică a nobilimii maghiare este redată şi de faptul că nu se consuma un anumit fel de mâncare două zile consecutiv, ci meniul fiecărei zile era diferit. Repetarea unor mâncăruri se practica, în funcţie de gradul lor de cerere (cum se întamplă cu gulyasul şi paprikasul), dar la intervale de câteva zile sau chiar săptămâni. Un loc aparte în bucătăria maghiară îl ocupa şi deserturile, majoritatea fiind bazate pe aluaturi (cozonaci, plăcinte cu mere, gogoşi), putându-se constata din studiul unor astfel de calendare alimentare, că cele mai multe

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

jos, către Transilvania, şi cam peste o oră sosirăm în satul cel dintâi, la Ciucea, şi tot călătorind, înca înainte de miazazi, ne oprirăm la ospătăria din Hodin [...] Întorcându-mă de cealaltă lature a edificiului, mă oprii înaintea crâşmei, care era plină de fete tinere care goleau la paharale de vinars.” Aceste sesizări vin să întărească constatările făcute şi în alte discursuri, precum şi cel medical, cu privire la consumul foarte ridicat de alcool în mediul rural şi care-şi pun în mod negativ amprenta asupra tabloului lumii rurale. Servirea de la mănăstire pune în lumină un aspect interesant relaţionat sincretismului gastronomic şi anume, obiceiul servitului cafelei cu dulceaţă, după model oriental, şi în Transilvania: „Dimineata făcurăm vizită la maica starită şi cu învoirea dansei şi la alte maice. Toate ne primiră cu bucurie, iară stariţa ne îmbie cu dulceaţa şi cu cafea turcească.” În ceea ce priveşte una din cele mai pitoreşti locaţii din lumea satului, cârciuma, Vulcan explica anumite simboluri care însotesc consumul de alcool în mediul rural: „Si câte crâşme sunt, în toate trebuie să fie şi muzică, deoarece românul nu-şi poate petrece fără muzică. Din când în când, muzica înceată, atunce sau se zice vreun toast, adică se închină, căci fară a închina, romanul nu bea, sau se aude comanda: - Adu-mi o pareche!- Stiţi ce e parechea? O cupă de vin si o cupa de apa acra. Măsura mai mică nu se cunoaşte la Abrud [...] Rachiul nu se bea aşa de mult ca în alte părţi, iar, curios, în tot Abrudul nu e un crâşmar jadov. Cauza este a se căuta în opreala legilor din trecut, care nu iertau pe jidovi a se aşeza prin oraşele cu bai de aur.” Schimbarea gusturilor e cel mai evident exprimată în cadrul unei mese care era alcatuită din preparate mai degrabă ca şi cele specifice alimentaţiei pastorale şi care sunt oferite vizitatorilor locului: „Când ne scoborârăm, cam pe la sapte seara, ospitalele doamne din Abrud ne invitara la masa din cort,

interes al boierimii pentru reţetele şi diversitatea gastronomică din spaţiul transilvănean. Din a doua jumătate a aceluiaşi secol, afinităţile gastronomice se uniformizează într-o oarecare măsură, datorită sedimentării influenţelor exterioare spaţiului românesc în alimentaţia elitelor. Se constată că atât elita din Transilvania, cât şi cea din Regat, împărtăşesc aproape aceleaşi opţiuni alimentare. În plus, se obişnuia în această perioadă ca familiile aristocrate să călătorească destul de des din Regat în Transilvania şi invers, ceea ce determină împrumuturi alimentare ce se încetăţenesc cu timpul dintr-un spaţiu în altul. Este ceea ce putem numi modificarea geografiei alimentare ca o consecinţă a „mutaţiilor gustului” caracteristice acestei perioade. Obiceiuri alimentare în călătorii si vacanţe. În alimentaţia cotidiană a elitei se regăsesc obiceiuri alimentare bine definite şi care sunt adesea respectate în mod riguros. Însă această elită beneficia şi de vacanţe, concedii, şi, în general, de diverse călătorii, ocazie cu care obiceiurile alimentare atât de bine înrădăcinate sunt estompate de inovaţia gastronomică şi de mirajul diversitaţii alimentare întâlnit în alte medii sociale, decât cel obişnuit pentru astfel de familii. Cu toate că tiparele gustului în înalta societate sunt destul de rigide, iar alegerea preparatelor se face cu o deosebită atenţie, acest aspect nu exclude faptul că elita se raliază unor preparate mai puţin „fine”, ceea ce denotă că opţiunile pentru bunăstare şi abundenţă, precum şi optica despre fast, pot fi uneori puse deoparte în favoarea unor opţiuni alimentare ceva mai comune, obişnuite. Iată un astfel de exemplu, pentru sfârşitul de secol XIX, în persoana lui Iosif Vulcan, redactorul revistei „Familia”, care, în însemnarile sale de călătorie nota câteva aspecte destul de interesante cu privire la meniul care i s-a pregătit cu diverse ocazii: „Pauzând un patrariu de oră, plecarăm în

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

unde, „În colţuri erau aranjate bufeturi, unde se serveau sandvichuri, prăjituri, bomboane, vinuri, şampanie, licoruri.” Şi elita se confrunta cu boli ale aparatului digestiv. Una din cele care se confrunta cu astfel de probleme era fata familiei Raţiu, care, având dureri de stomac, primea urmatoarele recomandari de la tatăl ei: „Boala de stomac se poate cura însa trăind cu alimentari usoare, prajituri sa nu mananci deloc, nici alte aluate, si paine putina, dar de secara si partea stomacului sa fie intotdeauna asa de îngijită, încat să-i fie tot timpul cald stomacului; apa în toată dimineaţa pe nemâncate şi mâncări care să nu agite stomacul, adică-nu piperiu, prea acre ori prea sărate mâncări.” În concluzie, se poate observa că elita, în ciuda unor afinităţi ale gustului care o individualizează de marea masă a consumatorilor de alimente şi care nu au opţiuni alimentare bine definite, precum ţăranii, nu este tributară unor consumuri standard, ci, dimpotrivă, reacţionează, de obicei pozitiv, la modificările tiparelor gastronomice, chiar dacă aceste situaţii comportă un caracter ocazional. Acest lucru demonstrează că elita poate renunţa la opulenţă şi bunastare, uneori, pentru a se bucura de experimente culinare venite din alte medii gastronomice. Există şi situaţii în care nevoia de opulenţă e constantă, când bunăstarea e o condiţie sine-qua-non în tiparele unei alimentaţii care se vrea a fi şi îndestulătoare şi sănătoasă, concepţie care tronează în mentalul colectiv al elitei, mai ales în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

încarcată cu tot felul de mâncări şi băuturi [...] După un scurt moment de veselie, ni se puse pe masă un blid cu balmoş. Ce surprindere placută, mai ales pentru noi cei care până atunce nici nu văzuseram balmoş! Fireşte că nu refuzarăm bucata oferită. Escelentă mâncare! Primul toast ce urma fu închinat întru sănătatea lui badea Macavei. Soţia dânsului ne facu balmoşul, iar mama lui îi facuse împăratului când acesta trecuse pe acolo. Căci la Detunata a nu mânca balmoş e ca şi când ai merge la Roma şi nu l-ai vedea pe Papa.” Aşadar, din perspectiva unei geografii alimentare, există locuri unde tiparele alimentaţiei sunt atât de adânc înrădăcinate încât anumite preparate devin „delicatesele zonei”, fără de care a vizita locurile şi a nu le încerca, nu ar avea farmec. Şi corespondenţele vremii ilustrează aspecte legate de alimentaţia elitei în timpul concediilor. Dacă în paragrafele anterioare am analizat modificările optiunilor gastronomice în călatorii făcute mai ales în mediul rural, o imagine de la polul opus, adică din călatorii făcute în orasele Europei occidentale, releva alte aspecte referitoare la gastronomia şi opţiunile alimentare ale elitei. Astfel de corespondenţe au fost şi cele ale familiei dr. Raţiu: „ Iar trec la traiul nostru ce vreau sa vi-l spun, nu e foamete ca la Reichenhall, ci avem in abundenţă de toate. Comparând cu ce am cheltuit acolo, iesim aici cu mai putin; pensionul de zi la o persoana e de 10 lire, în care se numara: odaia, dejun-cafea, unt, două ouă pentru Bubi; prânzul- şase feluri-ojană, cafea cu spumă; seara, cina - patru feluri, mâncari alese şi foarte bune. Meniul de astăzi: supa bunisoara, peste cu sos, pui cu ciuperci, carfiol, friptură de miel cu salată, pudding şi fructe...” Relativ la mesele aristocratice, la fastul care însoţeşte astfel de ocazii, tot din corespondenţa familiei Raţiu, aflăm lucruri interesante despre seratele de la Palatul Regal

Boia, Lucian, Mitul longevității, Ed. Humanitas, Cluj-Napoca, 2004 Djuvara, Neagu, Intre Orient si Occident. Tările române la începutul epocii moderne, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2002

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

Montanari, Massimo, Foamea şi abundența. O istorie a alimentației în Europa, Ed. Polirom, Iași- 2003 Nicoară, Toader , Sentimentul de insecuritate în societatea românească la inceputurile timpurilor moderne (1600-1830),

vol. I, Ed. Accent & Presa Universitară Clujeană, Cluj- Napoca, 2002 Nicoară, Toader, Transilvania la inceputul timpurilor moderne (1680-1800 ), Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2001

Aspecte privind predarea şi rolul istoriei în învăţământul românesc de azi prof. Mirela Grădină în mod riguros din exterior. Un studiu de diagnoză realizat nu cu mult timp în urmă, releva faptul ca filosofia învăţământului românesc din ultimele decenii s-ar caracteriza îndeosebi prin: autocentrare şi autosuficienţă, elitism, excepţionalism şi intelectualism, segregare şi sociabilitate, autoritarism, hiperierarhizare şi hipercentralizare, depersonalizare, conservatorism şi inegalitate de şanse. Rezultatele studiului vin să întărească convingerea în necesitatea schimbării, care să conducă la alinierea învăţământului din ţara noastră la standardele educaţiei moderne. Eforturile de adaptare la noile situaţii, datorate schimbării mediului social, au condus la mutaţii profunde în domeniul învăţământului, fapt reflectat şi în strategiile Ministerului Educaţiei, corelate cu cerinţele Uniunii Europene pentru o societate democratică. Astfel, Strategia MECI Postaderare 2007-2013, afirmă că în societatea românească există o largă recunoaştere a faptului că educaţia reprezintă factorul strategic al dezvoltării viitoare a ţării prin contribuţia sa esenţială la modelarea multidimensională şi anticipativă a capitalului uman. Educaţia este percepută ca o cale spre dezvoltarea durabilă care, în fapt, este un proces de învăţare socială în căutare de soluţii inovative. Baza acestui proces o reprezintă legislaţia europeană, precum şi diverse documente care sugerează unele direcţii ale schimbării în învăţământ. De remarcat aici sunt: programul de lucru “Educaţia şi formarea

Noile exigenţe de pregătire a tinerilor sunt determinate de transformările profunde ce se petrec în societatea contemporană. Asumânduşi responsabilităţile de formare a cetăţenilor, şcoala se vede nevoită să se adapteze mereu, prin proiecte curriculare novatoare, rapidelor schimbări economice şi sociale, care influenţează hotărâtor concepţia privind rolul sistemului de învăţământ. Obiectivele sale majore sunt determinate de necesitatea dezvoltării resurselor pe măsura complexităţii crescânde a condiţiilor de viaţă şi aspiraţiilor. Ideea pregătirii indivizilor în concordanţă cu cerinţele societăţii în care trăiesc, deosebit de importantă în pedagogia modernă, conduce la iniţierea unor demersuri instructiv-educative apte să răspundă exigenţelor formative de moment, dar şi de perspectivă. Transformările şcolii româneşti trebuie realizate la toate nivelurile şi pe toate planurile, reorientarea sistemului fiind menită să corijeze neajunsurile învăţământului tradiţional. Multă vreme şcoala s-a ocupat mai mult de transmiterea cunoştinţelor într-o formă elaborată, şi mai puţin de formarea competenţelor şi atitudinilor solicitate de o lume în schimbare. Până nu demult se aprecia că obiectivul prioritar al învăţământului este instruirea sau transmiterea cunoştinţelor de la profesor spre elevi. Într-o asemenea optică, învăţarea se rezumă la înregistrarea, păstrarea şi reproducerea unor conţinuturi, pe care profesorul le consideră necesare pentru cultura lor generală. Gândirea şi acţiunea elevilor erau direcţionate şi dirijate

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

profesională, Orizont 2010” şi Programul de acţiune integrat în domeniul învăţării pe tot parcursul vieţii, 2007 – 2013, precum şi prevederile Declaraţiei de la Bologna (1999), Obiectivele Mileniului stabilite în anul 2000, ale Comisiei ONU pentru Educaţie şi Dezvoltare Durabilă 2005-2014 şi ale Strategiei pe această temă convenite în 2005, la Vilnius, sub egida Comisiei Economice ONU pentru Europa. Este încă în curs de elaborare o viziune de ansamblu asupra pachetului de măsuri legislative, instituţionale şi de orientare generală. Baza acestui proces complex o reprezintă Strategia de la Lisabona, Orientările Strategice Comunitare privind Coeziunea, Comunicarea Comisiei Europene privind societatea 1 informaţională. Întregul complex legislativ are în vedere educaţia şi formarea profesională, care pornesc din şcoală, urmărindu-se printr-o serie de măsuri de scurtă sau de lungă durată, îmbunătăţirea calităţii actului educaţional. Astfel, ameliorarea ofertei educaţionale va include actualizarea curriculumului, introducerea noilor tehnici de predare centrate pe cerinţele şi stilurile individuale de învăţare ale elevului, promovarea inovaţiei în predare şi învăţare, furnizarea competenţelor şi abilităţilor necesare pentru ocupaţiile noi. Prin măsurile preconizate, sistemul educaţional din România reconectează tradiţia şcolii româneşti la educaţia pentru dezvoltare durabilă ale cărei conţinuturi tematice sunt transversal integrate în sisteme educaţionale formale, non-formale şi informale pe trei dimensiuni: socio-culturală, ambientală şi economic, prin: conţinuturi de educaţie socio-culturală pe teme locale şi universale ca: drepturile omului, pacea şi securitatea oamenilor, egalitatea între sexe,

diversitatea culturală, educaţia interculturală etc. 2 Principalul mecanism prin care se realizează educaţia este procesul de învăţământ. Analizat ca un proces/sistem unitar, acesta presupune, pe lângă dobândirea de informaţii şi formarea intelectuală, modelarea caracterului, a atitudinilor şi a comportamentelor (educaţie şi formare). Altfel spus, raţiunea organizării procesului de învăţământ, valoarea şi eficienţa sa, se leagă de măsura în care el vizează şi asigură dezvoltarea concomitentă, echilibrată şi armonioasă a tuturor laturilor şi dimensiunilor personalităţii, în conformitate cu idealul educaţional şi cu finalităţile educaţionale cu grad de generalitate inferior acestuia.3 Exigenţele actuale şi de perspectivă ale societăţii, se urmăresc a fi satisfăcute datorită reformei sistemului de învăţământ. Acesta reprezintă acel element de inovaţie care afectează funcţionarea de ansamblu şi raporturile structural stabilite în întregul sistem de învăţământ. Orientările şi tendinţele puse în evidenţă de analiza reformelor de învăţământ contemporane sunt diverse, fapt explicabil având în vedere concluziile studiilor comparate şi de prospectivă educaţională: sistemele de învăţământ din alte state, societăţile care au viziuni diferite asupra instituţiei şcolare. Societăţile formulează exigenţe diferite pentru învăţământ, considerând că în secolul XXI, în lume, se vor înregistra mutaţii substanţiale, iar învăţământul modern trebuie să se adapteze la acestea. 4

Ibidem, pg. 74 Ionescu, M., Instrucţie şi educaţie, ediţia a II-a revăzută, Editura „V. Goldiş” University Press, Arad, 2005., pg. 353 4 Idem., Demersuri creative în predare şi învăţare, 3

pg. 62. 1

MECI, Strategia Postaderare 2007-2013, pg. 69

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

intelectual, moral, profesional, estetic, fizic. Teoria curriculumului oferă o nouă perspectivă de definire a conceptului de curriculum, proprie didacticii moderne, care are în vedere reconsiderarea raporturilor dintre “subiect” şi “obiect”, dintre materia de studiu şi influenţele sale formative pe perioadă scurtă, medie şi lungă, precum şi centrarea instruirii pe obiectivele operaţionale, în aşa fel încât să se asigure articularea permanent a secvenţelor de predare, învăţare şi evaluare, respectiv a următoarelor componente ale procesului didactic: obiective, conţinuturi, metode, evaluare. De asemenea, teoria curriculumului conturează o nouă metodologie de selecţionare, proiectare şi realizare a conţinutului învăţământului, prin valorificarea tuturor elementelor cunoaşterii umane. În prezent, există însă şi o serie de note comune ale reformelor învăţământului, dintre care pot fi amintite:  Stimularea iniţiativei şi participării elevilor la activităţile didactice, pentru a le dezvolta competenţele şi abilităţile intelectuale şi practice, imaginaţia şi creativitatea ;  Transformarea noilor tehnologii de informare şi comunicare în instrumente pedagogice ;  Pregătirea noilor cetăţeni pentru viaţa într-o societate în care coexistă multiple sisteme de valori ;  Respectarea principiului educaţiei permanente şi considerarea pregătirii individului pentru educaţie permanentă ca obiectiv general de cea mai mare importanţă ;  Punerea accentului pe reforma curriculumului, respectiv a conţinutului învăţământului. Întrucât relevanţa curriculumului este legată în mod direct de pregătirea individului pentru autoinstruire şi autoformare continuă, nu este lipsită de interes o coroborare a

Cerinţele fundamentale ale societăţii faţă de acţiunea educativă se reflectă, în mod abstract, la nivelul conţinutului idealului educaţional. Din formularea idealului educaţional trebuie să se desprindă caracteristicile esenţiale ale tipului de personalitate, pe care şcoala este chemată să o formeze. Potrivit Legii învăţământului şi noului Curriculum şcolar naţional, idealul educaţional al şcolii româneşti azi constă în dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a unei personalităţi autonome, dinamice şi creative, adaptată la realităţile sociale. Prin intermediul său se specifică, de fapt, rolul cu care şcoala este investită de către societate. Pentru dezvoltarea tipului de personalitate dezirabil, şcoala trebuie să-şi asume obiective formative prin urmărirea cărora elevul este condus spre o integrare rapidă şi eficienţa în câmpul social. În funcţie de calitatea acestei integrări vom putea aprecia relevanţa şi calitatea procesului educaţional. Punerea educaţiei în acord cu noile cerinţe şi, pe de altă parte, cu datele oferite de noile cercetări întreprinse în psihologie şi ştiinţele educaţiei, comportă sarcini mult mai pretenţioase decât cele din trecut. Tendinţele şi direcţiile stabilite prin reforma curriculară la care a fost supus învăţământul din ţara noastră ilustrează eforturile de reînnoire, menite să asigure o calitate superioară în pregătirea elevilor. Prin noul profil de formare se acordă un rol deosebit dezvoltării competenţelor şi atitudinilor. Educaţia devine, în acest fel, un proces autentic formativ, al cărui impact modelator se apreciază prin priceperi şi deprinderi formate şi dezvoltate. În didactica modernă, spre deosebire de cea tradiţională, conţinutul învăţământului se referă la ansamblul cunoştinţelor, abilităţilor, strategiilor, atitudinilor cognitive, comportamentelor, proiectate în documente şcolare oficiale care vizează stimularea dezvoltării personalităţii celor care se instruiesc în plan

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

principiului educaţiei permanente cu problematica curriculumului.5 Reforma curriculumului din perspectiva educaţiei permanente îşi propune să realizeze idealul educaţional al şcolii româneşti, precizat în Legea învăţământului şi identificarea obiectivelor pe care politica educaţională le va contura, construirea unor conţinuturi flexibile, în concordanţă cu exigenţele societăţii actuale, cât şi cu interesele şi necesităţile individului, asigurarea operaţionalităţii şi funcţionalităţii cunoştinţelor şi abilităţilor, dezvoltarea gândirii divergente, critice şi creative, descongestionarea conţinutului informaţional prin transferarea unor segmente de conţinut înspre post şcolaritate descentralizarea curriculară, care presupune asigurarea echilibrului optim între segmentele obligatorii (curriculum nucleu) şi opţionale (curriculum la decizia şcolii) ale curriculumului, prin creşterea proporţiei celor opţionale o dată cu creşterea vârstei de şcolaritate. 6 Noul curriculum naţional are şapte dimensiuni ale noutăţii, care vor acţiona în interiorul sistemului educaţional românesc, în următoarele direcţii : 1. Situarea procesului de învăţare şi de formare a elevului în centrul preocupărilor şi demersurilor şcolii ; devine astfel important ceea ce elevul a învăţat, ceea ce el ştie şi ceea ce ştie să facă. 2. Concentrarea învăţării pe formarea de capacităţi, competenţe şi atitudini, prin implicarea efectivă, activă şi interactivă a elevilor. 3. Flexibilizarea ofertei educaţionale a şcolii, promovarea unui învăţământ personalizat pentru fiecare elev. 4. Oferirea unor parcursuri şcolare stimulative şi motivante pentru elevi.

5.Adaptarea conţinuturilor învăţării la realitatea cotidiană şi la preocupările elevilor. 6. Reconsiderarea modurilor de selectare şi structurare a conţinuturilor, precum şi a obiectivelor educaţionale. 7.Responsabilizarea tuturor agenţilor educaţionali în procesul de proiectare, monitorizare şi evaluare a curriculumului. 7 Astfel, putem concluziona că, potrivit Legii învăţământului nr. 84/ 1995, republicat, art. 3., punctul (2), idealul educaţional românesc al acestei perioade constă în dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane, în formarea personalităţii autonome şi creative. În acest nou context, istoria se dovedeşte a fi una din disciplinele care poate acoperi una din aceste dimensiuni. Ca disciplină şcolară, ea pune accent pe promovarea unor valori şi atitudini care se încadrează perfect în solicitările şi recomandările Uniunii Europene. Istoria constituie unul din mijloacele de reconstituire a trecutului şi de făurire a unei identităţi culturale. Ea reprezintă de asemenea, o cale de acces către experienţa şi bogăţia trecutului şi a altor culturi. Istoria este o disciplină interesată în dezvoltarea unei concepţii critice cu privire la informaţia şi imaginea controlată. Pentru cei mai mulţi dintre tineri cunoaşterea istoriei începe în şcoală. Aceasta nu trebuie să însemne simpla memorare a faptelor istorice, ea trebuie să fie o iniţiere în modul în care se poate ajunge la cunoaşterea acestor fapte, o modalitate de dezvoltare a gândirii critice şi a unei atitudini civice, democratice, tolerante şi responsabile. Prin natura sa, istoria trezeşte şi cultivă sentimente, creează acele stări raţionale şi afective de care are nevoie orice fiinţă umană pentru a trăi şi aşi valida capacităţile creatoare în conformitate cu cerinţele progresului şi cu interesele

Stanciu, M., Reforma conţinuturilor învăţământului. Cadru metodologic, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, pg. 65 6 Ionescu, M., op.cit, pg. 63. 5

Ionescu, M., op. cit, pg. 357-358

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

societăţii. De aceea, în ansamblul disciplinelor care contribuie la formarea personalităţii elevilor, istoriei îi revine un rol esenţial. Sarcina studierii ei constă în formarea capacităţii de interpretare, de înţelegere şi de acţiune. În corelaţie cu modelele unanim recunoscute, învăţarea istoriei nu este un joc gratuit al spiritului ori al satisfacerii curiozităţii personale, ci o preocupare majoră, cu valoare socială, menită să asigure fiecărui cetăţean premisele înţelegerii prezentului şi viitorului, locului şi rolului în societate. 8 Fără o viziune lucidă asupra prezentului care ne înconjoară nu se poate detecta calea spre transformarea condiţiilor existente în vederea asigurării unei ordini sociale mai demne, mai umane, în congruenţă cu tendinţa spre schimbare, care este o trăsătură caracteristică societăţii omeneşti. Din perspectiva acestor argumente, istoria trebuie să figureze în planurile de învăţământ ca o disciplină de bază. 9 În prezent, atitudinea faţă de istorie este una contradictorie: pe de o parte, e considerată un mijloc eficient de a forma atitudini, valori modelatoare ale caracterelor umane, şi pe de altă parte, e considerată manipulatoare, un instrument facil de folosire pentru atingerea intereselor politice. Este momentul să ne desprindem de acest „război”, pentru a încerca să redimensionăm înţelegerile acestei discipline, deoarece locul şi rolul ei în formarea individului nu sunt de neglijat. Dimpotrivă. Este un domeniu al cunoaşterii ce nu poate fi omis şi nici într-un caz exclus din educaţia şcolară. Moral, profesorul de istorie are obligaţia să refacă imaginea alterată a istoriei, să o detaşeze de prejudecăţile, stereotipurile şi clişeele formate în timp şi să o

scoată din marginalizarea în care se află în acest moment. 10

Predarea istoriei între vechi şi nou reprezintă astfel şi astăzi o problemă, deoarece se păstrează încă această diferenţă dată de refuzul unor cadre didactice de a accepta noul, de a-şi schimba mentalitatea şi modul de predare. Este o mare diferenţă între modelul tradiţional de predare – care nu trebuie eliminat complet - şi modelul modern, actual care nu este decât în favoarea elevului, şi, indirect, în favoarea profesorului. Între cele două metode sunt diferenţe mari, ilustrate şi de poziţia profesorului şi a elevului în cele două structuri. Modul tradiţional de a preda istoria nu mai este potrivit şcolii moderne în general; accentul pus pe număr mare de informaţii, date în special (care trebuie să o recunoaştem, au “speriat” întotdeauna elevul şi l-au îndepărtat de studiul istoriei), memorizarea, prezentarea unitară a evenimentelor etc., toate acesta nu sunt deloc în beneficiul istoriei ca şi disicplină de învăţământ. În noul cotext al societăţii moderne, informatizată, rapidă, într-o continuă schimbare, toate disciplinele şcolare, deci inclusiv istoria, trebuie să îşi “revizuiască felul 10

Bolovan, S., Didactica istoriei. Noi orizonturi în predarea, învăţarea şi evaluarea istoriei prin metode active, Ed. Presa Universitară Clujană, Cluj-Napoca, 2007, pg. 68

Felezeu. C, Metodica predării istoriei, Editura PUC, Cluj-Napoca, 1998, pg. 32. 9 Ibidem, pg. 40 8

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

de a fi”, în sensul în care neadaptarea la schimbare poate merge până la înlăturarea unei discipline din spectrul şcolar. Iar îndepărtarea istoriei (care şi aşa are de suferit prin reducerea ei la o oră pe săptămână la aproape toate clasele liceale), ar însemna o foarte mare pierdere pentru orice individ al societăţii actuale. Istoria ca disciplină şcolară trebuie predată în scopul cultivării valorilor civice cât şi pentru interesul său intrinsec şi valoarea sa ca metodă a cunoaşterii. În general, puţine curriculum-uri de istorie subliniază numai scopurile educaţionale ale istoriei. Predarea istoriei are ca obiective: Ï educarea unor cetăţeni responsabili şi implicaţi activ în viaţa politică şi în cultivarea respectului pentru diferenţele între popoare, fiind bazate pe afirmarea identităţii naţionale şi a principiilor toleranţei; Ï promovarea valorilor fundamentale, precum: toleranţa, înţelegerea reciprocă, drepturile omului şi democraţia; Ï dezvoltarea capacităţii intelectuale de a analiza şi a interpreta informaţia istorică în mod critic şi responsabil, pe calea dialogului, prin aflarea dovezilor istorice şi prin dezbaterea deschisă, care să aibă la bază perspective multiple asupra istoriei, cu precădere în ceea ce priveşte aspectele controversate şi sensibile; Ï afirmarea propriei identităţi, individuale şi colective, prin cunoaşterea moştenirii istorice comune în aspectele sale locale, naţionale, regionale, europene şi globale etc. Astfel, învăţământul istoric va realiza favorizarea şi stimularea sentimentului de identitate naţională; descoperirea şi crearea valorilor; încurajarea judecăţii morale; dezvoltarea propriului punct de vedere, a spiritului critic; educarea drepturilor omului; dezvoltarea abilităţilor de rezolvare a conflictelor. Tendinţele în educaţia istorică presupun:

 cultivarea la elevi a sentimentului de încadrare în dimensiunea europeană, care este deschisă către restul lumii;  dezvoltarea capacităţilor critice ale elevilor, a abilităţilor de a gândi pentru ei înşişi, de a manifesta obiectivitate şi rezistenţă la manipulare;  analiza evenimentelor şi momentelor care au marcat istoria Europei prin anumite perioade şi fapte, studiate la nivel local, naţional, european, global;  studierea fiecărei dimensiuni a istoriei europene, nu doar a celei politice, ci şi a celei economice, sociale şi culturale;  dezvoltarea curiozităţii şi a spiritului de cercetare, în special prin utilizarea metodelor de investigaţie în ceea ce priveşte moştenirea istorică, o zonă care poate stimula influenţele interculturale;  studierea evenimentelor controversate şi sensibile prin luarea în discuţie a diferitelor fapte şi opinii. Învăţământul istoric serveşte la stimularea şi favorizarea sentimentului de identitate naţională. De exemplu, istoria naţională, având trăsături comune cu istoria Europei, a cărei parte componentă este, precum şi cu istoria popoarelor vecine, faţă de care românii au manifestat o atitudine de colaborare pe parcursul secolelor, are şi anumite particularităţi. Civilizaţia unitară cu limba, obiceiurile, creaţia populară orală, religia, cultura materială comună, care s-a constituit în baza populaţiei romanizate în spaţiul carpato-danubiano-pontic în perioada evului mediu timpuriu s-a păstrat şi s-a dezvoltat în epocile istorice ulterioare. Cunoaşterea şi înţelegerea istoriei permite atât elevilor cât şi cadrelor didactice să înveţe mai multe despre patrimoniul cultural şi istoria propriei ţări, de a reflecta asupra valorilor naţionale şi a originilor culturii naţionale.

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

Modul în care istoria este predată şi învăţată în şcoală influenţează cunoştinţele, înţelegerea şi percepţia pe care elevii le dobândesc atât asupra propriei lor ţări, cât şi asupra celorlalte. Toţi tinerii din Europa au şansa de a descoperi evoluţia unor regiuni şi a unor ţări diferite de cele proprii. Astfel, dobândirea unor cunoştinţe despre trecut şi înţelegerea acestuia sunt lucruri absolut necesare pentru a deveni o persoană educată. Printr-o poziţie umanistă, istoria contribuie la educaţia generală. Istoria este o disciplină ştiinţifică ce oferă în mod intrinsec cunoştinţe şi aptitudini valoroase: dezvoltarea unei perspective şi a unei percepţii istorice. De asemenea, prin studiul istoriei se asigură dobândirea cunoştinţelor, a percepţiei şi a aptitudinilor istorice ca un mijloc de atingere a altor finalităţi: socializarea, pregătirea pentru statutul de cetăţean, o mai bună percepţie internaţională – un punct de vedere instrumentalist asupra istoriei ca un ingredient esenţial în atingerea altor scopuri importante ale educaţiei. 11 Astfel, principala preocupare a profesorilor de istorie care aplică noul curriculum trebuie să favorizeze la elevi dezvoltarea capacităţilor de a recolta şi analiza materialul provenit din diverse surse, într-o manieră critică, de a pune în contextul istoric sursele avute la dispoziţie, evidenţiind elementul cheie, caracteristicile perioadei, a societăţii sau a situaţiilor studiate, de a distinge faptele de opinii, de a detecta erorile, falsurile, stereotipurile, făcând referire atât la reprezentările vizuale cât şi la limbaj. Este necesar a stabili judecăţi independente şi echilibrate, de a trage concluzii oneste şi echilibrate bazate pe analiza dovezilor disponibile şi pe examinarea unui larg evantai

de perspective. Profesorul trebuie să ţină cont de fapte cât şi de concluzii, aceleaşi sau chiar altele decât concluziile istoricilor, care rămân susceptibile de reevaluări în lumina unor noi dovezi sau reinterpretări, să urmărească prin demersul didactic, formarea competenţelor de gândire critică, valori şi atitudini. Conţinuturile alese de profesor sau chiar cele recomandate prin programa şcolară trebuie să fie un pretext şi un mijloc în acelaşi timp de a forma aceste competenţe. Este necesar să renunţăm la cantitate pentru a obţine rezultate în învăţare. Pentru că nu putem acoperi toată istoria în anii de şcoală, este esenţial să deprindem la elevi aptitudinea de a căuta şi selecta informaţii pentru elaborarea unei teme. Această activitate îi va fi mult mai utilă în formarea sa ca individ apt de muncă.

Concluzionând, putem spune că adaptarea predării istoriei la nou, la schimbare este o absolută necesitate pentru ca această disciplină de o atât de mare importanţă pentru fiecare individ să nu fie marginalizată mai mult decât este în prezent. Orice individ al societăţii moderne trebuie să recunoască rolul istoriei şi al trecutului, al valorilor naţionale şi nu numai, în formarea unor individualităţi puternice, adaptate tuturor schimbărilor.

Stănculescu, F., Probleme privind modernizarea predării istoriei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998, pg. 35 11

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

O nouă abordare a comunicării

prof. Laura Maria Miclea

Fiecare moment existențial are o anumită încărcătură emoțională în funcție de greutatea sau ușurătatea evenimentelor care-l umplu. Ființa umană ca individualitate se raportează diferit la aceste evenimente, în funcție de contextul creat, de cel în care se află și de starea sa afectivă. Astfel, se creează o paradigmă a înțelegerii și interpretării, comunicarea devenind o problemă de decodificare nu doar a mesajului ci și a contextului. G.W. Allport scria că: “Nicio persoană nu poate înțelege complet altă persoană pentru că niciun om nu împărtășește direct motivele, gândurile și sentimentele celuilat. Singurul eu la care avem acces imediat este eul propriu.1” Cum mai este posibilă comunicarea sau ce mai rămâne de comunicat dacă mare parte din ființa umană este inaccesibilă? Dacă este vorba de comunicarea scrisă se pare că și aici lucrurile s-au schimbat într-o anumită măsură deoarece oamenii nu mai sunt receptivi la texte lungi care necesită un efort mare de gândire, prelucrare, interiorizare și înțelegere. Studiile arată că proza modernă utilizează o lungime medie a frazelor de 16 cuvinte, tot ce trece dincolo de aceste dimensiuni nu este cuprins în sfera de interes a tinerilor, în mod special. Dacă fraza poate să fie cuprinsă de la o simplă privire ea va fi mai ușor de parcurs și de reținut mesajul transmis. Am experimentat împreună cu un grup de colegi, reducerea unui text de jumătate de pagină la 16 cuvinte. Trebuie menționat că textul reda o stare de asediu care se terminase cu morți și răniți de ambele părți. Rezultatul a fost că am

reușit să transmitem informația, scurt, telegrafic, fără detalii și reziduuri dar nu am transmis nicio stare, niciun sentiment. Lucrurile stau așa și nu altfel și datorită tehnicii precum televiziunea, computerul și telefonia mobilă. Schimbarea cadrului vizual la televiziune se face la 3-4 secunde şi acest fapt afectează în primul rând concentrarea atenției. Ce putem face să comunicăm eficient în acest context? Să ne adaptăm stilul de predare/comunicare acestor noi dimensiuni ale existenței, să dezvoltăm o altă abordare a comunicării. Cred că asta presupune o înțelegere a contextului social în care trăim. Apare însă și un aspect negativ. Pentru a-i înțelege pe ceilalți este nevoie de cunoașterea motivelor, gândurilor și sentimentelor, trăirilor lor. Într-un text scurt, de 16 cuvinte acestea nu pot fi transmise și receptate așa cum sunt ele în realitate, cum le simte și se raportează la ele cel care le trăiește efectiv. Daniel Goleman spunea în lucrarea sa, „Inteligența socială”: „…într-o vreme în care tehnologia oferă multiple variante de comunicare simbolică, petrecută de fapt în izolare. Toate aceste tendinţe semnalează dispariţia lentă a oportunităţilor de interacţiune umană.” 2 Chiar dacă nu ne dăm seama, deoarece tehnologia ne uşurează foarte mult viaţa, totuşi această invazie tehnologică rupe ritmul unei comunicări interumane reale. „Autismul social care ia naştere astfel se adaugă la lista de consecinţe umane neprevăzute ale necontenitei invazii 3 tehnologice din viaţa de zi cu zi”

Gordon W. Allport, “Structura şi dezvoltarea personalităţii”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991, p. 493

Daniel Goleman, Inteligenţa socială, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2007, p. 14 3 Ibidem, p. 15

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

sau o parte a ei, deoarece asta se poate întâmpla doar dacă suntem atenți la ceea ce nu este imediat vizibil din comportamentul și trăirile lor (adică să ascultăm activ, să fim prezenți). Indiferent de nivelul atins de tehnică nevoia de comunicare a omului nu dispare; ea rămâne ca o permanentă deschidere către ceilalți în scopul găsirii adevăratelor valori și a înțelepciunii. “Din moment ce toţi oamenii preferă să aleagă ceea ce se potriveşte cu propriul lor mod de viaţă (cel drept va alege să ducă o viaţă dreaptă, cel curajos – o viaţă curajoasă, iar cel măsurat – o viaţă măsurată), tot aşa, este clar că omul înţelept va alege mai cu seamă, dintre toate, să gândească cu înţelepciune, în aceasta constând exercitarea înţelepciunii...”

Criza comunicaţională a acestui secol este evidentă, fiecare construieşte individual, separat de ceilalți; dacă ne-am compara cu un puzzle, fiecare are câte o piesă dintr-un tablou dar nu reuşim să ne înţelegem pentru a realiza imaginea reprezentată de respectivul tablou. Sunt foarte puţine situaţiile în care oamenii pun piesele astfel încât să se întregească o imagine

Donjonul de la Răchitova

prof. Praporgescu Sergiu prof. Praporgescu Mioara

Organizarea comitatului Hunedoara s-a definitivat în secolul al XIV-lea şi cuprindea, ca subdiviziuni, districtele Hunedoara, Deva, Haţeg, Dobra şi Strei 2. Districtul Strei a dispărut repede, astfel că, în comitatul Hunedoara au rămas doar celelalte patru districte amintite. În secolul al XIII-lea, pe la 1275-1276, a fost organizat un comitat al Haţegului şi probabil că tot atunci a început construirea cetăţii regale de la Subcetate-Haţeg, dar în acelaşi timp, exista şi comitatul Hunedoarei şi cetatea regală de la Deva 3. În secolul al XIV-lea comitatul Haţeg mai este pomenit de câteva ori, dar treptat locul lui este luat de un district al

La sfârşitul secolului al XII-lea - începutul secolului al XIII-lea se încheia procesul de includere a Transilvaniei în cuprinsul regatului Ungariei, stare care s-a menţinut până la 1541, când Transilvania se organiza ca principat şi devenea un stat de sine-stătător. Timp de aproape patru secole şi jumătate, cât s-a aflat în cadrul regatului Ungariei, Transilvania a avut o situaţie particulară, instituţia voievodatului fiind specifică numai Transilvaniei în întregul regat medieval maghiar 1. Această situaţie particulară este cel mai bine reflectată de autonomia de care beneficia voievodatul Transilvaniei, autonomie mai largă sau mai restrânsă, în funcţie de autoritatea de care dispuneau regii maghiari.

Pop, Ioan-Aurel, Nägler, Thomas (coord.), Istoria Transilvaniei, vol. I, Institutul Cultural Român, ClujNapoca, 2003, p. 245. 3 Popa, Radu, La începuturile Evului Mediu românesc. Ţara Haţegului, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 10.

Giurescu, C. Constantin, Giurescu, C. Dinu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Ed. Albatros, Bucureşti, 1975, p. 188.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

Haţegului, ca subdiviziune a comitatului Hunedoara 4. În a doua jumătate a secolului al XIII-lea, în urma asaltului tătaro-mongol din anii 12411242 care a dus la slăbirea structurilor militare ale regatului maghiar, a sporit autonomia secuilor şi saşilor, dar şi a românilor, îndeosebi a celor din sudul Transilvaniei 5. În acest context, în ţinuturile hunedorene, mai ales în Ţara Haţegului, s-au dezvoltat puternicele structuri cneziale constatate în secolele XIVXV 6. Aceste vechi structuri social-politice româneşti şi-au păstrat organismele militare recrutate teritorial pe sate şi văi, au participat la acţiunile oastei voievodale ca unităţi aparte sub conducerea cnezilor locali 7 şi beneficiau de fortificaţii ridicate de nobilimea românească 8. Fortificaţiile de piatră din Transilvania ridicate în a doua jumătate a secolului al XIII-lea îmbracă forme simple de cetăţi, în care donjonul de piatră sau de cărămidă era elementul central, acesta fiind apărat de un val de pământ întărit cu palisade, înlocuit mai târziu cu o incintă de zidărie 9. Cele mai multe donjoane din secolele XIII-XIV, au fost plasate pe vârfuri de munţi şi dealuri, greu accesibile, sau în zone mlăştinoase, configuraţia terenului determinând de multe ori forma şi dimensiunea donjoanelor 10. În majoritatea cazurilor se căuta utilizarea avantajelor defensive pe care le putea oferi terenul pentru a se putea apăra o cetate cu un număr redus de oameni şi pentru a se face economie de materiale de construcţie şi

forţă de muncă. Această formă simplă de cetate în sistem castral, fortificaţia cu donjon de piatră, de obicei de formă rectangulară (patrulateră), înconjurat de o incintă formată din val de pământ cu şanţ exterior, este considerată de tranziţie de la faza de lemn la cea de piatră 11. Fortificaţii de acest tip sunt întâlnite la Răchitova, la Subcetate-Haţeg şi la Hunedoara (vechea cetate de pământ de pe dealul Sânpetru). Cetatea de la Răchitova este situată pe un deal de 50-60 m înălţime, în sudul acestei localităţi. Satul Răchitova era situat în nordvestul districtului Haţeg şi aparţinea familiei cneziale şi nobiliare Muşina de la Densuş12. Documentele vremii îi menţionează pe cnezii de la Densuş ca posesori ai satelor Răchitova şi Lunca, în baza dreptului cnezial 13.

Ibidem. Papacostea, Şerban, Românii în secolul al XIII-lea. Între cruciată şi Imperiul Mongol, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p. 160. 6 Ibidem, p. 166. 7 Ceauşescu, Ilie (coord.), Istoria militară a poporului român, vol. I, Ed. Militară, Bucureşti, 1984, p. 325. 8 Ibidem, p. 336. 9 Anghel, Gheorghe, Despre apariţia primelor donjoane de piatră din Transilvania, în Apulum, XVIII, Alba Iulia, 1980. p. 196. 10 Ibidem, p. 197. 5

Anghel, Gheorghe, Consideraţii generale privind tipologia cetăţilor medievale din România din secolul al XIII-lea până la începutul secolului al XVI-lea, în Apulum, XIX, Alba Iulia, 1981, p. 153. 12 Rusu, Adrian Andrei, Castelarea Carpatică, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2005, p. 529. 13 Holban, Maria, Deposedări şi judecăţi în Haţeg în vremea Angevinilor, în Studii, V (1960), p. 155. 11

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

Fortificaţia, ridicată la începutul secolului al XIV-lea 14 se compune dintr-un turndonjon şi amenajările din jurul lui. Donjonul de piatră este aşezat chiar pe marginea pantei, cu fundaţia pe stâncă, la aproximativ 1 m adâncime şi are o formă patrulateră cu laturile de 8,50 m. Zidăria este din piatră locală înecată în mortar. La bază donjonul avea un soclu gros de 2,60 m şi înalt de 2 m, uşor taluzat spre exterior, iar de la soclu în sus zidurile au o grosime de 1,65 m, ajungând la 1 m grosime, la ultimul nivel 15. Donjonul are o înălţime de 12 m, cu un parter semiîngropat, fiecare sprijinit de bârne de stejar. Ultimul etaj avea o galerie exterioară susţinută de bârne. Deschiderile sunt puţine, câte una la parter, etajul unu şi etajul doi, iar la etajul al treilea, două deschideri. Se pare că în faza iniţială donjonul a avut doar parter şi două etaje, al treilea fiind construit mai târziu, la fel ca şi tencuirea zidăriei exterioare a turnului. Parterul avea rol de depozit şi nu comunica cu exteriorul, accesul la el fiind posibil de la primul etaj, printr-o scară interioară. Intrarea în turn era pe partea de nord-vest, la primul sau la al doilea etaj, la care se ajungea pe o scară exterioară, probabil din lemn 16, această parte a turnului fiind distrusă în urma unui cutremur. Donjonul era înconjurat de un şanţ sec şi de un val de pământ plasat în interior, distanţa faţă de turn fiind între 9-14 m. Şanţul era lat de 3-5 m şi adânc de 1,50 m, iar valul de pământ avea o lăţime de 2-3 m şi înălţimea de 1,50 m, având şi palisadă de lemn. În a doua fază de construcţie, în secolul al XV-lea 17, incinta a fost lărgită şi a fost ridicat un alt val pe latura de sud la distanţa de 34 m faţă de primul val, creându-se o curte interioară în cetate.

Noul val era din blocuri de piatră şi pământ, cu palisadă, şi avea o lăţime de 6-8 m şi înălţimea de 2-3 m, în faţa lui fiind săpat un nou şanţ, lat de 6-10 m şi adânc de 4 m. În această zonă se află şi poarta de intrare în cetate, cu un pod peste şanţul de apărare. Construcţiile din interiorul incintei, probabil din lemn, nu au fost surprinse 18. Cetatea de la Răchitova, ca toate cetăţile nobiliare, a îndeplinit în principal un rol militar şi reprezenta forţa nobilului şi prerogativele lui asupra populaţiei de pe domeniu. Cetatea nobiliară era un semn al independenţei personale, forma şi dimensiunile ei fiind influenţate de puterea economică a fiecărui nobil. Donjoanele erau elementele principale ale cetăţilor de tip castral, reprezentau nucleul cetăţii şi aveau funcţia principală de locuinţă pentru seniori şi castelani, loc de observare şi de conducere a operaţiilor de apărare, ultim refugiu şi loc de rezistenţă, fiind construcţia cea mai puternică din ansamblul cetăţilor şi cea mai bine executată şi înzestrată 19. În cazul cetăţilor de la Deva, Mălăeşti şi Răchitova se pare că donjonul era locuit permanent de proprietarul nobil sau de castelan 20. La Răchitova existenţa unor pereţi afumaţi, a unor colţuri de pe latura de nord a donjonului, dovedeşte utilizarea lui îndelungată pentru locuire pe timpul iernii. În aceste colţuri erau amenajate mici şemineuri şi coşuri de fum prin zidirea în diagonală a colţului donjonului până la ultimul nivel pentru a prelua fumurile de la fiecare etaj. La începutul secolului al XVI-lea, prin dispariţia cetăţii de la Subcetate-Haţeg, funcţia ei de cetate de graniţă şi punct de vamă a fost luată de turnul-cetate de la Răchitova 21. Cetăţile de graniţă erau şi puncte de vamă pe

Anghel, Gheorghe, Fortificaţii medievale de piatră din secolele XIII-XVI, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1986, p. 155. 15 Ibidem. 16 Popa, Radu, op .cit., p. 219. 17 Anghel, Gheorghe, Fortificaţii medievale de piatră din secolele XIII-XVI, p. 155. 14

Popa, Radu, op. cit., p. 219. Anghel, Gheorghe, Fortificaţii medievale de piatră din secolele XIII-XVI, p. 26 20 Ibidem, p. 55-56. 21 Ibidem, p. 49. 19

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

principalele rute de comunicaţie, fapt care arată şi rolul economic al acestor fortificaţii în

cadrul voievodatului şi, principatului Transilvaniei.

mai

târziu,

Pregătirea militară şi logistică a lui Iancu de Hunedoara în vederea susţinerii campaniilor antiotomane prof. Vlaic Teodor Sorin Spirit practic, Iancu de Hunedoara a demonstrat de-a lungul vieţii că a stiut să îmbine cu măiestrie pragmatismul acţiunii militare, susţinută de măsuri economice eficiente cu abilitatea diplomatică. Este adevărat că nu a avut o erudiţie deosebită însă fără îndoială a fost un spirit pătrunzător, acest aspect ieşind la iveală din corespondenţa sa. Călătorind mult în tinereţe, Iancu a văzut şi a învăţat multe. Înclinat spre arta militară, putem spune că Iancu a ajuns nu doar să o stapânească foarte bine dar a fost şi un adevărat inovator pe scena de operaţiuni din sud-estul Europei. Şederea sa în Italia în timpul petrecut în slujba ducelui de Milano, a însemnat asimilarea celor mai noi tehnici de luptă. După ucenicia petrecută la Pippo Spano, Iancu a avut ocazia să cunoască o serie de condotieri, renumiţi în acea vreme. Şi-a completat cunoştinţele la şcoala lui Francesco Sforza sau a lui Francesco Bussone. Pregătirea militară a lui Iancu în Italia, reprezintă sinteza a două şcoli, cea a lui Braccio Montone şi Nicoló Picino care se baza pe cutezanţă în atac şi cea a lui Francesco Sforza care se baza pe prudenţă, interpiditate şi perseverenţă, de la acesta a luat Iancu exemplul constituirii detaşamentelor masive 1 Trebuie spus că victoriile otomanilor în secolele XIV-XV în Europa au fost posibile în condiţiile în care mişcările de trupe se efectuau rapid. Comanda armatei otomane era centrală

spre deosebire de steagurile nobililor europeni care uneori acţionau izolat, cum a fost cazul la Nicopole. De multe ori, spiritul cavaleresc dominat de codul de onoare determina unii nobili la acţiuni necugetate care puneau în pericol reuşita unei acţiuni. Otomanii dispuneau atât de detaşamentele de cavalerie cât şi de detaşamentele de pedestraşi. Acţiunile lor erau foarte rapide spre deosebire de tactica feudală europeană care se baza pe cavaleria grea, foarte lentă în manevre. Iancu îi va surprinde pe turci imprimând armatei maghiare un caracter ofensiv şi manevrier.2 El va introduce în armată un mare număr de mercenari, ceea ce va ridica valoarea trupelor sale. Bonfinius spune ”Urmând învăţătura lui Iulius Caesar, el (Iancu) era de părere că totdeauna e necesar să înspăimânţi duşmanul prin îndrăzneală şi rapiditate” şi că „inamicul trebuie înspăimântat prin vitejie, îndrăzneală şi repeziciune” 3 Ca martor al războaielor husite, Iancu şia însuşit tactica de luptă a taboriţilor prin folosirea carelor de luptă şi a taberei întărite. Folosirea carelor de luptă a dus la creşterea mobilităţii armatei lui Iancu şi la creşterea vitezei de deplasare. Carele de luptă vor fi preluate de la Iancu şi de către otomani. Iancu şi-a dat seama de eficacitatea armelor de foc şi 2

David Prodan, Art. Iancu de Hunedoara în vol. Din istoria Transilvaniei-Studii şi evocări, Bucureşti, 1956, p. 258. 3 Antonius Bonfinius, L’Histoire de la Hongrie, Leipzig, 1771. p. 16.

Mihail P. Dan, Un stegar al luptei antiotomane-Iancu de Hunedoara, Bucureşti, 1974, pp 156-157.

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

a căutat să-şi obişnuiască ostaşii cu ele, acest aspect având de multe ori un ascendent asupra trupelor otomane. Dar Iancu nu a fost un inovator doar sub aspectul reorganizării şi dotării armatei maghiare şi transilvănene. Arta militară a lui Iancu s-a dezvoltat în condiţiile creării unei armate cu caracter profesionist recrutată însă din mediile populare, cu o tehnică de luptă superioară 4. În strategia lui Iancu se reflectă o serie din cerinţele strategiei generale, cum ar fi proporţionarea justă a scopurilor cu mijloacele, alegerea corespunzătoare a obiectivelor strategice, adoptarea formelor adecvate de acţiune, concentrarea forţelor pentru bătălia hotărâtoare, câştigarea şi păstrarea iniţiativei şi asigurarea acţiunilor strategice. 5 Se cuvine spus că trecerea la armata populară dar cu pronunţate aspecte profesioniste, s-a făcut din mai multe motive. Era eliminată comanda dispersată, iar voievodul nu mai era la cheremul nobililor. Luptătorii care erau recrutaţi din rândul cnezilor sau a ţărănimii libere erau mai motivaţi deoarece ei fie că trebuiau să-şi apere micile posesiuni, fie că li se promiteau şi era real, donaţii de pământ din partea puterii centrale. Această politică iniţiată de Sigismund, a fost dusă mai departe de Iancu pe o scară superioară. Chemarea la oaste se îndeplinea printr-o poruncă a voievodului, ea era vestită în târg, aflăm aceasta chiar dintr-un document emis de Iancu în 1449 pentru judele Braşovului, mai exista şi tradiţia sabiei însângerate, folosită de Iancu după înfrângerea de la Sântimbru din 1442 6. Iancu va apela din nou la ţărănime în 1443 cu ocazia campaniei la sud de Dunăre

unde asistăm la punerea în practică a tacticii ofensive gândite de Iancu. Reforma armatei Iancu o va face după ce va fi ales ca guvernator al Ungariei. El va trece la angajarea detaşamentelor de mercenari, obişnuiţi cu mânuirea armelor de foc şi cu procedeele tactice. Ideea tactică a lui Iancu se baza pe acţiuni rapide de învăluire sau atacuri prin surprindere şi repetate. Iancu a evitat să se baricadeze în poziţii întărite iar când a făcut-o nu a avut prea mare succes (la Varna şi la Kossovopoljie) sau să asedieze cetăţi. Un adept al politicii lui Iancu de Hunedoara a fost şi Ştefan cel Mare, care a continuat-o şi a aplicat-o în Moldova, oastea sa de răzeşi stând la baza marilor sale victorii împotriva turcilor. Spre deosebire de Iancu însă, Ştefan şi-a bazat strategia şi pe cetăţile de apărare. După ce a ocupat funcţii de responsabilitate în cadrul regatului Ungariei, ca aceea de ban de Severin în 1438, gândul lui Iancu s-a îndreptat spre punerea în practică a cunosţinţelor dobândite. Pentru desfăşurarea luptei antiotomane el şi-a dat seama că are nevoie de o bază economică proprie, foarte puternică, capabilă sa-i susţină efortul, deoarece era conştient că părţile vestice ale regatului nu erau interesate în susţinerea luptei. El a reuşit printr-o serie de împrumuturi date regelui, creşterea domeniului său, astfel încât va ajunge în scurt timp unul din nobilii cei mai bogati ai regatului iar după ce va ocupa funcţia de guvernator, va fi cel mai mare proprietar de pământ din regat, având în posesie, 4.130.000 de iugăre 7. După ce a primit donaţia în 1409, familia lui Iancu a încercat să organizeze cât mai bine domeniul, în scurt timp, el va devenii foarte eficient devreme ce Iancu îl va putea

Camil Mureşan, Rolul lui Iancu de Hunedoara în mobilizarea maselor populare împotriva expansiunii, Studii 4/1956, p.61. 5 Mihail P. Dan, op. cit. pp. 159-181 6 Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. III, Cluj Napoca, 1986, p. 205. 4

Iosif Pataki, Domeniul Hunedoarei la începutul sec. XVlea, Studii şi documente, Bucureşti, 1973, p.17.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

împrumuta pe rege cu bani. La rândul său regele va zălogi o serie de sate din comitatele Arad, Cenad şi Bėkės, la aceasta se adaugă oraşul Comiat, din Timiş. Aceste moşii aflânduse la distanţă mare de Hunedoara vor alcătui domenii aparte dar în curând avea să crească şi domeniul Hunedoarei 8. Se poate afirma că în 1439 când cei doi fraţi Iancu şi Ioan s-au avântat în focul luptelor cu turcii, aveau deja domenii ce depăşeau moşia părintească. După succesele ce le obţin în luptele cu turcii în 1439, regele Albert va zălogi mai multe târguri şi sate din comitatul Bodrog aflat între Dunăre şi Tisa. Tot sub formă de zălog primesc pentru serviciile militare districtul Icuş cu târgul Margina. Noul rege Vladislav I îl va răsplătii pe Iancu atât pentru meritele militare cât şi pentru rolul jucat în alegerea sa ca rege. El îi va dărui în 1440, târgul Şoimuş cu satele Bârsău, Lunca şi Păulişul, de asemenea în comitatul Timiş, tot districtul Bujor. La scurt timp va primi şi districtele Mănăştur, Fîrdea, Şudea şi Jupani din comitatul Timiş. Donaţiile de pe cuprinsul comitatului Timiş sunt importante deoarece aflându-se în vecinătatea domeniului Hunedoarei, puteau fi încorporate într-o singură unitate formând o aşa-zisă penitenţă exterioară 9. Se poate susţine că domeniul s-a mărit cu vreo 95 de aşezări din care câteva târguri. Iancu va intra şi în posesia importantei cetăţi a Haţegului şi a domeniului Devei, stăpânind o serie de sate aflate pe valea Streiului cum ar fi: Totia, Călanu Mic, Ruşi, Nădăştia, Streisângeorgiu, Subcetate, Râu Alb, Băieşti, etc. 10 În 1441 va primi de la Vladislav, târgul Dobra cu districtul său. Datele expuse scot în

evidenţă tendinţa fraţilor Huniazi de a-şi crea o bază economică solidă pentru acţiunile lor militare achiziţionând posesiuni noi. Atitudinea e deplin justificată deoarece Iancu îşi dă seama că nici regele nu dispunea întotdeauna de bani pentru campanii. Moşiile achiziţionate aflânduse pe câmpia Mureşului şi a Tisei asigurau o cantitate considerabilă de produse ceraliere în timp ce domeniul mărit al Hunedoarei acoperea nevoile de aprovizionare prin creşterea vitelor cât şi prin exploatarea fierului şi spălarea aurului 11. Resursele economice ale domeniului Hunedoarei i-au permis lui Iancu să-şi fortifice cetatea Hunedoarei ridicându-i posibilităţile de apărare. El a construit turnul exterior Neboisa 12, care avea rolul de ultim bastion de apărare. Mai apoi când Iancu devine guvernator şi ca urmare a victoriilor sale, atacurile turceşti scad în intensitate în Transilvania, cetatea va căpăta aspectul unei reşedinţe princiare iar măreţia sa va creşte în timpul lui Matei Corvin 13 Până la sfârşitul vieţii sale, domeniul lui Iancu se va întinde într-atât încât va depăşi ca mărime domenile coroanei. El va cuprinde 28 de cetăţi, 57 de târguri şi aproape 1000 de sate. Domeniul lui Iancu nu e doar întins, el prezenta şi o mare valoare economică. Dispunând de o bază economică largă şi solidă, Iancu de Hunedoara nu va mai fi nevoit să facă apel la alte surse. Spre exemplu, o moşie cu 100 de sate aducea la vremea respectivă un venit de aproximativ 1000 de florini, iar solda unui călăreţ înarmat varia între 4 şi 10 florini.14 Unind prin persoana sa diferite dregătorii, Iancu dispunea de forţe sporite în lupta antiotomană la care se vor mai adăuga şi 11

Ibidem ,p. 16. In traducere din limba sârbă Nu te teme. 13 T. Nicolau, Ioan Huniade Corvin, Bucureşti, 1925, p.16. 14 Camil Mureşan, Iancu de Hunedoara, Bucureşti 1968, p.71. 12

Constantin C. Giurescu şi Dinu Giurescu, Istoria românilor, vol II, Bucureşti, 1976, pp.123-124. 9 Iosif Pataki, op.cit. p.14 10 Ibidem, pp.13-14. 8

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

hotărâtoare în decizia Cândeştilor de a deveni familiari ai lui Iancu 15 . Ei vor participa la toate luptele pe care le va susţine Iancu. Cândeştii vor fi singurii ce vor ocupa funcţii politice şi în afara teritoriului lor de origine 16. Alături de familiile Cândea şi Ungur trebuie menţionaţi cnezii din Peşteana, Vad, Râu Bărbat, Cinciş, Râu Alb, Livada, Unciuc, Ponor, Fărcădin, Bretelin, de aici îl avem pe cneazul Tudor cel care în batalia de la Kossovopoljie din 1448, a dat calul său lui Iancu deoarece calul lui Iancu fusese rănit, fapt care-i va aduce recunoştiinţa lui Iancu. Nu sunt mai prejos cnezii din Ruşor, Sângeorgiu, Săcel, Ostrov, Silvaş, Bretea sau cnezii bănăţeni. Timp de 17 ani fără întrerupere aceştia vor fi alături de Iancu. Documentele îi menţionează şi pe cnezii maramureşeni 17 . Aşadar, sub aspect social acţiunea pregătitoare a lui Iancu în vederea luptelor antiotomane a vizat sprijinul micii nobilimi, a cnezilor romani cărora le-a dat proprietăţi, în general a nobilimii de ţară aşa cum am mai spus. Iancu era conştient că dregătorii regatului care nu aveau interese în părţile sudice ale regatului nu puteau oferi un sprijin de bază. Aşa se explică faptul că şi atunci când a ajuns mare nobil, Iancu nu şi-a uitat originea şi a adoptat o atitudine de înţelegere faţă de cei din mijlocul cărora provenea. El va lua măsuri împotriva marii nobilimi înlesnind ţăranilor de pe moşiile sale dreptul la liberă strămutare, silind apoi şi Dieta să hotărască respectarea de către toţi feudalii a acestui drept. Pe Iancu îl despărţeau de marea nobilime două lucruri: originea lui străină de marea nobilime şi originea lui din cnezimea hunedoareană, adică din pătura de jos. Acestea

forţele venite din partea popoarelor suddunărene. Este foarte interesant de observat aspectul social al acestui proces de extindere a domeniului. Este limpede că Iancu dorea să-şi constituie o puternică bază economică pe care să o folosească în vederea susţinerii luptei antiotomane. Ceea ce este de menţionat, e grija lui Iancu ca această extindere să nu se facă în dauna famililor cneziale ce se aflau în vecinătatea domeniului său şi care erau implicate în lupta antiotomană. Iancu era conştient că sarcina sa era mai uşoară când era înconjurat de vecini care aveau aceleaşi scopuri. În aceste condiţii de cele mai multe ori acţiunea sa se reducea la cumpărări şi schimburi de proprietăţi. Aşadar, cunoscând valoarea militară a nobilimii de rând din care făceau parte şi cnezimea haţegană, Iancu va căuta să întărească economic aceste proprietăţi, de aceea el va căuta să se extindă spre vest pe valea râului Bega. Este îndeobşte cunoscut că Iancu a continuat şi a lărgit procesul de înobilare a cnezilor cu donaţii în Hunedoara, Caraş, Timiş, căutând prin aceasta să-şi asigure forţa armată necesară în lupta cu turcii. Dăruind proprietăţi chiar pe domeniile sale, Iancu îşi va forma o serie de familiari. Mulţi dintre aceştia au pătruns în a doua parte a sec. XV în rândurile adevăratei nobilimi iar unii reuşind să devină mari nobili. Unele din familiile cneziale cum au fost Cândea din Râul de Mori, sau Ungur din Nădăştie ajung să posede moşi şi să se bucure de toate drepturile nobiliare. Aceste familii stăpânesc vămi, cum a fost cazul familiei Cândea care stăpânea vama de la Porţile de Fier ale Transilvaniei. Destinul familiei Cândea se va împleti strâns cu cel a lui Iancu. După numirea lui Iancu în funcţia de ban de Severin, ei vor trece în tabăra sa. Probabil că invazia din 1438 ce le afectase domeniile fusese

T.G. Bulat, Familia nobilă Cînde în documentele veacului XIV-XVI, Revista istorică, anul XII, nr. 4-6, 1926, pp. 68-70. 16 Adrian Andrei Rusu, Cnezi români din Transilvania în epoca lui Iancu de Hunedoara – Cîndeştii din Rîul de Mori, Revista de istorie nr. 6/1984, p.42. 17 Ştefan Pascu, op. cit. IV, p. 256 15

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

fiind spuse, putem înţelege preocuparea majoră pe care o avea Iancu pentru acestă pătură socială el fiind animat şi de ideile înaintate ale renaşterii italiene cu care intrase în contact 18. Putem să ne explicăm de ce în comparaţie cu alţi feudali, Iancu a avut mai mare înţelegere faţă de ţărănime, într-o lume în care cei puternici nu aveau pentru ei decât dispreţ. Această ţărănime l-a înconjurat cu ataşament şi cu dragoste atât în perioadele de glorie cât şi în cele de retrişte. Cnezimea şi ţărănimea au fost întotdeauna în fruntea luptătorilor de nădejde împreună cu nobilimea mică şi cu orăşenimea. Aşa cum spunea Laonic Chalcocondil, alături de cel ce „ în toate privinţele era brav, preamărit, bărbatul cel mai potrivit şi mai iscusit de a cârmui, care pe toate le făcea în mod chibzuit, se apuca de toate lucrurile la timpul său, unde-l doreai era de faţă “ 19la aceasta se cuvine a adăuga ceea ce spunea cronicarul ungur Thuroczi „Era omul războinic, născut pentru purtarea armelor şi conducerea expediţiilor războinice “,”după cum apa este pentru peşti, pădurea umbroasă pentru cerbi, aşa i-a fost lui viaţa pentru arme şi întreprinderi războinice“,”era mai plăcut să se războiască cu turcii decât să se desfete în plăceri„ 20. O superbă caracterizare pentru legătura pe care o avea cu armata o dă Andrei Pannonicus care-l aseamănă cu Hercule „se purta cu dreptate şi cu prietenie cu oastea ceea ce-l făcea atât de iubit, din care pricină Ioan Hunyad, conducătorul preamărit al creştinilor, strălucea între conducătorii popoarelor, mai mult decât Alexandru Macedoneanul, Hanibal şi Scipio Africanul”.

Iancu a înţeles că pe lângă proprile resurse provenite de pe domenii şi pe lângă baza socială avea neapărat nevoie să dispună de o economie pusă la punct, bineînţeles la stadiul la care se găsea ea atunci, aceea de meşteşug. A dus o politică de sprijinire a oraşelor acolo unde se găseau meşteşugarii şi de încurajare a mineritului, a spălării aurului, a extractiei de sare. S-a ocupat permanent de a asigura privilegii negustorilor sau cum a fost cazul Clujului, de al repune în drepturile pe care le pierduse după răscoala de la Bobâlna. Atelierele meşteşugăreşti transilvănene cu produse de bună calitate i-au fost de un real folos lui Iancu în pregătirile ce le făcea în vederea luptelor cu turcii. În 1444 Iancu comanda braşovenilor frâie pentru cavaleria sa în legătură cu apropiata expediţie. Tot la Braşov, Iancu comanda în 1443 care pentru tabără, 30 de bombarde mari şi 120 de bombarde mici, maşini de război, arbalete. Dar nu doar Braşovul a fost singurul furnizor, avem dovezi că şi la Sibiu, Sighişoara, Bistriţa şi Clujul au fost locuri unde Iancu a apelat la atelierele meşteşugăreşti 21. Dar Iancu nu s-a interesat doar de clasa meşteşugarilor ci şi de cea a negustorilor cărora le-a acordat o serie de privilegii cum a fost cel din 2 martie 1443 acordat braşovenilor în comerţul cu Ţara Românească 22. Aceste acte sunt o dovadă a bunelor relaţii comerciale ce existau între oraşele transilvănene, Moldova şi Ţara Românească. O deosebită preocupare a manifestat Iancu pentru ocnele de sare cele care-i puteau aduce serioase venituri. S-a preocupat îndeaproape de organizarea ocnelor Ştefan Pascu, Meşteşugurile din Transilvania până în secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1954, p. 179. 22 Francisc Pall, Iancu de Hunedoara şi confirmarea privilegiului pentru negotul braşovenilor şi a bârsenilor cu Ţara Românească în 1443 în Anuarul Institutului de Istorie din Cluj IX 1866, pp.63-64 si Stefan Meteş, Relaţiile comerciale ale Ţării Româneşti cu Ardealul până în veacul al XVIII-lea, Sighişoara, 1920, pp.9-24. 21

Ibidem, p.264 Laonic Chalcocondil, Scrieri istorice, Bucureşti, 1958, p.161. 20 Thuroczi, Chronica Hungarorum, Ed. I.G. Schwandtner, I. Tyrnavie, 1761, p.424. trad. Borbely Agnes. 19

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

şi s-a interesat ca lucrătorii de aici să fie bine plătiţi 23. Am fi nedrepţi dacă l-am privi pe Iancu doar ca un războinic. El a fost în perioada când a deţinut funcţia de voievod al Transilvaniei şi un bun gospodar, îngrijindu-se de o bună administraţie şi făcând ctitorii. O bună administraţie conferea linişte în ţară ceea ce era o condiţie esenţială pentru a putea duce luptele cu turcii. Studii recente s-au ocupat de itinerarele lui Iancu stabilite pe baza corespondenţei sau a cronicarilor 24. Datele indică o mobilitate extraordinară, o stare cronică de mişcare. Nu a existat vreun drum transilvănean pe care Iancu să nu-l fi parcurs, cunoştea întreaga geografie politică a provinciei. În deplasările sale au fost sacrificate şi sărbătorile religioase. El perfecta sistemul administrativ, în mişcare. Bonfinius spunea că el a împărţit dreptatea şezând, stând sau călărind 25. Cancelaria lui Iancu s-a adaptat necesităţilor. Apare întrebarea de ce Iancu de Hunedoara nu si-a concentrat mai mult atenţia asupra fortificaţiilor militare. Acest lucru ar fi fost normal în condiţiile în care Transilvania şi Ungaria erau supuse atacurilor turceşti. Întotdeauna armata de câmp s-a împotmolit în faţa fortificaţiilor din Slovacia şi Austria iar la Belgrad victoria a fost reputată în mişcare în jurul cetăţii şi a oraşului. Optica militară activă, nu s-a axat pe puncte fixe, spre deosebire de Stefan cel Mare care s-a axat pe puternicul

sistem defensiv format din cetaţile Suceava, Hotin, Chilia, Cetatea Albă, etc. Se cuvine să amintim şi de ctitoriile lui Iancu, cele de la Şumuleu şi Timişoara. La Timişoara avem de-a face cu mănăstirea paulinilor ce-a fost terminată în 1449, probabil în 13-25 mai, iar la Şumuleu avem o mănăstire franciscană probabil din 1448. De fapt odată cu dinastia Huniazilor, în Transilvania se inaugurează epoca Renaşterii. Mormântul lui Iancu din catedrala din Alba Iulia este o adevărată opera de artă. Reliefurile reprezintă scene războinice în mişcare. Iată aşadar un tablou care încearcă să reprezinte preocuparea lui Iancu de a-şi constitui o bază materială economică şi militară puternică sprijinită pe o bună relaţie socială în vederea susţinerii luptelor antiotomane.

Alexandru Doboş, Exploatarea ocnelor de sare din Transilvania, în Studii şi cercetări de istorie medie, Anul II 1/1951, p. 52 şi Camil Mureşan, Rolul lui Iancu de Hunedoara în mobilizarea maselor populare împotriva expansiunii otomane, în Studii, Revista de istorie nr.4/1956, pp.59-62. 24 Engel Pal, Intregiri şi interpretări privitoare la itinerariile lui Iancu de Hunedoara, Szobadok (Secole) nr. 5/1984, p.23. Studiul apare şi în Anuarul Institutului de Istorie A.D. Xenopol, 1990 sub formă de recenzie 25 Bonfinius, Historia Oannonica sive Hungaricarum Rerum Decades IV et dimidia, Koln, 1960, op. cit. Camil Mureşan p. 46 23

Ioan de Hunedoara după o reproducere a lui Ioan Turoczi în Chronica Hungarorum

Credem că această politică a fost corectă şi tocmai de aceea a dat roade iar efectele sale nu puteau decât să aducă progresul. Aceasta se întâmplă înr-un timp în care nobilii ţării potrivit lui Ioan de Zredna, “nu se tem de Dumnezeu, îşi iubesc doar pântecele, se feresc să meargă la război acolo unde ameninţă turcii, nu apără ţara şi poporul”.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

Atunci când toţi se fereau de confruntare căutând fel de fel de scuze sau făcând pact cu agresorul,Iancu a avut curajul să ridice şi să mânuiască cu pricepere sabia cruciată a creştinătăţii.

Campania cea lungă a lui Iancu după o reproducere de Ioan Turoczi

Ioan Huniadi în perioada când deţinea funcţia de guvernator

Opera lui Montesquieu – Proiectul cercetării sociologice în slujba libertăţii

prof.dr. Florin Ştefan

În istoria sociologiei, Montesquieu ocupă poziţia unui părinte fondator fiind aşezat pe acelaşi plan alături de Emile Durkheim şi Max Weber. De altfel, Durkheim aprecia că autorul Spiritului legilor a oferit atât obiectul cât şi metoda ştiinţei sociologiei. În peisajul filozofiei secolului al XVIII-lea, Montesquieu se va delimita de majoritatea confraţilor prin faptul că nu şi-a fixat ca ideal să schimbe societatea potrivit unor norme, detaşându-se în acelaşi timp de directivele impuse de politică, etică sau Biserică. Astfel va reuşi graţie erudiţiei proprii să realizeze o analiză sistemică operând cu conceptul integrator al specificului legilor ca expresie a interacţiunii unei multitudini de factori 1. Interpretarea lumii cu ajutorul raţiunii a fost utilizată de Descartes şi

de Newton, extinderea operaţiilor intelectuale la nivelul societăţii devenind posibilă datorită lui Montesquieu. Şi totuşi, prin metoda folosită de a căuta suportul explicaţiilor sale dincolo de masa de lucru, acesta se aseamănă mai mult cu savantul englez 2. La începutul Observaţiilor asupra istoriei naturale apărute în 1719, Montesquieu afirma următoarele: ” În zadar ne încredinţăm raţionamentelor noastre, dacă nu le confirmăm prin experienţe; nu are rost să cauţi dovezi meditând într-un cabinet, ci trebuie să le cauţi în mijlocul naturii înseşi” 3. În conformitate cu spiritul Luminilor, călătoriile îţi oferă privilegiul de a avea o imagine obiectivă asupra culturii căreia îi aparţii, datorită perspectivei comparatiste.

Gilles Ferréol( coord.), Istoria gândirii sociologice, Iaşi, Institutul European, 2009, p. 13-14

Ibidem,p. pp.19-20 Citat preluat după Gilles Ferréol( coord.), Op.cit., p.19

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

De la marile descoperiri geografice încoace când europenii s-au bucurat de privilegiul de a a găsi la semenii lor “sălbatici” sentimente înălţătoare, relativismul va intra în patrimoniul cultural al bătrânului continent, concepţie incompatiblă cu pretenţia deţinerii superiorităţii culturale de către un anume popor 4. Acest exerciţiu al distanţei este asumat pe deplin de Montesquieu în Spiritul legilor. El nu este exponentul ideii că inteligenţa îi fereşte pe oameni de erori nu proclamă infailibilitatea unui sistem de valori care ar trebui să călăuzească umanitatea, adâncindu-se în studierea originilor antropologice ale culturii. În spiritualitatea franceză, Montesquieu a surprins cel mai bine concomitenţa dintre multitudinea popoarelor şi unitatea umanităţii 5.

etnocentrismul interpretat ca expresie a superiorităţii valorilor împărtăşite în raport cu moravurile altor popoare este interiorizarea valorii toleranţei 7. Pentru a stabili caracteristicile diverselor forme de guvernare, Montesquieu părăseşte sectorul restrâns al politicului extinzându-şi reflecţiile spre domeniul mult mai complex al socialului unde a identificat cauze geografice, demografice, economice şi culturale. În planul sociologiei politice va relua tipologia lui Aristotel care împărţea formele de guvernământ în monarhice, oligarhice şi democratice. Această clasificare va sta la baza ştiinţei politice moderne, însă Montesquieu nu se opreşte la „natura” (caracteristicile suveranităţii), aşa cum face filozoful antic, identificând şi „principiul” lor (resortul intern) 8. O altă similitudine întâlnită la cei doi filozofi rezidă în principiul moderaţiei. Magistrul lui Alexandru Macedon considera că democraţia pură nu este o formă de guvernământ viabilă, conduita celor mulţi, tentaţi să acapareze bogăţiile celor puţini, favorizând instaurarea despotismului. Remediul la acest neajuns îl constituie forma de guvernământ mixtă a politeiei, a cărei lege fundamentală avea ca finalitate binele comun. Cheia funcţionării pe plan social a regimului politic menţionat rezidă în constituirea unei numeroase “clase de mijloc” capabilă să prevină excesele extremelor asigurând stabilitatea polisului 9. Importanţa forţei ponderatoare devine relevantă şi din perspectiva combaterii planurilor construirii cetăţii ideale de către filozofii tentaţi să aplice principii considerate perfecte ignorând realitatea. Astfel aceasta ajunge în mod natural

Prin depeşele lor cei doi persani veniţi la Paris îi ajută pe locuitorii Hexagonului să observe ceea ce nu au reuşit înainte, respectiv lucrurile importante din viaţa lor. Cunoaşterea şi nu ignorarea celorlalţi face posibilă cunoaşterea noastră. Calea ce trebuie urmată porneşte dinspre universal spre particular. Scrisorile persane conţin date despre popoarele tuturor continentelor. Metoda comparatistă îl îndemna pe Montesquieu, potrivit afirmaţiei lui d'Alembert, să devină “într-o oarecare măsură străin în propria sa ţară” 6. Soluţia la Rudolf Rezsohazy, Sociologia valorilor, Iaşi, Institutul European, 2008, pp.162-163 5 Tzvetan Todorov, Noi şi ceilalţi, Iaşi, Institutul European, 1999, p. 479 6 Ibidem, p.483 4

Ibidem, p.489 Gilles Ferréol( coord.), Op.cit., pp.22-23 9 Terence Ball, Richard Dagger, Ideologii politice şi idealul democratic, Iaşi, Polirom, 2000, pp.38-39 8

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

purtătoarea moderaţiei de valori şi interese 10. În secolul al XVIII-lea, Montesquieu vedea în clasa de mijloc răspunsul la problema instaurării veritabilei egalităţi diferită atât de absolutizarea egalităţii cât şi de inegalităţile flagrante. Pacea socială poate fi asigurată doar prin repartizarea echitabilă a drepturilor şi responsabilităţilor cetăţeneşti. Autorul Spiritului legilor consideră că moderaţia trebuie să însoţească toate formele de guvernământ, caracteristică susceptibilă de a oferi răspunsurile instituţionale la problematica funcţionării lor 11. Animat de idealul realizării libertăţii oamenilor, Montesquieu este interesat de forţele constitutive ale formelor de guvernământ, cunoaşterea acestora condiţionând materializarea obiectivului enunţat. În elaborarea constituţiei, legislatorul trebuie să aibă în vedere limitarea reciprocă a puterilor statului astfel încât nici una să nu deţină primatul. Echilibrul devine posibil când derapajele unei forţe sunt prevenite prin acţiunea altei forţe 12. Cu aproape treizeci de ani înainte ca Adam Smith să redacteze Bogăţia naţiunilor, filozoful francez, fără să scrie un un tratat de economie politică, dar animat la fel ca şi iluministul scoţian de dorinţa căutării armoniei sociale prin mijloace situate în afara politicului, considera că anihilarea despotismului nu este posibilă doar invocând raţiunea popoarelor şi a conducătorilor, reclamând reglarea naturală a intereselor într-o societate bazată pe schimbul de mărfuri. Doctrina „comerţului blând” pune în evidenţă capacitatea ramurii economice în cauză de „ a îmblânzi ” moravurile 13. Scrisoarea

de schimb folosită întâia oară de negustorii evrei prevenea excesele de autoritate ale potentaţilor vremii, ilustrând teoria „mâinii invizibile”. În opinia lui Albert O. Hirschman, scrierile lui Montesquieu au oferit chintesenţa ideologiei liberale a secolului al XVIII-lea 14. Grupul de filozofi, istorici şi economişti scoţieni reprezentat iniţial de David Hume au redirecţionat aserţiunea lui Montesquieu cu privire la relaţia intrinsecă dintre legi respectiv obiceiuri şi asigurarea celor necesare traiului, însă au interpretat-o prin recursul la istorie şi nu la factorii geografici. Evoluţia umană începe cu vânătoarea şi pescuitul continuă cu agricultura ajungând la întâietatea comerţului, trăsăturile caracteristice comunităţilor etnice sugerând locul ocupat pe axa progresului. Fiecărei etape îi corespunde o anumită formă de organizare socială şi un ansamblu de valori culturale 15. În privinţa sistemului separaţiei puterilor, Montesquieu îl priveşte ca fiind caracteristica esenţială a regimului politic din Anglia 16. Autoritatea juridică se diferenţiază hotărâtor faţă de celelalte impunându-se independenţa sa absolută, executivul şi legislativul având un pronunţat caracter politic. Relaţia dintre puterea executivă şi cea legislativă determină moderaţia sau despotismul sistemului politic. Până la începutul secolului al XX-lea, separaţia acestora a fost înţeleasă ca fiind sinonimă cu izolarea. Ulterior s-a impus punctul de vedere reluat de majoritatea cercetătorilor contemporani cu privire la încrucişarea puterilor fiind necesar ca puterea executivă să deţină şi prerogative specifice legislativului precum dreptul de veto exercitat de preşedintele S.U.A. La rândul său, instituţia legislativă trebuie să verifice modalitatea

Aurelian Crăiuţu, Elogiul moderaţiei, Iaşi, Polirom, 2006, p.38 11 Ibidem, pp.64-65 12 Ernst Cassirer, Filosofia Luminilor, Piteşti, Paralela 45, 2003, p.35 13 Gilles Ferréol( coord.), Op.cit.,p.31 10

Ibidem, pp. 32-33 Josep Fontana, Europa în faţa oglinzii, Iaşi, Polirom, 2003, p.123 16 Gilles Ferréol( coord.), Op.cit.,p.26 15

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

aplicării legilor astfel încât nici una din puteri să nu fie în situaţia de a deţine toate atribuţiile specifice. De asemenea jocul puterilor nu rămâne la nivel juridic întrucât interacţiunea intereselor monarhiei, nobilimii şi poporului se reflectă în funcţionarea instituţiilor statului. Relaţia complexă executiv-legislativ are ca finalitate armonizarea aspiraţiilor vizibile la nivelul întregii societăţi prin obţinerea echilibrului forţelor sociale 17. Revenind la problema puterii legislative, absenţa capitalului de încredere a Revoluţiei în instanţele judiciare avea cauze istorice ţinând de inexistenţa în Vechiul Regim a independenţei curţilor de justiţie denumite în epocă parlamente. Articolul 13 al legii din 16 şi 24 august 1790 aflat şi astăzi în vigoare stipulează interdicţia tribunalelor de a media litigiile dintre puterile publice 18. Aplicarea literală a separaţiei puterilor va face ca autoritatea administrativă să nu fie afectată de Revoluţie, principiul lui Montesquieu fiind utilizat pentru a interzice orice imixtiune a justiţiei în activitatea forurilor administrative 19. Revoluţia Franceză a păstrat continuitatea cu Vechiul Regim în privinţa caracterului unitar al puterii suverane schimbându-i doar forma de la absolutismul monarhic la „voinţa generală” 20. Înainte de convocarea Adunării Stărilor Generale, abatele Sieyès susţinea că starea a III-a care până atunci nu însemna „nimic” trebuia să devină acum trupul naţiunii. În timpul Adunării Constituante, adversarii instaurării monarhiei constituţionale au invocat pericolul reprezentat de dreptul de veto al regelui la adresa voinţei generale 21. Întâietatea politicului în detrimentul

independenţei judiciarului este vizibilă în Hexagon şi în ultimele decenii ale secolului al XX-lea. Pe măsură ce legitimitatea politicului a scăzut din cauza scandalurilor, justiţia franceză s-a apropiat tot mai mult de abordarea anglosaxonă 22. Obiectivul lui Montesquieu de a înţelege lumea aşa cum este şi nu cum ar trebui să fie exclude asumarea unor scheme conceptuale stabilite a priori, motiv pentru care autorul în cauză nu poate fi încadrat în nici o şcoală a epocii în care a trăit. Ideile sale au fost preluate şi trecute prin filtrul subiectivităţii proprii de reprezentanţii unui larg spectru ideologic 23.De pildă liberalul Edouard Laboulaye apreciază că etapele moderate ale Revoluţiei Franceze poartă amprenta gândirii lui Montesquieu. La izbucnirea evenimentelor se spera într-o evoluţie similară cu transformările aduse de „Revoluţia glorioasă” sau cu ameliorările constituţiei S.U.A. Transformările ulterioare mărturisesc aderenţa la concepţia ateniană a democraţiei susţinută de Rousseau. La jumătatea secolului al XIX-lea, principiile conţinute de Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului se aflau tot în faza de deziderat, susţine Laboulaye : „În 1789, avem de-a face cu ideile libertăţii moderne. nfluenţa lui Montesquieu, cea a fiziocraţilor a lui Lafayette şi a prietenilor săi, a americanilor, cum li se zice e preponderentă. Faimoasele principii de la 1789 atât de des lăudate ca o admirabilă invenţie a geniului francez, nu sunt decât o traducere a acelei Bill of rights din 1689 sau a articolelor adiţionale la constituţia Statelor Unite.Din nefericire am rămas cu o proclamaţie sterilă; căci mai aşteptăm acele libertăţi de care părinţii noştri nu se simţeau nedemni acum şaptezeci de ani.O dată cu Legislativa şi Convenţia, recădem prin Rousseau şi Mably în suveranitatea antică; instituţiile ca şi modelele

Ibidem, p.27 Dominique Chagnollaud, Dicţionar al vieţii politice şi sociale, Bucureşti, All, 1999, pp.74-75 19 Friedrich A. Hayek, Constituţia libertăţii, Iaşi, Institutul European, 1998, p. 213 20 Dick Howard, Stafia democraţiei,Bucureşti, Curtea Veche, 2008, p.221 21 Ibidem, pp. 222-223 18

22 23

Ibidem, pp.220-221 Gilles Ferréol( coord.), Op.cit.,p.36

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

noastre sunt reînnoite, urmându-i pe greci. Ridicolă şi falsă imitaţie!” 24. Profilul ideologic a lui Rene Lefebvre de Laboulaye se înscrie în seria gânditorilor deschisă de Montesquieu, filozof pe care profesorul de la Collège de France îl considera întemeietorul veritabilului liberalism 25. În opinia lui Friedrich A. Hayek, linia raţionalistă a lui Rousseau a fost contestată de exponenţii aşa-numitei tradiţii „britanice” ilustrată în principal de Montesquieu, Benjamin Constant şi 26 Tocqueville . Moştenirea lui Montesquieu în domeniul ştiinţei politice nu se limitează la arealul civilizaţiei europene. Conducătorul Junilor Otomani, Namîk Kemal va apela la scrierile filozofului francez în cadrul programului de instaurare a unui regim constituţional opus absolutismului sultanului. Conturarea mişcării menţionate are loc într-un context marcat de perioada de reforme deschisă în 1839 de sultanul Abdülmecid. În programul său, Namîk Kemal îmbină liberalismul modern cu pluralismul de factură tradiţională, corpul ienicerilor suprimat în 1826 de Mahmud al II-lea fiind corpul reprezentativ al naţiunii sub aspect militar. Succesorul sultanului înlăturat în 1876 a fost nevoit să adopte o nouă lege fundamentală ce pornea de la modelul belgian din 1831, noul sistem politic permiţând convocarea parlamentului. Constituţia va funcţiona aproape un an, sultanul Abdühamid reinstaurând în 1878 absolutismul reformist 27.

Dincolo de Atlantic, filozofia lui Montequieu ocupa un loc familiar în gândirea Părinţilor Fondatori ai S.U.A.. Ideile despre guvernământul moderat sunt cunoscute de James Madison, Alexander Hamilton respectiv de John Jay, autori care îşi publică eseurile în The Federalist Paper (1787-1788) sub pseudonimul „Publius” 28. Scrierile lor erau o pledoarie pentru necesitatea ratificării constituţiei federale adoptată la 1787 fără să fie neglijate probleme importante ale funcţionării statului. Unitatea politică obţinută nu trebuia să distrugă pluralismul local manifestat la nivelul autonomiei statelor şi al libertăţilor cetăţeneşti. Ştiinţa politică a lui „Publius” nu se referă la o sumă de cunoştinţe abstracte, ci la actul guvernării care trebuie să aplaneze tensiunile dintre grupuri sociale, instalarea armoniei sociale presupunând acceptarea trăsăturilor pozitive şi negative ale oamenilor şi nu obiectivul creării omului ideal. Politicianul moderat recurge la un set de principii (pluralism, măsură, echilibru, compromis) menit să nu încalce libertatea individului 29. Istoria politică a Franţei de după 1789 înregistrează în ciuda a numeroase critici supravieţuirea „cultului Unului” de sorginte iacobină, guvernare care va anihila organismele intermediare apărate de Montesquieu 30. Cultura politică a unităţii nu era o invenţie a revoluţionarilor radicali care au continuat o evoluţie originată în măsurile monarhiei absolute de restrângere a câmpului de acţiune al nobilimii care ating cel mai înalt grad în vremea lui Ludovic al XIV-lea 31. Doar categoria socială a aristocraţiei prin sistemul de valori pe

Edouard Laboulaye, ” Libertatea antică şi libertatea modernă” în Benjamin Constant, Scrieri politice, Bucureşti, Nemira, 2001, p. 129 25 Idem, Limitele statului şi alte scrieri politice, Bucureşti, Nemira, 2001, p.50 26 Friedrich A. Hayek, Op.cit.,p. 438, nota 1 27 Samuel P. Huntington, Ordinea politică a societăţilor în schimbare, Iaşi, Polirom, 1999, p.145 24

Aurelian Crăiuţu, Op.cit., p.78 Ibidem, p. 78-79 30 Pierre Rosanvallon, La modele politique francais.La société civile contre la jacobinisme de 1789 , în Studia Politica, 2005, vol.V, nr.1, p.270 31 Dick Howard, Op.cit., p. 222 28 29

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

care îl încorpora putea bloca instaurarea despotismului unei singure persoane sau al celor mulţi, consideră Tocqueville. Constituirea noţiunilor de stânga şi de dreapta se înscrie în aceeaşi dinamică a politicului din Hexagon.

Desfăşurarea Revoluţiei a exclus orice compromis între tabere, fiecare considerând că întruchipează voinţa naţiunii, concept care anula diversitatea socială.

Protopopul Nicolae Pop din Balomir – repere biografice

lect. univ. dr. Florin Dobrei

[cartier românesc, aflat în afara cetăţii săseşti, la „drumul Ţării” n.n.], în predvoriul biserecii [„Adormirea Maicii Domnului” n.n.]”, la 1 iulie 1750, în care se arată că, „în Balomir, funduş de casă nu iaste, iară pământ arător iaste de 14 gălete şi de 2 ferdele şi de un car de fân şi de 2 ferdele de sămânţă de cânepă” 1; cu alte cuvinte, doar un preot localnic şi-ar fi putut asigura, din venituri proprii, cele necesare traiului, transformându-şi, în plus, locuinţa în casă parohială. A fost hirotonit de către episcopul Inochentie Micu prin anii 1734-1735; în conscripţia efectuată în 1733, în dreptul Balomirului erau menţionaţi alţi cinci preoţi: Ion, Groza, Ionaşcu, Petru şi Vasile 2. Cu unii dintre aceştia va fi slujit, în duminici şi sărbători, în locaşul de cult al obştii, construit, din bârne de lemn, în 1703, potrivit datei înscrise pe clopotul mic, preluat de biserica actuală în 1848, după dărâmarea celei vechi 3. Data ridicării sale la demnitatea protopopească nu ni s-a transmis; acest fapt s-a petrecut, oricum, înainte de 1741, când Nicolae Pop solicita împărătesei Maria Tereza (17401780), în noua calitate, cercetarea abuzurilor

Istoria Transilvaniei secolului al XVIII-lea a fost dominată de figura episcopului Inochentie Micu, neînfricatul luptător pentru drepturile românilor ardeleni în faţa silniciilor politico-naţionale, sociale şi religioase ale autorităţilor imperiale şi guberniale. Între sprijinitorii marelui ierarh s-a numărat şi protopopul hunedorean Nicolae Pop din Balomir (azi Balomiru de Câmp, jud. Alba), vicar general al eparhiei unite ardelene, iar după revenirea sa la Ortodoxie, stareţ al unuia dintre cele mai importante aşezăminte mănăstireşti medievale ale Ţării Româneşti, „perla Basarabilor” de la Curtea de Argeş.

S-a născut în jurul anului 1700, în Balomir, sat aparţinător, la acea dată, scaunului săsesc al Orăştiei. Provenea, cu siguranţă, ca mai toţi clericii acelor vremuri, dintr-o veche familie preoţească locală, în sânul căreia va fi deprins tainele scris-cititului, ale cântării şi ale rânduielilor bisericeşti. Pentru plasarea locului naşterii sale în Balomiru de Câmp pledează atât mutarea sediului oficiului protopopesc în acest sat, cât şi conţinutul unui proces verbal, întocmit „în săbor în Orăştie, în Rumânii din Jos

Aurel Răduţiu, Actele româneşti tipărite la Alba-Iulia în 1653, în „Revista de Istorie”, Bucureşti, an. 28, 1975, p. 487. Nicolae Togan, Statistica românilor din Transilvania în 1733, în rev. „Transilvania”, Sibiu, an. 29, 1898, nr. 9-10, p. 203; Augustin Bunea, Episcopul Ioan Inocenţiu Klein, Blaj, 1900, p. 387; Keith Hitchins, Ioan Beju, Conscripţia scaunală a clerului român de pe Pământul Crăiesc. Anul 1733, în rev. „Mitropolia Ardealului”, Sibiu, an. 34, 1989, nr. 4, p. VIII. Gheorghe Fleşer, Ioana Rustoiu, Ana Dumitran, Biserici româneşti de zid din judeţul Alba, vol. I, Alba Iulia, 2005, p. 8-9.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

comise de autorităţile austriece la adresa românilor 4. Nici coordonatele primilor săi ani de activitate administrativ-pastorală nu se cunosc. Cum între clericul hunedorean şi întâistătătorul ardelean s-a stabilit, încă dintru început, o strânsă colaborare, în 1743, Nicolae Pop îl înştiinţa pe ierarh în legătură cu tensiunile confesionale ivite în satele Turdaş şi Romos 5. Protopopul a participant apoi la soborul general din 25 iunie/6 iulie 1744 – o mare adunare naţională, la care au luat parte aproximativ 150 de clerici şi mireni, uniţi şi ortodocşi deopotrivă –, numărându-se, probabil, printre autorii „Promemoriei” înaintate Cancelariei vieneze, prin care cei prezenţi declarau că, dacă nu li se împlinesc cele promise în diplomele leopoldine, vor părăsi unirea 6. Situaţia politică şi confesională era, întradevăr, tulbure. În primăvara anului 1744 se derulase ampla acţiune de redeşteptare religioasă iniţiată de „eremitul valah” Visarion Sarai, cel care, potrivit rapoartelor contemporane, dezorganizase „întreg sistemul unirii” în sudul Transilvaniei, încât în comitatul Hunedoara şi în scaunul Orăştie „abia s-au mai putut ţine câteva frânturi” din aceasta 7. Chemat la Viena pentru a da explicaţii, la 16 noiembrie

1744 Inochentie Micu a fost pus în faţa a 82 de acuzaţii false, între care şi aceea a sprijinirii „insurgenţilor”; la 9 decembrie 1744, a părăsit capitala austriacă în ascuns, îndreptându-se spre Roma, unde spera că va obţine sprijinul papei Benedict XIV (1740-1758) 8. Susţinător al nevinovăţiei episcopului, în noiembrie 1744 protopopul Nicolae Pop se plângea secretarului vienez Beckers de „comportamentul rău” al ţăranilor neuniţi din satele aparţinătoare scaunului Orăştie 9. În absenţa întâi-stătătorului ardelean, administrarea Episcopiei unite a revenit, în anul 1745, călugărului Petru Pavel Aron (1745-1752), ridicat la rangul de vicar 10. Corespondenţa între clericul hunedorean şi ierarhul „surghiunit” a continuat. La 10 septembrie 1746, Inochentie Micu îi mulţumea lui Nicolae Pop că îl ţinea la curent cu tot ceea ce se întâmplă în ţară, mirându-se însă că Aron a decis convocarea unui sobor general fără să-l înştiinţeze. La 10 noiembrie revenea cu o nouă scrisoare, îndemnându-l ca, împreună cu protopopii Avram Pop din Daia Română şi Gheorghe Timandi din Juc, să ia legătura cu vicarul şi să convoace ei sinodul, în care să se ia act de excomunicarea teologului iezuit Iosif Balogh; măsura trebuia adusă apoi la cunoştinţa poporului. Cu acelaşi prilej, pentru administrarea domeniului episcopal era instituită o comisie. În epistola din 17 decembrie 1746, episcopul îi enumera motivele pentru care a oprit ţinerea soborului anunţat de Aron, rugându-l să vegheze la respectarea măsurilor luate în legătură cu „paterul” (teologul) catolic. În cursul anului următor, raporturile dintre ierarhul aflat în exil şi vicarul său se deterioraseră atât de mult încât, la 9 aprilie

Zenovie Pâclişanu, Istoria Bisericii Române Unite, ed. a III-a, Târgu Lăpuş, 2006, p. 258, 261-266. 5 Despre Biserica românilor din Transilvania. Documente externe (1744-1754) (edit. Laura Stanciu, Keith Hitchins, Daniel Dumitran), Cluj-Napoca, 2009, p. 118 (nr. 65). 6 Nicolaus Nilles, Symbolae ad illustrandam historiam Ecclesiae Orientalis in terris Coronae S. Stephani, vol. II, Oeniponte (Innsbruck), 1885, p. 562-563; George Bogdan-Duică, Procesul episcopului Ioan Inochentie Klein, Caransebeş, 1896, p. 51-58; A. Bunea, op. cit., p. 118-121; Silviu Dragomir, Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII, vol. I, Cluj-Napoca, 2002, p. 196; Z. Pâclişanu, op. cit., p. 277-281. 7 Iacob Radu, Istoria Vicariatului greco-catolic al Haţegului, 8 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ed. a IIILugoj, 1913, p. 108; S. Dragomir, op. cit., I, p. 368-371; Z. a, vol. II, Iaşi, 2006, p. 320-323. Pâclişanu, op. cit., p. 288; Keith Hitchins, Conştiinţă 9 Mihai Săsăujan, Politica bisericească a Curţii din Viena în naţională şi acţiune politică la românii din Transilvania, vol. Transilvania (1740-1761), Cluj-Napoca, 2002, p. 226. 10 M. Păcurariu, op. cit., II, p. 457-458. I, Cluj-Napoca, 1987, p. 50. 4

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

1747, Inochentie Micu i se plângea protopopului că Aron l-a trădat, vânându-i scaunul vlădicesc; era îndemnat să rămână statornic în credinţă şi sprijinitor al luptei pentru dezrobirea religioasă a Bisericii româneşti ardelene 11. Trecut în tabăra adversarilor episcopului ardelean, vicarul Petru Pavel Aron a fost excomunicat de Inochentie Micu, fiind înlocuit de acesta, la 25 august 1747, cu Nicolae Pop; scrisorile expediate protopopilor la aceeaşi dată aveau următorul conţinut: „Pentru că Petru Aron rezistă de mai mult de un an poruncilor mele şi pune la îndoială puterea mea apostolică, nesocoteşte decretul meu adresat întregului cler, apără pe iezuitul excomunicat, ajută la violarea imunităţii bisericeşti şi la risipirea veniturilor episcopale, recurge, trecând peste mitropolit, contra mea şi a venerabilului cler, la trepte bisericeşti mai înalte, cu insinuări calomnioase, şi săvârşeşte şi alte excese în mod incorigibil, de aceea l-am depus din vicariat, l-am suspendat din treptele hirotoniei şi l-am excomunicat, pentru care motiv Domnia Voastră îl va evita, sub pedeapsă de excomunicare, şi va face să fie evitat şi de supuşi. Am numit vicar general pe Rev. Prot. Dl. Nicolae Pop de Balomir şi am poruncit să se ţină sinodul cât mai repede. De aceea, poruncesc Domniei Voastre, sub pedeapsă de excomunicare, ca, trecând peste toate impedimentele, să vină la sinod şi să se sfătuiască cu numitul domn vicar Nicolae Pop pentru liniştirea controversei, pentru imunitatea şi liniştea Bisericii şi pentru împlinirea cât mai grabnică a poruncilor mele.” În aceeaşi zi, îi adresa o scrisoare şi protopopului hunedorean, înştiinţându-l în

legătură cu decizia luată 12. Cărturarul iluminist Samuil Micu rezuma episodul înlocuirii astfel: „După aceasta, vlădica Clain pe protopopul Nicolae Pop de la Balomir îl face vicareşiu gheneralis şi-i porunceşte să adune săbor şi în săbor şi de toţi protopopii să scrie şi să vestească şi afurisaniia theologului şi a lui Petru Aaron [...] şi mare scădeare au făcut această afurisanie a lui Aaron şi în mare ură la tot clerul şi neamul românesc l-au pus, care de el se scârbea şi în tot chipul să ferea, nu numai de altă împărtăşire cu el, ci şi de vorba cu el, [de] nici la besearica unde mergea el alţii, afară de casnicii lui, nu venea.” 13 Corespondenţa dintre Inochentie Micu şi vicarul său a continuat şi în lunile următoare 14. Astfel, la 9 septembrie 1747, ierarhul exilat îi relata cererea imperativă a papei, a patra de acest fel, de a abdica. Refuzând de fiecare dată, primise interdicţia de a părăsi Roma; bănuia implicarea episcopului rutean Manuil Olszavski al Muncaciului, care dorea să-i uzurpe scaunul vlădicesc. Confruntat cu mari lipsuri, solicita sprijinul financiar al preoţilor ardeleni. Întruniţi în sobor la Daia Română, protopopii îi cereau, prin scrisoarea din 22 septembrie, să nu renunţe la episcopat şi să facă toate demersurile necesare pentru a i se permite reîntoarcerea acasă; între semnatari figura şi preşedintele sinodului, „Nicolaus Pop, archidiaconus Balomirensis”. În ultima epistolă păstrată, purtând data de 30 septembrie, este descrisă din nou drama ierarhului, constrâns, prin înfometare, să semneze retragerea; pentru a rezista josnicelor presiuni, cere să i se trimită

A. Bunea, op. cit., p. 223-225; Z. Pâclişanu, op. cit., p. 96-101 (nr. 55-57); D. Stăniloae, op. cit., p. 1169-1177; Teodor V. Damşa, Biserica Greco-Catolică din România în perspectivă istorică, Timişoara, 1994, p. 132. 13 Samuil Micu, Istoria românilor (ed. princeps după manuscris 11 Zenovie Pâclişanu, Corespondenţa din exil a episcopului de Ioan Chindriş), vol. II, Bucureşti, 1995, p. 230. Inochentie Micu Klein, Bucureşti, 1924, p. 28 (nr. 12), 56-57 14 Nicolae Densuşianu, Independenţa bisericească a Mitropoliei (nr. 22), 61 (nr. 28) şi 65-66 (nr. 34); Dumitru Stăniloae Lupta Române de Alba-Iulia, Braşov, 1893, p. 46-48; Z. Pâclişanu, şi drama lui Inochentie Micu Clain, în rev. „Biserica Ortodoxă op. cit., p. 96-97; D. Stăniloae, op. cit., p. 1169-1177; Despre Biserica românilor..., p. 164 (nr. 172), 167 (nr. 179). Română”, Bucureşti, an. 86, 1968, nr. 9-10, p. 1160-1164. 12

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

bani pe ascuns, prin călugării piarişti 15. Cum era de aşteptat, raporturile cu fostul vicar au devenit tensionate. Spre exemplu, la 5 octombrie 1747, Aron îl pâra guvernatorului Ioan Haller (1734-1755) că ar fi permis unui preot „schismatic” (ortodox) să predice două zile uniţilor în biserica acestora din Orăştie 16. Reacţia fusese generată de convocarea marelui sinod al clerul ardelean pentru data de 8 octomvrie, prin scrisorile trimise protopopilor şi preoţilor la 20 septembrie; textul „convocatorului” avea următorul conţinut: „Dela milostivul Dumnezeu tot fericitul, bine pohtesc Sfinţiei Tale, C[instite] Părinte! Pentru multele greutăţi şi supărări, care şi pe Măriea Sa D. Vlădica îl încunjură, [iar] pe noi ne împresoară, au trimis Măriea Sa, din Râm, aspră poruncă, supt afurisanie şi supt oprire de preoţie, să fie săbor mare. Pentru aceea, împreună cu alţi cinstiţi protopopi, ne-am sfătuit şi am detărminăluit ca să fie săbor mare în Blaj, pe Joi, în 8 zile ale lui Octombrie, în ziua cuvioasei Maicii Pelagii, unde Sfinţia Ta, după porunca Măriei Sale, lăsând alte toate, să vii pe numita mai sus zi în Blaj la săbor, unde celelalte mai pe larg porunci de la Măriea Sa venite le vei auzi, eară de nu ai putea Sfinţiea Ta, pentru vreo grea supărare, să-ţi trimiţi joratul cu plenipotenţie, după care, recomăndăluindu-mă dragostii Frăţiei Tale, rămâiu al Sfinţiei Tale. Balomir, sept. 20 zile 1747. Gata slugă, protopop Nicolaie Balomireanu.” 17 Participanţii la soborul general de la Blaj, din 8-10 octombrie 1747, au validat numirea lui Nicolae Pop în funcţia de vicar al Bisericii unite ardelene; cu acelaşi prilej s-a luat şi decizia trimiterii unei delegaţii la Viena, care să solicite readucerea în

ţară a episcopului. Un alt sinod, întrunit la Alba în 20 noiembrie 1747, sub preşedinţia aceluiaşi cleric hunedorean, a protestat, fără succes, împotriva investirii de către papă a lui Petru Pavel Aron ca „vicar apostolic” 18. În februarie 1748, în pofida interdicţiilor guvernatorului Transilvaniei, Nicolae Pop a efectuat o vizită canonică în Săliştea Sibiului; în cadrul acesteia s-a realizat o apropiere între vicar şi preoţii ortodocşi locali 19. Informată de existenţa celor două facţiuni bisericeşti, împărăteasa Maria Tereza a dispus, la 28 martie 1748, convocarea unui nou sobor general, în care „protopopul [din] Balomir să fie destituit şi să i se comunice că actul episcopului, prin care a excomunicat pe Petru Aron, a fost reprobat de Sfântul Scaun, iar el se dovedeşte ataşat mai mult episcopului decât Sfântului Scaun, iar de este adevărat unit trebuie să recunoască în cele bisericeşti, ca autoritate supremă, autoritatea papală şi deci să se oblige la această ascultare şi fidelitate mai mare”. Sinodul s-a întrunit la Sibiu, în zilele de 15-17 mai 1748 20. Sub presiunea autorităţilor – dezbaterile au fost conduse de episcopul rutean Manuil Olsavszki –, participanţii, „făr’ de voia lor, au trebuit să se supue şi să fie ascultători lui Aaron” 21. Cu toate că avea de partea sa mai mulţi „archidiaconi [protopopi n.n.]”, dovediţi ulterior „şovăitori”, vicarul a

A. Bunea, op. cit., p. 232-241; Z. Pâclişanu, Istoria Bisericii..., p. 324-326; Dumitru Stăniloae, Uniatismul din Transilvania, încercare de dezmembrare a poporului român, Bucureşti, 1973, p. 92-97; T. V. Damşa, op. cit., p. 135; M. Păcurariu, op. cit., II, p. 322. 19 D. Stăniloae, op. cit., p. 98. 20 A. Bunea, op. cit., p. 244-247, 275-287; Z. Pâclişanu, op. cit., p. 327-328; D. Stăniloae, Lupta şi drama..., p. 1178-1180; T. V. Damşa, op. cit., p. 135-137; Ovidiu Ghitta, Episcopul 15 A. Bunea, op. cit., p. 226-227; Z. Pâclişanu, op. cit., p. 102- Manuel Olsavszky şi sinodul de la Sibiu din 15-17 mai 1748, 103 (nr. 60), 106-108 (nr. 65) şi 108-109 (nr. 66-67); D. în vol. Biserică. Societate. Identitate. In honorem Nicolae Stăniloae, op. cit., p. 1169-1177; T. V. Damşa, op. cit., p. 133- Bocşan, Cluj-Napoca, 2007, p. 56-64; Despre Biserica 134. românilor..., p. 179-180 (nr. 213-215), 183-186 (nr. 222, 226, 16 Despre Biserica românilor..., p. 167 (nr. 180). 228-230). 17 21 Z. Pâclişanu, op. cit., p. 106 (nr. 64). S. Micu, op. cit., II, p. 321. 18

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

fost nevoit să se ridice „de pe locul său”, anunţându-şi, „printr-o lungă alocuţiune”, abdicarea din fruntea acestui oficiu 22 ecleziastic . La scurt timp, „Nicolae [Pop] Balomireanul, temându-se ca să nu cază la prinsoare îndelungată, au trecut muntele şi sau dus în Ţara Românească, unde, aşezându-să la o mânăstire, au fost arhimandrit” 23. Înştiinţată de fuga sa, Curtea vieneză a expediat Guvernului două scrisori de mustrare, purtând datele de 28 iunie şi 7 iulie 1748 24; episodul este relatat şi în epistola adresată de împărăteasă cardinalului Mellini 25. La 21 octombrie, călugărul fransciscan Joseph Michaud raporta baronului Penkhler, internunţiul papal austriac din Constantinopol, prezenţa clericului ardelean în Muntenia şi intenţia sa de a ajunge până în capitala Imperiului otoman 26. Revenirea sa la Ortodoxie este o certitudine. Păstoriţii săi uniţi din Balomir i-au urmat, cu siguranţă, exemplul. Deşi în conscripţia vicarului Petru Pavel Aron din 1750 parohia figurează ca fiind supusă canonic Blajului – sunt înregistrate 191 de „suflete”, cu o biserică şi trei preoţi 27 –, adevărata apartenenţă confesională a credincioşilor este relevată de alte trei surse documentare contemporane. Astfel, în tabelele comisiei de „dismembrare” Buccow, din anii 1761-1762, în dreptul acestei localităţi sunt înscrise o familie unită cu trei preoţi, cărora le revenise locaşul de închinare, şi 59 de familii

ortodoxe fără păstor sufletesc şi fără biserică 28. Diferit, în catagrafia episcopului Atanasie Rednic al Blajului (1765-1772) din 1765, erau înregistrate cinci familii unite şi un preot 29. În sfârşit, în statistica românilor „grecorăsăriteni”, întocmită la cererea ierarhului neunit Dionisie Novacovici (1761-1767) în anul 1766, Balomirul avea 337 de credincioşi ortodocşi (165 de bărbaţi şi 172 de femei) 30. Frământările prezentate sunt redate şi în Plângerea Sfintei Mănăstiri a Silvaşului din Eparhia Haţăgului, din Prislop, cronică rimată de mari dimensiuni, redactată la Râmnic, în anul 1763, de un alt cleric pribeag contemporan, ieromonahul haţegan Efrem: „Vlădica Inochentie la Beciu [Viena n.n.] au plecat Şi în locul său namesnic [locţiitor n.n.] pă Nicolae au lăsat Şi orice pricini în cliros să se întâmpleze, Toate de el să se îndrepteze. Aron, acum, bună vreme au găsit, Pre Inochentie la crăiasa l-au pârât, Zicând, că umblă cu făţarie Şi nu-i drept la Împărăţie. Iar cătră vlădica s-au arătat Priiatin bun dânsu-i şi sfat, Însă prin scrisori l-au viclenit Şi până la Roma l-au izgonit, Acolo în robie s-au închis Şi în toată viiaţa sa au plâns. Apoi la Nicolae Balomireanu s-au întors Şi din curtea arhierească cu urgie l-au scos. Şi nu numai că l-au scos şi l-au gonit, Ci şi din Ardeal, cu totul, l-au pustiit.”

O. Ghitta, op. cit., p. 59, 63-64. S. Micu, op. cit., II, p. 321. 24 Z. Pâclişanu, op. cit., p. 332. 25 28 A. Bunea, op. cit., p. 261. Virgil Ciobanu, Statistica românilor ardeleni din anii 176026 S. Dragomir, op. cit., I, p. 259; Mircea Păcurariu, Legăturile 1762, în „Anuarul Institutului de Istorie Naţională”, Cluj, an. Bisericii Ortodoxe din Transilvania cu Ţara Românească şi 3, 1926, p. 700; Matei Voileanu, Să se facă lumină. Biserica Moldova în secolele XVI-XVIII, în rev. „Mitropolia românilor din Ardeal în veacul al XVIII-lea, Sibiu, 1926, p. Ardealului”, Sibiu, an. 13, 1968, nr. 1-3, p. 70; Despre 90. 29 Diecesa Lugoşului. Şematism istoric, Lugoj, 1903, p. 383. Biserica românilor..., p. 200 (nr. 256). 27 Augustin Bunea, Statistica Românilor din Transilvania în anul 30 Keith Hitchins, Ioan Beju, Statistica românilor ortodocşi din 1750, făcută de vicariul episcopesc Petru Aron, Sibiu, 1901, Transilvania din anul 1766, în rev. „Mitropolia Ardealului”, p. 21. Sibiu, an. 22, 1977, nr. 7-9, p. 550. 23

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

(v. 381-398) 31 În octombrie 1748, Nicolae Pop a pornit într-o lungă călătorie spre Moscova, pentru a înfăţişa ţarinei Elisabeta Petrovna (1741-1761) doleanţele bisericeşti ale românilor neuniţi ardeleni; după depunerea unui memoriu detaliat, la 17 noiembrie 1749 a plecat spre „Valahia”. În anul 1750, împărăteasa l-a însărcinat pe ministrul Mihail Petrovici Bestuzev-Riumin, aflat la Viena, să cerceteze veridicitatea conţinutului petiţiei înaintate, urmând ca acesta să intervină, în scris sau verbal, la ministrul Curţii imperiale 32. Scrisoarea suna astfel: „S-au aretat aicea, la Moscu, [un] protopop, anume Nicolae Balomireanul de la Ardeal, ce iaste supt stăpânirea Mării Sale Împărătesii Râmului şi Krăesei ţierilor ungureşti şi Bohemii şi au dus la sinodul nostru [un] memorial, arătând că el s-au trimis aici de la clerul şi norodul rumânesc din Ardeal, pentru ca să se roage de milostiva aperare [a] pravoslavnicilor creştini cari se află acolo, cari creştini pătimesc prea mari nevoi şi izgoniri, pentru că nu vor să primească uniria cu Besearica Romei. Deci, fiindcă ei se nevoiesc pentru pravoslavie, cu această a noastră aperare, care noi asupra noastră o luăm, vor putea fi păziţi şi aperaţi, ca să rămâie, după dreapta pohta inimii lor, ca mai nainte, în legea cea pravoslavnică a Resăritului, făr de nici o înpiedecare şi necaz. Oricâte dar strâmtori şi izgoniri acestui norod, cărui pentru credinţă i se fac de acestea, mai luminată înţelegere vei lua din scrisorile tălmăcite, date de la numitul protopopă la Cancelaria Noastră, care ţie ţi se trimit. Peste acestea au dus încă numitul protopop la sinodul nostru multe documenturi,

atât despre comisia aceasta, ce i s-au încredinţat lui de la norod, cât şi privilegiuri care au ei de la Kraii Ardealului şi osebi de la ănsuşi kesariul Leopold, şi iarăşi ce fel de lipsă i s-au făcut acestui norod în trebile Bisearecii şi în Episcopia lor, despre partea uniţilor [...]. Deci, luând seama de toate acestea [...], despre toate să te înştiinţezi că adevărat iaste, că numitul protop Nicolae Balomireanul de la acel norod aici la Împărăţia Noastră, cu acest fel de rugăciune, pentru aperarea lor, s-au trimis şi drept este că acest norod din Ardealul Rumânesc se află într-aceste nevoi şi, precum se arată, că acel norod de demult au fost slobozi a ţânea legea grecească, iar de la oarecare mai dupre urmă vreme le face strâmtoare şi silă la unie şi, dacă vei afla că aşa este adevărat, atunci vei scrie memorial, întemeindu-l în numele Nostru, arătând aceste pricini şi dându-l la Ministerul Mării Sale împărătesii şi crăeasii, să te sileşti a isprăvi, ca să aibă acel de multe ori pomenit norod rumânesc din Ardeal de plină slobozie, ca să rămâie iar, precum şi mai nainte, lângă ţânerea legii lor cei greceşti, făr de nici o împiedecare sau supărare, şi să aibă voe să ţâe besearicile lor şi preoţii lor de legea grecească şi nici un fel de strâmtorare să nu li se facă” 33. Despre acţiunea protopopului ardelean dă mărturie şi preotul bănăţean Mihail Popovici, cel care, călătorind în Rusia în anii 1770-1771, amintea că Nicolae Pop a pribegit „pentru leage în ţara Muscului”, plângându-se ţarinei şi Sfântului Sinod al Bisericii Ruse de „asuprirea legii şi gonirea pravoslaviei de către papistaşi”, încât „ceale sufleteşti şi trupeşti întru prea luminatul condicul împărătesc, cu multă întristare, cu neuitare, s-au însemnat”, făcându-se, ulterior, „multe întrebări, prin scrisori, către crăiasa din

Mircea Păcurariu, Istoria mănăstirii Prislop, ed. a II-a, Arad, 2006, p. 171-172. 32 Ioan Lupaş, Istoria bisericească a românilor ardeleni, ed. a IIa, Cluj-Napoca, 1995, p. 113-114; Ştefan Meteş, Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XIII-XX, ed. a II-a, 33 George Bariţiu, Părţi alese din Istoria Transilvaniei. Pre doue sute de ani din urmă, vol. I, Sibiu, 1889, p. 730-731. Bucureşti, 1977, p. 111-112. 31

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

Beci [Viena n.n.]”, în vederea încetării prigonirii neuniţilor transilvăneni 34. Reîntors în Ţara Românească, Nicolae Pop s-a închinoviat la mănăstirea Argeş, primind, în călugărie, numele de Nichifor 35. Legăturile cu foştii săi păstoriţi ardeleni au continuat. Domnului fanariot Constantin Mavrocordat (1733-1735; 1741-1743; 17481749; 1769) îi solicitase, în octombrie 1748, permisiunea emigrării peste munţi a circa 16.000 de români transilvăneni, cerere aprobată, la 14 mai 1750, de urmaşul acestuia, domnitorul Gheorghe II Ghica (1733-1735; 1748-1752) 36. Potrivit rapoartelor generalului Platz, adresate Consiliului aulic de Război în ianuarie-februarie 1749, clericul hunedorean rămăsese în atenţia autorităţilor de la nordul Carpaţilor 37. În pofida celor 200 de galbeni, promişi la 7 noiembrie 1750, ca recompensă, celui care îl va ademeni să se reîntoarcă în Transilvania şi-l va da pe mâna „stăpânirii”, nu s-a găsit niciun apropiat care să îl trădeze 38. În vara anului 1761, îl primea la Argeş pe călugărul Sofronie de la Cioara (azi Sălişte, jud. Alba), mijlocind numirea acestuia în fruntea obştilor monahale de la Robaia şi apoi Vieroş39. În anul 1763, episcopul Grigorie Socoteanu al Râmnicului a intervenit pe lângă vlădica Dionisie Novacovici, cerându-i, printr-o

scrisoare, să-l reprimească în eparhie; motiva că „din îndemnarea locuitorilor pravoslavnici ai Ardealului, luându-ţi voie şi blagoslovenie de la noi, s-au dus cu oare-şi-ce jălbi şi până la Curtea rusească, la răposata întru fericire Elisaveta Petrovna, şi, de acolo, întorcându-se iarăşi aice, doreşte, de va fi cu voia şi blagoslovenia Frăţiei Tale, să-şi vie în locul şi neamul său” 40. De teama autorităţilor austriece, ierarhul de neam sârb l-a refuzat. Încă din anul 1750, episcopul Grigorie Socoteanu al Râmnicului (1748-1764) îl ridicase la treapta de „archimandrita et hegumenos Dominialis monasterii Argis”. De altfel, prestigiul de care s-a bucurat în ochii contemporanilor este vădit şi de propunerea sa, în anul 1763, pe lista celor trei candidaţi la scaunul episcopal al Buzăului, alături de stareţul Partenie de la Tismana şi de protosinghelul Mitropoliei din Bucureşti, Cosma Popescu, ierarhul ales (1763-1787) 41. Din păcate, realizările sale ca stareţ sunt puţin cunoscute. Se ştie doar că, în anul 1761, în cadrul unei ample renovări, egumenul Nichifor a „tocmit” doi zugravi ardeleni, pe Iacov şi pe Stan, fiii preotului Radu Man din Răşinari (jud. Sibiu), pentru a reînnoi zestrea picturală a mănăstirii 42. La finalizarea lucrărilor, a dăruit sfântului aşezământ „o sfită de stofă cu stihar, cu poias, cu paftale de argint, şi alte multe odoară” 43. A condus vestita mănăstire a Argeşului până prin iunie 1764 44, data ultimei sale atestări; momentul corespunde, probabil, cu însăşi trecerea sa la cele veşnice. Că a rămas însă în

S. Dragomir, op. cit., I, p. 262. Mircea Păcurariu, Preoţimea hunedoreană, sprijinitoare a năzuinţelor poporului în cursul veacurilor, în rev. „Mitropolia Banatului”, Timişoara, an. 18, 1968, nr. 10-12, p. 625. 36 N. Nilles, op. cit., I, p. 598; Nicolae Iorga, Sate şi preoţi din Ardeal, Bucureşti, 1902, p. 248; S. Dragomir, op. cit., I, p. 259, 424-425, 441-445; Şt. Meteş, op. cit., p. 122; David Prodan, Supplex Libellus Valachorum. Din istoria formării 40 A. Bunea, Episcopul Ioan Inocenţiu..., p. 221. 41 Ioan Ionaşcu, Ieromonahul transilvan Nicodim în Ţara naţiunii române, ed. a II-a, Bucureşti, 1998, p. 220. 37 Mihai Săsăujan, Habsburgii şi Biserica Ortodoxă din Imperiul Românească, în vol. Omagiu lui Ioan Lupaş la împlinirea austriac (1740-1761). Documente, Cluj-Napoca, 2003, p. 248- vârstei de 60 de ani, Bucureşti, 1943, p. 366, n. 2; M. 251. Păcurariu, Preoţimea hunedoreană..., p. 625. 38 S. Dragomir, op. cit., I, p. 267-268, 441-445; M. Păcurariu, 42 M. Păcurariu, Istoria Bisericii..., II, p. 535. Legăturile Bisericii..., p. 70; Despre Biserica românilor..., p. 43 Aurelian Sacerdoţeanu, Pomelnicul mănăstirii Argeşului, în rev. „Biserica Ortodoxă Română”, Bucureşti, an. 83, 1965, nr. 232 (nr. 314). 39 Nicolae Iorga, Studii şi documente privitoare la istoria 3-4, p. 307. românilor, Bucureşti, vol. IV, 1904, p. 39; Şt. Meteş, op. cit., 44 I. Ionaşcu, op. cit., p. 366, n. 2; M. Păcurariu, Preoţimea hunedoreană..., p. 625. p. 120; M. Păcurariu, op. cit., p. 72. 35

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

memoria contemporanilor o dovedeşte o „plânsoare” a boierilor munteni, redactată în jurul anului 1773, în care se arată că „în corespondenţele noastre cu împărăteasa [ţarina Elisabeta II a Rusiei n.n.], spre a face cunoscute dorinţa şi aplecarea ţării, ne-au slujit doi arhimandriţi, Argeşanul [Nichifor/Nicolae Pop n.n.] şi Vieroşanul [Sofronie/Stan Popovici de la Cioara n.n.], care au dobândit şi decoraţii împărăteşti”, anume crucea imperială de aur.

Se stingea astfel un simbol al luptei pentru refacerea unităţii bisericeşti a românilor ardeleni. Identificându-se în totalitate cu idealurile naţiunii sale, protopopul Nicolae Pop a reuşit să creeze o veritabilă punte de legătură între cei doi versanţi ai Carpaţilor, păstorind, cu egală dragoste şi jertfelnicie, atât Biserica ardeleană, în fruntea căreia s-a aflat câţiva ani ca vicar, cât şi obştea „monastirei” Argeşului.

Reformarea statului – un concept actual?

prof. Lavinia Nicoleta Liga

deschidere a Adunării Obşteşti din 2/14 ianuarie 1856, domnitorul amintea că aceste datorii, ţara le-ar fi plătit până la sfârşitul anului 1853, dacă „n-ar fi venit peste noi grele evenimente ce ne-au surprins” 1.Nu, nu este vorba de o criză economică la nivel mondial, ci „doar” de ocuparea militară a ţării de către armate austriece! Fiindcă agricultura era „sursa unică de bogăţie a acestei ţări”, un accent mai mare a fost pus pe acest domeniu, în comparaţie cu industria care la acea dată abia se contura. Prin „Aşezămintele agrare” din 1851, s-a avut în vedere în special reglementarea raporturilor dintre boieri şi ţărani. Cu toate neajunsurile ei (însuşi domnitorul privea această lege ca tranzitorie), legea ţinea cont mai mult de Regulamentul Organic decât de nevoile ţăranului. Procesul de modernizare a continuat şi în ceea ce priveşte oraşele, şi în mod special capitala ţării, Bucureştiul, care a beneficiat de adevărate programe de dezvoltare. Modernizarea, sau măcar începutul acestui proces este meritul lui Barbu D. Ştirbei

Modernizare – un cuvânt des întâlnit în mass-media contemporană. Care este înţelesul termenului astăzi, care era înţelesul în urmă cu mai bine de 150 de ani? Istoria ne dă suficiente exemple de moduri în care „ocârmuitorii” chiar aveau în vedere schimbarea, „reformarea” instituţiilor statului, în acord cu bunăstarea populaţiei în cele mai largi categorii. După studierea multor documente de arhivă am ajuns la concluzia ca eforturile generaţiei de la 1848, intelectuali români, şcoli şi în universităţi europene nu au fost în zadar. De cele mai multe ori cădem în capcana selectării unor evenimente reprezentative ale istoriei noastre naţionale, uitând de acumulările anterioare... Este exemplul domniei lui Al.I. Cuza, de cele mai multe ori considerat unicul reformator important al românilor de la mijlocul secolului al XIX-lea. Încă din anii următori revoluţiei de la 1821, societatea românească de la sud şi est de Carpaţi începe să se urnească. Domnia lui Barbu D. Ştirbei (1849-1856) nu face excepţie, măsurile luate în timpul domniei sale au vizat reorganizarea contabilităţii statului, creşterea veniturilor publice, redresarea balanţei dintre cheltuieli şi venituri, plata datoriilor externe, care presupunea şi dobânzi mari. Într-un ofis de

D. A. Sturdza, Acte şi documente relative la istoria renaşterii României, Bucureşti, 1889, p. 8

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

şi al oamenilor săi de încredere, numiţi în funcţie prin competenţă. Procesul de modernizare al Ţării Româneşti nu putea ocoli domeniul legislaţiei. Dincolo de elaborarea de noi legi, trebuia ca cele existente să fie aplicate întocmai. Acest principiu a fost susţinut de către Barbu D. Ştirbei, nu numai în calitate de domnitor, ci şi ca licenţiat în drept la Paris 2. Încă din august 1849, domnitorul cerea printr-un ofis, ca legile să fie respectate şi fiecare pricină să fie judecată cu cea mai mare atenţie. „Cu toată dorinţa ce avem de a activa trebile şi a le desăvîrşi, cu chipul cel mai drept după întocmitele legiuiri vremea fiind însă foarte scurtă ca, pe lîngă grelele datorii ale obăduirii, să ne chibzuim numai înşine şi asupra fiecăria pricini în parte, a căuta speciala dispoziţie ce i să aplică, şi ai da cursul ce i să cuvine; către aceasta privind că fiecare Ministru în ramura sa are numai puţin decît Noi sarcina de a priveghea asupra păzirii legiuirilor respective şi a săvârşi orice lucrare pe cazurile lor, poftim cu stăruire pe fiecare din Dumnealor Şefii Departamenturilor a cerceta cu cea mai mare scumpătate fiecare pricină, şi în raporturile ce ele adresează, a pune şi părerea dumnealor cu cuvinte legiuite şi cu desluşiri trebuincioase” 3. Iată deci, că încă de la începutul domniei, Ştirbei s-a arătat ca un bun organizator, şi mai ales a cerut conlucrarea strânsă cu guvernul său, cerând din partea acestuia rapoarte periodice privind activitatea fiecărui ministru, şi mai ales a modului în care problemele erau rezolvate. După cum singur mărturiseşte, timpul este limitat de datoriile „oblăduirii”, dar

aceasta nu însemna că trebuia să minimalizeze importanţa aplicării legilor. Pentru că numărul jelbilor adresate domnitorului era foarte mare şi lucrând foarte meticulos, Ştirbei dorea să ştie cum erau rezolvate acestea. Dintr-o adresă a Secretariatului Statului din 5 septembrie 1849 4 către Departamentul din lăuntru, aflăm că domnitorul dorea să cunoască „urmarea ce fiecare din Cinstitele Departamente (...) face asupra jelbilor carele cu luminatele rezoluţii (...) să îndreptează”. De aceea, Secretariatul Statului trebuia să înştiinţeze aceste departamente, ca în fiecare săptămână să trimită o listă, care să cuprindă pe scurt acele jelbi şi rezolvarea diferitelor probleme. Aceste liste, venind din întregul principat: din judeţele Argeş, Prahova, Gorj, Vâlcea, Dolj, Ialomiţa, ş.a., se formează adevărate registre, pe care domnitorul le cerceta în fiecare lună. Aceste liste cuprindeau pe rubrici: numărul jalbei de la Secretariat, luna şi ziua primirii în Administraţie, „cuprinderea jelbilor în prescurtare, însemnîndu-se şi numele jelbuitorului”, rezoluţia domnească, cuprinsul rezoluţiilor sau poruncilor cu care ele se trimit, „rezultatul ce se va fi dobândit pentru fiecare” 5. Aceeaşi grijă o are domnitorul şi pentru regimul circulaţiei străinilor. La 8 martie 1852, Barbu Ştirbei aproba cu unele amendamente un proiect al Sfatului Administrativ privind intrarea şi ieşirea străinilor din ţară. „Sfatul după mai multe dezbateri şi serioase chibzuiri ce a făcut, ca pentru o împrejurare importantă şi vrednică de cea mai aproape luare aminte, spre stăvilirea neorînduielilor încă urmează astăzi cu streinii ce din întămplare ar intra şi ar eşi din Principat, în conformitate cu cele poruncite de Măria Sa, a chibzuit cele 6 următoare (...)” .

Gh. Crutzescu, Podul Mogoşoaiei, Bucureşti, 1987, p. 253. Alături de B. Ştirbei sunt pomeniţi Iancu Filipescu, Iancu Vlădoianu şi Gh. Bibescu, ca fiind primii licenţiaţi în drept la Paris. 3 Arh. Ist. Centr., Min. de Interne. Administrative, dos. 91/1849, fila 1 2

Ibidem, dos. 101/1849, fila 1 Ibidem, filele 176, 178, 183, 185, 187 6 Ibidem, dos. 5/1851, fila 23 5

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

Între prevederile importante (legea cuprindea 20 de articole), se înscrie obligativitatea prezentării paşapoartelor de către străinii care vor intra în principat, indiferent de punctul de hotar. Acest paşaport va fi trecut într-un registru şi va cuprinde ca date: numele şi prenumele călătorului, vârsta şi naţia, profesia sau îndeletnicirea, locul de unde vine şi încotro merge, numărul paşaportului şi termenul cuprins în el. Ca o observaţie, unele din aceste date se păstrează şi astăzi pe paşapoartele cu care circulăm peste hotare. Cârmuitorii judeţelor erau obligaţi prin lege să trimită periodic rapoarte pe baza acestor registre Departamentului din lăuntru, iar de aici, poliţiei capitalei, dacă persoana respectivă urma să intre în Bucureşti. Se punea astfel sub control nu doar intrarea în ţară a revoluţionarilor de la 1848, exilaţi, dar şi intrarea şi ieşirea străinilor. Elementul de modernizare este în acest caz instituţionalizarea unui serviciu de graniţă, care controla şi viza paşapoartele. De la intrarea în ţară călătorul străin, era obligat ca în termen de 24 de ore să se prezinte la poliţie pentru a arăta vizele şi pentru a primi pe baza acestora un bilet de şedere 7. Îndatoriri aveau şi cei care găzduiau străini: orăşenii, proprietarii de hoteluri sau particulari, care trebuiau să cerceteze biletele de şedere date de poliţie. Datorită prevederilor sale, legea a fost privită cu neîncredere în primul rând de consulatele străine de la Bucureşti. Nemulţumirile aveau ca punct de plecare articolul 9 al legii, care prevedea că dacă după îndeplinirea termenului acordat, străinul nu se prezenta pentru vizarea paşaportului, poliţia era împuternicită să intervină pentru ca acesta să părăsească principatul.

Primul consulat care reacţionează este cel francez, care trimite o circulară Şefului Poliţiei 8. Se precizează că acest consulat „va fi totdeauna gata a da orice ajutor se va cere pentru securitatea şi buna ordine, însă cere a nu se aduce vătămare prin acele măsuri privilegiurilor şi drepturilor de care se bucură supuşii francezi; de aceea şi nădăjduieşte că de câte ori poliţia va pune în lucrare acele măsuri, în privinţa vreunui francez, va cere mijlocirea consulatului”. La 13 mai 1852, în acelaşi context, Consulatul General al Prusiei declara că „deşi este gata a înlesni lucrările Poliţii, întru aceasta mai cu seamă când va fi chestie pentru vagabonzi, însă art. Al 9-lea (...) fiind împotrivitor tratatelor nu-l poate primi” 9. Cu ocazia aprobării acestei legi, vor fi date şi noi intrucţiuni grănicerilor, armă organizată la iniţiativa domnitorului în anul 1850.

Consultarea documentelor de arhivă mia dat posibilitatea să găsesc o serie de cereri către diferite departamente prin care se solicitau pensii sau ajutor social încă din 1850. De aceea, în continuare vor fi prezentate câteva aspecte legate de partea socială din punct de vedere legislativ. Ibidem, fila 73, adresă a Secretariatului Statului din 19 aprilie 1852, către Departamentul din năuntru 9 Ibidem, fila 157, adresă a Secretariatului Statului din 13 mai 1852 către Departamentul din năuntru 8

Ibidem, fila 23, verso, articolul 5

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

Deosebit de importante sunt prevederile noii legi a pensiilor, care sunt întărite prin ofisul domnesc din 20 mai 1852 şi publicate într-o culegere, alături de alte legi elaborate în timpul domniei lui Barbu Ştirbei 10. Protecţia socială a fost avută în vedere încă de la elaborarea Regulamentului Organic, însă abia acum sunt aplicate o serie de articole, unele dintre ele rămânând şi astăzi în vigoare. Astfel, în primul articol se prevedea ca nimeni să nu poată dobândi dreptul la pensie fără împlinirea condiţiilor de vârstă, de 50 de ani, dovedită prin acte. Acest drept era dobândit de toţi funcţionarii de stat, orânduiţi prin decret domnesc, cu leafă de la 200 de lei în sus. Sumele pentru plata pensiilor proveneau (pe lângă cel de un milion şi jumătate de lei pe an din fondul legiuit până atunci” dintr-un procent din lefurile angajaţilor (două parale la leu), din unele economii făcute la departamente, taxe ale diplomelor, ş.a. 11 De remarcat este şi faptul că aceşti funcţionari ai statului puteau înainta în funcţii numai după merit şi competenţă, aşa cum şi sublinia domnitorul prin decretul din 30 aprilie 1851: „Pentru asigurarea dreptului de înaintare a amploiaţilor statului după a lor merite hotăîm ca orînduirea în slujbă a amploiaţilor care au leafă de 200 de lei pe lună şi în sus, să se facă cu formele cuvenite şi prin a Noastră întărire. Asemenea şi a lor depărtare din întâmplare de ave o vină sau nedestoinicie, să se facă prin supunere la a Noastră cunoştinţă şi hotărîre” 12.

Pentru funcţionarii care aveau o leafă mai mică de 200 de lei pe lună, pensia era stabilită în funcţie de durata serviciului. Astfel, pentru un serviciu de 15 ani, pensia era egală cu a patra parte din leafa avută la retragere, pentru 23 de ani cu jumătate, iar pentru 30 de ani, cu trei sferturi, luându-se în calcul „anii slujbei de la înfiinţarea regulamentului” 13. Şi în cazul acestor pensionari, sumele proveneau din cotizarea unei sume de 2 parale la leu de către fiecare funcţionar pe lună, la care se adăugau câte 20.000 de lei pe an de la Visterie. Cu ţinerea acestor socoteli ale celor două categorii de pensionari era însărcinată Eforia pensiilor. În urma acestei legi, Barbu Ştirbei emitea următoarea rezoluţie pe o adresă a Secretariatului Statului din 4 iulie 1852: „Secretariatul Statului va scrie o adresă la toate departamentele pentru toţi amploiaţii ce primesc leafă de lei 200 şi nu sînt întăriţi de Noi, să Ni prezanteze prin raport ca să-i întărim, ca uni ce-o să se bucure de dreptul pensiei” 14. Probabil, că de acest drept la pensie a beneficiat şi profesorul Mihail Drăghiceanu care, în februarie 1850 se adresa domnitorului printr-o cerere pentru a i se acorda dreptul la pensie, „pe temeiul slujbelor ce au săvârşit ca profesor la şcoala normală din oraşul Tîrgovişte într-un curs de ani arătat în atestaturile ce au alăturat pe lângă jalbă (...)” 15. Documentele dovedeau că acesta îndeplinise funcţia de profesor din 1832 până în 1848 când şi-a dat demisia, cu o leafă de 300 de lei pe lună „drept osteneală ce a săvârşit cu predarea a trei clase începătoare, ce i-au fost încredinţate” 16. În acelaşi dosar 2232/1850 de la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, la filele 8, 10 şi 12 sunt asemenea cereri. Astfel, Constantin Mundani, profesor la şcoala publică din

Culegere de toate legiuirile cîte s-au înfiinţat în zilele şi după părinteasca îngrijire a M. S. Prea Înălţatul Domn Stăpînitor a toată Ţara Românească, Barbu Dimitrie Ştirbei. Împărţite după diferitele ramuri de administraţie, aşezate după data înfiinţării lor şi tipărite cu cheltuiala şi stăruinţa clucerului Şt. Burke, Bucureşti, 1853, p. 50, vezi şi Arh. Ist. Centrl. Obştescul Divan al Ţării Româneşti, dos. 198/1853, fila 4, „Proiectul de legiuire a pensiilor (...)” 11 Ibidem 12 Arh. Ist. Centr., Min. de Interne. Administrative, dos. 68/1851, fila 1 10

Culegere de toate legiuirile..., p. 51 Arh. Ist. Centr., Min. Cult. Instr. Publ., dos. 1791/1852, fila 11 15 Ibidem, dos. 2232/1850, fila 4 16 Ibidem, fila 5 14

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

face leafă de 30 de lei pe lună” 19. Acelaşi Hristu cerea în mai 1856 o audienţă „de numai cinci minute” la domnitor. Nu întotdeauna însă puteau fi rezolvate pozitiv aceste cereri de ajutoare băneşti. La acea dată existau aşa-numitele „bilete de milă”, prin care era acordat săracilor un ajutor social periodic. Numărul celor care îl primeau însă era bine stabilit şi destul de probabil insuficient, pentru că de multe ori Departamentul Credinţei răspundea domnitorului că jelbuitorul va primi suma respectivă numai în caz de vacanţă, deci numai în cazul în care rămânea un loc liber, pe listele întocmite. Aceste liste îi cuprindea pe toţi cei care primeau astfel de ajutoare, în funcţie de domiciliu (de culoare)20. Aceeaşi situaţie în care domnitorul nu putea interveni am întâlnit-o de altfel, când am arătat că Eforia Şcoalelor avea putere de decizie în trimiterea bursierilor români la studii în străinătate, sau de primire a „stipendiştilor” în pensionatele particulare. Tot printr-un decret domnesc, era întărită şi legea cu privire la „întinderea aşezămintelor sanitare şi îmbunătăţirea serviciului medical”, din martie 1853. Prin această lege se permanentizau spitalele deschise vremelnic în oraşele capitale de judeţ „pentru boale sifilitice”, care după stârpirea acestei boli, urmau a folosi „pentru căutarea de alte boli de care ar pătimi locuitorii de prin judeţe, atât dintre săteni, cât şi dintre orăşani” 21. Pentru fiecare oraş capitală de judeţ, legea hotăra angajarea de doctori în medicină, dintre cei care dispuneau de o astfel de diplomă. Acest doctor avea în subordinea sa, un „al doilea doctor chirurg” şi un felcer. Pentru

Craiova, sau Dimitrie Jian, profesor din 1832 care cerea o pensie din motiv de sănătate. În sfârşit, văduva unui profesorului Costache Petrovici, Eufimia, făcea cerere pentru pensie (de urmaş) după soţul său, care îndeplinise funcţia de profesor la şcoala Sf. Gheorghe Vechi. Un alt caz demn de reţinut este cel al lui Aaron Florian, care, probabil şi în virtutea dreptului la pensie, face o cerere Eforiei Şcoalelor pentru eliberarea documentelor referitoare la activitatea sa de profesor, motivând că toate diplomele primite de-a lungul vieţii au fost pierdute 17: „am fost denumit în anul 1832 aprilie profesor de Istoria generală şi inspector la Şcoala centrală din Craiova; în acelaşi an 1832 octombrie profesor de aceeaşi ştiinţă la Colegiul din Bucureşti; în anul 1834, pe lângă profesura de istorie vicedirector la acelaşi colegiu, şi în anul 1847 revizor general pentru şcoalele districtuale pînă la izbucnirea evenimentelor din 1848, cînd atunci m'am întors iar în patria mea” (din documentul de la fila 25 aflăm că Aaron Florian era cetăţean austriac, cu studii la Universitatea din Pesta). În sfârşit, un alt profesor celebru, Ioan Popp îşi înceta cariera în anul 1855. Eforia recunoştea activitatea neîntreruptă a acestui profesor, încă de la înfiinţarea Şcoalelor naţionale în 1825, fiind „necontenit profesor cu leafă din Casa Statului; care acum este subdirector al gimnaziului din Capitală, cu legiuita leafă de lei şase sute pe lună” 18. De multe ori domnitorul se confrunta şi cu jelbi ale oamenilor de rând, nevoiaşi, pentru ajutoare în bani. O astfel de cerere, înaintată de George Hristu în martie 1856, are următoarea rezoluţie domnească: „La Departamentul Credinţii, este vătămat de mâini şi picioare, i se

Ibidem, dos. 4392/1856, fila 4 Ibidem, fiele 3, 5, 6, 7, 8, 9, ş.a., vezi şi dos. 2079/1851, filele 1-42. La acea dată, capitala era împărţită pe culori (sectoare): albastru, verde, galben, negru, roşie. 21 Culegere de toate legiuirile…, p. 59 20

17 18

Ibidem, filele 24, 25 Ibidem, fila 46

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

fiecare categorie sunt înscrise drepturile şi îndatoririle, elaborându-se în acest fel un adevărat regulament al medicilor. Pe lângă obligaţiile cotidiene, legate de tratarea bolnavilor, medicii trebuiau să facă inspecţii în teritoriu, pe la spiţerii, să organizeze campaniile de vaccinare ale copiilor, să ia măsuri în caz de epidemii sau epizootii. Toţi doctorii trebuiau să examineze recruţii miliţiei, să asiste la „autopsii şi orice alt se raportează la profesia medicală şi medicina legală” 22. Pentru Bucureşti se hotăra să funcţioneze în continuare „cele cinci despărturi cîte un doctor în Medicină, dar care pe lîngă gradul medicului din judeţ, vor trebui să fie gradiaţi nu numai în Medicină, dar şi în hirurgie”. Pentru mai buna funcţionare a serviciului medical, doctorii trebuiau să aibe „domiciliul în despărţirea capitalei unde se află orînduit”. Tot pentru Bucureşti, legea prevedea şi un doctor de chirurgie şi un sub-veterinar, pentru cercetarea vitelor ce urmau a se tăia în măcelăriile capitalei. Iată deci, şi un început de protecţie a consumatorului. Legea asigura şi acestei categorii de angajaţi ai statului drepturi de distincţie şi de pensie pe care-l aveau şi ceilalţi slujbaşi 23. În ceea ce priveşte serviciul sanitar militar, acesta cunoaşte importante modificări odată cu venirea din Franţa a Dr.-ului Carol Davila, în anul 1853. De altfel, acest serviciu nu era o creaţie din timpul domniei lui Barbu Ştirbei. Regulamentul Organic înfiinţase spitalele militare în garnizoanele cele mai importante: Bucureşti, Craiova, Brăila, însă corpul medical militar a fost mult timp confundat cu cel civil 24. Modificări au cunoscut şi justiţia civilă şi cea militară. Astfel, în anul 1850 s-a hotărât intrarea în vigoare a „Condicei criminaliceşti şi a

procedurii ei”, întocmită în 1841, cu multe împrumuturi din codul francez de instrucţie criminală din 1808 25. S-a procedat de asemenea, la o selecţionare mai atentă a magistraţilor, exercitându-se supravegherea neîntreruptă a activităţii lor. Sentinţele judecătoreşti urmau să fie executate în anul pronunţării lor. Numai aşa au putut fi rezolvate, treptat, cele aproximativ 65.000 de dosare aflate în anchetă la începutul domniei lui Barbu Ştirbei 26. De aceea, în anul 1854, ia fiinţă Spitalul Oştirii din Bucureşti şi un Muzeu de anatomie şi hirurgie, iar un an mai târziu, se pun bazele unei şcoli medicale în acest spital. Aşa cum am văzut în capitolul dedicat modernizării învăţământului, în anul 1856, această şcoală ia numele de Şcoala de Hirurgie, publicându-se şi regulamentul ei. Direcţia medicală a şcolii era încredinţată unui medic din Spitalul Militar, care avea două ajutoare sub-ofiţeri (unul pentru disciplină, altul pentru contabilitate), şapte soldaţi pentru serviciul interior; cursurile acestei şcoli puteau fi urmate, pe lângă elevii externi fără nici o plată, şi de 25 de felceri de la spitalele civile care plăteau o taxă de 1.200 de lei pe an pentru fiecare elev 27 (o specializare la locul de muncă, plătită de angajator!). Modificări importante au fost aduse şi justiţiei militare. În anul 1852 se decreta „Condica penală ostăşească” şi „Procedura” ei. Armata avea de acum propriile sale instrumente pentru judecarea infracţiunilor comise de militari. Instanţele constituite prin această lege erau: comisia corecţională permanentă, pentru judecarea cazurilor în care erau implicaţi soldaţii, comisia criminală permanentă, şi Sfatul de revizie, pentru cercetarea pricinilor criminale ostăşeşti şi pentru întocmirea noilor legiuiri pentru oştire; era cea mai înaltă instanţă judecătorească

Ibidem, p. 62 Ibidem, p. 65 24 I. Popovici, Organizarea armatei române, Roman, 1900, p. 73

C. Scafeş, V. Zodian, op. cit., p. 94 I. Popovici, op. cit., p. 73 27 Ibidem, p. 74

25 26

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

militară. Sfatul cerceta mai întâi forma şi apoi fondul şi hotăra după sensul adevărat al legii (având deci puterea de a o interpreta) 28. „Condica penală”, stabilea pedepsele corecţionale, de la dojenire prin poruncă de oştire, degradare militară pe o perioadă cuprinsă între 15 zile şi 2 luni, la arest şi bătaie. Pentru criminali, pedepsele erau de la închisoare, degradare şi interdicţia drepturilor cetăţeneşti, până la munca silnică la ocne pe viaţă sau împuşcare. Erau considerate crime şi învinuiri contra serviciului, în timp de pace: nesupunerea şi neascultarea, împotrivirea de a înfăţişa comanda la revizie, codirea la slujbă, dezertarea sau lipsa fără voie, încălcarea şi neîndeplinirea îndatoririlor slujbei, folosirea abuzivă a puterii, crime şi vini în privinţa administrării şi păstrării averii ostăşeşti, furtul şi risipa, pierderea banilor şi a lucrurilor ostăşeşti, ş.a. Pentru timp de război, acestea erau: trădarea, dezertarea, spionajul, încălcarea îndatoririlor slujbei, prada şi omorul. Tot în domeniul militar, a fost organizat corpul dorobanţilor şi organizat cel al grănicerilor. S-a organizat de asemenea, o baterie de opt tunuri predestră şi o divizie de patru tunuri călare. Ştirbei este cel care iniţiază şi tratativele cu Austria, prin intermediul agentului muntean de la Viena, De. Philippsborn, pentru cumpărarea de armament pentru oştire. În anul 1850 este dată şi o lege specială pentru reorganizarea flotei de la Dunăre. Un stat modern nu putea fi conceput fără legi moderne, care însă să fie aplicare şi respectate. Poate, uitându-ne cu mai multă atenţie în urmă, ne vom ghida mai uşor în viitor!

Ibidem, p. 71

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

Sacrificiul dorobanţilor diviziei a 4-a infanterie la Olteniţa pentru obţinereaindependenţei României, 1876-1877

prof. Liliana Niculita prof. Paul Robert Niculita

Argument Olteniţa este cunoscută de către oameni din notele de călătorie ale unor personalităti care au trecut pe aici: Alexandru Vlahuţă, Constantin C. Giurescu, Mihai Ticar Rumano, Ioachim Botez, Carol I, drept un “târguleţ tihnit dintre doua praguri de ape”, cu “uliţe pietruite de-a lungul gardurilor cu bolovani de râu”, cu “şoseaua de sălcii bătrâne către port “ şi “casuţe albe unde la ferestre vadeau muşcate roşii”. Faţ· de alte orase ale ţarii care au o existenţa multisecular· , Olteniţa este un oraş relativ nou (23 aprilie 1853), insa zona in care este plasată localitatea a fost lociută incă din epoca comunei primitive, iar de atunci, fără intrerupere, au dăinuit pe aceste meleaguri aşezări in care oamenii au luptat pentru o viaţa mai bun· si au participat la toate evenimentele vremurilor lor. Deşi nu atât de bogat· in evenimente ca alte aşezari din ţar· , istoria acestor locuri este totuşi marcat· de unele episoade importante pentru istoria poporului rom- n. Istoria Olteniţei este str- ns legat· de aşezarea ei geografică, pe malul Dun· rii, hotarul de sud al ţ· rii, localitatea fiind situat· in acelasi timp si in apropierea Bucureştilor,la numai 63 kilometri. Str· moşilor noştri nu le-a fost niciodata uşor să trăiască in aceste locuri harţuite de graniţă. Astăzi, in regiunea Olteniţa aşezări vechi, unele purtând denumiri noi, ascund vetre vechi de locuire, iar altele, localităţi cu totul noi, au o populaţie dornică de a cunoaşte adevarata istorie a poporului natal. Acum probabil ca am găsit răspunsul la intrebarea : “De ce o lucrare despre Olteniţa

înainte şi în timpul Războiului de Independenţă?” Operaţiuni militare ale armatei rom- ne în zona oraşului Olteniţa în perioada 1876-1877 Ca şi celelalte oraşe de la Dunăre, Olteniţa era “deschisă” si reprezenta o pradă uşoară şi tentantă. In ceea ce priveşte Turtucaia, unii autori se pronunţau asupra probabilităţii forţării Dunarii in acest punct “avantajos’, alţii o considerau de domeniul speculaţiilor. Măsurile de supraveghere active a frontierei de sud, luate înca din primăvara anului 1876, s-au accentuat în vara aceluiaşi an. Astfel, căpitanii porturilor erau obligaţi să raporteze despre vasele de razboi otomane şi mişcările de trupe de pe malul drept al Dunării, pentru a preveni orice încercare de debarcare a turcilor in ţară. La începutul anului 1877, ziarul “Telegraful” publica poiectul de apărare a liniei Dunarii, propus de locotenent-colonel in retragere D. Pappazoglu: “La urbea de comerciu Olteniţa, care fiind foarte apropiată de Dunare şi care este ca un avanpost al capitalei Bucureşti, se reclamă o mare activiate din partea comandamentului, el va aşeza o gardă pe marginea urbei dinspre Dunare pe santinela, să poată da ştire pe data ce se vedea zgomot sau vreo rachetă aprinzandu-se; atunci, la asemenea cazuri toţi oraşenii miliţieni se vor grupa in jurul comandantului cu orice arme ar avea pentru a putea apăra cu rezistenţă urbea de c· lc· ri sau navăliri tâlhăresti; domnul misnistru de război va ingriji a debloca si la aceea urbe un batalion de dorobanţi si un escadron de calaraşi pentru apărarea garnizoanei urbei; pe câtă vreme va fi Dunarea

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

ciobanii si sătenii pe care ii găseau izolaţi , dădeau foc locuinţelor si produselor agricole, furau vite, pe care le îmbarcau sau le treceau înot pe malul stăpânit de turci. Populaţia zonei Olteniţa, ca si cea din alte localităţi situate pe malul Dunării, manifesta îngrijorare. Ministrul de interne dă o circulară către judeţele limitrofe fluviului, prin care recomandă liniştirea spiritelor, menţionându-se că “oştile turceşti nu au ce să caute în ţară, căci nu sunt provocate de noi”5. La 11 aprilie 1877, in Portul Olteniţa au pătruns doua vapoare de război turceşti, care, deşi au fost somate să părăsească zona, au forţat unitatea românească de pază să se retragă, producând îngrijorare nu numai la Olteniţa ci şi în capitală, de unde agentul diplomatic şi consulul general al Franţei transmitea in aceeaşi zi: “Miliţia Bucureştiului este chemată, sunt strânse forţe considerabile in jurul capitalei pentru a bara drumul spre Olteniţa. Turcii sunt asteptaţi pe drumul Olteniţei şi au fost incepute câteva lucrări de pământ la Stareşti. Este aproape singura poziţie posibil de apărat”6. Direcţiile din care intrevedeau atacuri otomane erau: Vidin-Calafat, Bechet-Giurgiu, Olteniţa-Bucureşti, Măcin-Barboşi, in funcţie de acestea hotărându-se dispozitivele armatei române. Corpul 2 armat român, comandat de generalul Alexandru Rodovici, a primit misiunea de a supraveghea drumurile care vin la Bucureşti dinspre Giurgiu si Olteniţa şi să acopere capitala cu diviziile sale: a 3-a si a 4-a infanterie7. Primavara anului 1877 nu era deloc prielnică pentru mişcări şi transporturi de trupe si materiale. Ploi continue de mai multe săptamâni desfundaseră drumurile şi le făcuseră impracticabile; râurile erau umflate, rupseseră podurile provocând inundaţii.

ingheţată şi vor dura evenimentele războiului, din aceste escadroane se vor orândui la gura Argeşului o patrulă călăreaţă, care va fi datoare a da ştire cu cea mai mare grabă comandamentului urbei la venirea vreunei năvăliri de peste Dunare, totodată va da ştire şi la învecinata comună Chirnogi de a veni locuitorii cu orice arme ar avea la Olteniţa, pentru apărarea urbei, tot asemenea patrulă se va orândui şi la satul Spanţov, având aceeaşi datorie de a da ştire comandantului din Olteniţa şi învecinatului sat Ulmeni spre a veni locuitorii iarăşi la Olteniţa în jurul oraşelor, mai cu seama că in dreptul acestui oraş au fost luate mai multe sate de cerchezi. Bine ar fi ca mai din vreme să se fortifice aceste două mari urbii, Olteniţa şi Calafat, cu şanţuri şi şampioane, de a se putea impiedica inamicul combătându-se până la sosirea altor forţe din afară”1. În planurile de război otomane Olteniţa era unul din capetele de pod vizate de a fi grupate la nord de Dunăre2 . Planul de apărare român a prevăzut protejarea capitalei “în faţa unor probabile atacuri inamice pe direcţiile Giurgiu-Bucureşti, cu efortul principal de direcţie secundară”3.

Dupa semnarea convenţiei cu Rusia, trupele române ale Diviziei a IV-a încep pregătiri de apărare, iar turcii recurg la încercări de intimidare şi la atacuri de jaf14. Bande de cerchezi treceau noaptea in bărci, pe malul românesc, ucideau pescarii,

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

In aceste condiţii, marşul armatei ruseşti şi sosirea ei pe tărâmul dunărean au fost mult intârziate, iar această întârziere trebiua suplinită la Dunăre de armata româna, pentru a nu lăsa ţara fără apărare. La 20 aprilie 1877, divizia 4 infanterie, comandată de generalul George Manu a fost dispusă pe direcţia Olteniţa astfel: la Olteniţa o avangardă compusă din batalionul 2 vânători, regimentul 8 călăraşi şi bateria din regimentul 3 artilerie8. Un ordin de zi al comandantului corpului 2 armată a cerut comandanţilor de divizie să ia toate măsurile pentru ca trupele sa fie tot timpul pregătite să înfrunte inamicul. Ostaşii noştri aşteptau cu entuziasm şi curaj întâlnirea cu turcii. La 21 aprilie, artileria otomană a deschis un foc puternic asupra trupelor române de la Olteniţa. De la această dată, plasa Olteniţa este practic in stare de razboi9. În noaptea de 22/23 aprilie 1877, patru monitoare turceşti au manevrat pe Dunăre, în faţa Olteniţei, ofiţerul şi 109 soldaţi ai pichetului fiind somaţi să părăsească portul, în caz contrar, oraşul urmărind a fi bombardat. S-a tras numai dupa un monitor, cu un singur tun orb, însa din Turtucaia unde se aflau grupuri de soldaţi turci, doua tunuri au aruncat ghiulele până la 400 de stânjeni de oraş. Având în vedere această situaţie, locuitorii Olteniţei au plecat în majoriate, ramânând locuite numai 20-30 case şi câteva prăvălii10. Pentru a întrerupe comunicaţia oraşului Olteniţa cu portul, s-a tăiat şoseaua de pe malul Dunării. La 25 aprilie, comandantul diviziei a 4-a infanterie, generalul George Manu, a hotărât să formeze un detaşament din escadroanele “Bacau” şi “Roman”, ale regimentului 8 călărasşi, o companie din batalionul 2 vânători şi o baterie din regimentul 3 artilerie, pus sub comanda locotenentului-colonel Alexandru Pereţ, care să se deplaseze in zona Olteniţa,

având misiunea să împiedice orice încercare a trupelor otomane de a debarca pe malul românesc al Dunării11. O dovada a importanţei pe care o are punctul Olteniţa în faţa capitalei este şi informaţia transmisă din Bucureşti de către corespondentul ziarului londonez “The Times”, dupa ce participase la trecerea in revistă a unor unităţi româneşti la Cotroceni :”Am fost foarte surprins de frumoasa înfăţişare a acestor trupe. Sunt excelent echipate, din toate privinţele, căci sunt de primă calitate, iar instrucţia diferitelor unităţi este bună şi arată o pregătire îngrijită. Această armată va intra in acţiune imediat, in apropierea Olteniţei…”12. La 27 aprilie, s-a hotărât o nouă organizare a armatei române şi noi numiri in funcţii de comandă. Divizia a 4-a infanterie este dispusă în zona Olteniţei şi este condusă de generalul George Manu. La 28 aprilie, pentru a reduce puterea de foc a bateriilor turceşti instalate în Turtucaia, locotenent-colonelul Alexandru Pereţ, comandantul detaşamentului trupelor romane din zona Olteniţa, a hotărât să lovească poziţiile artileriei inamice. In aceea zi, însă, dimineaţa la ora şase, artileria din Turtucaia a început bombardarea Olteniţei aruncând primele şase obuze în direcţia tunurilor noastre şi a companiei de vânători, dar bateria a 4-a, formată din cinci tunuri, a ripostat cu vigoare, ferm şi eficace, incendiind mai multe case din centrul Turtucaiei. Turcii aveau 2 baterii înarmate cu tunuri de 9 centimetri si 6 tunuri mai mici pe un vapor care ataca in “eşarfă”, azvârlind “proiectile pline sferice”. Românii aveau 6 tunuri de câmp, din care unul a fost scos din funcţiune la ora şase prin distrugerea alternatorului de către echipajele unui obuz. La cele 450 de ghiulele turceşti13, noi am răspuns cu cca 200 lovituri, eficacitatea tunurilor fiindune net favorabilă14.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

avem vreo patru rnieţi uşor între care un ofiţer de artilerie… Direcţia artileriei otomane era bine luată, pentru binele nostru bateria 4 era bine aşezată după un retransament. Dispoziţiunile mele ţin a preveni vreo debarcare; nu cred necesar de a reîncepe comanda de ieri care a produs atâta risipă de nutriţie, o simplă demonstraţiune dă tunuri ar fi suficientă. Am trimis de a recunoaşte ţărmul pentru aşezarea unei secţii. General Manu”17 La 29 aprilie este consemnată în documente sosirea la Olteniţa a colonelului rus Parentof, din Statul Major, pentru a studia localitaţile din jur în privinţa comandamentelor şi ale viitoarelor poziţii ale armatei ruse. La 30 aprilie, domnitorul Carol I, comandantul suprem al armatei române s-a deplasat spre Olteniţa şi dupa ce a inspectat locurile diviziei a 4-a, in marş spre Olteniţa, a sosit în oraş pentru a examina in port poziţiile din faţa Turtucaiei si dispozitivele de aparare ale armatei române. Dupa trecerea în revistă a bateriei care cu doua zile înainte susţinuse cu succes lupta de artilerie, domnitorul a oferit generalului Manu instrucţiuni pentru apărarea acestui punct important din faţa Turtucaiei, dintre localităţile Rusciuck şi Silistra, care trebuia menţinut cu orice preţ până la sosirea armatei ruse, întarziate în marşul său spre Dunăre18. O ipotetică debarcare a turcilor la Olteniţa ar fi periclitat capitala ţării, aflată la numai 60 kilometri de Dunăre. Două canonade de scurtă durată au fost declanşate de turci în dupa-amiază şi noaptea de 30 aprilie, fiind prilejuite de manevrele trupei române19. In aceeaşi zi, corespondentul ziarului spaniol “Imparcial” furniza informaţia că în Turtucaia se gasesc 8.000 ostaşi otomani din trupe ‘uşoare”20. Aceasta nu excludea pericolul unei debarcări, căci - dupa cât se pare - era nevoie de mai puţin de jumatate de ceas

Această luptă a produs impresii diferite şi a fost consemnată lapidar. Relatările din presă conţin exagerări, precum prezenţa a doua monitoare otomane, din care unul ar fi fost serios avariat15. Documentele militare conţin de asemenea, multe informaţii contradictorii. Tabloul cel mai complet al luptei il găsim in raportul locotenentului Fotino, comndantul bateriei IV din Regimentul 3 Artilerie16, raport care spune între altele: “Efectul bateriei noastre a fost că a impiedicat monitorul de a aborda coastele noastre, lucru ce l-a încercat, a dat foc oraşului Turtucaia in 3 locuri, a făcut să înceteze şi focurile bateriei inamice. Efectul focurilor inamice asupra noastra a fost pierderea unui cal (…) si rănirea foarte uşoară a locotenentului Rafail şi a lui Radu Vasile reservist”16. In seara de 28 aprilie, generalul Manu a sosit la Olteniţa cu restul Batalionului 2 vânători, celelalte trupe ale diviziei sale ocupând Olteniţa în urmatoarele doua zile. Telegarama datată 29 aprilie 1877, trimisă din Olteniţa de generalul Manu, comandantul diviziei a 4-a sintetiza domnitorului acţiunile de luptă din ziua precedentă. Cuprinsul acestui document este urmatorul: “Cabinetul Domnitorului, Astăzi nu s-a reînceput focul turcilor, nici noi nu am făcut vreo agresiune; din raporturile primate şi inspecţiunile ce am făcut se constată mişcări de trupe din Turtucaia în josul Dunării, monitorul stă sub coasta Turtucaiei; pentru a mă asigura că trupele ieşite din Turtucaia n-ar fi destinate pentru a adebarca in josul Olteniţei, trimet o recunoaştere spre Ulmeni. Am adus aici batalionul de vânători şi întreg regimentul 8 călăraşi. Trupa noastra s-a purtat ieri foaret bine, afară de un tun şi o rotila degradată

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

pentru trecerea peste Dunăre a unei forţe turceşti de 1.500 de combatanţi21. O noua dovadă a faptului că Olteniţa reprezintă un punct important este şi reorganizarea apărării oraşului de către generalul George Manu, în urma instrucţiunilor primite; a reamplasat artileria şi infanteria, a înfiinţat un sistem de alarmare, a întărit paza podului peste Argeş, toate acestea având în vedere poziţia mai avantajoasă a artileriei otomane, la înalţime, în Turtucaia şi existenţa unui numar considerabil de ambarcaţiuni turceşti, care puteau fi folosite pentru debarcarea unui numar mare de soldaţi pe malul românesc. În zilele de 3 si 4 mai 1877 la Olteniţa au avut loc lupte înverşunate. Cu tot efortul artileriei inamice de a reduce la tăcere bateriile româneşti şi a permite astfel monitorului să treăca spre Silistra, tunarii români, prin focul lor, au forţat nava otomană să se întoarcă. Un martor ocular spunea că cele doua ore de bombardament au avut drept rezultat incendierea unei magazii de muniţii şi scoaterea din funcţiune a unui tun22. Scrisoarea acestuia, datată : Chirnogi-Olteniţa, 1877, mai, 6, cuprinde rânduri remarcabile: ”Turcii s-au suit pe deal, de unde bombardează. Noi avem o poziţie foarte rea, dar suntem români şi nu ne pasă! (…) Astazi, desigur, vom avea iarăşi gâlceavă cu osmalâc”23. “Aici turcii au şi doua monitoare care se cam obrăznicesc câteodată şi ne trimit cartuşe cât capul de mari, însă noi le adunăm la grămăjoara şi râdem că ele sunt atât de proaste că nu fac explozie şi nici nu nimeresc când le trimit la noi”24. Entuziasmul şi vitejia ostaşilor români în cursul luptelor de la Olteniţa au fost remarcate de ziarele “Românul” şi “Timpul”. O corespondenţă din Olteniţa, publicată de ziarul “Timpul”, relata: “Ceilalţi soldaţi care erau departe de lupte ardeau de-o împacienţă copilărească de a lua şi ei parte. Dorobanţii cu deosebire strigau mai tare să meargă şi ei. Dar

cum nu li s-a permis îndeplinirea acestei dorinţe, câţiva au inceput să joace de ciudă”25. Turcii nu au mai reînceput lupta, dânduşi seama din energia apărării ca garnizoana Olteniţei nu putea fi luată printr-o lovitură de surprindere, intreţinând însă un foc de tunuri asupra avanposturilor noastre. La 5 mai, un raport al consulului belgian la Bucureşti informa că “în jur de 300 de ancore (cu 4 puncte), venind din Austria prin Sibiu, au traversat capitala ţării şi s-au îndreptat spre Călăraşi, Olteniţa şi Giurgiu. Ele sunt folosite in aceste trei puncte pentru a fixa podurile pe care ruşii au intenţia să le arunce peste Dunăre”26. Operaţiunile militare ale armatei ruse în zona Olteniţa aprilie-mai 1877 La sfarşitul lunii aprilie îşi făcuseră apariţia în zonă primii emisari ai armatei ruse27. Deja la 6 mai 1877 şeful statului major al al Corpului II armată, colonelul Pencovici, trimite generalului Manu itinerariul marşului diviziei a IV-a, care urma să cedeze poziţiile unităţilor ruse amice28. Grosul trupelor ruseşti a intrat in Olteniţa în data de 9 mai 187729. Detaşamentul rusesc destinat să acopere Bucureştiul dinspre Olteniţa era comandat de generalul-locotenent Aller şi se compunea dintr-o brigadă de infanterie (din Divizia 32) cu 2 baterii şi un regiment de cavalerie (nr.31 cazaci de Don)30. În ziua de 9 mai, trupele româneşti cantonate la Olteniţa au dat în primire oraşul generalului Aller, comandantul Diviziei a 32-a ruse din al II-lea corp de armată, care aducea un regiment de infanterie, unul de cazaci şi o baterie de artilerie, trupe care au defilat în faţa celor ce i-au întâmpinat la bariera oraşului, a generalului Manu şi a ofiţerilor săi. Generalul George Manu a predat poziţiile bateriilor şi avanposturilor noastre generalilor Ganet si Rauch31. Un raport telegrafic al generalului Manu către generalul Alexandru Cernat, ministru de

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

găsise suficiente. Totuşi, în noaptea de 23 mai s-a efectuat cu ajutorul celor strânse, o recunoaştere a malului drept; cu noua ocazie sa observat că în spatele morilor plutitoare de lângă Turtucaia, turcii ascunseseră 8 caiacuri si 30 bărci în amonte de care se aflau 6 tunuri pe mal37. Deşi dupa 9 mai 1877 orasul nu a mai fost direct implicat în cadrul ostilităţilor, oraşul Olteniţa îşi trăia intens zilele, alături de toate localităţile din ţară şi mai ales de cele aşezate pe Dunăre.

razboi, releva faptul că în ziua plecării majorităţii trupelor române din Olteniţa, în localităţi aveau loc lupte, turcii încercând să împiedice concentrarea trupelor ruseşti. Prezentată la oficiul Bucureşti la 10 mai 1877, telegrama avea următorul cuprins: “D. Ministru de razboi, Bombardarea Olteniţei continuă din Turtucaia şi din o şalupă canonieră, bateria noastra riposteaza în contra Turtucaiei, unde colonelul Pereţ anunţa că ar fi pus foc. Trupele din Olteniţa vor executa instrucţiunile primite de la Cartierul general şi se vor retrage numai dacă turcii vor debarca trupe otomane numeroase, pentru sprijinirea bateriei voi înainta cele 3 companii vânători la Luica. In această seara vom fi in Olteniţa. General G. I. Manu”32 Deja, la 11 mai, artileria rusă bombarda fortificaţiile Turtucaiei33. Turcii nu au fost însa prea impresionaţi de noua pază a Dunării şi au continuat incursiunile de jaf în împrejurimile Olteniţei34, la Ministrul Afacerilor Străine înregistrandu-se numeroase plângeri35. La 14 mai, I. B· l· ceanu, agentul diplomatic al României la Viena, raporta la Bucureşti: ”… nu puteţi să vă închipuiţi binele moral pe care şi l-a făcut atitudinea atât de hotărâtă a micii noastre oştiri… Lagărele de la Olteniţa şi Calafat vorbesc mai elevat, pledează mai bine cauza noastră decât tot ce tribuna noastra, diplomaţia noastră şi presa noastră ar putea produce mai bine alcătuit în acest moment…”36. Apărarea Dunării la Olteniţa, Giurgiu, Calafat si in celelalte puncte a reprezentat o înlesnire pentru trupele ruseşti care nu au mai avut de cucerit malul stâng, înainte de a trece în ofensivă peste Dunăre, aşa cum au fost siliţi în anterioarele razboaie cu turcii. Dupa ocuparea Olteniţei, generalul Aller dăduse ordin să se aducă cât mai multe bărci pentru a efectua o trecere a Dunării, dar nu

NOTE: 1. „Telegraful”, 20 aprilie 1877. 2. Vezi, Documente privind Istoria României..., vol. II, doc. 187, Editura Academiei, Bucureşti, 1952, pp.79-81. 3. C. Căzănişteanu, M. Ionescu, Războiul neatârnării României, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p.138. 4. Vasile Manole, Incursiuni turceşti de-a lungul Dunării în preajma şi în timpul războiului de independenţă, în „Revista Arhivelor”, supliment 1977, pp. 63-66. 5. DIRRI, vol. II, doc. 313, 326, 327. 6. Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Filiala Judeţului Ilfov, fond Tribunalul Judeţului Ilfov, secţia IV, dosar 74/1877. 7. Ibidem, dosar 78/1877. 8. Ibidem, dosar 81/1877. 9. DIRRI, vol. II, doc. 49. 10. Dinu Mareş, Olteniţa şi împrejurimile sale. Istorie şi contemporaneitate, Editura Litera, Bucureşti, 1980, p. 163. 11. Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Filiala Judeţului Ilfov, fond Tribunalul Judeţului Ilfov, secţia IV, dosar 82/1877. 12. Dinu Mareş, Op. cit., p.170. 13. „Telegraful”, 28 aprilie 1877. 14. Ibidem. 15. Ibidem. 16. Ibidem. 17. Ibidem. 18. „Românul”, 29 aprilie 1877. 19. Memoriile regelui Carol I al României, de un martor ocular, vol. III, Editura Scripta, Bucureşti, 1993, p. 24. 20. „Monitorul oastei”, nr.7, din 29 aprilie 1877, p. 188. 21. Emil Păunescu, Operaţiuni militare în zona oraşului Olteniţa în timpul războiului din 1877-1878, în „Cultură şi civilizaţie la Dunărea de Jos”, Călăraşi, 1985, p. 183. 22. Ibidem. 23. Manole Vasile, Încălcări ale graniţei Dunărene comise de turci în ajunul şi în timpul războiului de independenţă 1876/1878, în „Revista arhivelor”, an LIX, vol. XXIX, Supliment, 1977, p. 64. 24. Scrisori din războiul independenţei, Maior Eftimie Ulescu, 1877-1878, Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Andrei

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

Brezianu, Editura Militară, Bucureşti, 1977, p. 23. 25. Ibidem. 26.„Timpul”, 30 aprilie 1877, p. 2. 27. Gheorghe Platon, Afirmarea suveranităţii României în preajma războiului din 1877-1878. Mărturii din arhivele Belgiei, în „Studii şi Materiale de istorie modernă”, vol. V, Editura Academiei, Bucureşti, 1975, p. 138. 28. Dinu Mareş, Op. cit., p. 174. 29. Dan Berindei, Leonida Baicu, Gheorghe Platon, Independenţa, lupta milenară a poporului român, Editura Junimea, Iaşi, 1977, p. 75.

30. „Magazin istoric”, anul XIII, nr.5/146, mai 1979, pp. 17-19. 31. Ibidem. 32. „Românul”, 9 mai 1877. 33. Ibidem, 10 mai 1877. 34. Ibidem. 35. Ibidem. 36. V. Mihondrea, Echiparea armatei şi finanţarea războiului pentru independenţă, în „Studii şi materiale de istorie modernă”, vol. III, Editura Academiei, 1963, pp. 150-153. 37. „Magazin istoric”, anul XVI, nr.5/mai 1982, pp. 11-12.

Astra din Deva (1869-1918) Se poate afirma cu deplin temei că meleagurile hunedorene au cunoscut în permanenţă o activă şi bogată viaţă literară şi cultural-ştiinţifică. Numai dintr-un asemenea climat spiritual au putut lua naştere şi s-au putut impune personalităţi de primă mărime, care prin contribuţia lor au deschis noi drumuri cunoaşterii umane, servind prin patriotism intereselor poporului român. În 1861 comitatul Hunedoara împărţit în 6 cercuri (Deva, Orăştie, Hunedoara, Dobra, Haţeg şi Pui) era alcătuit preponderent din români. Consemnările arată că la organizarea Partidului Naţional Român în anul 1880, comitatul era dominat de români în proporţie de 90,3%. Compromisul dualist austro-ungar nu i-a descurajat pe românii din Hunedoara, fiind solidari cu mişcările naţionale din Transilvania ca Pronunciamentul de la Blaj, Războiul de independenţă a României, Memorandumul şi Marea Unire de la AlbaIulia. 1 Începând cu anul 1864, Comitetul Central al Astrei din Sibiu s-a preocupat de organizarea centrelor de mişcare culturală iar pentru Hunedoara a numit pe protopopul George Barcianu din Cugir şi Nicolae Popovici originar

prof. Boldor Tavita

din Orăştie, cu însărcinarea de a constitui despărţăminte în judeţul Hunedoara. Despărţământul Deva, creat în urma adunării generale a Astrei de la Şomcuta-Mare din anul 1869, era o societate în care activau toţi intelectualii, având un rol important în ridicarea conştiinţei naţionale, în cunoaşterea şi dezvoltarea culturii şi literaturii româneşti, precum şi în lupta de eliberare naţională. Astra din Deva a organizat conferinţe, biblioteci, cursuri de alfabetizare la sate, comemorări de evenimente şi personalităţi, iar din adunările ţinute aici făcuse adevărate serbări naţionale. Chiar înainte de înfiinţarea despărţământului Deva al Astrei, idealurile de emancipare culturală, socială şi de progres economic au prins teren şi în acest oraş. Dovada este înfiinţarea la Deva a unor societăţi culturale cum au fost: Societatea artiştilor amatori la 1862; Societatea de lectură română înfiinţată în 1868, numită apoi Casina română. Un eveniment remarcabil îl reprezintă crearea Societăţii pentru fond de teatru român din Transilvania. Lucrările acesteia au avut loc la începutul lunii octombrie 1870 la casina oraşului din Deva (actualul restaurant Casina), în prezenţa lui Iosif Vulcan, întemeietorul 1 Ioan Mârza, Petre Stoican, Zevedei Ştef, Mircea Valea, Bujor revistei Familia. Preşedinte al adunării generale Vulcu, Hunedoara, monografie, Ed. Sport- Turism, a fost ales Iosif Hodoş, care în prealabil fusese Bucureşti, 1980, p. 51-52; Atanasie Bran, Monografia însărcinat de comitetul provizoriu cu acţiunea Hunedoarei, Petroşani, Editura Sport-Turism, 2001, p. 154; de concepere şi dirijare a lucrărilor Transilvania, an I, nr. 1, 1868, p. 6. 76

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

premergătoare înfiinţării societăţii.2 De cele mai multe ori acţiunile celor două societăţi se completau reciproc deoarece urmăreau cultivarea statutului ţărănesc şi câştigarea industriaşilor şi meseriaşilor pentru cultivarea teatrului românesc. În colaborare cu Societatea pentru fond de teatru român, Astra din Deva a rostit bogate discursuri referitoare la bisericile româneşti, aducând argumente privind continuitatea românilor, aşa cum se poate observa din discursul lui Ioan Mihu, directorul Societăţii pentru fond de teatru român, cu prilejul serbărilor culturale româneşti din Ungaria, „ A vorbi de naţie, e firesc la o serbare de cultură, a o apăra în principiul ei de viaţă e datoria oricărui care se află sub un steag cultural.” 3

Zece ani mai târziu a luat fiinţă Societatea istorică, arheologică a comitatului Hunedoara, eveniment salutat cu entuziasm de ziarul Observatoriul de la Sibiu, printr-un articol publicat pe prima pagină sub semnătura lui George Bariţiu, în care se face o succintă prezentare a trecutului istoric al ţinutului Hunedoara. George Bariţiu stabilise legături cu diverşi colaboratori şi corespondenţi permanenţi din Deva şi Hunedoara, contactaţi cu scopul de a furniza ştiri ce urmau a fi publicate în Gazeta Transilvaniei şi Foaie pentru minte, inimă şi literatură. A fost şi membru de onoare al Societăţii de Istorie şi Arheologie, din 1881, care păstra strânse legături cu personalităţi şi societăţi culturale ştiinţifice, printre care şi Academia Română. 4 Despărţămintele aveau scopul de a servi ca mijloace prin care asociaţia intra în contact cu poporul, iar adunările generale preconizau forme de manifestare culturală ca expoziţii şi baluri. Din programul Astrei nu lipsea înfiinţarea pe lângă şcolile populare a unor şcoli pentru pomărit şi vierit, grădini, îndemnarea poporului spre îmbrăţişarea diferitelor ramuri de industrie şi comerţ, sprijinirea poporului pentru înfiinţarea de însoţiri de ajutoare cât şi lămurirea poporului în toate aspectele vieţii sociale. Alături de colectorii numiţi la început, cu mandat pentru ţinutul Deva, al căror nume nu îl ştim, sunt amintiţi în 1868 în această calitate: George Ciaclan, vicecomite în Deva, Beniamin Densuşianu, protopop în Săcărâmb, Avram Păcurariu, preot în Hunedoara, dar probabil au mai fost şi alţii. Cele mai însemnate obiective ale Astrei din Deva au fost înfiinţarea unei reuniuni a tinerimii române din ţinuturile despărţământului pentru îmbrăţişarea meseriilor şi

Victor I. Şuiaga, Albumul Astra, 1873-1948, Deva, 1980, p. 11 3 Direcţia Judeţeană Deva a Arhivelor Naţionale, Fond Silviu Dragomir, dosar 75, fila 22

Dumitru F. Dumitru, Deva, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1979, p. 7-8; Atanasie Bran, Monografia judeţului Hunedoara, p. 152-153.

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

comerţului, constituirea agenturilor comunale, înfiinţarea unor şcoli de adulţi şi a unor biblioteci. Cum centrul activităţilor economice era satul românesc, sopul Astrei era, fără îndoială, educarea oamenilor simpli, ca ,,ţăranul român să fie sănătos, moral, instruit, organizat, capabil de producţie maximă, ferit de orice exploatare, pătruns de simţul solidarităţii naţionale.” 5 Pentru ca activitatea culturală să prospere, Astra iniţia cercuri culturale în toate satele şi oraşele de pe teritoriul despărţămintelor. Începând cu 24 februarie 1874, când s-a unit forţele inteligenţei române din acest despărţământ, primul subcomitet al despărţământului cuprindea cele mai de seamă personalităţi devene din acea epocă. De la începuturile activităţii sale subcomitetul înfiinţează o reuniune pe baza unui statut, în conformitate cu paragraful 2 al statutelor Astrei din anul 1869. După adoptarea ,,Regulamentului privitor la îndrumarea tinerimii române spre îmbrăţişarea meseriei şi comerţului” din 20 ianuarie 1874, se puneau bazele ,,Reuniunii pentru încurajarea tinerimii române la îmbrăţişarea meseriilor şi comerţului.” 6 Astra din Deva a desfăşurat o bogată activitate culturală prin adunările constituite în diverse locuri istorice. Astfel, a organizat conferinţe în cadrul adunărilor generale din Ilia, Hunedoara, Săcărâmb, Dobra, Zam, deoarece disertaţiile sau prelegerile populare şi învăţăturile despre economie, industrie şi comerţ erau un punct de căpetenie în statutele Astrei. Temele erau diversificate şi vizau ridicarea gradului de cultură al poporului prin transmiterea de cunoştinţe privind cultivarea raţională a pâmântului, folosirea îngrăşămintelor, teme de creştere a copilului şi teme

educative. Astra Deva şi-a susţinut programul amănunţit în ceea ce priveşte creşterea nivelului de cultură, prin crearea şcolilor de analfabeţi în colaborare cu Reuniunea învăţătorilor români din comitatul Hunedoarei. 7 Alături de Reuniunea femeilor române din comitatul Hunedoara, inteligenţa română din Hunedoara organiza expoziţii de produse manufacturiere din jurul Hunedoarei, în cadrul adunărilor generale.8 Creaţia literară hunedoreană prelua tradiţiile progresiste ale Transilvaniei, fiind prezentă în coloanele revistelor Viaţa românească, România literară, Luceafărul, Tribuna, Steaua, Vatra, Transilvania, Familia. Orientările pe plan beletristic le găsim în revista Transilvania, care are un caracter enciclopedic. Transilvania îmbină cerinţele moral-educative cu scopurile Astrei, prin promovarea unor dezbateri ştiinţifice pe teme date, ale căror rapoarte şi desertaţii făceau parte obligatoriu din sumarul revistei. După 1877 s-au remarcat culegătorii de folclor din judeţul Hunedoara, Gavril Todica şi Ion Pop-Reteganul. 9 Ca să participe mai intens la îndrumarea vieţii economice din Transilvania, despărţământul Deva a primit un număr mare de exemplare din Biblioteca Populară şi Calendarul Asociaţiunii. În acest fel au abonat revista Transilvania, care a apărut în mod regulat şi au preluat Foaia Poporului, pe care Astra a redactat-o în spiritul tradiţiei presei populare ardelene. La rândul lui, despărţământul Deva editează Gazeta Hunedoarei, transformată în Astra Hunedoareană, în acelaşi spirit ca şi publicaţiile Astrei, începând cu anul 1922, pentru a publica dezbaterile populare.10 Printre personalităţile care au dat un avânt culturii româneşti din judeţul Hunedoara

Eugen Hulea, Astra, istoric, organizare, statute şi regulamente, Sibiu, Ed. Astrei, 1944, p. 112-113. 6 IoachimLazăr,Despărţământul Deva şi înfiinţarea Reuniunii pentru ajutorare memeseriaşior în Sargetia, XXIXXIV, 1988- 1991, p. 809-810.

Transilvania, an XX, nr. 21/22, 1889, p. 208. Gazeta Transilvaniei, nr. 163-164, 1896, p. 223-230 9 Mircea Popa, Valentin Taşcu, Istoria presei literare româneşti din Transilvania până la 1918, p. 74-75. 10 Transilvania, anul 74, Sibiu, 1943, p. 22. 8

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

a fost Francisc Hossu-Longin (1847-1935). Născut în Zam dintr-o familie de funcţionari, s-a stabilit la Deva în anii copilăriei, la 1872. A profesat avocatura în cadrul Universităţii de la Pesta, devenind între timp una dintre cele mai importante personalităţi locale. Din 1883, Francisc Hossu-Longin a fost principalul animator al cercului electoral al Devei militând pentru adoptarea tacticii activiste în rândul membrilor partidului. A subliniat necesitatea disciplinei şi a insistat ca unele cercuri locale din Dobra, Baia de Criş şi Orăştie să râmână în contact permanent cu Deva. A contribuit la dezvoltarea culturii ţăranilor îndemnând inteligenţa din comitat să strângă legăturile cu masa poporului. Director al despărţământului Deva şi colaborator la revista Gura satului şi Gazeta Transilvaniei, în 1894, se numără ca avocat printre apărătorii acuzaţilor în procesul Memorandumului şi tot el îi apără pe cei trei studenţi, în 1900, implicaţi în procesul ,,cununei lui Iancu.” A fost ales în anul 1918 membru în Consiliul Naţional Român şi delegat la Adunarea Naţională de la Alba-Iulia. 11 Din pleiada de intelectuali din Deva face parte protopopul Ioan Dobre. A condus protopopiatul Devei între anii 1909-1920 şi despărţământul Deva în perioada 1911-1928. A absolvit Facultatea Teologică din Cernăuţi unde, continuând studiile, obţine diploma de doctor în teologie.12 A fost profesor de religie în Sibiu, iar mai apoi a fost ales protopop în Deva. A contribuit la intensificarea activităţii despărţământului, chiar în momentul în care numărul comunelor aparţinătoare Devei a fost redus prin înfiinţarea despărţământului Hunedoara, în anul 1911. Apreciat şi stimat de

toată populaţia ţinutului, Ioan Dobre a avut marea cinste să întâmpine armata română care intrase în Ardeal, în decembrie 1918. În toamna anului 1918 a fost ales preşedinte al Consiliului Naţional Român din Deva, iar la 27 noiembrie a fost desemnat membru de drept la Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia. A convocat şi prezidat la Deva o mare adunare populară pentru recunoaşterea unirii întregului Banat cu România, iar prin Consiliul Naţional Român a iniţiat apariţia primului ziar românesc la Deva, Curierul Hunedoarei.

Liviu Botezan, Nicolae Cordoş, Câteva aspecte ale rolului jucat de oraşul Deva în viaţa politică a românilor transilvăneni, în Sargetia, XIII, 1977, p. 405-408; Victor Şuiaga, Hunedorenii la marea unire, Deva, 1978, p. 29. 12 Adela Herban, O personalitate marcantă a Astrei, protopopul tractului Deva, Ioan Dobre (1875-1928) în Corviniana an I, nr. 1, 1995, p. 175-177

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

Legislaţia şcolară din Ungaria privind bibliotecile şcolilor în perioada 1867-1918 prof. dr. Ciprian Drăgan Bibliotecile şcolare din acea perioadă erau legate de legislaţia referitoare la învăţământ. Ca să înţelegem contextul în care a apărut acest tip de biblioteci, trebuie să facem o prezentare a legilor învăţământului pentru perioada studiată. În planul amplu şi complex prin care Curtea de la Viena urmărea să-şi consolideze dominaţia asupra provinciei, şcoala şi cultura trebuiau să îndeplinească importante şi precise funcţii politice şi de stat. Diferite măsuri organizatorice, stabilite la nivel central (cercurile aulice) şi provincial (autorităţile guberniale) vizau să transforme şcoala într-un instrument de întărire a statului, printr-o politică de catolicizare. Legislaţia şcolară, alcătuită şi aplicată diferenţiat, în raport direct cu particularităţile fiecărei provincii supuse coroanei habsburgice, era o măsură în vederea concretizării raţionalizării învăţământului şi a efortului continuu din partea statului pentru conducerea şi controlul şcolilor. În cadrul raporturilor politice, economice, sociale, culturale şi religioase existente în Imperiul Habsburgic, educaţia va fi fundamentată pe baze noi. Prin Ratio Educationis publicat la Viena, în anul 1777, organizarea şcolilor primeşte un nou cadru, în legătură directă cu realităţile istorice şi constituţionale caracteristice fiecărei provincii. Inspectoratele şcolare regionale au câştigat în importanţă, având drept de control asupra tuturor şcolilor, indiferent de grad şi religie. Această legislaţie a fost aplicată mai ales de românii din Banat, cu toate că se referea la învăţământul de cele mai diverse grade 1.

Controlul statului asupra şcolilor româneşti din Transilvania s-a păstrat şi la începutul secolului al XIX-lea, conform legislaţiei epocii, în speţă Ratio Educationis (1806). Într-o epocă a războaielor napoleoniene se observă eforturi pentru conducerea şcolilor şi pentru controlul statului asupra instituţiilor. Orientarea generală a fost restrictivă în ceea ce priveşte învăţământul, legislaţia influenţând negativ evoluţia şcolilor elementare 2. Sistemul de organizare a directoratelor şcolare confesionale în Transilvania, care ne sugerează, în mare, aspecte ale controlului statului, în Secolul Luminilor, asupra şcolilor româneşti, a fost realizat şi de cadrul politic al reformismului austriac. S-a acordat o importanţă primordială învăţământului, cu scopul pregătirii prototipului ideal de cetăţean loial, educat în raport cu orizontul condiţiei sale sociale şi conştient de rolul ce-i revenea într-o societate pe calea necesară a modernizării şi a raţionalizării. Controlul şi conducerea şcolilor de către autorităţile centrale ori guberniale, ca o manifestare particulară a cenzurii în Transilvania iluministă, erau şi un mijloc de evitare a unor răsturnări sociale, care contrazic politica reformismului iosefin. Ele trebuiau să asigure liniştea societăţii şi buna funcţionare a sistemului politic, social, economic, cultural şi religios existent. În anul 1867 s-a deschis o nouă etapă în istoria Ungariei. Aceasta a durat cinci decenii. Vechea aristocraţie maghiară, convertită la ideologia liberalismului, şi-a menţinut rolul conducător în viaţa politică şi economică în noul stat unitar maghiar. În aceste cinci decenii, două au fost problemele care şi-au pus amprenta asupra vieţii politice din Ungaria:

Iacob Mârza, Câteva aspecte ale controlului statului în Transilvania secolului Luminilor: şcolile româneşti, în Annales Universitatis Apulensis Series Historica 2005, 9/I, p. 36.

Ibidem, p. 38.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

prima era statal-juridică, iar a doua problema naţională. Elita politică maghiară a văzut în dualism posibilitatea punerii în aplicare a idealurilor naţionale ale generaţiilor prepaşoptiste, care aveau în vedere tot făurirea statului naţional unitar maghiar. În acest scop, elita conducătoare maghiară a folosit toate mijloacele de care dispunea, iar şcolii i-a revenit un rol de primă importanţă. Spre deosebire de vestul Europei, în Ungaria şcoala nu a fost doar un mijloc de culturalizare a poporului. Datorită structurii etnice a Ungariei, şcoala a fost strâns legată în această ţară de naţionalitate. Prin şcoală, conducerea politică a Ungariei a încercat să obţină integrarea tuturor cetăţenilor maghiari, indiferent de limba pe care o vorbeau, în naţiunea politică maghiară. Se poate afirma că organele de stat maghiare au intenţionat, prin dezvoltarea sistemului şcolar, să răspândească limba maghiară, iar împreună cu aceasta şi un sentiment patriotic naţional maghiar. Anul 1868 înseamnă pentru învăţământul primar din Ungaria începutul unei noi perioade. Învăţământul primar din Ungaria şi Transilvania s-a organizat prin Legea XXXVIII din 1868. În acest an, Eötvös József era ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Parlamentul ungar votând la data de 7 decembrie această lege ce a avut o influenţă puternică şi asupra dezvoltării literaturii didactice româneşti. Legea XXXVIII avea două principii fundamentale: obligativitatea învăţământului primar şi libertatea învăţământului, adică, teoretic, părinţii îşi puteau trimite copiii la orice şcoală doreau 3. Şcolile poporale (primare) puteau fi înfiinţate şi susţinute de stat, de

comune, de confesiuni şi de societăţi, respectiv particulari 4. Legea decidea că învăţământul primar va fi împărţit în două etape: primul nivel era reprezentat de şcolile poporale elementare, respectiv clasele I-VI, la care erau obligaţi să vină copiii de la 6 la 12 ani, şi al doilea nivel, reprezentat de şcolile poporale cu repetiţie, sau cursuri de duminică, cu durata de trei ani, pe care erau datori să-l urmeze tinerii între 12 şi 15 ani, dacă nu urmau şcoli mai înalte 5. Dreptul de a înfiinţa şcoli elementare superioare, civile, preparandii, îl aveau statul, confesiunile religioase, comunele politice, diferite asociaţii şi chiar particularii. În cazul când alţi factori nu se îngrijeau de înfiinţarea şcolii elementare, această obligaţie cădea asupra comunei politice. Limba de predare, în şcoala elementară, era aleasă de cel care înfiinţa şcoala, trebuia să fie limba vorbită de copii şi de părinţii acestora 6. Comunele au fost obligate să înfiinţeze şcoli dacă numărul copiilor din localitate se ridica la cel puţin 30 şi nu dispunea de şcoli confesionale. Se permitea înfiinţarea de noi şcoli confesionale doar dacă îndeplineau cerinţele stabilite prin lege, cum ar fi: predarea materiilor de învăţământ prevăzute, clădire şi instrumente potrivite, învăţător calificat şi remunerat minimal, respectarea structurii Mircea Păcurariu, Politica statului ungar faţă de biserica românească din Transilvania în perioada dualismului (1867-1918), Sibiu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1986, p. 133; Paul Brusanowski, Învăţământul confesional ortodox din Transilvania între anii 1848-1918. Între exigenţele statului centralizat şi principiile autonomiei bisericeşti, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2005, p. 209. 5 Iosif Uilăcan, Şcolile confesionale româneşti în perioada comitatului Bistriţa-Năsăud (1876-1918), în Revista Bistriţei, 2006, XX, p. 249; Mihai Pârvulescu, Şcoală şi societate. Contribuţie la cunoaşterea formării elitelor româneşti din Banat în secolul al XIX-lea, Timişoara, Excelsior Art, 2003, p. 51. 6 Mihai Pârvulescu, Şcoală şi societate, p. 52. 4

Onisifor Ghibu, Viaţa şi organizaţia bisericească şi şcolară în Transilvania şi Ungaria, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Nicolae Stroilă”, 1915, p. 106. 3

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

anului şcolar. Statul îşi rezerva inspecţia şi controlul asupra tuturor şcolilor, prin revizori şcolari numiţi de Ministerul Instrucţiunii Publice şi prin comisiile şcolare. Învăţământul confesional a rămas sub supravegherea directă a propriilor autorităţi ecleziastice 7. Toate confesiunile erau îndreptăţite să înfiinţeze şi să susţină şcoli proprii, să fixeze limba de predare şi planul de învăţământ, să aleagă sau să numească învăţătorii, să le fixeze salariile, să exercite dreptul de control asupra şcolii învăţătorilor ei. Învăţătorii trebuiau să fie calificaţi şi să nu aibă alt serviciu decât cel de învăţător. Statul îşi rezerva inspecţia şi controlul asupra tuturor şcolilor. Astfel, după trei avertismente (admonieri), autorităţile puteau închide o şcoală când aceasta nu respecta cerinţele legii 8. La articolul 11 se stabilea ca materiile predate în şcolile confesionale să fie cel puţin următoarele: religia şi morala; citirea şi scrierea; calcularea în cap şi cu cifre şi cunoaşterea sistemului de măsurători; gramatica; fizica şi istoria naturală referitoare la modul de viaţă şi la ţinutul în care trăiesc; geografia şi istoria patriei; cunoştinţe economice, de grădinărit; scurtă cunoaştere a îndatoririlor civile; exerciţii fizice cu privire la exerciţiul militar şi în final, cântul 9. În şcolile comunale, pe lângă aceste materii, se mai prevedeau a fi predate şi cunoştinţe despre geografia şi istoria universală, precum şi exerciţii de vorbire 10. În şcolile populare superioare, băieţii şi fetele trebuiau să fie instruiţi separat. Aveau chiar şi obiecte de învăţământ diferite. Comune erau: religia şi învăţăturile morale; caligrafia şi desenul; limba maternă; limba maghiară; geografia şi istoria;

fizica şi istoria naturală, muzica. Pentru educaţia băieţilor mai erau prevăzute: geometria, cunoştinţe despre constituţie, gimnastica pentru exerciţiile militare, fundamentele economiei rurale. Fetele trebuiau să studieze despre grădinărit şi ocupaţii specific feminine 11. În şcolile civile, adică cele susţinute de comune mai mari, fără a se ţine cont de religie, obiectele predate erau în număr şi mai mare, şi la un nivel superior. Astfel, se stabileşte a se studia: stilistica şi literatura în limba maternă; statistica; noţiuni de drept public, privat şi comercial; chimia, iar acolo unde se poate, chiar ore de limbile latină şi franceză, muzică 12. Potrivit legii, fiecare şcoală trebuia să fie prevăzută cu mijloacele de învăţământ necesare. Sălile de clasă trebuiau să fie luminoase, şcoala să aibă un material didactic de învăţământ minim: globul pământesc, hărţi, tablouri pentru ştiinţele naturii, maşini pentru socotit, tablă neagră, rechizite şcolare, manuale şi bibliotecă 13. Toate şcolile confesionale se aflau sub inspecţia supremă a Statului. Astfel, autorităţile guvernamentale erau obligate să inspecteze regulat şcolile confesionale, să verifice dacă erau respectate cerinţele legii şi dacă autorităţile confesionale îşi îndeplineau îndatorirea privind dotarea corespunzătoare a şcolilor. Totodată, organele de inspecţie erau obligate să preia de la conducerea confesiunilor datele statistice privind şcolile bisericeşti. În cazul în care inspecţiile guvernamentale sesizau nereguli în aceste privinţe, trebuiau să notifice aceasta conducătorilor confesiunilor. Dacă autorităţile bisericeşti nu luau măsuri nici după primirea în trei rânduri a acestor notificări, guvernul avea dreptul să ordone înlăturarea caracterului confesional al respectivei şcoli. În

Istoria Românilor, vol. VII, tom I, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, p. 823. 8 Mircea Păcurariu, Politica statului, p.133. 9 Colecţiunea legilor din anul 1868, Buda, Tipografia Universităţii Ungureşti Regeşti, 1868, p. 195. 10 Ibidem, p. 206. 7

Ibidem, pp. 208-209. Ibidem, pp. 210-211. 13 Dragoş Ştefan Velica, Învăţământul confesional primar din Valea Jiului în perioada 1848-1918, Petroşani, Editura Focus, 2002, p. 73. 12

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

acest caz, credincioşii confesiunii respective erau obligaţi să plătească în continuare impozitul şcolar, dar în favoarea noii şcoli comunale 14. La articolul 80, se prevedea ca şi în şcolile de stat limba de predare să fie limba maternă a elevilor din comuna respectivă. La fel se stabilea şi în Legea XLIV din 1868, denumită şi Legea despre egala îndreptăţire a naţionalităţilor. În articolul 17 al acestei legi, se preciza că „[…] în institutele de învăţământ ale statului, cetăţenii fiecărei naţionalităţi din ţară, vieţuind împreună în mase mai mari, să se poată cultiva în limba lor maternă, până la punctul unde începe cultura academică, superioară”. Iar în articolul 18: „în şcoalele de stat secundare şi superioare esistente, ori cari se vor înfiinţa pe viitor, se va înfiinţa acolo unde se vorbesc mai multe limbi câte o catedră pentru limba şi literatura fiecăreia dintre aceste limbi” 15. Astfel, comunităţile bisericeşti puteau să îşi aleagă singure limba pe care o voiau pentru întocmirea registrelor şi de predare în şcolile pe care le patronau. Autorităţile superioare bisericeşti erau însă obligate ca în actele adresate guvernului să folosească limba maghiară sau să le redacteze pe două coloane: limba proprie şi cea oficială. Se prevedea, de asemenea, pentru toţi cetăţenii ţării, că puteau folosi limba lor maternă în raporturile cu autorităţile de stat. La rândul lor, acestea puteau folosi şi limba regiunii respective. În favoarea prezentului studiu, articolul 96 al Legii învăţământului XXXVIII din anul 1868 preciza ca „fiecare preparandie să se prevadă cu biblioteca constatoria în câte opuri de specialitate se poate. Pentru sporirea

bibliotecii, în fiecare an să se întrebuinţeze o anumită sumă” 16. Legea şcolară din 1868 a constituit un oarecare stimul creator pentru şcoala românească, prin îmbunătăţirea reţelelor şcolare existente, prin recomandarea unor programe prevăzute cu materii practice şi prin aplicarea acestora de către un personal didactic calificat 17. Din păcate, majoritatea drepturilor pe care le-ar fi avut şcolile româneşti prin această lege erau obligaţii greu de dus la îndeplinire într-o perioadă prea scurtă, iar şcolile româneşti au ajuns într-un declin constant, din cauza faptului că nu se puteau încadra în prevederile legilor care reglementau învăţământul. Scopul legii şcolare maghiare a fost dezvoltarea învăţământului laic, neconfesional. Spre deosebire de austrieci, ministrul Eötvös József a încercat să evite conflictul cu confesiunile. A recunoscut faptul că majoritatea şcolilor elementare existente în anul 1868 în Ungaria aparţineau bisericilor, că erau susţinute de acestea. Legea a consemnat această realitate, dar a prevăzut măsuri de dezvoltare a învăţământului laic. În acest sens, legea şcolară din 1868 nu a fost doar un act legislativ, ci un adevărat proiect program, privind dezvoltarea învăţământului primar neconfesional din Ungaria, în defavoarea celui confesional. Promiţătoarele principii inspirate din ideile liberalismului european, care au stat la baza întocmirii acestei legislaţii şcolare aveau să fie completate ulterior cu alte legi care au anulat caracterul modern al celei din 1868. Acestea au pus accentul pe dezvoltarea cu precădere a învăţământului în limba maghiară, condiţie fundamentală a reuşitei procesului de maghiarizare a naţiunilor nemaghiare din arealul teritorial supus politicii guvernelor de la

Paul Brusanowski, Învăţământul confesional, p. 210. Legea naţionalităţilor, în Teodor V. Păcăţian, Cartea de Aur sau luptele politice-naţionale ale românilor de sub coroana ungară, vol. IV, Sibiu, Tipografia Henric Meltzer, 1906, p. 794.

14 15

16 17

Colecţiunea legilor din anul 1868, p. 216. Istoria Românilor, vol. VII, tom I, p. 547.

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

Budapesta, proces în care s-au angajat cu toată forţa toate instituţiile politice şi civile maghiare 18. În anul 1872, portofoliul Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice a fost acordat lui Trefort Ágoston. Acesta a continuat programul ministerial al ministrului Eötvös, cel care a elaborat legea învăţământului din 1868, atât în problemele şcolare, cât şi în privinţa relaţiilor dintre confesiuni şi stat. Ministrul Trefort a întărit controlul Statului asupra şcolilor confesionale prin legislaţia şcolară din 1876. În conformitate cu programul de centralizare excesivă a statului, ministrul Trefort a fost preocupat şi de celelalte naţionalităţi, ale căror sisteme şcolare se sprijineau pe autonomia unor Biserici naţionale (ex.: românii, saşii ardeleni şi sârbii). Prin urmare, autorităţile guvernamentale maghiare au fost interesate de adoptarea unor măsuri care să limiteze drepturile autorităţilor bisericeşti asupra şcolilor confesionale 19. Astfel, noua lege şcolară dată de guvernul maghiar obliga inspectorii să controleze programele de învăţământ, manualele şcolare şi materialul didactic, atât în şcolile de stat şi comunale, cât şi în cele confesionale. Numărul şcolilor de stat a rămas în această perioadă mult mai mic faţă de cel al şcolilor confesionale. „Din cele aproape 6.000 de şcoli elementare existente în Transilvania în anul 1848, abia 1.300 erau şcoli de stat sau întreţinute din fondurile comunale. Restul erau şcoli confesionale” 20. Un comitet administrativ al municipiilor avea sarcina: de a înainta ministerului lista cu şcolile care nu corespundeau prevederilor legii; de a urmări frecventarea şcolii de către copii; de a cerceta disciplinar învăţătorii care erau acuzaţi de neglijenţă, rele tratamente aplicate elevilor,

nerespectarea legii; de a confisca „cărţile şi mijloacele de învăţământ oprite de regim” 21, folosirea acestora fiind pedepsită grav, cu amendă de până la 300 de florini sau cu detenţie în arest de până la 3 luni, iar învăţătorul îşi putea pierde postul. Aşadar, folosirea manualelor interzise a fost considerată de lege drept un caz penal. Referitor la acest ultim aspect, la 6 iunie 1877, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice trimitea autorităţilor bisericeşti o listă cu 47 de manuale şi atlase geografice interzise, dintre care 14 erau româneşti, motivând că acestea „sunt cu totul contrare dreptului public şi stării de fapt a Ungariei, adică propagă idei împotriva statului ungar” 22. Ministrul Trefort a devenit însă celebru în special datorită altor două legi: cea din 1879, privitoare la introducerea limbii maghiare în toate şcolile populare din Ungaria, inclusiv în cele confesionale ale naţionalităţilor nemaghiare, şi cea din 1883, referitoare la şcolile medii. Tot în timpul ministeriatului său, a fost înfiinţată cea de-a doua Universitate maghiară, la Cluj 23. Legile ministrului Trefort, XVIII din 1879 şi XXX din 1883, vădit preocupate de influenţarea în mod instituţionalizat a conştiinţei naţionale şi sociale, au continuat modificarea legii din 1868, care era mai liberală prin prevederile ei. Limba maghiară, limba oficială a statului, a devenit obligatorie în predarea tuturor obiectelor, iar învăţătorii şi profesorii nu puteau accede la o catedră fără o bună cunoaştere a acestei limbi. Legea privind introducerea limbii maghiare în şcolile confesionale sau Legea XVIII din 1879 prevedea un termen de patru ani în care învăţătorii în funcţiune să-şi obţină

Mirela Andrei, La graniţa Imperiului. Vicariatul Greco-Catolic al Rodnei în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2006, p. 298. 19 Paul Brusanowski, Învăţământul confesional, p. 272. 20 Mihai Pârvulescu, Şcoală şi societate, pp. 53-54.

Ioachim Lazăr, Învăţământul românesc din sud-vestul Transilvaniei (1848-1883), Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2002, pp. 44-45. 22 Ibidem, p. 46. 23 Paul Brusanowski, Învăţământul confesional, p. 259.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

calificarea necesară. Data limită de perfecţionare a limbii maghiare era 30 iunie 1882. După această dată, nici un învăţător nu mai putea obţine diploma de calificare, dacă nu şi-a însuşit limba maghiară pentru a fi capabil să o predea în şcolile confesionale. Legea XVIII a fost completată cu dispoziţii ministeriale în anii 1884 şi 1885 24. Articolul 3 al Legii prevedea ca în comunele mixte, începând cu 1883, să fie numiţi ca învăţători la şcolile poporale de toate gradele numai acei învăţători care puteau preda în limba maghiară. Dreptul de control asupra modului de predare şi de însuşire a limbii în şcolile pedagogice îl avea Ministerul Instrucţiunii Publice, care „veghiază ca în programele de studii […] limba maghiară să fie trecută în măsura cuvenită” 25. În conformitate cu planul de învăţământ publicat în baza acestei legi, predarea limbii maghiare începea din clasa a II-a primară 26. În anul 1883, a intrat în vigoare Legea XXX sau Legea şcolilor medii, care privea învăţământul mediu şi secundar (gimnazii şi şcoli reale). Prin această lege, limba şi literatura maghiară devenea obiect de studiu obligatoriu, în clasele VII-VIII această materie urmând a fi predată numai în limba maghiară. Elevii trebuiau să-şi însuşească limba maghiară în aşa fel încât să poată susţine examenul de maturitate în această limbă. Diplomele de maturitate urmau a fi eliberate în limba maghiară, iar la cerere, se putea obţine o traducere în limba de predare a şcolii sau în limba latină. Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice avea drept de control nemărginit în

gimnaziile confesionale. Profesorii erau obligaţi să aibă o calificare recunoscută de stat, obţinută în faţa unei comisii instituită de Minister şi, bineînţeles, trebuiau să cunoască temeinic limba maghiară. În mod expres, se sublinia că „nu se pot cere şi primi în nici un caz subvenţiuni sau sprijin material de la state străine sau de la domnitori şi guvernele lor” 27. Legea hotăra că statul avea drept de supraveghere asupra tuturor şcolilor confesionale, particulare, astfel că în fiecare an trebuiau trimise Ministerului statistici, rapoarte anuale privind planul de învăţământ, calificarea şi activitatea profesorilor, rezultatele evaluărilor, cărţile şi manualele şcolare trebuiau cercetate pentru a nu conţine nimic împotriva statului, constituţiei şi legii, altfel erau interzise şi confiscate. În documentele arhivistice, nu există alte prevederi legate de situaţia cărţilor şi de cea a manualelor referitoare la acest aspect.

Se poate constata că, în timpul ministeriatului lui Trefort Ágoston, a fost părăsită politica naţională echilibrată, inaugurată de Eötvös József. Schimbarea de politică a primit un impuls mai puternic după instaurarea guvernării lui Tisza Kálmán. Dacă la începutul acestei perioade s-a făcut remarcată doar o tendinţă de asuprire a naţionalităţilor

Iosif Uilăcan, Şcolile confesionale, p. 259. Articolul de lege XVIII 1879 în Mircea Păcurariu, Politica statului, pp. 234-235. 26 Onisifor Ghibu, Şcoala românească din Transilvania şi Ungaria: desvoltarea ei istorică şi situaţia ei actuală, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Carol Gobi”, 1915, p. 23. 24 25

Mircea Păcurariu, Politica statului, pp. 142-143.

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

nemaghiare, la sfârşitul anilor 1870 s-a trecut la o politică deschisă de maghiarizare, susţinută de toate autorităţile de stat, dar realizată în special prin şcoală. În anul 1893, prin Legea XXVI, s-a încercat reglementarea salariilor învăţătorilor. Guvernul întindea însă o nouă capcană: în cazul în care comunitatea sătească nu putea asigura salariul legal al învăţătorului, acesta putea apela la ajutorul statului, dar cu dreptul celui din urmă de a interveni şi mai mult în problemele şcolii respective, pe linie administrativ-didactică 28. Ultimele încercări de „reformare” s-au datorat noului ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, contele Apponyi Albert. Legile şcolare ale lui Apponyi, din 1907, voiau să facă din învăţătorii confesionali învăţători de stat, ceea ce în condiţii normale ar fi fost un câştig, dar nu în situaţia dată, când toţi învăţătorii trebuiau să devină agenţi ai regimului. Astfel, în primul paragraf al Legii XXVII din 1907, învăţătorii confesionali erau declaraţi funcţionari ai statului. Dar fiecare învăţător era obligat ca la angajare să depună în faţa inspectorilor şcolari un jurământ de credinţă. Cea mai mare îndatorire impusă învăţătorilor români prin aceeaşi lege era dezvoltarea şi întărirea în elevi a spiritului de ataşament la patria ungară şi a conştiinţei apartenenţei la naţiunea maghiară 29. Salariul minim al unui învăţător s-a stabilit, indiferent de tipul de învăţământ din care făcea parte, la 1.000 de coroane, cu posibilitatea adăugării unui spor de vechime, din 5 în 5 ani. Bună în aparenţă, legea nu însemna altceva decât o accentuare a politicii de deznaţionalizare, deoarece creşterea

retribuţiei de la 600 de coroane la 1.000 de coroane a făcut ca majoritatea susţinătorilor de şcoli să nu le mai poată întreţină şi să ceară ajutor de la guvern. Acest ajutor însă venea în anumite condiţii, şi anume aritmetica, geografia, istoria (maghiară) şi constituţia să fie predate în mod obligatoriu în limba maghiară, ceea ce însemna că pentru limba română rămâneau desenul, cântul şi alte obiecte neesenţiale. Totodată, aceste şcoli erau obligate să înainteze spre aprobare, adică spre cenzurare, planurile de studii, orarul lecţiilor, manualele şcolare 30. Legile şcolare obligau ca, la sfârşitul clasei a IV-a, elevii să fie capabili să se exprime în scris şi oral în limba maghiară, de aceasta depinzând calificarea învăţătorului, precum şi obţinerea din partea statului a completării salariului. Aceste legi au avut şi un profund caracter discriminatoriu. Spre deosebire de Biserica ortodoxă şi de cea greco-catolică, ale căror subvenţii în domeniul şcolar erau condiţionate prin Legea XXVII din 1907, celelalte confesiuni – catolică, calvină, mozaică – dispuneau liber de ajutorul statului, deoarece erau considerate de guvern patriotice. Apoi, autonomia bisericească primea o lovitură de graţie, diminuându-se influenţa şi controlul său în problemele şcolilor româneşti. Reacţia împotriva acestor legi a fost deosebit de puternică. În întreaga Transilvanie au avut loc mari adunări de protest, organizate atât de cele două biserici româneşti, cât şi de Partidul Naţional Român. În lunile martie şi aprilie 1907, a avut loc un şir de adunări populare la Deva, Orăştie, Braşov, Alba Iulia, Blaj, Făgăraş, Dej, la care au luat parte zeci de mii de români, ei cerând scoaterea de pe agenda lucrărilor parlamentare a proiectelor de lege şcolară.

Stelian Mândruţ, Învăţământul comunal elementar din Transilvania între anii 1867-1918, în Crisia, 1989, XIX, pp. 274-275. 29 Liviu Maior, Politica şcolară a guvernelor maghiare faţă de români (1900-1914), în Anuarul Institutului de Istorie Cluj, 1990-1991, XXX, p. 129. 28

Gelu Neamţu, Nicolae Cordoş, Politica guvernelor maghiare de deznaţionalizare a românilor din Transilvania în perioada 1867-1918, în Apulum, 19901993, XXVII-XXX, p. 466. 30

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

Consecinţele aprobării de către parlament a legilor Apponyi au constituit un dezastru pentru şcolile româneşti, dar şi pentru popoarele aflate sub aceeaşi legislaţie din Imperiul Austro-Ungar. La scurtă vreme, au fost închise peste 300 de şcoli. Dacă în anul şcolar 1906-1907 în satele aflate sub jurisdicţia bisericii ortodoxe române funcţionau 1.697 de şcoli primare, cu 1.789 de învăţători, în anul şcolar 1911-1912 numărul acestora a scăzut la 1.546, cu 1.611 învăţători 31. În acelaşi timp, a scăzut cu 149 numărul şcolilor aflate sub patronajul bisericii greco-catolice. În comitatul Hunedoara au fost închise de către inspectorii şcolari, pe motiv că nu existau localuri corespunzătoare, 20 de şcoli în protopopiatul Geoagiu, iar 1.712 copii au rămas fără posibilitatea de a învăţa carte. În Haţeg, din 36 de parohii, doar 9 mai aveau şcoli 32. Pentru transformarea completă a şcolii în instrument intensiv de maghiarizare, a mai fost elaborată o ordonanţă, în 1908, de către acelaşi conte Apponyi, care prevedea ca elevilor români din şcolile statului să le fie predată în limba maghiară până şi religia. Alături de procesul maghiarizării învăţământului românesc, consecinţa cea mai gravă a politicii şcolare a reprezentat-o numărul analfabeţilor care s-a înregistrat în mijlocul românilor. Cronicizarea acestui fenomen a avut consecinţe şi asupra participării la viaţa politică. Analfabetismul a însemnat o armă în mâinile guvernelor maghiare, care au încercat să-l folosească pentru a limita în primul rând dreptul la vot. Analfabetismul a fost în acelaşi timp o expresie a inferiorităţii economice, a sărăciei în care erau menţinuţi românii, marea lor majoritate fiind ţărani lipsiţi de pământ sau cu loturi ce abia le permiteau să-şi asigure 31 32

existenţa. Slaba dotare a gospodăriilor ţărăneşti i-a determinat pe aceştia să-i reţină pe lângă case pe copiii ajunşi la vârsta la care puteau fi utilizaţi la munca câmpului. Aceşti factori au contribuit la situaţia deosebit de gravă a majorităţii populaţiei, care nu a beneficiat de posibilitatea instruirii prin şcoală. Această situaţie a determinat luarea unor măsuri menite să combată flagelul analfabetismului, un rol important revenindu-i Astrei. Încă de la începutul anului 1905, Iosif Sterca-Şuluţiu, în calitatea sa de preşedinte al Astrei, a lansat un apel în vederea organizării unor cursuri pentru alfabetizarea neştiutorilor de carte: „E timpul suprem deci să ne încordăm toate puterile pentru a împrieteni ţărănimea noastră cu cetitul şi scrisul, înlesnindu-i prin aceasta posibilitatea de a-şi câştiga cunoştinţe folositoare în lupta pentru viaţă” 33. Proiectele de legi electorale supuse discuţiei parlamentului legau dreptul de vot de ştiinţa de carte, fapt care a dus la intensificarea acţiunilor româneşti privind organizarea de cursuri pentru analfabeţi. Din acest punct de vedere, trebuie subliniată contribuţia masivă a presei româneşti privind stimularea campaniei de alfabetizare. Au fost publicate aproape număr de număr numele învăţătorilor şi ale preoţilor care au obţinut rezultate semnificative în această acţiune. S-au instituit premii în vederea cointeresării celor care s-au angajat în programul de alfabetizare. În anul 1908, Lupta a publicat un nou apel al conducerii Astrei către toţi directorii de despărţăminte, prin care se cerea organizarea în continuare a cursurilor de alfabetizare, care urmau să se desfăşoare în timpul iernii la sate. La rândul său, Ţara noastră îndemna în permanenţă luarea de măsuri în vederea lichidării analfabetismului. „Ne-am îngrozit văzând starea de înapoiere în care se găseşte poporul

Liviu Maior, Politica şcolară, p. 132. Ibidem, p. 133.

Ibidem, p. 137.

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

financiare. Acesta a lăsat şcolile în grija bisericilor, încercând să promoveze autonomia acestora, ceea ce ar fi însemnat un grad mai mare de participare a laicilor la administraţia bisericească. Procesul de separare a Şcolii de Biserică, de secularizare şi laicizare a învăţământului iniţiat spre sfârşitul veacului al XIX-lea de guvernele de la Budapesta a fost un proces normal, specific unei lumi europene pe cale de a adopta ca strategie politică de guvernare, liberalismul. În partea ungară a monarhiei dualiste, impunerea politicii şi a practicilor liberale, inclusiv laicizarea învăţământului, s-a produs în paralel cu un insidios proces de deznaţionalizare, în care s-a folosit ca principal instrument şcoala. Dacă la sfârşitul secolului al XVIII-lea scoaterea învăţământului din apanajul Bisericii a fost văzut ca un real progres şi o evoluţie firească pe calea modernizării, un secol mai târziu reîntoarcerea Şcolii sub aripa Bisericii – în forma învăţământului confesional – a reprezentat singura cale de menţinere a caracterului naţional al învăţământului românesc şi de apărare a specificului naţional.

nostru în privinţa cunoaşterii de carte […]. Strânşi cu uşa de planul infernal al legii electorale, ne-am alarmat cu toţii”. La începutul anului 1909, organele administrative au primit din partea Ministerului de Interne un ordin secret, prin care se recomanda cu insistenţă zădărnicirea cursurilor de adulţi care doreau să înveţe scrisul şi cititul. Preoţii şi învăţătorii care urmau să ţină astfel de cursuri fără concesiunea inspectorului regional şcolar erau pedepsiţi cu destituirea din posturi. Aceste măsuri au avut un caracter deosebit de grav, ele înscriindu-se în politica şcolară a guvernelor maghiare. Cu toate eforturile autorităţilor, cursurile de alfabetizare au continuat, obţinându-se rezultate modeste, dacă le raportăm la situaţia analfabetismului în mijlocul românilor. După prezentarea legilor învăţământului, putem constata că legea şcolară din anul 1868, emisă de ministrul Eötvös József, a fost cea mai bună în comparaţie cu celelalte, emise după anul 1868. Ministrul Eötvös a ales o soluţie de mijloc, cauza principală fiind lipsa resurselor

Reuniunea învățătorilor români greco-catolici din ținutul Hațegului. Statut si organizare

prof. Camelia Elena VULEA

Ținut care prezintă, de multe ori, o imagine paradoxală, prin originalitatea peisajului, a stilului de viață al locuitorilor, prin complexitatea structurilor și a relațiilor sociale existente de-a lungul istoriei, prin amalgamul de confesiuni, prin bogăția pământului, dar şi sărăcia oamenilor, ținutul Hațegului se prezenta, la mijlocul secolului al XIX-lea, ca un teren viran în ceea ce privea instrucția copiilor români 1. Meritul de a fi pus bazele unei

instrucții elementare a revenit vicarului Ștefan Moldovan, a cărui viață și activitate a fost pusă în slujba poporului român. Din 1852 până în 1882, progresul a fost unul evident și destul de spectaculos în ceea ce privea înființarea de școli elementare, pentru a se ajunge și la instituționalizarea organizării corpului didactic hațegan, pe urma deciziilor adoptate în timpul greco-catolic al Hațegului. A doua jumătate a secolului al XIX-lea – începutul secolului XX, Presa Universitară Clujeană, 2009, pp. 27-28; Camelia Elena Vulea, Luminița Wallner Bărbulescu, Vizitațiuni canonice în Țara Hațegului (1852-1885), Presa Universitară Clujeană, 2003, pp. 67-79;

În ceea ce privește înființarea și organizarea școlilor elementare în vicariatul greco-catolic al Hațegului vezi Camelia Elena Vulea, Școala românească în vicariatul

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

episcopului Victor Mihaly de Apșa 2, unul dintre cei mai merituoși episcopi ai Lugojului. Pentru prima dată, problema înfiinţării Reuniunii învăţătorilor din şcolile confesionale greco-catolice ale Diecezei Lugojului s-a pus în cadrul primului sinod diecezan din anul 1882, adoptându-se cu această ocazie şi un proiect de Statut menit să servească drept model. Acțiunea se înscria în rândul numeroaselor inițiative de acest gen lansate în timpul episcopului Victor Mihaly de Apșa, menite să susțină școala românească din dieceză. Constituirea reuniunii centrale, cu sediul la Lugoj a avut loc pe data de 17 mai 1883 sub conducerea canonicului Andrei Pop Liviu. Iniţial, Ordinariatul a preconizat înfiinţarea doar a unei singure Reuniuni, dar în cadrul discuţiilor a intervenit motivul – mereu vehiculat în cazul multor decizii – întinderii eparhiei. Ca urmare, s-a decis înfiinţarea a două asemenea asociaţii, una în Banat şi alta în Ardeal pe baza aceloraşi statute care vor purta doar denumiri diferite: Statutele Reuniunii învăţătorilor români grecocatolici a Diecezei Lugojului din ţinutul Lugojului, respectiv din ţinutul Haţegului. Statutele de organizare şi funcţionare urmau să fie înaintate spre aprobare Ordinariatului, iar ulterior Ministerului de Culte prin intermediul inspectoratului regesc comitatens. Ministrul de culte a aprobat Statutele abia în anul 1886 prin rezoluţia nr. 840 din 21 decembrie, după ce cu doi ani înainte a condiţionat aprobarea lor de operarea unor modificări la un număr de trei articole prin care se instituia practic supravegherea, controlul şi imixtiunea statului asupra modului ei de organizare şi funcţionare.

Scopul era unul evident, și anume, de a împiedica transformarea Reuniunii într-o instituţie de promovare a intereselor naţionale, de natură să lezeze politica guvernului. În vederea introducerii modificărilor preconizate de guvern Ordinariatul a convocat din nou pe data de 19 mai 1885 adunarea reprezentanţilor învăţătorilor din dieceză care le-a acceptat 3. Cu toate bunele intenții, Reuniunea din ținutul Hategului s-a constituit abia în anul 1890, 21 iulie, în urma ședinței desfășurate în biserica greco-catolică din Hațeg, ocazie cu care s-au adoptat și Statutele Reuniunii, aprobate de către Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice în 12 mai 1890, prin adresa cu nr. 12.135 4. Ședința de constituire s-a desfășurat sub președinția vicarului în funcțiune, Ioan Ianza, care a subliniat importanța unei atari Reuniuni pentru școlile românești din Hațeg. Întrunirea sa bucurat de o participare deosebită, fiind prezenți Ștefan Radic, protopop al Ulpiei, Ștefan Țiarina, Nicolae Câmpeanu, Paul Olteanu, Pop Avel Bociat, protopop al Grădiștei, precum și alți învățători ai Hațegului 5. Pe ordinea de zi a ședinței s-a aflat alegerea unui președinte al Reuniunii, nominalizat în persoana vicarului Ioan Ianza, a vicepreședintelui, în persoana protopopului Pop Avel Bociat, a casierului Ioan Micșa, învățător în Ștei, a cenzorului Pompei Darie, învățător în Răchitova, a bibliotecarului George Șușman, învățător în Subcetate, dar și a notarilor Nicolae Trîmbițanu, învățător în Grădiște și Ștefan Țiarina, învățător în Păucinești. Cu această ocazie s-a stabilit și componența Comitetului permanent al Reuniunii: Mihai Iubaș, învățător în Râu de

Pentru politica școlară adoptată și aplicată în timpul păstoririi episcopului Victor Mihaly de Apșa, pe teritoriul episcopiei greco-catolice a Lugojului, vezi Luminița Wallner Bărbulescu, Zorile modernității. Episcopia greco-catolică de Lugoj în perioada ierarhului Victor Mihaly de Apșa, Presa Universitară Clujeană, 2007, pp. 221-298; 2

Pentru informatii referitoare la Statutul Reuniunii din Dieceza Lugojului vezi - Ibidem, p. 297; 4 Gazeta Transilvaniei, nr. 107, an LIII, 13 mai 1890; 5 Arhivele Naționale. Direcția Județeană Hunedoara – Deva (in continuare - ANDJHD), fond Vicariatul grecocatolic Hațeg, dosar 2/1890, fila 58-59;

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

Mori, Leon Iubaș, învățător în Ostrov, Petru Paveloni, învățător în Densuș, Ioan Muntean învățător în Cugir, Isidor Saturn, Nicolae Câmpian, învățător în Clopotiva și s-a decis constituirea unei Adunări generale a Reuniunii. Ca orice reuniune, aceasta a luat naștere prin voința comună a membrilor fondatori. Un punct important aflat în dezbaterea celor prezenți a fost discutarea și aprobarea în plen a Statutelor Reuniunii, a bugetului, a diurnelor cuvenite, a sediului provizoriu al bibliotecii, alegerea îndreptându-se spre cancelaria vicarială. Inspirat din regulamentul reuniunii centrale de la Lugoj 6, Statutul Reuniunii învățătorilor greco-catolici din Hațeg7, cuprindea 10 capitole, fiecare abordând câte un aspect specific al activității. În ceea ce privește structura și titlurile capitolelor, cele două regulamente se asemănau, existând o singură deosebire, și anume, Statutul Reuniunii hațegane are în plus un articol care indică Hațegul drept sediu al Asociației. Conform Capitolului I denumirea completă a Reuniunii era aceea de Asociația Învățătorilor Români Greco-Catolici din ținutul Hațegului, iar scopul ei era, așa cum apărea el precizat la Capitolul II, acela de a ”promova educarea poporului, asigurarea prestigiului școlilor primare prin ridicarea nivelului științific de pregătire, promovarea educației și a instruirii școlare, sporirea și răspândirea cunoștințelor de pedagogie”. Obiectivul era unul foarte clar precizat și adecvat realităților școlare hațegane ale momentului, realități nu tocmai încurajatoare în ceea ce privea pregătirea unora dintre cei care ocupau postul de învățător, a calității actului instructiv-educativ – care, totuși, cunoscuse reale progrese în cele trei decenii și jumătate de existență a

învățământului elementar hațegan, dar mai ales al dotării școlilor cu materialele didactice corespunzătoare și a frecvenței școlare. Pentru atingerea obiectivelor preconizate, Asociația își propunea ca, anual, să se întrunească pentru a discuta progresele înregistrate, pentru a dezbate ultimele noutăți din domeniul pedagogiei și didacticii, dar și pentru a organiza adevărate sesiuni de comunicări în cadrul cărora, prelegerile prezentate să contribuie la o mai bună informare a învățătorilor cu privire la noile orientări din domeniu, dar și asupra direcțiilor abordate de politica oficială în ceea ce privește învățământul. Pentru aceasta Asociația considera ca o obligație fundamentală, constituirea unei biblioteci care ”să conțină cele mai fundamentale lucrări de pedagogie. Precum se poate observa cu ușurință din conținutul Capitolului III, Asociația dorea să acționeze ca un adevărat catalizator al activității de perfecționare a personalului didactic hațegan. Pentru ca aceste acțiuni să se poată desfășura în condiții optime, se va colecta de la membri o taxă anuală, dar se prevedea și posibilitatea acceptării unor donații. O parte a acestor sume urma a fi utilizată pentru acordarea unor burse învățătorilor cu o situație materială precară, precum și fiilor învățătorilor. Condiția impusă pentru obținerea unei astfel de finanțări, aceea de a fi ”dovedit o morală sănătoasă, respectiv progrese în învățământ”, nu face altceva decât să sublinieze o dată în plus, direcția impusă în domeniul școlar din eparhie, a cărei țintă era de viitor. Scopul era acela de a încuraja formarea unui corp didactic capabil să se adapteze rigorilor perfecționării profesionale continue, dar și dezideratului ridicării nivelului de instrucție al elevilor români, iar pe viitor, a întregului popor român. Conform Capitolului V, Asociația era formată din membri ordinari, membrifondatori, membri onorifici și membri ajutători, categorii ce se regăseau și în Statutele lugojene.

ANDJHD, fond cit., 2/1909, f. 170-178; Circulare decezane 1875-1889, Lugoj, 1889, vezi circularul LVIII/1887, pp. 49-56. 7 Ibidem, f. 58-59;

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

decizional. Printre obligațiile membrilor ordinari și ajutători se afla aceea de a redacta prelegeri pe anumite teme de didactică sau pedagogie, teme anunțate la ședințele anterioare, și de a le susține la data stabilită. Dovadă a faptului că Reuniunea, respectiv Statutele se doreau a fi bine organizate, stă ordinea de zi, adusă la cunoștința participanților în prealabil pentru ca, în cazul în care, doreau să ia cuvântul pe marginea unor documente aflate în dezbaterea Asociației, să anunțe, în scris, cu o lună înainte această intenție. Conducerea Asociației (Capitolul VII) revenea, ca și în cazul reuniunii lugojene, unui comitet central compus din președinte, vicepreședinte, 6 membri, un casier, un bibliotecar, un cenzor, doi notari și un avocat, aleși prin vot secret, prin majoritate de voturi, din rândul membrilor ordinari și fondatori, pe o perioadă determinată de trei ani și care își desfășurau activitatea fără a fi remunerați în vreun fel. În privința alegerii președintelui sau a vicepreședintelui, a cel puțin jumătate din numărul membrilor, a casierului, a unui notar, a cenzorului, bibliotecarului și avocatului, se impunea condiția ca aceștia să rezideze permanent în Hațeg sau în localitățile din imediata apropiere, în ideea menținerii cu ușurință a contactului. Capitolul VIII stabilea în detaliu și cu mare atenție îndatoririle tuturor membrilor aflați în componența comitetului central. Astfel, președintele avea îndatoriri cu responsabilitate individuală, dar și colectivă. El era reprezentantul Asociației în raporturile cu autoritățile laice și religioase, convoca Comitetul sau adunarea generală, dispunea de votul decisiv atunci când nu se ajungea la majoritate, aproba deciziile luate în ședințele comitetului, semna procesele verbale și chitanțele fiscale – răspundere ce o avea alături de casierul Asociației – păstra sigiliul, redacta

Calitatea de membru ordinar o putea dobândi orice director de școală elementară, orice învățător, titular sau suplinitor, precum și învățătorii ajunși la vremea pensionării, dar care acceptau să plătească o taxă anuală la bugetul Asociației, în cuantum de 1 florin. Cu excepția ultimilor, a căror adeziune era opțională, ceilalți nu aveau doar dreptul, ci chiar obligația de a deveni membrii și de a susține, în felul acesta, activitățile Asociației. Pentru a deveni membru fondator, candidatul nu trebuia să îndeplinească doar o condiție de natură financiară, și anume, plata a 10 florini/an, ci și una care avea în vedere o conduită morală și profesională exemplară. Membrii onorifici aveau chiar mai multe condiții de îndeplinit: ei trebuiau să facă dovada unei pregătiri și a unei educații de excepție, să aibă merite deosebite în activitatea lor, să aibă recomandarea oficiului vicarial și aprobarea autorității diecezane. Acestora li se mai adăugau membrii ajutători, prezența lor fiind privită ca o cale de a conferi prestigiu Reuniunii. Oricine putea deveni membru doar în urma unei proceduri care prevedea înaintarea unei cereri scrise, adresate conducerii Asociației, cerere ce urma a fi discutată în cea mai apropiată ședință a comitetului central, decizia consemnată în procesul verbal și adusă la cunoștința celor în cauză. Dacă vreun membru, renunța la profesia de învățător, dar nu dorea să renunțe la calitatea de membru, el avea obligația de a informa în scris, pe președintele Asociației, cu păstrarea obligației de a plăti taxa anuală prestabilită. În ceea ce privea drepturile și obligațiile membrilor, regăsite la Capitolul VI, doar membrii ordinari și cei fondatori erau investiți cu dreptul de a participa la ședințe cu drept de vot, de a alege și de a fi aleși. Celelalte două categorii beneficiau doar de dreptul de a participa la ședințe, de a înainta propuneri, de a susține prelegeri, fără a participa la procesul

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

valabile doar cu majoritatea de voturi și cu semnătura președintelui și a șase membri. Aceeași condiție se aplica în cazul proceselor verbale, care trebuiau contrasemnate de către președinte, notar și de trei membri ai comitetului. Aspectele organizatorice continuau a fi tratate în Capitolul IX, care detalia activitatea Adunării Generale. Convocarea ei se făcea de către 15 membri ordinari sau fondatori, prin cerere scrisă înaintată președintelui sau chiar de către președinte atunci când în atenția Reuniunii stăteau chestiuni de maximă urgență. Locul și data întrunirii erau de obicei anunțate încă de la întâlnirea anterioară, astfel încât fiecare învățător să poată realiza planificarea corespunzătoare a activităților și să poată redacta prelegerea sau ”dizertațiunea” aleasă, dacă era cazul. Prezența la întrunirile Adunării generale era obligatorie, neparticiparea fiind justificată doar de un motiv bine întemeiat și adus la cunoștința comitetului prin cerere scrisă. În cazul în care absența era nemotivată, vinovatul era obligat la plata unei amenzi în valoare de 1 florin, vărsat la bugetul Asociației. Preconizată a se desfășura anual, Adunarea generală discuta aspecte referitoare la starea învățământului elementar din vicariat, dar și probleme legate de prezentarea și discutarea raportului de activitate pe anul precedent, examinarea bilanțului financiarcontabil de către o comisie formată din trei membri, pentru a se decide apoi dacă activitatea casierului a fost corespunzătoare și își poate păstra funcția, alegerea prin vot secret a membrilor comitetului central, discutarea și votarea bugetului pe anul următor, alegerea membrilor de onoare, stabilirea fondurilor de ajutorare, stabilirea locului și a datei de desfășurare a viitoarei adunări, discutarea, dacă era cazul, a unor modificări ale articolelor din cadrul Statutului (modificări ce vor intra în vigoare doar după obținerea acordului autorității diecezane și a Ministerului Cultelor).

un raport anual asupra activității Reuniunii – raport întocmit împreună cu notarul și înaintat autorității diecezane, care, la rândul său, îl aducea la cunoștința Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice. Toate aceste prerogative era preluate, în cazul absenței președintelui, de către vicepreședinte. Notarilor le revenea responsabilitatea păstrării tuturor proceselor verbale, atât de la ședințele Asociației cât și ale comitetului central, se ocupau de corespondență și de totalitatea actelor oficiale și colaborau cu președintele la redactarea raportului anual de activitate. Atribuții importante reveneau casierului, care era direct răspunzător de evidența averii Asociației, de strângerea taxelor de la membri, de redactarea unor dări de seamă asupra situației financiare. Această responsabilitate o împărțea cu cenzorul, care verifica, analiza și semna fiecare chitanță, listele de cheltuieli și bilanțurile. De respectarea legislației în vigoare se ocupa avocatul. De o atenție deosebită s-a bucurat comitetul central, responsabil în fața Adunării generale. Cu atribuții minuțios stabilite, acesta se întrunea, în ședințe ordinare, lunar sau în ședințe extraordinare, ori de câte ori era nevoie, la convocarea președintelui, exclusiv în localitatea de reședință, Hațeg. Comitetul se ocupa, în detaliu, de activitățile Asociației, ducea la îndeplinire deciziile luate în cadrul ședințelor convocate, expunea celor prezenți aspectele ce se aflau în atenția Reuniunii și primea propuneri, contribuia la administrarea patrimoniului Asociației, gestiona fondurile destinate ajutorării diferitelor persoane, pregătea și convoca Adunarea Generală, propunea membrii onorifici și aproba cererile persoanelor de a deveni membri fondatori, ordinari sau ajutători, veghea la respectarea regulamentului de ordine interioară a Asociațiunii, numea comisia de control care verifica starea bibliotecii și situația financiară. Deciziile luate în cadrul ședințelor deveneau

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

Ședințele începeau prin anunțarea ordinii de zi, cu interzicerea oricăror polemici de natură politică sau confesională. Dacă prima interdicție își are originea în necesitatea îndepărtării oricăror suspiciuni legate de implicarea învățătorilor în activități politice, dată fiind atmosfera epocii, a doua interdicție era explicabilă prin tendințele de independență manifestate față de preoți de către învățători. La redactarea Statutelor lugojene din 1883, învățătorii au protestat față de dreptul de control al preoților, în calitatea lor de directori școlari și față de includerea acestora în rândul membrilor ordinari, motivând că, în felul acesta, ”Reuniunea nu ar fi a învățătorilor, ci și a preoților” 8. În vederea participării la ședințele anuale, se prevedea dreptul la decontarea cheltuielilor de transport și diurnă, sume ce urmau a fi ridicate de la casieria școlii unde învățătorii profesau sau din fondul bisericii din localitatea de proveniență. Ultimul capitol, Capitolul X, reglementa modalitățile de desființare a Asociației, acțiune ce se putea face dacă se constata că aceasta nu își mai putea îndeplini scopul, iar prin activitatea sa se leza interesele membrilor săi, guvernul putând dispune desființarea ei. Dizolvarea se făcea prin votul a două treimi din totalul membrilor Adunării Generale, cu informarea prealabilă a ordinariatului episcopal, respectiv a Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice. Aflată sub patronajul episcopului diecezan, în cazul desființării, situația patrimoniului era decisă tot prin votul majorității, cu aprobarea forului episcopal, fondurile orientându-se spre folosul școlilor. Din lipsa documentelor, activitatea Reuniunii hațegane nu poate fi reconstituită în amănunt, ea desfășurându-și întâlnirile doar până în anul 1893, interval în care au avut loc patru adunări, dintre care a doua la Grădiște,

iar ultima în orașul Cugir 9. Dificultățile întâmpinate, lipsa resurselor financiare necesare, climatul politic al epocii, precum și diferitele șicane la care a fost supusă școala elementară hațegană din partea inspectorilor școlari regești au fost, probabil, tot atâtea motive care au determinat rărirea întrunirilor și reducerea activității Asociației. Înființarea ei s-a înscris între numeroasele eforturi depuse de administrația diecezană din timpul episcopului Victor Mihaly de Apșa pentru progresul școlii românești și păstrarea caracterului național al acestora.

STATUTELE REUNIUNEI DOCENȚILOR ROMÂNI DE RELIGIUNEA GRECO-CATOLICĂ DIN ȚINUTUL LUGOJULUI, CU CENTRUL ÎN LUGOJ CAP. I Titlul Reuniunii §1 Reuniunea po[a]rtă numele ”Reuniunea docenților români de religiunea greco-catolică din ținutul Lugojului”. CAP. II Scopul Reuniunii §2 Scopul Reuniunii este: înaintarea culturei poporului, prin înălțarea școlii poporale la demnitatea ce-i compete. Și, în specie, înmulțirea cunoștințelor pedagogice, contribuito[a]re la promovarea instrucțiunei și educațiunei scolastece. CAP. III Mijloacele conducătoare la scop §3 Spre ajungerea acestui scop, reuniunea: 1.Va ține în tot anul cel puțin una adunare generală publică, în care se vor ține disertațiuni științifice referitoare la educațiunea tinerimii, atât cea spirituală, cât și cea corporală, precum și la înaintarea culturei poporului; se vor dizerta c[h]estiuni pedagogice și didactice și de cele cari privesc dezvoltarea și perfecționarea învățământului poporal și se vor

Luminița Wallner-Bărbulescu, op.cit., p. 300;

ANDJHD

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

aprobarea Veneratului Ordinariat, se aleg pe viață în adunările generale ale reuniunei; externii însă, numai după aprobarea Înaltului guvern regesc se pot alege de membrii onorari. d) Membrii ajutători sunt acele persoane care concurg în tot anul cel puțin cu 50 cr. la prosperarea reuniunei. §5 Toți docenții și docentesele de religiunea gr[eco] catolică de pe teritoriul reuniunei, sunt obligați amăsurat chemării lor a se face membrii ordinari ai reuniunei. §6 Membrii fondatori și ajutători se suscep de atari dacă ei, pe calea presidiului, în persoană sau în scris sau prin unul din membrii ordinari, își descoperă voia în privința aceasta, la comitetul reuniunei, care apoi în ședința sa proxima decide asupra susceperii și despre rezultat îl încunoștiințează pe respectivul prin[tr-un] un extras protocolar. §7 Reuniunea constituindu-se din membrii săi ordinari obligați în sensul statutelor, are să rectifice și să țină în evidență, din an în an, lista membrilor săi. Aceia care, după constituirea reuniunei, se așează cu locuința pe teritoriul acestei reuniuni, pentru susceperea lor de membrii au a se insinua la presidiul reuniunei. §8 Acel membru ordinar, care părăsește cariera docentală sau își strămută pentru totdeauna locuința de pe teritoriul reuniunei, dacă nu își descoperă voia sa la presidiul reuniunei, în scris, despre rămânerea sa ca membru și mai departe, încetează de a fi membrul reuniunei, iar acela care s-a destituit din oficiul său docental se consideră exclus din reuniune.

ține prelegeri de model din studiile prescrise pentru școlile elementare. Unul din mijlo[a]cele pentru promovarea educațiunei poporului este și perfecționarea docenților în industria de casă, după cercustările diferitelor ținuturi ale Diecezei. 2.Va încasa de la membrii reuniunei taxele prescrise și alte oferte benevole. 3.Va înființa un fond așa-numit ”Fondul reuniunei docenților români greco-catolici din ținutul Lugojului” și pe acela îl va administra, cu receruta exactitate și conștiințiozitate; din care va împărți ajuto[a]re și premi[i] acelor docenți mireni, care pe terenul teoretic și practic au excelat; precum și stipendii la pruncii docenților care vor documenta progres lăudabil în moralitate și în studii. 4.Va înființa și susține o bibliotecă din opurile pedagogice cele mai alese pentru membrii săi. CAP. IV Membrii reuniunei §4 Reuniunea se compune din membrii ordinari, fondatori, onorari și ajutători. a) Membrii ordinari din oficiu sunt toți directorii și cateheții, apoi toți docenții și docentesele gr[eco] catolice de la școlile poporale din ținutul Lugojului și au de a solvi în casa reuniunei una taxă anuală de 1 florin val[ută] austr[iacă]. Ca membrii ordinari pot intra respectiv, la expresa lor dorință, se pot din partea reuniunei suscepe și docenții pensionați, precum și docenții privați prevăzuți cu diplomă de calificare. b) Membrii fondatori pot fi toți acei indivizi onești, de religiunea greco-catolică, fără distincțiune de sex, care solvesc la fondul reuniunei odată pentru totdeauna 10 fl.v.a. c) Membrii onorari sunt persoane din patrie, care s-au distins pe terenul științific și scolastic; aceștia, la recomandarea comitetului central și

§9

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

comitetului central cu o lună înainte de adunarea generală. c) La adunările generale ale reuniunei, fiecare membru po[a]te ține disertațiuni sau prelegeri de probă despre tema ce însuși și-o alege, dacă despre aceasta își va descoperi intențiunea sa și respectiv își va susterne operatul său comitetului central cu 2 luni înainte de adunarea generală și dacă comitetul îi va concede ținerea prelegerii de probă, despre ce respectivul va fi încunoștiințat cu 2 săptămâni înainte de adunarea generală. d) Fiecare membru ordinar e obligat moral a elabora cu diligență disertațiunile și prelegerile de probă, propuse din partea comitetului reuniunei, dacă s-au angajat la aceasta și acele cu o lună înainte de adunarea generală, pe calea presidiului, are să le susterne comitetului central. CAP. VI Oficialii reuniunei și comitetul central § 13 Agendele reuniunei le conduce un comitet central, constatatoriu dintr-un președinte, un vicepreședinte, 6 membri, 2 notari, un casier, un controlor, un bibliotecar și un avocat. Care toți se aleg în adunările generale ale reuniunei dintre membrii ordinari și fondatori, cu majoritate de voturi, prin votisare secretă, pe 3 ani. Președintele ori vicepreședintele, 3 membri, un notar, casierul, controlorul, bibliotecarul și avocatul trebuie să fie dintre membrii care au locuința la centru în Lugoj sau în jur. CAP. VII Agendele oficialilor reuniunei și a comitetului central § 14 Președintele reuniunei reprezintă reuniunea față de autoritățile bisericești și civile, precum și față de privați; el convoacă

Acel membru ordinar, care are o purtare necorespunzătoare carierei docentale, la propunerea Comitetului, motivată, adunarea generală, prin majoritate de voturi secrete, îl poate exclude sau total sau pe un anumit timp din sânul reuniunei, stând respectivului calea deschisă a apela la Veneratul Ordinariat. Cel ce încetea[ză] a fi membru al reuniunei, nu po[a]te pretinde restituirea taxelor deja solvite. CAP. V Drepturile și obligațiile membrilor reuniunei § 10 Membrii ordinari și fondatori au dreptul de a se prezenta la adunările generale și acolo a vorbi la obiectele puse la ordinea zilei, pot face moțiuni, interpelări, pot ține dizertațiuni, respectiv prelegeri de model, pot participa la alegerea oficialilor reuniunei și pot fi aleși. Mai departe au dreptul de a folosi biblioteca reuniunei gratuit și întru to[a]te afacerile reuniunei au vot consultativ și decisiv. Iar membrii noi pentru reuniune, pe calea comitetului central, pot recomanda numai membrii cei ordinari. § 11 Membrii onorari și ajutători au dreptul de a se prezenta la adunările generale, a face propuneri, a ține disertațiuni științifice, a folosi biblioteca reuniunei și în to[a]te afacerile reuniunei au vot consultativ. § 12 Fiecare membru ordinar și ajutător este îndatorat a solvi cu punctualitate taxa anuală cel mult până la adunarea generală. Mai departe: a) Membrii ordinari sunt obligați de a se prezenta de timpuriu la adunările generale. b) Acei membrii ordinari care voiesc despre una din temele desemnate de către comitetul central a ține disertațiuni, respectiv prelegeri, au să-și descopere voința lor în astă privință,

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

despre erogațiunile făcute și relaționează comitetului central, de la o adunare până la alta, despre starea casei, și susterne rațiunile documentate adunării generale spre revizuire. După invitațiunile primite de la comitetul central, pregătește preliminariul pe anul viitor și, pe calea prezidiului, le susterne adunării generale spre aprobare. După modalitatea indigitată din partea comitetului central, alocă capitalele reuniunei spre fructificare sau le concede Ven[eratului] Capitlu al Bisericii Catedrale gr[eco] cat[olice] din Lugoj spre administrare. Erogațiuni însă nu po[a]te face numai pe lângă asemnațiuni de la presidiu, în sensul regulilor statornicite din partea adunării generale. § 18 Controlorul subscrie to[a]te chitanțele, contra chitanțele și rațiunile reuniunei, precum și preliminariile și despre integritatea casei, cu casierul dinpreună, ambii sunt responsabili in solidum. § 19 Bibliotecarul reuniunei, pe lângă responsabilitatea sa proprie, administrează și ține în evidență cărțile bibliotecii [în]semnate cu sigiliul reuniunei. Cu începutul fiecărui an, circulă la membrii reuniunei titlurile cărților aflăto[a]re în bibliotecă, spre orientare și împrumută din ele la membrii reuniunei spre citire, însă aceasta o face numai pe lângă revers de la respectivii. Iar la cazul în care împrumutătoriul ar pierde ori ar deteriora sau ar face nefolosibil opul împrumutat, acesta este îndatorat a-l procura pe spesele sale proprii. E dator mai departe, bibliotecarul a străpune Inspectoratului reg[esc] de școli, în tot anul, inventarul autentic al bibliotecii. § 20 Avocatul reuniunei este apărătorul aceleia în to[a]te cauzele de drept, pe lângă plenipotenția primită de la presidiul reuniunei. § 21 Despre comitetul reuniunei

adunările de comitet și cele generale, prezidând în acele și dacă voturile sunt egale, atunci decide votul președintelui, semnează to[a]te spesele și ajutoarele încuviințate de adunarea generală sau de comitetul reuniunei; iar în cazuri urgente, pe lângă aplacidarea supletorie din partea comitetului, po[a]te asemna din casa reuniunii până la 5 fl.; subscrie și vidimează, dinpreună cu unul din notarii reuniunei, respectiv cu casierul, to[a]te scriptele mai momento[a]se, precum protoco[a]lele, chitanțele și altele, conservă la sine sigiliul reuniunei și se folosește de el în afacerile reuniunei, compune cu notarul reuniunei, în comun, relațiune detaliată despre activitatea și starea reuniunei, spirituală și materială, și apoi după aprobarea ei din partea comitetului central, o susterne adunării generale anuale și încât s-ar pretinde din partea înaltului guvern, aceea pe calea Ven[eratului] Ordinariat Episcopesc, o susterne și Excelsului Ministeriu reg[esc] ung[ar] de Culte și Instrucțiune publică; iar, la caz de lipsă, în coînțelegere cu comitetul central, convo[a]că adunarea generală extraordinară. § 15 Vicepreședintele, în absența președintelui, suplinește întru to[a]te pe președinte. § 16 Notarii duc protoco[a]lele adunărilor generale și a ședinţelor comitetului; ei concep, în coînțelegere cu președintele, relațiunea anuală despre starea reuniunei, spirituală și materială, și despre activitatea ei, țin în evidență lista membrilor reuniunei, duc to[a]te corespondențele și grijesc de actele oficio[a]se ale reuniunei. § 17 Casierul reuniunei, pe lângă responsabilitatea sa proprie, administrează averea reuniunei și po[a]rtă rațiuni exacte despre aceasta; încasează de la membrii reuniunei taxele prescrise; po[a]rtă diuariu regulat despre to[a]te percepțiunile incurse și

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

științifice și pedagogice, conform scopului reuniunei. Și nu face alte erogațiuni decât numai cele asemnate de adunarea generală și spre scopurile statorite de aceasta. Însă erogațiuni mai mărunte, care sunt necesare la ținerea afacerilor reuniunei în curent, se pot face și la asemnarea comitetului până la 8 florini, având comitetul de a raporta despre aceasta reuniunei generale și a cere aprobarea lor subsecua. 13. Pentru aducerea unei decisiuni valide se recere prezența cel puțin a 3 membri de comitet și 3 oficiali afară de președinte. Iar concluziile se fac prin majoritatea voturilor celor prezenți. 14. Comitetul reuniunei despre ședințele sale ținute, po[a]rtă protocol regulat, care se autentifică printr-o comisie de trei membrii de comitet, afară de președinte și de notar. CAP. VIII Despre adunările generale ale reuniunei § 23 Reuniunea ține în tot anul cel puțin o adunare generală, la ziua și locul desemnat de către adunarea generală precedentă și despre aceasta încunoștiințează de timpuriu pe membrii reuniunei, pe Venerabilul Ordinariat din Lugoj, pe jurisdicția politică administrativă respectivă, precum și pe inspectorul școlar regesc respectiv. În cazuri momento[a]se se pot conchiama și adunări generale extraordinare, în urma deciziei comitetului central, precum și la cererea motivată a 15 membrii ordinari, care au să dea în scris cererea lor la prezidiul reuniunei, specificând și obiectul, pentru care voiesc conchiamarea adunării generale extraordinare. Deciziile se aduc cu majoritate de voturi absolută; dacă voturile sunt egale, atunci decide votul președintelui. La cererea a 5 membrii se face vot nominal, iar la cererea a 10 membrii vot secret.

Comitetul reuniunei: 1. Conduce și ține în evidență to[a]te afacerile reuniunei și pentru to[a]tă activitatea sa, răspunde adunării generale. 2. Ține la tot pătrariul de an o ședință ordinară, iar la provocarea președintelui ori și când. 3. Execută conclusele adunării generale. 4. Statorește obiectele propuse adunării generale și acelea le dezbate în ședințele sale și despre fiecare obiect, separat, își dă opiniune motivată. 5. Administrează averea reuniunei, împarte ajuto[a]rele asemnate de către adunarea generală și apoi, despre cele înfăptuite, raportează în ședințele comitetului trilunare. 6. Desemnează spre lucrare temele teoretice și practice și pentru cenzurarea operatelor sosinde, denumește din sânul său o comisie cenzuratoare. 7. Statorește convocarea adunării generale extraordinare. 8. Recomandă adunării generale membrii onorari și primește în sânul reuniunei membrii ordinari, fondatori și ajutători. 9. Veghează ca statutele reuniunei să se observe cu strictețe și controlează încasarea taxelor de la membrii reuniunei. 10. Se îngrijește de suplinirea interimară a oficialilor și membrilor de comitet care, în parte au repausat, parte s-au mutat cu locuința de pe teritoriul reuniunei. 11. Dispune din când în când scontarea casei și a bibliotecii prin[tr-]o comisie spre acest scop esmitând. 12. În sensul preliminariului aprobat din partea adunării generale, procură to[a]te mijloacele conducăto[a]re la cultura membrilor, precum opuri

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

§ 24 Fiecare docent, ca membru ordinar al reuniunei, este obligat a lua parte activă la to[a]te adunările generale ale reuniunei. Absențele, din cauze scuzabile, sunt a se aduce la cunoștința președintelui încă în decursul adunării generale. Docentele care absentează fără cauză scuzabilă are să solvească în favoarea fondului reuniunei 1 florin v.a. § 25 Agendele adunării generale sunt: 1. Raportul comitetului reuniunei prezentat adunării generale, despre activitatea reuniunei în decursul anului expirat. 2. Revizuirea rațiunilor prin o comisie de 3 membri aleasă din sânul adunării generale, pe baza cărei revizuiri se dă casierului absolutoriu sau se va convinca (revoca) despre necorectă manipulare. 3. Alegerea oficialilor reuniunei și a comitetului central prin vot secret și prin majoritate de voturi relativă. 4. Votarea bugetului pe anul viitor. 5. Alegerea membrilor onorari. 6. Defigerea ajuto[a]relor din fondul reuniunei. 7. Defigerea locului și a termenului pentru adunarea generală viitoare. 8. Modificarea unui sau a altui paragraf din statutele reuniunei sau adăugarea altor paragrafe noi, care modificări vor avea valo[a]re numai după aprobarea lor din partea Ordinariatului Episcopesc și din partea Excelsului Minister regesc unguresc de Culte și Instrucțiune publică. 9. To[a]te moțiunile făcute din partea membrilor reuniunei, care nu ocură între obiectele prezentate adunării generale de către comitetul central, acele se vor lua la pertractare numai după terminarea obiectelor propuse la ordinea zilei.

10. Comitetul reuniunei deodată cu convocarea membrilor la adunarea generală va avea să comunice și agendele pertractande. 11. Eschiderea (excluderea) membrilor din sânul reuniunei, deja memorați în paragraful al 9-lea. 12. Cititrea dizertațiunilor despre temele statorite și ținerea prelegerilor de model. Iar din sfera discuțiilor sunt eschise (excluse) to[a]te chestiunile politice și confesionale. § 26 Despre decuregerea adunării generale se duce protocol regulat, care se autentifică prin o comisie de 3 membri aleși din sânul adunării generale afară de președinte și de notar. § 27 Reuniunea are sigiliul său propriu, care prezintă imaginea Domnului nostru Isus Cristos învățând pruncii, cu inscripția: Reuniunea docenților gr[eco] cat[olici] români din ținutul Lugojului. § 28 Docenții, ca membrii reuniunei, pe timpul adunărilor generale primesc spese de călătorie și diurne corespunzăto[a]re din casa școlii unde funcționează ca atare; iar când șco[a]la n-ar dispune de asemenea spese, atunci de la comuna bisericească respectivă. Cei ce locuiesc în locul unde se ține adunarea generală, precum și cei absenți nu capătă diurnă. CAP. IX Despre disoluțiunea reuniunei § 29 La cazul când reuniunea nu s-ar ține de scopul și cercul său de activitate statorit în statute, așa încât prin continuarea activității sale s-ar periclita interesele membrilor reuniunei, atunci guvernul regiu o po[a]te suspenda fără amânare și apoi, conform rezultatului investigației ordonate după

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

suspendare, reuniunea po[a]te fi definitiv dizolvată sau, eventual, îndatorată la observarea statutelor cu strictețe, sub amenințarea că la [proba] contrarie va fi desființată. § 30 Desființarea reuniunei numai în adunarea generală se po[a]te proiecta, care proiect se străpune comitetului reuniunei spre a-și da opiniunea sa motivată în această privință. Opiniunea comitetului reuniunei în obiectul acesta vine a fi pertractată în o adunare generală separat spre acest scop convocată. Pentru a se putea aduce decizie validă relativ la desființarea reuniunei, se recere ca din totalitatea membrilor ordinari și fondatori să fie prezenți 2/3 părți și din cei prezenți să voteze 2/3 părți pentru desființarea reuniunei. Și la caz când doar adunarea generală spre acest scop convocată ar enunța desființarea reuniunei, atunci mai [î]nainte de a se înfăptui ace[a]st[ă] decizie pe calea Ordinariatului Episcopesc este de a se susterne Excelsului Minister regesc de Culte și Instrucțiune publică. Iar când la adunarea generală convocată pentru a se decide despre desființarea reuniunei, din membrii ordinari și fondatori nu s-ar prezenta 2/3 părți atunci, după o lună de zile, se convo[a]că altă adunare generală în care decide majoritatea membrilor prezenți. § 31 La cazu[l] când, în adunarea generală, sar enunța dizolvarea reuniunei, atunci după propunerea adunării generale făcută cu majoritate absolută de voturi și cu aprobarea Veneratului Ordinariat Episcopesc al Lugojului, to[a]tă averea ei are a se înto[a]rce spre un scop școlar din dieceza Lugojului. § 32

To[a]te deciziile adunării generale care se referă la modificarea, respectiv la schimbarea statutelor, precum și la desființarea reuniunei și dispunerea de averea ei, mai [î]nainte de a se executa, au de a se susterne Ordinariatului Episcopesc spre aprobare și ulterio[a]ră recomandare a Excelsului Minister regesc unguresc de Culte și Instrucțiune publică. § 33 Patronul reuniunei docenților români de religiune gr[eco] cat[olici] din ținutul Lugojului este Ilustritatea Sa, părintele Episcopu[l] Lugojului sub a cui jurisdicție și inspecție dorește reuniunea a funcționa. § 34 Statutele aceste reuniuni numai atunci vor ave[a] valo[a]re dacă vor fi aprobate de Veneratul Consistoriu Episcopesc din Lugoj și de Excelsul Minister regesc unguresc de Culte și Instrucțiune publică. Din ședința deputaților și a învățătorilor gr[eco] cat[olici] din dieceza Lugojului ținută la 19 mai st.n. 1885. Andrei Liviu Canonic lector și președinte interimar Nr. 891-1885

Se aprobă: Lugoj, 24 octombrie st.n. 1885 Victor Mihaly Episcopul Lugojului

840.sz. Jóváhagyatik Budapesten, 1886, évi deczember 21-én. S miniszter meghagyásából: Gönczy Pál Miniszteri tanácsos

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

Personalităţi ale istoriei şi culturii naţionale evocate de către Ştefan Manciulea: Timotei Cipariu

prof. Simion Molnar

Cercetarea personalităţii profesorului Ştefan Manciulea ne relevă o personalitate marcantă care a urmat îndeaproape tradiţia ştiinţifică şi culturală a Blajului 1. Cu modestie, dar şi cu o capacitate extraordinară de muncă, Ştefan Manciulea s-a afirmat ca dascăl, om de ştiinţă, dar şi ca un promotor al culturii naţionale. Aşa cum afirma Theodor Mihădaş, viaţa profesorului Manciulea a fost „o viaţă care a însemnat demnitate desăvârşită, îmbrăcată în haina modestiei, dăruire senină şi totală, fără obstentaţie, dar cu devoţiune creştinească de martir ... demnitate şi dăruire puse în slujba neamului şi a omeniei şi a adevărului şi a dreptăţii, într-un mod creştinesc, adică prin iubire discretă, cea adevărată” 2.

Făcând o scurtă incursiune în viaţa şi activitatea profesorului Ştefan Manciulea, menţionăm că s-a născut la 6 decembrie 1894 în satul Straja, din judeţul Alba 3, iar studiile secundare le-a început la Blaj în anul 1905, la Liceul de băieţi „Sfântul Vasile cel Mare”. După susţinerea bacalaureatului, urmează studiile Academiei Teologice din Blaj. După Marea Unire de la 1918, pleacă la Bucureşti, unde va urma Facultatea de Litere şi Filosofie, obţinând licenţa în geografie şi istorie. Va avea renumiţi profesori ca: Simion Mehedinţi, Nicolae Iorga, D. Onciul, Ioan Bogdan. După o asiduă perioadă de cercetări, în anul 1936, obţine titlul de doctor cu teza „Graniţa de vest”, cu menţiunea „Summa cum laudae”. Cariera sa îmbrăţişează de-a lungul anilor diverse ipostaze: profesor la Liceul „Moise Nicoară” din Arad, preot la Straja, profesor la Liceul de băieţi „Sfântul Vasile cel Mare” Blaj, detaşat la Ministerul Afacerilor Străine din Bucureşti. Devine director la Biblioteca din Blaj, la propunerea Mitropoliei greco – catolice. În 1939 întemeiază Muzeul Blajului. Deasemenea, activează ca inspector secundar al ţinutului Mureş, este ales preşedinte al despărţământului Blaj al Astrei, iar din 1943 este numit conferenţiar al catedrei de geografie la Universitatea din Cluj. După 1947 va începe o perioadă de mari dificultăţi pentru profesorul Ştefan Manciulea, fiind „comprimat” de la catedră ca persoană incomodă pentru noul regim, iar mai apoi arestat şi închis în două perioade: 1951 – 1955

Liviu Ursuţiu, Profesorul Ştefan Manciulea – repere bibliografice, în Biblioteca şi cercetarea XVIII, Academia Română – Filiala Cluj – Napoca, 1994, p. 102; 2 Ştefan Manciulea, Povestea unei vieţi, Editura Clusium, Cluj – Napoca, 1995 (Cuvânt înainte, Teodor Mihădaş); 1

100

Ibidem;

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

şi 1961 - 1964 4. După ieşirea din închisoare, va ocupa locuri de muncă necalificate: lucrător cu ziua la ferma şcolii normale din Blaj, lucrător la serele CFR, laborant la Liceul „Iacob Mureşanu”, îngrijitor de parc la Sanatoriul TBC. Pentru a-şi putea completa pensia, fiind pensionat la vârsta de 75 de ani (în anul 1969), Filiala Academiei clujene îl ajută să funcţioneze ca bibliotecar la viitoarea bibliotecă documentară „Timotei Cipariu” din Blaj, fiind remunerat din fond nescriptic5. La moartea sa survenită la 12 iulie 1985, Ştefan Manciulea a lăsat în urma sa o bogată activitate didactică şi ştiinţifică. Î.P.S. Alexandru Todea îl va compara cu marele istoric german Mommsen, iar Ion Buzaşi avea să scrie că pentru „Ştefan Manciulea, istoria, limba şi geografia patriei au constituit nu numai obiecte de studiu şi cercetare, ci şi (mai ales) generoase izvoare de argumentare legitimă a poporului român din Transilvania”. Bogata sa activitate este însă indisolubil legată de Blaj – „Mica Romă” – care şi-a aflat bine reflectat rolul său în formarea spirituală şi în definirea sa ca un ultim reprezentant al spiritului iluminist şi al Şcolii Ardelene. O parte a lucrărilor sale au reflectat viaţa şi istoria Blajului 6, iar o altă însemnată parte s-au referit

la importante personalităţi ale vieţii şi culturii româneşti legate şi de istoria Blajului 7. Trimiterile bibliografice mai jos menţionate fac referire doar la o parte din lucrările profesorului Manciulea dedicate fie Blajului, fie personalităţilor istoriei şi ale culturii naţionale. În cele ce urmează ne vom referi în câteva rânduri la una din aceste personalităţi evocate şi anume la Timotei Cipariu. Personalitatea lui Timotei Cipariu se regăseşte definită în câteva studii şi articole, cum ar fi: „Timotei Cipariu şi Astra”, „Activitatea politică a lui Timotei Cipariu”, „Timotei Cipariu, început de autobibliografie”, „Câteva scrisori ale lui Treboniu Laurian către Timotei Cipariu”, „Timotei Cipariu şi Academia Română”, „Timotei Cipariu şi Reuniunea Femeilor din Blaj”, „Contribuţii noi la viaţa şi activitatea lui Timotei Cipariu”, „Timotei Cipariu gazetar”. În cele ce urmează ne vom referi doar la unul din aspectele reflectate în studiile dedicate lui Cipariu şi anume cel legat de activitatea politică. Timotei Cipariu şi-a închinat o mare parte din viaţă, alături de preocupările filologice şi istorice, luptei pe tărâmul politic pentru „a vedea neamul românesc ridicat pe aceeaşi treaptă sub raportul egalităţii de

Vezi Ioan Opriş, Istoricii şi securitatea, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, p. 383 – 413; 5 Liviu Ursuţiu, Op. cit. p. 103; 6 vezi lucrările: - „Masa Studenţilor” de la Blaj în Cultura Creştină, (Blaj) Anul XVII, Ştefan Manciulea, Nr. 8-9, august - septembrie, p. 549-556; -Biblioteca centrală din Blaj, în Preocupări Literare (Bucureşti), III, 1938, Nr. 3, p. 97-117; -3 – 15 mai 1848 Blaj, Tipografia Seminarului, 1938; -Muzeul Blajului, Tipografia Seminarului, 1940; -Blajul românesc de odinioară, în Transilvania (Sibiu), 73, 1942, Nr. 6; -Ţipăii Blajului în Cultura Creştină (Blaj) XXIII, 1942, Nr. 1-3; 4-6; -Legăturile Blajului cu Franţa în anii 1870-1871, în Transilvania (Sibiu) LXXVI, 1945, 1-2; -Ştefan Manciulea, Istoria Blajului, Monografie istorică şi culturală, ASTRA.

vezi lucrările lui Ştefan Manciulea: -Din legăturile lui Vasile Alecsandri cu Blajul, în Cultura Creştină, Blaj, Anul XVIII, 1938, Nr. 6-7; -Timotei Cipariu, început de autobibliografie, în Cultura Creştină, Blaj, XX, 1940, Nr. 5-6, 7-9, 10-12; -Activitatea politică a lui Timotei Cipariu, Tipografia Seminarului, Blaj, 1944; -Timotei Cipariu şi ASTRA, Tipografia Seminarului, Blaj, 1943; -Titu Maiorescu bursier al Blajului, în volumul Omagiu lui Ioan Lupaş la împlinirea vârstei de 60 de ani, Imprimeria Naţională, 1943; -Simion Balint, în Ardealul, Bucureşti, III, 1943, Nr. 16; -Avram Iancu şi Blajul, Clusium, Cluj – Napoca, 2002; -Episcopul Ion Inochentie Micu Clain şi spiritul Blajului, Blaj, 1997; -Ioan Micu Moldovan, autor de manuale istorice, Tipografia Seminarului, 1938.

101

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

drepturi cu naţiunile privilegiate de odinioară din Transilvania” 8.

Programul adunării şi cele 14 puncte au fost redactate în casa sa şi implicit de către acesta, iar ca recunoaştere a meritelor sale, a fost ales de către adunare ca secretar şi membru în comitetul care urma să prezinte împăratului petiţia naţiunii române. La cea de a treia Adunare a românilor de la Blaj, Timotei Cipariu a fost ales ca membru al comitetului de pacificare, cu reşedinţa la Sibiu. Împreună cu ceilalţi membri ai comitetului, au redactat proclamaţia de la 21 octombrie 1848, prin care poporul român era chemat la arme: „Alergaţi drept la arme Români tineri, pentru ca să vă luptaţi odată şi pentru neamul vostru .... luaţi arme cât puteţi şi cât voiţi pentru ca să ajutaţi părinţii şi fraţii şi prietenii noştri ... La arme, dară, fraţilor! La arme!” 9. După înfrângerea Revoluţiei de la 1848 – 1849 din Transilvania, activitatea de redactare a petiţiilor ce vor fi înaintate împăratului de la Viena, îl va avea ca participant activ pe Timotei Cipariu. Acest lucru va fi reflectat prin petiţia din 11 martie 1850, prin care se cerea urgentarea rezolvării problemelor naţiunii române, prin cea din 19 septembrie 1850 iscălită alături de el şi de către A. Treboniu Laurian, Ioan Maiorescu, Simion Bărnuţiu, protestându-se împotriva amestecului primatului maghiar în chestiunile bisericii române unite. Între 1851 – 1863, Cipariu îşi dedică activitatea în sprijinul bisericii şi şcolilor Blajului, fără a abandona interesului pentru marile frământări politice din Transilvania, publicându-şi opiniile în „Gazeta Transilvaniei”, de la Braşov. Politica de liberalizare din cadrul Imperiului Habsburgic, va permite convocarea unei diete la Alba – Iulia (1861), care să consfinţească drepturi pentru naţiunea

Una din modalităţile de a atinge acest deziderat era, în viziunea lui Timotei Cipariu, o educaţie politică făcută „neamului românesc”, care putea fi realizată prin presă. Tocmai de aceea gazetele editate de către acesta – „Organul naţional” şi „Învăţătorul poporului” – apărute la Blaj în anii 1847 – 1848, înfăţişează punctele de vedere ale acestuia în problemele de politică naţională. Articolele sale prezintă cititorilor originea romană, vechimea în Transilvania, formele de viaţă bisericească a românilor, drepturile politice. Un alt moment de implicare totală a lui Timotei Cipariu a fost acela când împreună cu Aron Pumnul, Simion Bărnuţiu şi canceliştii de Tabla Regească din Târgu Mureş au pregătit Marea Adunare de la Blaj din 3 – 15 mai 1848.

Ştefan Manciulea, Activitatea politică a lui Timotei Cipariu, Tipografia Seminarului, Blaj, 1944, p. 3;

102

Ştefan Manciulea, op. cit., p. 6;

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

română, dintre care cel mai important era acela de recunoaştere ca naţiune „receptă”. Cu toate tensiunile şi împotrivirile autorităţilor ungare, urmate de înlocuirile din funcţii ale guvernatorului şi cancelarului Transilvaniei, se convoacă la Sibiu Conferinţa Naţională a reprezentanţilor Românilor (8 – 20 aprilie 1861), iar A. Şaguna va schiţa cererile ce urmau a fi trimise împăratului 10. Timotei Cipariu a luat parte activă la lucrările congresului. Între documentele manuscrise aflate la Biblioteca din Blaj se găseşte şi textul unei cuvântări, pe care Ştefan Manciulea crede că Cipariu a pregătit-o la Blaj, dar nu a mai rostit-o la Sibiu, din anumite motive 11. Discursul, reprodus în întregime în lucrarea mai sus amintită, „Activitatea politică a lui Timotei Cipariu”, se dovedeşte a fi nu numai un exemplu de compunere de text, ci şi scoate în evidenţă prin consistenţa sa, ideile politice ale autorului, puse în legătură cu marea problemă a ridicării naţiunii române prin lege, pe aceeaşi treaptă de egalitate cu celelalte naţiuni ale Transilvaniei 12. Cipariu va fi ales deputat în judeţul Cetatea de Baltă, iar după terminarea alegerilor s-a deschis Dieta de la Sibiu, în 15 iulie 1863. După citirea mesajului tronului, principalele legi ce urmau a fi puse în discuţie şi dezbătute, se refereau la dreptul egal al naţiunii române şi ale religiilor ei cu a celorlalte naţiuni şi folosirea limbii române alături de celelalte două, în comunicarea publică. Cipariu va fi ales ca preşedinte al secţiunii a VI –a a Dietei, iar mai apoi şi în comisiile pentru autentificarea proceselor verbale şi în cea petiţionară, participând activ la

dezbaterile Dietei, luând des cuvântul pentru a înfăţişa punctul de vedere al românilor. Iată un astfel de exemplu, într-un fragment de discurs susţinut în cadrul Dietei: „În dubla poziţiune în car mă aflu, ca referent şi ca deputat, îmi iau voe a-mi face şi eu reflexiunile mele la întâiul proiect de lege. Şi pentru ca să încep de la început, părerea mea este că înainte de toate în legea ce se va forma pentru naţiunea română şi confesiunile ei, numaidecât să se pună articol de lege, pentru că, domnilor, numirea de proiect stă numai până atunci când e în stadiul dezbaterilor, după aceea e articol de lege ... ea corespunde dorinţei naţiunii române, care de atâtea sute de ani a cerut ca naţionalitatea ei şi confesiunile ei să se recunoască şi să se înmatriculeze printr-un articol de lege, ca o naţiune receptă a patriei” 13. După o activitate desfăşurată în două sesiuni, Dieta de la Sibiu a fost prorogată. Românii au luat parte şi la lucrările Senatului de la Viena, dizolvat în a treia sesiune de către împăratul Francisc Iosif, pe fondul apropierii acestuia de autorităţile ungare. Dizolvarea Dietei de la Sibiu şi mutarea ei la Cluj, a cărei convocare se făcea după alţi termeni, au creat nemulţumirea românilor. În Dieta de la Cluj, Timotei Cipariu nu a mai fost ales printre membrii ei, iar hotărârile Dietei de la Sibiu au fost anulate, românii fiind încă o dată dezamăgiţi de politica duplicitară a împăratului. Timotei Cipariu se va retrage din vâltoarea luptei politice, fără însă a abandona interesul pentru soarta românilor şi concentrându-şi activitatea asupra studiului trecutului istoric şi a evoluţiei limbii române.

Ştefan Manciulea, op. cit., p. 10; Ştefan Manciulea, op. cit., p. 12; 12 vezi textul integral în Ştefan Manciulea, Activitatea politică a lui Timotei Cipariu, Tipografia Seminarului, Blaj, 1944, p. 12-35; 10 11

103

Ştefan Manciulea, op. cit., p. 38.

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

Perspective demografice în preajma Primului Război Mondial în parohia greco-orientală Băiţa, judeţul Hunedoara

prof. Felicia Adăscăliţei

Aspectele demografice ale unei comunităţi reprezintă una din problemele importante ale istoriei acesteia. De numărul populaţiei a depins puterea sa economică, dinamismul şi vitalitatea, realizările ei economice, sociale şi culturale. Demografia istorică a apărut ca un domeniu autonom de cercetare în deceniul şase al secolului XX, cu lucrările de pionierat ale lui Louis Henry şi Michel Fleury. Astfel, majoritatea specialiştilor plasează cronologic geneza demografiei istorice o dată cu publicarea în anul 1956, de către demograful Louis Henry şi istoricularhivist Michel Fleury, a lucrării Des registres paroissiaux et l’histoire de la population. Manuel de depouillement et d’exploitation de l’etat civil ancien, Paris, INED, 1956, în care se propunea o metodă modernă, inedită, de despuiere şi valorificare a registrelor parohiale de stare civilă. Proiectând metoda reconstituirii familiei, L. Henry şi M. Fleury au revoluţionat domeniul care se ocupa de studierea populaţiei.1 Progresele acumulate de analiza demografică impuneau atunci noi exigenţe faţă de reconstituirea populaţiei din perioada prestatistică, devenind tot mai necesar apelul la izvoare istorice şi statistice neglijate anterior. Inovaţia metodologică permitea restituirea în întregime a vieţii biologice a familiei, o instituţie fundamentală a societăţii moderne, ce a devenit un microlaborator de observaţie atât pentru istorici, cât şi pentru demografi.2 Aceste studii demografice devin şi mai interesante raportate la deşfăşurarea unor evenimente importante din istoria naţională sau universală. Materialul de faţă propune o analiză a

registrelor parohiale din parohia greco-orientală Băiţa, pentru perioada 1910-1918. Alegerea acestei parohii s-a datorat faptului că în epoca modernă, mai ales în perioada funcţionării comitatului Zarand (1861-1876), Băiţa a fost sediul unuia din cele trei cercuri ale comitatului. Sursele arhivistice păstrate la Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Hunedoara dezvăluie activitatea administrativă dar şi religioasă a acestui cerc. Astăzi, comuna Băiţa, din judeţul Hunedoara, este situată în nord-estul judeţului şi are ca vecini, în nord-comuna Bucureşci, în est-comuna Balşa şi comuna Certeju de Sus, în vest-comuna Vălişoara, iar în sud-comuna Soimuş. Comuna Băiţa se intinde pe o suprafaţă de 11.139 ha, are în componenţă 11 sate cu o populaţie de 4249 locuitori. Activitatea economică specifică este bazată pe exploatarea minereurilor neferoase şi a calcarului. Activităţile specifice zonei sunt creşterea animalelor şi agricultura. Istoria Transilvaniei de la 1848-1849 şi Primul Război Mondial a cunoscut mutaţii semnificative în plan politic, dar şi la nivelul economic, social şi cultural, toate acestea influenţând regimul demografic al provinciei. [...] Cele şapte recensăminte realizate între 1850 şi 1910 sunt inegale ca valoare şi realizare statistică, permit sesizarea principalelor tendinţe în evoluţia populaţiei Transilvaniei între Revoluţia de la 1848-1849 şi Primul Război Mondial. 3 Comportamentul cotidian al individului, mutaţiile pe care acesta le-a cunoscut la nivelul sensibilităţii sale pot oferi multe explicaţii

Sorina Bolovan, Ioan Bolovan, Ştefan Pascu şi demografia istorică în România, în http://www.historycluj.ro/Istorie anuare/AnuarBarit Historica 2003, p.1 2 Ibidem, p,.1 1

Ioan Bolovan, Habitat şi evoluţie demografică, în Istoria Transilvaniei, vol. III, Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2008, p.503 3

104

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

despre evenimente şi fenomene istorice, în noul context de abordare a istoriei. Pentru a surprinde evoluţia comunităţii Băiţa, am apelat şi la Recensămintele editate de către colectivul condus de profesorul Traian Rotariu, pe lângă sursele inedite reprezentate de Protocoalele căsătoriilor, botezaţilor şi morţilor, păstrate la Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Hunedoara. Potrivit Recensământului din 1850, populaţia comunităţii Băiţa se ridica 1054 de locuitori şi 256 de case, din care 495 erau români, maghiari 56, germani 478 şi ţigani 23. 4 Românii reprezintă potrivit acestui recensământ un procent de 46,96% din totalul populaţiei. Fără a înregistra mutaţii majore între Revoluţia de la 1848-1849 şi Primul Război Mondial, compoziţia confesională a populaţiei Transilvaniei dezvăluie aspecte interesante privind dinamica demografică şi chiar tendinţele manifeste în privinţa structurii etnice a provinciei. 5 Din punct de vedere confesional în comunitatea Băiţa, în 1850 situaţia de prezenta astfel: 480 de locuitori erau de religie ortodoxă, 14 de religie greco-catolică, 540 de religie romano-catolică, 14 reformaţi şi 6 evanghelici. 6 În 1857, când este realizat următorul recensământ populaţia din Băiţa se ridica la 1167 locuitori, înregistrându-se o creştere a populaţiei de 9,3% comparativ cu 1850. Din punct de vedere confesional se constată creşterea numărului locuitorilor de confesiune ortodoxă, respectiv 602 în 1857, comparativ cu

480 în 1850. Alte confesiuni menţionate în 1857 sunt: greco-catolici – 10, romano-catolici – 553, reformaţi -2.7 Începutul secolului XX marchează o creştere de populaţie în comunitatea Băiţa, conform datelor furnizate de Recensământul din 1900. 8 Numărul locuitorilor se ridica la 1760, din care 905 bărbaţi şi 855 femei. În funcţie de limba maternă, populaţia locală se împarte în 884 vorbitori de limbă română, 268 vorbitori de limba maghiară, 594 vorbitori de limba germană, un vorbitor de limba slovacă şi 13 vorbitori de alte limbi. Din punct de vedere confesional se constată că de religie otodoxă erau 842 de locuitori, greco-catolică 28, romano-catolică 824, reformată 30, 9 evanghelică 35, unitariană 1. Comparativ cu 1857 se consată creştere a populaţiei cu 33,6%. În 1910 se constată o scădere a populaţiei în comunitatea Băiţa de la 1760 locuitori în 1900 la 1218, 696 bărbaţi, 522 femei 10 Constatăm o scădere a populaţiei în 1910 cu 30,7% comparativ cu 1900. Fenomenul de scădere a populaţiei sau de creştere lentă este unul general valabil şi la nivelul Transilvaniei, dar şi la cel al Austro-Ungariei. Acest lucru se explică cu ajutorul unor factori economici şi sociali, care au imprimat comportamentului demografic o evoluţie particulară. În primul rând în această perioadă a început să se resimtă acut lipsa de pământ 7

Coordonator,Traian Rotariu, Maria Semeniuc, Elemer Mezei, Iulian Pah, Recensământul din 1857. Transilvania, Ediţia a II-a, Colecţia Studia Censualia Transsilvania Revăzută, Editura Staff 1997, p. 276-279; 8 Coordonator,Traian Rotariu, Maria Semeniuc, Elemer Mezei, Iulian Pah, Recensământul din 1900. Transilvania, Ediţia a II-a, Colecţia Studia Censualia Transsilvania Revăzută, Editura Staff 1999, p. 350-353; 9 Ibidem 10 Coordonator,Traian Rotariu, Maria Semeniuc, Elemer Mezei, Iulian Pah, Recensământul din 1910. Transilvania, Ediţia a II-a, Colecţia Studia Censualia Transsilvania Revăzută, Editura Staff 1999, p.332-335;

Coordonator,Traian Rotariu, Maria Semeniuc, Elemer Mezei, Recensământul din 1850. Transilvania, Ediţia a IIa, Revăzută; Colecţia Studia Censualia Transsilvania, Editura Presa Universitatră Clujeană, 2004, p.266-268; 5 Ioan Bolovan, op.cit., p. 501-502 6 Coordonator,Traian Rotariu, Maria Semeniuc, Elemer Mezei, Recensământul din 1850. Transilvania, Ediţia a IIa, Revăzută; Colecţia Studia Censualia Transsilvania, Editura Presa Universitatră Clujeană, 2004, p.266-268

105

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

suficient pentru marea majoritate a familiilor din mediul rural. Generaţiile rezultate în urma “exploziei” demografice din deceniul şapte au ajuns la maturitate spre sfârşitul secolului, contribunid prin căsătorii şi moşteniri la accentuarea divizării loturilor de pământ. 11 Ioachim Lazăr în lucrarea Comuna Băiţa. Monografie 12 găseşte o altă explicaţie pentru scăderea populaţiei în comunitatea Băiţa la începutul secolului XX. Fenomenul scăderii populaţiei din Băiţa, Fizeş şi Hărţăgani trebuie legat de faptul că după anul 1900 un număr important de români din Transilvania au emigrat spre România, dar mai ales spre America. Au plecat în primul rând locuitorii din satele mai sărace situate în zonele de deal şi de munte. Surprinde în mod deosebit scăderea populaţiei din Băiţa, având în vedere faptul că o mare parte se ocupau cu mineritul de aur sau poate tocmai acest fapt să-i fi determinat să plece spre America. 13 Din punct de vedere confesional comunitatea Băiţa era structurată astfel în 1910: de religie ortodoxă erau 684 locuitori, 16 locuitori erau de religie greco-catolică, de religie romano-catolică 480 locuitori, reformată 19 locuitori, evanghelică 18 locuitori, unitariană 3 locuitori.14 Registrele parohiale studiate pentru perioada 1910-1918 fac referire la populaţia de religie ortodoxă din comunitate. Căsătoria a fost şi a rămas principala modalitate de întemeiere a unei familii, ceea ce a presupus un anumit control social fie din partea statului, a bisericii, fie din partea comunităţii. Bisericii i-a fost recunoscut de către stat, dreptul de a dispune de o serie de

elemente ce priveau problema căsătoriei: realizarea şi validarea căsătoriei, despărţirea de pat şi de masă, divorţul. 15 Acest control a impus reguli stricte cu privire la acest eveniment demografic major din viaţa individului şi a comunităţii din care face parte. 16 Tinerii trebuiau să îndeplinească condiţiile de vârstă în vederea căsătoriei. În Codul Civil era sugerată vârsta optimă de încheiere a căsătoriei, anume 18 ani la băieţi şi 16 ani la fete.17 În general media de vârstă a bărbaţilor la prima căsătorie în toată Transilvania a fost de 23-25 de ani, datorită legilor militare austriece care interziceau tinerilor încheierea de căsătorii înainte de a se fi prezentat de trei ori la tragerea sorţilor pentru serviciul militar.18 Pornind de la protocolul cununaţilor din parohia greco-orientală Băiţa 19 voi încerca să prezint comportamentul marital al comunităţii pentru perioada 1910-1918. În ce priveşte numărul căsătoriilor realizate se constată un aspect interesant. Dacă în anii 1910, 1911, 1912, 1913 şi 1918 se realizează o medie de 6 căsătorii anual 20, constatăm că în anul 1914 s-au înregistrat doar 2 căsătorii la 15

Paula Sorina Bolovan, Familia în satul românesc din Transilvania. A doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul sec. XX, Centrul de Studii Transilvane, ClujNapoca, 1999, p.76 16 Paula Sorina Bolovan , Ioan Bolovan, Registrele parohiale de stare civilă din Transilvania – izvoare de demografie istorică, în Revista arhivelor, seria a II-a, 1, nr. 102, 1995, p.49; 17 Idem, Aspecte privind căsătoria şi familia în satul românesc din nord-vestul Transilvaniei la mijlocul secolului al XIX-lea, în Acta Musei Porolissensis, 12, 1998, p.847; 18 Ioan Bolovan, Consideraţii istorice şi statistice privind căsătoria în Transilvania între 1851-1918, în vol. Familie şi societate în Transilvania, coord. Vasile Orga, Ioan Costea, Cluj-Napoca, 1999, p.50; 19 Arhivele Naţionale. Direcţia Judeţeană Hunedoara, Matricola cununaţilor, 1910-1918, p. f.22- 27; 20 În conformitate cu Matricola cununatilor menţionată sau realizat: 5 căsătorii în anul 1910, 7 căsătorii în anul 1911, 6 căsătorii în anul 1912, 6 căsătorii în anul 1913 şi 6 căsătorii în anul 1918;

Ioan Bolovan, op. cit., p. 485 Ioachim Lazăr, Comuna Băiţa. Monografie, Editura Emia, Deva, 2007, p.250 13 Ibidem, p. 250 14 Coordonator,Traian Rotariu, Maria Semeniuc, Elemer Mezei, Iulian Pah, Recensământul din 1910. Transilvania, Ediţia a II-a, Colecţia Studia Censualia Transsilvania Revăzută, Editura Staff 1999, p.332-335; 12

106

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

naţilor menţionează doar patru căsătorii din 37 „la a doua căsătorie” restul de 33 de căsătorii sunt înregistrate la „prima căsătorie”. În toată perioada studiată nu este menţionat nici un caz de divorţ. Căsătoriile se realizează între tineri de vârste apropiate. Alegerea partenerului pentru căsătorie se făcea în funcţie de mai multe criterii precum: etnie, religie, vârstă, statut matrimonial, proximitate spaţială. Aceasta din urmă juca un rol principal, preferându-se o căsătorie cu un partener din acelaşi sat şi doar când acest lucru nu era posibil se recurgea la căsătoria exogamă. În perioada 1910-1918, 30 de bărbaţi din Băiţa s-au căsătorit cu femei din Băiţa. Şapte bărbaţi proveneau din localităţile învecinate: Crăciuneşti, Vălişoara, Căinel, Hărău, Chişcădaga, sau Ormindea. În cazul femeilor 36 sunt din Băiţa, o singură tânără, (18 ani) din Ruda, zona Bradului vine la Băiţa, registrul menţionând în acest caz ca a doua căsătorie (bărbatul fiind văduv, băieş, 27 de ani). Se observă că localităţile situate în imediata vecinătate a comunităţii Băiţa au dat majoritatea partenerilor pentru căsătoriile încheiate. Matricola cununaţilor nu consemnează nicio căsătorie mixtă. Toate căsătoriile înregistrate sunt între grecoorientali. În perioada 1910-1918 la nivelul parohiei greco-orientale Băiţa s-au înregistrat 122 de naşteri, din care 66 de băieţi şi 56 de fete, un procent de 54% băieţi şi 46% fete. 21 Numărul naşterilor a fost ridicat în perioada 1910-1914. 22 Pentru perioada 1914-1918 constatăm din nou, ca şi în cazul căsătoriilor efectul produs de Primul Război Mondial, diminuarea clară a

nivelul parohiei ortodoxe, iar în 1915 nu este consemnată nicio căsătorie în matricola cununaţilor. În anul 1916 este consemnată o singură căsătorie, urmând ca situaţia să se modifice treptat, în 1917 fiind realizate 4 căsătorii, urmând ca în 1918 să se revină la media dinainte de război adică 6 căsătorii pe an. Un eveniment precum Primul Război Mondial a influenţat şi evoluţia demografică chiar şi la nivelul comunităţilor locale. Teama faţă de război se resimte chiar înainte de intrarea României în război. Din totalul de 37 căsătorii în perioada 1910-1918, cele mai multe au fost înregistrate în luna februarie, respectiv şapte căsătorii, pentru luna ianuarie sunt înregistrate trei căsătorii, pentru luna martie o singură căsătorie, pentru luna aprilie două căsătorii, pentru luna mai două căsătorii, pentru luna iunie patru căsătorii, în luna iulie patru căsătorii, în luna august trei căsătorii, în luna septembrie patru căsătorii, în luna octombrie două căsătorii, în luna noiembrie patru căsătorii, iar în luna decembrie o singură căsătorie. Protocolul căsătoriilor consemnează cele mai puţine căsătorii, câte una în lunile martie şi decembrie. Se constată puţine căsătorii în lunile de primăvară, sau în luna octombrie. Explicaţia ar putea fi că sătenii erau mult prea ocupaţi cu muncile câmpului pentru a mai organiza şi căsătorii, cunoscând faptul că un asemenea eveniment consuma timp şi resurse materiale. Legat de problema căsătoriei mai trebuie să amintim faptul că un rol important îl aveau normele date de biserică. Nu se puteau stabili nunţi în timpul postului, calendarul religios interzicea căsătoria în zilele de miercuri şi vineri precum şi în posturile dinaintea sărbătorilor religioase. Aceste perioade de post şi abstinenţă se suprapuneau peste pregătirea şi uneori efectuarea muncilor agricole. În ceea ce priveşte statutul celor care urmau să se căsătorească, matricola cunu-

ANDJ Hunedoara, Protocolul botezaţilor – biserica greco-orientală Băiţa, 1910-1918, f.66-77 22 Potrivit Protocolului botezaţilor s-au înregistrat: 21 de naşteri în anul 1910, 15 naşteri în anul 1911, 26 de naşteri în anul 1912, 19 naşteri în anul 1913 şi 23 de naşteri în anul 1914. 21

107

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

numărului de naşteri comparativ cu perioada anterioară. În 1915 se constată două naşteri, în anul 1916 patru naşteri, iar în anii 1917 şi 1918 câte şase naşteri în fiecare an. Din totalul de 122 de naşteri, un număr de 6 au fost copii nelegitimi, 5 băieţi şi o fată, adică 4,9%. Se poate constata o variaţie a numărului de naşteri cu descreşteri semnificative în perioada Primului Război Mondial. Un alt indicator demografic este dat de numărul de decese, informaţii preluate din Protocolul morţilor 23 din cadrul aceleaşi parohii greco-orientale. Numărul total al deceselor înregistrate este de 135 pentru perioada 1910 1918. Pe ani nu se constată diferenţe majore în ce priveşte numărul de decese: În 1910, au fost înregistrate 13 decese, în anul 1911 – 19 decese, anul 1912 – 18 decese, 1913- 15 decese, 1914-18 decese, 1915 - 16 decese, 1916 – 11 decese, 1917 -10 decese, 1918 – 15 decese. În cazul deceselor nu se resimte influenţa evenimentelor marcate de Primul Război Mondial. Pe grupe de vârstă numărul deceselor se împarte astfel: între 0-4 ani se constată un număr foarte mare de decese – 36, de asemenea 14 decese sunt consemnate între 4-10 ani, 7 decese între 10-20 de ani, 24 de decese între 20 şi 50 de ani, 38 de decese între 50-70 de ani şi un număr de 16 decese peste 70 de ani.24 Din totalul de decese 26,6% reprezintă mortalitatea infantilă. Referindu-se la cauzele deceselor se constată că cele mai multe sunt înregistrate la felul bolii de care a murit ordinară sau extraordinară apare menţiunea - ordinaria. În foarte puţine cazuri sunt menţionate alte cauze: difteria, oftica,vărsat, aprindere de plămâni. Este menţionat şi un caz de sinucidere, Macedon Heţiagan din Băiţa, învăţăcel comerciant, în vârstă de 17 ani. Un alt

caz de deces este cel al învăţătorului comunal în anul 1917, Dimitrie Uiegar, în vârstă de 22 de ani, necăsătorit, iar la felul bolii apare doar menţiunea – ordinaria. Se constată că anii cu mortalitate infantilă ridicată sunt între 1910 şi 1914. Cel mai longeviv locuitor din această parohie a decedat la vârsta de 87 de ani şi jumătate în anul 1910. Această prezentare a perspectivelor demografice în preajma şi în timpul Primului Război Mondial se raportează numai la cei 684 de locuitori care erau de confesiune ortodoxă în comunitatea Băiţa conform Recensământului din 1910, şi nu la cei 1218 locuitori, populaţia totală a comunităţii în 1910, deoarece subiectul cercetării l-a constituit numai registrele parohiale greco-orientale.

Fig.1. Analiza demografică a populaţiei greco-orientale din Băiţa în perioada 1910-1918

Pornind de la fig. 1 se constată că la nivelul comunităţii greco-orientale din Băiţa pentru perioada analizată 1910-1918, avem un spor de populaţie doar în anii 1910, 1912, 1913 şi 1914. Pentru anii 1911, 1915, 1916, 1917 şi 1918 se constată un spor negativ de populaţie, numărul deceselor fiind mai ridicat decât numărul naşterilor. În ansamblu, putem concluziona că perioada desfăşurării Primului Război Mondial a avut repercusiuni asupra evoluţiei demografice chiar şi la nivelul comunităţilor locale. După Marea Unire din 1918 se înregistrează o nouă etapă în modul de organizare a recensămintelor populaţiei. Deşi

ANDJ Hunedoara, Protocolul morţilor– biserica grecoorientală Băiţa, 1910-1918, f. 84-98 24 Ibidem f. 84-98 23

108

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

rata natalităţii se menţine ridicată în toată în perioada interbelică unele localităţi ale

comunei nu reuşesc, nici după 20 de ani, să ajungă la nivelul înregistrat în anul 1910.

Apel pentru pace

prof. dr. Gheţău Gh. Florin prof. Mirela Grădină

păcate ambii aveau dreptate, doar că priveau din unghiuri diferite. În secolul al XVII-lea şi filosoful englez Thomas Hobbes a aderat la concret vorbind despre bellum omnes, contra omnes, iar la începutul secolului al XIX-lea Clausewitz a dat definiţia clasică a războiului: continuarea politicului prin alte mijloace, definiţie nicicând mai actuală decât astăzi. Părea că lumea începea să se împace cu ideea că agresivitatea este o parte de nepărăsit a naturii umane. Cu toate acestea războiul împotriva războiului a continuat, numeroşi intelectuali sau oameni de rând i s-au opus cu înverşunare. De multe ori, mai ales în timp de război, puterea politică precum şi o parte a opiniei publice, a privit cu reticenţă sau chiar cu ostilitate manifestările pacifiste, bănuind uneori în spatele demersurilor pentru pace scopuri oculte, defetiste, chiar trădătoare; fapt pentru care fondurile arhivistice ale ministerelor de interne din ţările implicate, să zicem, în primul război mondial, abundă de rapoarte referitoare la acţiunile militanţilor pentru pace, ceea ce denotă stricta atenţie de care se bucurau din partea statelor. O serie de articole publicate în Elveţia în perioada septembrie-octombrie 1914, reunite într-un volum în 1915, sub semnătura lui Romain Rolland, purtând titlul Au-dessus de la mêlée, au suscitat vii controverse şi mai ales dezaprobare în mediile intelectuale şi patriotice din ţările europene profund şi direct implicate în conflict. În respectivele articole cunoscutul romancier francez făcea dovada unei concepţii

O privire retrospectivă asupra istoriei ne dezvăluie fără putinţă de tăgadă că, o constantă a trecutului umanităţii a fost şi, din păcate încă mai este, războiul. Conflictul armat indiferent de scopurile pentru care a fost purtat a atins întreg mapamondul şi toate perioadele istorice, curmând nenumărate vieţi şi producând pagube materiale şi suferinţe incalculabile. Războiul, ce-i drept a stat la baza multor civilizaţii măreţe (precum cea a Imperiului Roman sau a Imperiului Macedonean), dar oare aceasta poate justifica distrugerea unor civilizaţii poate la fel de măreţe (precum Cartagina sau Imperiul Persan). De-a lungul timpului o pleiadă de gânditori s-au străduit să demonstreze că starea de război este o anormalitate şi că pacea este starea naturală, firească a umanităţii, însă eforturile lor au rămas – în mare parte zadarnice întrucât realitatea a continuat să-i contrazică flagrant. La începutul secolului al XVI-lea Erasmus din Rotterdam în lucrarea Despre război a înfierat magistral acest flagel relevându-i caracterul profanator al sacralităţii fiinţei umane, dovedindu-se astfel, spre deosebire de contemporanul său Niccolo Machiavelli, un gânditor inactual. Pentru că acesta din urmă hrănit de acelaşi filon al realităţii brute a vorbit despre atracţia statului puternic faţă de cel slab şi despre necesitatea însuşirii artei războiului (a se vedea în acest sens Dell'arte della guerra) ca o condiţie sine qua non pentru orice conducător de succes. Din

109

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

umanitariste şi individualiste asupra lumii, cerând intelectualilor din Europa să se supună mai mult propriei conştiinţe şi mai puţin legilor statului, în definitiv – spunea Romain Rolland – războiul este un asasinat în masă orchestrat de guverne şi state majore. Condamna pe de altă parte oamenii de cultură care îşi puneau talentul în slujba celor care conduceau măcelul şi denunţa falimentul atât al creştinismului cât şi al socialismului, două credinţe profund umanitare şi pacifiste care atunci când era mai multă nevoie de ele şi-au dovedit fragilitatea. 1 Fără precedent, din perspectiva gânditorului francez, era faptul că implicarea naţiunilor în război s-a făcut prin decizii la care (cel puţin la început) s-au raliat cu entuziasm şi masele. 2 Adresându-se intelectualităţii de pe bătrânul continent Romain Rolland spunea: „Elite ale Europei, noi avem două cetăţi: patria noastră pământeană, şi cetatea lui Dumnezeu. Suntem oaspeţi uneia, şi creatorii celeilalte, şi e de datoria noastră să o creăm, mai mare şi mai înaltă, astfel încât să domine injustiţia şi ura dintre naţiuni, în această cetate trebuie să se unească sufletele fraterne şi libere ale lumii întregi.” 3 În rândul opiniei publice internaţionale aceste apeluri nu au rămas fără ecou. Astfel, în perioada 28 aprilie-1 mai 1915, la Haga s-au desfăşurat lucrările Congresului Internaţional al Femeilor, ocazie cu care s-au pus bazele unei structuri intitulate International Committee of Women for Permanent Peace. În fruntea acestei organizaţii a fost aleasă Jane Addams care, la 4 noiembrie 1915 în numele organizaţiei pe care o conducea a prezentat Preşedintelui de Consiliu din Italia textul unui manifest (care a fost înaintat guvernelor mai multor state din

Europa precum şi preşedintelui S.U.A.) 4 în care, printre altele, se precizau: „Noi am auzit aceleaşi vorbe rostite în Downing Street, în Wilhelmstrasse, la Viena ca şi în Petrograd, în Budapesta sau în Havre, unde se află guvernul provizoriu belgian. Vizitele noastre în capitalele beligeranţilor ne-au convins că aceştia nu s-ar opune unei conferinţe a neutrilor; în timp ce naţiunile aflate în război au respins propunerile de mediere formulate de state izolate, credem că o conferinţă a neutrilor ar crea maşinăria necesară ajungerii la o soluţie care să încheie războiul. Am aflat că neutrii, se temeau că o asemenea iniţiativă ar fi inoportună însă, constatările noastre sunt în măsură să spulbere aceste reţineri. Considerăm că o asemenea conferinţă ar trebui să trateze, nu problemele particulare ale neutrilor ci, modul în care aceştia pot colabora în vederea rezolvării gravei crize care tulbură lumea. Situaţia cere o conferinţă care să întreacă barierele diplomaţiei convenţionale, guvernele trebuind să trimită specialişti din toate domeniile, cu o bogată experienţă internaţională.” 5 International Committee of Women for Permanent Peace nu a fost singura organizaţie dedicată păcii, tot în aprilie 1915 a fost fondată Organisation centrale pour une paix durable. Organizaţia era condusă de către olandezul H.C. Dresselhuys şi cuprindea membri din diverse ţări. În intenţiile acestei organizaţii figura şi înfiinţarea de filiale în cât mai multe state, care să lupte pentru pace.6 Nici ţara noastră nu a fost ocolită de această dorinţă. Astfel, în mai 1916 un document al acestei organizaţii era în măsură să afirme că: „În România, am intrat în sfârşit în legătură cu un membru important al

Antonio Desideri, Storia e storiografia. Dalla prima guerra mondiale alle saglie del Duemila, Casa editrice G. D’Anna, Messina-Firenze, s.a., p. 103. 2 Ibidem. 3 Ibidem.

Archivio Centrale Dello Stato (de aici înainte A.C.S.), f. Ministero Dell’Interno-Publica sicurezza, busta 70, fasc. 143, s. fasc. 3. 5 Ibidem. 6 Ibidem.

110

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

Parlamentului, domnul Lahovary, secretarul grupului român din Uniunea Interparlamentară, care ne-a promis să formeze o secţie românească a organizaţiei noastre. El ne-a scris de trei ori; a treia oară ne-a parvenit în sfârşit un răspuns favorabil. Noi sperăm acum, că datorită colaborării noilor membrii principiile noastre se vor răspândi cu rapiditate în România.” 7 În pofida acestor iniţiative războiul continua cu şi mai mare intensitate, angrenând în maşinăria sa de tocat carne, armatele tot mai multor state. Însă, încrederea în faptul că pacea poate fi instaurată nu s-a diminuat. Aşadar, la 1 august 1917, a fost dat publicităţii apelul pentru pace al papei Benedict al XV-lea. Acesta s-a bucurat de o vastă şi justificată notorietate în timpul primului război mondial. Pe numele său adevărat Giacomo della Chiesa, Benedict al XV-lea s-a născut la 21 noiembrie 1854, la Genova, iar la 3 septembrie 1914 şi-a început pontificatul, la scurt timp după debutul primei conflagraţii mondiale. Date fiind condiţiile s-a dedicat în totalitate cauzei ajutorării celor aflaţi în suferinţă indiferent de tabăra din care proveneau aceştia. După cum am arătat, la 1 august 1917 a lansat un vibrant apel pentru pace. În deschiderea acestui apel sfântul părinte ţinea să afirme că: „La începutul pontificatului nostru, ororile războiului s-au abătut asupra Europei, însă noi ne-am propus să arătăm o perfectă imparţialitate faţă de toţi beligeranţii.” 8 Chintesenţa acestui apel era cuprinsă în următoarele cuvinte: „Noi, nu pentru interese politice particulare, nu datorită sugestiilor venite dinspre o anumită tabără, ci doar datorită conştiinţei supreme că suntem copiii aceluiaşi Tată, ridicăm vocea umanităţii şi

raţiunii într-un călduros apel pentru pace adresat celor care ţin în mâini destinele naţiunilor.” 9 În textul acestui apel erau conţinute propuneri concrete, pe baza cărora să se discute realizarea păcii, şi anume: - dezarmarea şi arbitrajul „substituind forţei materiale a armelor, forţa morală a dreptului”; - libertatea mărilor; - renunţarea la orice fel de despăgubiri de război; - evacuarea Belgiei; - negocieri juste bazate pe interesele popoarelor, în ceea ce priveşte teritoriile aflate în litigiu, coroborând interesele proprii cu cele ale umanităţii; - acelaşi spirit trebuia să primeze şi în cazul Armeniei, statelor balcanice şi Poloniei. „Toate cele de mai sus sunt doar puncte de pornire pentru un dialog care ar putea fi fructuos pentru toate părţile angrenate în conflict. (…) Sperăm că în această tragică oră veţi opri vărsarea inutilă de sânge.” 10 Deşi apelul pontifical s-a bucurat de o largă mediatizare, a fost receptat de părţile aflate în război cu reţineri şi, chiar cu ostilitate. La scurt timp după apelul de la Vatican preşedintele S.U.A., Woodrow Wilson, a făcut public un apel pentru pace, care în acelaşi timp respingea propunerile papei Benedict al XV-lea, printre altele deoarece întoarcerea la status quo ante bellum nu ar face altceva decât să reactiveze cauzele care au dat naştere războiului. „Scopul acestui război este libertatea popoarelor care se găsesc sub ameninţarea unui guvern iresponsabil (…) care a conceput în secret planul de a domina lumea.” 11 E păcat că idealiştii nu se recunosc

Ibidem. A.C.S., f. Ministero Dell’Interno-Publica sicurezza, busta 70, fasc. 143, s. fasc. 4.

Ibidem. Ibidem. 11 Antonio Desideri, op. cit., p. 105-106.

111

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

între ei. Benedict al XV-lea a decedat la 22 ianuarie 1922, deci a avut timp să constate că la Versailles s-au semnat o serie de tratate care conţineau germenii unei noi confruntări planetare. Totuşi, Woodrow Wilson a fost în esenţă un pacifist dotat cu o mare doză de naivitate fapt pentru care a crezut în intenţiile paşnice ale împăratului austro-ungar Carol I. Astfel, la 6 aprilie 1917 Congresul S.U.A. a declarat război doar Germaniei. Wilson a sperat că va putea negocia o pace separată cu Austro-Ungaria, dar descoperind că acest lucru nu era posibil, S.U.A. a declarat război şi Austro-Ungariei, la 7 decembrie 1917.12 Nu era pentru prima oară când preşedintele american îşi punea speranţa în tendinţele pacifiste ale noului împărat din dinastia de Habsburg.

internaţional, pretextând că pacea trebuie încheiată prin tratative directe între beligeranţi. În schimb, Austro-Ungaria era cea mai grăbită să pună capăt conflictului pentru a-şi putea salva imperiul. Împăratul Carol I (18871922) era stăpânit de această idee chiar de la urcarea sa pe tron în 1916 şi a demarat negocieri, prin cumnatul său Sixt de Bourbon, cu preşedintele Poincaré, dar dorea pacea cu garantarea integrităţii Austro-Ungariei.13 În urma unei conferinţe a Antantei, ţinută la Roma, în numele celor zece aliaţi, în ianuarie 1917, i s-a transmis preşedintelui Wilson punctul de vedere al acestui bloc: restaurarea Serbiei, Muntenegrului şi a Belgiei ca state independente, evacuarea teritoriilor franceze, ruse şi române de către trupele Puterilor Centrale, retrocedarea Alsaciei şi Lorenei, respectarea principiului naţionalităţilor prin restaurarea statelor polonez, cehoslovac şi a altor state, ceea ce ar fi dus, practic, la dezmembrarea Imperiului austro-ungar şi a celui otoman. 14 Aşadar, Woodrow Wilson s-a dovedit a fi un vizionar idealist cu iniţiative pe cât de lăudabile pe atât de nepractice într-o lume posedată de demonul războiului purtat sub semnul unei brutale atitudini de tip realpolitik. Întreaga măsură a idealismului wilsonian a fost dezvăluită de abia odată cu prezentarea în Congres în ianuarie 1918 a celor „14 puncte” document cu certă valoare de credo. În esenţă, ele prevedeau: libertatea navigaţiei pe mări şi oceane în timp de pace şi de război; suprimarea în mare măsură a barierelor economice; garanţii corespunzătoare pentru securitatea tuturor popoarelor; reglementarea chestiunilor coloniale într-un spirit imparţial, ţinând seama de voinţa populaţiilor; evacuarea Belgiei fără nicio tentativă de a-i limita independenţa; crearea

Încă din decembrie 1916, şeful de la Casa Albă a cerut beligeranţilor să-şi expună concret condiţiile lor de pace. Nota lui Wilson a provocat nemulţumirea Germaniei, căci se temea ca S.U.A. să nu-şi atribuie rolul de arbitru

Nicolae Ciachir, Marile Puteri şi România (18561947), Bucureşti, Editura Albatros, 1996, p. 175. 14 Ibidem, p. 176.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Primul_R%C4%83zboi_Mon dial

112

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

unui stat polonez independent cu acces la mare; restituirea către Franţa a Alsaciei şi Lorenei; autonomia popoarelor asuprite din Austro-Ungaria şi Imperiul Otoman; evacuarea de către germani a tuturor teritoriilor străine ocupate; rectificarea frontierei Italiei în conformitate cu linia naţionalităţilor; dreptul Rusiei de a-şi fixa liber propria sa dezvoltare politică; pacea să fie făcută în văzul tuturor, fără o diplomaţie secretă; crearea unei Societăţii a Naţiunilor pentru a oferi şi garanta tuturor statelor, mari şi mici, independenţa politică şi integritatea teritorială. Prin aceste iniţiative Thomas Woodrow Wilson a încercat să clădească un Xanadu al

idealurilor măreţe din mocirla însângerată a tranşeelor, dar, pacea s-a făcut pe baza vechilor metehne ale înţelegerilor oculte, iar Societatea Naţiunilor s-a dovedit a fi un fiasco. În apărarea lui Wilson putem spune că nici O.N.U. nu prezintă mai multă credibilitate. Altfel spus, o cruntă dezamăgire pentru un devotat prezbiterian care a încercat să implanteze principiile creştinismului şi pe tărâm politic. Eforturile pacifiste ale celor care au avut neşansa de-a fi contemporani cu prima conflagraţie mondială sunt un exemplu pentru noi toţi într-o vreme atât de bogată în războaie.

Consideraţii privind cauzele izbucnirii primului război mondial

prof. Gheţău Olenca Georgiana

Victoria coaliţiei a reprezentat, prin consecinţele pe care le declanşează, mutaţii politice în planul Europei Centrale şi Răsăritene. Ele vor angaja însă o semnificativă evoluţie în viaţa politică internă a ţărilor române, confruntate, după succesele din Ungaria, de competiţia celor trei mari puteri: Imperiul Habsburgic, Polonia şi Rusia. 1 Aşadar, apetenţa teritorială manifestată din plin de către Romanovi şi Habsburgi a împins Imperiul Otoman pe poziţii defensive. În secolele care au urmat, sultanii de la „Ţarigrad” au pierdut poziţii importante în Balcani. Tratatul de Pace de la Berlin (1/13 iulie 1878) a încheiat o evoluţie iniţiată prin revolta locuitorilor din provinciile Bosnia şi Herţegovina izbucnită în 1875. Deşi, scânteia acestei noi „crize orientale” a pornit din aceste două provincii, acestea au fost abandonate în ghearele expansionismului austro-ungar.

În a doua jumătate a secolului al XVII-lea s-a produs un recul în ceea ce priveşte hegemonia exercitată de Imperiul Otoman în partea de sud-est a Europei. Această situaţie a fost generată de o multitudine de cauze printre care reţinem: ascensiunea Rusiei ţariste şi a Imperiului Habsburgic precum şi criza internă cu care se confruntau sultanii încă de la sfârşitul secolului al XVI-lea. Dând credit principiului în conformitate cu care cea mai bună apărare este atacul, Înalta Poartă a lansat în 1683 o ofensivă de proporţii înspre Europa Centrală. Astfel, s-a ajuns la cel de-al doilea asediu important realizat de turci asupra Vienei după cel din 1529 şi, ca şi acesta din urmă s-a soldat cu un eşec răsunător. Asediul Vienei, rezultat al relansării războiului antihabsburgic de către marele vizir Kara Mustafa, ca soluţie a redresării otomane, aduce sub zidurile capitalei imperiale pe principii celor trei ţări româneşti. Planurile se năruie o dată cu înfrângerea turcilor la Kahlenberg de către armatele austro-polone.

***, Istoria României, Bucureşti, Editura Corint, 2002, p. 218. 1

113

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

Articolul 25 din tratatul mai sus menţionat avea următorul conţinut: „Provinciile Bosnia şi Herţegovina vor fi ocupate şi administrate de Austro-Ungaria. Deoarece guvernul Austro-Ungariei nu doreşte a se însărcina cu administrarea Sangeacului Novi-Bazar, care se întinde între Serbia şi Muntenegru în direcţia sudică peste Mitroviţa, guvernul otoman va urma să funcţioneze acolo. Cu toate acestea, pentru a se asigura noua stare politică, libertatea şi siguranţa populaţiei, Austro-Ungaria îşi menţine dreptul de a ţine garnizoane şi drumuri militare şi comerciale în toată întinderea acelei părţi a vechiului vilaet al Bosniei. În acest scop se rezervă guvernul austro-ungar şi acel al Turciei, de a se înţelege asupra amănuntelor”. 2 Monarhia bicefală nu s-a împăcat niciodată cu statutul de păstrător fără drepturi depline al acestor provincii. De aceea, atunci când dirijor şef al diplomaţiei austro-ungare a ajuns Contele Alois Aerenthal, au început preparativele pentru anexarea BosnieiHerţegovina care trebuia să se producă în 1908, atunci când se împlineau şaizeci de ani de la urcarea pe tron a împăratului Franz Joseph. Pentru a preîntâmpina o eventuală intervenţie a sultanului în apărarea drepturilor sale, Aerenthal a pregătit o răscoală în insula Creta şi proclamarea independenţei Bulgariei, altă componentă nominală a Imperiului Otoman. Toate cele trei evenimente au avut loc aproape simultan punându-l pe sultan în imposibilitate de a reacţiona. Bulgaria a dobândit astfel independenţa, Austro-Ungaria a anexat BosniaHerţegovina, iar singurii care au plătit oalele sparte au fost cretanii, a căror răscoală a fost zdrobită, dar care, într-un final fericit, au reuşit să se unească cu Grecia. 3

A fost indiscutabil ultimul mare succes al diplomaţiei vieneze. Acesta a fost obţinut în contextul bipolarismului politico-militar pus în scenă de cele două alianţe, Antanta şi Puterile Centrale, care la un anumit nivel prefigura antagonismul est-vest din timpul Războiului Rece. Uniunea Sovietică şi S.U.A. au reuşit să evite o confruntare directă de teama unei catastrofe planetare dezlănţuită de armamentul neconvenţional, însă cele două tabere de dinainte de 1914 alergau pe linia punctată oferită de logica unui naţionalism exacerbat mai greu de înţeles în epoca „satului global”. De aceea orice nouă criză putea declanşa un conflict de mari proporţii, iar în final s-a şi reuşit. Serbia ca şi România nutrea dorinţa unirii cu toate teritoriile locuite de sârbi, ceea ce intra în contradicţie cu interesele AustroUngariei. Întărirea Serbiei după războaiele balcanice (1912-1913), ca şi eşecul strategiei de susţinere a Bulgariei ca o contrapondere directă la iniţiativele Belgradului, au radicalizat atitudinea dublei-monarhii faţă de problema slavilor sudici.

Apud Sorin Liviu Damean, România şi Congresul de Pace de la Berlin (1878), Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2005, p. 117. 3 Anton Caragea, „1907 răscoală sau complot?” în Magazin Istoric, Nr. 1/2003, p. 14-15. 2

114

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

intelectuală românească în anii primului război mondial. Acesta afirmă că: „Austro-Ungaria a făcut primul pas declarând război Serbiei. Putea însă să procedeze altfel? Atentatul de la Sarajevo, pus la cale de terorişti sârbi bosniaci, cu sprijin din Serbia, nu a fost un simplu fapt divers. Uciderea principelui moştenitor Franz Ferdinand şi a soţiei sale lovea, cel puţin simbolic, în inima imperiului. Se poate invoca desigur, în mod justificat, tratamentul discriminatoriu aplicat naţionalităţilor din dubla monarhie, mai ales din partea ei ungară. Dar aici este vorba despre dreptul unui stat suveran de a reacţiona, cu atât mai mult când e perceput ca o mare putere. Dacă nu ar fi reacţionat, Austro-Ungaria şi-ar fi pierdut credibilitatea atât pe scena europeană cât şi în faţa propriilor popoare”.5 Pe de altă parte domnul Lucian Boia face o paralelă între Austro-Ungaria şi S.U.A. de după atentatele de la 11 septembrie 2001, punctând în mod absolut corect faptul că diriguitorii de la Viena şi Budapesta au folosit momentul pentru a slăbi semnificativ Serbia. „Se poate face o analogie cu reacţia americană după atentatele din 11 septembrie 2001; şi în acest caz, lovitura de răspuns a ţintit mult mai departe, până în Afganistan şi Irak, cu intenţia de a profita de tragedie pentru a rezolva o problemă globală”.6 Succesiunea evenimentelor care au urmat după episodul de la Sarajevo a lăsat puţin spaţiu tentativelor de ajungere la un compromis sau încercărilor de mediere, în care guvernul britanic îşi pusese atâtea speranţe. Mai mult decât satisfacţie pentru uciderea arhiducelui, ultimatumul din 23 iulie 1914

În ziua de 15/28 iunie 1914 Franz Ferdinand, arhiducele Austriei şi moştenitorul tronului austro-ungar, a fost asasinat la Sarajevo de Gavrilo Princip, un student bosniac. Acesta a făcut parte dintr-un grup de cincisprezece asasini, susţinuţi de Mâna Neagră, o societate secretă fondată de naţionaliştii pro-sârbi, cu legături în armata Serbiei.4 Mult timp istoriografia dedicată primului război mondial a funcţionat pe principiul culpabilităţii clare a Puterilor Centrale (a Austro-Ungariei în mod special) în ceea ce priveşte declanşarea cataclismului întrucât, după cum bine ştim, „istoria o scriu învingătorii”. Dar, după opinia noastră, nu putem pierde din vedere faptul că Mâna Neagră era o structură teroristă care a organizat şi înfăptuit un asasinat politic pe teritoriul unei mari puteri, iar nici un stat care se respectă nu poate rămâne fără reacţie în faţa unui asemenea fapt. Chiar dacă pretenţiile naţionaliştilor sârbi erau îndreptăţite modalitatea pe care au ales-o pentru a le susţine este eronată şi condamnabilă. Astăzi, trăim într-o lume masiv influenţată de flagelul terorist şi putem privi mai analitic efectele unui atentat terorist. Dacă ne gândim doar la trei state confruntate în zilele noastre cu mişcări teroriste – S.U.A., Turcia şi Israel – constatăm că acestea reacţionează prompt şi decis şi, mai ales, pe cale armată la orice atentat terorist. Considerăm că terorismul maculează orice cauză oricât de justificată ar fi aceasta. Pe tema începerii primei conflagraţii de anvergură planetară regăsim câteva consideraţii interesante în lucrarea istoricului Lucian Boia intitulată „Germanofilii” – elita

Lucian Boia, „Germanofilii” – elita intelectuală românească în anii primului război mondial, Bucureşti, Editura Humanitas, 2009, p. 30. 6 Ibidem, p. 31. 5

http://ro.wikipedia.org/wiki/Primul_R%C4%83zboi_Mo ndial

115

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

urmărea să rezolve îndelungatul conflict cu statul sârb, prin disoluţia acestuia.7

astfel Germania să lupte pe două fronturi. 9 Prin urmare, decizia Rusiei de a nu mai ceda ca în 1908 a fost determinantă pentru generalizarea conflictului. Rusia era iritată de umilinţele administrate de Japonia (1904-1905) şi Puterile Centrale, altfel spus era rănită în orgoliul ei de mare putere fapt ce a cântărit decisiv în balanţa deciziei de a veni în ajutorul Serbiei. Desigur, nu putem uita de faptul că ţarii Rusiei îşi arogaseră statutul de protectori ai slavilor, care era un pretext mereu la îndemâna imperiului. Aşadar, vina izbucnirii războiului nu a aparţinut în exclusivitate Puterilor Centrale după cum avea să clameze Tratatul de Pace cu Germania iscălit la Versailles (fapt deloc întâmplător) la 28 iunie 1919. Problema naţională care a inflamat spiritele până la punctul izbucnirii unui război a împiedicat înregimentarea Italiei şi României în rândul combatanţilor. Ambele state erau aliate cu Germania şi Austro-Ungaria, dar s-au eschivat de la obligaţiile contractuale pe care le aveau în raport cu acestea invocând argumente valide, dar nu solide. România, prin tratatul încheiat la 18/30 octombrie 1883, s-a aliat cu Austro-Ungaria. Între ţara noastră şi vecina de la vest s-a înfiripat o alianţă defensivă după cum stipulează articolul doi al respectivului tratat care avea următorul conţinut: „Dacă România va fi atacată fără ca din partea ei să fi existat vreo provocare, AustroUngaria va trebui să-i acorde în timp util ajutor şi asistenţă împotriva agresorului. Dacă AustroUngaria ar fi atacată în aceleaşi împrejurări în vreuna din zonele statelor sale limitrofe României, va fi de îndată casus foederis pentru România”. 10 Interpretând textul acestui articol nu doar în litera ci şi în spiritul său putem considera că la Sarajevo la 15/28 iunie 1914

Cancelarul german, Theobald von Bethman-Hollweg, a încercat să frâneze acţiunile belicoase ale aliatului austro-ungar, dar în acest punct iniţiativa a trecut în mâinile militarilor. Astfel, la 30 iulie şeful statului major german, generalul von Moltke, fără să-l informeze pe cancelar sau pe împărat, a expediat o telegramă colegului său austroungar, Conrad von Hötzendorf, reintegrat în funcţia de comandant al statului major, în care îi garanta sprijinul german şi-l consilia să mobilizeze imediat dispozitivul militar contra Rusiei. Acest sfat a fost urmat a doua zi, la puţin timp după mobilizarea trupelor ruse. 8 Austro-Ungaria a sperat într-un război limitat cu Serbia. Serbiei i-a sărit însă Rusia în ajutor, ceea ce, paradoxal dar perfect logic, a determinat atacul german asupra Franţei, ţară care după toate probabilităţile ar fi intrat în conflict alături de aliata sa Rusia, obligând

G. Mammarella, P. Cacace, La politica estera dell’Italia. Dallo stato ai giorni nostri, Roma, Editori Laterza, 2008, p. 62. 8 Ibidem, p. 63.

Lucian Boia, op. cit., p. 30. ***, Relaţiile internaţionale ale României în documente (1368-1900), Bucureşti, Editura Politică, 1971, p. 468. 10

116

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

Austro-Ungaria a fost atacată de către Serbia. Însă, tehnic vorbind, nu s-a produs o agresiune militară convenţională dinspre Serbia, iar Regele României Carol I a interpretat articolul 93 din Constituţia de la 1866 în sens larg, parafând tratatul de alianţă cu Austro-Ungaria fără acordul expres al Parlamentului întrucât articolul în cauză nu se referea explicit la convenţiile politico-militare. 11 Analizând în sens strict stipulaţiile din tratatul de la 1883 şi prevederile Constituţiei din 1866 putem conchide că România nu era obligată să intervină în conflictul recent declanşat. Însă, alianţa cu Puterile Centrale şi faptul că în realitate Austro-Ungaria a fost agresată într-un fel care o obliga să reacţioneze decisiv contra agresorului ne îndreptăţeşte să credem că a existat baza unei intervenţii româneşti în favoarea Austro-Ungariei, care nu s-a produs din considerente de ordin naţional. Ca o consecinţă logică şi imediată a deciziei de neutralitate adoptată de ţara noastră la 3 august 1914, o broşură inspirată de cercurile oficiale româneşti explica astfel, de ce România nu putea să aplice tratatul său de alianţă defensivă cu Austro-Ungaria: „1. Fiindcă Austro-Ungaria începea un război ofensiv contra Serbiei, aliata noastră naturală în Balcani, pe când tratatul nostru era defensiv; 2. Pentru că se desfiinţa Tratatul de Pace de la Bucureşti, în care se recunoştea pentru prima oară dreptul statelor din Orientul Europei – deci şi al nostru de a hotărî singure de soarta lor; 3. Fiindcă războiul început de Austro-Ungaria era un război de negaţiune a dreptului naţionalităţilor, principiu care formează raţiunea de existenţă a statului român modern; 4. Fiindcă în condiţiile în care se începea acest război, izbânda AustroUngariei însemna consolidarea vrăşmaşilor

neamului nostru. Ar fi fost un ajutor pe care-l dăm astăzi, pentru a sugruma pe fraţii noştri şi pentru a primejdui, mâine, existenţa statului român”.12 Înainte de a încheia acest articol să analizăm succint situaţia iniţială a celor două tabere. Cei trei parteneri principali ai Antantei s-au angajat efectiv în luptă în vara anului 1914, secondaţi de două state micuţe: Serbia şi Belgia, care au fost atacate şi erau nevoite să-şi apere fiinţa naţională. În Extremul Orient, Japonia, care era legată de Anglia printr-un tratat (1902), cu ajutorul căruia învinsese Rusia în 1904-1905, intra, de asemenea, în război de partea Antantei (august 1914), în vederea cuceririi coloniilor germane din Pacific. 13 Tripla Alianţă, apărută pe harta strategică a Europei în 1882, s-a dezmembrat prin defecţiunea partenerului italian urmat şi de România care într-un final au ales Antanta în mai 1915 respectiv august 1916. Totuşi şi Puterile Centrale au înregistrat câteva succese din acest punct de vedere, atrăgând în război de partea lor Imperiul Otoman (noiembrie 1914), unde francezii şi englezii aveau mari tradiţii în susţinerea integrităţii acestuia, şi Bulgaria (octombrie 1915), care de la crearea sa ca stat autonom (1878) datora foarte mult Rusiei. 14 Punem capăt acestui articol prin prezentarea unei afirmaţii care ni se pare elocventă şi pertinentă din prisma faptului că aparţine marelui diplomat şi istoric american Henry Kissinger, autorul arhicunoscutei lucrări Diplomaţia. Referindu-se la declanşarea primului război mondial acesta aprecia că: „Aspectul cu adevărat uluitor al izbucnirii primului război mondial nu este faptul Apud Ion Bulei, O istorie a românilor, Bucureşti, Editura Meronia, 2004, p. 120-121. 13 Nicolae Ciachir, Marile Puteri şi România (18561947), Bucureşti, Editura Albatros, 1996, p. 160. 14 Ibidem, p. 160-161. 12

Rudolf Dinu, Italian-Romanian studies. Diplomacy and society. 1879-1914, Bucureşti, Editura Militară, 2009, p. 188.

117

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

că o criză mai simplă decât altele care fuseseră rezolvate a dus, în cele din urmă, la declanşarea

unei catastrofe.

Biserica Ortodoxă din Transilvania după Unire Situaţia bisericii ortodoxe din Transilvania după Unire a evoluat în cadrul legislativ oferit de noul stat. Unificarea tuturor ,,bisericilor surori’’ din afara graniţelor a fost statuată prin Constituţia din anul 1923, apoi prin Legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române (1925) şi Legea pentru regimul general al cultelor (1928). Sarcina de unificare religioasă i-a revenit noului patriarh Elie Miron Cristea, înscăunat în ianuarie 1920. În conformitate cu noua legislaţie, biserica ortodoxă şi religia ortodoxă devin oficiale. Acestea se identifică pe deplin cu spiritul naţional românesc. Altfel spus, biserica ortodoxă devine naţională, fiind patronată şi susţinută de stat 1. Sunt înfiinţate noi eparhii, se ridică la rang de academii teologice institutele din Timişoara, Cluj şi Oradea 2. Sunt organizate o serie de conferinţe, congrese interne şi internaţionale, sinoade ale preoţilor, toate având scopul de a reglementa situaţia clerului, necesităţile bisericilor, munca pastorală, promovarea în ierarhia clericală şi starea materială a bisericilor 3. Deoarece religia ortodoxă nu a fost acceptată în rândul celor recepte (începând cu secolul al XV-lea, religia ortodoxă a avut statutul de religie tolerată, acest fapt fiind consfinţit prin acte cu caracter legislativ), după

prof. Jula Raluca Diana

Unirea din 1918, misionarismul se va orienta în special spre oraşele şi satele transilvănene unde anterior ,,nu se pusese nici picior de vlădică’’. Înfiinţarea noilor episcopii va determina o viaţă culturală activă prin apariţia unor tipărituri şi publicaţii în paginile cărora se vor publica şi texte referitoare la edificiile religioase restaurate, cum ar fi Mănăstirea Brîncoveanu, dar şi altele în curs de construcţie. Se vor face, de asemenea, danii anuale pentru ridicarea de noi biserici. Ca urmare a acestui fapt, în anul 1941 se clădiseră deja peste 50 de biserici mai importante, s-au construit case parohiale şi au fost refăcute şi restaurate un număr important de biserici. 4 Politica administrativă a statului a fost orientată în acea perioadă nu numai înspre ,,reparaţiile de estetică edilitară’’ în provinciile revenite la patria mama ci şi înspre redarea locului cuvenit unor instituţii care au contribuit la crearea sa. Din aceasta perspectivă, rolul bisericii ortodoxe transilvănene a fost unul meritoriu. De altfel biserica ortodoxă română în totalitatea sa ca biserică de rit răsăritean, a reprezentat un important suport al statului naţional, la fel ca bisericile bulgară, sârbă sau greacă 5. Această premisă explică revendicarea arhitecturii naţionale din formulele arhitecturii ecleziastice. Din punct de vedere evolutiv, instituţia bisericească s-a dezvoltat paralel cu

Olimpiu Boitoş, Progresul cultural al Transilvaniei după Unire, Sibiu, 1942, pp.22-23; George Enache, Biserica şi Monarhia, în ,, Lumea Credinţei’’, mai 2007, pp. 24-25; Serghei Bulgakov, Ortodoxia, Editura Paideia, Bucureşti, 1997, pp. 12- 15, 175- 183; Mircea Păcurariu, Istoria.., p.343. 2 O.Boitoş, op cit, pp 13-20, M.Păcurariu, op.cit., p. 351. 3 Ştefan Meteş, Biserica Ortodoxă din Transilvania, în cei din urmă zece ani, în ,,Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul’’, pp.759-781. 1

O.Boitoş, op.cit, pp. 15-16, Victor Smigelschi, Realizăr româneşti în Ardeal, în ,,Arhitectura’’, nr 3-4, 1941, p.22; Opera de creaţie şi construcţie românească în teritoriile pierdute, în ,,Arhitectura’’, nr.1, 1941, pp. 125-131 5 Oliver Gillet, L’Église orthodoxe roumaine et la ,,nation’’ au XXe siécle: une forme d’ethnophilétisme contemporain? în ,,Church & Society’’ , Cluj-Napoca, 1998, pp. 292-301;Jean Meyendorf, op cit, pp. 56-60. 4

118

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

statul, dobândind consistenţă juridică în funcţie de evenimentele politice majore ce au marcat istoria naţională, fără însă a se modifica sau afecta conţinutul ritului 6. Stabilitatea acestuia nu a determinat schimbări majore ale arhitecturii ecleziastice 7, precum s-a întâmplat în cazul catolicismului unde reforma religioasă a determinat unele modificări ale structurii interioare. În ceea ce priveşte biserica ortodoxă română, aceasta se revendică din cea bizantină, acceptând atât ritul, cât şi cultura bizantină. Aceasta a supravieţuit în principal prin intermediul bisericii şi după ce grandoarea imperială bizantină s-a stins. Ca biserică păstrătoare a ritului bizantin, deci şi a ideii despre edificiul de cult, în diferite perioade istorico-culturale ea a apelat la moştenirea culturală care ne-a definit şi ne-a reprezentat ca popor în contextul civilizaţiei europene, civilizaţia autohtonă oferind nenumărate surse de interpretare artistică în decursul istoriei 8. Dintre bisericile care s-au bucurat de o mare apreciere pentru stilul şi concepţia arhitecturală rezultate din preluarea elementelor specifice româneşti se numără cele din Alba Iulia şi Cluj. Soluţiile tehnice şi constructive au fost şi ele apreciate. Alături de aceste două biserici, altele au fost construite în aceeaşi perioadă, stilul fiind unanim acceptat şi chiar dorit (impus?) de autorităţile bisericeşti şi agreat de credincioşi. Neobizantinul, ca stil oficial al bisericii ortodoxe de după Unire, se revendica din stilul oficial, neoromânescul, prezent în peisajul arhitectural urban, mai cu seamă la edificiile publice. Acesta s-a dorit a fi

varianta ecleziastică a neoromânescului. Arhitectura neobizantină a pătruns în Transilvania anterior Primului Război Mondial, bisericile transilvănene împrumutând elemente de structură şi de decor de la acesta ca şi grandoarea şi monumentalitatea din ambianţa arhitecturii occidentale, nespecifică edificiilor de cult autohtone. În locul bisericilor de parohie, intime şi modeste, în secolul al XX-lea vor apărea ,,catedralele’’, dar în unele oraşe care nu sunt centre ale autorităţii religioase, nici reşedinţe de judeţ ci oraşe secundare, denumirea a fost preluată de facto. Aşa, se explică denumirea bisericilor din Turda, Mediaş, Simeria, Aiud, Oradea, etc, ca fiind ,,biserica catedrală’’. Pe fondul ideologiei naţionaliste din secolul al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, căutările naţionale în arhitectura românească au dat naştere stilului neoromânesc. De factură romantică, acesta îşi are una din surse în arhitectura ecleziastică, chiar dacă exemplele de edificii religioase realizate în stilul neoromânesc, anterioare anului 1918, sunt puţine, cele mai multe fiind în Bucureşti. Marea Unire şi procesul de unificare politică, economică şi culturală a ţării au readus în atenţie stilul neoromânesc în forma unui stil oficial, care se voia efigia noului stat, stil ce avea rolul de a uniformiza aspectul urbanistic într-o formă naţională în marile oraşe, mai ales în cele ale provinciilor nou alipite României Mari. Un tablou sinoptic al bisericilor transilvănene, al arhitecţilor şi al pictorilor care au contribuit la edificarea lor în perioada 19201940, din oraşele importante, ar arăta astfel: Aiud – arhitect Octavian Mihălţan, pictor Ieremia Profeta, Alba Iulia – arhitect Victor Ştefănescu, pictor- Costin Petrescu, Aninaarhitect Victor Vlad, pictor Ioachim Miloia, Arad – arhitect Silvestru Răfiroiu, pictor Cornel Cenan, Bistriţa Năsăud – arhitect Ion

Sanda Voiculescu, Biserica Ortodoxă înte tradiţie şi inovaţie, în ,, Arhitectura’’, nr 5-6, 1991, pp. 34 – 35.Cătălin Turliuc, Nationalism – Liturgy of modernity, în ,,Church & Society’’ , Cluj Napoca, 1998, pp. 284- 291. 7 Sanda Voiculescu, op cit. 8 Silvia Păun, România. Valoarea arhitecturii autohtone, Editura Omnes per Artes, Bucureşti, 2003; Civilizaţie autohtonă: identitate în timp şi spaţiu- valoare, în ,,Academica’’, 1994. nr. 3. pp 5, 18 6

119

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

amplasarea în ,,locuri înalte şi umblate’’, dispuse în puncte vizibile ale localităţilor. Locul bisericii în ţesutul urban ales pe considerentul enunţat anterior a impus şi anumite soluţii ,,păcătoase’’, deoarece locul intimităţii cultice a fost luat de vârtejul fonic cosmopolit. Mă refer la acele edificii amplasate în pieţe centrale, la intersecţiile bulevardelor : Cluj, Timişoara, Satu Mare, etc. La aceasta se adaugă scara monumentală a edificiului religios care trebuia să răspundă numărului de credincioşi din ce în ce mai mare. Modelului bizantin Sf.Sofia folosit la Catedrala Mitropolitană din Sibiu i se va suprapune prototipul ,,catedralei’’ ca o formulă spaţială, cu toate că era un edificiu specific ambianţei catolice şi protestante 9. Ideea catedralei a fost deja experimentată în secolul al XIX-lea împreună cu un anumit repertoriu stilistic nu numai la Sibiu, dar şi la Braşov, Baia Mare, Gherla sau Timişoara. Edificile religioase de mari dimensiuni de după 1918, a căror trăsătură definitorie va fi monumentalismul, vor prelua ceva şi din ideea Catedralei Neamului a cărei ridicare s-a dorit îndată după cucerirea independenţei de stat şi va mai anima cel puţin o generaţie de arhitecţi până la cea din 1990. Însă grandoarea şi monumentalismul edificiului de cult, care sunt atât de criticate azi de specialiştii în domeniu, arhitecţi, istorici şi teologi, a fost de fapt la vremea respectivă unanim acceptată şi promovată. N-ar trebui să se uite că edificarea marilor ,,catedrale ale Unirii’’ a venit pe fondul unei atmosfere de mare entuziasm şi eliberare spirituală comparabilă cu cea din anii ‘90. Dorinţa de a construi şi de a avea o biserică ortodoxă în oraş sau în cartier era firească. Dimensiunea bisericilor se datora nu numai considerentelor de ordin politic sau dorinţei noului stat de a-şi face simţită prezenţa/autoritatea în noile teritorii alipite ci era şi o consecinţă a

D.Traianescu, pictor Francisc Herzeg, Blaj arhitect Gheorghe Cristinel, pictor Constantin Vasilescu, Brad- arhitect ing. Arpad Segesdy, pictori Dumitru Bâşcu şi Constantin Mihăescu, Braşov - biserica unită - arhitect Victor Smigelschi, Cluj Napoca- arhitect Gheorghe Cristinel şi Constantin Pompoiu, pictor Anastase Demian, Hunedoara- arhitect Ionescu Berechet, pictor Ştefan Constantinescu, Jimbolia- arhitect Victor Vlad, pictor Vasile Hudici, Marghita – architect Francisc Sztaril, pictor Simion Băcală, Mediaş – arhitect Gheorghe Liteanu, pictor Gheorghe Belizarie, Virginia Videa, George Zaharia, Miercurea Ciuc – arhitect Ioan Anton Popescu, pictor Gheorghe Belizarie, Oradea – arhitect Victor Vlad, pictor Virginia Videa, Orăştie – arhitect George Cristinel, pictor Dimitrie Belizarie, Reşiţa - arhitect Victor Vlad, pictor Dimitrie Turcu, Rodna - arhitect Victor Smigelschi, Salonta II - architect Chiş Mihai, pictor Samuil Keresztesi, Satu Mare, biserica fostă unită- arhitecţi Victor Smigelschi şi Gheorghe Liteanu, pictor Schnell şi Eugen şi Eremia Profeta, Satu Mare, biserica ortodoxăarchitect Gheorghe Liteanu, pictura Eugen şi Eremia Profeta, Sf.Gheorghe – arhitect Ionescu Berechet, pictor Ion Vassu, Sighişoara- arhitect Petrescu Gopeş, pictor Anastasie Demian, Târgu Mureş – biserica unită - arhitect Victor Vlad, Târgu Mureş – arhitect Victor Vlad, pictor Nicolae Stoica, Teiuş, biserica fostă unită architect Traian Gavrilescu, se pictează în prezent, Timişoara- biserica mitropolitană, arhitect Ion D.Traianescu, pictor Anastase Demian, bisericile din cartierele Iozefin şi Mehala realizate de arhitectul Victor Vlad. Pictura bisericii din cartierul Iozefin a fost realizată de către pictorii: Catul Bogdan şi Ioachim Miloia, Turda – arhitect Ion D.Traianescu, pictor Dumitru Belizarie, Zalău – architect Saberbeck din Oradea, pictor Francisc Herzeg, etc. În toate cazurile, bisericile au fost construite după regula erminiei bizantine

Alain Erlande Brandemburg, Catedrala, Editura Meridiane, Bucureşti, 1993, p. 9

120

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

dezvoltării urbane. Nu în ultimul rând, în mod simbolic o reapreciere a rolului bisericii raportat la cult. Primele catedrale, în Transilvania cel puţin, au fost construite în centrele urbane cele mai importante, deci în oraşe bine dezvoltate economic şi cultural şi cu un număr mare de locuitori. În sprijinul acestei afirmaţii referitoare la mărimea edificiului de cult dar şi a revendicărilor artistice din arhitectura religioasă de tip bizantin, există cel puţin două momente favorabile. În anul 1942, se publică rezultatele concursului pentru catedrala din Odessa 10. Atât concluziile comisiei cât şi consideraţiile separate ale arhitectului Spiridon Cegăneanu apreciază monumentalitatea edificiilor propuse, dar pentru proiectul câştigător comisia sesizează rigoarea preluării procedeelor de construcţie şi formele tradiţionale pe care le au edificiile de talie mică, fapt care duce la ,,lipsa de monumentalitate’’. Al doilea moment este comunicarea ţinută de Petre Antonescu la Academia Română cu titlul ,,Biserici nouă’’11. Pentru armonizarea bisericilor de tip tradiţional cu tehnica şi materialele moderne, arhitectul propune construirea unor edificii ample în funcţie de necesităţile cultului. Pentru centrele urbane, arhitecţii trebuiau încurajaţi la conceperea şi ridicarea bisericilor ,,încăpătoare care să îngăduie vederea lor de la mari depărtări’’, folosind materiale şi tehnici noi şi având la bază arhitectura creştină, biserici cărora li se putea da ,,o mai monumentală înfăţişare’’. Pentru localităţile mai mici, erau prevăzute biserici-tip de dimensiuni mici, cu plan sală sau triconc şi o turlă în faţadă. Monumentalismul a fost explicabil în unele cazuri prin faptul că, bisericile construite după 1918, erau singurele biserici ortodoxe din

localitate. În acelaşi timp edificiul ,,concura’’ cu celelalte biserici mult mai timpurii aparţinătoare altor culte ceea ce determina alegerea uniu model monumental chiar dacă nu era necear (la Aiud, comunitatea ortodoxă era de numai 16 persoane). Ca şi formă arhitectonică în oraşe este adoptată catedrala, datorită simbolului său de autoritate şi putere. Catedrala, formulă arhitectonică străină ambianţei ortodoxe, a fost adoptată în condiţiile schimbării formei de guvernământ din Regat sau Principat în Republică. Chiar dacă ea nu era sediul episcopului, prin dimensiunile sale, denumirea a fost preluată pentru bisericile monumentale care nu erau în mod obligatoriu sedii ale autorităţii religioase. Multifuncţionalitatea bisericii a determinat scara excesivă a bisericilor din sec al XX-lea. Una din cauzele funcţionalităţii edificiului religios este însăşi amplasarea acestuia în unele cazuri în pieţe care nu dădeau posibilitatea edificării unor anexe. Dorinţa de ,,loc de cinste’’ al amplasării duce la abandonarea în unele cazuri la anexe în favoarea unui edificiu grandios cu toate funcţiunile. Să fie oare funcţionalismul consecinţa curentului modernist, prin folosirea la maxim a spaţiului?! Sau, urmarea a acelei ,,chiesse aggiorante’’ de după Conciliuluial al II lea de la Vatican în urma căruia s-au stbilit anumite canoane estetice moderne? Arhitecţii s-au ocupat de adoptarea unor soluţii tehnice ingenioase, ca de exemplu acustica, care să permită receptarea slujbelor în condiţii cât mai bune, similare celor din lăcaşurile de cult din alte ţări. La acestea se adaugă soluţii constructive noi favorizate de materiale de construcţie performante (betonul armat), piatra şi piatra cioplită, cărămida etc. Interiorul edificiilor este prin excelenţă bizantin, preluând şi reelaborând în totalitate pictura veacurilor anterioare. Spaţiul interior este delimitat conform ritului în

Concurs pentru Catedrala din Odessa, în ,,Arhitectura’’, nr.3-4, Bucureşti, 1942, pp. 21-83. 11 Petre Antonescu, Biserici Nouă.Proiecte şi schiţe, Bucureşti, 1943, pp. 1-22.

121

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

naos, pronaos, altar pentagonal, trapezoidal, semicircular etc. Iconostasul este realizat de meşteri specializaţi, cioplitori în lemn. În inventarul bisericilor despre care se spunea că sunt ,,sărace” se ascund numeroase cărţi vechi de cult, obiecte şi icoane de mare valoare.

Rămâne de observat în ce măsură elementul specific transilvan se mai regăseşte în contextul acestui nou stil şi dacă se integrează ambianţei urbane.

Nicolae Filipescu şi frământările din Partidului Conservator în prima jumătate a anului 1915

prof. dr. Doru Dumitrescu

La începutul anului 1915 situaţia în Partidul Conservator privind poziţia României faţă de conflagraţia mondială, se altera. Toate acţíunile protantiste erodau situaţia din Partidului Conservator, îndreptându-l spre sciziune. Ca şef al contestatarilor care doreau înlătuararea lui Marghiloman, Nicolae Filipescu considera că demersurile făcute în acest sens de diferiţi emisari erau tardive şi inutile. Între timp diferitele personalităţi din partid se poziţionau pentru o grupare sau alta, în funcţie de interese şi afinităţi.1 În aceste condiţii o parte a partidului dorea schimbarea lui Marghiloman şi înlocuirea fie cu bătrânul general Ion Argetoianu, fie cu Nicolae Filipescu, fie cu Pop de Băseşti. 2 Pe de cealaltă parte guvernul nu dorea să colaboreze cu „Partidul Conservator cu nebunul în cap” care după părerea lor „ar fi o nenorocire publică.” 3 Începuturile lunii aprilie aduceau indicii clare ale sciziunii conservatorilor. 4 Deoarece în 9 aprilie Argetoianu îl informa pe Marghiloman că sciziunea e clară şi că el se va alătura lui Filipescu 5peste câteva zile şeful Partidului

conservator se vedea obligat să convoace Comitetul Executiv al partidului. Scopul întâlnirii era punerea sub lupă a acţiunilor întreprinse de Nicu Filipescu, care „au produs nemulţumiri asupra atitudinii sale 6 La întâlnirea din 13 aprilie 1915 la care participau 28 membrii ai Comitetului Executiv7 printre care enumerăm pe:T Maiorescu, Th Rosetti, I Lahovari, C Arion şi D Neniţescu, D. A Grecianu, generalul Ch. Ch. Tell părerile au fost împărţite: unele împotriva acţiunilor lui Filipescu (D.A. Grecianu, Titu Maiorescu, D Neniţescu), altele de acord cu mişcarea iniţiată de acesta (gen.Ch Ch Tell, Ion Lahovari), iar alţii neutre (I.Miclescu). 8 Această situaţie la care nu se aştepta l-a determinat la un moment dat pe Alexandru Marghiloman să declare să se retrage de la şefia partidului. 9 Intervenţia lui Miclescu detensiona atmosfera, iar Marghiloman accepta propunerea sa de a desemna un grup pentru a purta tratative cu Filipescu. Grupul format din C. Arion, D. Grecianu şi M. Vlădescu avea ca sarcină să discute a doua zi (14 aprilie) cu Filipescu la

Alexandru Marghiloman, Note Politice, Neutralitatea 1914-1916, vol I, Editura Scripta, pp. 275,278 2 Titu Maiorescu, România şi războiul mondial..p 70 3 A Marghiloman, op cit, p. 278

Alexandru Marghiloman, vezi A Marghiloman, Op. cit, p.274 6 „Epoca”, an XXII, miercuri din 15 aprilie 1915,p.1 7 Cotidianul „Epoca” care cita jurnalul „Ziua ”arăta că la întrunire fusese 14 membri ai Comitetului Executiv ai Partidului Conservator. 8 Ion Miclescu era cumnatul lui P. P. Carp 9 „Epoca”, an XXII, miercuri din 15 aprilie 1915, p.1

Ibidem vezi şi Constatin Argetoianu, Memorii . vol I-II, Editura Machiavelii ,2008 p. 338 Deşi acum se va pronunţa pentru Filipescu cu câtva timp în urmă versantilul Argetoianu se declara partizan al lui 4

122

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

acesta acasă pentru a se ajunge la o înţelegere.10 În urma discuţilor purtate pe strada Scaune Filipescu propunea, pentru detensionarea situaţiei, crearea „sub formă de încercare” a unui triumvirat format din persoana lui, a lui Ion Lahovari şi a preşedintelui în funcţie, care să conducă o perioadă partidul.11 Considerând neserioasă propunerea, mai ales că prin asta ar fi crescut popularitatea lui Filipescu, Marghiloman a refuzat-o în două rânduri. 12 Mai mult încercarea lui Ion Lahovari de a-l convinge, în cadrul unei întâlniri la care participa şi Neniţescu, că aprobarea propunerii lui Filipescu însemna menţinerea unităţii partidului se lovea de un refuz ferm al lui Marghiloman. 13 Pentru a anticipa o nouă lovitură a şefului conservatorilor, Filipescu, anterior acestei întâlniri, convoca, deşi nu avea dreptul să o facă, Consiliul Consultativ al partidului.14În urma desfăşurări acestuia în casele lui Mihail Cantacuzino, la orele 11,00 avea să se încheie un proces verbal. Din acesta aflăm că după ce Filipescu informa pe cei prezenţi (M. Cantacuzino C Olănescu, general I Argetoianu, I Grădişteanu, D Greceanu, M Deşliu, B Delavrancea) despre „divergenţele de opinii create între majoriatea Comitetului Consultativ, majoritatea parlamentarilor conservatori şi o parte din membrii Comitetului Executiv de o

parte şi Direcţiunea partidului pe de alta” 15 se hotăra de a se înainta o moţiune în apropiatul Comitet Executiv „prin care direcţiunea partidului să fie încredinţată unui Comitet de trei persoane.” 16 Mai mult pentru a pune şi mai mult gaz pe foc o parte a parlamentarilor conservatori îi înmânau lui Marghiloman o scrisoare deschisă prin care arătau că „deputaţii şi senatorii conservatori, constatând o divergenţă de păreri cu privire la politica externă, între şeful partidului şi ei, roagă pe domnul Alexandru Marghiloman, ca în interesul partidului să înlesnească, prin sacrificiul persoanei sale restabilirea, în partidul nostru, a unităţii de vederi şi de acţiune, atât de necesare în împrejurările actuale” 17 Printre cei 22 de semnatari alături de Filipescu se găseau C Argetoianu, B. Delavrancea, M. Deşliu, G.G. Mironescu, I. C. Grădişteanu, M. G. Cantacuzino etc. 18

Ibidem , vezi şi A Marghiloman , Op.cit., p.279 C Argetoianu, Op.cit 341 12 Ibidem, vezi şi A Marghiloman, Op.cit. , pp.279,280 13 Ibidem 14 Ibidem. Argetoianu spune în memoriile sale că N Filipescu cu fair play ar fi cerut, ca iniţial, Consiliul consultativ să fie convocat de către şeful partidului, dar fiind refuzat de Marghiloman care nu avea majoritate în acest organism şi care îi propusese convocarea Comitetului Executiv unde stătea mai bine(convocat pe 20 IV),Filipescu cu de la sine putere a convocat el Consiliul Consultativ pe 18 aprilie Vezi Constatin Argetoianu, Op.cit. pp. 341, 342 10 11

În ziua în care se trimitea acest apel lui Marghiloman se desfăşura şedinţa Comitetului Executiv al partidului care avea să dureze în 15

Ibidem p.342 Ibidem 17 „Epoca”, an XXII, nr 106 de luni, 20 aprilie 1915 18 Ibidem 16

123

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

„două lungi şedinţe dela ora 10 dimineaţă la ora 1 şi de la ora 4 la ora 8 ½ seara.” 19 La şedinţă la care au participat 62 de membri 20 şi din care Marghiloman nu se putea baza decât pe „34 de glasuri,” 21 au luat cuvântul printre alţii: I. Lahovari, T. Maiorescu N. Filipescu A. Marghiloman, C. C. Arion, B. Delavrancea şi D. Greceanu.22 Într-un discurs „veninos, rău, lung studiat” 23 „uşorul isteric” 24 Nicolae Filipescu arăta că în urma victoriei Triplei Înţelegeri: „va trebui să-l apere pe Alexandru Marghiloman în loc să se bucure, dacă evident acesta nu se retrage.” 25 Impunîndu-se asupra auditoriului Filipescu, spre finalul discursului şi reiterând că: „Marea majoritate a Partidului Conservator şi marea majoritate a comitetului e de părerea noastră în chestiunea externă,” 26 iar că pentru unitatea partidului se cuvenea ca Marghiloman să-şi dea demisia, liderul conservator concluziona că acest gest era necesar pentru ca astfel el :” nu poate să aibă admiraţia (pe nn) care o avem pentru soldatul care îşi apără până moare drapelul, ci ne apare ca un ofiţer care îşi apără galoanele.” 27 Răspunzându-i calm şi rece Marghiloman după ce făcea un scurt istoric al poziţiei sale sintetiza: „Eu am urmat politica susţinută atunci şi nu m-am depărtat de la simţământul de prudenţă ce îmi era impus.” 28 După amiază continuau cuvântările în Comitetul Executiv, cele mai vehemente şi „fără nici un miez” fiind cele ale lui Delavrancea

şi ale „trogloditului” Ionaş Grădişteanu. 29 La sfârşitul discursurilor se depuneau două moţiuni. Prima venind din partea lui D. Greceanu 30 întărea ideea creerii, pentru conducerea partidului, a unui triumvirat (format din I. Lahovari, N. Filipescu şi A. Marghiloman) pentru ca, cea de-a doua care îi aparţinea lui M. Vlădescu şi I. Lahovari să propună formarea unui comitet de 4 persoane (N. Filipescu, I Lahovari,C.C. Arion şi M. Cantacuzino) pe lângă A. Marghiloman fără de care şeful partidului să nu poată lua nici o decizie. După o discuţie aprinsă ce moţiune să fie pusă la vot se impunea cea a conducerii partidului care era prezentată de C. C. Arion. 31 De altfel Titu Maiorescu consecvent atitudinii sale pentru neutralitate avea să scrie în memoriile sale că „a înlocui pe Marghiloman cu Filipescu, ar fi să ne declarăm pentru război”. 32 În urma scrutinului aripa lui Filipescu obţinea „contra” moţiunii 27 de voturi 33( au votat Olănescu, Argetoianu, Hiottu, Delavrancea etc) faţă de 32 strânse „pentru” de aripa Marghiloman (au votat T. Maiorescu, I. Lahovari, Th. Rosetti etc). 34 Trei dintre participanţi printre care şi şeful partidului s-au abţinut. 35 Despre ovaţiile prin care era primit Marghiloman, după desfăşurarea şedinţei Comitetului Executiv, Maiorescu consemna în 29

Alexandru Marghiloman Op.cit., p.281 Argetoianu în memoriile sale spune că cele două moţiuni au fost depuse de Mişu Cantacuzino pentru Filipescu şi de Matache Dobrescu pentru Marghiloman,. Chiar şi conţinutul celor două moţiuni este cu totul altul vezi Constatin Argetoianu , op. cit pp. 343, 344. În schimb Maiorescu este prezintă în aminttirile sale cele scrise de cotidianul “Epoca”. 31 Titu Maiorescu, Op. cit.p.72. 32 „Epoca” ,an XXII, nr 108, miercuri 22 aprilie 1915, p3 33 La Argetoianu apar 26 de voturi (vezi op.cit. p 344) ca şi la Marghiloman (op. cit p281). La T Maiorescu apar 27 de voturi ca şi în „Epoca” (op.cit ,p.72). Fiind redactate la scurt timp de la desfăşurarea evenimentelor am ales ca potrivită, cifra propusă de „Epoca” şi Titu Maiorescu. 34 Epoca”, an XXII, nr 108, miercuri din 22 aprilie 1915, p.3 35 Ibidem 30

Constatin Argetoianu, Op.cit. , p..343 Titu Maiorescu spune în memoriile sale că au fost 60 de voturi vezi Titu Maiorescu, România şi războiul mondial, Editura Machiavelii, Bucureşti 1999, p 72. 21 Alexandru Marghiloman, Op.cit, 279 22 „Epoca”, an XXII, nr 108, miercuri din 22 aprilie 1915, p.3 23 Alexandru Marghiloman, Op.cit, 281 24 Titu Maiorescu, Op cit.72 25 Epoca”, an XXII, nr 108, miercuri din 22 aprilie 1915, p.3 26 Ibidem. 27 Ibidem. 28 Ibidem. 20

124

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

memoriile sale: „Ce mulţime de bani trebuie să fi jerfit Marghiloman la alegeri! 36 şi continuându-şi gândul rezuma:”În definitiv destul de bun rezultat în mijlocul intrigilor lui Nicu Filipescu. 37 Şedinţa Comitetului Executiv în urma căreia Filipescu părăsea furios adunarea, fusese pripit pregătită de antantişti. Rezultatul ei deşi o victorie pentru germanofili era precară şi de scurtă durată. De abia de acum spunea Argetoianu „lupta s-a aşezat pe viaţă şi pe moarte între cei doi conducători ai Partidului Conservator.” 38 Dacă tactica lui Filipescu era de a intensifica măsurile pentru debarcarea lui Marghiloman de la conducerea partidului şi de a schimba orientarea formaţiunii politice în spiritul idealului naţional, a „coaliţiei” cum numea Maiorescu gruparea din jurul şefului partidului era total contrarie având drept scop „ să ne separăm de Filipescani, rămânând noi în jurul lui Marghiloman”. 39 Mai mult aceştia prin mesajul bătrânului Maiorescu se opuneau oricărei modificări la vârful conservatorilor situaţie pe care o considerau drept o „calamitate pentru partid.” 40 La scurt timp (pe 26 aprilie 1915) avea loc întrunirea Clubului conservator din Bucureşti, care în moţiunea adoptată se pronunţa pentru „o politică neted favorabilă Triplei Înţelegeri, tinzând la întregirea neamului şi ferită de orice echivoc.” 41Aprobând „iniţiativele luate de majoritatea parlamentarilor conservatori şi comitetul consultativ cu toate consecinţele lor” 42Clubul conservator din Bucureşti, „interzicea la club orice manifestaţii ca acela ale

cercului de studii 43 şi „invita comitetul clubului să se întrunească pentru a lua toate dispoziţiile impuse de această hotărâre.” 44 Adunarea clubului convocată sub semnăturile lui Mihai Cantacuzino, Delavrancea, Grădişteanu, Deşliu şi Filipescu şi sub preşedinţia celui dintâi se încheia, după discuţii aprinse, cu „apelul la datorie” a lui Filipescu care îşi sfârşea discursul cu vibranta urare: ”Sus inimile domnilor conservatori”. 45 În consens cu cele stabilite la Bucureşti se manifesta şi adunarea generală a conservatorilor din Mehedinţi care îl însărcina pe şeful clubului local să transmită lui Nicolae Filipescu pe lângă adeziunea lor la politica antantistă şi rugămintea ca acesta să ia „ şefia partidului conservator din întreaga ţară” deoarece „prin politica sa clară şi neşovăielnică în chestie va face ca Partidul Conservator să ia parte activă la rezolvarea marii probleme ce priveşte idealul naţional, alături de puterile Triplei Înţelegeri. 46 Dacă aceeaşi poziţie o avea şi clubul conservatorilor din Dorohoi 47 şi cel din Constanţa 48, un sprijin pentru Marghiloman sosea din capitala Moldovei de unde petiţia iniţiată de Meissner preciza, oarecum confuz, că acest club a adoptat „o altă moţiune de aprobare şi susţinere a atitudinii privind politica externă a ţării.” 49 Până la marea confruntare 43

Gianii om politic conservator ( a nu se confunda cu omul politic liberal) unul din apropiaţii lui Filipescu susţinea că„ Cercul de studii avea tendinţe filogermane” Ibidem p. 2 44 Ibidem. 45 Ibidem , p., 2. C. Argetoianu spune că în cadrul acestei întâlniri în care Filipescu care ocupase la propriu Clubul cu toată „îndârjirea lui Ion Lahovari” , şeful clubului, Delavrancea a încercat să-l proclame ca preşedinte al partidului pe Filipescu, dar acesta refuză mulţumindu-se cu numirea în Comitetul Executiv al lui Many , adeptul său, vezi C. Argetoainu, op.cit., p.,344 46 Idem, an XXII, nr 120, de luni 4 mai 1915, p.,2 47 Idem an XXII, nr 125 , miercuri 13 martie 1915, p.,1 48 Idem, an, XXII, nr 135 , marţi 19 mai 1915, p.,2 49 Ibidem.

Titu Maiorescu, Op. cit., p., 72 Ibidem 38 Constatin Argetoianu, Op. cit. p., 344. 39 Titu Maiorescu, Op. cit., p., 75 40 Ibidem, p., 76 vezi şi Alexandru Marghiloman, Op cit, p. 288. 41 „Epoca”, an XXII,nr 114, de marţi 28 aprilie 1918, p.1 42 Ibidem 37

125

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

care avea să se desfăşoare pe 18 mai 1915 în Comitetul Executiv , în afara luptei pentru a se obţine cât mai mulţi adepţi, s-a încercat, timid, se a se împăca cele două tabere. Iniţiativa era a lui Ion Lahovari care propunea revenirea la şefia partidului a lui Titu Maiorescu. 50 După refuzul lui Maiorescu 51 Lahovari revenea la propunerea conducerii partidului printr-un triumvirat care avea din nou să fie discreditată de şeful partidului.52 Toate acestea la care se adaugă şi refuzul clar al lui Marghiloman de a-l accepta ca şef pe Lahovari, pe care îl considera, „ o jucărie în mâinile lui Filipescu” 53 l-au îndepărtat la Lahovari, acest „Moş Teacă” al politicii româneşti cum îl numea ironic Argetoianu, de Marghiloman. Propunerea lui Filipescu ca bătrânul conservator să primească conducerea partidului, acceptată în principiu de acesta era urmată de un Comitet Consultativ în care Lahovari se declara pe faţă, în noile condiţii, 54 ca oponent al lui Marghiloman 55. În finalul întrunirii desfăşurată la Ion Lahovari acasă se solicita convocarea Congresului pe 19 mai 1915 , precedat de un Comitet executiv care avea să se desfăşoare cu o zi mai înainte.56 În aceste moment de criză la 18 mai se desfăşura Comitetul Executiv , care trebuia să despartă apele în partid. Cu participare masivă (65 de membrii) 57 fiecare tabăra încerca să se impună 58. În tumultul general în care Nicu Filipescu solicita plecarea lui Marghiloman de

la conducerea partidului, generalul Ion Argetoianu îl povăţuia pe Maiorescu să facă literatură şi să se lase de politică 59, iar prinţul Calimachi îl considera pe Marghiloman drept un „şef de carnaval” 60 se cerea punerea la vot a chestiunilor litigioase. Deoarece Marghiloman refuza adunării să supună la vot acest fapt, ba mai mult încuraja o altă moţiune care solicita sprijin pentru actuala conducere 61 avea să se ajungă la o altă problemă şi anume „cine are drept să voteze.” 62 Neajungându-se la nici un rezultat privind „chestiunea de încredere” 63 Marghiloman ridica şedinţa semna un proces verbal alături de 31 dintre apropiaţi de-ai săi şi însoţit de aceştia săi părăsea sala „de deliberaţiuni” din cadrul Clubului din Bucureşti.64 Rămaşi singuri şi considerându-se majoritari Comitetul Executiv format acum din 34 de membrii îl desemna pe Ion Lahovari „să gireze afacerile partidului, iar pe C. Olănescu să prezideze congresul pe care în convocase Alexandru Marghiloman” 65. Mai mult coroborând situaţia internaţională din acel moment cu poziţiile ireconciliabile din partid declara că ”numai are încredere în direcţiunea domnului Alexandru Marghiloman şi declară că şefia partidului a devenit vacantă.” 66 Congresul de a doua zi care a însemnat de altfel şi confruntarea finală în urma căruia „falnicul partid al lui Lascăr Titu Maiorescu, România şi războiul mondial,. p.,78. Marghiloman în memoriile sale scria ca generalul Ion Argetoianu ar fi strigat în adunare luiTitu Maiorescu ca era bine “să rămâie profesor decât să facă politică” (Op.cit., p.,291) 60 Ibidem 61 „Epoca”, an XXII, nr 136, miercuri, 20 mai 1915, p.2 62 T Maiorescu, România şi războiul mondial, p.,78 63 adică cine putea fi considerat membru al Comitetului Executiv 64 Ibidem, Vezi „Epoca”, an XXII nr 136, miercuri 20 mai 1915, p.2, Constatin Argetoianu, Op.cit, p.349, Alexandru Marghiloman, Op.cit, p291 cifra celor care lau însoţit pe Marghiloman diferă de la sursă la sursă între 30 şi 32 de persoane 65 „Epoca”, an XXII, nr 136, miercuri 20 mai 1915, p.,2, 66 Ibidem 59

C. Argetoianu, Op.cit., p.,346 T Maiorescu, România şi războiul mondial, p.,76 52 Constatin Argetoianu, Op. cit., p., 346 53 Alexandru Marghiloman , Op.cit, p.,288 54 Italia intrase în război , alături de Antanta 55 Alexandru Marghiloman , Op.cit, p.,289 56 Constantin Argetoinau, Op. cit., p., 346 57 62 plus alţi trei noi primiţi (vezi procesul verbal din Memoriile lui Argetoianu, (Op.cit. p 349) 58 În lucrarea sa Reorientarea politică a României şi neutraltiatea armată 1914-1916,p.,186 Anastasie Iordache consideră Comitetul Executiv ca fiind tot una cu Congresul deşi au fost două evenimente diferite aşa cum o artă şi presa vremii , dar şi memoriile lui Argetoianu, Marghiloman şi Maiorescu 51

126

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

Catargiu s-a prăbuşit în socoteli mărunte de băcan” 67 avea să se desfăşoare în sala Liedertafel de pe strada Academiei nr 20.68 Cele două tabere se pregătiseră de data asta şi „logistic”. Marghilomanii se bazau spre „a convinge” de justeţea punctului lor e vedere pe sprijinul, unor bătăuşi, a unor salahori din Olt şi a unor zugravi şi spoitori 69, în timp de filipescani se bucurau de spijinul ”lucrătorilor” din culoarea de Negru şi a celor din culoarea Albastru. 70 Mai mult pentru a avea sigur succes la congres antantiştii doreau să îl derobeze de la preşedinţia adunării pe C. Olănescu, înlocuindu-l cu Ion Lahovari, şeful necontestat al Clubului din Bucureşti, căruia i se promisese şefia 71. De altfel, confruntările dintre „susţinătorii” ambelor grupări avea să ducă la intervenţia organelor de ordine. 72 Prezentat diferit de Argetoianu, 73 care în memoriile sale a încercat să îşi asume nişte merite şi de ziarul „Epoca” 74 al cărui reporter fusese la faţa locului congresul a fost în vizunea ambelor surse un haos general, plin de vociferări, strigăte, lovituri verbale şi fizice, demne de o scenă caragielească. Coroborând informaţiile din „Epoca” cu cele din memoriile lui T. Maiorescu 75 I G Duca, 76 N. PolizuMicşuneşti 77şi cele ale lui Alexandru Marghiloman 78, ultimele luate după notele stenografice ale lui Stahl 79 congresul a început

cu o luptă surdă pentru preluarea şefiei adunării. După mai multe îmbrânceli şi strigăte, condimentate cu pumni şi lovituri de baston, într-un scandal general, în care, pe rând, Nicolae Filipescu, Ionaş Grădişteanu şi Ion Lahovari au încercat să ia cuvântul în timp ce în adunare se strângeau semnături pentru o moţiune salvatoare pentru Marghiloman, venea propunerea salvatoare a fratelui acestuia din urmă 80, ca părţile implicate să se reunească într-o sală alăturată. Aici, la consfătuirea celor patru (T.Maiorescu, A.Marghiloman, N.Filipescu şi I. Lahovari) se propunea ca preşedinţia adunării să revină lui T. Maiorescu, care să citească moţiunea de susţinere şi care, de asemenea, să anunţe celor prezenţi hotărârea ca în conducerea partidului Alexandru Marghiloman să colaboreze cu Ion Lahovari. Armistiţiul citit de venerabilul rector Maiorescu a mulţumit pe unii şi nemulţumit pe alţii, 81 iritând cu siguranţă pe susţinătorii grupării lui Marghiloman. Terminat nedecis la 13,30 prin cuvântările scurte ale lui Marghiloman 82 şi Lahovari Congresul avea să aibă un scurt epilog. O primă etapă a acestuia a constat iniţial, întrun schimb de misive între Marghiloman şi Lahovari în care cel dintâi a încercat să ia legătura cu cel din urmă, pentru a „examina împreună chestiunile care pot aduce cel mai curând realizarea declaraţiilor făcute la Congres”. A doua etapă a epilogului a fost iniţiativa lui Filipescu care susţinut de Lahovari arăta că existenţa a doi şefi înseamnă încălcarea statutelor partidului, cerând pentru reglementarea situaţiei demisia lui Marghiloman şi apoi alegeri. Refuzul celui din

Constatin Argetoianu, Op.cit, p.347 descrierea acestui moment cheie din istoria Partidului Conservator şi consideraţiilor care se desprind în urma lui vezi şi Ion Bulei, Sistemul., pp.,393-396 69 “Epoca”, an XXII, nr 136, miercuri,20 mai 1915, p.,2 70 Constatin Argetoianu, Op.cit., p 357. 71 Ibidem 72 Ibidem 73 Ibidem 74 “Epoca”, an XXII, nr 136, miercuri,20 mai 1915, p.,2 75 Titu Maiorescu România şi războiul mondial p., 79. 76 I. Gh. Duca,Memorii., vol II pp13-16. 77 N Polizu -Micşuneşti, Op.cit., pp. 162 78 Alexandru Marghiloman, Op.cit. p. 292 79 Ibidem. 68

Mihai Marghiloman gruparea lui Filipescu rămânea să reflecteze vezi „Epoca”, an XXII, nr 137, joi, 21 mai, 1915,p1 82 Marghiloman arăta că va păstra preşedinţia deoarece , pentru el semnase moţiunea un număr de 215 membri din 314 prezenţi vezi Ibidem .În schimb „Epoca” nr 139, din 22 mai 1915,p 1 arăta că cifra exactă fusese 181 pentru şi 183 împotriva moţiunii de susţinere a lui Marghiloman 81

127

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

urmă aducea partidul în starea în care fusese iniţial rămânând ca decizia finală să o ia un nou Comitet Executiv. În această atmosferă de neîncredere şi indecizie Marghiloman lua hotărârea unilaterală „că mai bine să fie ruptură între cele 2 ramuri conservatoare”, decizia fiind „agravată prin acuzarea făcută de Filipescu că Congresul a fost corupt de bani germani”.83 Decizia Comitetului Executiv, venea la scurt timp. Întrunit la 20 mai 1915 în cadrul acestuia cu toate că din cei 42 de parlamentari conservatori 26 nu aprobaseră atitudinea şefului partidului de a adopta o moţiune de încredere în conducere, cu o majoritate de numai 5 voturi, se punea capăt definitiv unităţii partidului albilor. 84 Amintindu-şi despre acest eveniment trist din istoria partidului rival I. Gh. Duca, pe alocuri, îngroşând nuanţele sau omiţând adevărul, sublinia: „ După ce 50 de ani a fost veşnic sfâşiat de rivalităţi personale, de lupte sterpe, pentru şefie, după ce 50 de ani nu a fost în stare să-şi lege numele de nici unul din faptele însemnate ale istoriei noastre contemporane, trebuia ca în clipa hotărâtoare a unităţii noastre naţionale să se frângă în două, lipsind şi într-un asemenea moment ţara de binefacerile unui concurs folositor.” 85 Cert este că peste puţin timp apărea în „Epoca” un manifest al noului şef Ion Lahovari care acceptând greutatea „acestei funcţii solicitante” lansa tuturor conservatorilor mesajul: „veniţi, adunaţi-vă din nou, cei ce v-aţi despărţit de noi; cu toţi să mergem înainte împreună cu ţara întreagă, neavând înaintea ochilor decât imaginea morală a patriei de azi a patriei de mâine.” 86

Despre acest eveniment, la câteva zile de la producerea sa, într-un interviu acordat ziarului „Epoca” Filipescu declara: „Am sfârşit cu domnul Marghiloman. Eram loviţi de paralizie prin prezenţa unui om care fără a avea aroganţa domnului Carp şi acceptând de formă orice soluţiune în politica externă servea în modul cel mai activ politica germană şi zădărnicea orice acţiune a noastră prin amânări dilatatorii, campanii de presă în contra Triplei Înţelegeri, anchete în contra Rusiei”.87 Peste numai câteva zile (10 iunie) adunarea Clubului din Bucureşti, aflat sub influenţa lui Lahovari, îl recunoştea printr-o moţiune pe acesta ca preşedinte al noului partid, alegându-l ca şef al clubului pe Nicolae Filipescu. 88 Ţinând un discurs cu această situaţie Filipescu arăta, referindu-se la Alexandru Marghiloman că deşi şi el are cusururi acesta au o parte bună în sensul că „nu dau loc la echivocuri”. Atacând guvernul pentru inactivitate în condiţiile în care majoritatea românilor erau pentru acţiune arăta că acesta trenează intrarea României în conflict motivând că nu rezolvase încă „negocierile diplomatice”. Deoarece se promisese la Paris ca sigură intrarea României în război în februarie 1915 el se considera înşelat de promisiunile cabinetului înşelând şi el la rândul său „ fie chiar de bună credinţă pe alţii.” 89 De aceea ca preşedinte al clubului avea să stăruiască „în politica ce acţiune, care va scăpa ce se mai poate din discreditul cu care ne-am acoperit”. În sens contrar el personal nu ca preşedinte al clubului avea să-şi ispăşească

Idem, an XXIII, nr.143, miercuri 27 mai 1913. p.1 Idem, an XXII, nr 158 joi 11 iunie 1915, p.,1 în lucrarea sa Reorientarea politică a României şi neutralitatea armată 1914-1916 la p., 187 Anastasie Iordache relatează că preşedinţe ales al clubului din Bucureşti a fost N Titulescu ???. Greşeala este evidentă ştiut fiind că acesta din urmă era membru al partidului conservator- democrat 89 Ibidem.

Titu Maiorescu, Op.cit, p., 81 84 „Epoca”, an XXII, nr 141, luni 25 mai 1915, p.,1 85 I. G. Duca , Memorii, Neutralitatea, partea a doua (1915-1916), Editura Helicon, Timişoara, 1993, p.,15 86 „Epoca, an XXII, nr 141, de luni, 25 mai 1915, p.,1”vezi şi Ion Lahovari, Către toţi conservatori, Atelierele Societăţii Anonime „Poporul”, Bucureşti, 1915, p8

128

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

„vina neertată d-a fi fost un amăgitor”. 90 Situaţia avea să fie zdruncinată din interior în urma morţi intempestive a lui Ion Lahovari, în urma unui atac de cord, în ziua de duminică 14 iunie 1915.91 Decesul acestuia avea să-l afecteze pe Filipescu. Caracterizându-l drept „exemplarul cel mai de preţ al culturii franceze....spirit aşa de aplicat în cercetarea şi aplicarea problemelor celor mai aride şi grave” liderul consevator îi recunoştea acestuia l'ironie de l'esprit. 92 Însoţindu-l pe ultimul drum Nicu Filipescu avea să rostească, la căpătâiul celui decedat, un discurs, în care recunoscândui meritele avea să încheie cu dictonul care arăta că acesta în viaţă s-a bucurat de Plus onoris quam onorum. 93. Ales preşedinte 94 al noului partid pe 17 iunie 1915 Nicu Filipescu adoptând, în noua calitate, deviza lui Colbert (Pro rege saepe, pro patria semper 95 ) într-un discurs degajat după ce mulţumea pentru onoarea făcută care mai mult îl obliga şi îi limita „ libertatea şi independenţa firei” care pentru el constituia „tot farmecul vieţii” arăta că va avea calitatea „de a nu se agăţa de noua situaţie.” 96 După ce demonta faptul care îi atribuia o oarecare „virtuozitate în dărâmarea şefilor.” Filipescu enumera principiile care vor

sta la baza activităţii sale: strictă reciprocitate pentru adversari, conlucrarea cu partenerii şi cu Quadrupla Alianţă. Faţă de colaborarea cu aceasta din urmă Filipescu arăta că dacă ea se va împlini „ nu voi avea nici un merit, de ar ieşi altminteri, voi avea toată răspunderea” 97 Din nefericire şi Filipescu ajunsese la şefie atins „ de aripa morţii şi pe jumătate frînt.” 98 Boala de inimă care se declanşase încă din 1910, complicată cu o suferinţă a rinichilor avea să-l răpună la sfârşitul lui septembrie 1916. Sub lozinca „Acolo unde e Nicu acolo e adevăratul partid conservator” Delavrancea luând cuvântul cu această ocazie avea să remarce un fapt care se potrivea energicului om politic: ”Filipescu nu a voit niciodată minister , dar a creat minister (în sensul de guvern) n-a vrut şefie, dar a ales pe şefi” 99. „Epoca” devenită oficiosul partidului avea să publice în următoarele zile adeziunea la noul partid şi şef a numeroase cluburi judeţene şi orăşeneşti. 100La Bucureşti noul şef al Clubului devenea Mihai Cantacuzino 101Abordând obţinerea demnităţilor în Partidul Conservator Filipescu, în discursul pronunţat cu acest prilej Filipescu arăta că acestea vor aparţine numai „acelor care sunt cu totul dezinteresaţi.” 102 Divergenţele din partidul conservator, agravate de conflictul mondial, sciziunea

Ibidem vezi şi Nicolae Filipescu Pentru România Mare... p., 48 91 Idem, an XXII, nr163 de marţi 16 iunie 1915, p1 92 N Polizu- Micşuneşti Nicolae Filipescu. Însemnări, 1914-1916, Tipografia „ Universul”, Bucureşti, 1936, 183,184. 93 “Mai multă onoare decât onoruri” 94 propunerea o făcea C Olănescu. vezi “Conservatorul (de Bîrlad), an I, nr 10, 21 iunie 1915, p1 95 “Pentru rege adesea pentru patrie întotdeuna” 96 „Epoca”, an XXII, nr.166, vineri 19 iunie 1915 p.,1. Pentru noua calitate era felicitat printre alţii de generalul Ion Manu , fiul generalui George Manu care în scrisoarea trimisă, printre altele îl felicita pentru alegerea lui „ca şef al vechiului partid conservator”şi solicita înscrierea înclubul conservator din Bucureşti din care făcuse parte „părinţii şi moşii săi” vezi B.A.R. secţia Msse, corespondenţă Nicolae Filipescu cota S 2/CXXXVI scrisoarea lui Ion Manu către Nicolae Filipescu. 90

Ibidem. Bucuria alegeri lui Filipescu era exprimată şi de presa antantistă din provincie vezi „ Conservatorul (de Bîrlad), an I, nr 10, 21 iunie 1915, p1 98 Constatin Argetoianu , op.cit., p.361. 99 Ibidem, p.,3 100 Vezi numerele 168, 169,170,171,172, 173 şi 175 din iunie 1915 101 „Epoca”,an XXII, nr.172, joi 25 iunie 1915, p.,m1 şi acesta primea o scrisoare de felicitare din partea generalului Ion Manu , solicitând înscrierea în Clubul conservator din Bucureşti. Şeful Clubului conservator din Bucureşti era şi preşedinte de onoare al Partidului Conservator din Bîrlad şi judeţul Tutova vezi numerele din “Conservatorul (de Bîrlad), an I, nr 10, 21 iunie 1915, p1 “Conservatorul (de Bîrlad), an I, nr 11, 28 iunie 1915, p1 102 Ibidem. 97

129

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

formaţiunii sale politice şi boala din ce în ce mai necruţătoare nu-l vor sili să treacă în pasivitate, căci conform propriului său „îndemn sufletesc care nu-i dă astâmpăr” locul său era în focul luptelor politice. Retras din activitate la vârsta deplinei maturităţi datorită unui destin nemilos, timpul nu a putut şterge recunoaşterea unor aspecte ale activităţii sale

lăudabile care au făcut cinste clasei politice din care provenea. Cu multe valenţe demne de urmat activitatea politică a lui Filipescu a persistat. Ea a constituit o pată de culoare în confruntările politice ale zbuciumatei Românii Mici.

Educaţia haţegană în perioada interbelică

prof. Alina Bratu prof. Victor Bratu

acestei şcoli, pornind din 1919, după cum o dezvăluie arhiva sa 1, a fost următoarea: - 1919 Şcoală Superioară de Comerţ Haţeg - 1928 Şcoala Superioară de Comerţ ”I. I. C. Brătianu” Haţeg - 1936 Liceul Comercial ”I.I. C. Brătianu” Haţeg - 1943 Liceul comercial de băieţi Haţeg - 1948 Şcoala Medie Tehnică de Administraţie Economică - 1950 Şcoala Medie Tehnică de Cooperaţie Haţeg - 1955 Şcoala Medie Mixtă Haţeg - 1966 Liceul Real-umanist Haţeg - 1977 Liceul Agroindustrial Haţeg - 1990 Liceul Teoretic Haţeg - 1998 Liceul Teoretic ”I. C. Brătianu” Haţeg - 2004 Colegiul Naţional ”I. C. Brătianu” Haţeg Se poate observa astfel o istorie aproape centenară a educaţiei de nivel liceal din Haţeg, apropierea sărbătoririi centenarului Colegiului Naţional ”I.C. Brătianu” Haţeg fiind, de altfel, şi motivaţia principală a unei serii de articole menite să abordeze unele aspecte ale educaţiei

Pretext Scopul educaţiei, al sistemului de învăţământ în orice societate contemporană este acela de permite progresul spiritual şi economic al respectivei societăţi. Conştiinţa faptului că în condiţii de normalitate, singura modalitate de asigurare a progresului social are la bază educaţia, a existat şi în societatea românească, cu precădere din a doua jumătate a secolului XIX, când, progresiv şi în pofida greutăţilor, se înfiinţează tot mai multe unităţi de învăţământ ţinând de ceea ce, astăzi, se numeşte învăţământ preuniversitar. Veche vatră de cultură şi civilizaţie românească în care s-a manifestat o permanentă preocupare pentru actul educativ în formă instituţionalizată, Ţara Haţegului, în chiar centrul său administrativ, oraşul Haţeg, reuşeşte abia la începutul secolului XX, în 1912 mai precis, să ridice o unitate de învăţământ de nivel liceal. Gândită ca instituţie menită să consacre primatul valorilor intelectuale şi morale, necesare bunului cetăţean, dar şi ţinând cont şi de specificul zonei, punte de legătură între Transilvania parte a Imperiului Austro-Ungar şi România, unitatea de învăţământ de nivel liceal din Haţeg, apare ca şcoală de comerţ. Evoluţia

Arhiva, de la intemeiere până astăzi se află în posesia Colegiului Naţional ”I. C. Brătianu” Haţeg

130

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

aşa cum ele pot fi desprinse din documentele existente în arhiva şcolii. Ordinele Direcţiunii Şcolii Superioare de Comerţ publicate elevilor 2 Fiindcă prin vocaţia lor cadrele didactice sunt cele care pun şi constituie temelia oricărei unităţi de învăţământ, ne-am oprit în primul rând asupra caietelor care cuprind notele transmise elevilor de către direcţiune, ca urmare a dezbaterilor Consiliului profesoral. Vom aminti astfel unele dintre cele ce se făceau cândva, astăzi greu de implementat sau de respectat în şcolile româneşti. Astfel în 1921 tânăra generaţie era îndemnată la adunarea ”plantelor de leac”, pentru o colaborare cu Societatea chimicăFarmaceutică din Braşov, care se oferea să ”ofere instruiri şi desluşiri celor ce vreau să strângă, să prepare şi să valorizeze numite plante medicinale”. Elevii participau la cursuri de dans, dar aveau şi un cor, aşa cum constatăm din hotărârea Consiliului de a face o selecţie a lor în data de ”5 martie 1921, la orele 4 p.m. în sala de desemn”. 3 Educaţie cetăţenească, pe de altă parte, este o constantă. La 5 martie 1921 găsim un apel pentru elevii şcolii de a contribui pentru ”Fondul Masa Studenţilor”, ”pentru ca fondul să se vadă mai mărit şi cât mai curând să-şi poată ajunge scopul pentru care e făcut: dea ajuta pe elevii săraci şi diligenţi”. Le este sugerat să existe o cutie în acest scop în care să fie vărsat, după puteri, câte o sumă, oricât de mică. Aceasta economisind din banii cheltuiţi ”pe tutun, bomboane şi alte lucruri” 4. Rezultatul iniţiativei este aşteptat în ”mângâierea sufletească” pentru ajutorul

oferit şi mai mult chiar, vine pe linia organizaţiilor de Cercetaşi, ai căror membri au obligaţia de a face zilnic câte o faptă bună. Prezenţa unor personalităţi în oraş îi aduce pe elevi la manifestaţii. Astfel în 4 mai 1922 Majestatea sa Regele Ferdinand a trecut spre Petroşani, fiind în oraş între orele 6-7 unde este întâmpinat şi de elevii Şcolii. Încoronarea suveranilor României în 1922 ca regi ai României Mari a regelui şi reginei a fost prielj de sărbătoare naţională în zilele de 15-17 octombrie, prilej cu care nu s-au ţinut cursuri ci doar serbări, al care elevii au participat după un program zilnic. O atenţie deosebită se acorda diferitelor sărbători, mai ales celor de natură istorică. Omagiul adus eroilor neamului era obligatoriu, acţiunile unei asemenea zile fiind stabilite foarte clar, sancţiunile pentru încălcarea regulilor fiind deosebite. La fel era sărbătorită şi ziua de 10 mai a fiecărui an, când prezenţa era obligatorie. Nerespecatrea programului atrăgea după sine socotirea acestora ca absenţi şi absenţele nemotivate. Şi ziua de 8 noiembrie era zi de sărbătoare naţională, sărbătorită ca atare. Ziua de 1 decembrie se serba ca zi istorică ”în care neamul românesc din Transilvania a scuturat jugul robiei milenare şi s-a unit pe veci cu Vechiul Regat”. Ziua se va serba cu un Te-Deum, prezenţa fiind obligatorie, iar absenţele se vor pedepsi. Unirea Basarabiei cu România, alipirea Dobrogei erau de asemenea sărbători naţionale cărora li se acorda întreaga importanţă. Totodată se acorda importanţă evenimentelor majore ale vecinilor noştri, şi ele subiect al prelegerilor cadrelor didactice. Spre exemplu, la 28 octombrie elevii vor afla câte ceva din istoria ”poporului cehoslovac de care ne leagă multe interese comune şi de care am fost legaţi prin suferinţe comune îndurate de veacuri, sub stăpâniri străine”.

Ordinele direcţiunii Şcolii Superioare de Comerţ publicate elevilor, în Arhiva Cplegiului Naţional ”I. C. Brătianu” Haţeg. În continuare Ordinele... 3 Idem 4 Idem 2

131

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

O importanţă deosebită se acorda educaţiei religioase. Cu ocazia sărbătorilor religioase elevii participă la slujbe, neputânduse invoca nici un motiv pentru a lipsi. Mai mult chiar, toţi elevii participă la mărturisire apoi la cuminecare, după un program stabilit şi anunţat în şcoală Pe de altă parte, încălcarea regulamentelor era aspru pedepsită. Spre exemplu, semnele distinctive erau obligatorii, din anul şcolar 1921/1922 acest semn fiind chipiul, fără a se admite purtarea altei pălării sau inserarea pe acesta a vreunui alt semn. Nerespectarea acestei reguli duce la ”tragerea la răspundere disciplinară”. 5 Altă faptă pedepsită cu eliminarea era ”curtarea elevelor nostre de la Şcoala Medie sau altora din oraş”. Era pedepsită chiar şi corespondenţa amoroasă dintre aceştia. La 31 ianuarie 1929, spre exemplu, Consiliul sancţionează cu eliminarea pentru o zi a elevilor Ioanette, Goldştein, Goga, Muntean şi Nic. Străiţariu pentru că ”au scris scrisori fetelor de la gimnaziu şi profesional”. Mai mult Goldştein a ”făcut-o şi pe factorul poştal”.6 Una dintre faptele care determină sancţiuni aspre este fumatul. Astfel la 31 ianuarie 1929, se aduce la cunoştinţă elevilor şcolii ”că această transgresiune se pedepseşte aspru. Deci se comunică că fiecare elev să fie conştient de faptele sale şi să grijească a nu se preta la fapte, prin care se calcă Regulamentul deoarece va suferi sancţiuni foarte aspre.” 7 Minciuna este şi ea cauza unor sancţiuni. Aflăm, spre exemplu, dintr-un alt proces verbal, că elevii Porea Nedelcu şi Nicolescu erau eliminaţi pentru un astfel de gest, mai precis pentru ”stricarea aierului din clasă prin punerea luminării pe cuptor”. Dintre sancţiunile aplicate elvilor s-au descoperit eliminarea pentru o perioadă de 5

zile pentru găsirea în oraş la orele 11 şi exmatricularea pentru falsificarea documentelor. De asemenea se constată o prelungire a pedepsei de eliminare a unui elev, cu încă o săptămână, aplicată de către Inspectoratul Regional din Sibiu pentru tonul declaraţiei în legătură cu purtarea incorectă avută faţă de profesorul Paldescu. Disciplina este adusă în discuţie şi prin condiţiile ultimative date elevilor în octombrie 1923 când au primit 48 de ore pentru a se tunde. Acest aspect revine în discuţia corpului profesoral sistematic, astfel că în 1924 găsim din nou interdicţia de a avea părul mare, cei care invocau un motiv medical fiind obligaţi la prezentarea unui certificat medical. Comportamentele neconforme statutului de elv erau sancţionate ca atare, spre exemplu Elevul Bela Bradly a fost exmatriculat fără drept de reînscriere în altă şcoală ”pentru că a folosit epitete frivole la adresa conducătorilor şcolii”. Alte consilii au decis eliminarea unor elevi pentru perioade variind între 1-4 săptămâni, în funcţie de gravitatea faptelor, eliminare însoţită de scăderea notei la purtare cu 1-2 puncte. Astfel de măsuri sunt comunicate întregii şcoli. Fraudele din documentele şcolare sunt sancţionate sever, spre exemplu prin eliminarea pe timp de doi ani, din toate şcolile din ţară. 8 Indisciplina repetată duce la mustrarea celor implicaţi în faţa consiliului profesoral, exmatricularea şi dreptul de a susţine examenul de maturitate doar într-o sesiune din luna septembrie.9 8

Exemplu este elvul Bela Moldovan care adroit înscrierea în clasa I, deşi nu absolvise gimnaziul. Fapta era cu atât mai gravă cu cât era premeditată, părinţii săi ştiind despre acest fapt. 9 Un proces-verbal din 8 mai 1928 prezintă eliminarea unui număr de 8 elevi din clasa terminală pentru astfel de comportament. Aceştia au fost: Liviu Andreiu, Ilie Bucea, Ion Bena, Alex Decei, Simion Munthiu, Oct. Opriş, Liviu Popa, Nic. Şerban

Vezi Anexa 2 Ordinele... 7 Idem 6

132

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

Atunci când elevii persistă în greşeli, sunt pedepsiţi mai grav, aşa cum s-a întâmplat în cazul mai sus menţionat. Un alt exemplu este elevul Ilie Bucea, care a fost eliminat de la susţinerea examenului în septembrie în şcoală şi susţinerea acestuia într-o alta din Regiunea IV, asta după ce a înaintat o adresă Ministerului solicitând reducerea pedepsei administrate de către Consiliul profesoral, folosind ”expresiuni cari au atins demnitatea Consiliului”. 10 Tot purtarea rea este cauza exmatriculării elevului Gheorghe Popa, atât din şcoală cât şi din internat pentru că „a adus jignire în reputaţie unui institut românesc de educaţie” 11 Un lucru obişnuit astăzi, intarea în clasele colegilor mai mici, unde distrug sau fac diverse acte de bravură, precum şi circulaţia pe scările principale erau interzise şi puse sub ameninţarea unor pedepse. 12 Absenţele erau riguros urmărite, iar când se pune problema motivării absenţelor, evident acelea care nu intră sub incidenţa unor interdicţii, scutirile pot fi obţinute doar de la medicul şcolii, ”vinerea, după masă, între 4 şi 5”.Nemotivarea absenţelor va aduce după sine exmatricularea elevului respectiv. 13 Absenţele fără motive serioase de la lucrările trimestriale erau considerate nemotivate iar nota primită de elevi era 1 (unu). Tot nemotivate sunt socotite şi absenţele din prima zi de şcoală. În 1926, după ce apare ca obligatorie uniforma şcolară, conform art 201 al Regulamentului Şcolilor, care are pe mâna stângă a hainei cusut ”numărul de ordine”, sunt

acordate sancţiuni în situaţiile în care acesta nu mai este la locul său. Disciplina în unitate apare astfel foarte des în notele direcţiunii, purtarea elevilor făcând obiectul unor comunicate frecvente. Mereu se face apel la Regulament, iar pedepsele sunt dure, astăzi probabil imposibil de impus. Mai mult chiar, statutul lor era acela de elevi şi în vacanţă, după cum apreciau notele Direcţiunii: ”...în tot cazul să caute să nu uite că sunt elevi deci vor fi obligaţi la o purtare demnă şi la o ţinută frumoasă.” 14 Seria prezentărilor nostre va continua în numerele următoare ale revistei, dorindu-se o radiografie a invăţământului haţegan, şi nu numai, de-a lungul timpului, cu toate ale sale...

Idem Idem 12 Avem menţionat spre exemplu faptul că intarea dinsprestada Regimentul 10 vânători o pot face doar elevii cei mari , din clasa aIV-a. 13 Idem 11

133

Vezi Anexa 3

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

ZIUA VICTORIEI ÎNTÂMPINATĂ DE OSTAŞII ROMÂNI ÎN MUNŢII TATRA prof. Viorel Lupu succesor la conducerea statului german pe amiralul Karl Dönitz. La 1 mai, Comandamentul sovietic a solicitat comandantului grupării germane din Berlin să capituleze necondiţionat. A doua zi, în 2 mai, militarii germani din garnizoana Berlinului au încetat rezistenţa, cei mai mulţi dintre ei ajungând prizonieri la sovietici. Concomitent cu puternica bătălie a Berlinului, forţele anglo-americane sprijinite de trupe canadiene îşi desfăşurau cu succes ofensiva în vest. În sectorul central al frontului de aici, forţele anglo-americane au atins fluviul Elba în zona oraşelor Wittenberg şi Magdeburg la mijlocul lunii aprilie 1945. La 25 aprilie o patrulă americană din Divizia a 69-a, condusă de locotenentul William Robertson s-a întâlnit cu o patrulă sovietică, condusă de locotenentul Selvaşko din Divizia 58 infanterie de gardă. La 18 aprilie trupe americane pătrunseseră în

Trupele sovietice au început grandioasa operaţiune de cucerire a Berlinului în noaptea de 15 spre 16 aprilie 1945. Lumina orbitoare a 200 de proiectoare construite special pentru a ilumina câmpul de luptă la care s-au adăugat lumina farurilor câtorva mii de tancuri sovietice şi jerbele luminoase ale paraşutelor ce brăzdau cerul aveau scopul de a-i deruta pe apărătorii capitalei germane. La 20 aprilie au început luptele efective pentru cucerirea marelui oraş. În zona Berlinului a fost încercuită o mare grupare de forţe care lupta din răsputeri pentru a opri înaintarea trupelor sovietice. Reuşind să pătrundă în oraşul plin de grămezile de ruine, urmare a teribilelor bombardamente ale aviaţiei, ostaşii sovietici au reuşit să cucerească la 30 aprilie 1945, după amiază, clădirea Reichstagului. Pentru a evita să cadă în mâinile sovieticilor, Hitler s-a sinucis desemnându-l ca

134

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

momentul respectiv el nici nu a avut la dispoziţie posibilitatea de a se consulta direct cu Kremlinul. El şi-a pus semnătura pe actul capitulării dar, fie că fusese prevenit, fie dintr-o precauţie întru totul justificată, generalul sovietic a menţionat într-o notă posibilitatea ca acest act al capitulării să poată fi înlocuit cu unul nou în viitor. Art. 4 al actului capitulării semnat la Rheims prevedea că: „Acest act de capitulare militară nu prejudiciază (şi va fi înlocuit) de orice alt instrument general de capitulare impus de, sau în numele Naţiunilor Unite şi aplicabil Germaniei şi forţelor armate germane ca un tot”. Iosif Vissarionovici Stalin a fost nemulţumit de condiţiile în care a fost semnat actul capitulării. El considera că Germania trebuia să capituleze doar în faţa împuternicitului comandantului suprem al Armatei Roşii şi a insistat ca actul de la Rheims să fie considerat doar unul preliminar, ceremonia finală urmând să fie semnată la Berlin, unde se afla cartierul general al mareşalului Gheorghi Jukov. Deşi actul capitulării purta semnăturile reprezentanţilor principalelor Puteri Aliate, Stalin, care fusese ţinut la curent cu mersul tratativelor de către Eisenhower, a decis ca Uniunea Sovietică să primească, a doua zi, la Berlin, un nou act de capitulare. Într-adevăr, la Berlin, la scurtă vreme după ora 0:00 a zilei de 8 Mai, s-a semnat cel de-al doilea act de capitulare necondiţionată a forţelor armate germane. Din partea Germaniei, documentul a fost semnat de feldmareşalul Wilhelm Keitel, generalul-colonel Hans-Jürgen Stumpf şi amiralul Hans-Georg von Friedeburg. Din partea Comandamentului suprem sovietic actul a fost semnat de mareşalul Gheorghi K. Jukov iar din partea Comandamentelor supreme englez, nord-american şi francez de mareşalul Arthur William Tedder, generalul Karl Spaatz şi generalul Jean de Lattre de Tassigny. Reprezentanţii URSS, Regatului Unit, Franţei şi

Cehoslovacia iar o zi mai târziu o coloană motorizată a înaintat spre sud-est pe teritoriul Austriei până lângă oraşul Linz. Pe frontul din Italia forţele aliate sprijinite de partizanii italieni au eliberat în ultimele zile ale lunii aprilie oraşele Genova, Milano, Padova, Veneţia şi Torino, victorii ce au impus capitularea forţelor Axei de pe frontul din Italia la 5 mai 1945. Cu o zi înainte, la 4 mai, trupele germane din Olanda însumând peste 1 000 000 de soldaţi, s-au predat mareşalului Montgomery. Disproporţia în tehnică de luptă şi în oameni şi puternicul ascendent moral pe care şi l-au asigurat aveau să conducă în final la încetarea ostilităţilor militare pe continentul european. O primă încercare a amiralului Dönitz făcută la 5 mai 1945 de a obţine capitularea numai pe fronturile anglo-americano-franceze a fost respinsă de generalul Eisenhower aflat la Cartierul General Aliat de la Reims. Acesta a cerut ca actul de capitulare să se extindă asupra tuturor fronturilor, propunere pe care, după oarecari ezitări, Dönitz s-a văzut nevoit să o accepte. Aşa s-a ajuns ca tot la Reims să fie semnat în 7 mai 1945 un prim act de capitulare. Pe acest important document şi-au pus semnăturile feldmareşalul Alfred Gustav Jodl, amiralul Hans-Georg von Friedeburg, generalulmaior Wilhelm Oxenius din partea Germaniei şi, din partea Aliaţilor, generalul-locotenent britanic Sir Frederick Morgan, generalul francez François Sevez, amiralul H. M. Burrugh, generalul-locotenent Walter Bedell Smith, generalul american Karl A. Spaatz iar din partea URSS, generalul-locotenent Ivan Cermişev şi generalul Ivan Susloparov. Generalul Susloparov îndeplinea funcţia de ofiţer de legătură al Armatei Roşii cu Aliaţii occidentali. Atribuţiile şi autoritatea lui nu sunt suficient de bine cunoscute şi, pe lângă acest fapt, în

135

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

SUA au sosit la scurtă vreme după miezul nopţii. După ce mareşalul Jukov a deschis ceremonia, reprezentanţii germani au semnat Actul final al capitulării necondiţionate a Germaniei, care a intrat în acţiune la ora 23:01, ora Europei Centrale. Datorită diferenţei de fus orar, ora la care aplicarea noului act devenea efectivă cădea la Moscova în ziua de 9 mai, motiv pentru care timp de zeci de ani, Uniunea Sovietică şi după ea ţările din Est aveau să sărbătorească Ziua Victoriei în data de 9 mai. Lucrurile au rămas neschimbate până astăzi, ţările din Europa de Vest marcând în fiecare an evenimentul în zilele de 7 şi 8 mai, în vreme ce în Rusia, la Moscova, parada victoriei se desfăşoară an de an pe data de 9 mai. 1 În lucrarea “Cruciadă în Europa” generalul american Dwight Eisenhower oferă şi alte amănunte deosebit de importante despre evenimentele petrecute în zilele de 7, 8 şi 9 mai 1945. În condiţiile în care germanii căutau să câştige timp pentru a face să treacă în spatele liniilor anglo-franco-americane un număr cât mai mare de soldaţi şi de refugiaţi civili germani, el a fost cel care a impus amiralului Dönitz acceptarea semnării capitularii totale pe toate fronturile la data de 7 mai 1945: “În cele din urmă – scrie Eisenhower - , Jodl şi Friedeburg au redactat o telegramă către Dönitz, cerând împuternicirea de a oferi o capitulare totală, care să intre în vigoare la 48 de ore după semnare. Dacă aş fi fost de acord cu această procedură, germanii ar mai fi născocit un pretext sau altul pentru a amâna semnarea şi a beneficia astfel de un răgaz suplimentar. Prin intermediul lui Smith le-am comunicat că depunerea armelor va intra în vigoare după 48 de ore de la miezul nopţii de 6 spre 7 mai, altfel voi pune în aplicare de îndată ameninţarea de a închide frontul de vest.

Dönitz şi-a dat seama, în sfârşit, că trebuia să se conformeze şi instrumentele de capitulare au fost semnate de Jodl în dimineaţa zilei de 7 mai la ora 2,41. Toate ostilităţile urmau să înceteze la miezul nopţii de 8 spre 9 mai.” 2 Tot de la comandantul american mai aflăm că reprezentanţii Franţei şi cei ai Uniunii Sovietice au semnat documentul doar în calitate de martori urmând ca în ziua de 9 mai, (recte 8 mai), comandanţii forţelor armate de uscat, aeriene şi navale ale Germaniei să fie convocaţi la Berlin pentru a semna o ratificare la Cartierul General rus. “După câte am înţeles explică Eisenhower -, cea de-a doua ceremonie avea menirea să simbolizeze unitatea dintre aliaţii occidentali şi sovietici şi să facă cunoscut germanilor şi lumii întregi că inamicul capitulase în faţa tuturor aliaţilor, nu numai a celor occidentali. Din aceste motive am primit instrucţiuni să nu anunţăm prima semnare înainte de a avea loc şi cea de a doua”. 3 Pentru a da posibilitate corespondenţilor de presă americani şi britanici să relateze pe larg capitularea de la Reims, aceştia au fost invitaţi în număr mare să participe la ceremonie. Acceptând invitaţia, ei şi-au dat acordul de a nu publica nimic până ce ştirea nu va putea fi anunţată oficial, conform acordurilor dintre Aliaţi. Contrar celor convenite, un ziarist american şi-a publicat reportajul înainte de ora stabilită, ceea ce i-a revoltat pe ceilalţi gazetari, care îşi respectaseră promisiunea. Incidentul a stârnit un adevărat scandal internaţional de presă, dar, până la urmă, nimeni nu a avut cu adevărat de suferit, spune Eisenhower, în afară de ziarele păcălite. În data de 8 mai 1945, premierul Marii Britanii Winston Churchill anunţa la Radio Londra: „Ieri la ora 2 şi 41 minute generalul Jodl în calitate de reprezentant al amiralului Dönitz,

Colectiv de autori, Marea conflagraţie a secolului XX. Al doilea război mondial, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Politică, Bucureşti, 1974, p. 499-504.

Dwight Eisenhower, Cruciadă în Europa, Editura Politică, Bucureşti, 1975, p. 544. 3 Ibidem, p. 545.

136

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

conducătorul desemnat al Germaniei, a semnat capitularea necondiţionată a forţelor terestre, navale şi aeriene germane din Europa în faţa Forţei Expediţionare Aliate”. Dintr-un jurnal de război inedit aparţinând unui ostaş român pe nume Ionele Dumitru, sergent în Grupul de aprovizionare al Diviziei a XI-a, combatant pe frontul românesc din Cehoslovacia, avem posibilitatea de a lua cunoştinţă cu modul în care militarii armatei române au receptat evenimentele din acele zile. Jurnalul ostaşului doljean conţine un grupaj de „poezii istorice” şi un memorial dedicat camarazilor consăteni căzuţi în Cehoslovacia „în campania anului 1944-1945” 4. Răsfoind jurnalul păstrat într-un carnet cu coperţile învelite în pânză roşie, trăim o adevărată revelaţie parcurgându-i conţinutul. Mai întâi un îndemn adresat cititorilor: “Păstraţi curăţenie, nu ţineţi cu degetul ud filele, că alt cetitor nu înţelege. Sergent Ionele D-tru Grupul aprovizionare cu subzistenţe Div. 11-a”. Paginile următoare conţin o listă cuprinzând numele oraşelor şi satelor, 205 la număr, străbătute de ostaşul nostru o dată cu înaintarea frontului de la Târnăveni şi Oarba de Mureş, parcurgând întreg Ardealul de nord şi mai departe apoi prin Ungaria, Cehoslovacia şi Austria până la Viena. Urmează o prefaţă de o pagină şi din nou o listă cu numele a 61 de oraşe şi sate în care sergentul Ionele Dumitru sa deplasat mergând “după subzistenţe ca delegat”. În continuare carnetul conţine mai multe poezii şi memorialul pe care autorul l-a intitulat „În amintirea eroilor”. Din materialele pătrunse de o sinceră dragoste de ţară şi scrise cu un talent literar ce trădează un veritabil poet, ne oprim cu acest

prilej doar asupra unei poezii intitulate “Amintire din 7 Mai 1945”. Poezia, scrisă în localitatea Liscoveţi din Cehoslovacia, ne prezintă tristeţea tinerilor aflaţi sub arme “departe în pribegie” dar cu gândul mereu acasă la soţiile şi copiii dragi, purtând în suflet dorul locurilor în care au crescut şi la care sperau să se întoarcă după terminarea războiului: “Ne găsim în Munţii Tatra Blestemaţi le fie soarta Căci ger mare, drumuri grele Căci ne-a- mbătrânit de vreme Lumea rea n-ai să mănânci Seara n-ai unde să te culci ………………………………. Cei un lapte sau un ceai Ei răspunde nem predai Eu întreb unde dormim Răspunde nemzumim. Le spunem că noi luptăm Ţara să le-o apărăm De nemernicii de nemţi Căci i-au lăsat despuieţi. Căci noi pentru ei murim Răspunde nemzumim”. Ziua de 7 Mai 1945, a doua zi de Paşti, le aduce însă bravilor ostaşi ai armatei române mângâierea şi speranţa cu care au trăit în cei cinci ani de război, căci, spune ostaşul-poet “…o dată cu Învierea Ne-a venit şi mântuirea Căci ziua doua de Paşti iată Pacea binecuvântată În amiaz la ora două Ne-a venit o veste nouă Veste cu comunicat Nemţii au capitulat”. De o semnificaţie aparte pentru cunoaşterea mai exactă a datei încheierii operaţiunilor militare ale armatei române în cel

O prezentare a carnetului-jurnal în Viorel Lupu, Jurnalul unui ostaş român combatant în cel de-al doilea război mondial, în Corviniana Acta Musei Corvinensis, XI, 2007, p.99-104.

137

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

pe lume / Să nu le-auzim de nume”. Sergentul nostru simte nevoia să exclame patetic bucuria trăită de el alături de camarazi în acele momente unice: “Să strigăm cu toţi în grai Că în ziua de şapte Mai Nouă sute patru şi cinci S-a făcut pace pe-aici”. În versurile din finalul poeziei sunt rememoraţi camarazii căzuţi în lupte, sfârşitul tragic al unor consăteni printre care Constantin Băileşteanu, Alexandru Opriş şi Ilie Călinescu fiind relatat în cuvinte duioase şi în memorialul jurnalului său de război. Poezia ale cărei semnificaţii depăşesc desigur simplitatea versurilor şi aprecierile uşor naive ale autorului cu privire la cauzele şi vinovăţia conducătorilor de state implicate în război, se încheie cu menţiunea “Scrisă azi, a doua zi de Paşti în comuna Liscoveţi CehoSlovacia, 1945”. După ce am parcurs poezia dedicată zilei de 7 mai 1945 şi după ce am văzut modul în care actul capitulării Germaniei a fost receptat de combatanţii de pe front, cei care au trăit şi au luptat ani de zile sub ameninţarea spectrului morţii, ne-am pus o întrebare al cărei răspuns credem că nu ar trebui să fie minimalizat: coincidenţa sfârşitului celui de-al doilea război mondial în Europa cu Paştele anului 1945 este oare o pură întâmplare ? De bună seamă că operaţiunile militare ale anului 1945 şi-au urmat cursul antrenând puternicele forţe armate ale Naţiunilor Unite alături de care trecuse şi România începând cu 23 august 1944. Nimeni nu putea estima data exactă la care luptele aveau să înceteze pe bătrânul continent. Şi totuşi, Dwight Eisenhower ne spune ceva ce nu ar trebui uşor trecut cu vederea, şi anume faptul că înaintarea forţelor anglo-americane dinspre vest şi a celor sovietice dinspre est pe teritoriul Germaniei a urmat un plan riguros calculat. Încă în cadrul Conferinţei de la Yalta din februarie 1945

de-al doilea război mondial este aşadar şi informaţia ostaşului Ionele Dumitru în care ni se precizează limpede că atât „vestea” cât şi „comunicatul” capitulării Germaniei le-au fost aduse la cunoştinţă combatanţilor români care luptau în Munţii Tatra în ziua de 7 Mai 1945 la orele 14. Prin versurile ostaşului nostru avem confirmarea că, în pofida tuturor opreliştilor impuse, secretul dorit de protagoniştii actului capitulării de la Reims conform spuselor lui Eisenhower, s-a răspândit cu o iuţeală demnă de importanţa capitală a acestui moment al istoriei lumii. Bucuria ce întrezărea sfârşitul suferinţelor a pus stăpânire pe toţi cei aflaţi pe frontul pe care, după cum menţionează unul din versuri, nu găseau adăpost şi nici măcar “loc de-ngropat”: “Păi să vezi ce bucurie Unde te uiţi tot veselie De la mic şi pân la mare Au ţinut toţi sărbătoare Sărbători de două zile Să fie de pomenire. Căci războiul Crucii Sfânt La înviere a luat sfârşit”. Versurile ostaşului român ne ajută să cunoaştem anumite elemente din psihologia tinerilor concentraţi din armata română care luptau atât de departe de casă şi de cei dragi. Constatăm că ei aveau convingerea că luptă în “războiul de întregire” care, în conştiinţa lor formată prin educaţia naţională primită în şcoală şi în armată, nu era altceva decât o parte din “războiul Crucii Sfânt”, din marea cruciadă la al cărei succes erau chemate să-şi aducă aportul toate popoarele iubitoare de libertate. Autorul nu-i uită nici pe cei socotiţi vinovaţi de dezastrul războiului, iar aceştia, înşiraţi fără a li se cântări faptele şi răspunderile, în sonoritatea rimei din poezie sunt: Antonescu, Churchill, Hitler, Mussolini şi Stalin, despre care ar vrea ca atât “cât om trăi

138

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

indivizilor. Iar Marea Sărbătoare Creştină a Învierii putea atât de bine implica emoţional pe toţi cei care suferiseră traumele celui mai devastator război din istoria lumii. Poezia “7 Mai 1945”, scrisă de un ostaş român, combatant pe frontul din Cehoslovacia, este un exemplu edificator al impactului psihologic pe care acest mare eveniment religios l-a avut ca simbol de legitimare a noii ordini europene şi de consolidare a autorităţii politice şi militare a Naţiunilor Unite. Nu e mai puţin adevărat însă că URSS ca stat comunist - ateu nu se putea folosi de un atare simbol. De aceea, poate că alături de semnificaţia pe care o avea oraşul Berlin, centrul puterii lui Hitler şi al regimului nazist, oraş desemnat de Stalin ca loc al semnării actului capitulării precum şi coincidenţa zilei de 7 Mai cu a doua zi a Sărbătorii Învierii să fi constituit adevăratele motive pentru care Stalin şi Guvernul sovietic şi-au convins partenerii aliaţi să accepte ca cel de-al doilea act al capitulării să fie semnat la Berlin la începutul primei ore a zilei de 8 Mai 1945.

conducătorii aliaţi au căzut de acord cu privire la cele patru zone de ocupaţie în care urma să fie împărţită Germania la terminarea războiului. Atingerea acestui obiectiv nu putea fi făcută însă fără a urma un plan exact în ce priveşte etapele de înaintare a trupelor aliate pe teritoriul german. Exceptând situaţiile neprevăzute pe care inamicul le putea crea precum şi unele defecţiuni ce puteau să apară ca urmare a contradicţiilor dintre occidentali şi sovietici în interiorul blocului aliat, înaintarea fronturilor era în măsură să respecte planul de care vorbeşte comandantul american. Luând în considerare rolul pe care simbolurile îl au în viaţa indivizilor şi a popoarelor, trebuie avut în vedere faptul că Sărbătoarea Învierii, Ziua de Paşti, care în calendarul anului 1945 cădea în duminica de 6 mai, nu putea fi ocolită uşor din calculele ce priveau încetarea luptelor şi restabilirea păcii între popoarele Europei. Legitimarea noii ordini, aceea care decurgea din Victoria Naţinilor Unite, era necesar în concepţia Aliaţilor occidentali, să fie asociată unui simbol de mare forţă psihologică în rândul

România la cumpăna deceniilor 4-5 ale secolului trecut

prof. Viorel Ciobanu

Criza societăţii democratice în perioada interbelică a fost un fenomen european. astfel că, rând pe rând, în majoritatea statelor europene s-au instaurat regimuri dictatoriale de diferite nuanţe. Încă din 1929, România era înconjurată, cu o singură excepţie, Cehoslovacia, de state cu regimuri dictatoriale. Instaurarea hitlerismului la putere în Germania, în ianuarie 1933, a influenţat puternic destinul politic al statelor europene, inclusiv al României. Urcat la tron în iunie 1930, Carol al II-lea nu s-a mulţumit cu rolul de arbitru între partide ci s-a angajat într-o acţiune de compromitere şi lichidare a acestora, pentru a asigura primatul

monarhiei în viaţa de stat, utilizând şi curentele şi organizaţiile ostile democraţiei. Nu este de mirare că,.în aceste condiţii, la alegerile din decembrie 1937 Mişcarea Legionară a obţinut un număr de 478 378 voturi (15,58% din total) clasându-se pe locul al IV-lea 1. Încurajat de acest rezultat C Z Codreranu a anunţat înfiinţarea unor şcoli de primari şi prefecţi, a unei Comisii pentru elaborarea Constituţiei României Legionare, a corpului militar Moţa-

Tratatul de Istoria Românilor, volumul VIII, România reîntregită (1918-1940), Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 368 şi urm.

139

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

Marin 2, ceea ce a creat impresia că Garda de Fier se afla în preziua preluării puterii politice. În acest context, Carol al II-lea a organizat lovitura de stat din 10 februarie 1938 prin care a impus un regim de guvernare personală 3. Regele a promovat o politică foarte dură faţă de legionari mergând până la asasinarea lui C. Z. Codreanu în noiembrie 1938 4.

septembrie 7, la orele 6,10 regele Carol al II-lea trecea frâiele puterii în mâinile fiului său Mihai I 8. Au urmat numeroase proclamaţii ale Conducătorului Statului, către români şi către oştire 9, iar la 12 septembrie 1940 o proclamaţie către legionari în care spune că puterile răului au fost pentru totdeauna înfrânte şi cere legionarilor să colaboreze, să muncească să fie ordonaţi şi disciplinaţi 10. Puterea a fost preluată de generalul Ion Antonescu. Acesta a încercat timp de o săptămană să creeze un guvern reprezentativ, dar de mână forte în acele împrejurări dramatice şi, nereuşind, a făcut cartel cu Horia Sima. La 14 septembrie, România devenea Stat Naţional-Legionar, Ion Antonescu fiind Conducătorul Statului iar Horia Sima şeful Mişcării Legionare 11, (prima experimentarea a unui stat totalitar la noi) urmând apoi noi proclamaţii ale generalului Antonescu dar şi ale lui Horia Sima către români. 12 Din acel moment a început competiţia pentru dobândirea întregii puteri în stat între cele două personalităţi. Încă de la început legionarii au reuşit să obţină conducerea unor sectoare cheie ale statului precum M.I., M.A.S., M.E.N., M.M.S.O.S., Subsecretariatul de Stat pentru Presă şi Propagandă, prefecturile de judeţe. 13 Mişcarea Legionară se întreţinea din fondurile statului preluând patrimoniul organizaţiei Straja Ţării în valoare de circa un miliard de lei, bani lichizi, clădiri, aparatură etc. În ţinuta vestimentară apare, pe lângă semnul distinctiv care era cămaşa verde cu centură şi

Deteriorarea situaţiei internaţionale din anii 1939-1940 l-a determinat pe Carol al II-lea să pornească pe calea reconcilierii cu legionarii mergând până la includerea lor în guvern în 28 iunie 1940 5. A urmat apoi amputarea graniţelor României şi, firesc, detronarea regelui Carol al II-lea. La 5 septembrie 1940 regele l-a învestit pe generalul Ion Antonescu cu depline puteri în guvernarea ţării. (Înaltul Decret nr. 3052 din 1940, prin care se acordă generalului Ion Antonescu depline puteri pentru conducerea statului român spunea acest lucru la art. 1.). 6 Ulterior, generalul lansa câteva apeluri către populaţie şi trimitea regelui Carol al II-lea o scrisoare în care-i solicită abdicarea, pe 6

Pe marginea prăpastiei, 21-23 ianuarie 1941, vol. I, Ediţia Ioan Scurtu, Bucureşti, Ed. Scripta, 1992, p.12. 3 Tratatul de Istoria Românilor, volumul VIII, p.385 şi urm. 4 Pe marginea prăpastiei, p. 418. 5 Ibidem, p. 419-420. 6 Ibidem, p.62; Tratatul de Istoria Românilor, volumul IX, România în anii 1940-1947, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2008, p.65.

Ibidem, p. 65-66; Pe marginea prăpastiei, p. 62. Pe marginea prăpastiei, p. 66; Tratatul de Istoria Românilor, volumul IX, p. 67. 9 Pe marginea prăpastiei, p. 68-79. 10 Ibidem , p. 80. 11 Ibidem , p. 81; Tratatul de Istoria Românilor, volumul IX, p. 67. 12 Pe marginea prăpastiei m, p. 83-86. 13 Ibidem, p. 13.

7 8

140

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

diagonală, un element nou şi anume pistolul, menit să exprime forţa şi puterea legionarilor. Aparatul de propagandă al statului a fost pus în slujba partidului unic. Semnalul la Radio a devenit melodia Sfântă tinereţe legionară, iar programul postului naţional a fost adaptat ideologiei legionare. Presa legionară a cunoscut o dezvoltare explozivă, devenind un mijloc fundamental de influenţare a opiniei publice (Imprimeriile Cuvântul , periodicul Cuvântul, avându-l ca director pe P.P. Panaitescu, se tipărea în 120 000 exemplare, Buna Vestire prim-redactor Constantin Noica, Axa, director Pavel Constantin Deleanu) 14. A fost falsificată istoria, modificată astfel încât să prezinte spiritul legionar dintotdeauna al românilor, a fost epurat aparatul Ministerului de Interne de elementele vechi sau vădit antilegionare, economia a fost supusă unui regim de radicală transformare, s-au instituit comisarii de românizare care exercitau controlul şi supravegherea tuturor actelor de administraţie. S-a trecut la lichidarea vechilor structuri ale statului liberal şi a susţinătorilor săi. Într-un astfel de stat nou justiţia devenea o instituţie anacronică, o frână în calea pedepsirii vinovaţilor. de aceea legionarii au decis să rezolve pe cont propriu această problemă. După o masivă campanie de presă, menită să pregătească opinia publică şi spiritele, ei au trecut în zilele de 26-27 noiembrie 1940, la pedepsirea vinovaţilor.15 Că aceştia s-au numit Nicolae Iorga, Gh. Argeşanu, Virgil Madgearu, Victor Iamandi, Mihail Morozov, aproape că nu conta. Că legionarii realizau performanţa unică în Europa de a fi asasinat patru Preşedinţi ai Consiliului de Miniştri (I.G.Duca, A. Călinescu, N. Iorga, G. Argeşanu) era o chestiune fără importanţă. ca dovadă că presa, aflată sub o

severă cenzură, nici nu a consemnat aceste fapte.

În schimb, ziarele abundau de festivităţile 16 consacrate exhumărilor, slujbelor religioase, înhumării noilor eroi naţionali, legionarii lichidaţi în timpul regimului carlist, asasinatul politic devenise o practică, pe care statul naţional-legionar o considera normală. Formula “cine nu este cu noi e împotriva noastră” nu mai fusese experimentată până atunci în România. Oamenii de rând, intelectualii dar şi celălalt cap al guvernului Conducătorul Statului, au început să se trezească din acest vis urât, să se întrebe dacă acest fel de politică, acest fel de guvernare îl doreau. Lupta pentru obţinerea deplinei puteri în stat între cei doi concurenţi (Ion Antonescu şi Horia Sima) se apropia de punctul culminant. Asasinatele din 26-27 noiembrie 1940 au amplificat divergenţele dintre Conducătorul Statului şi Mişcarea Legionară 17, chiar a doua zi, la 28 noiembrie 1940 a fost publicat decretul prin care se preciza „Omorul cu premeditare se pedepseşte cu moartea”. La 5 decembrie a fost 16

Ibidem, p. 14. Ibidem, 15-16; Tratatul de Istoria Românilor, volumul IX, p. 75-81.

Ibidem, p. 13. 15 Ibidem, p. 14.

141

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

desfiinţată poliţia legionară, la 10 decembrie sa publicat ordinul prin care erau interzise violările de domiciliu, la 18 ianuarie erau desfiinţaţi comisarii de românizare. Aceste acte vizau lichidarea regimului întemeiat pe partidulstat, ceea ce nu putea fi acceptat de legionari. Cum săbiile erau deja scoase din teacă a urmat confruntarea directă dintre cele două părţi 18 una însemnând anarhia, iar cealaltă ordinea militară, tot de esenţă dictatorială. În cele din urmă, în urma eşuării rebeliunii legionare, generalul Antonescu a rămas unicul depozitar al puterii în România (formal şi simbolic mai exista un centru de putere şi anume Palatul Regal, dar numai simbolic).

de imobile 21, preluarea de case sau magazine evreieşti, precum în cazul de la Mediaş unde preluarea magazinelor era disputată de legionari şi saşi 22, percheziţii inumane, maltratări arbitrare 23. Vinovat sau nu, tânăr sau în vârstă, femeie sau bărbat, majoritar sau aparţinând minorităţii etnice sau religioase, tratamentul era acelaşi. Stâlpul infamiei era înfiinţat în foarte multe localităţi. Generalul Petrovicescu, minstrul legionar al internelor, primeşte ordin şi raportează asupra chestiunii, afirmând că a funcţionat doar în trei localităţi, Antonescu replicându-i că are informaţii că stâlpul funcţiona încă la Azuga. Alte cazuri de legări la stâlpul infamiei sunt menţionate într-un raport judiciar despre asemenea lucruri, dublate de schingiuiri, petrecute în judeţul Constanţa 24. Este vorba despre un caz din localitatea Hârşova, petrecut chiar în sediul poliţiei (poliţia de stat însăşi se afla sub teroarea legionară, cu câteva zile mai înainte chiar pretorul plăşii Hârşova fusese bătut grav la sediul poliţiei legionare), alte cazuri sunt înregistrate în zilele de 17 şi 18 ianuarie 1941, în dimineaţa zilei de 18 ianuarie, victimele Cristea Popescu şi Costea Boian, au fost scoase din arest de către legionari, duşi şi legaţi la stâlpul infamiei, unde au fost ţinuţi fără hrană şi fără apă până la orele 21, din ordinul şefului de sector, pe un ger de 6-7 grade sub zero. În seara zilei de 18 ianuarie a fost adus la Hârşova, comerciantul Spieghel de către doi legionari, ridicat de la domiciliul său din Constanţa şi transportat la Hârşova cu maşina de piaţă, pe care l-au obligat să o plătească. Aici un legionar a chemat victimele din zilele precedente şi i-a pus pe aceştia să-l bată pe Alex. Spieghel; nemulţumit de serviciile acestora a trecut el la acţiune. Spieghel a fost dezbrăcat de pantaloni şi

În continuare spicuim câteva exemple de abuzuri şi fărădelegi înfăptuite în perioada când România avea nefastul nume de Stat naţionallegionar. Una din modalităţile de terfelire a personalităţii umane, care nu conta pentru legionari, era legarea la stâlpul infamiei 19, urmau, într-o ordine aleatorie, confiscările de bunuri, maşini sau imobile 20, vânzările forţate

Ibidem, p. 165 şi urm. Ibidem, p. 168. 23 Ibidem, p. 174 şi urm. 24 Ibidem, p. 162. 21

Pe marginea prăpastiei, vol. II, p. 160 şi urm. 19 Ibidem, p. 128. 20 Ibidem, p. 162. 18

142

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

descălţat de ghete, întins pe o masă (special destinată acestui scop) cu faţa în jos, legat de masă cu frânghii peste picioare şi umeri şi i s-au aplicat câteva sute de lovituri peste mijloc, fese şi la tălpi. Când victima a căzut în nesimţire locul ei l-au luat alţii, cei amintiţi anterior. Lui Alex. Spieghel, după bătaie, i s-a scos membrul pentru a se constata dacă este evreu. Cu această ocazie i s-au aplicat mai multe lovituri de cravaşă şi peste membru. Dimineaţa următoare toţi deţinuţii menţionaţi au fost legaţi la stâlpul infamiei, unde au fost ţinuţi până la orele 16. (Alex. Spieghel a decedat în aceiaşi zi la orele 21). Nu putem să spunem că Antonescu era străin de situaţia evreilor. Putem crede că dacă ordinul de evacuare a evreilor din România nu s-a respectat, abuzurile la care aceştia erau expuşi erau în viziunea lui Antonescu de înţeles. În chestiunea evreiască stăruie pentru plecarea din ţară, în termen de două luni, a celor sosiţi clandestin, spunând că acesta este angajamentul pe care l-a luat în faţa poporului român. În şedinţa din 29 octombrie 1940, Conducătorul reaminteşte ministrului de interne Petrovicescu că mai este doar o lună până la expirarea termenului. “Am dat termen două luni evreilor care au intrat fraudulos în ţară, ca să evacueze ţara românească, cine nu evacuează îl băgăm în lagăr. Deci, trebuie să ne ţinem de cuvânt şi mai este doar o lună până la scadenţă. Deci ne trebuie două lucruri să avem lagăre pregătite şi, în al doilea rând, situaţia exactă a evreilor intraţi clandestin în ţară în ultimii cinci ani”. Generalul cere situaţia lui Petrovicescu, acesta se angajează să clarifice situaţia, dar pe 10 ianuarie 1941 generalul constată că “aceasta situaţie nu există un angajament luat faţă de ţară nu a fost ţinut” 25. În chestiunea şcolilor evreieşti generalul cere omenie, legalitate (legalitate în sensul 25

legislaţiei antisemite), dar nu admite călcarea intereselor româneşti pe care vrea să le ştie reoglindite în principiile ce stau la baza statului naţional legionar. La 9 noiembrie 1940, Antonescu spune “Dl. Corneliu Georgescu va ruga din partea mea să se trateze cu umanitate această problemă. Nu trebuie ca prin măsurile ce luăm să creem butoaie cu pulbere în ţară. Trebuie mers, treptat, treptat la scopul unde vrem să ajungem şi unde vom ajunge, dar cu altă metodă” 26. În acest context, la 16 octombrie 1940, în nr. 3 al Cuvântului, P P Panaitescu 27 abordează Problema evreiască în statul legionar. Vorbeşte de dominarea elementului legionar în domeniul economic, negoţ, bănci, şi cere un efort de înlocuire a oamenilor de afaceri evrei cu românii. Oare el s-o fi gândit doar la evreii stabiliţi clandestin în ţară sau la întreaga comunitate? Este lesne de înţeles sensul guvernării legionare dacă se au în vedere antecedentele lor, din 1924, deci înainte de crearea unei organizaţii proprii legionare, până la 21 septembrie 1939. Este vorba de violenţă, în limbaj şi acţiune, de intoleranţă, de un sentiment mistic, religios, ultrareligios chiar, de acel “Trăiască moartea”, credinţa că prin moarte, jertfă de sine, dar mai ales a altora, vor purifica România Nouă. Luna noiembrie 1940 a marcat un punct de unde nu mai exista întoarcere în relaţiile dintre forţele conservatoare şi Mişcarea Legionară, unii istorici apreciază că răbufnirea de barbarie din noiembrie 1940 a fost determinată de cutremurul din 10 noiembrie. 28 Faptul, atât de neaşteptat şi de violent, a căzut ca un trăznet 26

Ibidem, p. 125. Ideea care ucide, Bucureşti, Ed. Noua Alternativa, 1994, p.324. 28 Tratatul de Istoria Românilor, volumul IX, p. 74; F. Veiga, Istoria Gărzii de Fier, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1993, p. 290. 27

Ibidem, p. 125, 129-130.

143

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

pe o casă de nebuni. Nimeni nu putea fi făcut răspunzător pentru atâtea distrugeri, dar pentru mulţi dintre românii superstiţioşi care intraseră în rândurile legionarilor, cutremurul a fost, mai mult ca orice altceva, dovada mâniei divine, opinie formulată şi în paginile Bunei Vestiri. Trebuia ca această nouă încercare pentru noua credinţă, această pedeapsă divină să fie legată de întârzierea răzbunării martirilor, a distrugerii corupţiei şi resturilor vechiului regim. Ce s-a întâmplat pentru îmbunarea zeului răzbunării se cunoaşte. Numeroşi foşti demnitari au fost asasinaţi în închisoarea Jilava, profesorii Virgil Madgearu şi N Iorga lângă Snagov şi Strejnic dar şi încercarea de lichidare a lui G. Tătărescu, M. Ghelmegeanu, C. Argetoianu ş.a.) 29, toţi foşti miniştri sau primminiştri. Era vorba de un asasinat în masă, de o hecatombă cum nu s-a mai văzut în istoria românească. În ciuda legislaţiei dure introduse de Ion Antonescu după aceste masacre (care, în paranteză fie spus, au fost instrumentate judiciar destul de târziu, sau cercetările au trenat, fiind revitalizate deabia după desfiinţarea Statului Naţional Legionar), abuzurile legionare nu s-au domolit. Au continuat violenţele dar şi pregătirea rebeliunii pentru preluarea deplinei puteri. Pe alt plan, Ion Antonescu a reuşit să inspire încredere Führerului care l-a agreat ca partener în detrimentul Gărzii turburente. În ciuda încercărilor legionarilor de a prezenta rebeliunea ca pe o luptă plină de nobleţe pentru onoare, împotriva armatei, ei, cavalerii luptând în centru, doar unele elemente disparate se dădeau la violenţe şi atrocităţi la periferie, realitatea este alta. Abuzurile şi atrocităţile au fost săvârşite şi la Prefectura poliţiei, şi la unele comisariate ca şi în unele centre ale Corpului Muncitoresc

Legionar. Motivaţiile sociale şi cele politice se împleteau şi se alimentau reciproc, deşi în proporţii diferite în timpul unei confruntări care a costat viaţa a 346 legionari, 120 evrei şi, poate, vreo 2000 de civili fără apartenenţă politică 30. S-a dezlănţuit un pogrom sălbatic. Într-o serie de vitrine au apărut cadavre măcelărite, în timp ce la abator un număr nedeterminat de evrei au fost atârnaţi de cârlige după ce fuseseră executaţi, săvârşinduse tot felul de excese pe cadavrele lor. Alţii au fost torturaţi sau au fost umiliţi în centrele legionare, sau au fost împuşcaţi în pădurea de la Jilava iar cadavrelor le-a fost furată chiar şi îmbrăcămintea. Mulţimi ostile au devastat şi au incendiat sinagogile 31. După Noaptea Sfântului Bartolomeu, din 26-27 noiembrie 1940 urma “Noaptea de cristal”. Constatăm, pentru a câta oară, că în timp ce înfruntarea militară era între Armata subordonată lui Antonescu şi unităţile paramilitatre legionare, numeroase victime colaterale au fost din rândul evreilor. În încheiere nu putem spune decât „Cine nu cunoaşte istoria riscă să o repete” sau doar atât “Cine uită nu merită”.

F. Veiga, op. cit., p. 300-303. Tratatul de Istoria Românilor, volumul IX, p. 92-93. 31 F. Veiga, op. cit. , p. 301. Bibliografie 1. XXX, Tratatul de Istoria Românilor, volumul VIII, România reîntregită (1918-1940), Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2003. 2. XXX, Tratatul de Istoria Românilor, volumul IX, România în anii 1940-1947, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2008. 3. Pe marginea prăpastiei, 21-23 ianuarie 1941, vol. I, Ediţia Ioan Scurtu, Bucureşti, Ed. Scripta, 1992. 4. XXX, Ideea care ucide, Bucureşti, Ed. Noua Alternativă, 1994. 5. XXX. Asasinatele de la Jilava, Snagov şi Strejnicul, Bucureşti, Scripta, 1992. 6. F. Veiga, Istoria Gărzii de Fier (1919-1941), Bucureşti, Humanitas, 1993.

F. Veiga, op. cit., p. 192; Tratatul de Istoria Românilor, volumul IX, p.78-79.

144

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

Discursul memorialistic privind universul concentraţional comunist Închisoarea – spaţiu de opresiune şi supravieţuire prof. Daniela Dumulescu persoana sau grupul experienţiază fenomenul, de a “deschide” o fereastră către experienţă. Astfel, analiza literaturii memorialistice prin prisma experienţei pe care o relevă constituie o cale de a obţine evidenţe despre realitate, nu doar aşa cum a fost ea văzută, dar mai ales cum a fost trăită. Cercetările contemporane în domeniul psihologiei ilustrează faptul că experienţa carcerală constituie una dintre cele mai traumatice experienţe umane. De foarte multe ori mărturiile legate de această experienţă sau relatarea sa în scris constituie modalităţi prin care simptomele tulburărilor de stres posttraumatic se reduc. Istoria de viaţă scoate în evidenţă socializarea persoanei, modalităţile sale de coping, sentimentele, percepţiile, valorile şi convingerile sale. Ca atare, pornind de la aceste evidenţe, nu este deloc surprinzător faptul că literatura memorialistică apărută după 1989 abundă în lucrări care au ca temă principală universul concentraţionar comunist ce cuprinde experienţe de limită, destine etc. În cadrul analizei discursului memorialistic referitor la universul concentraţionar o abordare specială trebuie acordată închisorii ca singur spaţiu de experienţiere a tuturor trăirilor, a cotidianului, de contact cu ceilalţi, ca spaţiu de supravieţuire şi opresiune. Aceste memorii oferă un excelent material atât pentru istorici cât şi pentru antropologi şi psihologi fiindcă ilustrează omul în condiţiile subumanităţii. Închisoarea devine astfel un spaţiu al contrastelor, al alterităţilor, ea reuneşte din punct de vedere fizic cele mai diverse tipologii umane şi categorii sociale, de la gardieni, torţionari, până la studenţi, preoţi, intelectuali

Pentru lumea noastră recuperarea trecutului constituie deopotrivă o prioritate, dar şi o provocare în măsura în care istoria recentă pare, paradoxal, cel mai greu de cunoscut. Memoria pare că a pierit îngropată sub zidurile închisorilor comuniste. Totuşi, cei care au supravieţuit terorii comuniste, au produs o remarcabilă literatură memorialistică, au încercat să reproducă pe hârtie istoria care s-a scris cu sânge în temniţe. Este evident faptul că această literatură memorialistică constituie o sursă istorică extrem de utilă pentru cunoaşterea istoriei recente, însă demersul hermeneutic al istoricului trebuie să sesizeze limita dintre adevăr şi ficţiune. Acest lucru este extrem de necesar în condiţiile în care documentele memorialistice sunt departe de a fi obiective. De altfel ar fi imposibil să te plasezi în afara prorpiei fiinţe, să plasezi experienţa fenomenologică în afara trăirii în demersul unei scrieri autobiografice. În plus, multe dintre volumele de memorii au fost scrise într-o manieră ce se apropie de stilul beletristic, impresia artistică, imaginile vizuale, trăirile, constituind axa centrală. Pe de altă parte, lipsa obiectivităţii poate fi utilă în măsura în care o abordare subiectivă în acest caz este mai relevantă pentru ilustrarea mentalităţilor, a cogniţiilor individuale şi sociale ce determină comportamentele şi emoţiile umane, iar o istorie completă ţine cont inclusiv de aceste aspecte care până la urmă sunt cele care produc evenimentele majore la nivel de comunitate. Cu alte cuvinte, experienţa văzută dintr-o perspectivă fenomenologică ca percepţia lumii şi a propriei persoane în lume, este cea care ne dă posibilitatea de a accede la cunoaşterea autentică a modului în care

145

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

despre Piteşti afirmă Piteşti – o temniţă mai mică decât Aiudul. Are celule izolate dar şi camere comune 3. Dacă iniţial spaţiile acestor închisori erau mult prea încăpătoare, chiar extrem de mari pentru raportat la numărul celor închişi, regimul comunist a adus cu sine suprapopularea acestora (După 1918 ambele inchisori sau dovedit mult prea mari deoarece deţinuţii erau acum numai cei de drept comun cu pedepse mari) 4. Închisoarea apare de asemenea ca un spaţiu care impune limite, şi nu orice limite, ci mai cu seamă limite psihologice, acel gen de limite care provoacă alienare, dezindegrarea eului şi dezumanizare. Limitele de natură fizică vin totuşi să completeze tabloul ce creioanează închisoarea şi contribuie la limitarea de natură mentală: Mincarea era slabă, limitindu-se la o singură supă, atit la amiază, cit şi seara [...] neau adus o jumătate de rogojină şi o jumătate de pătură. Prea mult impotriva frigului nu ne-au ajutat nici ele şi astfel somnul nostru se reducea la cele două ore de fiecare mincare, cind ne ajutam cu căldura ei fizică [...] Lingă uşa de intrare erau două „tinete“ (hirdaie) de metal pentru nevoile biologice [...] Spaţiul pentru culcare fiind numai de 30 cm lăţime pentru individ, oamenii nu puteau dormi decit cu toţii pe o singură parte a corpului [...] Şi mai dezastruos era aerul deoarece camera avea o singură fereastră in fundul ei, care era insă acoperită cu obloane de lemn, ca să nu putem vedea afară. 5 În acelaşi registru Ioan Ianolide conchide: Regimul penitenciar a fost dur, mâncarea mizeră, izolarea grea, apa îngheţa în celulele noastre. 6 Jocul şi acţiunea conjugată a limitelor provoacă comportamente şi trăiri contrastante, paradoxuri existenţiale inimaginabile, dar paradoxuri exprimate într-un limbaj similar ce

etc. Pe de altă parte distincţia noi- ceilaţi e omniprezentă şi determină structura şi tipul relaţiilor interumane din interiorul spaţiului închisorii. Dacă ne raportăm la orice comunitate, spaţiu social, orice spaţiu este în fiecare moment unul al supravieţuirii însă doar închisoarea a fost şi este un staţiu al opresiunii prin excelenţă. De altfel, supravieţuirea şi opresiunea sunt două faţete comportamentale care s-au determinat reciproc dacă ţinem cont de faptul că opresiunea a determinat o mult mai aprigă luptă pentru supravieţuire. Ca şi clădiri, închisorile comuniste au fost în genere clădiri mai vechi, construite anteior institurii regimului, dar care ulterior au servit scopurilor inumane ale regimului şi au ca atare spaţiul a fost adaptat în concordanţă cu acestea. Nicolae Mărgineanu afirmă în memoriile sale : Faimoasa „zarcă“ de la penitenciarul din Aiud – in care şiau găsit moartea sute de deţinuţi – era vechea clădire a inchisorii, care servea drept loc de pedeapsă pentru presupusele acte de indisciplină ale deţinuţilor cazaţi in noua clădire a inchisorii, zidită la inceputul veacului – cred in 1903, O inchisoare la fel de falnică fusese ridicată şi la Gherla, al doilea penitenciar mare din Transilvania, zidit şi el, ca şi cel din Aiud, pentru bieţii ţărani romani, care nu au uitat nici de răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan şi nici de revoluţia lui Avram Iancu. 1. Relativ la Aiud, Ioan Ianolide afirmă în concordanţă cu Mărgineanu: Aiudul era o temniţă veche, construită de austro-ungari. Corpul ei central e un celular în formă de T. cu trei etaje, cu peste trei sute de celule ...mai este un corp cu celule mari, comune. În fundul curţii este zarca veche, celular igrasios şi mizer... 2, iar Nicolae Mărgineanu, „Mărturii asupra unui veac zbuciumat”, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2002, p. 205 2 Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, Bucureşti, editura Christiana, Bucureşti, 2006, p. 31 1

Ibidem, p. 66 Nicolae Mărgineanu, op.cit., p.205 5 Ibidem 6 Ioan Ianolide, op.cit., p.39 4

146

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

denotă o generalizare a condiţiilor în majoritatea închisorilor comuniste. Expectanţele tipice ar fi ca în condiţiile unor astfel de limite şi experienţe reprezentarea spaţiului închisorii să corespundă conceptului pe care în mod stereotipic îl asociem iadului, infernului, dar în mod surprinzător o serie de memorii ilustrează spaţiul închisorii nu în primul rând ca pe un topos al opresiunii şi torturii, ci ca pe unul care în mod mai mult decât paradoxal favorizează activitatea conştiinţei, reflecţia etc. Astfel, citându-l pe Noica spaţiul devine o închidere ce deschide. Totodată, închisoarea nu este un loc al haosului, ci unul guvernat de legi proprii, altele decât cele ale unui mediu exterior, dar tocmai capacitatea de adaptare la acestea, de învăţare a lor creşte probabilitatea de supravieţuire, deşi nu oferă vreo garanţie în acest sens. Imprevizibilul, discreţionarul sunt prezente totuşi şi ţin de atitudini individuale incotrolabile menite să ilustreze mereu ierarhii, puterea deţinută de anumiţi indivizi etc (Ţurcanu). Învăţarea regulilor nu este simplă în măsura în care uneori şi în contexte diferite acestea se schimbă imperceptibil, iar raportarea la ceilalţi prin intermediul acestor reguli depinde de statutul acestora şi credinţele lor mai mult decât de orice, iar acestea nu erau uşor de descifrat întotdeauna. Pătrunderea în spaţiul închisorii provoacă adesea un şoc deoarece echivalează cu intrarea într-o altă lume inimaginabilă pentru cei ce o privesc din exterior. Cuvintele lui Ion Ianolide ilustrează în mod clar această experienţă: Uşa s-a închis, zăvorul a scrîşnit şi celula s-a brăvălit peste noi. Am intrat într-un nou tărâm. Lumea a rămas undeva deparre, departe... 7 Pe de altă parte, dacă ne raportăm la practicile cotidiene comuniste, la 7

manipularea populaţiei etc am putea afirma că lumea de afară seamănă izbitor cu cea din închisoare, omul fiind atunci un permanent întemniţat. Vorbind despre naşterea închisorii Foucault afirma că instituţiile toate (şcoala, spitalele cazărmile) seamănă cu nişte închisori.8 În acest context, trecerea este percepută ca o trecere dintr-un spaţiu carceral în altul: Şi totuşi suferinţa noastră însemna doar un dram din tragedia creată de comunism în toată ţara. Privind prin câte-o scrijelitură cât un fir de pai în vopseaua de pe geamuri, poate de 3-4 ori în cei doi ani, îmi părea că afară, în stradă, în oraş – în cotidian, lumea îşi trăia soarta ei, apăsările ei, tot atât de întristătoare ca şi trăirile noastre. 9 Totodată experienţa contactului cu închisoarea poate anticipa de la început stigmatizarea celor care-i trec pragul, distincţia clară identitate-alteritate (noi împotriva duşmanilor poporului) care implică de altfel şi un raport de putere. Tocmai această putere izvorâtă din interiorizarea disimilarităţii văzută ca pericol pentru ordinea comunistă, va fii cea care va orienta comportamentul gardienilor, torţionarilor etc spre cele mai groaznice tratamente aplicate deţinuţilor în spaţiul cu care iau contact. Aceste lucruri duc la ideea asimilării intrării în spaţiul închisorii cu intrarea în iad, cu atât mai mult cu cât pe frontispiciul închisorii era înscris avertismentul următor: „Pentru duşmanii poporului nu există nici milă, nici îndurare". 10 A lua contact cu aceată lume a închisorii, cu varietatea de portrete prezente în ea, cu reguli etc este o experienţă de limită ce Michel Foucault., A supraveghea şi a pedepsi. Naşterea închisorii, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2005, p. 286 9 Petre Baicu, Povestiri din închisori şi lagăre (Récits des prisons et des camps de concentration). Oradea, Ed. Familia, 1995, p.37 10 Neculai Popa, Coborârea în iad 8

http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fond uri/pitesti/cobiad/default.asp.htm

Ioan Ianolide, op. cit., p. 34

147

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

ajuta, a ne vorbi delicat, a ne face viaţa cât mai plăcută unul altuia, afirma Nicolae Stheindardt 12 şi tot el remarcă faptul că În atmosfera de zgribuleală, jale, gheţărie şi jeg izbutesc să fiu calm. Celula e alcătuită din oameni de treabă toţi, şi politicoşi ... gentili, voioşi cum numai la închisoare pot fi oameniipreînchipuire a isihiei monahale ori a fericirii cereşti.13 Sunt de asemenea o serie de reguli pe care mediul,spaţiul le impune deţinutului – cum să-ţi dozezi mâncarea, cum să păstrezi anumtie obiecte din cele interzise, cu cine să iniţiezi un contact şi cu cine nu, limbajul morse etc Cu toate că între spaţiul închisorii pare construit pentru a distruge orice formă de manifestare activă a conştiinţei, orice activitate psihică superioară, orice formă de creaţie, de credinţă, au existat cazuri, şi nu au fost puţine, care au produs exact efectul contrar. Ilustrativ în acest sens este mai ales Nicolae Stheinhardt pentru care închisoarea a fost spaţiul fericirii, aşa cum însuşi afirma:În locul acesta aproape ireal de sinistru aveam să cunosc cele mai fericite zile din viaţa mea. cât de absolut de fericit am putut fi în camera 34! 14 Tocmai lupta cu răul, dorinţa de a rezista în faţa acestuia, de a nu ceda psihic, i-a determinat pe mulţi dintre deţinuţi să fie mult mai puternici psihic şi sufleteşte şi astfel au interpretat experienţa carcerală ca fiind un prilej unic de desăvârşire, sau cum afirma Ioan Ianolide: Pe drumul acesta, cine nu a avut mari rezerve sufleteşti, a fost învins-dar au fost şi unii care s-au îmborăţit sufleteşte tocmai datorită luptei cu răul. 15 Pentru Nicolae Stheinhardt închisoarea a reprezentat calea spre mântuire, periplul său dintr-o celulă în alta, dintr-o închisoare în alta a

dă impresia unei scene din infern (Priveliştea era impresionantă, căci din toate părţile te priveau uşi fără ochi, în dosul cărora erau ochi ce nu puteau privi. Părea un cavou cu oameni vii 11) Această imagine este la fiecare pas acompaniată de cele mai inimaginabile modalităţi de tortură. Durerea clatină luciditatea conştiinţei şi în faţa ei raţionalul cedează. Experienţa traumei proprii, dar şi contactul cu trauma celorlalţi face psihicul să încerce mecanisme de apărare necunoscute nouă, celor care nu am trăit astfel. Astfel funcţia spaţiului carceral este evident una de depersonalizare şi repersonalizare în termenii dezirabili pentru deţinătorii puterii. Goffman afirma că instituţiile totale retrag deţinutului particularităţile sale sociologice şi însăţi identitatea, nimic mai evident decât în cazul închisorilor comuniste. În altă ordine de idei, spaţiul închisoriii este unul al cărei coerenţă e dată de excesul de reguli. Respectarea acestora este din prima clipă controlată de cei ce servesc regimului. Încă de la început un anumit comportament atrage cu sine un anumit gen de consecinţe din partea acestora, aplicarea unor variate metode care să producă durere. Astfel, creierul deţinutului învaţă că pentru a evita durerea, trebuie să nu mai realizeze comportamentul respectiv. Aşa cum reiese din memorii, printre regulile de bază se numărau: a dormi cu faţa în sus, a te trezi şi a te culca la comandă, a nu deţine obiecte interzise etc Pe lângă acestea, mai sunt acele reguli interiorizate în mediul extern închisorii, şi cu care fiecare deţinut întră în această nouă lume. Acestea fac obiectul multor pagini din memoriile relative la universul concentraţionar. Este vorba despre preceptele morale, de natură creştină sau nu care în mod tipic caracterizează relaţiile interumane. Minune este şi felul cum ne purtăm unul, cu altul, întrecându-ne în a ne 11

Nicolae Stheinhard, Jurnalul fericirii, editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002, p.34 13 Ibidem., p. 95 14 Ibidem, p. 31 15 Ioan Ianolide , op.cit., p. 34

Ioan Ianolide, p. 32

148

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

fost drumul iniţiatic care i-a adus cunoşterea de sine. înţelegerea lumii şi a lui Dumnezeu, i-a oferit răgazul să-l primească pe El şi astfel să cunoască adevărata fericire („Încep să presimt că Hristos e prezent în puşcărie. Nu-mi vine să cred că totul poate fi atît de complet, că am parte de atîta binecuvîntat noroc“ 16) De asemenea, pentru el şi pentru alţi deţinuţi, închisoarea a fost prilejul de a se îmbogăţi cultural şi spiritual prin învăţarea unor poezii, cântece, prin dezbateri pe teme filosofice şi religioase etc. , iar aceste activităţi au transformat spaţiul carceral într-un mediu mai puţin ostil: În celula 34,bucuria-izvorâtă din aristocraţie, poezii şi sfidare şi durerea... se amestecă atât de inextricabil încât totul, inclusiv durerea, se preface în fericire extatică şi înălţătoare. 17 Aşadar, pentru Stheinhard şi pentru o serie de alţi deţinuţi spaţiul închisorii a reprezentat un factor care a mediat relaţia individului cu propria lui constiinta si cu ceea ce-l poate lumina din interior şi a regenerat în profunzime fiinţa umană. La polul opus s-au aflat cei pentru care închisoarea a fost spaţiul care a dus la prăbuşire şi le-a adus moartea, fie voit, fie datorită torturilor. Cei care au dorit să-şi pună capăt vieţii au căutat adesea îndelung o modalitate de a o face dat fiind faptul că torţionarii erau extrem de atenţi să elimine orice posibilitate ca un deţinut să poată face acest lucru. Teoretic în spaţiul închisorii era imposibil să te sinucizi, în mod evident atunci când tratamentul aplicat devenea insuportabil deţinutul îşi punea ultimele resurse cognitive în slujba scopuluiacela de a-şi lua viaţa. Ilustrativ pentru starea de spirit a deţinutului aflat la limita rezitenţei psihice este mărturia lui Aurel Vişovan: Pluteam ca pe un ocean de smoală în care negura

groazei acoperise totul. Nu ştiam nici unde-i răsăritul, apusul, nici miazănoapte sau miazăzi. Timpul trecea, dar nu ştiam că trece. Doar umbre ale groazei se perindau pe dinaintea mea, fioruri demonice îmi fulgerau prin şira spinării, de la stânga la dreapta, numai coşmare [... ]. Începuse să mi se infiltreze în minte ideea sinuciderii. Îmi anihilaseră voinţa, îmi provocaseră acea refulare patologică de a nu mai tolera nici un gând real sau ireal pe care să nu-1 spun.18 Moartea fizică a fost adesea o alegere a unora în faţa morţii spirituale şi morale la care adesea ajungeau deţinuţii. Ei se păbuşeau sufleteşte rând pe rând şi se transformau astfel în colaboratori ai gardienilor pentru că nu mai rezistau ostilităţii spaţiului. Prin aceasta încercau o modalitate de evadare din calea torturilor şi a tot ceea ce însemna spaţiul celulei. Prin acţiunea lor însă făceau ca acelaşi spaţiu să devină mult mai greu de suportat pentru ceilalţi. Toate aceste exemple ilustrează că nu evenimentele în sine prescriu comportamentul unui individ, ci modul în care oamenii interpretează şi se raportează la acestea, cu alte cuvinte, oamenii nu sunt afectaţi de ceea ce li se întâmplă ci de cum înţeleg ei ceea ce li se întâmplă (Epictet). Astfel, realitatea e organizată mental şi interpretată diferit în funcţie de credinţe, factori de personalitate, educaţie, stilul de gândire etc.Nu în ultimul rând, închisoarea era spaţiul gardienilor şi torţionarilor. Acesta era locul lor de muncă, şi se comportau ca şi cum ar munci cu obiecte, nu cu oameni. Deţinuţii erau dezumanizaţi, nu contau ca fiinţe, ei fiind obiecte si instrumente ale exercitarii puterii comuniştilor. 19 Pentru ei, spaţiul închisorii era mult mai prietenos, fiindcă

N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Polirom, Iaşi, 2008, p.

Aurel Vişovan - Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit? Reeducarea de la închisoarea Piteşti, vol. I - II, Cluj-Napoca, 2004

127. 17

Nicolae Stheinhardt, op. cit., p. 33

149

Michel Foucault , op.cit., p. 219

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

ei erau cei care-l gestionau cel mai adesea după bunul lor plac. Multe dintre memorii ilustrează faptul că după un timp de detenţie cei închişi se obişnuiesc cu ideea de închisoare în sensul că se renunţă la a mai aloca resurse mentale spaţiului exterior şi a te concentra pe a găsi cele mai eficiente metode de supravieţuire, de rezistenţă. Astfel, spaţiul carceral devine “Închisoarea noastra cea de toate zilele”, pentru a cita titlul celebrei cărţi de memorii a lui Ioan Ioanid.

chinuit, devenea el însuşi torţionar. Toţi centrii nervoşi îşi schimbaseră atitudinea, devenind exact invers de cum fuseseră înainte; din anticomunist convins devenind comunist convins. 21 Autorii memoriilor ilustrează adesea un itinerariu ce ilustrează experienţe carcerale multiple, mutări de la o închisoare la alta, de la Aiud la Gherla, de la Gherla la Piteşti etc. Cu toate că la nivel geografic spaţiul închisorii este diferit, la nivelul mecanismelor interne de funcţionare, a structurii reţelelor şi ierarhiilor, închisorile sunt aproape identice ceea ce conferă imaginea unei unităţi a terorii ca element extrem de important al sistemului. Este ceea ce extrem de sugestiv numea Soljeniţîn Arhipelagul Gulag. Raportându-ne la scrierile memorialistice amintite, am putea afirma că lectura acestora evidenţiază anumite tipare care se repetă de la o lucrare la alta, ilustrând similarităţi între modul de organizare a spaţiului închisorii, reacţiile deţinuţilor la condiţiile pe care le oferă acesta, trăirea subiectivă etc. Cu toate că analiza acestor opere memorialistice conturează o imagine inteligibilă şi clară a modului în care deţinuţii au receptat spaţiul închisorii şi au experienţiat la nivel subiectivafectiv ceea ce le-a oferit acesta, suntem încă departe de a avea un tablou exhaustiv asupra universului concentraţionar comunist românesc. Aşadar, ceea ce am prezentat aici sunt doar câteva perspective asupra tematicii abordate, însă sunt doar câteva din multitudinea de perspective şi destine similare. Având acces prin intermediul literaturii memorialistice la cât mai multe astfel de perspective ne putem construi o imagine importantă complexă şi clară asupra modului în care experienţa carcerală comunistă a fost trăită la nivel individual şi colectiv.

Un loc aparte în cadrul spaţiiilor carcerale comuniste româneşti a reprezentat închisoarea din Piteşti. Dacă zici "iadul pe pământ", nici atunci n-ai spus suficient ca să exprimi ce a însemnat închisoarea Piteşti pentru studenţii români, afirmă Gheorghe Andreica.20 Piteştiul a însemnat reeducare, acel proces care a avut ca şi componente principale cele mai groaznice metode de tortură fizică şi psihică. Spaţiul celulei, în care deţinutul îşi executa pedeapsa zi de zi devenea şi spaţiul în care erau experienţiate cele mai groaznice torturi. De cele mai multe ori victima ajungea în pragul morţii apoi era readusă la viaţă, pentru ca torturile să fie reluate. Toate acestea durau până când victima devenea din erou un mişel, din credincios, un necredincios, până când, din Gheorghe Andreica, Mărturii din iadul temniţelor comuniste”, Editura 2000, Bucureşti, 2000, p. 22

150

Ibidem, p. 22

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

Susţinerea guvernului Groza la nivelul judeţului Hunedoara redată în presa vremii

prof. Vîtcă Loredana

Insurecţia de la 23 august a constituit o cotitură radicală în viaţa poporului român, a deschis o nouă epocă în istoria ţării noastre. Perioada 23 august 1944 – 30 decembrie 1947 se caracterizează prin mari lupte revoluţionare care au dus la realizarea unor profunde transformări sociale, la înfăptuirea unei politici naţionale de deplină egalitate în drepturi pentru naţionalităţi, la un şir de reforme economice şi sociale în favoarea maselor populare. În aceşti ani s-a desfăşurat o intensă activitate pentru refacerea economiei naţionale, înfăptuirea reformei agrare şi a altor reforme structurale cu caracter democratic revoluţionar, s-a acţionat pentru creşterea rolului clasei muncitoare şi participarea ei directă la conducerea activităţii întreprinderilor.

Sântămăria – Orlea, Balomir, Subcetate, Mintia au trecut la înfăptuirea reformei agrare, împărţindu-şi pământurile moşierilor. În numai câteva zile în a doua jumătate a lunii februarie 1945, cu sprijinul acordat de către echipe ale muncitorilor în Valea Jiului, au fost expropriate şi împărţite ţăranilor peste 6.000 de hectare de pământ. 2 Lupta pentru instaurarea unui guvern de sarginte comunistă atinge apogeul la începutul anului 1945. În presa vremii ne sunt prezentate adunările care au avut loc în oraşele judeţului Hunedoara pentru susţinerea unui guvern FND, dintre acestea putem aminti: la 4 februarie Frontul Naţional Democrat organizează la Petroşani o mare adunare populară la care cei peste 5.000 de participanţi au adoptat o moţiune în care constatau: - că guvernele care s-au perindat la cârma ţării de la 23 august până acum nu au fost în stare să rezolve sarcinile grele ce stau în faţa ţării; că aceste fracţiuni reacţionare ale partidelor istorice (PNL şi PNŢ), au sabotat toate eforturile depuse de reprezentanţii FND -ului din guvern pentru democratizarea ţării. Ei hotărăsc: 1. Să lupte cu toată hotărârea pentru aducerea la cârma ţării a unui guvern FND singur capabil să realizeze următoarele obiective: participarea cu maximul de efort la război alături de Naţiunile Unite; îndeplinirea riguroasă a condiţiilor de armistiţiu, pentru a putea câştiga încrederea aliaţilor; înfăptuirea unei politici de înfrăţire între naţiunile

În noile condiţii istorice create, Partidul Comunist Român şi-a reorganizat activitatea pe baze legale, a organizat mişcarea sindicală, mişcarea tineretului. Pentru aceasta partidul lărgeşte colaborarea cu alte partide şi organizaţii, construind la 12 octombrie 1944 Frontul Naţional Democrat din care făceau parte PCR, PSD, Frontul Plugarilor, Sindicatele Unite, Uniunea Patrioţilor, Uniunea Populară Maghiară, Partidul Naţional Ţărănesc a lui Alexandrescu, Partidul Naţional Liberal a lui Gheorghe Tătărăscu şi organizaţii de tineret şi de femei.1 Imediat după 23 august 1944, sub conducerea organizaţiei locale de partid, ţăranii hunedoreni din satele Brănişca, BreteaStreiului, Bobâlna, Sâmpetru, Săcel, Densuşi, 1

Ioan Lungu, Vasile Radu, Mircea Valea, Constantin Enea – ”Pagini din trecutul de luptă al muncitorimii hunedorene”, Muzeul Regional Hunedoara, Deva, 1976, p.233

Gheorghe Pârvulescu –„Reflectarea în paginile ziarului Zori noi a luptei maselor populare din judeţul Hunedoara pentru înfăptuirea sarcinilor revoluţiei populare (19441947)” în „Sargeţia”, XI-XII, 1974 - 1975, p.187

151

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

Uniunii Tineretului Comunist, fasciştii au rupt şi călcat în picioare portretele conducătorilor Naţiunilor Unite…Vânzătorii de ziare care încercau să desfacă „Scânteia” au fost grav bătuţi de huligani şi poliţişti.” 6 Asemenea manifestări au avut loc şi în alte localităţi din Valea Jiului, spre exemplu în comuna Lonea reacţionarii trag focuri de armă asupra caselor membrilor Partidului Comunist, s-au lipit afişe ale unei organizaţii intitulată Confederaţia Muncitorilor Români Cinstiţi, în care muncitorii sunt îndemnaţi să spargă unitatea sindicală. 7 Ziarul Frontului Plugarilor, „Horia” publica la 3 martie ştiri de ultimă oră : “guvernul Rădescu a demisionat, nu se putea altfel, ţara întreagă cerea acest lucru”… „Câteva elemente crescute în şcoala regimurilor dictatoriale şi care credeau că e posibilă o continuare a vechiului regim, îşi puseseră mari nădejdi în persoana generalului Rădescu, în curând el va trebui să dea seama pentru faptele sale necugetate, pentru asasinatele ce le-a comis dând ordin armatei să tragă în poporul ce manifesta pentru un guvern FND”. 8

conlocuitoare în vederea încadrării Transilvaniei de Nord despărţită de restul ţării; înfăptuirea urgentă a reformei agrare; democratizarea ţării prin epurarea aparatului de stat; ridicarea nivelului de viaţă cultural şi sanitar 2. Adunarea îşi ia angajamentul a continua cu toată dârjenia lupta împotriva speculei 3. Adunarea cere ca restituirea chiriilor către muncitorii societăţii Petroşani să se facă la toţi muncitorii, aşa cum se cere în procesul verbal întocmit acum; 3 De asemenea la 5 februarie 1945 a avut loc adunarea ţăranilor din plasa Haţeg, care au adoptat o moţiune privitoare la înfăptuirea imediată a reformei agrare, pedepsirea criminalilor de război şi instaurarea unui guvern democratic. Adunări similare au avut loc la Orăştie, în data de 7 februarie, la Sarmisegetusa la 6 februarie, la 15 februarie la Deva şi în alte localităţi hunedorene. 4 Ziarul Horia, publica în februarie 1945 că: “manifestaţii uriaşe au avut loc pe tot cuprinsul ţării prin care populaţia a cerut un guvern FND, generalul Rădescu a scos pentru contramanifestaţie, armata cu tancuri şi bombe, ca pe timpul răposatei dictaturi. Prin această faptă generalul Rădescu şi-a aruncat masca şi a apărut în adevărata lumină, FND-ului nu-i rămâne altceva de făcut decât să pornească la luptă… 5 Pe teritoriul judeţului Hunedoara au avut loc, conform informaţiilor din aceea perioadă o serie de manifestări şi atentate împotriva membrilor Partidului Comunist, de exemplu la Petroşani are loc, la 26 februarie 1945, un atentat cu bombe săvârşit de legionari şi poliţie, referitor la acesta Scânteia publica: „Huliganii devastează sediul Uniunii Tineretului Comunist şi atacă cu focuri de revolver sediul Partidului Comunist. Pătrunzând în sediul

Sub impulsurile venite dinspre URSS, la 6 martie 1945, la conducerea ţării a fost instalat guvernul prezidat de dr. Petru Groza.

„ Scânteia”,Organ al Comitetului Central al PCR, 17 februarie 1945, p.1 4 „Scânteia”, 19 februaie 1945, p. 2 5 „Horia”, 24 februarie 1945, p.3

„Scânteia”, 2 martie 1945, p.3 „Sargeţia”, XI-XII, 1974-1975, p.188 8 „ Horia”, 3 martie 1945, p. 1 7

152

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

Tot din presa vremii aflăm că, instalarea guvernului a fost salutată cu entuziasm de masele populare din judeţul Hunedoara, Comitetul judeţean al Partidului Comunist, filiala Hunedoara a adresat o telegramă preşedintelui Consiliului de Miniştri, prin care îşi exprima susţinerea pentru noul guvern, în această telegramă se precizau următoarele: „ Lupta dârză şi hotărâtă a poporului român a doborât pe criminalul Rădescu, a nimicit uneltirile clicii reacţionare din jurul Palatului în frunte cu Maniu şi Brătianu”. 9 De asemenea şi comitetul judeţean al Frontului Plugarilor din judeţul Hunedoara salută instaurarea guvernului Groza, trimiţând următoarea telegramă: „Comitetul judeţean al Frontului Plugarilor din judeţul Hunedoara salută cu cea mai mare bucurie instalarea la cârma ţării a guvernului de largă concentrare democratică pe care dumneavoastră aveţi greaua sarcină de a-l prezida. Plugărimea din judeţul Hunedoara vă asigură de devotamentul şi lupta ei neînfricată alături de clasa muncitoare, pentru distrugerea completă a fascismului şi reclădirea unei Românii cu adevărat democrate”. 10 Pentru a înţelege de ce populaţia judeţului Hunedoara manifesta pentru susţinerea guvernului Groza, pe lângă faptul că preşedintele acestui guvern a pornit din mijlocul hunedorenilor, aceştia considerau că noul guvern le reprezintă dorinţele, iată şi câteva din realizările acestui guvernului în judeţul Hunedoara, oglindite în presa de stânga a vremii.

Casa de la Băcia a lui Petru Groza

Prima şi cea mai importantă realizare a noului guvern, a fost faptul că el a creat condiţii favorabile aplicării unor importante reforme cu caracter democratic, în primul rând el a legiferat reforma agrară democratică din martie 1945, în urma căreia în judeţul Hunedoara au fost împroprietăriţii 2.832 de ţăranii cu suprafaţa de 13.288 jugăre de pământ. 11 Iată ce se spunea, referitor la necesitate înfăptuirii reformei agrare chiar în primul număr legal al ziarului „Scânteia”: „Cea mai arzătoare problemă care frământă marea majoritate a ţărănimii este problema agrară, problema pământului. Toate reformele de până acum n-au satisfăcut nici pe departe nevoia de pământ a ţăranilor. Vreo 12.000 de familii moşiereşti stăpânesc tot atâta pământ cât stăpâneşte pe de altă parte majoritatea covârşitoare a ţărănimii, aproape 3.000 de familii moşiereşti au proprietăţii de peste 500 de hectare, iar aproape două milioane de familii ţărăneşti au sub 3 hectare sau n-au pământ deloc”. 12 Subliniind contribuţia pe care reprezentanţii Frontului Plugarilor o aduceau la pregătirea şi înfăptuirea reformei agrare, Ion Moga-Fileru afirma că : „Ani la rând a fost umilită de toate partidele politice, acum plugărimea îşi are 11

„ Horia”, 9 martie 1945, p.2 „Horia”, 10 martie 1945, p.4

153

„Sargeţia”, XI-XII, 1974-1975, p.189 „Scânteia”, 21 septembrie 1944, p.3

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

reprezentanţii ei în guvern, acum reforma agrară n-o mai fac oamenii care cunoşteau ţărănimea numai din campaniile electorale, ci o facem noi delegaţii plugărimii. Noi lucrăm la ea pentru ca să fie cinstită să fie dreaptă”. 13 Adunare populară ce a avut loc la 15 martie în comuna Râul de Mori, judeţul Hunedoara în curtea contelui Kendeffi Gavril, în prezenţa delegaţilor FND -ului, a hotărât exproprierea moşiei pe care contele o are în raza comunei. Întrebat fiind de popor care este preţul pământului primit de la expropriere, primarul comunei Tăurescu Ioan a răspuns: „Preţul pământului este sângele vărsat de voi şi de copiii voştri pentru libertatea şi scumpa noastră ţară, departe de graniţele ei în contra fascismului care a contopit aproape întreaga Europă. Acest pământ să fie ca amintire şi simbol pentru cei care au căzut pe câmpul de luptă, acest pământ este acelora care au luptat şi au muncit şi nu a acelora care au trăit în trândăvie pe spinarea ţăranilor noştri ani de-a rândul”. 14 La fel s-a petrecut şi în alte localităţii din cuprinsul judeţului Hunedoara. Înfăptuirea reformei agrare, confiscarea moşiilor şi împărţirea pământului către ţărani, în judeţul Hunedoara a avut loc în cea mai mare parte în decursul lunilor februarie şi martie 1945. Organizaţia judeţeană a Partidului Comunist Român, a trimis în această perioadă la sate peste 500 de muncitori, între care 260 mineri din Valea Jiului, împărţiţi în 42 de echipe, au ajutat pe ţăranii muncitori la confiscarea şi împărţirea pământului moşieresc. 15 Anul 1945 a cuprins în totalitate perioada de înfăptuire a reformei agrare, aceasta era rezultatul luptei unite a muncitorilor şi a ţăranilor după cum sublinia Miron Belea, secretarul general al Frontului Plugarilor:

„…plugărimea face zid puternic în jurul Frontului plugarilor, al cărui preşedinte este primul-ministru Petru Groza, eu mă angajez să continui lupta alături de Partidul Comunist Român şi împreună cu clasa muncitoare, pentru o viaţă mai bună a întregului popor român.” 16 Organizaţiile Frontului Plugarilor din întreaga ţară au desfăşurat o activitate uriaşă pentru realizarea reformei agrare. Preşedinţii Frontului şi-au asumat cele mai de seamă sarcini şi răspunderi în comitetele comunale de reformă agrară. 17 Potrivit presei comuniste şi celei controlate de Frontul Plugarilor din anii 1944-1945, au loc manifestaţii populare de sprijinire a guvernului Groza. Astfel numai în luna septembrie au avut loc în judeţul Hunedoara mitinguri de susţinere a guvernului la Deva, Petroşani, Lupeni, Haţeg, Baia de Criş. În timpul acestor adunări au fost adoptate moţiuni în care participanţii îşi exprimau susţinerea pentru guvernul Groza.18 Manifestaţiile pentru susţinerea guvernului Groza erau motivate şi de realizările concrete pe care acest guvern le-a făcut în judeţ, printre acestea se numără: electrificarea satelor între anii 1945-1946; a înfiinţat 40 de cooperative între aceşti ani; a înfiinţat 25 de cantine muncitoreşti şi funcţionăreşti şi alte 10 cantine şcolare care au întreţinut 553 de copii; sub aspect agrar între anii 1945- 1946 au fost împroprietăriţii 3.837 de ţărani; pentru construcţii a investit 32 de miliarde, 89.507 kilometri de şosea reparată, 2.600 kilometri de şosea construită, 9.900 kilometri de şosea asfaltată, 27.000 kilometri de şosea pietruită, îndreptări, tăieturi de dealuri şi diguri în vederea asfaltării; a fost asfaltată şoseaua naţională la traversarea prin localităţile Ilia şi Deva, a fost canalizat pârâul Bejan, a fost reconstruită şoseaua Orăştie-Spini, a fost asfaltată şoseaua naţională Simeria- Orăştie, a

„Horia”, 4 ianuarie 1945, p.2 „Horia”, 15 martie 1945, p.4 15 Ilie Avram –„Din activitatea Frontului Plugarilor 19451947”, în „Sargeţia”, VII, 1970, p.206 14

ibidem , p.207 ibidem p.208 18 ibidem p.191 17

154

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

fost construit un pod de peste 140 de metri peste Mureş, la Uroi. 19 Cea mai importantă din realizările noului guvern a fost însă reforma agrară. În a doua jumătate a anului 1946 aplicarea reformei agrare este un fapt împlinit, iar la 25 august 1946, la Deva, în prezenţa domnului Petru Groza are loc solemnitatea distribuirii titlurilor de proprietate noilor împroprietăriţii din judeţul Hunedoara. 20 Muncitorii din judeţul Hunedoara au sprijinit îndeaproape refacerea producţiei agricole prin livrarea de unelte necesare agriculturii. Ziarul „Zori de zi” anunţă înfiinţarea de cinci centre de maşini agricole la Mintia, Călan, Orăştie, Sântămăria şi Sâmpetru. 21 Strâns legate de schimbările produse în viaţa maselor, sunt şi eforturile depuse pe linia învăţământului pentru lichidarea analfabetului prin înfiinţarea de şcoli noi muncitoreşti. Printre primele şcoli de alfabetizare din judeţul Hunedoara sunt cele de la Criscior, Brad, Orăştie, Deva, Lupeni, Petroşani şi Aninoasa. 22 Un alt aspect al interesului pe care l-a manifestat guvernul democratic pentru îmbunătăţirea condiţiilor de trai, rezidă în măsurile de combatere a speculei şi de reglementare a producţiei, a vânzării mărfurilor şi aprovizionării populaţiei. La sate aceste rosturi la aveau cooperativele săteşti înfiinţate de guvernul Groza pentru „a înlesni plugarului cumpărarea produselor de care are nevoie”. În linia acestor măsuri pentru populaţia hunedoreană se înscriu şi înfiinţarea la Petroşani a Cooperativei „Minerul”, care va contribui la stabilizarea preţurilor mari în

concordanţă cu puterea de cumpărare a salariilor. 23 Aşadar pe tot cuprinsul judeţului Hunedoara guvernul Groza s-a bucurat de susţinere atât datorită faptului că Petru Groza provenea din acest judeţ, hunedoarenii considerându-l ”de-al lor”, dar şi datorită realizărilor acestui guvern la nivelul judeţului, fapt dovedit de cele prezentate anterior.

„Zori noi”, organul regionalei Partidului Comunist Alba - Hunedoara, 6 noiembrie 1946, p.1 20 „Zori de zi”, 8 noiembrie 1946, p. 3 21 Veronica Picioruş –„Transformările social-economice şi politice hunedorene” în „Sargeţia” XIII, 1977, p.473 22 ibidem, p.474

Ioan Scurtu –„Enciclopedia partidelor politice din România”, Editura Meronia, Bucureşti, 2003, p23

155

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

Şcoala şi colectivizarea – de la o implicare formală, la una de substanţă (Studiu de caz: Raionul Brad, regiunea Hunedoara)

prof.dr.Livia Coroi

înscriere, iar pe unele – învăţători – ca pe autori ai unor discriminări faţă de copiii chiaburilor sau ai „ţăranilor muncitori” neînscrişi; mai mult, aceşti copii sunt trimişi acasă pentru a-şi lămuri familia să se înscrie în colectiv sau se văd blocaţi în încercarea de a-şi continua studiile la nivel mediu sau superior. Din documente aflăm despre cadrele didactice că erau monitorizate pentru îndeplinirea sarcinilor agricole – în caz că ele sau rude apropiate aveau pământ –, că erau folosite pentru realizarea recensămintelor agricole, pentru perceperea cotelor şi pentru desfăşurarea de acţiuni ce vizau colectivizarea. Într-o notă din 8 mai 1953, Secţia Învăţământ a Sfatului Popular Raional Brad cerea ca toate cadrele didactice să popularizeze prin şcoli şi conferinţe la căminele culturale importanţa recensământului agricol, în desfăşurare în acele zile.1 Tot de la Raion, erau solicitate cadrele didactice să se implice în perceperea cotelor. „Conform Ordinului Secţiei Învăţământ a Regiunii Hunedoara, din 18 august 1953, în fiecare sat, câte-un cadru didactic trebuia să ajute la calcularea cotelor către stat şi a uiumului.” 2 În Nota nr.2536/1954, se pune problema monitorizării achitării cotelor de către cadrele didactice sau apropiaţi ai acestora, reiterându-se sarcina şcolii de a lămuri cetăţenii – direct sau prin intermediul elevilor – să-şi predea cotele.3 Într-o dimineaţă de noiembrie 1954, un grup de şapte cadre didactice trebuia să se prezinte la sfatul popular, la tovarăşul Crăciunescu, pentru a primi instrucţiuni în vederea îndeplinirii sarcinii de colectare a cerealelor.4 Într-o adresă a Şcolii Medii de 10 ani

Colectivizarea agriculturii presupune o intervenţie brutală a statutului în raporturile de proprietate funciară. Chiar dacă formal, în cartea funciară, ţăranul rămâne proprietar, lui îi sunt anulate toate atributele dreptului de proprietate, acestea revenindu-i unei cooperative încorsetate în indicatorii planului economic de stat. Prin urmare, pe drept cuvânt colectivizarea presupune desproprietărirea ţăranului în beneficiul statului. Dificultăţile unei transformări atât de radicale în raporturile economice şi sociale din lumea satului sunt anticipate oficial chiar de la tribuna Plenarei Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român (PMR), din 3-5 martie 1949, dată la care se declanşează colectivizarea în România. În acelaşi cadru politic, Gheorghe Gheorghiu-Dej stabileşte drept ax strategic al procesului colectivizării, munca de lămurire. Oscilaţiile de la Centru (cu rivalităţi acerbe între lideri) şi dificultăţile din teren, unde ideologia nivelării socio-economice îşi află doar o firavă susţinere, fac ca tacticile şi instrumentele muncii de lămurire axate pe propagandă şi implicarea exclusivă a cadrelor de partid să se dovedească insuficiente. Prin urmare, autorităţile dezvoltă colaborarea cu alte instituţii, fie pentru prestigiul şi influenţa lor în sat, fie pentru efectele pe care implicarea lor le avea asupra nivelului de trai şi a viitorului membrilor familiei ţăranilor. Şcoala a fost folosită complex de către regimul comunist – nu numai la îndoctrinarea copiilor şi tinerilor, ci şi la transformarea agriculturii. Una dintre strategiile colectivizării o reprezintă folosirea şcolii ca instrument de determinare a înscrierilor în colectiv – odată, prin angrenarea cadrelor didactice în eforturile edificării agriculturii socialiste, apoi (mai grav) prin eliminarea din şcoli a copiilor opozanţilor la colectivizare. Atât documentele, cât şi mărturiile menţionează cadrele didactice între membrii comisiilor de

Arhiva Colegiului Naţional „Avram Iancu” Brad, d.149/1953-1954, f.176 (arhivă neorganizată) 2 Ibidem, f. 871 3 Ibidem, f. 709 4 Ibidem, f. 196 1

156

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

Brad, Sfatul Popular Orăşenesc Brad era informat cu privire la situaţia predării cotelor de către cadrele didactice.5 În Nota nr.641/1954 a Sfatului Popular Raional Brad, Secţia Învăţământ, adresată şcolilor elementare de 7 ani şi medii din raionul Brad, li se punea în vedere tuturor cadrelor didactice să fie un exemplu pentru toţi cetăţenii, să-şi lămurească părinţii şi rudele privind colectivizarea agriculturii, elevii urmând să fie îndrumaţi „spre a-şi lămuri părinţii, rudeniile şi vecinii”, iar cadrele care nu vor înţelege să se achite de aceste sarcini vor fi „tratate ca atare”.6 Adresată de la Raion tuturor unităţilor şcolare din zonă, o notă din 4 iunie 1957 cerea: „La 30 iunie se va ţine un referat cu privire la socializarea agriculturii; în 12 iunie să trimiteţi un raport scris pe centru de comună privind contribuţia cadrelor didactice la transformarea socialistă a agriculturii.” Doreau să constate cine este înscris în întovărăşire – personal sau părinţii –, ce acţiuni au întreprins cadrele didactice în întovărăşirile agricole – conferinţe, programe artistice, muncă de la om la om.7 După declanşarea constituirii Gospodăriilor Agricole Colective (GAC) în raion, (februarie 1959), documentele fac referiri la implicarea cadrelor didactice – dar nu foarte insistent. Astfel, într-o notă din noiembrie 1959, se precizează că „La Vaţa, tovarăşul Cîrstoiu a evidenţiat activitatea bună desfăşurată de unele cadre didactice în transformarea socialistă a agriculturii.” 8 În mărturii, se regăsesc cadrele didactice ca membri ai echipelor de înscriere, dar nu ca elemente determinante, ci mai mult pentru a spori numărul şi pentru “a da greutate” acestora. Bindea Aurel din Ocişor îşi aminteşte că la ei în sat veneau pentru a-i lămuri: delegaţi de la primărie, profesori, învăţători, şefi de întreprinderi. Fiind de

vreo două ori într-o astfel de echipă, pentru colectivizarea Luncii Bradului, un martor profesor subliniază rolul insignifiant pe care-l avea în aceasta, “fiind unul printre alţii, numeroşi, pentru a intimida”. (Neag Romulus) Ca director de şcoală şi membru în Comitetul PMR Oraş Brad, acesta era obligat să trimită doi-trei profesori, pentru a intra în câte-o echipă ce se deplasa pe teren, fără a scoate însă profesorii de la ore pentru aceasta. El precizează că “Partidul era peste tot şi de-acolo îţi veneau ordinele.” (Neag Romulus). Spusele-i sunt întărite de un membru al Comitetului Raional PMR Brad, implicat în colectivizarea mai multor sate: „ - Când mergeaţi pentru colectivizare, din comisii fÎ ceau parte şi profesori, învÎ ţÎ tori...? - Da, da, da` asta numai duminica. Duminica, iarÎ , şi la ei se cerea, domnule, sprijinul - Uite ce-i: Şcoala din Vaţa va trimite 4 profesori la Ociu pentru ca să steie de vorbă cu cetăţenii ca sÎ se înscrie în CAP. - Mergeau poate şi singuri, şi cu alţii? - Numai cu comisia. Pentru cÎ comisiile lucrau şi duminica, şi în sărbători, pentru cÎ atunci aveau mai mare... gÎ seau oamenii acasă.” (Trifan Pascu). O poziţie aparte între cadrele didactice şi un rol mai evident în politica agrară a comuniştilor aveau învăţătorii. Persoană influentă în sat şi cunoscându-i pe localnici, învăţătorul este printre primele ţinte ale autorităţilor în a fi racolat în eforturile colectivizării, iar acesta arareori îşi poate depăşi condiţia de slujbaş al statului. Colaborarea neconvingătoare sau ostilitatea învăţătorului fac ca autorităţile să-l considere responsabil de eşecurile propriilor politici în satul respectiv. Spre exemplu, în ianuarie 1952, se consideră că deoarece „Învăţătorul Ardeu de la Curechi a instigat populaţia de la După Piatră să nu predea cotele datorate statului”, în acest sat nu s-a realizat planul la colectări.9 În cealaltă extremitate a raionului, în comuna Tomeşti, de

Ibidem, f.168 Ibidem, f.167 7 Ibidem, d.91, f.598 8 DJAN Hunedoara, Fond PCR - Comitetul Raional Brad, 9 DJAN Hunedoara, Sfatul Popular Regional Hunedoara, d.11/1/1959, f. 212 Secţiunea organizatorică, d.10/1952, f.9 6

157

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

tergiversarea înscrierilor în colectiv a şteienilor, este vinovat şi învăţătorul, „care desfăşoară o slabă activitate”. 10 Exprimarea nemulţumirilor sătenilor faţă de politicile statului conduce, de asemenea, la incriminarea învăţătorului, precum în cazul lui Florea Nicolae, fiul chiaburei Florea Aurelia din Rişca, învăţător la Blăjeni, care este exclus din învăţământ, iar în aprilie 1953 este acuzat că a iniţiat un protest susţinut cu 84 de semnături şi o delegaţie de 30 de rişcani la Sfatul Popular Comunal Baia de Criş, pentru anularea unei taxe noi pentru păşunatul comunal; despre el se spune că „acest duşman de mai multe ori a înnebunit pe toţi cetăţenii acestui sat.”.11 La statutul profesional, se adaugă practica autorităţilor de înfeudare politică, învăţătorii de la sate fiind în fruntea listelor de propuneri pentru membri PMR, controlul asupra acestora devenind astfel cvasitotal, cu multiple posibilităţi de solicitare a lor.12 Angrenaţi în complexul proces de îndoctrinare a lumii rurale, învăţătorii sunt în situaţia să implice elevii în acţiunile festive prilejuite de vizitele efectuate de către delegaţii de ţărani în URSS. La o astfel de acţiune a participat Brusturean Doina, pe când era în şcoala primară din satul Cărăstău, spre revolta neputincioasă a bunicii. „Învăţător era Georgianu Nicolae; ne-a pregătit ca să ne ducem la o adunare generală cu oamenii din sat, unde să ne înscriem la cuvânt să cerem informaţii, să ne aducă informaţii din Rusia, despre felul cum se organizează ţăranii, muncitorii, elevii, cum luptă pentru formarea socialismului. Chiar personal am fost pusă de domnul învăţător şi cu întrebările care corespundeau pentru aşa ceva. [...]Când o venit, o trebuit să aducem flori de-acasă, să presărăm flori pe o parte din drum. [...] Îmi amintesc cum rupeam cu mânuţele iarbă, să ducem să presărăm, şi câte-o floare, să-i aşternem la Haida Antim, că vine din Rusia cu

rezultatele întrebărilor şi cu exemplele de la ruşi despre colectivizare şi tot felul de organizaţii a lor.” (Brusturean Doina). În toată perioada comunistă, învăţătorii erau cuprinşi în comisiile de efectuare a recensământului agricol. În satul Baldovin, cei doi învăţători care făceau recensământul sunt suspectaţi că ar fi măsluit cifrele, umflându-le la unii şi diminuându-le la alţii, ceea ce ar fi putut influenţa clasificarea ţăranilor ca ţărani muncitori sau chiaburi. (Rîza Sonia) În perioada creării gospodăriilor colective, adeseori învăţătorul este regăsit printre personajele principale. Documentele fac totuşi puţine referiri la implicarea concretă a învăţătorilor în colectivizare. La o Şedinţă de analiză desfăşurată la Comitetul Regional PMR Hunedoara, la 7 iunie 1951, se arată că sunt mobilizaţi învăţătorii în munca de creare a G.A.C.-urilor, 13 fără detalieri însă. Potrivit informării făcute de activistul de partid ce desfăşoară muncă de lămurire în satul Lunca, în 1952, sătenii de aici vorbesc că „învăţătorul tot pentru colhoz se luptă, aşa spun copiii de la şcoală”.14 În Sălişte, învăţătorii sunt puşi în situaţia să se înscrie primii în colectiv, suprafeţele fiindu-le insignifiante.15 Mărturiile îi prezintă pe învăţători ca membri în comisii, ei fiind, uneori, delegaţi ai satului - „Ţin minte că învăţătorul a venit cu comisia de înscriere.”(Anonima din Ţărăţel). Învăţătorul este persoana care ştie detalii despre săteni. „Dar puşi la cale, că au venit cu învăţătorul Snegur, că el a venit până i-a îndreptat să vină la mine – învăţătorul din Ocişor, era învăţătorul de aici, dar era din Moldova; a fost bun învăţător, dar atunci umbla şi el groaznic pentru colectivizare. [...] Când ajung la cantonul vechi, 13

DJAN Hunedoara, Fond Comitetul Regional PMR, d.141951, f.203 14 DJAN Hunedoara, Fond PCR - Comitetul Raional Brad, d.164/1952, f.28 15 ACLC Băiţa, Fond CAP, Dosar Legea Fondului Funciar nr. 18/1991,ff.1,4

DJAN Hunedoara, Fond PCR - Comitetul Raional Brad, d.35/1953, nepaginat 11 Ibidem 12 Ibidem, d.3/1958, f.136

158

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

mă aştepta învăţătorul şi îi zice: Ăsta-i! ăsta-i feciorul lui Dărău.” (Dărău Roman). Nu doar că-i conduce pe activişti din casă-n casă sau că-i indică pe opozanţii din sat, dar desfăşoară şi individual muncă de lămurire, prevalându-se de prestigiul său în sat pentru a-i convinge pe unii mai nehotărâţi să se înscrie. În Târnava de Criş, “Era învăţătoru` de la noi din sat; el era cu oamenii, cu colectivu`, să se înscrie. Şi tot zicea: Nană Florică, numai dumneata nu vrei, da` nu ne face de ruşine! şi de la o vreme am semnat şi eu.”(Incău Floarea). Martorii şteieni vorbesc despre contribuţia învăţătorului la anihilarea rebeliunii din Şteia, un învăţător fost legionar, care vremelnic fusese îndepărtat din învăţământ, dus la Canal, apoi iar arestat, în nesiguranţă cu serviciul. Unii consideră că a contribuit la anularea posibilităţii recuperării pământului, prin discursul ţinut la adunarea din sat, spunând că „În sat, de când este acest regim, se duce mai bine, oamenii au fost încălţaţi în opinci şi acum sunt în pantofi.”(Anonimul din Şteia). Alţii îi evidenţiază situaţia delicată: “Învăţătorul a păţit rău, a fost legionar şi a fost arestat, a fost supravegheat, îl luase şi pe el întrun timp, că de nu, îl dădea afară din servici; era dresat de ei să ţină şedinţă cu noi să ne scriem la colectiv, că cum au trăit bătrânii atâţia ani, noi nu putem să trăim; era pus la cale de ei.”(Meltiş Nicolae). Un altul se referă la consecinţa pozitivă pentru sat: „Învăţătorul a căutat să potolească treburile, ca să nu se întâmple alte lucruri mai mari.” (Dobrei Ilie). Fără să intre în detaliile jenante ale situaţiei de atunci, însuşi învăţătorul spune: „A doua zi era adunare la şcoală şi trebuia să spun şi eu ceva. Am spus ceva din istoria satului, cu preotul spânzurat în revoluţia de la 1848 şi cu omorâţii de stăpânire, pentru că şi-au căutat drepturile răpite de stăpânii vremelnici.” (Pop Ioan). Recurgând la presiuni, persecuţii, şantaj, autorităţile reuşesc să-şi asigure în sat colaborarea învăţătorului, dispărând astfel un puternic lider tradiţional, metamorfozat acum într-un instrument al noii puteri.

Sunt şi învăţători care nu se implică în colectivizare sau o fac fără convingere. Despre învăţătorul din Rişculiţa, martorii precizează că „Învăţătorul nu [s-a implicat în colectivizare], era învăţător bătrân.”(Popovici Nicolae l. Miron).16 O formă de implicare a şcolii în colectivizare a fost trimiterea copiilor acasă de la cursuri, pentru a-şi lămuri familia să se înscrie în colectiv, sau blocarea accesului celor proveniţi din familii de opozanţi în diferite forme de pregătire şcolară – în ambele cazuri fiind vorba de privarea copiilor şi tinerilor de dreptul la învăţătură. Solicitarea dinspre conducerea raională de a fi „îndrumaţi” elevii pentru a-şi lămuri părinţii (vezi supra) putea fi înţeleasă şi ca trimitere a lor acasă din timpul programului şcolar. Neag Romulus precizează că atâta timp cât a fost el director, nu au fost cazuri de trimitere a copiilor acasă pentru a-şi lămuri părinţii, în zonă fiind alte pârghii de determinare a înscrierilor. Directorul Şcolii Generale Tomeşti prezintă situaţia ingrată în care se afla prin această funcţie şi ca secretar de partid pe comună, dar cu relaţii de rudenie şi de prietenie între localnicii opozanţi: “După aia, în domeniul învăţământului, copiii alungaţi din şcoli, unii din licee. La Generală la noi, ni se cerea să-i lămurim pe copii că trebuie lămuriţi părinţii că trebuie să se ducă...[...] Deci eu, ca director, trebuia să mă conformez ordinelor pe care le primeam. Şi le spuneam: Măi copii, să aveţi grijă să spuneţi la tată-to să se ducă să se înscrie! să nu ştiu ce, dar pe de altă parte, în clasă la ei ştiam eu ce să spun, mai ales că în sat aveam şi neamuri, care mă întrebau cum? ce? Eu le spuneam: Măi oameni, dacă voi puteţi să rezistaţi, nu vă scrieţi. Dar ferească Dumnezeu să spuneţi, că mâine mă leagă Securitatea, că eu sunt împotrivă. Am fost secretarul comitetului comunal de partid în perioada respectivă.M-am dus la raion şi le-am spus: Tovarăşi, copiii n-au nici o vină. [...] Şi-am Informaţia privind neimplicarea învăţătorului este confirmată de Faur Nicolae al Voinii .

159

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

care eu am spus: - S-a dus de dimineaţă la pădure. Nu ştiu, e plecat, nu-i acasă. În fine, ei sau prins că este acasă. […] Mă duc la şcoală liniştită şi pe când mă duc, se face careu la şcoală, spre surprinderea mea. Acel domn şi cu altul, nu mai reţin numele lui, au mers la directorul şcolii, şi acolo a spus despre mine şi despre Lupei Viorica şi ne-a scos în careu. Şi a început: Aceste eleve sunt nişte mincinoase! Deşi eram premianta clasei. Vă daţi seama? Ne-a făcut de toată minunea în acel careu pe care-l ţin minte cât trăiesc. […]Vă daţi seama cum m-am simţit eu, că îmi tot spunea: Mincinoasă, tatăl fuge de-acolo de-acasă şi ea nu recunoaşte, uite cum se comportă.?[...] Nu-mi mai amintesc toate minunile pe care mi le-a spus acolo, şi mie, şi colegei.”(Opincaru Viorica). Pentru copiii proveniţi din familii de chiaburi, tratamentul discriminatoriu este cvasigeneral. „ Dumneavoastră, la şcoli, aţi avut ceva probleme? - Da` cum sÎ nu ?! Da` ne-o dat afarÎ ! - Unde vÎ dÎ dea afarÎ ? - Ne dÎ dea afară. - Cum era? - Mai aveam aici pe cineva care se cam interesa de noi, un vecin, e mort, dar nu-l mai spun, că are copii. Şi veneau copiii, erau cu noi la şcoală, şi veneau şi-i spuneau la tată-su: - Tati, iar fură copiii lui Bocan, intrară în clasă. - Da?! noa nu-i nimic, lasă că mâine iar n-or mai fi. Veneau şi ne scoteau afară profesorii - unii ne scoteau, alţii nu ne scoteau, alţii se făceau că uită. Dar noi la fiecare oră intram, şi ne scoteau afarÎ . Şi iar intram, şi iar ne scoteau afară. Dar ai lor, nu toţi copiii dintr-ai vecinilor [stăteau la ore], fugeau pe dig. Nu-i scotea nimeni, dar mergeau; dar noi nu. Pe fratemeu l-o dat afarÎ de la Gura-Barza sau nu mai ştiu de unde.” (Lazăr Zoriţa). Frecventele trimiteri acasă din timpul cursurilor sunt vii şi în memoria altor martori, atunci fii sau nepoţi de chiaburi: „Mi-amintesc, după perioada de întovărăşiri, cât de greu, cât de greu i-a fost să accepte să se înscrie în întovărăşire, şi numa` ameninţat şi silit şi numa` după ce am fost daţi afară de la liceu, de câteva ori, trimişi acasă şi iarăşi reprimiţi...” (Tod Florica). “Aveam pe cineva care numai venea în

refuzat să trimit copiii acasă şi n-am fost condamnat, că şi unii de la învăţământ au înţeles şi-au zis că noi nu ne putem răzbuna, să ne batem cu copiii. Am avut dintr-ăştia care mi-au spus aşa ceva: Mai lasă-i în pace! Ordinul e aşa, dar lasă-i, nu-ţi face nimeni nimic.”(Vuzdugan Aurel). Martorii situaţi de cealaltă parte arată că adeseori copiii au fost victimele răfuielilor pentru colectivizare, ei rememorând în special cele trăite personal sau de vreun membru al familiei. Astfel, la clasă, unii învăţători dovedesc zel în susţinerea colectivizării, şi din anii şcolii primare, martorii reţin aspecte care atunci îi afectau profund: „În Mesteacăn – eram în clasa a treia-a patra, când începuse colectivizarea; la cei care erau părinţii înscrişi în CAP, la copii, le afişa un steguleţ, cum că ar fi fruntaşi. Pentru cei la care părinţii nu erau înscrişi, nu erau nici dulciuri, nici steguleţe, nici un fel de favoruri, erau mai mult terorizaţi, ca să meargă acasă, să plângă, să-i roage pe părinţi să se-nscrie în CAP.”(Herţa Viorica). Despre tratamentul aplicat elevilor din Baldovin aflăm că „Învăţătorul îi întreba ce au mâncat dimineaţa, ca apoi să zică: Chiaburoaica a mâncat miere azidimineaţă, iar voi, ce-aţi mâncat? Pâine goală!”(Rîza Sonia). Procedeele sunt mult diferite, de la caz la caz: “Am o problemă, n-o uit. Veneam de la şcoală şi zice unul către mine: Taică-tău e înscris în CAP? Zic: -Nu e înscris . -Noa, ştii ce? Iei cravata asta de la gât şi zici: Tată, dacă nu te înscrii în CAP, cu cravata asta te spânzur! Ha-ha-ha! Pe urmă erau presiuni multe, că nu ne primeşte la Vaţa la şcoală, dar ne-a primit, n-am avut nici o repercusiune pe problema asta.”(Petrica Ioan). Un martor din Ocişor povesteşte cum în contextul presiunilor privind înscrierea în colectiv, a trăit un şoc emoţional, ca elevă în clasa a VII-a la Vaţa de Jos: „Cei care se ocupau cu colectivizarea veneau dis-dedimineaţă. Tatăl meu i-a simţit că vin şi […] a fugit şi s-a dus în satul vecin, Poenari. Ştiu că atunci ma întrebat că unde este tata. Unde este ? Unde este? M-a întrebat pe mine un domn; îl şi ştiu, Petruş, care era activist. - Unde este tatăl tău? La

160

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

clasă şi zicea: Du-te după certificat de stare materială că asta nu-i bună, nu-i aicea atâta pământ cât scrie. Că eşti de chiabur, ieşi afară din clasă, să te duci să aduci certificat de stare materială.” (Anonima din Brad, str. Avram Iancu). Blocarea accesului în forme mai avansate de învăţământ este o practică regăsită la scară naţională. Ea este atestată şi la liceul din raion, în respingerea sau exmatricularea celor cu originea în vreo familie de opozanţi. O notă adresată de Sfatul Popular al Raionului Brad precizează că „La concursul de admitere în şcolile medii, şcolile pedagogice şi şcolile medii tehnice, pentru anul şcolar 1954/1955 nu pot participa: fiii criminalilor de război, trădătorilor, spionilor, fugiţilor peste hotare.” Alături de aceste categorii, se menţionează, în creion, „fiii de chiaburi şi alte elemente exploatatoare” şi tot în creion apare precizarea: „Dislocaţii? – Miliţia să le dea dreptul.” 17. Numeroase mărturii, din toată perioada colectivizării, confirmă aceste realităţi consemnate lapidar şi asumate doar parţial de factorii de decizie locali. Martorii evocă eliminarea din facultăţi, căderi surpriză la examene de admitere în licee şi facultăţi, ameninţări privind posibilitatea urmării unui anumit nivel de învăţământ. Un ciclu liceal la Şcoala Normală Deva risca să nu fie finalizat prin examen de absolvire datorită provenienţei dintro familie de chiaburi. Povesteşte despre acest episod dramatic, Faur Carolina din Rişculiţa: „ [În 1950, înainte de a intra la examen], vine secretarul şcolii şi mÎ cheamÎ . Era şi sora mea la liceul pedagogic la Deva. Eram active: cultural, sportiv, în echipe, la cor. Secretarul Pungulescu Constantin mi-a spus cÎ mi-a venit o adeverinţÎ de la sfatul popular cÎ suntem chiaburi şi cÎ au ordin să nu ne bage în examen (de sfârşit de an şi apoi de absolvire), dar ne-a spus cÎ sÎ ne facem că nu ştim. El a spus cÎ o sÎ ne scoatÎ

adeverinţele numai dupÎ începerea examenului.” În 1956, Bolcu Florica a fost exmatriculată din Facultatea de Istorie din Cluj, iar fratele ei de la Şcoala de Ofiţeri din Piteşti, pe motivul originii lor chiabureşti (Tod Florica). În perioada 1959-1962, când s-a colectivizat raionul Brad, sunt frecvente situaţiile în care candidaţii la învăţământul liceal sunt vizaţi de aceste tactici de constrângere pe care le presupune “munca de lămurire” (Pădurean Fulvia, Rîza Sonia, Opincaru Viorica). Petrica Gheorghe din Ocişor, având fata în pragul admiterii la liceu, refuza să se înscrie în GAC „Şi-n aceste împrejurări eu a trebuit să dau examen la liceul din Brad. Deci tata, în prima parte a anului, când era examenul, nu s-a înscris. N-a putut renunţa la câte avea şi, mÎ rog, fiecare ţăran ţinea la pământul pe care-l avea. Deşi învăţam destul de bine, nu am intrat, am picat la examenul de admitere la liceu, că totul era sub control. Şi-atunci, tata, pentru mine, s-a înscris toamna la colectiv. Cealaltă colegă, deşi era o elevă foarte bună, deci tot premiu unu sau doi, taicÎ -sÎ u nu s-a-nscris, şi ea nu a intrat la liceu şi nu a făcut liceul.” (Opincaru Viorica). Şi martorii neutri evidenţiază această practică: “Copiii care erau pe undeva în pregătire scolară erau suprimaţi - dacă nu te înscriai în colectiv, nici nu avea după ce să meargă la examen, nici nu avea după ce.” (Faur Nicolae al Voinii). Nu numai că-i solicită pe angajaţii şcolii să se înscrie în colectiv printre primii, ca exemplu, şi să participe în comisiile de colectivizare, dar, pornind de la necesitatea parcurgerii de către fiecare copil a unor cicluri de şcolarizare pentru a se realiza în viaţă, autorităţile folosesc această instituţie pentru a-i constrânge pe ţăranii care aveau copii de vârstă şcolară să se înscrie în colectiv. Intelectualitatea nu era printre categoriile agreate de regimul comunist, iar cadrele didactice erau printre cele mai vulnerabile categorii de intelectuali. Într-o ofensivă generală asupra satelor, instituţiile raionale de conducere mobilizează toate

Arhiva Colegiului Naţional „Avram Iancu” Brad, d.149/1953-1954, f.742 17

161

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

categoriile de salariaţi, aceştia trebuind să-şi dovedească devotamentul faţă de stat, nu numai îndeplinindu-şi propriile sarcini, ci şi determinându-i pe alţii să se conformeze cerinţelor regimului. Şcoala oferea echipelor de înscriere membri speciali: culţi şi cu un ascendent moral asupra comunităţii. Unii au fost mai zeloşi, alţii mai rezervaţi, dar dincolo de aspectul comportamentului cadrelor didactice în acest context, se impune evidenţierea blocării de către autorităţi, în această perioadă, a traseului şcolar al copilului din familia de opozanţi. Astfel că, pentru ţăran, neînscrierea în colectiv putea periclita viitorul copilului, acesta fiind privat de şansa unei anumite instruiri prin intermediul şcolii, autorităţile practicând, de fapt, un şantaj sentimental asupra ţăranilor. Prin presiunile făcute asupra cadrelor didactice, de a se implica în „transformarea socialistă a agriculturii”, şi, mai ales, prin constrângerea părinţilor de a se înscrie, pentru a-i primi pe copii în sistemul instructiv-educativ, şcoala a fost una dintre cele mai eficiente pârghii ale colectivizării.

10.

11.

12.

13.

14.

Lista martorilor: 1. Anonima din Brad, str.Avram Iancu 2. Anonima din Ţărăţel, municipiul Brad; interviu realizat în noiembrie 2006 3. Anonimul din Şteia, comuna Tomeşti, nepot de chiabur, n.în 1942, studii: şcoală tehnică; intervievat în noiembrie 2005 4. Bindea Aurel, sat Ocişor, comuna Vaţa de Jos, n.în 1929, fost angajat la CFR; intervievat în octombrie 1996 5. Brusturean Doina, sat Cărastău, comuna Baia de Criş, n.în 1938, studii: 8 clase şi 2 clase de liceu, ţărancă, noră la chiaburul Brusturean Ioan (din 1954); interviu realizat în mai 2009 6. Dărău Roman, sat Ocişor, comuna Vaţa de Jos, n.în 1928, studii: 7 clase, miner pensionar, intervievat în iunie 2006

15.

16.

17.

18.

162

Dobrei Ilie, sat Şteia, comuna Tomeşti, n.în 1925, studii: 7 clase primare, fost chiabur, muncitor comercial pensionar, intervievat în iunie 2006 Faur Carolina, sat Rişculiţa, comuna Baia de Criş, n.în 1931; studii: Şcoala Normală Deva, învăţătoare pensionară, fiică de chiabur; intervievată în mai 1997 Faur Nicolae al Voinii, sat Rişculiţa, comuna Baia de Criş, n.în 1932, studii: 7 clase, fost angajat la IRTA, intervievat în iunie 2006 Herţa Viorica, Brad, str. Avram Iancu, nr.67, n.în 1947, studii: liceul, fostă contabilă la CAP Mesteacăn; intervievată în noiembrie 2005 Incău Floarea, sat Târnava de Criş, comuna Vaţa de Jos, n.în 1931, ţărancă; intervievată în iunie 2006 Lazăr Zoriţa, sat Mesteacăn, municipiul Brad, fiică de chiabur, n.în 1938, studii: liceul, pensionară, ţărancă; intervievată în noiembrie 2005 Meltiş Nicolae, sat Şteia, comuna Tomeşti, n.în 1923; studii: 5 clase primare, agricultor individual, intervievat în iunie 2006 Neag Romulus, Brad, str. Decebal, n.în 1935 în Blăjeni-Vulcan, profesor pensionar, director al Liceului Teoretic „Avram Iancu” (1960-1970; 1974-1978), interviu realizat în 6 august 2006 Opincaru Viorica, sat Ocişor, comuna Vaţa de Jos, n.în 1948, profesoară, fiică de opozant, interviu realizat în mai 2008 Pădurean Fulvia, sat Ţebea, comuna Baia de Criş, n.în 1945, profesoară pensionară, nepoată de chiabur, intervievată în noiembrie 2005 Petrica Ioan, sat Ocişor, comuna Vaţa de Jos, n.în1951, studii: 7 clase primare, pensionar, fiu de neînscris; intervievat în iunie 2006 Pop Ioan, sat Şteia, comuna Tomeşti, n.în 1912, învăţător pensionar, fost legionar,

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

Trifan Pascu, sat Ocişor, comuna Vaţa de Jos, n.în 1926, studii: 7 clase primare, activist de partid, angajat ca şef de cadre la Sfatul Popular Raional Brad din 1956 până în 1968, preşedinte de colectiv, pensionar; intervievat în iunie 2006 23. Vuzdugan Aurel, Vaţa de Jos, str. Ponorului, nr. 30, n.în 1937, studii: absolvent al Şcolii Normale şi apoi al Facultăţii de Filologie din Timişoara, învăţător, profesor pensionar, intervievat în mai 2006

implicat în liniştirea evenimentelor din 1969 din Şteia, mărturie scrisă în mai 1997 19. Popovici Nicolae lui Miron, sat Rişculiţa, comuna Baia de Criş, studii:7 clase, pensionar, ţăran, veteran de război, intervievat în iunie 2006 20. Rîza Sonia, Brad, str. Independenţei, bl.17; n.în 1946 în Baldovin, comuna Baia de Criş; profesoară pensionară, nepoată de chiabur; intervievată în iulie 1997 şi în octombrie 2006 21. Tod Florica, Brad, str.Cuza Vodă, bl.14, n.în 1939, profesoară pensionară, nepoată de chiabur, intervievată în 1996 şi 2003

22.

Publicaţii ortodoxe ale diasporei româneşti (1949-1951)

prof. dr. Liviu Lazăr

1. Introducere Răsfiraţi în multe ţări ale lumii din cauza prigoanei comuniste, românii mireni şi clerici, au traversat o perioadă plină de greutăţi la începutul diasporei lor. Pe lângă adaptarea dificilă la noile realităţi din diaspora, românii au resimţit acut distanţa ce-i separa de comunitatea de credinţă, de limbă şi de sânge a neamului. Ruperea de glie, de trunchiul poporului românesc, de familie şi de comunitatea firească de viaţă, ca şi de trăirea în tradiţie şi sub oblăduirea harică a Bisericii străbune, era o realitate pe care românii o trăiau acumulând amărăciune în suflete. Toţi erau conştienţi însă că singura legătură trainică cu cei de acasă, era comunitatea de limbă şi credinţă. În acest context, românii din diaspora au încercat să se organizeze, încercând să ţină legătura prin intermediul Bisericii, cadrul de solidaritate capabil să-i adune şi să-i mângâie pe cei aflaţi în pribegie de voie sau de nevoie. Un rol important în menţinerea identităţii etnice şi religioase l-au avut şi publicaţiile ortodoxe, care au încercat să-i păstorească pe românii din diaspora şi prin forţa cuvântului

Résumé Les publications orthodoxes de l’émigration roumaine, ont eu un rôle très important pour la ressemblance des roumains de la diaspora. Un élément très important pour la réunion des roumains au delà de la frontière a été l’église. Un premier effort d’organiser l’église au delà de la frontière a été l’apparition, en 1949, de l’Eparchie orthodoxe des roumains de l’étrangère et l’officiel nommée Bulletin Eparchial des Roumains a l’étrangère. Une autre publication issue à Paris a été les Cahiers de témoignage orthodoxe en 1950. Cette publication a apparu aussi à Hamilton (Canada) avec la date de 15 juin 1950. Les publications orthodoxes aient le but d’informer les roumains de la diaspora de l’essaies des organisations des communautés orthodoxes roumains en Occident, des nouvelles de l’intérieur de la Roumanie soumise au régime stalinienne. Les publications orthodoxes roumaines de l’Occident certifient que les roumains du diaspora n’ont pas oublié leur pays et on gardé la communauté nationale de langue et croyance.

163

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

remarcă defavorabilă din partea autorităţilor franceze. Prudenţa autorităţilor franceze era explicabilă în condiţiile în care a existat după război o importantă migraţie a foştilor legionari spre Occident. În 1949, în condiţiile creşterii numărului românilor, mai ales a celor refugiaţi în Franţa de prigoana comunistă, mitropolitul Visarion Puiu, care era cel mai mare ierarh din afara graniţelor ţării, cu sprijinul autorităţilor franceze a reuşit înfiinţarea Eparhiei Românilor din străinătate la 1 septembrie 1949. Menirea acestei eparhii era : „îngrijirea religioasă a tuturor românilor răspândiţi prin ţările europene, ca aceştia să aibă treptat şi instituţiile trebuitoare vieţuirii lor şi dezvoltării simţământului lor religios şi naţional.” (Buletinul, octombrie 1949). În scrisoarea de înfiinţare se menţiona că : „Eparhia românilor răspândiţi prin ţări străine, cu reşedinţa la Paris, păstrând unitatea dogmatică şi canonică cu biserica mamă din România şi cu celelalte biserici surori din Răsărit, până va putea stabili o legătură normală cu Patriarhia din Bucureşti, se cârmuieşte autonom de ierarhul său local şi se va administra conform legilor de organizare a Bisericii Române din 1925, corespunzătoare trebuinţelor locale din ţările în care locuiesc români.” (Buletinul, octombrie 1949). La 28 septembrie 1949, Visarion Puiu, semnând în calitatea de mitropolit, trimitea regelui Mihai I o scrisoare prin care cerea „oblăduire pentru ca această instituţie să-şi poată desfăşura menirea sa pentru toţi românii împrăştiaţi prin felurite ţări europene.” (Buletinul, octombrie 1949). La 12 septembrie 1949, s-a primit aprobarea de la Prefectura Poliţiei din Paris pentru înfiinţarea Asociaţiei Culturale Eparhia Ortodoxă Română din Europa Occidentală, al cărei preşedinte a fost ales Leon Negruzzi. Această asociaţie avea menirea de „ajutorare a forurilor bisericeşti întru îndeplinirea misiunii lor în toate actele religioase, culturale şi de ajutorare trebuitoare creştinilor noştri.”

scris. Aceste publicaţii constituie un izvor istoric deosebit de important, deoarece, prin ştirile despre ceea ce se întâmpla în ţară, oferă o contrapondere veridică a versiunii oficiale a propagandei comuniste. Menţionăm că aceste publicaţii le-am găsit în biblioteca Liceului Pedagogic „Sabin Drăgoi” Deva, care are o bogată colecţie de cărţi rare, ca urmare a donaţiilor făcute de mari personalităţi care şiau legat viaţa şi activitatea de acest lăcaş de învăţământ, cum a fost C. Sporea. 2. „Buletinul Eparhiei Românilor din străinătate” Această publicaţie a apărut în octombrie 1949 ca organ al Asociaţiei Culturale „Eparhia Ortodoxă Română din Europa Occidentală” (Buletinul, octombrie 1949). Necesitatea înfiinţării unei episcopii ortodoxe româneşti la Paris, unde numărul românilor era suficient de mare încă din perioada interbelică, a fost semnalată de arhimandritul Eugeniu Laiu încă din 1938. Începând cu anul 1939, numărul românilor din Franţa şi din statele vecine, ajungând la zeci de mii, mitropolitul Visarion Puiu a propus în 1944 Patriarhiei Române şi Ministerului de Externe înfiinţarea unui episcopat românesc cu centrul la Paris sau Berlin, cu ajutorul celor 20 de preoţi aflaţi atunci peste hotarele ţării. (Buletinul, octombrie 1949). În acelaşi an, mitropolitul Visarion Puiu a fost trimis de Patriarhul României Nicodem la Zagreb pentru a participa în data de 15 august la hirotonirea viitorului Mitopolit Primat al Croaţiei. Cunoscând situaţia din România şi evaluând corect pericolul extensiunii comunismului, mitropolitul Visarion Puiu a ales calea pribegiei. În 1945 s-a stabilit în zona de ocupaţie franceză din Austria, unde exista o comunitate şi o biserică românescă. În 1948 a plecat la Paris, obţinând un permis de trecere de la Înaltul Comisar al Republicii Franceze din Austria, în care se specifica faptul că nu figurează pe listele U.N.W.C.C. de criminali de război stabilite la Londra şi că nu a primit nici o

164

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

vremurile tulburi ale regimurilor ocupaţiilor de astăzi din ţară, s-au perindat la conducerea Bisericii din Paris, numai figuri eminente ale clerului ortodox, toţi mari cărturari, profesori universitari şi personalităţi de prim rang în clerul superior al ortodoxiei româneşti. Recentele incidente de la Biserica Ortodoxă Română din Paris, provocate premeditat de arhimandritul Martinian Ivanovici şi protectorii săi, a zdruncinat conştiinţa coloniei şi refugiaţilor români. Spectacolul a fost îngrozitor de urât pentru refugiaţi, căci ei aveau vie imaginea bisericii îngenunchiate în ţară de guvernul comunist. Indignarea lor era legitimă, când vedeau că şi aici peste graniţă se urmăreşte, ca în ţară, aceeaşi acţiune de lichidare a bisericii.” (Buletinul, noiembriedecmbrie 1949). În urma acţiunii concertate a comuniştilor, s-a reuşit închiderea temporară a Bisericii Ortodoxe Române din Paris. Astfel, din septembrie 1949 şi până în ziua de Crăciun a aceluiaşi an nu s-a ţinut Sfânta Liturghie. Cu eforturi s-a obţinut ţinerea Sfintei Liturghii la Biserica Americană din Paris. Analizând această situaţie, Leon Negruzzi, preşedintele Asociaţiei Culturale Eparhia Ortodoxă Română din Europa Occidentală, spunea la 10 ianuarie 1950 în adunarea acestei asociaţii: „În ţară s-a lovit pe rând, în Monarhie, în Biserică şi apoi în popor fiind atacat în sănătatea sa morală şi fizică. Acelaşi lucru e urmărit îndeaproape şi în refugiu, Regele ţinut izolat, Biserica închisă, iar refugiaţii români lăsaţi într-o neiertată părăsire.” (Buletinul, ianuarie/februarie 1950). Apariţia publicaţiei a fost salutată de numeroşi preoţi din diaspora românească. Astfel, părintele arhimandrit dr. Teofil Ionescu din America, trimitea o scrisoare prin care îşi exprima satisfacţia pentru organizarea unei episcopii în străinătate şi recunoştea autoritatea acesteia asupra bisericilor româneşti din această ţară. Preotul Surducan, aflat vremelnic în Italia, scria următoarele: „Cu

(Buletinul, octombrie 1949). Asociaţia a editat şi Buletinul Eparhiei Românilor din străinătate, publicaţie lunară care era trimisă în toate colţurile lumii la diaspora românească. Publicaţia trimitea românilor ştiri din ţară, care confirmau prigoana comunistă împotriva Bisericii Ortodoxe. Astfel, în numărul din noiembrie-decembrie 1949, Dr. Petre Popescu, scria în articolul „Înapoi sub scutul bisericii străbune” următoarele: „Încă din 1944, după ocuparea României de către trupele sovietice, cele trei instituţii fundamentale ale statului – Monarhia, Armata şi Biserica – au fost zi de zi subminate până la distrugerea totală de către regimul comunist. Biserica a fost supusă la un proces de distrugere lentă. Patriarhul ţării Nicodem a fost otrăvit. Treptat aceeaşi soartă au avut-o şi alţi distinşi ierarhi, reprezenanţi autentici ai ortodoxiei române, Mitropolitul Irineu Mihălcescu al Moldovei, Cosma Petrovici al Dunării de Jos şi Grigore Leu al Huşilor, iar alţii au fost înlăturaţi ca indezirabili pentru planurile de sovietizare a Bisericii, precum Nifon Criveanu al Olteniei, Lucian Triteanu al Romanului şi Gherontie al Constanţei. Nenumăraţi preoţi şi călugări au luat drumul Siberiei, închisorilor şi caselor de tortură. Toate mănăstirile pe altarul cărora se zămislise cultura şi cartea românească au fost închise.” (Buletinul, noiembrie-decmbrie 1949). Publicaţia prezenta cu amărăciune şi presiunile făcute asupra Bisericii Ortodoxe Române din Paris, în fruntea căreia a fost trimis arhimandritul Martinian Ivanovici, cu menirea să o compromită. Iată ce nota publicaţia referitor la acest eveniment: „În cadrul acestei acţiuni de distrugere, chiar Biserica Ortodoxă Română din Paris a avut mult de suferit. În fruntea ei a fost trimis de guvernul comunist din Bucureşti, un element apt să o compromită. Se rupea astfel tradiţia unei alese reprezentări în Occident. Căci de la primul său superior, Arhimandritul Ioasaft Snagoveanu, până la

165

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

puţinele ştiri ce mai pot încă răzbate dincoace de perdeaua de fier, îşi poate oricine da seama de drumul pe care este silită să meargă conducerea de astăzi a Bisericei noastre din Ţară. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a adresat credincioşilor şi clerului o pastorală, ca şi celorlalţi creştini de alte confesiuni, chemându-i la luptă pentru pace. Binecuvântăm – spune pastorala – pe combatanţii păcii, care au în fruntea lor pe puternica Uniune Sovietică, şi condamnăm pe inamicii păcii conduşi de capitaliştii din Anglia şi America. Biserica noastră şi-a unit glasul său la glasul celoralte Biserici surori, din 1948, la Conferinţa Ortodoxă de la Moscova, lansând împreună cu ea un apel pentru pace creştinilor din lumea întreagă. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, constată cu durere frăţească, că în timp ce creştinii ortodocşi din Răsărit au înţeles acest apel şi s-au alăturat cu bucurie apărătorilor păcii, o parte din creştinătatea din Occident, catolici şi necatolici, dirijaţi de către Vatican şi Conciliul Ecumenic al Bisericilor, s-au înrolat în rândul instigatorilor unui nou război. De aceea, Sfântul Sinod se adresează de această dată şi celorlalţi creştini din sânul Republicii Populare Române, în acelaşi timp, ca şi credincioşilor ortodocşi, chemându-vă să strângeţi rândurile împrejurul celor ce se ridică şi apără cu putere Drapelul păcii şi al fericirii omeneşti.” (Buletinul, martie/aprilie 1950). Iată aşadar, că războiul rece s-a manifestat şi în domeniul religios. La vestea organizării Eparhiei Ortodoxe Române de la Paris, autorităţile religioase de la Bucureşti au luat măsuri împotriva mitropolitului Visarion Puiu: „Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române întrunindu-se în ziua de 29 martie 1950, pe lângă alte chestiuni a luat în discuţie şi cazul fostului mitropolit Visarion Puiu. Dovedindu-se a fi fost tot timpul un duşman al Bisericii Ortodoxe Române şi un agent al Vaticanului, mitropolitul Visarion Puiu s-a pus în rândul trădătorilor Patriei şi a

multă plăcere şi cu multă bucurie am primit şi am citit Buletinul Românilor din Străinătate. Bucuria mi-a fost nespus de mare atunci când am văzut că s-au pus bazele unei Eparhii Ortodoxe Române care se va ocupa cu organizarea Bisericii noastre strămoşeşti. Am toată încrederea că de-acum înainte, românii ortodocşi din exil vor putea găsi şi ei din loc în loc câte o capelă sau o bisericuţă unde să intre spre a-şi înălţa rugăciunile spre Atotputernicul Dumnezeu, rugându-l să ne scape ţara de urgia ce-a cuprins-o, ca apoi, toţi uniţi în gând şi în simţiri, să ne întoarcem la noi acasă.” (Buletinul, noiembrie-decmbrie 1949). În acelaşi timp, ziarele româneşti din diaspora au început să acorde „o foarte accentuată preocupare asupra problemelor de educaţie morală şi instrucţie religioasă: <Ţara> care apare la Roma, <Patria> din Germania, <Vestitorul> din Austria, <La Nation roumaine> din Paris, <România> şi <Curent Românesc> din Buenos Aires.” (Buletinul, ianuarie/februarie 1950). La München, prin eforturile preotului Paul Zaharia a apărut publicaţia „Blâtter für orthodoxes Cristentum”. Această publicaţie era legată de parohia ortodoxă nou înfiinţată în capitala Bavariei. Referitor la publicarea în limba germană, Ion Coroamă, menţiona: „N-am ştiut niciodată că limba tălmăcirilor lutherane – precisă, rece, viloentă chiar – se poate undui atât de dulce în nebănuite schimbări tonice şi sintactice, ca să redea tot farmecul şi plinătatea cântărilor noastre liturgice.” (Caiete de mărturisire ortodoxă, iulie 1950). Buletinul Eparhiei Românilor din străinătate prezenta în paginile sale pastorale, predici, date mai importante din calendar pentru ţinerea sărbătorilor ortodoxe, ştiri din ţară, rugăciuni, colinde etc. De menţionat că ştirile se rezumau doar la partea bisericească. De exemplu, în articolul „Maica noastră Biserica Ortodoxă Română, supusă şi împinsă la grele abateri din calea sa pur religioasăcreştină” se scriau următoarele: „Din prea

166

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

această tristeţe degenera într-o neagră suferinţă. Era un refren al condiţiei umane. (Caiete de mărturisire ortodoxă, septembrie/octombrie 1950). În articolul de prezentare a publicaţiei „Ortodoxie în surghiunie”, Ion Coroamă menţiona: „Când noi aceştia puţini ne-am hotărât să ne mărturisim statornica credinţă ortodoxă, în <Caietele> pe care le prezentăm fraţilor români din exil, n-a fost nici unul să nu recunoască greutăţile cu care cu care vom avea de luptat. (...) Astfel, îngrijindu-ne de moştenirea primită şi de care aşijderea fiecare suntem răspunzători să ne plecăm frunţile unul către altul, să ne măsurăm patimile surghiunului şi să le ostoim. Pentru că arşi de dorul de casă, setoşi de muncă rodnică în neamul în care am fost rânduiţi, ne pustiim printre străini, înfundându-ne unul pe altul cât mai adânc în râul păcatelor. Stăpânirea întunericului peste ţara noastră ni se pare absolută; nu mai întrezărim putiinţa unei întoarceri acasă lângă biserici şi cimitire dragi. Rătăcitor între tirania comunistă şi indiferenţa şi neînţelegerea apusenilor necotropiţi încă, cine mai poate crede în Bine şi Adevăr? Cine nu se descompune între deznădejde şi necaz?” (Caiete de mărturisire ortodoxă, septembrie/octombrie 1950). Drama refugiaţilor români din cauza comunismului rezultă din cuvintele acestui articol de prezentare a noii publicaţii: „Să acceptăm surghiunul – mai mult decât pe un destin necesar – ca pe o liberă alegere a noastră. Nu am fost siliţi să fugim, nu am fost izgoniţi, ci noi înşine, credincioşi libertăţii – am păşit în surghiun, pe calea lui Hristos, desferecând cursele ucigătoare ale Satanei, să ne mărturisim credinţa în biruinţa lumii. Nu victime – după cum Occidentul cu plăcere ne-a numit – ci oameni angajaţi.” (Caiete de mărturisire ortodoxă, septembrie/octombrie 1950).

credinţei creştine ortodoxe mai întâi prin serviciile aduse fasciştilor hitlerişti, iar azi superhitleriştilor Anglo-Americani. Astăzi Sfântul Sinod a hotărât pedepsirea sa. Comisiunea ecumenică prezidată de mitropolitul Bălan a propus şi Sfântul Sinod de sub preşedenţia I.P.S.S. Patriarh Iustinian Marina a hotărât să depună şi să-l înlăture din Biserică pe fostul mitropolit Visarion Puiu vinovat conform art. 3 din Regulamentul de procedură, litera x, conjuraţie împotriva autorităţilor legale şi trădarea intereselor Republicei Populare Române; litera y, condamnat definitiv de către instanţele judecătoreşti ale Republicei Populare Române. Credincioşii români din toată lumea sunt invitaţi să nu dea ascultare şi supunere duhovnicească acestui agent în slujba anglo-americanilor.” (Buletinul, martie/aprilie 1950). 3. „Caiete de mărturisire ortodoxă” Această publicaţie lunară a apărut la Paris începând cu septembrie 1950 sub conducerea unui comitet de redacţie având ca responsabil pe Pavel Popescu. Acesta descria în articolul „Umilinţă”, drama refugiaţilor români din cauza comuniştilor: „Intrarea comuniştilor în ţară îmi dădea impresia că se prăbuşeşete o lume. Eram zdrobit sub greutatea evenimentelor. Când am pus piciorul pe scara trenului ce duce la frontieră, am ucis copilul din mine. Era momentul când mă rupeam de familie-tradiţie-neam. Dezafectarea oamenilor, experienţa oraşelor distruse, deziluzia experienţelor umane şi mai ales, presentimentul catastrofelor ce se anunţau, mă duceau la o suferinţă mocnită. De la momentul plecării din ţară şi până în Italia, nu ştiu ce s-a întâmplat interior. În afară de pacifismul resemnării, este sentimentul fiinţei rănite în nostalgia pentru un paradis pierdut. Superficialitatea oamenilor incapabili de a trăi un astfel de sentiment întrun climat meridional ca Italia, îmi arunca lemn verde peste focul ce mă mistuia interior. Dar

167

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

domnească a unui Cantemir, Spătar Milescu sau Petru Movilă...” Drama Basarabiei era accentuată în concepţia autorului articolului de ateismul comunist din URSS: „Renunţând la Basarabia, lăsând sufletul ei îngropat, noi ne închidem poarta spre răsărit. Deposedată de sufletul şi viaţa românească, ea nu mai poate rodi. Ca şi mai înainte, poarta creştină a Europei către lumile noi ale Asiei, se năruie aşteptând.” (Caiete de mărturisire ortodoxă, decembrie, 1950). În 21 aprilie 1951 sosea la Hamilton în Canada, preotul Gheorghe Preda cu familia. Acesta venea din Paris, fiind unul din cei care publicau frecvent în Caietele de mărturisire ortodoxă. La scurt timp după instalarea sa ca preot în Canada, la 15 iunie apărea ediţia canadiană a Caietelor de mărturisire ortodoxă. În Cuvântul nou către cititori, preotul Gheorghe Preda scria: „CAIETELE DE MĂRTURISIRE ORTODOXĂ – la vremea apariţiei lor la Paris, în iulie 1950 – fiind singura publicaţie religioasă din sfera emigraţiei noastre europene, au avut de suferit urmările situaţiei critice materiale şi mai ales spirituale, în care se afla însăşi Biserica noastră românească din pribegie. (...) Astăzi CAIETELE DE MĂRTURISIRE ORTODOXĂ îşi au o apariţie asigurată peste ocean, în Canada, arătându-se ele ca o icoană a vieţii şi preocupărilor religioase şi româneşti din Parohia Hamiltonului. Iubiţi credincioşi români din Hamilton, CAIETELE DE MĂRTURISIRE ORTODOXĂ apărând acum în parohia voastră, caută să vă fie purtătoare de cuvânt către confraţii celorlalte parohii din Canada şi Statele Unite pe de-o parte, iar pe de altă parte, să se facă vouă crainic credincios peste ocean, împărtăşind din dragostea voastră de biserică şi năzuinţele voastre ca români vieţuind în America şi fraţii lor pribegi prin ţările de apus ale Europei.” (Caiete de mărturisire ortodoxă, iunie, 1951). Nevoia publicării caietelor şi pe continetul american s-a făcut şi mai mult

Această dramă răzbate şi în numărul următor din iulie 1950: „Ruperea de glie, de trunchiul poporului românesc, de familie şi de comunitatea noastră firească de viaţă, ca şi de trăirea în tradiţia şi sub oblăduirea harică a Bisericii străbune, e astăzi un fapt tot atât de neândoielnic, pe cât e de nevolnic. Realitatea aceasta e trăită de noi toţi oriunde şi în orice situaţie ne-am afla. Unii o consumăm mai amar în inimi, căci lipsurile şi hărţuiala pentru pâine, ca şi lupta împotriva proletarizării spirituale neo evidenţiază ameninţător. În atare situaţie, singura legătură trainică, între noi cei pribegi şi cei de acasă nu este decât comunitatea de credinţă şi de limbă. Credinţa în legea noastră românească ne asigură comunitatea spirituală nefalsificată şi mereu temeiul de rodnicie viitoare. Comunitatea de rugăciune este firul neîntrerupt şi forţa de unitate creştină şi românească, a cărei manifestare nu poate fi silnicită de lipsuri şi nici îngrădită de vremelnicile dibuiri frământate ale pribegiei noastre de acum. Trăirea, deci într-o mărturisire ortodoxă activă, care să ne facă lucrătoare credinţa, este sâmburele nostru în care trebuie să crească societatea românească astăzi, punând început bun unui mâine, pe care toţi îl dorim mai bun.” (Caiete de mărturisire ortodoxă, iulie, 1950). Drama românilor refugiaţi în Occident era accentuată şi pentru situaţia Basarabiei, ruptă din nou de la trupul ţării de „marele vecin de la răsărit”. Astfel, în articolul „Drumuri româneşti spre Răsărit”, cunoscutul, de-acum publicist, Ion Coroamă, scria despre importanţa acestui ţinut românesc atât de greu încercat de istorie: „Când astăzi omenirea priveşte spre răsărit, înfiorată la presimţirea că acolo i se clădeşte viitorul, noi românii – cel puţin atât cât ne simţim ataşaţi comunităţii româneşti – considerăm că orice problemă orientală începe cu Basarabia. Fiindcă după cum Ardealul ne e cetatea dinspre Apus, Basarabia e poarta noastră spre Răsărit, calea robilor şi calea

168

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

democraţiile populare, făcând dar din drăceasca lor ştiinţă, în numele generozităţii şi grijei ce o poartă Marea Rusie, popoarelor amice. Peste tot în tribunalele populare, judecătorii obţin mărtirisiri spontane, inculpatul recunoscând că a vândut şi trădat ţara sa călăilor americani. Ce se întâmplă şi cum e posibil ca în aceste democraţii, judecătorii nu mai au nevoie să facă dovada vinei, de vreme ce inculpatul se acuză singur? Ce invenţie a putut transforma caracterul şi fizionomia celui acuzat în aşa hal, încât la audienţă, nici părinţii nu-l mai recunosc? Magistraţii de inspiraţie şi şcoală moscovită, după ce au introdus tot felul de legi de natură a constrânge pe adversarii regimului, să recunoască tot felul de activităţi subversive prin exerciţiul presiunilor morale, arestând familie, prieteni sau cunoscuţi, recurg din ce în ce mai mult la această tehnică a autoacuzării. Această stare de autoacuzare nu este altceva decât trecerea de la normal la anormal, de la luciditate la nebunie”. (Caiete de mărturisire ortodoxă, iulie, 1951). În multe numere ale publicaţiei se regăsesc comentarii la ceea ce se întâmpla în ţară în ceea ce priveşte stalinizarea culturii. Astfel, se menţionează că în şedinţa solemnă a Academiei R.P.R. din 14 ianuarie 1950, despre „Eminescu om al cărţii”, Barbu Lăzureanu, membru titular activ susţinea că Eminescu „navea nimic personal, ideile, câte sunt, sunt furturi, nemenţionând izvoarele”. (Caiete de mărturisire ortodoxă, iunie, 1951). În altă ordine de idei, academicianul profesor Eugen Macovschi, considera că muzica lui Chopin era „patriotică şi revoluţionară” iar caracterul slav este evident, iar ruşii fiind avangarda culturii au ridicat o statuie lui Chopin la Varşovia în 1861, când „polonezii erau sub cnut şi nu puteau avea nici o iniţiativă oficială, mai ales cu Chopin care era anti-rus”. (Caiete de mărturisire ortodoxă, iunie, 1951). În respectivul număr al publicaţiei era ridiculizat şi academicianul Iorgu Iordan,

simţită în urma confuziei înstăpânite în sânul comunităţii ortodoxe româneşti din America, datorită certurilor iscate în jurul Episcopiei române de aici, când autorităţile din ţară au încercat să impună oameni obedienţi regimului comunist. Ediţia canadiană a caietelor nu se deosebea faţă de cea pariziană, mai ales că preotul Gheorghe Preda, cu experienţa acumulată la Paris, conducea Comitetul de redacţie. Evident că predominau ştirile venite din Canada şi SUA, şi mai ales, cele din parohia „Învierea Domnului” din Hamilton, unde preot paroh era Gheorghe Preda, care conform publicaţiei, a desfăşurat o intensă activitate pentru păstrarea identităţii naţionale româneşti ortodoxe. Din paginile publicaţiei aflăm că mulţi preoţi care s-au dovedit a fi „neascultători” faţă de autorităţile ecleziastice din ţară au fost caterisiţi. Faţă de această măsură, Ieromonahul Gherasie lua poziţie în Caietele de mărturisire ortodoxă din Hamilton, scriind: „Vorbind de preoţii cărora li s-a ridicat preoţia de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi care prin forţa împrejurărilor, ca şi prin setea de independenţă personală, necâutând a se alinia sub ascultarea unui alt episcop din afara hotarelor, au rămas în acest fel sub ascultarea Sinodului amintit. Fiecare e înclinat să creadă că măsura a fost dictată ierarhilor români de puterea politică a guvernului Groza, al cărui amestec în Biserică e bine cunoscut”. (Caiete de mărturisire ortodoxă, iulie, 1951). Referitor la procesele politice la care au fost supuşi clericii de către autorităţile comuniste, Mihail Pâs, scria în articolul „Ştiinţa şi justiţia în democraţiile populare”: „Peste tot în câmpurile de concentrare ale deportaţilor politici, în beciurile judecătoriilor de instrucţie, ca şi în închisori, exerciţiul violului conştiinţei omului atinge perfecţiunea. Specialişti care de mult şi-au luat premiul Stalin, se plimbă prin

169

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

comuniste locale, fac cursuri de specializare cu instructori bolşevici proaspăt sosiţi. Ţăranii sunt siliţi să-şi transporte produsele muncii lor, pe un preţ de batjocură, armatei sau personalului civil mobilizat la frontieră”. (Caiete de mărturisire ortodoxă, iulie, 1951). Tot din aceeaşi sursă se menţiona că „deşi activitatea partizanilor anticomunişti în munţii Banatului, părea a fi încetat, totuşi, din prevedere, comisarii de poliţie şi organizaţiile comuniste locale au primit ordin de a provoca noi descinderi. Astfel, poliţiştii trebuie să cerceteze toate peşterile din munţii Banatului şi să urce pe poteci, nu numai pe drumurile mari de munte, pentru că în aceste grote şi peşteri ar fi adevărate depozite de muniţii şi că tot acolo s-ar găsi şi statele majore ale rezistenţei.” (Caiete de mărturisire ortodoxă, iulie, 1951). Atenţia publicaţiei s-a îndreptat şi asupra călugărilor români de la Sfântul Munte Athos. În articolul cu acelaşi nume, se menţiona: „Câtă lume mai ştie de existenţa unei Frăţii ortodoxe române la Sfântul Munte, unde vrednicii voievozi au trimis atâtea daruri de preţ în trecut, pentru pacea sufletului lor şi al casei neamului lor. Această Frăţie se cheamă Comunitatea Fraţilor Români, cu Biserica Sfântul Ioan Teologul, Cucovino-Provata. Nu mai avem ştiri de la dânşii de multă vreme..., de prin 1940 şi iată ce scrie Părintele stareţ unui credincios român: <În acest răstimp s-au perindat multe schimbări în lumea lui Dumnezeu, când a trebuit să suferim şi noi, cele cauzate de frământările războiului. Ţara asta fiind atunci cucerită de duşmani, au pătruns şi aicea, în dezordine, bande de oameni răi care ne-au luat multe lucruri de seamă... totuşi, mulţumim bunului Dumnezeu şi Prea-Curatei Maicii Sale că am trecut peste toate aceste greutăţi şi suntem în viaţă. Acum s-a restabilit pacea şi suntem în linişte, căutându-ne mântuirea sufletului. Dacă se mai găsesc şi alţi români în acele părţi, puteţi încerca să faceţi o mică colectă pentru Sfântul Munte, trimiţându-

care în comunicarea „Influenţe ruseşti asupra limbii române”, spunea: „dacă o vreme ne-au influenţat limbile burgheze, e firesc azi să luăm ca model limba ţării ale cărei realizări în domeniul politico-social ne servesc drept călăuză”. (Caiete de mărturisire ortodoxă, iunie, 1951). Ca şi în ediţiile pariziene, Caietele de mărturisire ortodoxă din Canada, continuau să prezinte drama românilor aflaţi în componenţa imperiului bolşevic. Scriind despre Cernăuţi, autorul articolului „Un colţ de ţară” menţiona următoarele: „Soarta tragică a făcut ca acest puternic centru de cultură românească, a cărui facultate de teologie a dat atâtea generaţii de preoţi bine pregătiţi, să treacă în 1940 în mâna sovietelor, ca după trei ani de la eliberarea din 1941 să intre sub acelaşi cnut pentru cine ştie câtă vreme încă. Şi dacă ocupaţia austriacă a fost de suprafaţă, mărginindu-se aproape numai la administraţie, nu trebuie să gândim acelaşi lucru despre cea bolşevică rusă de la 1944 încoace. Boşevismul schimbă, sau când nu poate schimba, suprimă, dezrădăcinează suflul de viaţă românească de pe teritoriile anexate. Astfel, martori oculari afirmă fără putinţă de contrazicere că Cernăuţii sunt astăzi un oraş rusesc. Numai românii a căror inimă a simţit respiraţia cu adevărat românească a Cernăuţilor mai pot contribui la reînvierea acestui oraş... şi câţi mai sunt în viaţă?” (Caiete de mărturisire ortodoxă, iulie, 1951). Cititorii caietelor erau dornici să afle cât mai multe ştiri din ţară, de aceea comitetul de redacţie căuta informaţii sigure pe care să le prezinte. Astfel, cititorii erau informaţi că în urma conflictului dintre Stalin şi Tito, „Din luna mai, ruşii au început foarte serioase pregătiri militare de-a lungul frontierei iugoslave. Pe o adâncime de 30 de km populaţia a fost ridicată în miezul nopţii şi dusă fie în Transilvania, fie în Oltenia, fie în altă parte. Statul major sovietic sa mutat la Timişoara alături de clădirea Politehnicii. Ofiţerii, poliţia şi capii organizaţiei

170

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

ne pomelnicele ca să le pomenim aici la Sf. Slujbe, pentru folosul şi mântuirea sufletului. >” (Caiete de mărturisire ortodoxă, iulie, 1951). a Trebuie menţionat că aceste publicaţii au circulat nu numai în cercul restrâns al parohiilor respective, ci au fost trimise la numeroase adrese unde locuiau români în Occident. Numerele aflate în biblioteca Liceului Pedagogic „Sabin Drăgoi” Deva erau, de exemplu, adresate lui O. Bârlea din Mannheim, Germania. Acest lucru demonstrează importanţa publicaţiilor ortodoxe în păstrarea identităţii de neam, limbă şi credinţă a românilor din diaspora în anii grei ai regimului stalinist din România. 4. Concluzii Publicaţiile ortodoxe ale emigraţiei româneşti au avut un rol important în reunirea românilor din diaspora, stabiliţi pe unde puteau să-şi câştige existenţa. În acest efort, elementul cel mai important a fost biserica, locul în care românii simţeau tăria credinţei ortodoxe ca şi în ţara de unde au fost nevoiţi să plece. Nu întâmplător, a apărut Buletinul Eparhiei Românilor din străinătate, la Paris, pe lângă Eparhia Românilor din străinătate înfiinţată la 1 septembrie 1949. Atât Buletinul Eparhiei Românilor din străinătate, cât şi Caietele de mărturisire ortodoxă apărute la Paris, apoi la Hamilton în Canada, informau românii din diaspora despre încercările de organizare a comunităţilor româneşti, cât şi cu ştiri din ţară, deoarece din tematica şi conţinutul articolelor se desprinde marea durere a părăsirii ţării natale şi compasiunea faţă de fraţii lor care trebuiau să îndure ororile regimului stalinist. Învăţătura cea mai importantă care se desprinde din studierea acestor publicaţii este că românii din străinătate nu şi-au uitat neamul

şi ţara, au acţionat pentru a înfiinţa locaşuri de cult ortodoxe, păstrându-şi în acest fel comunitatea de neam, limbă şi credinţă. BIBLIOGRAFIE Buletinul Eparhiei Românilor din străinătate (organ al Asociaţiei Culturale „Eparhia Ortodoxă Română din Europa Occidentală” (Journal Officiel de la Republique Française), Paris, Anul I, Nr. 1/octombrie 1949). 2. Buletinul Eparhiei Românilor din străinătate (organ al Asociaţiei Culturale „Eparhia Ortodoxă Română din Europa Occidentală” (Journal Officiel de la Republique Française), Paris, Anul I, Nr. 2-3 /noiembrie-decembrie 1949). 3. Buletinul Eparhiei Românilor din străinătate (organ al Asociaţiei Culturale „Eparhia Ortodoxă Română din Europa Occidentală” (Journal Officiel de la Republique Française), Paris, Anul II, Nr. 4-5 /ianuarie-februarie 1950). 4. Buletinul Eparhiei Românilor din străinătate (organ al Asociaţiei Culturale „Eparhia Ortodoxă Română din Europa Occidentală” (Journal Officiel de la Republique Française), Paris, Anul II, Nr. 6-7 /martie-aprilie 1950). 5. Caiete de mărturisire ortodoxă. Chaiers de temoignage orthodoxe, Publication religieuse mensuelle, Paris, Paris, Anul I, Nr. 1/iulie 1950). 6. Caiete de mărturisire ortodoxă. Chaiers de temoignage orthodoxe, Publication religieuse mensuelle, Paris, Paris, Anul I, Nr. 2/august 1950). 7. Caiete de mărturisire ortodoxă. Chaiers de temoignage orthodoxe, Publication religieuse mensuelle, Paris, Paris, Anul I, Nr. 34/septembrie-octombrie 1950). 8. Caiete de mărturisire ortodoxă. Chaiers de temoignage orthodoxe, Publication religieuse mensuelle, Paris, Paris, Anul I, Nr. 56/noiembrie-decembrie 1950). 9. Caiete de mărturisire ortodoxă. Religious bulletin of the romanian orthodox Paris of Hamilton, Canada, Hamilton, Anul II, Nr. 1 din 15 iunie 1951. 10. Caiete de mărturisire ortodoxă. Religious bulletin of the romanian orthodox Paris of Hamilton, Canada, Hamilton, Anul II, Nr. 2 din 15 iulie 1951. 1.

171

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

„Strategia contracarării”. Iniţiativa de apărare strategică – o turnantă în raporturile

globale dintre SUA şi URSS

prof. Adrian Cristian Liga

La 23 martie 1983, într-una dintre cele mai controversate decizii din timpul administraţiei sale, preşedintele Ronald Reagan a anunţat programul de cercetări Iniţiativa de Apărare Strategică (Strategic Defense Initiative - SDI). Importanţa acestui program s-a dovedit a fi multiplă, atât pe termen scurt cât şi pe termen mai lung, în orice caz el situându-se în sfera confruntării globale dintre SUA şi URSS. Deşi nerealizat pe deplin 1, acest program s-a fi strategia cea mai eficientă de contracarare a singurului contra competitor global – URSS. Cum a fost posibil acest lucru? Programul în sine nu explică prea mult dacă nu se ţine cont de momentul istoric în care a fost lansat el, de politica administraţiei Reagan 2 faţă de Uniunea Sovietică şi mai ales, dacă nu se ţine cont de Uniunea Sovietică însăşi. De aceea, SDI şi politica SUA pe de o parte şi criza URSS cu tot ce presupune ea pe de altă parte, conturează în raporturile dintre cele două superputeri ceea ce am numit dezechilibrul „balanţei puterilor” (balance of powers) în favoarea SUA şi în defavoarea URSS. Hotărârea de a promova SDI, pe de o parte i-a şocat pe sovietici iar pe de altă parte le- a epuizat resursele. Amploarea, avântul şi noutatea tehnologică ale acestui sistem au fost cu totul neaşteptate pentru Moscova. Încă înainte de 1983, la Kremlin s-a instalat o adevărată spaimă de un război, considerânduse că SUA ar înclina spre o soluţie militară 3.

Reagan a promovat o politică externă bazată pe principiul „asigurării păcii prin intermediul forţei”. Fiind conştient de pericolul pe care îl reprezintă armele atomice pentru umanitate şi ţinând cont de acţiunile sovieticilor în Europa, Reagan a propus aşa numita „opţiune zero” (18 noiembrie 1981), adică lichidarea concomitentă a rachetelor cu rază medie şi rază mică de acţiune din Europa. Sovieticii s-au împotrivit sub motivul că americanii nu iau în considerare rachetele de aceeaşi clasă, franceze şi engleze. Tot ei au suspendat tratativele sovieto-americane de la Geneva cu privire la rachetele din Europa 4. Aceasta i-a determinat pe americani să înceapă instalarea în Europa Occidentală, la sfârşitul anului 1983, a noi rachete cu rază medie de acţiune –Pershing 2- cu o singură încărcătură nucleară şi a celor de croazieră, lansate de la sol, pentru a contracara prezenţa rachetelor sovietice SS-20, cu trei încărcături nucleare capabile să lovească Europa de Vest din Uniunea Sovietică. 5 La 1 ianuarie 1984, prima baterie de rachete Pershing 2 devenea deja operaţională pe teritoriul Republicii Federale Germania 6. Această ofensivă americană a putut fi materializată ca urmare a unei noi orientări în doctrina militară, cunoscută sub denumirea de „strategia contracarării” (The Counter vailing Strategy). Ea a fost oficializată prin directiva prezidenţială P.D. 59 şi călăuzea programele de dezvoltare ale noilor tipuri de armament

Florian Gârz, NATO: globalizare sau dispariţie? De la războiul rece la pacea pierdută, Bucureşti, Casa editorială Odeon, 1995, p. 150 2 M. Mandelbaum, S. Talbott, Reagan and Gorbachev, New York, 1987, pp.59-60 3 Z. Brzezinsky, The Cold War and its Aftermath, în „Foreign Affairs”, vol. 71, No. 4, p. 17

Anatol Petrenco, Istorie universală. Epoca contemporană (1939-1993). Europa, SUA, Canada, Chişinău, 1995, p. 93 5 Scurtă istorie a Statelor Unite ale Americii, traducere de Larisa şi Andrei Avram, Bucureşti, 1995, p.180 6 Emilian M. Dobrescu, 50 de ani care au zguduit lumea, Societatea Ştiinţă & Tehnică S.A., 1995, p.117

172

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

adoptate de administraţia SUA. Considerată drept o completare a doctrinei „ripostei flexibile” (Flexible Response) 7,această concepţie viza lărgirea gamei de opţiuni strategice nucleare pentru a asigura Statelor Unite posibilitatea de a contracara, în mod eficient, avansul adversarului (URSS) în domeniul militar şi a obţine chiar o superioritate în raportul de forţe. Printre cele mai semnificative modernizări preconizate se aflau producerea avionului de bombardament B-1, la mijlocul anilor '80 şi a bombardierului Stealth, în anii '90, dezvoltarea şi desfăşurarea rachetelor nucleare MX, Trident-2, Pershing-2 şi Cruise, a armei cu neutroni 8, construcţia tancului de luptă M-1, a avioanelor de luptă F-15 şi F-16 perfecţionate, şi altele. O componentă a „strategiei contracarării” a constituit-o dezvoltarea „forţei nucleare de teatru”(TNF), prin care se înţelegea totalitatea armelor nucleare ce se puteau desfăşura pe diferite teatre de operaţii, în mod deosebit pe teatrul european. La începutul anului 1982, expresia a fost scoasă din terminologia oficială americană datorită reacţiei negative pe care a suscitat-o în ţările vest-europene 9. Noua orientare în doctrina militară americană a fost completată cu o altă atitudine

politică faţă de URSS. La prima sa conferinţă de presă, preşedintele Reagan a afirmat despre sovietici: „ei şi-au rezervat dreptul de a comite orice crimă, de a minţi, de a înrobi, pentru a-şi atinge scopul (…). Până acum destinderea a fost o stradă cu sens unic pe care Uniunea Sovietică a urmat-o în vederea atingerii scopurilor sale.” 10 Alexander Haig, primul secretar de stat al lui Reagan (înlocuit în 1982 cu George Schultz), a declarat şi el: „semnalul nostru către sovietici reprezintă un avertisment că timpul aventurilor, fără restricţii în lumea a treia, a luat sfârşit şi că răbdarea Americii în faţa abuzurilor apropiaţilor Moscovei, Cuba şi Libia, a ajuns la limită”. Au fost date instrucţiuni „fiecărui funcţionar de la Departamentul de Stat” de a „repeta acest mesaj la orice întâlnire cu un funcţionar sovietic” 11. Administraţia Reagan era convinsă că datorită creşterii puterii militare sovietice din ultimul deceniu existau „îndoieli în privinţa forţei de descurajare americane”. De aceea, bugetul pentru apărare a fost mărit cu 10% în termeni reali, adică promisiunea făcută de Reagan în campania electorală a fost dublată. Consecinţa imediată, la începutul anilor '80, a retoricii lui Reagan centrată pe „imperiul răului” a fost declanşarea unei psihoze sovietice a conspiraţiilor occidentale care a condus lumea la o situaţie explozivă. 12 După ce la 23 noiembrie 1983, Bundestag-ul vest german a aprobat staţionarea pe teritoriul RFG a 108 rachete de tip Pershing-2 şi a 96 de rachete de tip Cruise, la 25 noiembrie, Moscova a anunţat 13 contramăsurile sale . Au fost întrerupte negocierile privind armele nucleare cu rază

Până în 1960, atâta timp cât superioritatea SUA în domeniul armelor nucleare a fost evidentă, strategia americană s-a bazat pe ideea represaliilor masive, ceea ce însemna o reacţie extrem de puternică şi cvasigenerală la orice încercare de atac a inamicului. În anii '60, când potenţialul celor două superputeri în domeniul nuclear s-a echilibrat, a fost elaborat conceptul militar de „ripostă flexibilă”, ceea ce însemna că, în punctul în care atacă inamicul, să se răspundă cu o lovitură şi mai mare. Autorul principal al acestui concept a fost Henri Kissinger. 8 E.M. Dobrescu, op. cit.,p. 116. La 1 august 1981, SUA au decis să treacă la producerea şi stocarea bombei cu neutroni. 9 Corneliu Soare, Războiul şi politica în epoca contemporană, Bucureşti, 1986, p.170 7

Christopher Andrew, Oleg Gordievski, KGB. Istoria secretă a operaţiunilor sale externe de la Lenin la Gorbaciov, Bucureşti, 1994, p.418 11 Ibidem 12 M. Mandelbaum, S. Talbott, op.cit., pp.35-36 13 E.M.Dobrescu, op.cit., pp.116-117

173

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

medie de acţiune (INF). La 8 decembrie 1983 au fost întrerupte şi negocierile asupra reducerii forţelor nucleare strategice (START), începute la 26 ianuarie 1982, la Geneva 14. Pentru a înţelege poziţia URSS în acel context, sunt necesare câteva evaluări ale raporturilor sale cu SUA. ***** Transformarea Uniunii Sovietice într-o putere planetară a atins punctul de efort maxim în perioada Brejnev. În faţa ofensivei sovietice, SUA au obţinut doar câteva succese tactice. La Washington domnea deziluzia. Apogeul expansiunii sovietice coincidea cu retragerea SUA din Vietnam şi cu instaurarea unei stări de spirit negative în rândul populaţiei americane. În Europa, politica sovietică dusă sub lozinca „Europa până la Urali”, urmărea îndepărtarea americanilor din acest perimetru. În acest scop se cultivau disensiunile dintre aliaţii europeni şi SUA. Sovieticii păreau că vor fi în situaţia de a dicta condiţiile în care urma să evolueze istoria.15 Doctrina militară sovietică (Sokolovski) era hotărât ofensivă şi prevedea distrugerea prealabilă a armelor nucleare tactice ale adversarului cu ajutorul loviturilor de şoc nucleare 16. Obiectivul final pentru URSS nu se limita doar la obţinerea unei superiorităţi militare ci includea şi ţeluri doctrinare. Expansiunea sovietică era motivată printr-un mers inevitabil al istoriei spre prăbuşirea capitalismului şi victoria pe plan mondial a societăţii comuniste. Verbiajul ideologic ascundea însă ambiţia fundamentală de a face din URSS un hegemon mondial 17.

Imperiul Moscovei, aşa cum arăta Brzezinsky, era în fapt un sistem imperial cu trei straturi (nivele). Primul era Imperiul Marii Rusii. Aproximativ 145 milioane de ruşi dominau aproximativ 145 milioane de oameni aparţinând unor numeroase naţiuni neruse, incluzând 50 milioane de musulmani asiatici şi 50 de milioane de ucraineni. Al doilea strat era Imperiul Sovietic. Prin intermediul său, Moscova controla state „satelit” în care trăiau 120 de milioane de est-europeni, 15 milioane de afgani şi 2 milioane de mongoli. Al treilea era Imperiul Comunist al Moscovei, care includea state precum Cuba, Nicaragua, Vietnam, Angola, Etiopia, Yemenul de Sud şi Coreea de Nord, dependente de Moscova din raţiuni ce ţineau sprijin militar şi economic, ghidare politică, etc. Aceste din urmă state aveau o populaţie de circa 130 de milioane de locuitori. Prin urmare, 145 de milioane de ruşi au exercitat un control politic asupra unui sistem imperial care includea aproximativ 545 de milioane de oameni, răspândiţi în întreaga Eurasie şi în teritorii dependente de peste mări 18. Acumulările de armament sovietice au atins proporţii fără precedent şi cu adevărat ameninţătoare. Amplasarea rachetelor SS-20 îndreptate spre Europa de Vest şi Japonia aveau drept scop tocmai intimidarea. Era pentru prima oară de la începutul războiului rece când Uniunea Sovietică părea să se pregătească să impună rezultatul atât prin încercuire cât şi pe frontul central din Europa 19. Începând cu 1981, URSS a procedat la modernizarea armelor sale nucleare tactice. În felul acesta, o bună parte a rachetelor FROG-7 au fost înlocuite cu rachetele SS-21, mai precise şi mai sigure. Vechea artilerie a fost înlocuită cu rachete atomice autopropulsate. Dintr-o dată,

Mihail S. Gorbaciov, Memorii, Bucureşti, 1994, p. 388 Sergiu Tămaş, Geopolitica. O abordare prospectivă, Bucureşti, 1995, p.113 16 Jacques Chevallier, La Dissuasion nucleaire et l'Europe, în „Relations Internationales”, no.69, printemps, 1992, p. 73 17 Sergiu Tămaş, op. cit., p. 105 14 15

Z. Brzezinsky, Game Plan. How to Conduct US-Soviet Contest, The Atlantic Monthly Press, New York, Boston, 1986, pp.98-99 19 Idem, The Cold War…, p.37

174

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

superioritatea pe care a avut-o NATO la această categorie s-a pierdut şi, de acum înainte, Pactul de la Varşovia dispunea de o superioritate de 2 la 1. Uniunea Sovietică recunoştea că poseda o superioritate analogă şi în privinţa rachetelor cu rază mică de acţiune, cu triplă folosire: tradiţională, atomică şi chimică. Totuşi, global, arma nucleară tactică se compensa în ambele părţi, căci în privinţa aviaţiei, Vestul era cel care domina 20. De asemenea, Uniunea Sovietică era superioară în ceea ce priveşte numărul de tancuri şi alte maşini tradiţionale (submarine, crucişătoare). În cifre absolute, superioritatea militară a URSS şi a Tratatului de la Varşovia era aproape pe toate liniile. În ceea ce priveşte Triada nucleară, la nivelul anului 1982, situaţia se prezenta astfel: ICBM (rachete intercontinentale lansate de pe rampe terestre): NATO (SUA) – 1052 rachete, URSS – 1398; SLBM (rachete intercontinentale lansate de pe submarine): NATO (SUA) – 576+64 (Marea Britanie)+80 (Franţa)=720 rachete, URSS – 989; Bombardiere stategice: SUA – 316 bombardiere, URSS – 150. Se adaugă rachetele cu rază medie de acţiune (Eurorachetele): Franţa – 18, URSS – 610 (dintre care 230 eurorachete SS-20 21. La capitolul forţe militare convenţionale situaţia se prezenta, pentru acelaşi an, astfel: Efective globale: NATO – 4.933.000 militari (din care SUA aveau 2.049.000 militari), Pactul de la Varşovia – 4.788.000 militari (din care URSS aveau 3.673.000 militari); Forţe staţionate în Europa: NATO – 2.123.000 militari (dintre care SUA aveau 221.000 militari), Pactul de la Varşovia – 1.669.000 militari (dintre care URSS aveau 881.000 militari);

Tancuri: NATO – 17.053 (dintre care SUA aveau 3000 ), Pactul de la Varşovia – 26.300 (dintre care URSS aveau 13.000); Arme de teatru (nucleare): NATO – 342, Pactul de la Varşovia 1.335; Arme de bombardament: NATO – 1.170, Pactul de la Varşovia - 3.095 22 În domeniul serviciilor de informaţii externe, cea mai mare expansiune a fost înregistrată în cadrul SIGINT-ului (informaţie derivată din interceptarea, analiza şi decriptarea semnalelor), care cuprindea lumea întreagă. Această reţea controla obiective militare şi navale. La jumătatea anilor '80, armata sovietică număra 40 de regimente, 170 de batalioane şi alte 700 de companii asociate activităţii de SIGINT. Colectarea de informaţii era organizată de GRU (Agenţia Sovietică de Informaţii Militare), prin intermediul a peste 20 de tipuri de mijloace de zbor şi 60 de nave de suprafaţă. Uniunea Sovietică a trimis pe orbita peste130 de sateliţi de spionaj.23 În URSS lucrau pentru industria militară peste 9 milioane de angajaţi în 1.500 de uzine specializate şi 900 de institute de cercetare.24 În ceea ce priveşte direcţia strategică principală a URSS, aceasta a devenit regiunea de nord-est a Asiei. Ea a fost susţinută prin crearea unei masive infrastructuri militare, prin dezvoltarea regiunii siberiene unde s-a construit o infrastructură economică care să exploateze bogatele resurse precum gaze, petrol, uraniu, metale rare, lemn, bauxită, diamante şi calea ferată transsiberiană, magistrala Baikal-Amur. Această abordare geostrategică dezechilibrează puternic balanţa securităţii din zona Pacificului şi Asia de SudEst, având implicaţii asupra spaţiului economic 22

Ibidem, p.163 C. Andrew, O. Gordievski, op. cit.,p. 438 24 S. Tămaş, Criza forţelor militare sovietice şi câteva necunoscute ale viitorului, în „Crizele Europei”, Institutul de Teorie Socială al Academiei Române, 1992, p. 94 23

M.S. Gorbaciov, op.cit., p.67 Jean Marie Le Breton, Les relations internationales depuis 1968, Nathan, Paris, 1983, p.162 21

175

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

regional dar şi global. Este singura regiune de pe glob unde se întâlnesc direct interesele strategice ale URSS, SUA, China şi Japonia.25 ***** În acest context, strategia contracarării a SUA atinge un moment de vârf odată cu lansarea programului SDI. O campanie de televiziune a susţinut cu succes proiectul, demonstrând că preşedintele Reagan credea cu tărie în capacitatea SUA de a câştiga un eventual război nuclear. Curând, în întreaga lume au început să circule imagini şi texte despre războiul stelelor (Star Wars) 26. Iniţiativa de Apărare Strategică s-a constituit într-o veritabilă „doctrină Reagan” 27 vizând eliminarea în cele din urmă a pericolului pe care-l reprezentau rachetele balistice intercontinentale purtătoare de încărcături nucleare, pentru a face ca armele nucleare să devină neimportante şi depăşite 28. Sub aspectul tehnologiei militare, SDI a însemnat un sistem care cuprindea mai multe straturi sau faze. Primul strat avea în vedere perioada de trei-cinci minute în care racheta adversă, cu focoasele ei, se ridică de la sol şi se îndreaptă spre spaţiul extraatmosferic. Al doilea strat, ar fi acţionat în perioada următoare de circa 20 de minute, reprezentând segmentul mediu al traiectoriei rachetei în spaţiu, când focoasele se separă de rachetă. Ultimul strat era destinat fazei finale a zborului, de două minute, când focoasele ar reintra în atmosferă şi s-ar îndrepta spre ţintă.29 Noile tehnologii acordau precădere acţiunii primelor două straturi. Ele cuprindeau trei mari componente:

a) componenta de distrugere, alcătuită din instalaţii terestre sau sateliţi de luptă, de pe care să se lanseze mijloace antirachetă; staţii orbitale de luptă şi sateliţi cu laser şi fascicule de particule cu energie dirijată, tunuri electromagnetice şi alte tehnologii, toate nenucleare. b) Componenta de descoperire şi dirijare, dispusă terestru, în atmosferă şi în spaţiul cosmic (radar şi optice). c) Sisteme de comandă, control şi informaţii. Această componentă viza utilizarea celor mai moderne cuceriri din domeniul electronicii. 30 Toate aceste tehnologii se aflau în diferite stadii de cercetare şi dezvoltare care, puse laolaltă, să poată fi în măsură să descopere, să intercepteze şi să distrugă rachetele balistice şi componentele lor de luptă nucleare 31. Toate aceste tehnologii se aflau în diferite stadii de cercetare şi de dezvoltare care, puse laolaltă, să poată fi în măsură să descopere, să intercepteze şi să distrugă rachetele balistice şi componentele lor de luptă nucleare 32. Denumirea de războiul stelelor, care circula în mass-media vremii, a atras în 1985 o reacţie în sensul că nu ar fi vorba de o ficţiune, aşa cum s-a interpretat iniţial expresia folosită de preşedintele Reagan, ci de un program real care punea în funcţiune un vast potenţial tehnico-ştiinţific şi militar. „Aşa numitele arme spaţiale ale apărării strategice sunt indispensabile pentru o apărare înaltă,

Dan Claudiu Degeratu, Frontierena ț ionale ș i frontiere imperiale.Teritorii ș i frontiere în geopolitica 30 statului de domina ț ie, în „Sociologia şi Geopolitica Robert Helm, The Strategic Defense Initiative: its frontierei”, vol. II, Bucureşti, 1995, p.180 genesis and its Transformation, în „The Strategic Defense 26 C. Andrew, O. Gordiewski, op. cit., p.424 Initiative an International Perspective”, New York, 1987, 27 M. Mandelbaum, S. Talbott, op. cit., p. 55 p. 10 28 31 Florian Gârz, op. cit.., p.148 Ibidem, p.13 29 32 Corneliu Soare, op. cit., p. 174 Ibidem, p. 13. 25

176

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

hotărâtoare. A le elimina ar însemna a distruge însăşi utilitatea apărării” 33. Generalul locotenent James Abrahamson Jr., directorul organizaţiei Strategic Defense Initiative din Departamentul Apărării, a declarat că posibilitatea realizării eficiente a acestui program este incontestabilă, problema fiind doar când anume se va realiza, cu ce efort financiar şi ce grad de eficienţă va avea în prima fază 34. Parametrii proiectaţi pentru realizarea acestui program nu erau cei existenţi la ora aceea. De exemplu, ar fi fost necesare lasere cu o putere de 10 până la 60 megawaţi în timp ce atunci se obţineau maximum 2 megawaţi. Soluţionarea problemelor tehnologice care s-au ridicat au fost planificate pentru perioada 19851990 şi în continuare, până în anul 2000, când sistemul putea deveni operaţional în ansamblul său 35. Pentru elaborarea proiectului au fost alocaţi în 1984, 1,4 miliarde de dolari 36. În perioada 1985-1988, în cadrul SDI s-au cheltuit 26 miliarde de dolari. Întregul program, dacă sar fi realizat până în anul 2000, ar fi costat peste 1 trilion de dolari 37. Până în anul 1992 urma să aibă loc perioada de cercetări asupra tuturor componentelor, urmând a se stabili opţiunile. Aşadar, proiectul prezenta numeroase lacune de ordin tehnic şi era deosebit de costisitor. Totuşi, SUA relansa cursa în domeniul celor mai sofisticate tehnologii de vârf, cu intenţia de a atrage Uniunea Sovietică într-o provocare tehnologică şi economică, independent de fezabilitatea tehnică sau de

utilitatea reală, din punct de vedere militar, a proiectului. În spatele acestei decizii controversate se afla un obiectiv politic cu bătaie lungă. Această reorientare strategică a scos în evidenţă primatul politicii faţă de tehnologie 38. Decizia SUA de a trece, de la faza militarizării pasive a spaţiului cosmic, la faza transformării cosmosului într-un viitor câmp de luptă, punea Uniunea Sovietică în dificultate deoarece economia ei, intrată deja într-o perioadă de stagnare, dădea semne evidente de oboseală 39. În februarie 1985, rezidenţa londoneză a KGB primea de la Centru un document intitulat „Politica americană cu privire la militarizarea spaţiului”, primul document de acest gen. Scrisoarea din anexă menţiona planurile spaţiale americane ca dovadă ulterioară a „perseverenţei administraţiei americane în direcţia asigurării propriei supremaţii militare în detrimentul Uniunii Sovietice”. Scrisoarea relata, de asemenea, despre proiectul SUA de a dota naveta spaţială cu „o armă aptă de a scoate din uz sistemele de orientare ale sateliţilor sovietici sau de utilizare a rachetelor pentru bombardament”. SDI era considerat un pericol mai substanţial decât se estimase cu doi ani mai înainte. În aprilie 1985, şeful compartimentului ataşatului militar al ambasadei sovietice de la Londra, a comunicat personalului diplomatic că sistemul proiectului SDI va fi capabil să intercepteze până la 90% din rachetele strategice sovietice şi că existau puţine şanse ca cercetarea sovietică în domeniu să atingă nivelul celei din SUA 40. Efectele politice asupra URSS a programului SDI au fost imense. El a contribuit

Ibidem, p.14. James A. Abrahamson, The Strategic Defense Initiative: A personal vision, în „The Strategic Defense Initiative an International Perspective”, p. 107. 35 Corneliu Soare, op. cit., p. 174. 36 Anatol Petrenco, op. cit., p. 94. 37 Florian Gârz, op. cit., p. 149. 34

Sergiu Tămaş, Geopolitica..., p. 113. Ibidem. 40 C. Andrew, O. Gordievski, op. cit., p. 435. 38 39

177

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

în mare măsură la elaborarea noii gândiri a lui Gorbaciov şi a consilierilor săi apropiaţi 41. Impactul SDI asupra Europei În privinţa impactului pe care l-a avut programul asupra Europei, ne vom opri spre exemplu asupra Germaniei Federale. În martie 1986, ministrul economiei, M. Bangemann, a semnat la Washington acordul de participare al RFG la SDI. Sondajele opiniei publice au demonstrat că 70% dintre vestgermani erau împotriva acestei colaborări, contra fiind şi unii funcţionari de stat, inclusiv ministrul apărării, Manfred Wörner (viitorul secretar general al NATO). Participarea firmelor vest-germane la elaborarea viitorului sistem cosmic viza, printre altele, asigurarea cu oglinzi pentru sistemul de lasere. Implicarea RFG în programul american a suscitat protestul Uniunii Sovietice. În nota guvernului de la Moscova din 6 aprilie 1986 se menţiona că guvernul RFG îşi asumă o dificilă responsabilitate prin participarea la această acţiune a Statelor Unite. Guvernul RFG trebuie să-şi dea seama că guvernul sovietic nu poate să nu tragă concluziile necesare de ordin politic şi militar 42. Într-adevăr, implicarea aliaţilor europeni ai SUA în programul SDI, ca şi desfăşurarea pe teritoriul Europei Occidentale a „Eurorachetelor” a tensionat atmosfera relaţiilor în cadrul Occidentului. O puternică mişcare pentru pace s-a dezvoltat acum, în fapt pentru denuclearizarea Europei. În avangarda acestei mişcări era chiar RFG care făcea presiuni pentru a fi complet denuclearizată, armamentul nuclear tactic ameninţând vital teritoriul său 43. Într-un studiu efectuat de serviciul de cercetate al Congresului SUA la cererea senatorului William Proxmire, s-a relevat opinia

politicienilor şi militarilor europeni potrivit căreia „războiul stelelor” ar pune capăt „epocii descurajării, filosofia care călăuzeşte NATO şi ar deschide dezbaterea asupra loialităţii 44 americanilor faţă de aliaţii lor” . Această teamă era oarecum justificată dacă ţinem cont că, încă din 1983, reviste de specialitate americane, precum Strategic Review, începuseră să teoretizeze doctrina spaţială (Space doctrine):”oricine are capacitatea de a controla spaţiul aerian este în poziţia de a exercita controlul asupra teritoriilor şi mărilor aflate dedesubt. Oricine are capacitatea de a controla spaţiul cosmic va deţine în mod asemănător capacitatea de a exercita controlul asupra suprafeţei 45 pământului”. Prin noua strategie, americanii vizau o răsturnare spectaculoasă a importanţei geopolitice a ocupării unor poziţii terestre, considerate strategice. Esenţială devine acum importanţa ocupării unor poziţii în spaţiul cosmic, cum ar fi un loc pe orbita geostaţionară, ceea ce oferea posibilitatea exercitării unui anumit gen de control asupra unor mari suprafeţe ale planetei. Ocuparea unor poziţii cheie în cosmos echivala şi se corela cu ocuparea unor puncte strategice de pe suprafaţa planetei. Plasarea unui vehicul spaţial poate fi o operaţie similară cu ocuparea în trecut a unei strâmtori sau a unui drum comercial de importanţă strategică 46. Această conotaţie a programului SDI i-a alarmat pe aliaţii europeni aproape în aceeaşi măsură ca pe sovietici care, prin serviciile specializate (rezidenţele KGB din statele vesteuropene), au căutat să speculeze în favoarea intereselor URSS divergenţele vest-europenilor cu SUA. Astfel, între altele, s-a orchestrat şi s-a dat amploare mişcării pentru pace.

Florian Gârz, op. cit., p. 149. Anatol Petrenco, op. cit., p. 120. 43 Jacques Chevallier, op. cit., p. 72.

Corneliu Soare, op. cit., p. 178. Sergiu Tămaş, Geopolitica..., p. 109. 46 Ibidem, p. 108.

178

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

Aşa cum scria gazeta italiană „Corriere de la Serra”, „URSS şi SUA dialoghează între ele pe tema păcii şi a războiului aproape ca şi cum Europa n-ar exista (...). Greşeala cade în întregime asupra noastră deoarece noi facem totul pentru a nu fi. Cine vorbeşte în numele Europei?” 47. Înţelegem de ce, tocmai în acest context, se dezvoltă procesul de reafirmare şi redefinire a Uniunii Europei Occidentale şi a Comunităţii Europene în ansamblu 48. Liderii statelor vest-europene înţelegeau că desfăşurarea politicii mondiale a celor două superputeri avea în centru tot Europa. Statele de aici se vedeau obiectul unor replici militare din partea Pactului de la Varşovia. În final însă, insurmontabilele cheltuieli militare pentru URSS şi tehnologia deosebită pe care o reclama programul american, l-au împins pe noul lider sovietic, M. S. Gorbaciov către o politică externă cu alte coordonate. În toamna anului 1985 s-a anunţat o nouă deschidere a raporturilor la scară mondială între SUA şi URSS odată cu întâlnirea de la Geneva dintre Reagan şi Gorbaciov49. Această întâlnire, ca şi următoarele (Reykjavik, în octombrie 1986 şi Washington, în decembrie 1987) s-a desfăşurat oarecum deasupra Europei. În Declaraţia finală dată publicităţii la sfârşitul întâlnirii de la Washington, Gorbaciov a afirmat: „Acum noi putem ieşi din antagonism”. Această concluzie privea şi atitudinea Statelor Unite faţă de statele europene, ceea ce nu putea decât să sporească îngrijorarea în legătură cu un „condominium global” sovietoamerican care înlocuia confruntarea din timpul războiului rece 50.

Anul următor, la 3 iunie 1988, chiar preşedintele Reagan a declarat că întâlnirile la cel mai înalt nivel cu liderul sovietic au fost de natură să „coboare barierele” impuse de războiul rece 51. În fapt, această abdicare forţată a sovieticilor de la confruntarea în termenii războiului rece la condominiul global cu Statele Unite a semnificat răsturnarea echilibrului de putere în favoarea SUA. URSS, cuprinsă de cea mai profundă criză pe care a cunoscut-o, a trebuit să abandoneze competiţia strategică globală în favoarea SUA care au început să afirme singure Noua Ordine Mondială.

Titu Georgescu, România între Yalta şi Malta, Bucureşti, 1993, p. 225. 48 Vezi partea a II-a, capitolul III, Afirmarea Uniunii Europene. 49 M. Mandelbaum, S. Talbott, op. cit., p. 161. 50 Titu Georgescu, op. cit., p. 256-259. 47

179

E. M. Dobrescu, op. cit., p. 123.

PERSPECTIVE ISTORICE – nr. 2

180