ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA
REPERE BIOGRAFICE
Prof. dr. Gheorghe Petruşan Preşedinte al Autoconducerii Românilor din oraşul Seghedin fost şeful acestei catedre la care s-a format majoritatea intelectualităţii române din Ungaria şi pe care am încercat să o transform într-o instituţie demn de titlul de „universitar”. Am ieşit la pensie în 2007. Datorită unor trăsături caracteristice ale unei comunităţi minoritare reduse la număr, cum este şi a românilor din Ungaria, o instituţie academică, respectiv universitară joacă, de obicei, un rol determinant în viaţa spirituală, mai ales, în activitatea educaţională a comunităţii. Profesorii catedrei au fost implicaţi în activităţile culturale şi profesionale ale românilor din cele trei judeţe vecine cu România (Bihorul unguresc, Bichiş, Ciongard). Eu, de exemplu, din anii 1960, 1970 am deţinut funcţii importante în Uniunea Democratică a Românilor din Ungaria (din 1990, Uniunea Românilor din Ungaria), iar din 1983 până în 1995, cu o scurtă întrerupere, am fost preşedintele ei. Până la 1995 Uniunea era reprezentanta oficială a cuminităţii româneşti din Ungaria. Din 1995 fac parte din conducerea Autoconducerii Românilor din oraşul Seghedin, la început ca vicepreşedinte, din 1998 ca preşedinte. Activitatea ştiinţifică Sună cam straniu, dar activitatea mea profesională şi ştiinţifică începe cu efortul pe care l-am făcut să însuşesc în mod satisfăcător limba română literară. În familie vorbeam numai româneşte, dar în grai, graiul crişan, împestriţat cu maghiarisme. La şcolile din Micherchi şi Giula am făcut progrese respectabile, dar nu şi suficiente, cu atât mai mult cu cât devenind student la Budapesta, am fost pus să fac pe translatorul şi să colaborez la revista „Foaia Noastră”, gazeta românilor din Ungaria, care atunci apărea în capitala Ungariei, sub îndrumarea profesorului meu de literatură română E. Pállfy. Două îmi sunt, în anii studenţiei, îndeletnicirile preferate:
Date biografice M-am născut la 4 august 1938 în comuna Micherechi (Méhkerék), cea mai românească localitate din Ungaria, situată la vreo 2-3 kilometri de frontiera României, cu o bogată cultură populară, pe care a prezervat-o până în zilele noastre. După terminarea primelor cinci clase la şcoala românească din satul natal, am trecut, în 1951, la o altă şcoală generală cu limba de predare română, la aceea din oraşul Giula (Gyula), care după cel de-al Doilea Război Mondial, având şi internat, devenise un fel de centru cultural al românilor din ţara noastră. Aici am terminat clasele 6-12, în 1958. Între 1958-1963 am studiat limba şi literatura română şi limba şi literatura maghiară la Facultatea de Litere a Universităţii „Eötvös Loránd” din Budapesta, la română având ca profesori pe academicienii Lajos Tamás şi László Gáldi, precum şi pe Sámuel Domokos, Endre Pállfy şi Béla Nagy, cu toţii unguri veniţi în timpul ultimului război mondial din România, dintre care se remarcă profesorul Gáldi, unul dintre cei mai străluciţi filologi ai epocii. După terminarea studiilor universitare m-am stabilit, în 1963, în oraşul Seghedin (Szeged), unde am predat timp de patru decenii şi jumătate istoria literaturii române şi istoria poporului român la Catedra de limba şi literatura română a Şcolii Superioare Pedagogice „Juhász Gyula”, care în 2000 a fost integrată în Universitatea din Seghedin şi acreditată ca departament universitar cu un profil de formare a unor cadre didactice pentru şcolile de naţionalitate română. Astfel se explică şi justifică introducerea unor cursuri dedicate problemei naţionale din anul şcolar 1989-1990. Între 1980-2003, timp 23 de ani am 1