METODE_TEHNICI_IV

4. CERCETAREA SPECIFICĂ ŞTIINŢELOR COMUNICĂRII 4.1. Analiza de conţinut şi valorile culturale 4.2. Analiza lingvistică 1.1.

4.3. Analiza vizuală 1.2.

4.4. Tehnici de analiză a tranzacţiilor dintre actorii 1.3. comunicării Obiectivele specifice unităţii de învăţare Rezumat Teste de autoevaluare Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare Lucrare de verificare Bibliografie minimală Obiective specifice: La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:  să opererezi corect cu noile concepte;  să caracterizezi metoda analizei de conţinut;  să exemplifici;  să delimitezi etapele implicate în metoda analizei de conţinut;  să probezi abilităţile practice necesare în realizarea unui proiect de cercetare bazat pe metoda analuzei de conţinut;  să caracterizezi pertinent metodele analizei lingvistice;  să prezinţi tipologia metodelor analizei lingvistice;  să exemplifici procedeele de aplicare a unor metode de analiză lingvistică;  să probezi abilităţi practice necesare în cazul unui proiect de cercetare bazat pe una dintre metodele analizei lingvistice;  să caracterizezi pertinent analiza vizuală;  să prezinţi tipologia metodelor analizei vizuale;  să exemlifici procedeee de aplicare a unor metode de analiză vizuală;  să probezi abilităţi practice necesare în cazul unui proiect de cercetare bazat pe una dintre metodele analizei vizuale;  să caracterizezi tehnicile de analiză a tranzacţiilor dintre actorii comunicării.

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 8-10 ore

Cercetarea specific ştiinţelorcomunicării

Arsith Mirela

4.1. Analiza de conţinut şi valorile culturale Analiza de conţinut operează din perspectiva cconcepţiei potrivit căreia comportamentul verbal este o formă a comportamentului uman, curgerea simbolurilor este o parte a curgerii evenimentelor, iar procesul comunicării este un aspect a procesului istoric, Analiza de conţinut este o tehnică ce vizează descrierea, cu optimă obiectivitate, precizie şi generalitate a ceea ce se spune despre un subiect dat, într-un loc dat, la un timp dat.

Ca tehnică de cercetare sistematică a varietăţii mesajelor, analiza de conţinut este nonreactivă: cei studiaţi nu conştientizează faptul că sunt parte într-un proiect de cercetare. Tehnicile nonreactive sau neconstrângătoare se bazează, în mare parte, pe principii ştiinţifice şi sunt folosite mai ales de cercetătorii interpretativişti şi de reprezentanţii abordării critice a socialului.

Analiza de conţinut este o tehnică de colectare şi de analiză a conţinutului textului.

Conţinutul se referă la cuvinte, înţelesuri, imagini, simboluri, idei, teme sau orice mesaj care poate fi comunicat.

Textul reprezintă orice este scris, vizualizat sau vorbit şi serveşte ca mediu de comunicare. El include cărţi, articole de ziare sau reviste, reclame, cuvântări, documente oficiale, filme sau înregistrări video, versurile pieselor muzicale, fotografii, articole de îmbrăcăminte sau lucrări de artă.

Teme potrivite pentru tehnica analizei de conţinut: -temele din cântecele populare sau religioase; -tendinţele în subiectele abordate de ziarele de ştiri; -tonul ideologic al editorialiştilor; -răspunsurile la întrebările deschise din chestionare; -temele mesajelor din reclame; -diferenţele de gen social din reclame; -temele ideologice în cuvântările liderilor politici sau în intervenţiile managerilor executivi etc.

Analiza de conţinut este centrată primordial pe analiza mesajului, mai ales sub forma lui scrisă. Avantajul utilizării ei este că permite cercetătorilor parcurgerea unui volum mare de date într-o manieră sistematică şi relativ facilă.

Obiectivul oricărei analize de conţinut cantitative este numărarea categoriilor cheie şi măsurarea cantităţilor distribuite pe variabile. În acest fel, ea urmăreşte producerea unor concluzii generalizabile. Datele cantitative sunt analizate statistic.

Metode şi tehnici de cercetare în ştiinţele comunicării 2

Cercetarea specific ştiinţelorcomunicării

Arsith Mirela

Analiza de conţinut calitativă este orientată primar spre descrierea conţinutului textual pe baza organizării textului codat într-un sistem de noduri conceptuale, grupate ierarhic în structuri care, de obicei, sunt prezentate cu ajutorul unor software. Datele calitative sunt analizate pentru înţelegerea semnificaţiilor.

Sarcina analizei de conţinut este să examineze un corpus ales (eşantionat) de texte şi să clasifice conţinutul conform cu un număr de dimensiuni predeterminate. Aspectul cel mai dificil conceptual al oricărei analize de conţinut este să definească dimensiunile au caracteristicile care ar trebui analizate.

Caracteristicile de text care sunt extrase pentru analiză ar trebui să se lege direct de întrebările generale de cercetare sau ipotezele de cercetare care au determinat alegerea analizei de conţinut ca metodă.

Catalogarea şi categorizarea conţinutului comunicării este o sarcină laborioasă, care consumă mult timp. De aceea, în analiză este extrem de important să se includă numai acele dimensiuni sau caracteristici ale textului care se aşteaptă să producă informaţii „folositoare“ adică acele informaţii care au importanţă pentru problemele de cercetare.

Ce categorii ar trebui incluse în analiza de conţinut?

Categoriile analitice vor depinde întotdeauna de scopurile şi obiectivele cercetării, de contextul teoretic şi de întrebările formulate ca parte a problemei de cercetare. Mai exact, oricum, există un număr de categorii care vot tinde să fie standard în orice analiză de conţinut şi anume categoriile de „identificare: -„mediul“ (în ce ziar, revistă, în ce program de radio sau TV apare textul); - „data" (ziua, luna, anul), poziţia în interiorul mediului (de exemplu, „pagina“, în media tipărite, sau „timpul de programare“ în media audiovizuală); -„mărime/durată/lungime“, clasificarea „tip/gen“ (de exemplu, conţinutul ziarelor este deseori clasificat de-a lungul direcţiilor „reportajelor“, „ştirilor“, „editorialelor“, „scrisorilor de la cititori“, „articole de opinie“ etc., iar programele TV sunt categorizate în termenii genurilor lor: „ştiri“, „program de informaţii interne“, „documentare“, „concursuri“, „talk-show“, „serial dramă“, „film“, „reclamă“ etc.).

Tipologiile tip/gen au un potenţial analitic mult mai mare-diferite formate/genuri/tipuri media fixează limite diferite pentru ceea ce poate fi articulat şi de către cine, prin ce format/context.

Sarcina de lucru 1 Realizează o analiză de conţinut a unei emisiuni de divertisment TV.

Metode şi tehnici de cercetare în ştiinţele comunicării 3

Cercetarea specific ştiinţelorcomunicării

Arsith Mirela

Avantajele analizei de conţinut: - urmăreşte direct comunicarea prin texte sau transcrieri, evidenţiind trăsătura centrală a interacţiunii sociale; -permite atât operaţiuni cantitative, cât şi calitative; -prin analiza textelor, oferă o valoroasă cunoaştere de profunzime din punct de vedere istoric şi cultural; -permite analiza statistică a formei codate a textului; -reprezintă un mijloc neconstrângător de analiză a interacţiunilor.

-identifică intenţii, tendinţe ale comunicării unui individ, grup sau instituţie; -descrie răspunsurile atitudinale şi comportamentale faţă de comunicare; -determină starea psihologică sau emoţională a persoanelor sau grupurilor; Dezavantajele analizei de conţinut: -este, de multe ori, lipsită de bază teoretică; -tinde prea des să se reducă lanumărarea unor cuvinte; -neglijează uneori contextul în care este produs textul, precum şi starea de lucruri de după producerea lor.

4.1.1. Analiza enunţării Analiza enunţării se bazează pe o concepţie despre comunicare ca proces şi funcţionează prin evitarea structurilor şi elementelor formale. Această analiză se aplică cu mult succes conversaţieu nedirijate şi se bazează pe o concepţie asupra discursului ca vorbire în act. Discursul este un proces de elaborare în care se înfruntă motivaţiile, dorinţele, proiectele subiectului şi constrângerile impuse de codul de limbaj şi de condiţiile producerii de sens. În analiza enunţării distingem trei niveluri: *analiza sintactică şi paralingvistică – studiul structurilor formale gramaticale; *analiza logică- cunoaşterea îmbinărilor discursului; cercetarea înlănţuirii propoziţiilor din discurs. *analiza elementelor formale atipice: omisiuni, greşeli logice, tăceri etc.

Organizarea analizei. Transcrierea conversaţiei trebuie să păstreze maximum de informaţie – atât lingvistică (înregistrarea tuturor semnificanţilor), cât şi paralingvistică (notarea tăcerilor, onomatopeelor, a dificultăţilor de exprimare, a aspectelor emoţionale etc.).

Etapele analizei: 1.Analiza tematică. Este transversală, adică acest tip de analiză decupează ansamblul convorbirilor pritr-o grilă de categorii proiectată asupra conţinuturilor lor. Se ţine cont de frecvenţa temelor relevate în discurs.

2.Analiza enunţării propriu-zisă. Fiecare discurs este studiat în sine, ca o totalitate organizată şi singulară.

Metode şi tehnici de cercetare în ştiinţele comunicării 4

Cercetarea specific ştiinţelorcomunicării

Arsith Mirela

Explicitul şi implicitul. Enunţarea este condiţionată de dreptul de a vorbi despre ceva, cu anumite intenţii, într-un anumit fel, urmărind anumite scopuri.

La acest nivel întâlnim o primă manifestare a implicitului, ca o condiţie de existenţă a actului de enunţare. Pentru a releva un alt nivel al implicitului, pornim de la teza că limbile naturale sunt coduri care exprimă, în mod explicit, conţinuturi, informaţii manifeste, care se dau ca atare.

Ceea ce se spune în cod este total spus, sau nu este spus deloc. Totuşi, sunt situaţii când trebuie rostit ceva şi trebuie să găsim calea de a putea face ca şi cum acest ceva nu ar fi fost spus, după cum afirma Oswald Ducrot, „într-un fel în care putem refuza responsabilitatea“ (Ducrot, 1972, p. 5). Aceasta este o cale implicită de a aduce completări sensului explicit, destinatarul trebuind să aibă capacitatea de a descifra acest cod secund.

Schema de relevare a implicitului propusă de lingvistul francez este următoarea: X, deci Y, prin urmare: Z. De exemplu: Ion a cerut la bancă un credit (X), deci Ion are nevoie de bani (Y); prin urmare: Ion nu are bani (Z).

Pentru ca Y să poată fi efectiv dedus din X, enunţul implicit Z trebuie să fie adevărat. Conţinutul real al unei fraze globale poate fi identificat, în planul implicitului, de către destinatarul discursului rostit de locutor.

Sarcina de lucru 4 Identifică trei ironii ca forme ale subînţelesului.

Dacă vom considera enunţul: „Deschide fereastra“, putem identifica sensul acestuia, fără a ţine seama de context, în măsura în care îl recunoaştem ca fiind diferit de alte enunţuri, cum sunt: „Deschide uşa“; „Te rog, deschide fereastra“; „Nu deschide fereastra“ ş. a.

Patrick Charaudeau consideră aceste alternative la primul enunţ parafraze structurale, ce relevă operaţii de comutare şi combinare între semne, a căror producere permite „stabilirea în limbaj a unui joc de recunoaştere morfo – semantică, joc ce construieşte sensul, trimiţând la realitatea înconjurătoare (activitate referenţială), conceptualizând-o (activitate de simbolizare)“ (Charaudeau, 1983, p. 17).

Dacă luăm în consideraţie împrejurările producerii enunţului şi intenţiile locutorului, putem presupune că, în momentul enunţării, locutorul comunică de fapt: că este frig, că este cald, că este zgomot etc. Prin urmare apare un sens implicit al limbajului, dependent de circumstanţele discursive şi rezultat dintrun „joc constructiv al semnificaţiei unei totalităţi discursive care trimite limbajul la el însuşi, ca o condiţie de realizare a semnelor“ (Charaudeau, 1983, p.18).

Metode şi tehnici de cercetare în ştiinţele comunicării 5

Cercetarea specific ştiinţelorcomunicării

Arsith Mirela

4.1.2. Analiza evaluării Măsurarea atitudinilor. Analiza aserţiunii evaluative are drept scop măsurarea atitudilor locutorului faţă de obiectele sau subiectele despre care vorbeşte. Atitudinea este o predispoziţie a subiectului, relativ stabilă şi O organizată, de a se manifesta printr-o formă de opinie , la nivel verbal, sau de acţiune, la nivel comportamental, în privinţa unor persoane, idei, evenimente, lucruri etc.

Oamenii îşi exprimă opiniile prin judecăţi de valoare.

Direcţia atitudinii este sensul opiniei, potrivit unui cuplu bipolar: pozitiv/negativ, pro sau contra, optimist/pesimist, favorabil sau nefavorabil.

Se mai pot identifica indiferenţa sau neutralitatea. Intensitatea marchează forţa sau gradul de convingere exprimate: o adeziune poate fi lipsită de entuziasm sau pasionată, o opoziţie poate fi lejeră sau vehementă. În spaţiul acestei tehnici sunt luate în calcul doar aserţiunile care exprimă o evaluare.

Componentele enunţurilor evaluative: -Obiectele atitudinii sunt obiectele asupra cărora se face evaluarea: persoane, grupuri, idei, lucruri, evenimente etc. Ele sunt substantive sau pronume personale.

-Termeni evaluativi cu semnificaţie comună: adjectice: onest, curat; substantive: bunătate, pace; adverbe: încetişor, în mod loial etc. semnificaţia este comună şi stabilă pentru că există un anumit consens cu privire la înţelesul lor, pentru toţi oamenii Etapele analizei: 1.

identificarea şi extragerea obiectelor atitudinii.

2. normalizarea enunţurilor. Odată izolate enunţurile, se trece la pregătirea codării prin trecerea lor într-o formă canonică de tipul: obiect al atitudinii evaluat/conector verbal/material evaluative.

3. codarea. Cercetătorul stabileşte o direcţie pozitivă sau negativă pentru fiecare conector verbal şi fiecare calificator. În plus, această direcţie este evaluată cu intensitate pe o scară cu şapte puncte (-3 la +3) Notarea obiectelor atitudinii. Se calculează prin multiplicarea şi adunarea notelor acordate conectorilor şi calificatorilor pentru fiecare obiect de atitudine.

Cercetătorul colectează, pentru fiecare obiect al atitudinii, valorile tuturor aserţiunilor.

Această metodă este foarte laborioasă, limitându-i caracterul pragmatic şi promovând-o mai ales ca instrument de cercetare.

Exemplu

Discursul politic, prin însăşi natura sa, propune „lumi“ ce sunt rezultatul unei interpretări în orizontul interacţiunii modalelor: posibilitate, realitate, composibilitate imposibilitate, necesitate, contigenţă etc. Aceste „lumi“ se deosebesc una de alta prin faptul că ele conţin un grad diferit de realitate.

Metode şi tehnici de cercetare în ştiinţele comunicării 6

Cercetarea specific ştiinţelorcomunicării

Arsith Mirela

Pentru a surprinde dimensiunea modală şi configuraţia atitudinală pe care le poate releva discursul politic, propunem următorul fragment discursiv: „Este o nouă lume, dar America nu trebuie să se teamă de ea. Este o nouă lume şi noi trebuie să ajutăm la formarea ei. Este o nouă lume care face necesară o nouă politică externă americană – o politică bazată pe constanta decenţă a valorilor şi pe optimismul viziunii noastre asupra istoriei.

Nu mai putem avea o politică numai pentru naţiunile industriale ca fundament al stabilităţii globale, ci trebuie să răspundem noii realităţi a unei lumi aflate, din punct de vedere politic, în plină deşteptare.

Nu ne mai putem aştepta ca şi celelalte o sută cincizeci de ţări să urmeze dictatul celor puternici, ci trebuie să ne continuăm, cu încredere, eforturile de a inspira, de a convinge şi de a arăta calea“.

(Jimmy Carter, Drepturile omului şi politica externă (1977) Faptul că unul din verbele folosit frecvent în acest discurs este a trebui, considerăm că se impune să precizăm că unul din sensurile acestuia este deontic: formularea „X trebuie să efectueze T“; astfel, dacă X nu îndeplineşte T, acesta devine pasibil de a fi sancţionat într-o ordine normativă căreia îi este subiect. Însă, acest sens de obligaţie legală nu este prezent în discurs. În prezenta analiză, se impune să precizăm că folosirea verbului a trebui este realizată în sensul în care este exprimată o necesitate practică: (a) X trebuie să efectueze T; dacă X nu îndeplineşte T, acesta va eşua în atingerea unui scop al său; (b) X trebuie să efectueze T; dacă X nu îndeplineşte T, acesta nu este considerat calificat ca un agent dintr-o anumită categorie.

Putem identifica, mai întâi, o atitudine temerară în relaţia cu lumea: „America nu trebuie să se teamă de ea“. Sensul verbului trebuie exprimă necesitatea practică după care America trebuie să se califice drept un agent cutezător.

Următoarea atitudine este disponibilitatea implicativă în noua lume: „noi trebuie să ajutăm la formarea ei“. În această secvenţă discursivă, sensul verbului trebuie relevă necesitatea practică de realizare a unui scop. Considerăm că propoziţia „trebuie să răspundem noii realităţi“ relevă un demers de întâmpinare şi relaţionare discursivă, care cumulează ambele sensuri ale necesităţii practice.

O altă atitudine care se configurează este implicarea efectivă, acţională: „trebuie să ne continuăm, cu încredere, eforturile“, sensul de agent calificat fiind asumat ca aparţinnând agentului: „eforturile de a inspira, de a convinge şi de a arăta calea“, iar sensul de necesitate a atingerii scopului se relevă ca obiectiv: „să continuăm“. Prin enunţul „Este o nouă lume care face necesară o nouă politică externă americană“ se întemeiază (justifică) atitudinile exprimate; noua lume se constituie în condiţie necesară şi suficientă pentru o nouă politică externă americană.

Expresia „Nu mai putem avea o politică numai pentru naţiunile industriale “ este echivalentă cu formularea „Este necesar să nu mai avem o politică...“, sau cu enunţul „Este imposibil să mai avem o politică...“ ; se constată o stare din „lume“ care trebuie să se schimbe, pentru a corespunde noii lumi care este „din punct de vedere politic, în plină deşteptare“.

Metode şi tehnici de cercetare în ştiinţele comunicării 7

Cercetarea specific ştiinţelorcomunicării

Arsith Mirela

Considerăm că în discursul politic atitudinea locutorului are ca ţintă şi actul ilocuţionar, întrucât enunţiatorul, rostind, îşi exprimă credinţa, îndoiala, certitudinea, acţionând, astfel, asupra alocutorului. În acest fel ajungem la modalităţile pragmatice, ce influenţează relaţia discursivă dintre interlocutori.

Discursul politic evoluează, cu prioritate, într-un spaţiu specific, al posibilului, al verosimilului şi al credibilului, al promisiunii, pentru unii (chiar dacă dezirabil este pentru toţi), promovând o configuraţie atitudinală complexă: -este rostit în numele unui grup politic, unei categorii sociale, unei naţiuni; -este capabil să propună scopuri, soluţii, mijloace de realizare, pe care şi le asumă locutorul; -afirmă calificarea celui ce-l rosteşte (şi, implicit, a grupului pe care acesta îl reprezintă) ca agent competent, capabil, bine intenţionat, eficient ş. a., dar şi descalifică adversarii politici.

Sarcina de lucru 4 Identifică un text literar şi realizează o evaluare a atitudinilor întâlnite.

4.1.3. Analiza relaţiilor Analiza relaţională începe cu identificarea conceptelor prezente într-un text şi explorează relaţiile dintre ele, îndeosebi cele semantice.

Perspective metodologice Determinarea stărilor afective. Această perspectivă asigură o evaluare emoţională a conceptelor explicite din text. Acţiunea este problematică, întrucât emoţiile diferă în timp şi în raport de subiecţi. Specialiştii din domeniu susţin că starea emoţională/psihologică a vorbitorului poate fi stabilită cu ajutorul comportamentului verbal.

Analiza proximităţii. Această perpectivă este interesată de prezenţa simultană a unor concepte explicite în text.

Harta concept încearcă să creeze un model al înţelesului general al acestuia.

Acest înţeles poate fi reprezentat grafic ca o hartă care reprezintă relaţiile dintre concepte, realizându-se comparaţia legăturilor semantice din text. Hărţile concept pot reprezenta o varietate de modele mentale: al textului, al scriitorului sau vorbitorului, al grupului social, al perioadei istorice.

Metode şi tehnici de cercetare în ştiinţele comunicării 8

Cercetarea specific ştiinţelorcomunicării

Arsith Mirela

4.2. Analiza lingvistică 4.2.1. Analiza de discurs Discursul trebuie înţeles în cea mai largă extensiune a sa: orice enunţare presupune un locutor şi un auditor şi primul are intenţia de a influenţa într-o anumită modalitate pe cel de-al doilea. El uneşte utilizarea limbajului ca text şi ca practică. Ceea ce noi identificăm ca discurs şi ceea ce noi identificăm ca social sunt profund legate. Întreaga vorbire, orice text au un caracter social.

Noi ne construim sensul propriu al lumii sociale prin limbajul pe care îl folosim, deşi orice element din acţiunea şi interacţiunea socială nu ar fi posibilă fără limbajul pe care îl folosim, în contexte istorice şi culturale - ca mijloace.

Analiza de discurs poate fi înţeleasă ca o încercare de a arăta legăturile sistematice dintre texte, practici discursive şi practici socio-culturale.

Specificitatea acestei metode de analiză constă în tentativa de a construi modele articulate asupra condiţiilor de producţie ale limbajului. Discursul este construit plecând de la limbă, dar el se diferenţiază de aceasta în următoarea modalitate: limba este un ansamblu de semne formale care solicită procedee riguroase şi care se combină în structuri şi în sisteme.

Chiar dacă fraza este o construcţie a limbii, ea este simultan şi o unitate de discurs. Totuşi, fraza presupune intrarea în manifestarea concretă a limbii, în comunicarea reală şi în acest fel se părăseşte domeniul limbii ca sistem de semne şi se intră în universul limbii ca instrument de comunicare a cărei expresie este discursul.

Analiza de discurs este preocupată în general cu studierea unor eşantioane extinse de vorbire sau text, cu caracteristicile structurale, stilistice şi retorice ale lor şi cu forma de dialog sau de interacţiune comunicativă care se manifestă prin vorbire şi texte. Scopul şi potenţialul critic al analizei de discurs rezidă în concepţia potrivit căreia: relaţiile şi structurile de putere sunt întrupate în formele limbajului cotidian şi, astfel, cum limbajul contribuie la legitimarea relaţiilor sociale care există şi a ierarhiilor de autoritate şi control.

Analiza retorică implică o reconstrucţie a compoziţiei sau organizării unui mesaj direct observabil şi perceptibil prin intermediul unei lecturi detailate a fragmentelor sau unităţilor mai mari de texte sau materiale vizuale. Prin urmare, ea impune clarificarea caracteristicilor externe formale ale limbajului sau/şi imagisticii utilizate, punând accentul fie pe construcţia (şi deci pe proprietăţile sintactice ale unui text), fie pe aspectele pragmatice ale limbajului utilizat (deci pe alegerile, practicile şi strategiile comunicatorului).

Analiza narativă se concentrează pe structura formală a textului dar realizează aceasta din perspectiva „naraţiunii". Definită simplu, „naraţiunea" este: „un text organizat secvenţial, prezentând acţiuni şi evenimente corelate de relaţii cauzale, finale, temporale şi de un pattern global: schema de acţiune".

Naraţiunea se deosebeşte de alte texte printr-un început şi sfârşit clar; naraţiunea în sine implică utilizarea personajelor plus a scenariului/intrigii şi a pattern-urilor care rezultă din aceasta. În acest tip de analiză sunt importante caracteristicile textului simplu şi personajele însele plus actele lor, problemele lor, alegerile pe care le fac şi dezvoltarea generală a acţiunii.

Metode şi tehnici de cercetare în ştiinţele comunicării 9

Cercetarea specific ştiinţelorcomunicării

Arsith Mirela

În analiza narativă mesajul este considerat a fi o variantă prezentată sau editată a unei secvenţe de evenimente ale cărei elemente sunt descrise şi caracterizate din punctul de vedere al structurii.

Procedeul analizei narative este axat pe reconstrucţia şi descrierea structurii narative plecând de la actele, evenimentele, dificultăţile şi secvenţialitatea evenimentelor aşa cum apar acestea din punctul de vedere al personajelor.

Sarcina de lucru 4 Realizaţi o analiză comparativă a tehnicilor prezentate în acest subcapitol.

4.3. Analiza vizuală „O haină, un automobil, o mâncare gătită, un gest, un film, o imagine publicitară, o mobilă, un titlu de ziar – iată, în aparenţă, o serie de obiecte eteroclite. Ele au însă în comun faptul că sunt semne şi li se aplică aceeaşi activitate: lectura. Omul modern îşi petrece timpul citind imagini, gesturi, comportamente: maşina îmi indică statutul social al proprietarului său, haina îmi spune cu exactitate doza de conformism sau excentricitate a posesorului său...Toate aceste lecturi sunt prea importante în viaţa noastră, implicând prea multe valori sociale, morale, ideologice pentru ca o reflecţie sistematică să nu încerce să le ia în discuţie“. (R. Barthes, L’aventure sémiologique, 1985, p. 227). În plan uman, comunicarea cu ajutorul imaginilor este mai eficienta şi apropie oamenii mai mult şi mai autentic decât limbajul analitic al conceptelor.

Comunicarea vizuală se realizează prin utilizarea a cel puţin două categorii de semen: iconice şi plastice. În mod empiric, nu este uşor de stabilit limita dintre semnul iconic şi cel plastic. În faţa unui fenomen vizual sunt posibile două atitudini: se poate spune, fie ca „acesta este albastru“,fie ca „acesta reprezinta albastru“. În primul caz, este vorba despre o percepere a fenomenului plastic, iar în al doilea, de sesizarea semnului iconic. Chiar dacă cele două semne pot apărea suprapuse în manifestarea lor materiala, este vorba de structuri distincte în plan teoretic.

Desi icon-ul, etimologic, trimite la domeniul vizualului, aria sa de cuprindere este mult mai largă. Există şi altfel de relaţii iconice, în afara celor ce se manifestă în imaginile vizuale bidimensionale: se poate vorbi despre iconism sonor, tactil, olfactiv sau chiar situat în lumea abstracţiilor.

Metode şi tehnici de cercetare în ştiinţele comunicării 10

Cercetarea specific ştiinţelorcomunicării

Arsith Mirela

Ca teorie şi metodă ce studiază capacitatea fiinţei umane de a genera funcţii semn şi de a opera cu ele în procesele de comunicare, semiotica s-a impus ca discliplină care studiază utilizările semnelor în procesele de semnificare comunicativă, dar şi semnele şi sistemele semnificante din natură, gândire şi societate. Această ştiinţă s-a instituit şi ca metalimbaj, ce are competenţa de a explica evoluţia diferitelor categorii de limbaje - obiect, de la cele fizice, la cele lingvistice (Traian Stănciulescu, 2001: p. 50).

Metodele structuralist-semiotice de analiză ale filmului au la bază presupoziţia conform căreia, fiind un tip de „limbaj“ semnificativ, filmul este compus din variate „coduri“ şi „convenţii“.

Acestea sunt de două tipuri: (a). tehnice - unghiuri ale camerei, mişcări ale camerei, lungimea cadrului, lumina, perspectiva, profunzimea de câmp, sunetele, efectele sonore, muzica, efectele speciale, cadrajul etc.;

(b). simbolice - culoare sau alb-negru, costume, obiecte, persoane celebre, localizare, acţiune (acele elemente ale limbajului imaginii filmate care sunt conţinute în ceea ce vede audienţa iar nu cele care sunt o parte a construcţiei sale tehnice) etc.

Elementele tehnice care pot fi „segmentate" şi analizate în cazul unei imagini de film sunt: (a). Elementele tehnice; (b). Elementele simbolice. Spre deosebire de imaginea fotografică, centrată numai pe organizarea spaţiului şi a luminii într-un cadru unic, imaginea de film este mobilă, ea reprezintă de fapt o dinamică a unor succesiuni de planuri. Într-un film elementul prim al constituirii unei astfel de flux este „planul de filmare“. Planurile legate împreună devin „scene", adică o serie de planuri întro locaţie. Scenele devin „secvenţe“ sau „blocuri de acţiune“ care au un conţinut de sine stătător. Aceste secvenţe sunt legate şi structurate conform unor procedee de organizare narativă şi conduc la apariţia „intrigii“ şi a „naraţiunii“ filmate .

Metoda analizei structuralist-semiotice a imaginii de film constă în identificarea părţilor distinctive ale imaginii vizuale (elementele tehnice şi cele simbolice). Sub-etapele distinctive ale aplicării acestei metode sunt: Etapa 1. Adunarea datelor - Numărul de filme sau programe care va fi analizat va depinde de o serie de factori cum ar fi: problemele de cercetare stabilite, mărimea studiului etc.

E tÎn literatura de specialitate se consideră că numărul maxim de filme pentru aorice proiect de cercetare va fi de 10 de filme analizate în profunzime; p a

Metode şi tehnici de cercetare în ştiinţele comunicării 11

Cercetarea specific ştiinţelorcomunicării

Arsith Mirela

Se realizează o „transcriere“ a materialului vizual selectat - se poate face apel fie la unele „liste de transcrieri“ pre-existente, sau se poate dezvolta o „listă de sim-boluri (coduri) de transcriere“ specifică. Fundamentală în acest caz nu mai este „lista de transcriere verbală“, ci cea de „transcriere vizuală“ şi de această dată avem de-a face cu segmentarea imaginii vizuale în elementele componente (tehnice şi simbolice).

Sarcina de lucru 4 Alege un film care îţi place şi realizează o analiză vizuală.

4.5.

Tehnici de analiză a tranzacţiilor dintre actorii comunicării Analiza tranzacţională a fost pusă la punct în anii 1950, în SUA, de către profesorul doctor în psihologie Eric Berne şi un grup restrâns de psihologi şi terapeuţi, ca o teorie completă a personalităţii individuale. Pornind de la principalele comportamente observabile la om (manifestări, cuvinte utilizate, exprimări etc.), Eric Berne a creat o teorie complementară sensurilor tradiţionale ale psihologiei.

După cum subliniază unii specialişti, demersul AT constă în analizarea comportamentelor, atitudinilor, exprimărilor şi reacţiilor psihice şi emoţionale prin intermediul “grilelor analitice” (cum sunt, spre exemplu: starea de spirit; poziţia de viaţă; jocurile; simbioza; etc.). Aceste concepte ne permit să adoptăm, rapid şi facil, concluzii referitoare la alegerea comportamentului în diferite situaţii conjuncturale şi să analizăm rezultatele obţinute. AT s-a transformat, extrem de rapid, într-un domeniu mult căutat şi studiat de întreprinzători (şi nu numai), aceştia reuşind să „stăpânească“ din ce în ce mai mult „regulile jocului“ în afaceri.

Obiectivele AT constau în: a) identificarea şi modelarea propriilor stări de spirit ocazionate de relaţiile de afaceri; b) crearea celor mai eficiente mijloace de acţiune în cadrul relaţiilor interpersonale de afaceri.

Metode şi tehnici de cercetare în ştiinţele comunicării 12

Cercetarea specific ştiinţelorcomunicării

Arsith Mirela

Practic, scopul AT îl constituie oferirea celor mai subtile mijloace pentru a crea şi stăpâni situaţii conflictuale în raporturile cu partenerii.

Alegerea comportamentului; stările de spirit. Ne schimbăm, uneori, comportamentul într-o şi cu o asemenea viteză, încât un observator neinformat (sau neavizat) s-ar putea întreba dacă … este vorba despre una şi aceeaşi persoană. Spre exemplu, să ne imaginăm, un şef de serviciu care, într-o singură zi, va apărea patronului sau directorului general ca eficace şi serviabil, multora dintre subordonaţi ca nervos şi autoritar, în timp ce secretarei i se va părea că „şeful“ este dezgustat şi descurajat.

Conceptul de stare de spirit încearcă să dea o explicaţie acestei formidabile capacităţi de care dispunem, de a ne schimba atitudinile comportamentale cu o mare uşurinţă, devenind dintr-un moment în altul personalităţi total distincte.

Stările de spirit constituie sisteme de gândire, de emoţii şi de comportamente legate de diferitele etape ale dezvoltării unui individ sau chiar a unui grup.

Starea de spirit „Părinte“ (P) Starea de spirit Părinte se referă la gândirea, emoţiile şi comportamentele pe care orice persoană le-a învăţat din surse exterioare propriei personalităţi, prioritar de la părinţii săi.

Ea este relevată, spre exemplu, de unele exprimări ca: „Oamenii de valoare trebuie să aibă o diplomă!“; „Nu trebuie să bei, să joci cărţi, să fumezi etc.!“; „Să nu ai, niciodată, încredere în patroni!“; etc. Având caracter social şi cultural, originea P este dată de modalităţile în care fiecare dintre noi am înregistrat sistemele de a gândi, inclusiv pe cele de emoţii şi de comportamente sesizate la persoane importante cunoscute în perioadele copilăriei şi adolescenţei, sisteme care se constituie în adevărate şi demne modele de urmat.

Aşadar, când o persoană se află în starea de spirit P, ea reproduce atitudini şi comportamente „împrumutate“ de la „figurile“ parentale care au marcat-o, în trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat: mamă, tată, educator, profesor, patron etc.

Starea de spirit P poate avea două forme principale de manifestare, respectiv: Părintele Normativ (PN) care, de regulă, se exteriorizează prin atitudini comportamentale restrictive, impunând anumite norme de conduită şi/sau, în general, obligaţii; Părintele Grijuliu (PG) care, uzual, se manifestă ca protector, sfătuitor şi, în general, ocrotitor şi preocupat ca lucrurile să „iasă foarte bine“, mai ales în urma „indicaţiilor“ date de el. PN se referă, prioritar, la judecăţile de valoare şi la normele sociale. Asemenea celorlalte stări de spirit, PN se poate manifesta fie pozitiv (impune limite, drepturi şi/sau obligaţii şi urmăreşte aplicarea acestora), fie negativ (devalorizează, banalizează, constrânge şi chiar „reduce la tăcere“).

Vocea PN denotă relativă stăpânire de sine şi, de regulă, poate fi: autoritară; indignată; critică; intimidantă; tranşantă; dezgustată; energică; „nervoasă“ etc.

Cuvintele prioritar utilizate sunt: bine; disciplină; normal; important; întotdeauna; responsabil; valori; prost; bun; trebuie; etc.

Expresiile verbale prioritar apelate de un PN sunt proverbele, propoziţiile şi frazele tendenţioase, sloganurile, maximele şi „citatele moralizatoare“.

Monologurile interioare ale PN sunt: - în stare pozitivă: „Îmi place ca lucrurile să fie în perfectă ordine, bine făcute, ca oamenii să se poarte aşa cum trebuie; Metode şi tehnici de cercetare în ştiinţele comunicării 13

Cercetarea specific ştiinţelorcomunicării

Arsith Mirela

„Cred că orice firmă trebuie să se concentreze, prioritar, asupra profitului“; în stare negativă: „Sunt considerat ca un persecutor şi am impresia că aşa chiar şi este!“; „Mi se spune că sunt mult prea sever şi exigent“; „Uneori, am impresia că sunt singurul om cinstit, demn şi corect şi mă întreb la ce îmi serveşte să fiu aşa?“.

Principalele avantaje ale unui PN constau în faptul că o persoană aflată în această stare de spirit transmite, de regulă, elemente valorizatoare ale propriei structuri socioprofesionale şi, deci, favorizează integrarea individului.

Răspunsurile PN prezintă marele avantaj că sunt, în general, nu numai gândite, ci şi „gata preparate“ (prioritar se întâlnesc la clientul de tip atotştiutor), fiind majoritar admise. De asemenea, fiind asigurătoare şi impunând anumite restricţii şi/sau limite, răspunsurile PN protejează de pericole.

Principalele avantaje ale unui PN constau în faptul că o persoană aflată în această stare de spirit transmite, de regulă, elemente valorizatoare ale propriei structuri socioprofesionale şi, deci, favorizează integrarea individului.

Sarcina de lucru 1 Realizează, în minim 10 fraze o caracterizare a a stării de spirit de Părinte şi identifică 5 expresii potrivite.

Ca dezavantaj, menţionăm faptul că, dacă este prea „rigid“ şi negativist, PN poate inhiba exprimarea interlocutorului, „cenzurându-i“ creativitatea. PG ne oferă atât soluţii (“reţete”) la problemele cu care ne confruntăm, cât şi o serie de modalităţi concrete de asumare a responsabilităţilor. Aflat în stare pozitivă, PG din noi sfătuieşte, protejează, susţine şi îşi dă acordul.

Dimpotrivă, un PG negativ este neprotector, uneltitor şi cu tendinţe vizibile spre a frâna orice tentativă de progres. În general, un PG este „săritor“ (chiar împotriva voinţei noastre! …), „reconfortant“ şi permanent în căutarea noului (pe care să ni-l recomande! …). Gesturile sale sunt primitoare şi de „deschidere“. Un adevărat PG este, de asemenea, încurajator (te „bate“ pe umeri, pentru a-ţi da încredere! …) şi are, aproape mereu, braţele deschise şi un surâs care denotă multă stăpânire de sine.

Metode şi tehnici de cercetare în ştiinţele comunicării 14

Cercetarea specific ştiinţelorcomunicării

Arsith Mirela

Vocea PG este liniştitoare, caldă şi grijulie, “reconfortantă” şi protectoare şi, nu mai puţin, „mieroasă“ şi „dulce“. Cuvintele pe care le apelează, prioritar, un PG, sunt: asigurat; protecţie; sfat; ajutor; sprijin; aşa; încredere; foarte bine; etc. În acelaşi timp, expresiile verbale apelează la proverbe, propoziţii şi fraze calde, încurajatoare şi asigurătoare. Spre exemplu: „Dacă ai nevoie, nu ezita să-mi ceri sprijinul!“; „Te asigur că...“; „Nu te nelinişti!“; „Mă voi ocupa eu de asta!“; „Este bine pentru tine!“; „Am încredere în tine!“; etc.

Aflat în stare pozitivă, PG îşi formulează, de regulă, următoarele monologuri interioare: Îmi place să mă ocup de alţii; Ştiu că fac bine; Sunt atât de util celorlalţi!; Este important să fac aşa... ; Trebuie să ştii să-i ajuţi pe alţii, cu devotament; etc. Un PG aflat în stare negativă îşi va construi monologuri interioare supraevaluatoare, de genul:Oamenii mă tratează de parcă aş fi salvatorul lor.

Atât acasă, cât şi la serviciu adultul poate părea rece, fără sistem de valori şi sentimente profunde. Dezvoltarea sa interioară va fi lentă şi, drept consecinţă, A îi va trebui mult timp pentru a deveni capabil să direcţioneze comportamentul altor persoane.

PG constă în acordarea şi chiar încurajarea permisiunii de a face (întreprinde) ceva, de a crede în ceea ce faci. În sens contrar, dezavantajul PG este generat de faptul că poate împiedica dezvoltarea personalităţii indivizilor cu care vine în contact. Prea multă protecţie poate genera inacţiune, mai ales în situaţiile în care este impusă!

Starea de spirit Adult (A) Starea de spirit Adult are o foarte mică legătură cu vârsta fiecăruia dintre noi şi se referă, prioritar, la modul nostru de a gândi. A din noi este orientat, prioritar, asupra realităţii obiective şi include toate modalităţile de tratare a informaţiilor, faptelor, ideilor etc. Având o origine logică şi culturală, A se bazează pe fapte, idei, evidenţe sau chiar şi pe „lucruri“ probabile, exprimările şi acţiunile întreprinse fiind rezultanta unor raţionamente bine structurate. În vederea enunţării corecte a faptelor, precizării obiectivelor de atins, adoptării celor mai adecvate decizii şi evaluării rezultatelor obţinute, A primeşte, înregistrează şi utilizează informaţii atât din mediul ambiental, cât şi din partea propriilor sale trăiri interioare.

Spre exemplu, formulările tipice pentru starea de spirit A pot fi: Dacă vânzările vor avea ritmul actual, vom epuiza stocurile în maximum o săptămână!; Cred că ar fi mai oportun să transferăm discuţia noastră pe un alt plan, superior. În mod evident, dacă A va deţine informaţii insuficiente şi/sau chiar inexacte din mediul ambiental, el nu va putea fi capabil să aprecieze, corect, realitatea exterioară. Aflat în stare pozitivă, A soluţionează probleme, prevăzând şi impulsionând acţiunile întreprinse de către respectiva persoană. Funcţionarea deficitară sau exclusivistă a A din noi, precum şi/sau nonfuncţionarea sa pot fi considerate ca tot atâtea aspecte specifice unui A negativ. Adeseori, spre exemplu, acest tip de A ia decizii fără să dispună de informaţii suficiente sau se pierde în detalii nesemnificative, căutând prea multe informaţii.

Din punct de vedere al comportamentului general, A se manifestă, de regulă, neutru: ascultă, reformulează, caută informaţii obiective şi păstrează o anumită Metode şi tehnici de cercetare în ştiinţele comunicării 15

Cercetarea specific ştiinţelorcomunicării

Arsith Mirela

„distanţă“, pentru a înţelege mai bine realitatea şi/sau situaţiile create. Prioritar, atitudinile fizice sunt caracterizate printr-o ţinută „dreaptă“ şi destinsă, A din noi fiind deschis şi foarte atent la toate informaţiile parvenite din mediul ambiental.

Având A la control, vocea ne este “egală”, destinsă, neutră, afirmativă, calmă, încrezătoare şi chiar dătătoare de speranţe, iar expresiile verbale utilizate sunt foarte clare şi concise, „tehnice“, informative şi logice, având un conţinut precis şi substanţial (spre exemplu: Înţeleg ce vreţi să spuneţi! …; Dacă înţeleg bine, doriţi să... ; Există următoarele două soluţii... ; Pe scurt, ideea este să... ; În acest caz, vom... ; etc). Cuvintele prioritar apelate sunt: ce; când; unde; cine?; alternativă; posibilitate; relativ; da; nu; cred că; fapte; rezultate; obiective; mijloace; exact; ipoteze; etc.

Sarcina de lucru 1 Realizează, în minim 10 fraze o caracterizare a a stării de spirit de Adult şi identifică 5 expresii potrivite.

Aflat în stare pozitivă, A îşi poate formula o serie de monologuri interioare cum sunt, spre exemplu: Am mare încredere în mine; Când mă apuc de ceva, nu mă las până nu termin; Practic, în situaţia dată, nu este nici un mister; etc. În stare negativă şi fără a fi în contact cu celelalte stări de spirit, A se consideră profund privat de bogăţia umană a personalităţii şi, drept urmare, devine exclusivist şi „matematic“ în trăirile interioare: Degeaba m-am frământat!...; Am să le-arăt eu lor!...; Câtă dreptate aveam când le-am spus că, fără mine, nu se poate! …; etc.

Starea de spirit Copil (C) se referă la simţurile noastre şi include multitudinea de nevoi, senzaţii şi emoţii ce apar, în mod natural, la orice persoană. Spre exemplu: “Îmi este teamă de ce se va întâmpla”; "Mi-e cald” etc. Această stare de spirit conţine, în majoritatea situaţiilor, “înregistrarea” experienţelor trăite de C şi modalităţile (emoţiile şi comportamentele) prin care el a reacţionat. C este prima dintre cele trei stări de spirit care se manifestă la nivelul fiecăruia dintre noi.

Ea dovedeşte, sub formă de senzaţii interne şi/sau externe, toate nevoile şi dorinţele manifestate de o persoană şi le exprimă ca sisteme de comportamente (reflectate în gândiri şi emoţii).

Pe de altă parte, comportamentul C explică faptul că, nu arareori, suntem înclinaţi să acţionăm conform dorinţelor şi plăcerilor noastre; în alte cazuri, avem tendinţa de a ne feri de lucruri (fapte) care, în anumite circumstanţe, neMetode şi tehnici de cercetare în ştiinţele comunicării 16

Cercetarea specific ştiinţelorcomunicării

Arsith Mirela

au creat reale neplăceri şi/sau chiar suferinţe. "Recondiţionarea" permanentă a C sub “guvernarea” lui A constituie una dintre cerinţele fundamentale ale dezvoltării personalităţii umane.

Precizăm faptul că, atunci când este în starea de C, fiecare dintre noi poate trăi senzaţii şi/sau emoţii atât prezente, cât şi provenind din perioade trecute.

Având, prioritar, origine socială şi culturală (şi, rar, biologică, numai în cazul Copilului Spontan), starea de spirit Copil aparţine domeniului sentimentelor şi poate avea următoarele trei forme principale de manifestare: Copilul Adaptat (CA), care include reflexele noastre condiţionate şi, la rândul său, se poate exterioriza în două modalităţi, astfel: Copil Adaptat Supus (CAS) şi Copil Adaptat Rebel (CAR) … Copilul Adaptat Supus (CAS) se bazează pe “etichetă”, pe “ştiinţa” de a trăi, pe condiţionări şi, mai ales, pe sentimente. În general, CAS din noi reacţionează cu supunere la propriile-i figuri parentale şi la normele instituţionale impuse, ţinând cont, întotdeauna, de părerile altora.

Chiar dacă se manifestă ca fiind “rezervat”, CAS respectă, cu stricteţe, uzanţele şi normele comportamentale şi este, în acelaşi timp, încântat de tot ceea ce i se spune. El priveşte, mereu, spre interlocutor, aşteptând să sesizeze aprobarea acestuia pentru tot ceea ce face. Dar … mare atenţie! Acesta este chiar comportamentul specific elevilor şi/sau studenţilor, atunci când sunt ascultaţi sau examinaţi.

Vocea lor devine, “instantaneu”, “dulceagă”, greu perceptibilă, respectuoasă, rezonabilă, “mormăită”, “plângătoare” şi ezitantă … Cuvintele prioritar apelate de un CAS sunt: vinovat, ruşine, timid, emotiv, încerc, ascultător etc., în timp ce expresiile sale verbale uzuale abundă în propoziţii şi/sau fraze “anonime”, de genul: “Mi-ar plăcea să...”; “Aveţi dreptate!”; “Voi încerca să...”; “Vă rog să mă credeţi, aş putea să o fac, dar … “; “Să facem astfel, încât să...!”; etc.

Sarcina de lucru 1 Realizează, în minim 10 fraze o caracterizare a a stării de spirit de Copil şi identifică 5 expresii potrivite.

Monologurile interioare apelate de CAS sunt caracteristice unor stări negative (“Nu este corect!”; “Nu trebuie să exagerez!”; “Nu serveşte nimănui şi la nimic să mă afirm!”; “Alţii ştiu, mai bine ca mine, aşa că nu are nici un rost să încerc!”; “Mai rău aş stârni valuri-valuri!”; “Important este ca alţii să se înţeleagă, eu neputând face mare lucru în acest sens!”; etc.

Metode şi tehnici de cercetare în ştiinţele comunicării 17

Cercetarea specific ştiinţelorcomunicării

Arsith Mirela

Determinat să se integreze în “automatismele” socioprofesionale cotidiene, CAS se poate dovedi un foarte bun executant. În “contrapartidă”, ca cert dezavantaj, excesul de supunere (“supuşenia”) poate conduce, adeseori, CAS la indecizie şi (mare) nelinişte interioară.

Copilul Adaptat Rebel (CAR) se bazează pe reflexe condiţionate şi pe sentimente, reacţionând împotriva figurilor parentale şi a instituţiilor şi, în general, împotriva normelor impuse propriei persoane. Un CAR este, prioritar, un tip nonconformist … Ia în considerare alte persoane dar se “revoltă” (poate merge până la violenţă!) şi “adoră” să “taie” cuvântul celor care i se adresează, ridicând vocea şi surâzând maliţios (eventual, “grosolan” şi ironic!). Este chiar tipul copilului obraznic, care încalcă normele şi legile “nescrise” ale bunei cuviinţe şi are un debit verbal rapid şi, adeseori, incoerent. Vocea sa este “profundă”, puternică, violentă, energică şi răzbunătoare, exponentă a unor cuvinte care denotă dezacordul total al utilizatorului lor (nu!; neîncredere; drept; îndrăzneşte!; etc.

Expresiile verbale la care apelează un CAR, sunt permanent negativiste, acesta încercând să “distrugă” totul (spre exemplu: “Nu aveţi dreptul!”; “N-aveţi decât să spuneţi ce vreţi!”; “Hai, s-o văd şi pe-asta! …”; “Mai termină odată!”; “Nu puteţi să mă obligaţi!”; “O să vedeţi voi!”; “Nu vreau!”).

CAR se dovedeşte un bun protector, dar reacţionează astfel încât să îşi asigure propria securitate. Monologurile sale interioare sunt specifice stării negative de manifestare: "Întotdeauna este la fel!"; “Trebuie să mă feresc, pentru că toată lumea încearcă să mă aibă!”; "Nu au dreptul să facă aşa ceva!"; "Este un abuz de putere"; “O să le arăt că ştiu să mă apăr!”;”Dacă alţii se lasă manipulaţi, eu trebuie să reacţionez şi să împiedic asta!”; etc.

Cel mai mare dezavantaj prezentat de CAR constă în predispoziţia sa către generarea tensiunilor (care, uneori, pot ajunge chiar la violenţă! …) şi a agitaţiei care, nu o dată, se pot “întoarce” împotriva propriei persoane! …

Copilul Creator (CC) sau, cum mai este numit uzual, “Micul Profesor", include, de regulă, intuiţiile şi ideile noastre “magice” (“salvatoare”). Din punct de vedere al comportamentului general, CC este tipul “lunatic”, absorbit de propriile-i vise, dar şi observatorul prioritar intuitiv, capabil să “navigheze după radar”. Privirea sa este “strălucitoare”, inteligentă, activă şi, uneori, chiar agitată. În multe situaţii, găsim CC stând pe scaun şi balansându-se, sub “imperiul” propriilor preocupări.

Din dorinţa de a primi răspunsuri care să-i confirme intuiţiile sau presupunerile, CC pune întrebări cu capul înclinat şi parcă “ţinându-şi” respiraţia … Are o voce fermecătoare, “săritoare” în ajutor, cu variaţii armonioase, investigatoare şi, nu arareori, manipulatoare (care denotă “suferinţa”, capabilă să ne impresioneze în maniera “Săracul de el!… ”).

Cuvintele apelate prioritar fac apel la intuiţie, “aranjamente” şi presupuneri, în timp ce expresiile verbale se caracterizează prin punerea unor “mari întrebări” referitoare la evidenţe sau la subiecte “tabu” (spre exemplu: “Şi dacă?… ”; “Pentru ce să fac?... ; “Arată-mi că este aşa!…”; “Am ideea că ar trebui să...” ; “Intuiţia îmi spune că...” ; etc. Dar … mare atenţie! … CC se bazează pe imaginaţie, intuiţii şi … manipularea oamenilor! … În acest context, el îşi urmăreşte scopul cu maximă abilitate, manifestându-se ca interesat sau neliniştit faţă de anumite probleme, amuzat sau indiferent faţă de acestea.

Metode şi tehnici de cercetare în ştiinţele comunicării 18

Cercetarea specific ştiinţelorcomunicării

Arsith Mirela

În stare pozitivă, monologurile interioare ale CC sunt de genul: “Mi-ar plăcea să fac un tur de orizont!”; “Îmi place să abordez noi persoane şi noi probleme şi să văd ce se ascunde în ele!”; “Întotdeauna există o şmecherie sau un truc pentru a ieşi din dificultate”, în timp ce, în stare negativă, acestea pot avea următorul gen de conţinut: “Simt că lucrurile sunt confuze!”; “Forţe oculte, manipulate de oamenii care mă înconjoară mă împiedică să fac ceea ce trebuie să fac!”; “Mă întreb de ce, încă, nu merge cum trebuie?!”; “În mod sigur, va veni şi ziua în care voi fi, în sfârşit, apreciat!”; etc.

Remarcăm faptul că, în relaţiile interpersonale, CC poate constitui, mai ales pentru A, un ghid şi un exemplu preţios. Înţelege bine toate celelalte tipuri de C şi le stimulează activitatea de creaţie şi pe cea artistică. Ca principal dezavantaj al CC, remarcăm faptul că, adeseori, acesta este superficial şi întreţine şi perpetuează situaţii ipotetice, idealuri magice şi superstiţii, antrenându-i şi pe semenii săi într-o atmosferă misterioasă, “apăsătoare”.

Copilul Spontan (CS) are la bază nevoi fiziologice şi biologice, senzaţii (plăcere şi suferinţă) şi emoţii (bucurie, forţă, nervi, tristeţe). El include senzaţiile şi emoţiile trăite de fiecare dintre noi şi se manifestă ca o persoană liberă, naturală, asemănătoare unui mic copil. Ţine foarte puţin cont de constrângerile mediului social în care trăieşte şi îi place să se amuze, să nu “aibă stare”, să “exploateze” şi să creeze.

CS are o privire directă foarte expresivă şi se exteriorizează fără a se jena sau a-i păsa de reacţiile anturajului. Făcând dovada debitului său verbal bogat, chiar “excitat”, CS îşi “trăieşte”, “din plin”, toate senzaţiile, având o voce “înaltă”, liberă, energică, spontană, fluctuantă şi neinhibată. Îl vom auzi, frecvent, apelând la expresii verbale caracteristice, care se evidenţiază printr-un limbaj simplu, onomatopeic şi imitativ.

Adeseori, CS vorbeşte “de unul singur” (“Ia uite-1 şi pe ăsta!”) şi apelează la imperative de genul: “Hei!”;“Gata!”; “Nu ţine! ”; “Ehee, ce-ar fi dacă …!?... ”; “Oauuu! …”; “Haide!”; “O.K.!”; etc. Întrezărind, rapid, surse de plăcere şi/sau de suferinţă, CS este capabil să îşi declanşeze propriile-i emoţii şi sentimente, generate de situaţiile concrete manifestate în mediul înconjurător. Principala limită a CS o reprezintă faptul că, uneori, acesta se poate manifesta ca un “sălbatic” sau îl pot năpădi lacrimile … Iar sentimentalismul său îl poate duce la “pierzanie”!…

Sarcina de lucru 1 Realizează o comparaţie a stărilor de Copil şi exemplifică prin expresii adecvate.

Metode şi tehnici de cercetare în ştiinţele comunicării 19

Cercetarea specific ştiinţelorcomunicării

Arsith Mirela

4.1. Tehnici de analiză a tranzacţiilor

Tranzacţiile pozitive. Vorbind despre stările Adult, Copil şi Părinte în diversele lor forme, s-a spus că acestea simbolizează, respectiv, comportamentul nostru raţional (Adult), cel emotiv infantil (Copil) şi acela care reflectă modelele de comportament şi de autoritate ale parintilor noştri (Parinte). Important este să ne fixam în minte că orice stare este utilă şi că are funcţiunea sa, dacă este folosită într-un moment oportun.

Aceasta înseamnă, de exemplu, că oricine se găseşte într-o poziţie cu autoritate (manager, educator, judecator) va face uz deseori de starea de Părinte Normativ; cel care are în schimb o activitate creativă va utiliza mai des starea Copil, ceea ce nu va face, să zicem, un inginer, care se va îndrepta cu predilecţie către starea Adult.

Nu este vorba deci de a privilegia un model de comportament faţă de altul, ci de a-l folosi pe cel adecvat situaţiei şi interlocutorului (şi stării în care se găseşte în acel moment). Fundamental este să te angajezi tu însuţi în menţinerea oricărei relaţii la nivelul Eu sunt OK - Tu esti OK, evitând pe cât posibil, să intri în rolul de Victimă, Persecutor sau Salvator. Să vedem deci care sunt tipurile de relaţii care permit aceasta.

Tranzacţia directivă. Este tranzacţia Părinte Normativ Pozitiv - Adult şi este folosită în toate situaţiile vieţii cotidiene care implică a da ordine şi directive cu acordul părţilor. Este esenţial să ne adresăm stării Adult a interlocutorului, care doar în acest caz va colabora la maximum pentru obţinerea rezultatelor. În caz contrar, dacă, de exemplu, atitudinea noastră este aceea a Părintelui Normativ Negativ, interlocutorul va activa automat starea de Copil Rebel sau de Copil Adaptat, transformând imediat relaţia într-una de tipul Eu sunt OK Tu nu eşti OK, prejudiciind mult rezultatul colaborării. În acelaşi fel, acest tip de tranzacţie poate fi folosită atunci când este nevoie să corectăm comportamentul cuiva.

Doar separând persoana de comportament şi adresându-ne părţii sale raţionale fără a minimaliza interlocutorul, s-ar putea obţine cele mai bune rezultate.

Tehnica de a întreţine relaţii bune cu subordonaţii este foarte importantă.

Evident, cel care are o poziţie de director se găseşte, de multe ori, în situaţia de a-şi mustra şi corecta proprii angajaţi. Dar există o diferenţă fundamentală între a spune „Esti un idiot incapabil“ şi a spune „Tu esti OK, însă, în situaţia dată, comportamentul tău nu a fost eficace; să încercăm împreună cea mai bună soluşie pentru viitor“).

Metode şi tehnici de cercetare în ştiinţele comunicării 20

Cercetarea specific ştiinţelorcomunicării

Arsith Mirela

Sarcina de lucru 4 Identifică în mediul tău de viaţă persoane care să manifestă cele mai numeroase din stările studiate.

Tranzacţia afectivă. Este tranzacţia Părinte Afectiv - Copil, prin intermediul căreia manifestăm faţă de alţii stimă, susţinere, încurajare. Se foloseşte atunci când lăudăm, facem un compliment pentru un lucru bine făcut sau pentru o altă calitate a unei persoane.

Atenţie! Dacă laudele nu sunt sincere, vor fi interpretate imediat ca o tentativă de manipulare. În acelaşi mod, această tranzacşie este aceea care ne permite să susţinem, să ajutăm sau să oferim compasiune cuiva care se află în dificultate fizică sau psihologică.

Evident, folosirea acestui tip de relaţie atunci când nu este nevoie ne va transforma automat în Salvatori.

Tranzacţia informativă şi de solicitare este cea clasică Adult - Adult, ce se foloseşte ori de câte ori este necesar un schimb de informaţii non emotive. Se utilizează în toate situaţiile în care se lucrează la un proiect comun şi se contează pe o relaţie de bază.

Cel mai dificil, în acest caz, este să nu ne lăsăm înşelaţi, mai ales de noi înşine, prin contaminarea stărilor sau prin ascunderea în spatele unei aparenţe raţionale, a prejudecăţilor, judecăţilor şi a pretenţiilor nesocotite.

Logica este un instrument ciudat care, dacă nu este folosit corect poate da o aparenţă raţională la ceea ce nu este deloc raţional, cu un mecanism care în tehnica psihoanalitică se numeste tocmai „raţionalizare“; Totusi, cel mai adesea ar fi suficient sa reflectam sincer la motivaţiile şi credinţele noastre, pentru a evita astfel comiterea unor erori grosolane.

Tranzacţia Adult - Adult, după cum s-a mai spus, este şi relaţia pe care trebuie să o stabilim cu oricine încearcă să ne implice într-unul din jocurile psihologice negative.

Tranzacţia autentică. Este tranzacţia Copil - Copil, în care ne referim la starea Copil a interlocutorului cu autenticitate şi spontaneitate, pentru a exprima sentimente şi emoţii.

Menţinută la nivelul Eu sunt OK - Tu eşti OK, este în mod sigur relaţia cea Metode şi tehnici de cercetare în ştiinţele comunicării 21

Cercetarea specific ştiinţelorcomunicării

Arsith Mirela

mai bogata şi mulţumitoare, care permite libera exprimare a celei mai autentice părţi din noi înşine, denumită Intimitate sau Proximitate.

Mai mult, este tranzacţia care ne permite să ajungem la partea noastra creativă pentru a găsi impreuna soluţii originale la o problemă (legat de aceasta, vreau să intaresc ideea că abordarea raţională, chiar dacă este indispensabilă în definirea unei probleme, este deseori absolut insuficientă pentru rezolvarea sa.

Ideile valoroase nu s-au născut niciodată din rationamente simple, ci din intuitia creativa. Iar marile idei care au schimbat lumea sunt chiar acelea care dintr-un punct de vedere raţional au fost catalogate drept „imposibile“. Tehnica denumita „brainstorming“ pune în acţiune tocmai acest tip de tranzacţie.

Tranzactia Parinte - Parinte. Reprezintă baza a ceea ce Eric Berne a definit ca fiind „Recreerea“ - un soi de conversaţie plină de automatisme de bar sau de cocktail, unde se abordează subiectele preferate, fără a vi se transmite informaţii, ci scopul este de a avea o relaţie cu interlocutorul.

Cu toate că ar putea să se transforme uţor în jocul „Nu-i aşa că este teribil?“, acest tip de relaţie este aşa de utilă relaţiilor sociale, încât poate fi menţionată, pe bună dreptate, printre cele mai pozitive.

Sarcina de lucru 5 Reciteşte cu atenţie tehnicile prezentate. Pentru fiecare dintre ele: 1.

Identifică principiul/principiile care le explică; 2.

Notează un exemplu din experienţa ta; 3.

Gândeşte-te la cel puţin o modalitate de contracarare a efectelor, când starea este dăunătoare pentru cei din jur.

Rezumat Analiza de conţinut este o metodă utilizată pentru descrierea şi analiza conţinutului comunicării într-o modalitate mai comprehensivă, dar şi mai puţin înclinată spre subiectivitate. În cadrul acestei metode, se iau în considerare anumite caracteristici, cum ar fi obiectivitatea, caracterul sistematic şi caracterul cantitativ. Scopurile pentru care se foloseşte analiza de conţinut ţin de descrierea tendinţelor în prezentările media, testarea ipotezelor despre strategiile media, compararea conţinutului media cu lumea reală.

Pentru utilizarea acestei metode de cercetare, este nevoie de ,,schema de Metode şi tehnici de cercetare în ştiinţele comunicării 22

Cercetarea specific ştiinţelorcomunicării

Arsith Mirela

codificare” a conţinutului ce urmează a fi cercetat. Acest instrument de lucru constă într-o listă de variabile care trebuie codificate pentru fiecare unitate de analiză ce urmează a fi analizată. În această listă se fixează valorile sau posibilităţile de codificare asociate cu această variabilă. Analiza lingvistică foloseşte ca metode sintaxa, semantica şi pragmatica. Tipologiile metodelor de analiză lingvistică sunt: analiza structuralist-semiotică, analiza de discurs, analiza retorică, analiza narativă şi cea interpretativă. Analiza structuralistsemiotică este preocupată de relaţiile structurale din interiorul textului analizat. Prin analiza de discurs se studiază anumite eşantioane extinse de vorbire sau text, cu caracteristicile lor structurale, stilistice şi retorice. Analiza retorică este interesată de studiul modalităţii în care mesajul este prezentat vizual sau textual şi alegerile comunicaţionale existente. Analiza narativă se concentrează pe structura formală a textului din punct de vedere narativ.

Analiza interpretativă studiază semnificaţiile multiple care se transmit prin intermediul mesajelor comunicării. Analiza vizuală are în centrul ei imaginea, care este ambivalentă, fiind şi obiectivă, dar şi subiectivă, fiind o variabilă a realităţii. În tipologia metodelor de analiză vizuală amintim: metoda analizei structuralist-semiotice, în care se studiază fotografia şi filmul şi metoda analizei naraţiunii, care se concentrează pe identificarea dinamicii şi structurii naraţiunii vizuale. Tehnicile de analiză a tranzacţiilor se concentrează pe tranzacţii pozitive, în care nu se privilegiază un model de comportament faţă de altul, ci de a-l folosi pe cel adecvat situaţiei şi interlocutorului (şi stării în care se găseşte în acel moment), tranzacţia directivă, care implică situaţiile în care se dau ordine şi directive cu acordul părţilor, tranzacţia afectivă, prin care manifestăm faţă de alţii stimă, susţinere, încurajare, tranzacţia informativă şi de solicitare, care se foloseşte în toate situaţiile în care se lucrează la un proiect comun şi se contează pe o relaţie de bază, tranzacţia autentică, care permite libera exprimare a celei mai autentice părţi din noi înşine, este tranzacţia Copil - Copil, în care ne referim la starea Copil a interlocutorului, cu autenticitate şi spontaneitate, pentru a exprima sentimente şi emoţii şi tranzacţia Părinte-Părinte, în care se abordează un soi de conversaţie plină de automatisme de bar sau de cocktail, unde se regăsesc subiectele preferate, fără a vi se transmite informaţii, ci de a avea o relaţie cu interlocutorul.

Tes te de aut oevaluare I. Definiţi o unitate de analiză care poate fi folosită într-o analiză de conţinut ale: (a) emisiunilor de cunoştinţe generale TV; (b) ştirilor principale dintr-un ziar şi dintr-un săptămânal; (c) rolulului femeilor în reclamele TV. II. Analizează două imagini publicitare.

III. Se dau starea de adult şi cea de Copil. Trece-le prin tehnicile specifice de analiză.

Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare Metode şi tehnici de cercetare în ştiinţele comunicării 23

Cercetarea specific ştiinţelorcomunicării

Arsith Mirela

I. Îţi recomand să reciteşti cu atenţie subcapitolul. Strategia ta trebuie să ţină cont de temă, de context, de persoane…

II. Îţi recomand să studiezi cu atenţie etapele de realizare a analizei.

III. Îţi recomand să reciteşti cu atenţie caracterizarea tehnicilor.

Lucrare de verificare Identifică o temă de cercetare şi elaborează, pentru fiecare, strategia sau combinaţia de strategii pe care o consideri cea mai eficace. Lucrarea ta trebuie să aibă cel puţin 1000 de cuvinte.

Bibliografie minimală Marinescu, V. (2009). Cercetarea în comunicare. Metode şi tehnici, Bucureşti: Editura „Comunicare.ro“. pp.59- 85 .

Mucchielli, A. (2005), Arta de a comunica, Iaşi: Editura „Polirom“, pp. 27-39 Moscovici, S. & Buschini, F. (2007), Metodologia ştiinţelor socioumane, Iaşi: Polirom, pp. 295-323.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ DE ELABORARE A CURSULUI Metode şi tehnici de cercetare în ştiinţele comunicării 24

Arsith Mirela

Cercetarea specific ştiinţelorcomunicării

Arsith, M. (2005), Semiotica discursului politic, Iaşi: Editura „Ştefan Lupaşcu“.

Arsith, M., Semotica (note de curs) (2007, Bacău: Editua „EduSoft“.

Borţun, D., Săvulescu S (2004)., Analiza discursului public, Bucureşti: Comunicare.ro“.

Bougnoux, D. (2000), Introducere în ştiinţele comunicării, Iaşi: Editura „Polirom“.

Chelcea, S. (2001). Tehnici de cercetare sociologică, Bucureşti: Editura SNSPA. Culic I. (2004), Metode avansate în cercetarea socială, Iaşi: Editura „Polirom“.

Drăgan, I. (2007), Comunicarea. Paradigme şi teorii, vol. I, II, Bucureşti: Editura „Rao“.

Enăchescu, C. (2007). Tratat de teoria cercetării ştiinţifice, Iaşi: Editura „Polirom“.

Guilenburg, J.J. V. et alii (1998), Ştiinţa comunicării, Bucureşti: Editura „Humanitas“.

Marinescu, V. (2009), Cercetarea în comunicare, Bucureşti: Editura „Beck“ McQuail, D. (1999), Comunicarea, Iaşi: Institutul European.

Miège, B. 2008, Informaţie şi comunicare. În căutarea logicii sociale, Ed. „Polirom“, Iaşi,

Moscovici, S. & Buschini, F. (2007), Metodologia ştiinţelor socioumane, Iaşi: Polirom Mucchielli, A. (2005). Arta de a comunica, Iaşi: Editura „Polirom“.

Mucchielli, A. (2002). Arta de a influena. Iaşi: Editura „Polirom“.

Pânişoară, Ioan-Ovidiu (2008). Comunicarea eficientă. Iaşi: Editura „Polirom“.

Rotariu, T. & Iluţ, P. (2001), Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, Iaşi: Polirom.

Roventa-Frumuşani, D. (1999). Semiotica, societate, cultura. Iaşi: Institutul European.

Rovenţa-Frumuşani, D. (2005), Analiza discursului. Ipoteze şi ipostaze, Ed. „Tritonic“, Bucureşti

Vintan L. (2006), Calitatea cercetarii prin abordari scientometrice, Euroeconomia XXI, nr. 53, Sibiu, 24 februarie.

Metode şi tehnici de cercetare în ştiinţele comunicării 25

Arsith Mirela

Cercetarea specific ştiinţelorcomunicării

Bibliografia de elaborare a cursului 12. [Vin06] Arsith, M. (2005). Semiotica discursului politic. Iaşi: Editura „Ştefan Lupaşcu“.

Bell, H. Arthur (2007). Gestionarea conflictelor în organizaţii, Iaşi: Editura „Polirom“.

Boncu, Ş. (2006). Negocierea şi medierea. Perspective psihologice, Iaşi: Institutul European Charaudeau, P. (1983). Langage et discours, Paris: Editions de Seuil Chelcea, S., Ivan, L., & Chelcea, A. (2005). Comunicarea nonverbala: gesturile si postura. Bucuresti: Editura „Comunicare.ro.“ Chelcea, S. (coord.) (2004), Comunicarea nonverbală în spaţiul public. Bucureşti: Editura „Tritonic“.

Coman, A. (2008). Tehnici de comunicare. Proceduri si mecanisme psihosociale. Bucureşti: Editura C.H. Beck.

Coman, C. (2009). Comunicarea de criză. Tehnici si strategii. Iaşi: Editura „Polirom“.

Cucos, c. (1997). Minciună, contrafacere, simulare - o abordare psihopedagogica. Iaşi: Editura „Polirom“.

Cuilenburg, J. J. (1998). Stiinţa comunicări. Bucureşti: Editura „Humanitas“.

Curelaru, M. (2006). Reprezentări sociale. Iaşi: Editura „Polirom“.

Dragan, I. (2007). Comunicarea. Paradigme si teorii. Bucureşti: Editura RAO. Ducrot, O. (1972). Dire et ne pas dire. Paris: Herman.

Foucault, M. (1998). Ordinea discursului. Bucureşti: Editura „Eurosong & Book“.

Goffman, E. (1973). La mise en scene de la vie quotidienne. Paris: Editions de Minuit.

Graur, E. (2001). Tehnici de comunicare. Cluj-Napoca: „Mediamira“.

Grice, H. P. (1980), Logique et conversation. în „Communication“, nr.30. Paris.

Ivan, L. (2009). Competenta in comunicarea nonverbala. Bucureşti: Editura „Tritonic“.

Lacombe, F. (2005). Rezolvarea dificultăţilor de comunicare. Iaşi: Editura „Polirom“.

Melnikov, M. (2006), Conflictologie aplicată pentru jurnalişti, Chişinău.

McQuail, D. (1999). Comunicarea. Iasi: Institutul European.

Mitrofan, N. (2004), Agresivitatea, în Adrian Neculau (coord.), Manual de psihologie socială, Iaşi: Editura „Polirom“, p. 162-181.

Moore, C. (1986), The Mediation Process: Practical Strategies for Resolving Conflict, San Francisco: Jossey-Bass.

Mucchielli, A. (2005). Arta comunicarii. Iaşi: Editura „Polirom“.

Mucchielli, A. (2002). Arta de a influena. Iaşi: Editura „Polirom“.

Pânişoară, Ioan-Ovidiu (2008). Comunicarea eficientă. Iaşi: Editura „Polirom“.

Roventa-Frumuşani, D. (1999). Semiotica, societate, cultura. Iaşi: Institutul European.

Smith, E. et alii (2005). Introducere în psihologie. Bucureşti: Editura Tehnică.

Stoica-Constantin, A. (2004). Conflictul interpersonal. Iaşi: Editura „Polirom“.

Tran, Vasile; Irina Stăciungelu (2001). Teoria comunicării. Bucureşti: Editura „Comunicare.ro“, Travis Bradberry; Jean Greaves (2008). Inteligenţa emoţională. Bucureşti: „Amalteia“.

Wald, H. (1981). Puterea vorbirii. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.

Zlate, M. (2007). Tratat de psihologie organizaţional-managerială. Iaşi: Editura „Polirom“.

Metode şi tehnici de cercetare în ştiinţele comunicării 26

Arsith Mirela

Metode şi tehnici de cercetare în ştiinţele comunicării 27

Cercetarea specific ştiinţelorcomunicării