Ibidem, p. 88

nici un prejudiciu adus integrităţii teritoriale “a acesteia9. Dar nu s-a întâmplat aşa, faptul decurgând din influenţe externe potrivnice. Apponyi menţiona în context citirea la Iaşi, la 7 noiembrie 1918, a mesajului preşedintelui Wilson, prin care acesta declarase că „idealul de unitate naţională a românilor îi era agreabil şi că guvernul Statelor Unite ale Americii nu vor uita să îşi facă simţită influenţa la momentul oportun, încât poporul român să ajungă să se bucure de toate drepturile naţionale şi teritoriale care i se cuvin şi ca aceste drepturi să fie asigurate în faţa oricărui atac străin”. Acest mesaj a produs o adâncă impresie în România şi a făcut să exulte sentimentele naţionale ale românilor, unul din portdrapelele acestui curent fiind generalul Averescu, care „ a declarat că idealul naţional român pentru care, nu demult, fusese vărsat atâta sânge, era gata să se înfăptuiască ”10. În aceste împrejurări a intervenit menţionatul armistiţiu de la Belgrad, despre care Apponyi spunea că nu numai că el fixa linia de demarcaţie dintre Ungaria şi România în Transilvania, ci şi că „administraţia va rămâne în mâinile autorităţilor ungare, chiar şi pe teritoriul de dincolo de această linie, că acest teritoriu trebuia ocupat de trupele Antantei şi că autorităţile ungare vor avea dreptul, în scopul menţinerii ordinii publice, să păstreze forţa armată a jandarmeriei şi poliţiei. Dispoziţiile de mai sus ale armistiţiului de la Belgrad - continua Apponyi - au stabilit, nu doar pentru opinia publică ungară, ci şi pentru cea română că, după încheierea păcii, Puterile Antantei nu vor f i dispuse să satisfacă pretenţiile teritoriale ale României până la linia desemnată prin convenţia din 1916 în defavoarea statului maghiar. Această convingere i-a stimulat pe oamenii de stat de la Bucureşti să facă un pas temerar pe calea iredentismului, până atunci atât de detestată ”11. Acest pas temerar a fost stimulat - potrivit lui Apponyi - de solicitarea din 9 noiembrie 1918 a Consiliului Naţional Român, făcută în virtutea dreptului de autonomie al popoarelor, de a i se ceda cele 26 de comitate în care naţionalitatea română era majoritară, ceea ce coincidea cu linia stabilită prin convenţia din 1916 dintre România şi Antanta. Dacă guvernul maghiar nu da satisfacţie solicitării, faptul ar fi fost adus la cunoştinţa întregii lumi, iar dacă în acest teritoriu ordinea publică n-ar mai fi fost menţinută, responsabilitatea ar fi revenit exclusiv guvernului maghiar12. Apponyi interpreta solicitarea ca „ o ameninţare făţişă la adresa prevederilor paragrafului 17 din armistiţiul de la Belgrad, ce stabilea că trupele Antantei ar f i avut dreptul să ocupe tot teritoriul dincolo de linia de demarcaţie dacă ordinea ar f i fost perturbată prin demonstraţii”. Fiindcă era uşor de prevăzut că „ în ceea ce-i privea”, românii „ erau perfect siguri că tulburările de acest fe l şi, mai mult, revoltele însângerate nu întârziau să se producă în sânul populaţiei române”, era limpede „că astfel se oferea armatei regale române, aliată cu Puterile Antantei, o bună ocazie de a ocupa aceste teritorii ”13. În împrejurările date, guvernul Karolyi nu a refuzat categoric solicitarea Consiliului Naţional Român şi, ca urmare, s-au desfăşurat cunoscutele tratative de la Arad, care s-au

9 Ibidem, p. 173. 10 Ibidem. 11 Ibidem, p. 174. 12 Ibidem. 13 Ibidem.

644