Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, op. cit., p. 396-397

În chip asemănător, trecerea Mureşului de către armata română a fost considerată ca fiind o atingere şi mai gravă a convenţiei. Din acest motiv, opinia publică maghiară a cerut rezistenţa armată a guvernului de la Budapesta, „fiinddeja aproape imposibilă împiedicarea soldaţilor secui veniţi de pe malul stâng, care asistaseră cu exasperare la invadarea pământului lor natal, ţinut pur unguresc, de către trupele din România, de a nu ataca armata română în cursul înaintării sale “ 18.

Pentru a evita şocul, guvernul Kârolyi a repliat trupele de secui din zona Clujului, unde, revenind zilnic soldaţi de pe frontul de vest, acestea deveniseră o armată deja suficient de mare pentru a alunga dincolo de graniţă „ armata română relativ mică şi echipată defectuos ”. Apponyi nu explica de ce, aşa mică cum era, armata română a avut totuşi curajul să treacă Mureşul, în urmărirea trupelor de secui. În schimb, el insinua că „ Guvernul ungar nu ştia sigur dacă armata regală română trecuse Mureşul din decizie proprie sau în numele Puterilor Antantei”, motiv pentru care „a făcut eforturi pe lângă delegaţii Antantei la Budapesta pentru a găsi o direcţie, însă nu a primit-o decât mult mai târziu şi atunci într-o formă destul de neclară”. Diplomatul maghiar se prefăcea că abia mai târziu înţelesese motivele acestei situaţii, care, pe scurt, se rezuma „ la faptul că guvernul român considera linia de demarcaţie stabilită prin convenţia de la Belgrad ca fiind prejudicioasă, deoarece nu coincidea cu frontiera vestică, cu Ungaria, stabilită prin convenţia din 1916, a României M ari” şi de aceea „a solicitat Antantei permisiunea de a ocupa tot teritoriul. Atât cât ştim - continua Apponyi în aceeaşi notă nesinceră - această permisiune a Antantei nu era încă în posesia României în momentul în care trecuse râul M ureş”19. Atunci când permisiunea a fost dată oficial prin locotenent-colonelul Fernand Vyx, delegatul Antantei la Budapesta, într-o atmosferă de confuzie şi de creştere a rezistenţei la ocupaţie, s-a conturat posibilitatea intervenţiei trupelor de secui, deveniţi fermi şi organizaţi într-o divizie solidă, aptă nu doar să apere Clujul, „ dar şi să expulzeze din ţară trupele regale române, slab echipate şi organizate deplorabil, şi aflate pe teritoriul ocupat până atunci, întrun număr ce abia se ridica la 7000-8000 de soldaţi ” 20. Într-un moment delicat, ce risca să degenereze într-un conflict cu consecinţe greu de prevăzut, însufleţit de corectitudine şi de dorinţa de a respecta convenţiile internaţionale în vigoare, „ Intendenţa generală a guvernului ungar de la Cluj, însărcinată cu reprezentarea guvernului ungar în Transilvania, şi-a folosit toate forţele pentru ca atacul diviziei de secui, atât de mult aşteptat de rasa maghiară din Transilvania, să nu poată f i efectuat. In plus, guvernul a trimis de la Budapesta mai mulţi comisari guvernamentali trupelor pentru a le convinge să revoce această rezoluţie şi chiar au reuşit, după ce au ridicat dificultăţile şi învins rezistenţa puternică a trupelor. Trupele secuieşti, în acord cu celelalte forţe armate din Transilvania, s-au retras de la Cluj, unde, în dimineaţa zilei de 24 decembrie 1918, grosul armatei regale române, de aproximativ 4000-5000 de oameni, şi-afăcut intrarea triumfală ”.

18 Ibidem. 19 Ibidem. 20 Ibidem, p. 180.

646