Laura Gheorghiu, Florin Stan, op. cit., p. 293

soldat cu un eşec, pus de Apponyi pe seama faptului că, chiar în timpul tratativelor şi când Consiliul Naţional Român încă nu se pronunţase asupra propunerilor guvernului maghiar, „deja se infiltraseră detaşamente militare din România pe teritoriul comitatelor Ciuc şi Trei Scaune, complet dezarmate ”14. Răspunsul guvernului maghiar a fost întocmit tocmai sub influenţa acestui eveniment şi în aceste condiţii era de aşteptat ca tratativele să nu ducă la nici un rezultat. Românii au refuzat, ca atare, propunerile maghiare şi au încercat să-şi justifice poziţia printr-o proclamaţie către popoarele lumii, difuzată la 20 noiembrie 1918, însă nici în această proclamaţie - spunea Apponyi - „ nu s-a făcut nici o menţiune asupra faptului că naţionalitatea română dorea să se separe de Ungaria şi să se unifice cu România, în scopul făuririi României Mari; nu conţinea vreo aluzie la România, decât că declara că naţiunea română din Ungaria speră şi aşteaptă să fie susţinută în aspiraţiile sale de libertate de către întreaga naţiune română, cu care dorea să aibă de acum înainte o unitate sufletească absolută”15. Este ştiut că în aceeaşi zi de 20 noiembrie 1918, Regele Ferdinand I a ordonat mobilizarea întregii armate române şi a dat ordin de chemare la arme pentru înfăptuirea vechiului vis al românilor, iar peste trei zile aceasta a început traversarea Carpaţilor. Faţă de intervenţia României - sublinia Apponyi - guvernul Karolyi şi opinia publică maghiară au continuat să creadă, chiar când au aflat despre proclamaţiile Regelui Ferdinand şi generalului Prezan, că aceasta avea loc „ în virtutea armistiţiului ”, şi că „ românii nu intrau în Ungaria pentru a cuceri, ci în numele Antantei, ca trupe de ocupaţie, din acest motiv nu au încetat să se arate în favoarea tuturor cererilor Consiliului Naţional Român care se raportau, în perspectivă, la ajustarea gărzii naţionale române sau la pregătirile adunării naţionale române de la Alba Iulia”, pentru care „guvernul maghiar a p u s la dispoziţia

delegaţilor români un tren special cu intenţia de a pleca la adunarea naţională convocată

pentru 1 decembrie... ” (subl. ns.). După părerea lui Apponyi, „ Adunarea naţională română, reunită pe 1 decembrie la Alba Iulia, nu era în esenţă diferită de adunările populare obişnuite în Ungaria; în acelaşi timp, nu poate f i privită ca reprezentând legal întreaga naţiune română, pentru că nu au luat parte la ea deputaţii aleşi de popor, ci mulţimile reunite la întâmplare” (subl. ns.)16. În general, însă, opinia publică din Ungaria n-a prea fost interesată de ceea se întâmpla la Alba Iulia şi cu atât mai puţin de îndoielile care n-au întârziat să apară în percepţia unor lideri români transilvăneni cu privire la felul în care se realizase unirea Transilvaniei cu România. Opinia publică maghiară „Era mai degrabă curioasă să afle dacă armata regală română va trece sau nu râul Mureş, desemnat ca linie de demarcaţie prin armistiţiul de la Belgrad”. În această privinţă, „ opinia publică ungară considerase înaintarea armatei regale române până la râu ca pe o ocupare în numele Puterilor Antantei; de aceea, a p rivit rezistenţa armată ca p e o atingere adusă convenţiei de la B elgrad” (subl. ns.)17.

14 Ibidem, p. 175. 15 Ibidem, p. 176. 16 Ibidem, p. 177. 17 Ibidem, p. 179.

645