Anuarul Muzeului Marinei Române”, III/2, 2000

Problema reprezentării numerice a diferitelor state cu delegaţi la Conferinţa de Pace a prilejuit numeroase controverse. În data de 12 ianuarie 1919, la prima întrunire a Consiliului Suprem al Conferinţei de Pace, s-a stabilit că toate statele mici din Europa să fie reprezentate de doi delegaţi. Excepţii au fost Belgia şi Serbia care, la cererea Franţei, au fost admise cu trei delegaţi. Prim-ministrul României a protestat împotriva neadmiterii ţării sale în comisia pentru instituirea Ligii Naţiunilor48. Delegaţia română la Paris a acţionat diplomatic pornind de la patru premise principale: 1) Valabilitatea Tratatului din 1916, încheiat între România şi Antanta; 2) Contribuţia României la victoria Aliaţilor; 3) Realizarea dezideratelor României era în perfectă concordanţă cu principiile dreptului naţiunilor la autodeterminare şi 4) Dreptul României, stipulat în Tratatul cu Aliaţii din august 1916, de a trata de pe poziţii de deplină egalitate cu marile puteri. Faţă de această situaţie, raporturile delegaţiei române cu cea americană erau afectate de faptul că americanii refuzau să recunoască tratatele încheiate de aliaţii lor europeni înainte de intrarea SUA în război. Pentru români apăruseră şi dificultăţi diplomatice datorate faptului că Anglia şi Franţa înclinau spre nerecunoaşterea tratatului din 1916, din cauza faptului că România a încheiat pace separată cu Puterile Centrale. Seria întâlnirilor directe între politicieni români şi americani, la Paris, a început încă în 8 ianuarie, înainte de începerea tratativelor oficiale. Este vorba de întâlnirea lui Take Ionescu cu politicieni americani. În ziua de 15 ianuarie 1919, deşi nu făcea parte din delegaţia oficială, Take Ionescu a fost invitat la un prânz de americani. Prin calităţile sale diplomatice excepţionale el a reuşit să câştige o mare aderenţă în cercurile Conferinţei de Pace, aducând importante servicii cauzei româneşti. În schimb, prim-ministrul român era apreciat ca un politician rigid, intransigent, cantonat în pretenţiile de respectare a tratatului României cu Antanta din august 1916, fapt care a indispus cercurile oficiale aliate şi l-a îndepărtat de preşedintele Wilson. Ion Brătianu a sosit la Paris în 13 ianuarie 1919 şi imediat după această dată a avut convorbiri cu expertul britanic pentru Balcani, Harold Nicolson, care nu i-a împărtăşit părerile. Ca urmare, Ion Brătianu s-a adresat delegaţiei americane şi s-a întâlnit, în 27 ianuarie, cu colonelul Edward Mandell House. Expunându-şi consideraţiile de ordin istoric, Brătianu a fost întrerupt, colonelul House spunând că era la curent cu problematica politico-istorică a României şi că simpatiza aspiraţiile României. Ion Brătianu, plăcut impresionat, a declarat că a fost primul mesaj încurajator pe care l-a auzit de la sosirea sa la Paris. Colonelul House a mijlocit şi întâlnirea lui Ion Brătianu cu expertul american Douglas Johnson, din 28 ianuarie 1919, care avusese anterior o întâlnire şi cu Take Ionescu. Cu acest prilej, Ion Brătianu a spus că spera să găsească la delegaţia americană prietenia pe care nu a întâlnit-o în altă parte şi că el nu era atât de rigid precum îi era renumele. Înaltul delegat român s-a plâns că României i s-a permis să aibă doar doi delegaţi la conferinţă. Lucrările Conferinţei de Pace din 31 ianuarie au fost semnificative şi pentru relaţiile româno-americane. Şedinţa s-a încheiat la ora 18.30, iar la ora 19, la luxoasa reşedinţă a lui Ion Brătianu, de pe Champs Elysee, au fost primiţi experţii americani Clive Day, Douglas Johnson şi Charles Seymour. Americanii au fost impresionaţi de somptuozitatea reşedinţei, de cina ce le-a fost oferită şi de anturajul delegaţiei române, în mod deosebit de cultura lui Nicolae

48 Boris Rangheţ, op. cit., p. 167 sq.

668

Mişu. Convorbirile au fost consemnate. Din stenogramă, observăm şi accentele de tensiune din jurul delegaţiilor celor două ţări. Şeful delegaţiei române s-a referit nu atât la problemele frontierelor, cât la principiile care guvernau conferinţa, la statutul României şi al micilor naţiuni, chemate în faţa reprezentanţilor celor cinci mari puteri, în faţa cărora se găseau precum în faţa unei instanţe de judecată. Brătianu a arătat pericolul ca întreaga conferinţă să se transforme într-un birou central al marilor puteri, prin faţa căruia să se perinde statele mici şi mijlocii. Şeful delegaţiei române s-a plâns de tratamentul pe care i l-au aplicat Anglia, Franţa şi Italia, afirmând că singurele manifestări cordiale faţă de România le-a întâlnit la delegaţia americană49. Este greu de cuantificat în ce măsură Ion Brătianu s-a plâns de tratamentul aplicat statelor mici şi mijlocii de către marile puteri din dorinţa de a obţine cel mai bun tratament posibil pentru ţara sa şi ce rol juca naivitatea de a spera că idealurile de egalitate între naţiunile mici şi cele mari, proclamate în mod ideal de Woodrow Wilson, să fie aplicate în practică. Înclinăm să credem că ambele manifestări au fost prezente la Ion Brătianu. Clasa politică românească a suferit în toate timpurile de naivitate, uneori în măsură mai mare, alteori în măsură mai mică. În momentul în care se apropiau deciziile cele mai importante ale Conferinţei de Pace, în 4 februarie 1919, în numele Ligii Naţionale Române din America, Vasile Stoica a trimis o telegramă Regelui Ferdinand I, arătându-i sentimentele celor 180.000 de români veniţi din Transilvania, Banat, Bucovina şi Macedonia faţă de realizarea idealurilor naţionale româneşti la Alba Iulia şi asigurându-l de tot devotamentul românilor americani faţă de Coroană50. Prima şedinţă a Comisiei pentru România a avut loc în 8 februarie 1919, în sala mare de banchete de la Quai d'Orsay. Delegaţii români nu au fost invitaţi. Şedinţa a fost condusă de delegatul italian Martino, care a sprijinit discutarea şi recunoaşterea Tratatului României cu Antanta, din 17 august 1916. El era interesat de recunoaşterea acelui tratat, dorind să creeze un precedent care să favorizeze recunoaşterea de către Conferinţa Păcii a Tratatului Italiei cu Antanta, din 1915. Delegaţii americani s-au opus propunerii, declarând că ei nu sunt în mod oficial legaţi de vreun tratat şi nu au putut lua parte la discuţii referitoare la probleme despre care nu au luat cunoştinţă. C. Kiriţescu s-a referit la poziţia avută de Robert Lansing în cadrul acestei şedinţe, apreciind-o ca fiind „cu deosebire” ostilă, invocând „argumente etnografice rău întrebuinţate”51. Ion I.C. Brătianu nu şi-a pierdut încrederea în obţinerea de către România a dezideratelor naţionale, în cadrul Conferinţei Păcii. După acest discurs al lui Robert Lansing, în 9 februarie 1919, Ionel Brătianu i-a scris lui M. Ferekide, preşedintele ad- interim al Consiliului de Miniştri, că SUA aveau motive electorale datorită cărora au făcut declaraţii publice care nu erau în concordanţă cu atitudinile pe care le promovau52.

49 Ibidem, pp. 169, 174-179. 50 Ion Ardeleanu, op. cit., doc. nr. 519, p. 188. 51 Boris Rangheţ, op. cit., p. 184 sqq. Autorul citează şi lucrarea Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României. 1916-1919, Editura Casei Şcoalelor, Tipografia „România Nouă”, Bucureşti, 1922, vol. III, ediţia a II-a, p. 520 sq. 52 Boris Rangheţ, op. cit., p. 158.

669

Nu trebuie uitat faptul că analizând aprecierile lui Robert Lansing referitoare la W oodrow Wilson, trebuie avut în vedere faptul că cei doi politicieni de vârf ai Statelor Unite au avut neînţelegeri ireconciliabile, care au culminat cu cererea preşedintelui, adresată lui Robert Lansing, de a demisiona. Robert Lansing a demisionat, ceea ce a fost un avantaj pentru promovarea intereselor României. Numeroşi delegaţi la Conferinţa Păcii, alţi politicieni, ca şi opinia publică, au formulat multe critici la adresa marilor puteri, mai ales la adresa SUA, referitoare la modul în care au acţionat în cadrul Conferinţei de Pace, dar nu s-a putut contesta justeţea majorităţii hotărârilor adoptate. Astăzi, după scurgerea unui important număr de ani, după accesul cercetătorilor la arhivele timpului, temeinicia majorităţii soluţiilor Conferinţei de Pace este recunoscută în cea mai mare parte. Afirmăm această realitate chiar dacă este greu de cuantificat procentul exact al hotărârilor juste. A doua şedinţă a Comisiei pentru România, care a examinat problema Transilvaniei, s-a desfăşurat în 11 februarie 1919. S-a ajuns destul de repede la aproximarea locurilor de trasare a frontierei, această problemă finalizându-se până la sfârşitul lunii februarie. Poziţia americană, acceptată şi de delegaţia franceză, a fost ca teritoriul cu adevărat maghiar să fie lăsat ungurilor. Ca urmare, frontierele trasate au lăsat un număr mare de români în Ungaria53. În 13 februarie 1919, din Youngstown, Ohio, românii au adresat o moţiune guvernelor american şi român prin care cereau să se aprobe de către Conferinţa de Pace hotărârile românilor de unire într-un singur stat. Moţiunea adresa mulţumiri guvernelor Aliate şi celui român pentru sacrificiile făcute pentru eliberarea umanităţii de oprimare şi susţinea „necesitatea următoarelor frontiere naturale: România şi Ucraina trebuie să fie separate de Nistru; România şi Iugoslavia trebuie să fie separate de Tisa şi de gura Mureşului până la Dunăre şi de acest din urmă fluviu până la limitele fostului Regat al României. Ei susţin, de asemenea, se arăta în moţiune, că cei 600.000 de români din Ucraina, cei 274.000 români care trăiau în Serbia, între Timoc şi Dunăre, ca şi românii din Macedonia, Tesalia şi Epir, să aibă de acum înainte posibilitatea să se dezvolte în mod liber. În schimb, aceleaşi libertăţi să fie garantate celor 280.000 de sârbi din Banat, celor 200.000 de ucraineni din Basarabia, ca şi altor minorităţi naţionale din teritoriul românesc.” Moţiunea făcea importante precizări legate de dorinţele românilor americani faţă de probleme interne şi externe ale noii Românii: problema împărţirii pământului la ţărani, protejarea lucrătorilor din comerţ şi industrie, acordarea de drepturi politice populaţiei evreieşti, garantarea unei egalităţi confesionale absolute pe întreaga întindere a teritoriului românesc, problema autonomiei administrative (care să fie rezolvată în conformitate cu principiile democraţiei moderne şi în spirit liberal), vot universal, egal, secret, acordat atât bărbaţilor, cât şi femeilor; era exprimat dezideratul ca, în limitele posibilului, Constituţia SUA să fie modelul viitor de organizare a statului român54.

53 Ibidem, p. 186. 54 Ion Ardeleanu, op. cit., doc. nr. 537, p. 222 sq. 670

După numeroase şedinţe ale Comisiei pentru România, în 22 februarie 1919, a fost invitat şi Ion I.C. Brătianu, pentru a expune punctul de vedere al delegaţiei României, iar în 28 februarie 1919 a avut loc ultima şedinţă a acelei comisii55. Casa Regală a României a fost şi ea implicată în eforturile diplomatice ale României în cadrul tratativelor de încheiere a păcii. În afara schimbului de mesaje între Regele Ferdinand I şi preşedintele Woodrow Wilson, în luna martie 1919 Regina M aria a României a vizitat capitala Franţei, pentru a influenţa principalii lideri ai Lumii: preşedintele Wilson şi prim-ministrul Franţei, Georges Clemenceau. Regina miza şi pe regele George al V-lea şi pe prim-ministrul David Lloyd George, ai Marii Britanii, ţara ei de baştină, pe care avea să-i viziteze la Londra. Regina miza pe şarmul ei cu totul ei deosebit, apreciat şi recunoscut în epocă şi pe puterea ei de convingere. Cu toate că era verişoară a regelui Angliei, în tinereţe, Maria, susţinută de mama ei, a refuzat căsătoria cu George al V-lea, renunţând la tronul Marii Britanii, pentru că nu agrea climatul de la Palatul Regal englez. Când Regina Maria s-a dus la Londra să susţină cauza României, încălcând protocolul regal, regele George al V-lea a aşteptat-o pe Maria în gară şi a primit- o foarte cald, semn că încă mai nutrea sentimente pentru ea. Maria i-a oferit propriile ei bijuterii, în amintirea copilăriei şi tinereţii petrecute împreună. Regele i-a promis Mariei sprijin pentru cauza românească şi s-a ţinut de cuvânt, iar acest lucru s-a văzut după întoarcerea Reginei României la Paris, când atitudinea delegaţiei britanice a devenit favorabilă României. La Paris, Regina Maria, păzită de un detaşament de jandarmi francezi în uniformă, s-a instalat în hotelul Ritz, pe care flutura drapelul României. În 5 martie 1919, în ziarul „Le Matin”, scriitoarea franceză Colette scria: „Ferice de oraşul Paris, că poate întâmpina o Regină atât de frumoasă” . Zilnic, grupuri mari de admiratori se adunau în jurul Pieţei Vendome, în speranţa că o vor vedea pe Regina Maria şi pe fetele ei care şi-au însoţit mama la Paris. Regina României venea şi pleca maiestoasă, primea musafiri, acorda audienţe, dădea şi participa la recepţii oficiale şi private în onoarea ei. Era fotografiată, înfăţişată în toate jurnalele, intervievată, lăudată uneori deşănţat şi se vorbea despre ea pretutindeni. Regina a mers la spectacole de la Operă, unde i se dăduse o lojă între coloane drapate cu tricolorul românesc şi decorate cu flori. În 8 martie 1919, Regina a avut convorbiri neoficiale cu colonelul E.M. House, care o adula pe Regină, iar în 11 martie, cu preşedintele Wilson. Preşedintele i-a promis Reginei că va susţine cauza românească şi pentru a concretiza acest sprijin îl va primi pe prim-ministrul Ion I.C. Brătianu pentru o convorbire personală. În conştiinţa publică a timpului s-a răspândit ideea că şi preşedintele Wilson a plăcut-o foarte mult pe Regină, care a fost de-a dreptul seducătoare. O altă foarte importantă întâlnire a Reginei Maria a fost cea cu Georges Clemenceau. Până la întâlnirea cu regina Maria, „Tigrul”, cum era poreclit prim-ministrul francez, detesta România, mai ales pentru că a încheiat pace separată cu Puterile Centrale şi îl detesta pe premierul Brătianu. Întâlnirea a început furtunos, cu reproşuri severe ale lui Clemenceau la adresa păcii României „cu friţii”, cum s-a exprimat premierul francez. Regina i-a amintit premierului

55 Boris Rangheţ, op. cit., p. 187 sq.

671