trei mese pe zi de Dan Mihuț by Business Cover Publishing

Dan MihuČ&#x203A;

trei mese pe zi

trei mese pe zi de Dan Mihuț seria Poezie | colecția Prezent © 2012

casa de pariuri literare

www.cdpl.ro | editura@cdpl.ro tel. : 021.2607596 ; 0741.587259 ; 0726.407349 editor : Cristian Cosma (un cristian) producție : Victor Jalbă‑Șoimaru redactori volum : Andrei Dósa, Alice Drogoreanu © ilustrația de pe copertă : Alice Drogoreanu typefaces Warnock Pro & Adobe Text Pro, designer Robert Slimbach, Adobe Systems Incorporated tipărit la Mega Print, Cluj‑Napoca 0 9 8 7 6 5 4 3 2 1 Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României Mihuț, Ion‑Dănuț trei mese pe zi / Dan Mihuț. – București : Casa de pariuri literare, 2012 isbn : 978‑606‑8342‑47‑4 821.135.1–1

Dan MihuČ&#x203A;

trei mese pe zi

casa de pariuri literare

Dan Mihuț, născut pe 23 aprilie 1973, Drobeta‑Turnu Severin. În anul 2001 a absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine din cadrul Uni‑ versității „Spiru Haret“, București ; în 2003 este licențiat al Facultății de Litere, Universitatea „Ovidius“, Constanța. Între 2001 și 2008 a lucrat ca profesor de limba și literatura română și de limba și literatura engleză la Colegiul Agricol „Poarta Albă“, Grupul Școlar „Dimitrie Leonida“ și la Colegiul Național „Mihai Eminescu“, Constanța. Din 2007 a fost redactor, redactor‑șef și director interimar al revistei Tomis din Constanța. Este membru al portalului de literatură clubliterar.com, editor și administrator al site‑ului Fabrica de Literatură (fdl.ro) și moderator al întâlnirilor FDL.Live. În 2006 a debutat în revista Tomis, unde a continuat să publice frecvent artico‑ le, proză și poezie. Debut editorial cu volumul AutoDaFé la Editura Pontica din Constanța în 2008, volum nominalizat la Premiile Euridice. A mai apărut în antologia Taberei de creație de la Săvârșin, Poate ne vedem, Editura Mirador, Arad, 2010 și în volumul antologic Miez – opt scriitori la Sebeș, Editura Altip, Sebeș, 2012.

acesta este un fals. am băut apa și am lăsat în loc tuburi goale prin care sunetul ajunge, în sfârșit, ajunge să fie egal, stăpânit, o bucu‑ rie pe care nu o poate înlocui nimic. pentru câteva clipe am fost treaz și nici ziua nu va mai fi o parte din lucrurile neînvățate, toate se termină în somn, continuă în somn și nu se închid. e mai ușor. ia‑mă de brațe, apa năvălește.

micul dejun

sonet m‑am trezit de unde eram, a venit un om, oamenii sunt de încredere. nimeni nu poate spune că era unul dintre ei, se cunoștea că avea informații despre mine, a pus mâna pe telefon și a sunat : ăștia nu sună degeaba. și a întrebat unde eram, unde eram. am spus repede ce m‑am priceput, graba te face să dai greș, să inventezi lucruri incredibile și după aceea ești altundeva, te calmezi, te simți evacuat și dezordinea nu face decât să muște cu putere, să se apere de tine. pentru că schimbările de identitate sunt mortale. dacă spui tot, te trezești fără înveliș. sau femeie, sau introdus cu forța într‑o mișcare proiudaică. hai, faci un duș, apoi mergem, nu e nimic de făcut, abia acum începe toată povestea, regulile sunt făcute de noi și toate acționează în interesul comun, letargic.

toate se‑ntâmplă dimineața ai zis să fiu cuminte și ai adormit, tu știi senzația de părăsire, mâinile se duc spre picioare, vertebrele sunt pungi cu explozibil, buricul e o gaură în care dispar plăcerile obosite și dacă te ling, dacă te ling în timp ce dormi și tu mă lingi după ce te trezești, ai ochii plini de curaj, ai putea trăi desprinsă de pereții penibili ai corpului, de liniștea ce devine brusc un bol de apă în care‑ți cureți gingiile și limba, smalțul dinților se ia pe deget. suntem cu totul altfel în gând, eliberați de mișcări și de sânge. ar fi bine dacă nu s‑ar trezi teama, păianjenul din colț, am mai putea mișca o vreme în jur măcar brațele, până se face dimineață. apoi cerul senin scade, cumin‑ țenia acestor fleacuri e o pernă de ace, o batistă cu trei colțuri pentru schi‑ zoizi. vorbești în somn, e amuzant și somnul meu trece, e un zâmbet grăbit să nu vezi ridurile și cearcănele. marta s‑a trezit la aceeași oră, a mâncat în fugă. dimineața vorbește ime‑ diat, o poți întreba orice, e la fel de sinceră cum ai vrea să fii tu și cu ochii mei face ce vrea, îmi spune că are ochii mei. îmi va fi dor de ea imediat ce somnul mă va lăsa în fața televizorului aprins, îmi va fi dor de tot ce veți face voi atât de departe una de alta. nu pot să veghez tot timpul.

ea stă lângă pat, e o portocală am în minte o plajă cu zgură de unde privesc cum se măresc obsesiile, pulsează, sunt inimi proaspăt scoase din animale, trebuie să crească repede, dar rămân la un moment dat la aceeași dimensiune. și nu, nimănui nu‑i pasă ce rochie poartă ea pe lângă zidurile spălate de soare. e o fată mică, pulsează ca o inimă în rochia ei, în pielea ei, o membrană de ou în a cărei liniște își taie pielițele de la picioare și rămâne pe gânduri cu pensula de ojă deasupra unghiei. citește povești despre cum se înstrăinează oamenii, devin un plămân ce împinge muzica spre o dragoste absentă care ne fute pe toți, câțiva distruși ce mai rezistă lângă pânza apei, lângă stuful aplecat de vânt, lângă mâna care ne mângâie. nu m‑am gândit niciodată de ce te întreabă cei care cred că vor înnebuni dacă vei merge să‑i vizitezi și le vei duce portocale.

calm, cu foarte mult calm ar putea să se întâmple orice, mâine, când nici nu sunt toate la locul lor. cu un zâmbet larg din care zboară gâze. și dacă s‑ar întâmpla, cui i‑ar fi frică ? ghemuit într‑un colț sau căutând prin oraș un semn, orice semn cât de mic, pe un zid sau un copac gros, mai gros decât mine. ai continua să crezi că încă pulsează undeva o inimă cât o casă, sau cât un parc, iar altundeva e un semn, pe‑acolo se intră și înăuntru e cald, e un fel de stare de bine pe care n‑o poți compara cu nimic din ce s‑a întâmplat până acum și cu toată agitația cu care te‑ntorci, întorci capul și vezi o mulțime de oameni mișcându‑se repede după semne, alte semne identice cu cel pe care‑l caut eu. nu, n‑ai ști unde am dispărut, un ceai fierbinte face din oase o cameră foto și tot corpul se transformă în instantanee pe care continui să cauți semnul. căutăm amândoi până când, obosiți, ne‑ntindem, e semn că niciunul din noi da, niciunul nu mai trăiește.

the descending god caruselul acesta urcă mai sus. dacă nu mi se face greață de clarobscur, de lipsa de aer, mă așez liniștit pe margine și privesc în apă. pari o pânză uriașă, un aerostat, de‑acolo imaginile sunt pastă, tot ce se vede e un câmp cu granule în care trăiesc oameni de aceeași formă. rezoluția minimă ne‑a asigurat un confort, felul întâi la masă, capacul coșciugului dat cu hena, părul unei femei ostenite de efort. până și ceea ce vreau strică dispoziția acestui alpinism, dacă fiecare zi este pusă peste cea trecută, până unde ne putem cățăra ? prietenii noștri au știri despre noi, apoi mi se trimite o fotografie în care ne jucăm cu degetele lui dumnezeu, le sugem, facem proiecții în lumina soarelui, filme pentru copii cu marele câine blând. unghiile n‑au cum să muște, doar să rămână cu un pic din piele sub luciul ojei, dar rănile astea sunt superficiale. el vindecă tot, el vindecă până și vacanțele.

the dannish report în mijlocul macilor de la marginea drumului, gustul de cianură, dacă nu cumva e același gust de migdale care face mâncarea să pară otrava inutilă. sau pe cei din jur, când le deschizi ochii, o specie rară servită cu îngăduință sau tot ce e înăuntru nu are rost fără o gură deschisă, fără spetezele scaunelor pe care se așază, la ore diferite, aceiași oameni cu stomacul gol. să‑i dăm la o parte, să nu‑i omorâm cu zile, de parcă zilele fac ceva pentru ei sau pentru mașinile cu care călătorim pe sub șosele, prin apă, printre cei lungiți în aer sau pe nisipul hipnotic. dar otrava își face efectul, curățenia de seară e o femeie harnică și însărcinată, n‑o poate opri doar luciul pupilei mărite. e important ca ziua asta să treacă fără să simtă legăturile, ruptura. va fi ceva pe masă odată cu seara sau poate strecurat în pat, se vor ridica din piele copaci, teama de a fi singur nu trece dincolo de unghii, de cartea cu coperți smulse, de o respirație în plus lângă lumina palidă, orice ar fi acolo nu schimbă nimic din greșeală.

aș spune magie, dar nu rotund inima se zguduie, partea dreaptă a gâtului bate să se spargă și‑atunci străzile mi se par luminoase, pașii se aud în surdină, mi‑a intrat apă în urechi, apă sărată, gustul de alge, gustul de nămol, gustul. voi muri din cauza bilelor din mine, cele goale, toate câte sunt, cele strânse la fiecare mușcătură din fructe sau din legume crude, cele numărate la fiecare atingere a dinților, cele care au lins sângele după ce mi‑ai smuls limba, cele care fac din căldură transpirație și din carne câțiva ani în care te mulțumești cu pleoape. și, da, mi‑ajunge să‑ți spun că ești fiica mea. voi mușca din tine, voi ridica o mână să știu că realitatea asta din părul nostru e la fel de vie ca spetezele băncilor, la fel de solidă ca acoperișul circului de pe care zboară porumbeii, se îndreaptă către parcul verdi. da, e atâta căldură și claviculele sunt malurile, totdeauna mirosul, să ții minte asta, e cea mai importantă ridicătură de pământ, dar mie nu‑mi trebuie prăjituri ca mormintele, mie să‑mi dai în palmă o minge cât mai mică.

a miracle to come uite, nu putem pleca amândoi, e mai bine să stea cineva acasă, să fie luminile aprinse până dimineața și să râdem aiurea de ce ni se pare aproape. când se zbate pieptul, există o siguranță pe care o simțim fără încetare, ceva ne face corpurile astea mai translucide, de o comoditate stupidă și umedă. sau când mă doare genunchiul, sunt sigur ai căzut de curând și nu mi‑ai spus, iarna este un motiv în plus să știm că nu decembrie e mai mulțumit cu toate căderile tale. dar nici închiși nu putem sta, trebuie măcar unul din noi să plece chiar dacă în decembrie se alunecă cel mai rău, dar și asta începe să fie o mare sărbătoare.

credeți în apariție, în troc ce insectă am eu în mine, ce fel de substanță, ca să nu mă organizez, să nu am elitre otrăvite și aripi pe spate, sau să fug nebun între mușuroaiele imense cu descântecul exemplar în sânge ? lăsat cu pricepere pe străzi până mă găsește toamna, în timp ce frigul își face nevoile în mine. recunosc, insecta de‑acolo e de natură divină, ea nu scormonește după morți cum fac de obicei copiii, cum fac, spre sfârșit, pensionarii, freacă zarurile de os. dar eu n‑aș face ca ei, ba chiar aș veni în stol și m‑aș așeza cu rândul pe ce știu că e mai ușor de ținut minte. cred că memoria e aproape de cele trei perechi de picioare inutile pe care viermele le‑a uitat și apoi sunt din seminția cea mai importantă, impozitele și taxele intră pe sub ușa din față, din asta trăiesc, plătesc tot timpul, umplu rezerva fertilă și spațiul irespirabil dintre crustă și cer. și când am început să semăn pe dinafară, nu m‑au mai văzut cu ochii dornici și nici hrana stricată nu au mai mâncat‑o. printre iarba din jurul blocurilor se poate risipi ceea ce nu simt niciodată, ce substanță am în mine fără legătură cu ceea ce vedeți voi ? relele și steagul ridicat prima dată sunt o înfrângere demografică, restul se transformă.

prietenii noștri au știri despre noi mi‑am luat un robot de bucătărie prea zgomotos, un lcd care sfârâie, mă simt ca într‑o gară, greyhound‑battery park station cu un gaijin bar strecurat în incintă, forfotă în jur, îmi vine chef să călătoresc, o reacție firească a convalescențelor, plimbarea prin salon în jurul patului galben în care au mierlit‑o grămezi de good fellas care au făcut tot, poate și călătoria într‑un picior în jurul lumii. trecerile se fac ușor, un fel de zgomot christian death învechit, altfel întâmplările rămân personale, călătoriile sunt un câine cu picioarele din spate amputate și curul pus pe un dispozitiv cu roți. tot felul de strigăte în urmă e bine să‑ți închipui că ești câine și că ai o tinichea legată de coadă, fugi, fugi până crăpi. de‑asta visez magazine în aer liber, câmpii de aparate electronice pe care le poți încerca lângă un însoțitor care‑ți explică avantajele pensiei private sau amănunte despre cultul maori, o scenă cu apă plată. completezi hârtii, formulare, mai iei un bob de strugure, plasticul e fierbinte, așa trebuie să fie și carnea femeilor din reclame, de asta electronicele te pot salva altfel. sorin, după ce i‑am spart capul, mă punea să mă uit în tăietură, trăgea de labiile rănii și striga : vezi, vezi, vezi ceva ? du‑te dracu, nu văd nimic, m‑ai înfuriat ! dar tu tot frumoasă erai, priveai cum futeam capete în zid și prăjeai cartofi lingându‑ți degetul arătător, și‑atunci a lovit geamul de la bucătărie cu pumnul. putea să moară, putea să moară ca prostul. 18

nici el n‑avea bursă, eu nu mai lucram, nu mergeam la școală, nu stăteam în cârciumi, nu mergeam la cenaclul lui ianuș după ce am auzit‑o pe ioana baetica masturbându‑se la dracu‑n praznic, într‑o baie cu tavanul decojit, eram beți. domnișoara băiețașu, dumneavoastră aveți bursă de‑o votcă, măcar de‑o votcă ? și n‑am fost atunci în spital, eu nu cad, eu nu dorm în canalizare, doar l‑am uitat acolo pe sorin și‑am plecat cum uit și‑acum, mereu uit să fac lucruri care nu se cunosc, ceilalți nu le văd, doar eu tot ard pe dinăuntru de nerăbdare ca și cum te‑ai întoarce și eu aștept pe aeroport, prin terminal apare o targă.

dimineața câinelui astea sunt fructe moi de toamnă, nu e doar o eșarfă, deși se spune că un gât învelit în briza de dimineață e chiar recomandat, sau o canadiană cu motive amerindiene, ceea ce mă face să cred că e tocmai momentul să‑mi iau de‑acolo un câine cu lesă cu tot, una mai scumpă, un labrador cu pedigri, creștinat devreme, de către francezi neapărat. îmi lipsește dimineața un motiv de a mă plimba prin parcul din jurul bisericii, altfel lumea nu‑ți iartă mâinile din buzunare sau cearcănele de sub ochi, cu‑atât mai mult degetele boante pe care le tot rotești în buzunar și lacul se mișcă și el, se înclină spre ferestrele din tomis nord ce lucesc în soare. o, dar domnule profesor, nu v‑am mai văzut de‑o veșnicie, fiul meu, da, a intrat la academie la bucurești, mă tot întreba, și doamna cu trei baseți ară parcul, brazdele din spatele ei cresc tufănele, rozmarin, leuștean sub care se odihnesc limacși fragili, tuberozele de la macedonski, millian și până la foarță, imaginația asta cu fantele ei care se crapă de cum închizi un ochi, dar stai calm, vorbim aici de o fermă disociere, de un miros de magazie din care se‑aude vocea doamnei mincu, un pitic cu târnăcop în spate, se‑aruncă în grămada de cărți, iese cu un dan laurențiu înainte de moarte sau cu un luzi, oooo, ce poet, dragilor, un an de zile… apoi rămâne așa, șterge praful și emoțiile îi umflă părul asemenea lucruri nu se plătesc niciodată, doar munca, un muftiu pregătit să le facă pe toate, să liniștească în noi reactivul, să‑l ducă într‑o biserică de lemn în care se pierde orice urmă de ezoterism, să fie doar un păcat al tinereții ca la buduca, dar grădina din fața blocului a fost curățată. mai încolo, o pereche de blugi aruncați și nici pe țestosul einstein nu l‑am zărit nicăieri, nu știu dacă hibernează în vreun colț al apartamentului plin cu varză sau ierburi fastuoase, am brațele pline de cărți, ce mi‑ar mai trebui acum un câine de cărăușie să mă ajute, să se închine credincios cu lăbuța dreaptă confundând moara de vânt de lângă rezervație cu vreo biserică olandeză din secolul XII. 20

e drept, câinii sunt un zăcământ de huilă admirabil, te încălzesc ușor, neașteptat, până când întreaga ta viață crește sub o blană jumătate sălbăticită, jumătate skin head, o mândrețe.

încă o zi rece în soare o tristețe cu altceva în ea, ideea calmă cu litere de‑o șchioapă pe zid. e plin afară și în camerele cu tristețe, dacă figurile de ceară, fuioarele de in din care se ivesc prioritățile sau răbdarea verifică prin conversații în timpul orelor de sex, de tandrețe, dacă mai avem ceva de câștigat. alte inimi au făcut asta cu mila pentru care se plătește zilnic chiria și hotărârile, marea tortură, mai ales marea tortură neștiută, mâinile unui miracol. e clar că denivelările, contorsiunea, undele de șoc sunt încă la vârsta fragedă, altfel ar fi aerul mai vâscos, mersul de arlechin și carnea goală. de aici poate vine acest altceva în altceva și puterea de a descrie atât de vag cum instrucția dezastrului e o școală normală.

altă zi. docilă și scurtă rezist până la mijlocul dimineții fără întrerupere, îngăduința mea mă suportă și lasă în cap o dâră de lumină cum n‑ai mai văzut, apoi lumea începe să nu mai fie o plantă setoasă. ce mai e de spus peste toate aceste beții aceste colțuri calculate cu dispreț și afecțiune ? am aceleași haine pe mine și alte temeri, aș schimba sângele, aș schimba până și apa. detest să tac într‑un colț la fel ca și tine iar lumina să se ducă, să se piardă până la prânz. când se face un întuneric în care masa devine o pată a corpurilor noastre, o nevoie de a da totul cu împrumut, de a odihni în timp ce radioul cântă în gol, repetă dimineața, sunetele ei cusute cu ață colorată pe fața de masă, semnele abia vizibile ale unei alte prezențe. și gluma asta nevinovată ți‑aș ierta‑o dacă ai mai fi atât de tânără pe cât vrei să cred, aș ști că un copil te trage de mâinile prea lungi, că nu există vreun alt pericol în oase decât lipsa mea de rezistență, punctul în care mă fac nevăzut și ziua nu mai are nici un punct de sprijin, arde.