Filosofia unui bolovan

Cristache Gheorghiu

Filosofia unui bolovan

Editura PASTEL, BraĹ&#x;ov, 2010

Editat de: SC PASTEL IMPEX SRL Braşov tel.: 0733.04.32.63 www.editurapastel.ro e-mail: gabi_dm_pi@hotmail.com

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României GHEORGHIU, CRISTACHE Filosofia unui bolovan / Cristache Gheorghiu. - Braşov : Pastel, 2010 ISBN 978-606-8108-31-5 821.135.1-4

2

Început La sfârşitul celor mai multe cărţi, apare cuvântul „Sfârşit”, probabil pentru a informa cititorul că este cazul să se oprească, deşi nu mai este nimic de citit în continuare. Pare ciudat, dar nu sunt eu cel chemat să elucideze acest mister. Mă gândesc că, măcar din motive de simetrie, dacă există un sfârşit, ar trebui să existe şi un început, aşa că mă conformez şi vă informez că tocmai aţi depăşit acest dificil obstacol. Continuarea va fi, cu siguranţă, cu mult mai uşoară. Dacă totuşi veţi dori să citiţi şi după anunţul de sfârşit (vă mulţumesc pentru interes), puteţi continua lectura în sens invers. Aşteptăm cu nerăbdare observaţiile dumneavoastră, fiind convinşi că veţi fi primul care experimentează această nouă şi interesantă formă de antrenament intelectual. Înainte de a intra în subiectul propriu-zis, ar mai fi, cred, necesară o precizare. În general, oamenii citesc cărţi scrise de semeni de-ai lor. Comozi cum sunt, este de înţeles; opiniile oricui altcuiva i-ar obliga să gândească, ceea ce, să recunoaştem, poate fi deranjant.

De aceea, publicarea unei cărţi scrisă de către un bolovan pare, probabil, ciudată, cel puţin din două motive: – interesul oamenilor pentru geologie este doar teoretic; în realitate, puţin le pasă, ca dovadă că îşi distrug până şi planeta pe care trăiesc; – efemeritatea vieţuirii oamenilor pe pământ este un subiect minor pentru filosofia unor entităţi cu o viaţă atât de lungă, ca noi, pietrele.

3

De ce totuşi această carte? Poate din cumsecădenie pentru umanitate, dar nu numai. O privire de ansamblu asupra evoluţiei şi perspectivelor ei poate fi interesantă. În fond, chiar şi oamenii folosesc musca de oţet (Drosophila melanogaster) pentru a putea observa rapid efectul unor experienţe asupra evoluţiei speciilor, tocmai datorită vieţii foarte scurte a acestor vieţuitoare. Nu trebuie să credeţi că noi, pietrele, efectuăm acum o experienţă pe oameni. Nu că nu ne-am permite, dar nu este necesar: o fac ei din proprie iniţiativă. Noi doar îi observăm. Într-o oarecare măsură, aceasta este şi motivaţia acestei cărţi. Alta, recunosc, este şi partea umoristică a situaţiilor în care se expun oamenii, deşi – uneori – efectul nu este tocmai distractiv. Oricum, merită!

Mă ajută la redactare şi partenerul meu geologic, Zidul. Ca să fiu pe deplin sincer, el m-a incitat şi mi-a promis materiale documentare. Aflat într-o relaţie mai strânsă cu oamenii decât mine, are observaţii directe, mult mai diverse şi pertinente. Pentru a nu fi acuzat de plagiat sau de utilizare incorectă a informaţiilor, le voi relata aşa cum le-am primit, sub titlul „Ochii şi urechile Zidului”. Cele intitulate „Eu, Zidul” sunt chiar opiniile lui, formate pe baza observaţiilor proprii. Indiferent dacă sunt corecte sau nu, dacă concordă sau nu cu opiniile altora, inclusiv cu ale mele, eu le-am redat tale quale. Scrisorile aparţin locatarilor clădirii adăpostite de prietenul meu, Zidul. Bineînţeles că am reprodus doar extrase din ele.

Baftă ţie, cititorule!

4

Eu, Bolovanul Pentru început, ar trebui să mă prezint. Aşa este politicos şi aşa se procedează în orice lucrare serioasă: mai întâi se definesc termenii. Din nefericire, eu nu am un nume. Suntem mult prea mulţi, pentru ca să primim fiecare câte un nume distinct şi nici nu avem asemenea orgolii. De aceea, în această lucrare am să mă prezint „Bolovanul”. Cel puţin aici sunt singular.

Mai sunt şi alte personaje din familia noastră, dar ele sunt mici pietre sau minuscule fire de nisip. E drept că, uneori, cei mai mici îşi dau importanţă, mai ales atunci când se unesc şi formează o entitate mai mare. Simt şi ei că au prins ceva putere, dar nu este puterea lor, ci a grupului. Le scapă din vedere că, mai devreme sau mai târziu, entităţile respective se disipează şi tot nisip rămân. Şi eu, aşa mare cum sunt, mă voi risipi cândva. De altfel, chiar şi acum se desprind din mine fire minuscule, astfel că voi deveni din ce în ce mai mic.

Procesul este însă lent, iar eu am mândria că am fost tot timpul eu însumi – un bolovan – şi nu m-am prostituat luând tot felul de forme.

Se pot spune multe despre mine, dar nu că aş fi fost vreodată oportunist. Sunt un bolovan şi, cu asta, basta! În plus, sunt şi prea bătrân. Sunt atât de bătrân încât nici eu nu ştiu ce vârstă am. Zic unii că aş fi fost un fund de mare. Sau, mă rog, pe un fund de mare. Se 5

poate! Eu nu-mi amintesc, deşi am sentimentul că ştiu bine locurile, cu toate că n-am fost niciodată la mare, cel puţin în ultimele milenii. Am fost vârf de munte.

Asta ştiu bine. Mi se spunea stâncă, pe atunci. Îmi amintesc chiar momentul dramatic când am căzut deacolo. Prima desprindere a fost, pe cât de neaşteptată, pe atât de dureroasă, mai ales prin urmările ei, fiindcă nu ştiam cum să procedez şi ce mă aşteaptă. Acum, că mă numesc bolovan, ştiu şi ce mă aşteaptă şi cum să procedez. Din nefericire, nu este o cale de invidiat, dar este singura ce mi-a rămas, deoarece pe toate celelalte le-am ratat. A fost greşeala mea, fără doar şi poate, de fapt, greşelile mele, fiindcă au fost mai multe, chiar foarte multe. Se pare, însă, că este în firea noastră să cugetăm doar atunci când nu mai este nimic de făcut.

Am trecut şi prin situaţii foarte dificile: stăteam în drumul oamenilor şi, cum ei nu prea ştiu să mă ocolească, mă loveau cum puteau, sau – mai exact – se loveau de mine, chiar dacă le dăuna, ceea ce grăbea efectul de măcinare, la care lucrează în mod obişnuit doar vântul, apa şi îngheţul, dar mai lent. M-am aflat chiar şi în albia unui râu, de fapt, chiar într-un vad, unde oamenii îşi luau în ajutor tot felul de atelaje, astfel că măcinarea era mult mai rapidă, iar apele râului mă purtau la vale, unde se zice că ar fi o mare la fel ca cea în care aş fi fost şi eu odată. După cum se vede, există un ciclu geologic, dacă nu infinit, oricum, foarte lung. Acum, au construit un pod peste râu şi oamenii nu mai trec prin vad. Din când în când, se schimbă şi cursul râului şi, atunci, creşte vegetaţia în jurul meu. Nu pe 6

mine. Asta încă n-a îndrăznit să facă. Acum, am, în sfârşit, liniştea necesară să cuget. Ba, cum podul este făcut din beton, adică tot un fel de piatră, mici particule din el, de fapt, rude ale mele, se desprind la trecerea vehiculelor, cad în râu sau le ia vântul, ajung în apropierea mea şi putem astfel schimba idei. De la ele aflu ce se mai întâmplă prin lume.

De fapt, şi în compunerea mea se află mici particule, care susţin că au făcut cândva parte din tot felul de alte obiecte, e drept, cam de aceeaşi natură, dar totuşi diferite între ele. Este ciudat cum memoria lor este mai bună decât a mea, care, ca bolovan, sunt mai tânăr decât obiectele despre care vorbesc ele ca despre un fel de viaţă anterioară. Înseamnă că îşi vor aminti şi de mine într-o viaţă viitoare. Ele nu se gândesc acum că, pe măsură ce se desprind din mine, pot deveni pietriş mărunt sau chiar nisip. Astăzi, atât pietrişul, cât şi nisipul au foarte mare căutare în construcţii. Când îşi vor aminti de mine, sper să se refere la momentele mele de glorie.

Momente de glorie... Care au fost acelea? Şi care a fost rolul meu? Da, desigur, când am fost o stâncă semeaţă pe vârf de munte. Adevărul este că nici eu nu ştiu cum am ajuns acolo, aşa că nu prea pot să mă laud cu asta. Atunci, veneau să se odihnească pe mine păsările acelea semeţe ce brăzdează cerul, dar tot ele îşi lăsau acolo găinaţul. Noroc că ploua des şi, astfel, eram îndeobşte curat. De-acolo, am tot căzut, până am ajuns aici. Au fost şi alte fragmente de stâncă, care au avut altă soartă. Unele fire de praf ce duc veştile de colo7

colo, îmi mai aduc informaţii despre soarta lor. Fiecare cu destinul său. Oamenii care trec pe-aici au o vorbă: „Cum îţi vei aşterne aşa vei dormi”. Asta e ceva ce – trebuie să recunosc – n-am înţeles prea bine, fiindcă eu nu dorm niciodată, deşi unii cred că o fac mereu.

Un asemenea fragment se dă mare acum, pentru că a fost cules de către un turist şi l-a aşezat la loc de cinste în casa lui. Îşi zice „Piatra”, pentru că aşa l-au poreclit oamenii. E tare mândru, de parcă ar fi o piatră preţioasă. De fapt, este suport pentru o statuetă iar, din punct de vedere estetic, singurul lui rol este ca, prin contrast, să accentueze formele delicate ale statuetei. Nici măcar nu are o compoziţie omogenă, ca mine; este un conglomerat de pietre şi materiale de tot felul, cimentate la întâmplare. Tot întâmplarea a făcut ca privirea turistului să se oprească asupra lui. Sunt invidios, se pare! Poate, puţin, dar invidia este un sentiment normal. Totul e să nu exagerezi.

Mă gândesc acum la gusturile oamenilor. Sunt ciudate, nu-i aşa? Totuşi, sunt de admirat pentru strădania lor de a-şi împodobi spaţiul în care trăiesc, deşi viaţa lor este atât de efemeră… În aceste condiţii, nici viaţa pietrei nu va fi prea lungă. Mai devreme sau mai târziu, va fi aruncată la gunoi şi, de acolo, descompunerea nu va mai putea fi evitată. (Acum sunt chiar răutăcios!)

Soarta noastră este să ajungem nisip şi – dacă aşa stau lucrurile – nu ştiu de ce ne mai cramponăm de diferitele stări intermediare în care, în mod întâmplător, ne aflăm. Zic unii că tocmai asta-i frumseţea: când 8

faci ceva ce-ţi place, nu ai ca obiectiv sfârşitul activităţii, ci activitatea însăşi, pe care o doreşti să dureze cât mai mult, pentru ca să-ţi sporeşti plăcerea.

De acord, dar cum faci să ţi se întâmple chestia asta?

Cică, „întâmplarea favorizează numai spiritele pregătite”. A zis-o un om, pe nume Pasteur („Le hasard ne favorise que les esprits préparés.”) Apare şi printre oameni câte unul mai răsărit, care emite remarci isteţe.

Mai rar, dar se întâmplă. (Iarăşi întâmplarea!) Înseamnă că ar trebui să umblăm mai mult la spirit.

Acesta, spiritul, este ceva diferit de logică. Noi, bolovanii, la logică suntem tari. Tari ca piatra! Cu spiritul stăm mai slab. Logica, pe lângă unele lucruri bune, produce şi paradoxuri. De altfel, este singura ce produce paradoxuri. Nicăieri altundeva nu se pot naşte paradoxuri, decât în logică. Spiritul este altceva. Ceva ce – de fapt – nu produce nimic şi, de aceea, habar navem ce este, dar ştim că este foarte important. Aş zice că este chiar chintesenţa, adică esenţa a cincea, cea despre care, iarăşi, nu ştim nimic. Unii au încercat cu esenţă de trandafiri; s-a aflat, însă, că urmau să fie daţi la porci - ceea ce nu e bine - şi s-au scuturat.

Eu, zidul De obicei, romanele comerciale încep cu un pasaj liric, descrierea unui peisaj, ceva în genul „vântul sufla tandru prin frunzele codrului adormit, acoperind şoaptele tinerilor îndrăgostiţi”, sau orice altceva de 9

genul acesta. Eu nu intenţionez să procedez astfel, dintr-un motiv foarte simplu: nu doresc să scriu un roman şi, în nici un caz, ceva cu iz comercial. Am aflat că unul Jerome K. Jerome a scris: „Nimic mai lesne de descris decât peisaje; nimic mai dificil şi mai inutil de citit.” Dificil are aici, bineînţeles, sensul de plictisitor.

Atât de plictisitor, încât este nevoie de un efort de voinţă, dacă e musai să citeşti. Mai sunt şi alte domenii preferate de autori şi recomandate de exegeţi, asupra cărora se pot face constatări asemănătoare, dar oamenii insistă. Jeorme K. Jerome ăsta pare să fi fost un om deştept. Nu e cazul meu; eu nu sunt decât un zid.

Unde aţi mai văzut ziduri să scrie romane? Am auzit că un bolovan vrea s-o facă. Treaba lui! Ăştia trăiesc mai mult, sunt sedentari, nu bate nimeni cuie în ei şi fac diferite pasiuni, ca aceea pentru cugetat, spre exemplu.

Eu doar consemnez ceea ce se întâmplă în jurul meu.

Cine ştie când şi unde va folosi cuiva?

Din cauza diversităţii surselor de informare – discuţii, consemnări, scrisori şi multe altele, fără a mai vorbi despre propriile mele observaţii – se poate întâmpla ca vreun subiect să apară de mai multe ori în însemnările mele. Consider însă că repetarea, nu numai că nu este întotdeauna dăunătoare, dar reluarea poate fi chiar benefică, fiindcă opiniile se nuanţează, se rafinează, iar ideile se fixează mai bine.

Expresia „în jurul meu” este caracteristică celor ce nu pot afla ce se întâmplă în interiorul lor. Ei bine, pot şi vă asigur că eu, zidul, sunt la fel de receptiv, atât în exterior, cât şi în interior, adică în dormitoare, 10

sufragerii, bucătării, băi şi altele locuri mai mult sau mai puţin intime, unde se întâmplă lucruri foarte interesante. Eu am receptori diferiţi, adaptaţi, atât pentru exterior, cât şi pentru interior. Din nefericire, nu pot sintetiza cele două aspecte şi – poate că tocmai de asta – încerc să aştern pe hârtie observaţiile mele; poate, cândva, cineva va fi capabil s-o facă.

Vorbeam însă despre roman. Ce este un roman?

Ceva prin care, din laşitate, oamenii pun în gura altora ceea ce ar vrea ei să spună. Oricum, ei nu pot spune decât ceea ce gândesc, iar gândirea lor este produsul experienţei lor de viaţă. În consecinţă, romanul perfect ar fi chiar autobiografia autorului, scrisă cu deplină sinceritate, ceea ce însă, în cazul oamenilor, este aproape imposibil. Sunt prea laşi pentru asta. Şi mai e ceva: in extremis, există două categorii de romane:  cele în care mesajul autorului este strecurat prin comentarii şi replici, iar subiectul este un pretext;  cele în care subiectul, în ansamblu, se constituie într-un exemplu, prin intermediul căruia autorul îşi transmite mesajul, iar detaliile sunt doar cărămizi, cu care se construieşte edificiul.

Am exclus, fireşte, romanele fără mesaj; despre asemenea maculatură nici nu merită să vorbim.

Ei bine, în primul caz, cititorul va fi atras de subiect şi, dornic să afle deznodământul, va pierde esenţialul, adică mesajul. Al doilea caz trebuie să fie, într-adevăr, un exemplu cu putere de generalizare.

11

Acestea sunt rare. După părerea mea, tot cele autobiografice sunt mai bune, cu condiţia pe care am mai spus-o: să fie sincere.

Problema este deci sinceritatea. Că oamenii vor să se prezinte în culori mai avantajoase decât merită, este de înţeles. Pe undeva este chiar bine. Înseamnă că, cel puţin teoretic, ştiu încotro se află binele. Partea proastă este că niciodată nu-şi doresc cu adevărat să se îndrepte în acea direcţie. A şi spus unul de-al lor că „omenirea va alege calea înţelepciunii numai după ce va epuiza toate celelalte posibilităţi”. Iar posibilităţi sunt multe. Poate că citatul nu este tocmai exact (deşi eu sunt hard, adică tare, memoria mea este cam soft, adică mai moale), dar cam asta ar fi ideea. Scrie şi în Biblie că, la început, a fost cuvântul, numai că lumea l-a uitat. Şi, dacă ar fi fost un cuvânt oarecare, mai treacămeargă, dar semnificaţia textului biblic este mai profundă. Prin cuvânt trebuie înţeles idee, sau mai exact proiect. Cu alte cuvinte, Creatorul a avut în minte un proiect şi nu a lucrat la întâmplare. Acuma, ce se întâmplă cu proiectul său nu prea ştiu nici eu, aşa că ce să le mai pretind bieţilor oameni.

Dar, am cam deviat de la subiect. Mi se mai întâmplă... Se vede că nu sunt un fan al romanelor comerciale. Eu, care, vara şi iarna, pe ploaie, viscol sau soare arzător, stau drept, fără să mă plâng şi nu cer haine să-mi acopăr goliciunea, nu am nici un motiv să mă compromit scriind romane. Şi-apoi, cine sunt eu? Un zid.

La oameni, atunci când au de-a face cu un nou personaj, prima întrebare este: „e de-al nostru?”, adică face sau 12

nu parte din aceeaşi coterie. Pentru a lămuri situaţia, ar trebui să-mi fac autobiografia. La prima vedere, sunt făcut din nisip, chiar dacă în trecutul îndepărtat am făcut parte dintr-un munte maiestuos. Da, asta am fost: nisip, chiar dacă, acum, starea mea s-a mai nuanţat.

Da, am fost şi bolovan. Îmi amintesc încă admonestările verbale pe care le primeam atunci când cineva se împiedica de mine şi îi cauzam dureri, fiindcă eram mai tare decât ei. Cu timpul însă, bolovanul a îmbătrânit, s-a erodat, s-a fărâmiţat, l-au luat apele mari şi, astăzi, împreună cu alţii ca mine, am ajuns „material de construcţii”. Sincer să fiu, îmi place chiar mai mult această stare, deşi ştiu bine că, mai devreme sau mai târziu, voi redeveni nisip sau chiar praf în vânt.

Reîncarnarea în diverse forme este un ciclu natural, aşa că nu trebuie să luăm lucrurile în tragic. Ca nisip, lipsit de duritatea zidului, voi fi maleabil, aproape „sociabil”, ca să spun aşa. Suişurile şi coborâşurile vieţii sunt cele mai sigure adevăruri din natură. Sub formă de praf, nu voi mai fi călcat în picioare. Voi zbura peste tot locul, acolo unde va dori vântul, prietenul meu. Şi chiar dacă, vreodată, ajung din greşeală pe mobila dintr-un apartament, voi fi redat naturii, prin grija gospodinei.

Tot răul e spre bine. Nicăieri însă nu e mai bine decât la aer curat.

Acum, profit că sunt zid, am oarecare stabilitate şi răgazul necesar să notez. Nu un roman, Doamne fereşte, ci doar câteva însemnări. Nu se ştie la ce-mi vor folosi când voi fi praf, dar s-ar putea să folosească altora.

13

Clădirea în care sunt zid se numeşte bloc de apartamente. Apartamentul este ceva intermediar între adăpost şi locuinţă, iar blocul este a stivă de asemenea apartamente. De regulă, în fiecare apartament locuieşte câte o familie. Blocul este, deci, o formă sub care oamenii stau în stivă. Uneori, locatarii se mai schimbă, dar nu prea des. Eu sunt începător.

Apartamentul asupra căruia mi-am propus să mă concentrez este locuit de către o singură familie, de la început. Cu toate acestea, locatarii, împreună cu oaspeţii lor, îmi furnizează suficiente informaţii, chiar prea multe pentru capacitatea mea de asimilare. În plus, au profesiuni diferite, aşa că diversitatea informaţiilor şi a interpretărilor este foarte mare. Cel mai interesant este să ascult comentariile lor după câte o vizită, în timpul căreia fiecare musafir avea altă opinie despre acelaşi subiect. Cred că doar opinia mea lipsea; nu că n-aş fi avut una, dar nu era cazul să mi-o exprim. Poate când voi fi praf, voi reuşi să mă fac remarcat; cu cât mai discret, cu atât mai eficient (mai ales atunci când le intru oamenilor în gură şi - mai ales în ochi). Îmi pare rău că abia acum m-am decis să notez.

Sunt peste douăzeci de ani de când adăpostesc această familie şi aş fi avut enorm de multe de relatat. Nu ştiu ce se va întâmpla în viitor, dar sunt hotărât să nu mai ratez nici un moment, de acum încolo. Le voi spune personajelor mele, El şi Ea. Pe ceilalţi, vom vedea atunci.

14

Aş putea spune despre aceşti locatari o mulţime de lucruri. Cred însă că cel mai bine este să-i las pe ei să se prezinte. Voi reda, de aceea, unele dintre dialogurile lor, lăsând cititorului plăcerea să-şi formeze propria sa opinie. Sper să n-o scrijelească pe ziduri!

El şi-a luat un reportofon. Înregistrează discursurile de pe la manifestările culturale la care participă. Acasă, le ascultă şi notează la calculator ce i se pare remarcabil. În felul acesta, am şi eu posibilitatea să aflu ce se întâmplă prin alte părţi. La calculator mă pricep, oricum, mai bine decât el; microprocesorul calculatorului are la bază pastila de siliciu, care este, de fapt, tot nisip, ca şi mine. * * * După cum spuneam, sunt un zid. Oamenii construiesc ziduri în jurul lor pentru a se proteja de ploaie, vânt, frig şi altele de genul acesta, cu alte cuvinte, de a se izola de natura care i-a creat şi în mijlocul căreia încă mai există, dar şi faţă de alţi oameni, adică tot faţă de natură, fiindcă alţi oameni înseamnă societatea în care trăiesc, tot natură şi ea. Cu un astfel de rol, eu, zidul, sunt vrând-nevrând martorul tăcut, pentru ei, al tuturor faptelor lor din spatele uşilor închise.

Spuneam că sunt tăcut. Nimic din ceea ce se întâmplă în interior nu trebuie să ajungă afară, după cum nimic din exterior nu trebuie să tulbure liniştea 15

celor dinăuntru. Asta teoretic, fiindcă, tot datorită lor, oamenilor, fie mă construiesc cu superficialitate şi izolarea nu este perfectă, fie, dimpotrivă, mă dotează cu tot felul de aparate sofisticate, ce le permit celor din exterior să-i spioneze pe cei din interior. Dar astea sunt problemele lor. Cert este că eu rămân un martor şi până acum nu au reuşit să-mi ia acest atribut. Martor tăcut? Să fim serioşi! Tăcut pentru cei ce nu ştiu să asculte. Pentru ceilalţi am destule de spus; doar am văzut şi încă mai văd şi aud cu mult mai multe decât miaş dori. Ba, uneori chiar şi simt. Nu vă gândiţi la aparentele brutalităţi la care sunt supus: cuie bătute, tencuiala îndepărtată etc. Acestea sunt fireşti pentru mine, le-am cunoscut încă de la naştere şi fac parte din evoluţia mea, aş putea spune chiar din devenirea mea.

Mai mult sufăr de loviturile pe care nici oamenii nu şi le doresc, dar le fac, fie din neatenţie, fie ca urmare a unor fapte regretabile şi – cum spun ei – se dau cu capul de pereţi. Ei bine, durerea lor mi-o transmit şi mie şi, dacă lor le trece, în mine ea rămâne. Probabil că acesta este şi scopul datului cu capul de pereţi: să-şi îndepărteze neplăcerile plasându-le altcuiva. Alt-cui-va nu înseamnă alt cui, ci alt-cineva. Şi uite-aşa am ajuns şi eu să fiu cineva. Acum, să nu crezi, cititorule, că - dacă m-am hotărât să-mi comunic gândurile sub această formă - o fac pentru a-mi îndepărta la rândul meu durerile proprii, plasându-ţi-le ţie. Nu, durerile mele – ca şi întreaga mea memorie - sunt veşnice. N-aş putea scăpa de ele sub nici o formă şi în nici un caz pe seama oamenilor, adică a celor ce m-au construit. Procesul nu 16

este reversibil. Unele lucruri se repetă – uneori în mod regretabil –, dar asta nu înseamnă că procesul este reversibil. Chiar şi la acele procese foarte simple, considerate a fi reversibile, există o remanenţă ce poate fi mai importantă decât procesul însuşi. De ce o fac, totuşi? Adică de ce scriu? Am auzit că unii oameni învaţă din experienţa altora şi m-am gândit să fiu şi eu de folos cu ceva, ca recunoştinţă că m-au construit.

Dacă tot am vorbit despre simţurile omeneşti, dintre acestea doar gustul îmi lipseşte. Obligat să fiu tăcut – fie şi în aparenţă –, nu am gură. Nu ştiu dacă din acelaşi motiv sau dintr-altul, sunt străin de noţiunile de bun/prost gust. Cum nu i-am cunoscut niciodată avantajele, nu i-am simţit nici lipsa. Singurul lucru de care pot fi sigur acum, este detaşarea mea faţă de asemenea aprecieri, ceea ce îmi permite să fiu neutru, adică să judec cu obiectivitate. Iată că am şi eu o calitate, deşi nu sunt tocmai sigur. * * * Am apărut pe lume puţin după 1980. Nu pot preciza ziua şi nici măcar luna, pentru că – spre deosebire de oameni – naşterea mea a durat mai multe zile. Mai sunt şi alte deosebiri între naşterea mea şi cea a oamenilor. Spre exemplu, dacă la ei expresia „am fost născut” este incorectă, fiindcă nu şi-au făcut-o singuri, ci au fost născuţi de către o mamă, eu am participat la ridicarea mea, susţinând fiecare cărămidă 17

ce mi-a fost adăugată. Da, ştiu, veţi spune că şi oamenii au crescut prin eforturi proprii şi că, în cazul meu, naşterea este similară cu aşezarea fundaţiei. Este doar parţial adevărat; pruncul este deja om în momentul naşterii, în timp ce o fundaţie nu este încă zid. Şi tot spre deosebire de oameni, ea nu a durut pe nimeni, ba dimpotrivă, pe tot parcursul zămislirii mele, am văzut nenumăraţi constructori – similarii mamelor – ce chefuiau prin preajmă, ceea ce la oameni se întâmplă doar după naştere şi nu de către cea care naşte. (Se cuvine să fac, totuşi, o precizare: cuvântul cărămidă, ce l-am folosit adineaori, este eufemistic în cazul meu, pentru că, de fapt, sunt făcut din beton armat. Un fel de a spune armat, fiindcă nu am fost dotat cu nici o armă.) Şi mai e ceva, de data aceasta chiar important: cineva a suferit la naşterea mea. Este pământul în care au săpat fundaţia şi căruia îi sunt recunoscător şi astăzi pentru că mă suportă.

Consider data de 16 februarie 1981 ca fiind intrarea mea în rolul de zid. Atunci s-au mutat aici „Ai mei”. Îmi place să le spun aşa locatarilor apartamentului despre care vorbeam, deşi nu-mi aparţin în adevăratul sens al cuvântului. S-a nimerit să fie o zi friguroasă, cu ceva fulgi şi mult vânt. * * * Au oamenii o vorbă: „Doamne fereşte!”. Deşi pe mine m-au construit tocmai pentru ca să-i feresc de 18

vânt, ploi, frig, căldură şi câte şi mai câte – chiar şi de semenii lor mai puţin binevoitori –, pe mine nu mă invocă niciodată să-i feresc de ceva. Consideră asta ca fiind de la sine înţeles. Din moment ce am fost construit în acest scop, rezultă că este obligaţia mea s-o fac. Pe de altă parte, în domeniile în care nu au făcut nimic şi nici nu se pricep să facă ceva, ei bine, acolo invocă pe cel ce îşi imaginează ei că este creatorul lor. Aşa cred ei!

Trebuie să recunosc că, oricât de corect gândesc eu – şi experienţa îmi dă încrederea că nu greşesc în această convingere –, chestia asta cu credinţa mă depăşeşte. E ceva ce nu pot să înţeleg. Eu ştiu sau nu ştiu. Da, pot face ipoteze, a căror veridicitate am obligaţia s-o verific înainte de a avansa o altă ipoteză bazată pe prima. Numai un nebun ar prelungi în mod exagerat şirul unor ipoteze neverificate, iar un zid nebun încă nu s-a pomenit.

Ochii şi urechile Zidului Iată o probă de ce pot înregistra ochii şi urechile mele. Înţelegeţi că expresia „ochii şi urechile” mele este un eufemism. Este vorba despre simţurile mele speciale, cu mult mai sofisticate. Iată un mic dialog.

- Am fost la Mitică la bancă, poate fac un împrumut la el pentru carte.

- Stai, stai, care Mitică, care bancă, ce împrumut? M-ai luat prea repede.

19

- Mitică, fostul meu coleg de serviciu. Acum este mare şef la o bancă nou-înfiinţată; de fapt, o cooperativă de credit, dar i se spune bancă, c-aşa-i acum; orice dugheană devine magazin universal şi orice bişniţar devine dealer.

- Ah, nu-mi mai aduce aminte de el, că mi se face rău când îi aud numele.

- Ei, lasă, că nu-i aşa de negru pe cât îl vezi tu.

- Am văzut-o eu pe maică-sa şi nu-mi trebuie mai mult.

- Mama da, dar tatăl nu. El e ţăran sută la sută.

- Eu nu ştiu de ce îi iei tu apărarea. Ştii bine cât te urăşte. Şi acum mai vrei să te şi împrumuţi de la el. Şi, mă rog, ce bancă e aia, că nu pricep nimic?

- În primul rând, mă urăşte în măsura în care mă invidiază, ceea ce înseamnă că mă şi apreciază în sinea lui.

- Acum vorbeşte orgoliul din tine.

- Dacă n-aş fi orgolios n-aş fi normal. Apoi, nu-i iau apărarea, dar trebuie să-i recunosc şi calităţile.

Faţă de unde a plecat, s-a ridicat foarte mult.

- Asta datorită relaţiilor.

- Nu, nu, relaţiile şi le-a creat singur. Nu le-a moştenit. Vorbeşti de Stănescu.

- Un măgar.

- El a ştiut să-i intre pe sub piele.

- Un oportunist.

- Să zicem descurcăreţ.

- Sacul şi petecul.

- Da, cu asta sunt de acord.

20

- Eu nu ştiu cum s-a lipit el de tine.

- Asta a fost faza lui pozitivă, ce puţin din punctul meu de vedere. Ea a început în timpul facultăţii.

El singur mi-a povestit. În liceu, a stat la internat.

Provine dintr-un sat, care nici nu mai există azi. A fost ras cu ocazia inundaţiilor din 1970. La şcoală, era propagandist UTC. Singura lui lectură era „Scânteia tineretului”. Credea în viitorul comunist. Nu este scuzabil, dar este explicabil. Făcea parte din categoria celor ce credeau că recolta agricolă bună, după seceta catastrofală din 1946-1947 şi jaful sovietic de după război, a fost un efect al noii conduceri de partid. Abia la facultate a aflat că lumea e diferită de ceea ce credea el şi aici intervine ceea ce am apreciat eu la el: a înţeles. Şi nu numai că a înţeles, dar a căutat să afle mai mult. De fiecare dată când avea ocazia să cunoască un intelectual mai în vârstă, încerca să afle cât mai mult de la el. Căuta astfel de contacte.

- Aşa se face că după absolvire te-a găsit pe tine.

- Accept ironia. Să recunoaştem însă că, în acel moment, eram singurul profesionist din institut cu ceva experienţă, iar emblemă de intelectual aveam, că altfel nu te uitai nici tu la mine.

- Şi directorul?

- Vorbeam despre intelectuali, nu despre parveniţi. Cu el tocmai avea o problemă. De fapt, mai multe. Directorul nu-i agrea pe cei veniţi prin repartiţie de la minister, fiindcă îi limita posibilitatea să angajeze pe cine dorea el, cu pile sau alte mijloace de convingere.

21

În consecinţă făcea greutăţi celor veniţi prin repartiţie, poate scapă de ei.

- Bine, şi ce-i cu banca asta? Parcă era salariat la banca lui Stănescu.

- A fost. Nu era banca lui Stănescu. Era o filială.

Acum, banca e pe cracă, dacă nu cumva craca s-a şi rupt, iar Stănescu s-a retras.

- A ştiut întotdeauna să se fofileze.

- Fapt e că Mitică a căpătat ceva experienţă în materie de bănci şi tot Stănescu l-a ajutat să intre în grupul celor ce au deschis această cooperativă de credit.

- Şi cine sunt ei?

- Prea bine nu ştiu nici eu. Un grup din noul val de parveniţi. Tot ei sunt şi principalii depunători.

- Înseamnă că, cel puţin o vreme, va merge bine.

- O vreme, da. Cu siguranţă! La asemenea afaceri e bine să ştii să te retragi la timp. Eu vreau doar să fac un împrumut, să scot cartea. Într-un an, sper să-l restitui. După aia, mai vedem.

Eu, Bolovanul Am ajuns să vorbesc cu pereţii. Nu are aceeaşi semnificaţie cu expresia „a vorbi în pustiu”. Aceasta din urmă spune că vorbeşti, dar nu te ascultă nimeni. A vorbi cu pereţii înseamnă că cei cărora le vorbeşti nu-ţi răspund. De ce? Motivele, ca şi vinovăţiile, pot fi diferite; fapt e că nu se produce comunicarea, iar 22

vorbirea fără comunicare este un semn clar de insanitate intelectuală. Există totuşi o excepţie.

Evident, cea a mea. Eu cred că pereţii îmi răspund. Ştiu, e ca şi cum aş vorbi singur. Prietenilor le spun că procedez astfel atunci când vreau să stau de vorbă cu un om deştept. Atunci însă când stau de vorbă cu mine însumi, primesc răspunsurile pe care le aştept, ceea ce nu e tocmai inteligent. Când stau de vorbă cu pereţii, mă aştept să fiu contrazis. Asta mă obligă să-mi verific opiniile, să mi le corectez, dacă este cazul, sau să-mi rafinez argumentele. Se pare că este cea mai bună soluţie, în lipsa unui duşman – soluţia ideală – sau măcar a cuiva care mă antipatizează, singurii în stare să-mi atragă atenţia – fie şi brutal – atunci când greşesc. Nu este constatarea mea. Am împrumutat-o de la SaintExupèry: „Duşmanul te ajută, pentru că te limitează, îţi dă formă şi te întemeiază”. El nu numai că a vorbit în pustiu, dar şi-a luat ca interlocutor un personaj mai ciudat chiar decât un perete. Eu, cel puţin, vorbesc cu pereţii mei.

* * * Acum, ce să zic? Unii mă acuză că am tendinţa să monopolizez discuţiile, că dau verdicte şi aşa mai departe. Nimic mai fals! De regulă, asemenea acuzaţii îmi sunt aduse de către cozeuri: persoane ce vorbesc de dragul de a vorbi, sar de la un subiect la altul şi – de 23

cele mai multe ori – nici nu ascultă ce spun ceilalţi; pleacă de la un cuvânt oarecare, ce le aminteşte lor de ceva şi, imediat, întrerup firul discuţiei, pentru a-şi etala inteligenţa sau erudiţia (rareori împreună). Eu, ca bolovanul, în asemenea situaţii, tac. Iar dacă mă aflu în treabă, adică în discuţie, sunt etichetat cum am spus.

Asta fiindcă reiau subiectul – care, între timp, a fost deturnat – sau pentru că îmi susţin opiniile cu argumente. Aici, au şi ei ceva dreptate, cu observaţia că eu nu încerc să-mi impun opinia, ci – dimpotrivă – vreau să mi-o verific şi le cer să şi-o argumenteze pe a lor, iar asta îi deranjează cel mai tare. Din nefericire, tocmai aici se produce ruptura. Şi toate astea pentru că îmi place să discut cu adevărat.

Eu, piatra Deşi o nouă stare nu este posibilă fără preexistenţa stării anterioare, deoarece ele decurg unele din celelalte, pe plan existenţial, care-va-să-zică ontologic vorbind, acumulările superioare dintr-o stare nu se transferă în starea următoare. (Nu vă gândiţi la evoluţia speciilor.)

Iată, eu însămi am fost un fragment de stâncă, desprins din creasta unui munte, pe care un călător l-a cules şi l-a transportat în casa lui. Sunt, de fapt, un conglomerat de pietre de diferite dimensiuni şi forme, nisip şi materiale de tot felul, minerale şi ne-minerale, cimentate într-o configuraţie ce, probabil, l-a 24

impresionat pe călător de m-a ales tocmai pe mine din mulţi-mea pietrelor printre care mă aflam. Ce rost am eu într-o casă de om? Aveam să aflu puţin mai târziu.

După o baie bună, ca o ploaie torenţială, am fost stropită cu un lac izolator. A fost ca o scufundare în apele Stixului, ce are darul de a te face invulnerabil. În cazul meu, rostul scufundării a fost să-mi dea imunitate la apă, cea care degradează orice stâncă, oricât de solidă, dar şi la praf. Pentru vânt, ger şi altele de genul acesta nu mai aveam nevoie de protecţie, fiindcă stăteam într-un apartament, el însuşi izolat de intemperii prin ziduri făcute din materiale asemănătoare cu cele din care sunt făcută eu însămi.

Pardon, eu nu sunt făcută. Eu m-am auto-edificat.

(Limbajul uman pe care l-am adoptat acum din necesităţi de comunicare, are numeroase lacune.) După acest tratament, mi s-a adăugat, prin cimentare, o statuetă din sticlă roz, reprezentând un trup de femeie şi – împreună cu statueta – m-a aşezat pe un platou din acelaşi material roz. Toţi cei care văd această triadă admiră mai întâi statueta, se întreabă apoi ce caut eu acolo şi se retrag cu teamă să nu spargă platoul. În cele din urmă, tot statueta câştigă, fiindcă îi incită cu silueta ei, mai ales când este privită à contre-jour, dar, să recunoaştem, fără mine ar fi ajuns la gunoi. De ce?

Pentru un motiv foarte banal: suportul iniţial se spărsese.

Din invidie pentru poziţia mea socială şi pentru contrastul pe care îl fac cu statueta, deşi materialele care ne compun sunt similare, răutăcioşii îmi spun 25

„pietroi”. Este un epitet ce reflectă mai mult atitudinea lor faţă de mine şi nu o caracteristică a personalităţii mele profunde. Pentru a fi pe deplin sincer, chiar dacă îmi răneşte puţin orgoliul, prefer această situaţie pentru avantajele ei de netăgăduit: fără ploi, ger, caniculă sau vânt, cu o vecinătate agreabilă. Ba, din când în când, chiar şi puţinul praf ce se aşează pe mine este îndepărtat cu grijă de gospodină, nu care cumva să-mi pierd din strălucire. Este, dacă vreţi, o situaţie similară cu cea a câinilor – animale domestice – în comparaţie cu lupii, fraţii lor din mediul natural.

Dialog  Bonjur, zid.  Bonjur, piatră.  Văz că te pricepi să vorbeşti franţuzeşte.  Păi, pe acolo de unde vin eu, treceau mereu turişti, aşa că am auzit mai multe limbi.  Şi de unde vii tu?  E un fel de a spune că vin. Nu vin; am fost adusă.  Asta am văzut. Şi, totuşi, de unde zici că vii?  Din Poiana Braşov. Stăteam bine mersi pe marginea unei poteci, la umbra unui fag şi priveam la trecători, când unul dintre ei s-a uitat la mine, m-a ridicat, m-a analizat pe toate părţile, chiar de mai multe ori şi m-a adus până aici. Apoi, ai văzut ce mi-a făcut.

26

 Acum, nu poţi să te plângi. Te afli la loc de cinste pe un platou Galle, susţii o statuetă Galle, tustrele sunteţi aşezate pe un bufet, care – la rândul lui face parte dintr-o garnitură de mobilă stil, fabricată pe la începutul secolului trecut, cu furnir de nuc şi intarsii de diferite culori. Ce mai! Toată lumea îţi acordă atenţie. Ba, pe un alt bufet, mai mare, se află o vază tot Galle, iar într-o vitrină, în loc de bibelouri se află cărţi. Şi dintre toate astea, lumea se uită la tine, un pietroi.  E adevărat, este frumos aici, deşi eu mă obişnuisem acolo.  Te-ai obişnuit, cum se spune, „ca ţiganul cu scânteia”. Te lauzi că stăteai la umbră. Şi, mă rog, iarna ce făceai?  Iarna mă odihneam sub un strat de zăpadă. Am observat că şi oamenii, atunci când se odihnesc se învelesc cu o plapumă.  Tu hibernai, nu te odihneai. Hai să fim serioşi!

Câte pietre au norocul tău? Vezi mai bine să nu spargi platoul pe care eşti aşezată. E drept că te-au dat cu un lac, nu ca să străluceşti (oricum n-ai nici o şansă în această privinţă), ci pentru ca să nu faci mizerie prin casă. Dar uite cu câtă atenţie se poartă cu tine. Nici praful nu-l lasă să te acopere. Îl şterg aproape zilnic, cu atâta atenţie că mă fac şi pe mine gelos.  Am observat că eşti cam gelos, dar o să-ţi treacă. Oricum, nu avem de ales.

27

Dragă prietene, Nu ştiu dacă aprecierile tale în ceea ce mă priveşte trebuie să le iau drept complimente sau subtile ironii. Indiferent cum sunt, eu îţi mulţumesc, fiindcă mă ajută să mă cunosc mai bine şi, mai ales, îmi arată că îţi pasă de mine. Cred că ar merita să-ţi relatez cum am devenit „inteligent”. La şcoală, la întrebarea, mai mult sau mai puţin retorică, a profesoarei de chimie „cum putem face vizibil un anumit curent de aer?” m-am trezit vorbind, deşi, în general, eram cam mutulică. „Îl colorăm” a fost răspunsul meu în soto voce. În secunda următoare, colegul meu de bancă a ridicat imediat mâna să se remarce şi a repetat soluţia mea. Profesoara însă sesizase sursa informaţiei. N-a spus nimic, întrucât colegul era „geniul” clasei şi nu dorea să-i strice piedestalul, dar, din acel moment, devenisem un „băiat cu perspective” şi m-a luat în seamă. Aşa mi-a intrat în cap că sunt bun la chimie şi învăţam pe rupte. În anul următor, însă, la chimie a venit o profesoară extrem de slabă, iar cea veche ne-a predat fizica. Opţiunile mele s-au schimbat şi ele şi, atunci, am realizat că aptitudinile mele reale, dacă există, nu pot fi dependente de conjunctură. Tot atunci începusem să practic şi atletismul, o disciplină unde performanţele sunt măsurabile, şi era evident că nu pot realiza performanţe remarcabile decât în probele potrivite fizicului meu. În consecinţă, mi-am zis că trebuie, mai întâi, să mă cunosc pe mine însumi.

28

Aseară, la un post central de televiziune, trei tineri (mai pot fi numiţi tineri, dacă au între 30 şi 35 de ani?) discutau despre un septuagenar, pe care se străduiau să-l pună la index. Nu-l cunosc pe inculpat, aşa că nu ştiu dacă era sau nu condamnabil cu adevărat, dar nici acuzatorii nu prea îl cunoşteau: doar unul dintre ei părea să aibă ceva mai multe informaţii, un altul era destul de ezitant, iar al treilea, de fapt, o domnişoară, afirmase deschis că nu ştie nimic despre cel în cauză, dar că toţi cei de vârsta lui „sub o formă sau alta, au susţinut regimul comunist, deci sunt culpabili într-o măsură mai mică sau mai mare”. (Sfântă ignoranţă!) Am citat din memorie, dar sper că am făcut-o destul de fidel; doar cuvântul „culpabil” cred că nu i-a aparţinut ei, pentru că nu i se potriveşte, dar aceasta era ideea.

Idee pe care ceilalţi o îmbrăţişaseră imediat, pentru că, de fapt, asta urmăreau, cazul discutat fiind doar un pretext. Ei îi acuzau în bloc pe cei mai în vârstă. La asemenea acuzaţii, am câteva observaţii.

Comunismul a fost introdus în România cu sprijinul armatei sovietice. Desigur, au existat jigodii care s-au grăbit să-l servească. Au existat însă şi oameni cu spirit patriotic şi cu o înaltă moralitate şi care au încercat să facă ceea ce se putea face spre binele ţării, în condiţiile date. Unii au plătit cu viaţa; majoritatea oamenilor, însă, au încercat să trăiască cumva, scrâşnind din dinţi, pentru că oricum nu aveau de ales. „Modus vivendi” este o sintagmă cunoscută încă din antichitate, fără a fi condamnată. De opus nu se putea 29

opune nimeni; ar fi fost sinucidere curată. Nu ştiu din ce categorie făceau parte părinţii celor trei tineri acuzatori despre care am vorbit la început, dar de regulă ţipă cel mai tare, tocmai cei care au ceva de ascuns. În mod sigur nu aparţin celor ucişi de comunişti şi nici celor ce s-au sinucis pentru că au refuzat să trăiască în condiţiile impuse. Este clar însă ce educaţie le-au dat tinerilor. Într-o oarecare măsură, tinerii sunt de înţeles.

Orice adolescent consideră că generaţia lui este superioară generaţiilor anterioare, pentru că societatea evoluează, iar ei, nu-i aşa, aparţin noului. Astăzi, însă, noi ştim că anii comunismului au însemnat în primul rând o deteriorare a valorilor morale. Ceea ce pentru unii părea a fi o evoluţie, a fost, de fapt, o involuţie. În lipsa unei educaţii deosebite, pe care ar fi putut-o primi în particular, tinerilor obişnuiţi, formaţi în sistemul educaţional oficial, şi ajunşi astăzi la maturitate, le este foarte greu, dacă nu imposibil, să schimbe sensul valorilor cu care s-au deprins. Ceea ce este mai greu de înţeles este faptul că cei trei eroi nu mai erau adolescenţi şi, în plus, aveau pretenţii de persoane educate. În tinereţe eram acuzat că educaţia mea avea reminiscenţe „burghezo-moşiereşti”, influenţată fiind de către părinţi, profesori etc., în general, de către adulţii din acei ani, cu toţii persoane ce nu prea aveau habar de comunism, acesta fiind ceva cu totul nou pentru ei. În consecinţă, eu nu puteam fi un comunist perfect. Situaţia s-a „remediat” cu timpul. Generaţiile 30

următoare au fost purificate treptat, astfel încât putem considera că apogeul a fost atins în 1989.

Comunistul perfect este cel care şi-a desăvârşit educaţia atunci. Şi pentru că am pomenit de educaţie, trebuie spus că profesorii au fost printre primii vizaţi de către presiunea comunistă, pentru că propaganda în rândul elevilor – viitorul ţării – era printre cele mai importante, iar cei ce o puteau realiza au fost profesorii înşişi.

Zilele trecute am fost la o lansare de carte, de fapt, de cărţi, care, toate, au mai fost lansate de câteva ori. Autorul este un fost braşovean, acum bucureştean, care vine din când în când la Braşov, în speranţa că, poate, mai vinde ceva. De obicei, este însoţit de o susţinătoare, împreună cu care simulează un dialog, ca între reporter şi intervievat. Drăguţă, nimic de zis, deşi cam plinuţă. Până aici n-ar fi rău; o pată de culoare e întotdeauna binevenită, iar în cazul lui, chiar necesară. Întrebările, dintre cele mai banale, sunt aceleaşi de câţiva ani. N-ar fi încă nimic, dacă n-ar urma răspunsurile. Se crede poet, dar scrie şi proză. Eu evit să mă pronunţ asupra poeziei moderne, dar sunt sigur că întreg la cap nu e. Faţă de data trecută, acum, mi s-a părut ceva mai resemnat şi, totuşi, încă departe de lumea reală. Arogant, expune cu preţiozitate ceva ce i se par a fi idei, printre care şi auto-caracterizarea propriilor sale creaţii ca fiind „apocaliptice”, în viziunea sa, ceva dincolo de post-modernism, superior acestuia. În schimb, este incapabil să răspundă la întrebări 31

simple, legate de unele cuvintele pe care le foloseşte, dar se pare că nu le înţelege. Intuind că textele marilor scriitori au sensuri şi semnificaţii mai adânci decât puterea lui de înţelegere, crede că şi textele sale ar putea avea asemenea atribute, de care nici el nu este conştient, dar poate că cititorii vor descoperi ceva. Nu realizează că orice autor autentic se străduieşte să comunice celorlalţi gândurile sale cât mai convingător cu putinţă, direct sau metaforic, claritatea expunerii fiind o măsură a talentul său. Numai un cabotin, neavând ceva de spus, înşiră cuvinte fără rost, în speranţa că altcineva le va descoperi vreun sens abscons, de care el habar n-are. („...miliarde de cuvinte furajere/ a căror înţelepciune am eliminat-o treptat.” Asta e dintr-o poezie de-a lui Marin Sorescu, un poet adevărat.)

Cred că filosofarea sa „apocaliptică”, dincolo de dimensiunile plăpumii, dăunează grav sănătăţii sale literare, mai ales dacă este judecată la rece. La observaţia unui participant, poet şi el, cu privire la unele curente literare actuale, pe care le considera coterii de autori preocupaţi să-şi susţină reciproc interesele, eroul nostru, apărându-şi preţiozitatea, a părăsit sala, deşi el nu aparţine, de fapt, nici unui curent.

32

Ochii şi urechile Zidului - Tu spui „puişor” la toată lumea, de parcă toţi oamenii ar fi copiii tăi.

- Aşa simt eu pentru ei. Mie-mi place să alint.

- Asta îmi aminteşte de Ava, colega ta, medic. Ea spune tuturor pacienţilor „îngeraş”.

- La ea este altceva. Ea n-o spunea din suflet.

- Ai dreptate. La ea sună ca un preaviz; ştie ea prea bine care este efectul tratamentelor ei.

- Bună! Ce limbă ascuţită ai!!! La mine este cu totul altceva. Eu am crescut un pui; ţi-am povestit.

- Da, îmi amintesc ceva.

- Când eram mică, până în doi ani, un ou a căzut chiar în curtea noastră, acolo unde mă jucam, probabil scăpat din ghearele unui uliu. Din găoace a ieşit un pui.

Era mic-mic. L-am îngrijit până s-a făcut mare. Se ţinea după mine prin curte peste tot pe unde umblam. Venea chiar şi în casă. De-acolo îl scoteau părinţii, să nu se găinăţeze. L-am iubit foarte tare, mai ales când era ca un pufuleţ. De-atunci m-am învăţat să spun pui-pui şi îmi vine să spun şi azi celor ce-mi sunt dragi. * * * - Ce înseamnă „veros”? Nu-mi este foarte clar termenul. Cel puţin, în textul ăsta pe care-l citesc acum, mi se pare nepotrivit.

33

- Înseamnă necinstit, imoral.

- Nu vine de la „vero” - adevărat?

- Asta în italiană. La noi, se pare că nu! Să verificăm în dicţionar. Veros, veroasă - care se ocupă cu afaceri necinstite, care trezeşte suspiciuni, care dă de bănuit, suspect, îndoielnic, dubios. Vine din franceză şi latină.

- Da, într-adevăr, în franceză există „véreux”.

- Să căutăm şi în Larousse. Véreux există, înseamnă acelaşi lucru, dar nu se spune că vine din latină.

- Normal; li se potriveşte atât de bine francezilor, că au impresia că l-au inventat ei. Probabil că lor li se pare normal, şi atunci, asocierea cu „adevărat” nu-i mai şochează.

- Ştiu cât îi „iubeşti” pe francezi. Şi, mă rog, în engleză cum e?

- Nu ştiu nici un cuvânt în engleză, care să înceapă cu „vero”. La ei adevărat există doar ca antonim al lui fals.

- De unde se vede că ei nu prea caută adevărul.

- Nu cu orice preţ. Sau poate că trebuia spus că fals este opusul adevărului. Care ar fi trebuit să fie primul?

- Asemenea prezumţiei de nevinovăţie, adevărul ar trebui să fie primul, dar nu-l descoperi decât vizavi de minciună.

- Vero! * * * 34

- Am avut azi o discuţie dură cu doctorul C… - Dacă tu spui dură, înseamnă că a fost foarte dură.

- I-am spus că el nu se poate compara cum mine, fiindcă nu a absolvit o facultate de medicină adevărată şi, în consecinţă, nu are o gândire clinică formată.

Degeaba se dă medic specialist, că nu este.

- El a făcut igiena, la Cluj, din câte îmi amintesc.

- Da, este closetar, cum spuneam noi, în facultate. Chiar asta nu i-am spus-o, dar o ştie el prea bine.

- Treaba lor este să verifice igiena în localuri publice: restaurante şi altele.

- El este un escroc, care s-a fofilat şi acum se dă mare specialist, deşi nu ştie nimic.

- Şi el cum a reacţionat?

- Mare lucru n-a spus. Nici nu prea avea ce. Mi-a reproşat că mă dau mare. I-am spus că nu mă dau mare deloc, iar ceea ce spun eu sunt fapte şi nu vorbe. Orice facultate te învaţă, înainte de orice, un mod de gândire.

Pentru medicină trebuia să fi învăţat anatomie şi – mai ales – fiziologie şi patologie. Unele date concrete poţi să le uiţi sau să nu le fi învăţat niciodată, dar dacă ştii să gândeşti, refaci raţionamentul, ştii unde să cauţi şi îţi explici fenomenele, înţelegi ce funcţionează greşit, de unde vine boala. El îşi imaginează că medicina este un tabel cu trei coloane: simptome, denumirea bolii, tratamentul. Nu există nici un dram de raţionament aici; simplă memorare. Spune pacientul că-l doare capul, 35

îi dai antinevralgic. Dar nu te întrebi: de ce îl doare capul? Şi chiar dacă ar întreba, tot nu ar afla, fiindcă el a învăţat să inspecteze closetele. N-a făcut disecţii până să i se facă rău şi, mai ales după aia, adică după ce ar fi depăşit această fază, nu şi-a stors creierii să înţeleagă cum funcţionează maşinăria asta numită om.

- Da’ ştiu că l-ai pus la zid.

- Şi încă cum...

- Acum poţi să fii sigură că ai un „prieten”, dar cel puţin ştiţi pe ce poziţie vă aflaţi amândoi. L-ai înrăit în ceea ce te priveşte, dar e mai bine aşa, decât să creadă că te poate juca pe degete.

- Perfid este oricum, iar pe mine s-a străduit permanent să mă îndepărteze, aşa că, de fapt, nu e nimic nou în relaţiile noastre.

- Va şti cel puţin să te respecte. Oameni ca el îi respectă doar pe cei de care le este teamă. S-a arătat cumva jignit?

- A încercat şi varianta asta. I-am spus că el mă jigneşte atunci când vrea să se compare cu mine.

- Ha, ha, bună! Asta îmi place.

Eu, bolovanul Că sunt doar un bolovan, ştiţi deja. Toată lumea ştie, deşi nimeni nu mă cunoaşte. Mi se spune bolovan, iar numele este oarecum peiorativ, pentru că sunt mare, stau în calea oamenilor, iar ei nu se pricep la altceva 36

decât să se împiedice de mine. Că nimeni nu mă cunoaşte cu adevărat este mai mult decât firesc.

Am fost cândva mai mare. Cu timpul, însă, intemperiile m-au erodat şi am ajuns aproape rotund.

Aş zice că am fost chiar falnic, dar de fiecare dată când mă exprim astfel, majoritatea părţilor mele componente se pornesc pe o zarvă nemaipomenită, amintindu-mi trecutul lor cu mult mai glorios – zic ele decât starea mea actuală, ca şi cum ele ar fi avut vreun merit în treaba asta. Evident, este opinia lor. Ele, însă, biete particule de nisip, se bucură crezând că, prin descompunerea mea, îşi vor recăpăta libertatea. Nu realizează, sărmanele, ce soartă le aşteaptă şi că, în viitor, vor ajunge, probabil, tot un bolovan, dar într-o altă alcătuire. Acum, fiecare îşi evocă cu mândrie trecutul, de parcă ar fi avut vreun rol în curgerea istoriei noastre geologice.

Ba, se formează chiar şi grupuri etnice, fiindcă unele pretind că au făcut parte din acelaşi obiect. Cine ştie? Şi dacă ar fi adevărat, la ce le-ar folosi? Oricum, luate separat, nu sunt decât fire de nisip. Doar împreună au fost şi sunt ceva, fie şi bolovan, adică eu, singurul în stare să le reprezint.

Una dintre cele mai vehemente pretinde că a fost cândva o piatră ridicată la rang de ornament în casa unui om. E ceva! Se naşte, totuşi, întrebarea cât de întreg la cap era acel om. Altele, mai numeroase, sunt mai tăcute. Au făcut parte din zidurile locuinţei aceluiaşi om. Mai sunt şi altele, ce au fost tot zid, dar prin alte locuinţe. Acum, îşi împărtăşesc unele altora 37

impresiile. Toate fac filosofie în felul lor, adică cugetă, deşi nu ştiu de ce n-au făcut-o până acum. Sau, poate, au făcut-o, dar la fel de greşit, deci fără folos. Doar câteva fire sunt mai reţinute, nu pentru că ar fi mai înţelepte, ci – dimpotrivă - fiindcă sunt mai arogante.

Privesc cu superioritate gâlceava celorlalte şi intervin doar din când în când, de regulă atunci când disputele se mai calmează, probabil din cauza oboselii, şi arborează, cu un aer nostalgic, starea lor anterioară de nisip la malul mării, a cărui existenţă se justifica doar pentru plăcerea femeilor, venite de la mari distanţe, să-şi încredinţeze trupul nisipului cald şi moale. Pretind că nu au origine minerală, ci organică, fiindcă au fost cândva cochilii, adică tot un fel de case, asemenea zidurilor, pentru niscaiva animăluţe mai mici. Nu realizează, proastele, că starea de nisip la malul mării era tot una conjuncturală şi că numai ansamblul lor le făcea să fie căutate de către acele femei şi nu vreo calitate specială a fiecărei particule în parte. În fond, tot din atomi sunt formate şi unele şi altele. În schimb, nu scot nici o şoaptă despre căţeii doamnelor, ce-şi făceau, fără ruşine, nevoile pe nisip în plină zi, sau despre domnii care, e drept, puţin ruşinaţi, urinau excesul de bere îngurgitat din motive de căldură.

Eu sunt singurul ce mă lupt să le ţin laolaltă. De ce o fac? Ele, particulele, nu realizează că, în toate relatările lor, dintre toate stările în care s-au aflat de-a lungul timpului, vorbesc doar despre cele relativ stabile şi care, în imaginaţia lor, sunt cele ce le avantajează imaginea. Şi despre mine, bolovanul va trebui să se 38

vorbească cândva. Care dintre stări va fi considerată ca fiind mai importantă, sau măcar interesantă, rămâne de văzut. Oamenii, în istoriile lor, vorbesc cel mai mult despre războaie, adică despre stările cele mai trecătoare. Măcar de-ar trage ceva învăţăminte din asta, dar n-o fac.

Noi, bolovanii, folosim pentru timp o altă scală decât cea obişnuită, şi anume scala geologică. De asemenea, avem o părere mai largă despre devenire. Eu însumi, mai exact părţi din mine au fost rocă vulcanică, materie organică fosilizată şi pietrificată, nisip şi mâl cimentat din nou în piatră şi iarăşi fărâmiţat, dezagregat prin vicisitudinile timpului, astfel că, o anume stare temporară nu are prea mare importanţă pentru noi, în şirul devenirilor şi redevenirilor nesfârşite. Oare? Uneori, se pare că tocmai momentul contează, că numai starea temporară prezintă importanţă şi că ea îşi încetează orice sens al existenţei în momentul trecerii în alta stare, fie şi numai pentru că acumulările superioare nu se transmit de la o stare la alta prin fiecare element în parte, ci doar prin urmele lăsate pentru viitorime.

Situaţia precară în care mă aflu eu azi, în albia unui râu, este suficient de trecătoare pentru ca să merite o analiză aprofundată. Ce şanse sunt? Puţine, şi e păcat, dar să nu disperăm. * * * 39

Oamenii, pentru că au conştiinţa sinelui – zic ei – îşi pun tot felul de întrebări, începând – sau sfârşind – cu apariţia lor pe pământ. Că îşi pun întrebări nu e rău.

Nici faptul că emit ipoteze nu este încă foarte grav.

Greşeala apare atunci când încep să creadă în propriile lor ipoteze. Noi, bolovanii, nu ne întrebăm cum am ajuns pe pământ. Nu pentru că n-am avea conştiinţa sinelui, ci pentru că ştim foarte bine cum am devenit ceea ce suntem şi ce vom deveni după ce timpul ne va transforma în pietriş, nisip şi altele de genul acesta. În ceea ce-i priveşte pe oameni, una dintre cele mai năstruşnice idei este aceea că ei nici măcar n-ar fi pământeni, ci au venit de pe altă planetă. Fără să exclud această ipoteză, fiind doar o ipoteză de lucru, consider că sursa ideii este aroganţa oamenilor. Se vor neapărat altfel decât restul lumii. Da, ei sunt, într-adevăr, aroganţi. Dovadă este modul în care se comportă pe acest pământ. Aici se vede însă şi o doză de prostie.

Dacă au venit din altă parte, înseamnă că au parazitat pământul. Despre simbioză nu poate fi vorba, dat fiind comportamentul lor de până acum, şi – cum nu se întrevăd semne de deparazitare - rezultă că nu se vor lăsa până nu-şi vor distruge mediul, după care vor dispărea şi ei, din lipsa resurselor. Despre paraziţi se ştie că sunt aroganţi şi agresivi, iar încercările de a-i tempera sunt periculoase. Abia atunci se răspândesc şi prin alte medii. De aceea, cea mai bună soluţie este să-i laşi să se bucure de tot ceea ce fac, fiindcă autodistrugerea este eficientă şi sigură.

40

* * * Spuneam mai demult că eu sunt format din particule; dar şi particulele sunt formate, la rândul lor, din alte particule. Expresia „sunt format” este un împrumut din limbajul uman. El este suficient de inadecvat, fiindcă avansează ideea că altcineva ar fi făcut-o, când se ştie foarte bine că noi, bolovanii, neam format singuri, în contact cu mediul. Oamenii se exprimă astfel, probabil pentru că ei nu se pot forma singuri, sau poate fiindcă nici ei nu ştiu cum au apărut pe lume. Să trecem peste asta şi să revenim la subiect, adică la particule.

Oamenii au crezut că materia din care se compune întreg universul este formată din nişte particule elementare indivizibile şi le-a numit atomi, ceea ce, în vechea limbă greacă, tocmai asta însemna: că sunt indivizibili (a-tomos). Mai târziu, au descoperit că, totuşi, atomii sunt formaţi, la rândul lor, dintr-un nucleu şi una sau mai multe particule mai mici, numite electroni şi care se învârt de nebune în jurul nucleului.

De ce se învârt, nu se ştie, dar asta fac. Momentul este excepţional de important pentru evoluţia omenirii. Ei au constatat că există un număr mic de asemenea atomi ce se combină între ei şi dau naştere astfel întregii materii. Păi, dacă aşa stau lucrurile, atunci şi ei oamenii pot forţa atomii să se combine şi în alte moduri decât cele naturale. Atunci, s-au crezut zei şi creatori. Acte contra naturii mai săvârşiseră ei şi înainte, fără să-şi 41

dea seama de importanţa lor. De data aceasta, avea să-i coste. Depăşiseră limitele!

Le-a mai scăzut elanul, atunci când au constatat că nucleul atomului este format şi el din mici particule şi care, la rândul lor se compun din alte particule şi mai mici, astfel că, divizând ceea ce părea indivizibil, nu vor afla niciodată care este cea mai mică particulă, dacă există una cea mai mică şi că, oricum, tot n-ar afla ce rost are ea şi de unde a apărut. * * * În Grecia este multă piatră. De aceea grecii sunt mai deştepţi. Pe-aici, pe unde mă aflu eu acum, e mult pământ fertil. Din pământ răsar tot felul de plante, astfel că oamenii găsesc de mâncare aproape fără efort. Există chiar şi o zicală: „Pică pară mălăiaţă în gura lui Nătăfleaţă”. Din această diferenţă se poate vedea rolul mediului în formarea mentalităţilor.

Condiţiile mai dificile ascut minţile oamenilor. Între anumite limite, bineînţeles. Chiar şi piatra, atunci când este fărâmiţată, devine total inospitalieră. Ca dovadă, în deşert nu trăiesc oameni aproape deloc, nici proşti, nici deştepţi, deşi s-a descoperit că, în trecut, au locuit pe-acolo oameni ce au construit edificii de neimaginat pentru inteligenţa celor de azi. Un alt exemplu este cel al zonelor foarte reci, unde nu există decât zăpadă.

Nici acolo nu trăieşte nimeni şi nici n-a trăit vreodată.

Se poate trage concluzia că piatra este indispensabilă 42

gândirii umane, deşi chiar ei, oamenii, spun despre cei mai proşti dintre ei că au capul tare ca piatra. Ca de obicei, logica lor este greşită. Eroarea este firească la oameni! Cu ea ne-am obişnuit deja. De reţinut este doar legătura dintre piatră şi inteligentă, legătură pe care au sesizat-o şi ei, chiar dacă au interpretat-o eronat.

Pe de altă parte, plantele – atât de plăcute oamenilor de azi - pot fi destul de periculoase. Unele sunt chiar otrăvitoare. Pe astea trebuie să le cunoşti, şi atunci nu ai nici o problemă. Altele însă sunt înşelătoare: atrăgătoare la început, au efecte dăunătoare mai târziu. Un lucru e cert: după ce şi-au format inteligenţa în epoca de piatră, oamenii – neştiind s-o folosească şi atraşi de consumul unor plante înşelătoare – au pornit pe un drum greşit şi iată unde au ajuns. Noi, pietrele, nu mâncăm şi trăim mai mult.

Epoca de piatră este suprema recunoaştere a rolului nostru hotărâtor în istoria civilizaţiei. Aţi auzit vreodată de epoca plantelor? Sau măcar de epoca lemnului? - deşi multe dintre unelte erau şi mai sunt încă făcute din lemn. Nici măcar epoca de os nu este pomenită, cu toate că osul a fost timp de veacuri un material excelent, nu numai pentru unelte de mare precizie, ci şi pentru podoabe de mare fineţe. Se va vorbi, zic unii, despre epoca oamenilor, când ei vor fi dispărut demult. Mă îndoiesc! Va fi considerată asemănătoare cu perioada în care au trăit dinozaurii, asemănători cu oamenii în multe privinţe, doar că erau mai mari şi mai puţin agresivi. Nimeni nu vorbeşte 43

astăzi despre vreo epoca a dinozaurilor, aşa cum se vorbeşte despre epocile geologice.

Devenind tot mai mâncăcioşi, oamenii au început să mănânce şi animale, nu numai plante, carnea lor fiind un fel de hrană concentrată, deoarece animalele, la rândul lor, mănâncă plante. N-a trecut mult şi au început să se mănânce între ei, dar la asta au renunţat repede, fiindcă era un mijloc de transmitere a bolilor.

Acum, chiar şi morţii se îngroapă din acelaşi motiv. Au prins însă gustul, şi acum se mănâncă între ei cu voluptate, dar nu la propriu, ci indirect, prin mijloace din ce în ce mai sofisticate. Iar când inteligenţa nu-i mai ajută, atunci se omoară pur şi simplu. Cel mai eficient mijloc este războiul.

Nu vreau să se creadă că am ceva împotriva plantelor, pentru că ele, cu rădăcinile lor pătrund în crăpăturile stâncilor şi le distrug. Este vina acelor stânci, fiindcă au asemenea fisuri. Eu sunt un bolovan compact şi nici o plantă nu şi-ar permite să se fixeze de mine. Doar oamenii se mai împiedică uneori de mine, dar nu toţi. Unii găsesc chiar că aş fi folositor în anumite condiţii, dar asta cere oarece abilitate din partea lor.

* * * ADN-ul uman seamănă în proporţie de 95% cu cel al unui urangutan, deşi majoritatea transplanturilor se fac de la porc. Poate pentru că şi el a făcut ceva 44

greşeli, ca dovadă că mănâncă mere. Dacă mă gândesc mai bine – ideale ar fi fost nucile. Chiar dacă miezul lor are circumvoluţiuni, nu s-au dovedit a fi dăunătoare. Au, în schimb, o coajă foarte tare. * * * Globalizarea nu este o doctrină politică, nici măcar una economică. Ea este un efect. Un efect al dezvoltării tehnologice: există astăzi automobile, trenuri, avioane, telefoane, Internet, televizoare etc.

Cine vrea să-şi probeze atitudinea împotriva globalizării ar trebui să renunţe la toate acestea şi nu numai. Ar trebui să trăiască din produsele naturii, asemenea lui Adam şi Eva, mai puţin merele.

Ochii şi urechile zidului - Sună cineva la uşa.

- Deschid eu.

- Salut!

- Salut, hai intră!

Noul venit este un vechi prieten, cu care ai mei se vizitează din când în când, nu prea des. Cred că a trecut mai bine de doi ani de la ultima vizită.

- Nu te dezbraci?

- Ba mă dezbrac, dar ce eşti aşa agitat?

45

- Iartă-mă, sunt cam tulburat, ca să zic aşa.

- Tulburat? Ia nişte bisulfit, să te limpezeşti.

- Numai vinul nou se limpezeşte cu bisulfit. Eu sunt deja prea bătrân pentru asta şi, în plus, m-am cam acrit.

- Acru eşti tu de când te ştiu. Adică nu acru, am greşit; eşti acid.

- Ei da, ai dres-o. Chiar dacă nu-mi place, recunosc. Sunt uneori cam acid.

- Ce cam? Ai o limbă ascuţită... Dar acum cine te-a tulburat?

- Despa, fiica lui Mircea.

- Mircea, generalul?

- Da, adineauri a plecat.

- A fost Mircea în Braşov?

- Ei, Mircea, el a murit de câţiva ani. Fiica lui.

- A murit Mircea? Cum aşa?

- Într-un accident.

- N-am ştiut. M-ai uluit. El ajunsese mare în Bucureşti.

- Foarte mare.

Mircea a fost un fin de căsătorie de-al lor. Pe atunci era tânăr sublocotenent. A murit într-un accident. Despa, fiica lui Mircea, le este fină de botez.

Ca fiică de general, a crezut că tot ce zboară se mănâncă, iar după moartea tatălui s-a cam dereglat. Iau rămas însă fumurile.

- Şi ai lui ce fac acum?

- Fac pe dracul ghem. Andrei, fiul lui, s-a mutat într-o garsonieră, pe care tot Mircea i-o procurase, să 46

se simtă şi el bărbat, iar cele două nebune, mamă şi fiică, vor să vândă apartamentul din buricul centrului, pentru că au nevoie de bani.

- De ce? Ele nu lucrează?

- Dana s-a pensionat de boală, iar Despa este încă studentă la Drept. Au însă, ambele, pensii de pe urma lui Mircea, care sunt mai mult decât consistente.

- Şi atunci?

- Dana bea, iar Despa nu m-ar mira să se fi apucat de droguri. Nu ştiu, aşa că nu vreau să vorbesc cu păcat. Oricum, ideea de a vinde apartamentul este cea mai mare tâmpenie pe care am auzit-o în ultimii ani.

Tu nu l-ai văzut; e mare, frumos şi în plin centrul Bucureştiului. Dacă într-adevăr ar avea nevoie de bani, ar putea să cumpere sau să închirieze un alt apartament, mai mic, iar pe acesta să-l închirieze unei firme. Ar obţine o chirie suficient de mare să le asigure existenţa ambelor, inclusiv chiria pe apartamentul închiriat, fără să mai aibă nevoie de alte venituri. În plus, cum Despa este studentă la Drept, firma ar putea fi una de avocatură sau notariat, mai ales că apartamentul este aproape de Tribunal, iar ea, Despa, ar putea intra în colaborare cu juriştii respectivi.

- Şi-ar pregăti astfel un viitor în justiţie.

- Desigur! Ar avea viitorul asigurat. O ştii pe Miruna, colega noastă de la Contabilitate. Fiica ei tocmai a terminat Dreptul şi a intrat direct în Barou.

- Cum aşa? Acolo se intră doar cu pile mari şi bani mulţi, ori Miruna nu avea de nici unele.

47

- Păi, tocmai aici e dichisul: în timpul studenţiei a lucrat ca secretară, conţopist, ajutor sau aşa ceva la firma unui avocat sus-pus. Omul a apreciat-o, iar ea, la absolvire, conta ca având practică în domeniu...

- Pe fată n-o cunosc, dar ştiu că mama ei era o femeie serioasă, văduvă parcă, modestă...

- Şi fiica; foarte serioasă. Harnică, deşteaptă şi hotărâtă.

- Ei asta-i diferenţa. Şi Dana şi Despa au capetele pline doar cu fumuri de soţie şi, respectiv, fiică de general.

- Şi băiatul ce zice?

- Andrei cred că a plecat ca să scape de cele două nebune. El este o fire mai echilibrată. Când mergeam pe la ei, pe când trăia încă Mircea, şi încercam şi eu, ca naşul, să-i mai dăscălesc, el - chiar dacă nu făcea ce-i spuneam - cel puţin mă asculta politicos. Ea, în schimb, fetiţa, nici nu ne lua în seamă, pe mine şi pe soţia mea. Plimba căţelul prin Bucureşti.

- Aşa e, că voi le-aţi fost naşi!

- Naşi de cununie pentru Mircea şi Dana şi de botez pentru ambii copii.

- Pe mulţi aţi năşit voi. La propriu, nu la figurat.

- Da, nu ştiu de ce. Se vede că făceam impresie bună împreună, că altfel nu ne-ar fi solicitat. De folos nu le eram sub nici o formă, decât cu vorbele.

- Vrei să spui sfaturile.

- Adică cicăleala. Cine îşi doreşte aşa ceva?

- Ei lasă, că te dai modest acum. Eraţi pentru ei un model. O familie frumoasă.

48

- Bine, bine, mersi!

- Şi ai lămurit-o pe Despa?

- Aşi! Ea face tot ce vrea. Vine să discute, pentru ca să poată mai târziu afirma că aşa au sfătuit-o alţii. E o laşă.

- Dar de ce a venit ea şi nu Dana, mama ei. În fond, ea este prima proprietară şi, oricum, este o femeie matură.

- Ea este şi mai laşă.

- Pe chestia asta ar trebui să dai ceva de băut.

- Iartă-mă, m-am luat cu vorba.

- Te iert.

Sunt Ţânţarul Anofel Aşa-mi zice lumea, pentru că înţep. Mă bag peste tot, deşi nu mă solicită nimeni. Asta-i greşeala lor. Dacă m-ar solicita, aş fi ocupat acolo unde sunt chemat şi nu aş apărea acolo unde şi când nu sunt dorit. Că înţep, e foarte bine. Aş merita chiar un premiu, serviciile mele fiind mai folositoare decât suma serviciilor laureaţilor Nobel la un loc, fiindcă, da, eu înţep cu cele mai bune intenţii. Ar trebui, de aceea, să mi se reproşeze, poate, că nu sunt mai activ, dar să nu cerem oamenilor mai mult decât pot înţelege. A înţelege şi a înţepa, deşi seamănă, au totuşi înţelesuri diferite.

Adaosul „anofel” la numele meu este o asociere gratuită, prea puţini dintre utilizatori cunoscându-i 49

semnificaţia. Evident, este o ironie a sorţii să fiu etichetat dăunător, deşi sunt cea mai folositoare fiinţă, cel puţin pentru umanitate. Confuzia vine de la insecta cu acelaşi nume. Spre deosebire de alţi ţânţari, acesta împrăştie malaria, motiv pentru care oamenii l-au etichetat ca fiind dăunător (ca şi cum ceilalţi ar fi folositori). De altfel, „anofel” chiar asta însemnă: dăunător. Eu nu sunt filolog şi, de aceea, umblu prin dicţionare, ca elefantul într-un muzeu de bibelouri. Un astfel de „bibelou” am găsit chiar despre cuvântul în cauză. Iată-l: „anofel = gen de ţânţari caracterizaţi prin poziţia lor oblică în timpul repausului (ca şi cum asta ar fi important) şi ale căror femele (tot femeile, bată-le vina) înţeapă oamenii şi animalele; unele specii propagă malaria (Anopheles maculipennis)”. Aici e o mică/mare eroare: tocmai această specie (şi nu gen) propagă malaria, şi acesta este motivul pentru care se numeşte anofel.

Acum, ştiu că v-aţi fixat pe „maculipennis” şi trebuie să clarific dilema înainte de a trece mai departe. Nu vă excitaţi prematur. Termenul vine din latină şi vrea să ne spună că înţepătura insectei cu acul său (şi nu cu altceva) ne pătează interiorul nostru imaculat cu ceva ce vom constata mai târziu că produce malaria. Pentru alte efecte există alte cuvinte.

Spuneam că nu sunt filolog. Acesta n-ar fi un mare dezavantaj, fiindcă în jurul meu se află o puzderie de absolvenţi ai unor facultăţi de filologie, pe care aş putea să-i întreb ceea ce nu ştiu. Din păcate, ei sunt doar profesori de limba română şi, ca orice profesor, suferă de o boală profesională: obligaţi să se prezinte 50

în faţa elevilor ca atotştiutori, fac acelaşi lucru în faţa oricui, astfel încât un dialog adevărat cu ei este imposibil. Dacă, cumva, abordezi subiecte ce-i depăşesc, adoptă poziţia ariciului. Asta nu are nici o legătură cu mine: eu nu stau jos şi scot acele în sus, pentru a mă apăra împotriva celor ce mă atacă, ci vin de sus şi îi înţep eu pe cei ce stau jos. Eu sunt activ, ei sunt pasivi (nu vă gândiţi la prostii). Poziţia ariciului o adoptă toţi cei care nu sunt siguri pe ei şi se ascund în spatele unei carapace (cu ace sau fără), ori de câte ori simt pericolul de a fi puşi în încurcătură. Şi, dacă tot nu sunt filolog, pe lângă dezavantajul că umblu ca un bezmetic prin dicţionare, am avantajul că mă amuz găsind tot felul de legături, mai mult sau mai puţin fondate. Iată una, pornind tot de la anofel: s-ar putea ca termenul să fie antonimul lui óφεληος care înseamnă folositor - sau, poate, óφείλη – care înseamnă datorie. Mai există şi óφελω, care înseamnă a profita.

Ce legătură au toate acestea cu Ofelia lui Shakespeare, nu ştiu. Iată încă o dovadă că avantajul ignorantului nu trebuie niciodată neglijat. Probabil că, atunci când voi afla adevărul absolut, totul va avea cu mult mai puţin farmec, probabil că deloc. Şi totuşi, asupra subtilităţilor textelor lui Shakespeare merită să ne aplecăm. Uneori e subtil bătrânul. Păcat că nu are urmaşi valizi; dacă i-aş înţepa puţin, poate aş reuşi să-i activez. Nu se ştie ce ar mai putea produce.

51

Ochii şi urechile Zidului - Cum am devenit studentă? Stai că-ţi spun îndată.

- Să nu-mi zici că ai învăţat, fiindcă asta spune toată lumea; deşi, la Medicină trebuia cu adevărat să înveţi.

- La o concurenţă de 20 pe un loc, îţi poţi imagina.

- Îmi imaginez. La noi, la Politehnică, erau între cinci şi zece pe un loc şi nu era deloc uşor, fiindcă toţi candidaţii veneau cu intenţii serioase. Încă nu era moda de acum, ca după terminarea liceului, absolvenţii să-şi încerce norocul la examenul de admitere la o facultate oarecare, în realitate, să facă doar o excursie într-un centru universitar.

- Era concurs, nu examen şi nu participa decât o mică parte din generaţia de tineri ai acelui an, doar cei ce doreau cu adevărat să facă studii superioare şi presupuneau că au şi ceva cap pentru asta. Dar să-ţi povestesc cum a fost: Plecat-am două din Vaslui Şi cu Vasile trei.

De fapt, nu-l chema Vasile, ci Valentin, şi n-am plecat din Vaslui, unde n-am fost niciodată, ci din Tulcea, fiindcă acolo am copilărit. Valentin fusese coleg cu noi şi era considerat un băiat foarte serios, motiv pentru care părinţii ne lăsaseră oarecum în grija lui. Am zis două, deşi fusesem mai mulţi, dar numărul nu are 52

importanţă, fiindcă doar noi două contam, adică eu şi prietena mea Speranţa. Despre ceilalţi nu mai ştiu nimic.

- Nici nu-i necesar. Spune-mi, Speranţa e tot un nume literar, sau e real?

- E real. Noi două ne hotărâserăm încă de un an şi mai bine să dăm la medicină şi învăţasem împreună pe rupte. Eram aproape nedespărţite.

- Bine, şi de ce neapărat la medicină, unde era cel mai greu? În imaginaţia mea, cei care mergeau la medicină erau persoane cu o voinţă deosebită, iar pentru asta trebuia să ai şi o motivaţie deosebită.

- Voinţă, într-adevăr, îţi trebuie. Motivaţia o aveam mai demult. Aşa îmi intrase mie în cap, încă de mică, să mă fac medic, să îngrijesc bolnavi. Am fost sfătuită să-mi aleg şi alte profesiuni, au existat chiar şi presiuni, dar eu nu voiam să ascult. Voi urma medicina şi cu asta basta!

- Bun! Deci v-aţi pregătit pentru medicină. Şi unde aţi plecat, că Tulcea nu era centru universitar.

Centre universitare erau Bucureşti, Cluj, Iaşi şi Timişoara.

- Noi am mers la Timişoara.

- Tocmai acolo? De ce?

- A fost un curent în Tulcea. Cu un an în urmă plecaseră câţiva, ei au adus vestea că e bine, aşa că neam dus şi noi. Bucureştiul ne speria din cauza concurenţei, dar ne-am înşelat, fiindcă şi la Timişoara a fost aproape la fel.

53

- Până la urmă, din moment ce eşti medic, înţeleg că v-aţi descurcat.

- Da, dar stai să vezi cum. În primul rând, trebuia să ne prezentăm cu aproape o lună înainte, la aşa-numitele cursuri de pregătire. De fapt, era o etapă de verificare a dosarelor. Cursurile erau o formalitate.

Dacă învăţaseşi, bine, dacă nu, oricum nu aflai acolo nimic nou. A existat chiar şi ceva ce azi s-ar numi interviu. Eu era s-o încurc, fiindcă sunt născută în Ismail, şi am fost acuzată că am fugit de ruşi, deci nu-l iubeam pe „marele popor prieten de la Răsărit”.

- „A fi orientat” avea pe atunci un sens bine precizat: îndreptat către orient.

- Bună! Să continui. Deşi acesta era adevărul, leam explicat că părinţii fuseseră doar detaşaţi acolo, iar eu, oricum, nu puteam să-i influenţez din viaţa intrauterină. Până la urmă, m-au admis la examen. Cel mai greu a fost însă să rezist întreaga perioadă – pregătire şi examene – din lipsa banilor. Părinţii mei aveau pensii foarte mici- m-au conceput cam târziu - şi cu greu au strâns punga să-mi dea bani de drum şi mâncare. Aici a existat şi o disfuncţie: cartela la cantină, deşi contra cost, se putea obţine numai cu prezentarea tichetelor de pâine, zahăr şi ulei.

- Aşa e, că pe atunci principalele alimente se vindeau doar în limita tichetelor.

- Ei bine, noi fusesem informaţi că trebuie doar tichetele de pâine; pe cele de zahăr şi ulei nu le aveam la mine. Până la urmă mi-au aprobat cartela doar pentru masa de prânz. Am făcut o foame cumplită.

54

- Te asigur că nici cu celelalte două mese nu te îngrăşai. Dimineaţa, noi primeam o felie de pâine neagră cu ceva foarte subţire pe ea şi o ceaşcă de „ceai” cu un constant gust de bromură, menită să ne ţină calmi.

Masa de seară era clasicul „crep” – un fel de griş cu lapte sau ceva asemănător.

- Pentru mine, prânzul era folositor pentru supă, fiindcă era caldă. La felul doi, cel mai des primeam macaroane cu brânză. Carne am văzut doar sub formă de viermi, pe lângă brânză.

- Măcar erau proaspeţi.

- Unii chiar vii.

- Vă pregăteau încă de pe atunci pentru disecţii.

- Când am terminat examenele, abia mă puteam ţine pe picioare. Îmi amintesc că era 23 august 1952 şi ne obligau să mergem la defilare. Eu n-aş fi rezistat să mărşăluiesc o jumătate de zi, aşa că m-am ascuns întrun dulap. Când au venit organizatorii, să verifice dacă nu cumva chiuleşte cineva, unul mai politicos a bătut la uşă, iar eu era cât pe ce să răspund din dulap: „Intră!”.

- Mai ai şi haz să povesteşti asta.

- Nu ştii cum e? Şi voi, bărbaţii, povestiţi din timpul stagiului militar doar întâmplări nostime, de parcă armata ar fi o continuă distracţie.

- Ştiu că pe timpul facultăţii ai avut bursă.

- Asta a fost o condiţie obligatorie pentru mine: să obţin media necesară. Altfel nu aveam cu ce să mă întreţin. Dar stai să vezi că, până să înceapă cursurile, mai era o lună şi noi trebuia să ajungem acasă. Bani însă nu mai aveam destui, deşi făcusem economie la sânge.

55

Cu ceea ce aveam, eu şi Speranţa, am socotit că ne-ar ajunge până la Târgu Mureş. Acolo locuia o mătuşa de-a mea, unde mai fusesem în vacanţe. Din punct de vedere material, ei stăteau mult mai bine decât părinţii mei. În primul rând, erau mai tineri, în timp ce ai mei erau deja pensionari. În al doilea rând seceta şi toate necazurile ce căzuseră pe capul României după război au afectat mai puţin Transilvania. Am decis amândouă să mergem la Târgu Mureş. După ce am cumpărat biletele de tren (personal, bineînţeles), ne mai rămăsese un leu. Drumul dura o zi şi o noapte. În gară, de la o „gospodină”, am cumpărat un kilogram de prune. Nu am avut timp să le spălăm. Speranţa primise de la un tulcean, care o curta, o pâine neagră, destul de veche. Plecăm. În compartiment, din când în când, o familie de ardeleni gospodari se ospăta: pui fripţi, pită albă ardelenească, şuncă etc. iar la desert mere rumene. Nouă ne era ruşine să scoatem prunele şi pâinea noastră. În timp ce ei mâncau, noi ieşeam pe culoar. Am răbdat până seara, deşi stomacele ni se lipiseră de şira spinării. Pe întuneric, am început să mâncăm. Trenul nu avea apă, aşa că am mâncat prunele murdare. Pământul scârţâia între dinţi. Când am ajuns la Târgu Mureş, ai mei au recunoscut-o doar pe Speranţa. Eu eram o umbră. De Sfânta Marie Mică (8 septembrie), ziua mătuşii mele, am primit scrisoare de la facultate că am reuşit cu bursă. A fost o mare sărbătoare. Acolo, la Târgu Mureş, am stat până la 1 octombrie, când au început cursurile, şi m-am refăcut cât-de-cât pentru a lua apoi „taurul de coarne”. Văd că aproape ţi-au dat lacrimile.

56

- Da, au fost momente dure şi tu m-ai făcut să mi le amintesc.

- Mai am o amintire de la sfârşitul facultăţii. De fapt, este amintirea unui vis. Încă nu fusesem repartizată, aşa că nu ştiam cum arată viaţa de medic independent; cunoşteam doar atmosfera clinicilor din centrele universitare. Am visat că mă aflam într-un cabinet, care însă se transformase brusc într-o hală industrială cu praf, miros, fum, flăcări, zgomot, multă agitaţie, oameni care fugeau în toate direcţiile, ba chiar şi ceva explozii, ca într-un film de război. Eu eram înnebunită în mijlocul halei şi trebuia să mă feresc de oameni, maşini în mişcare şi explozii.

- A fost o premoniţie a vieţii ce a urmat.

- Interesant este că eu încă nu văzusem până atunci o întreprindere pe dinăuntru. Nu ştiam cum arată.

- Ţi-a sugerat-o visul destul de bine.

- Mai mult decât întreprinderea, a ilustrat viaţa însăşi, aşa cum a fost ea: un război în halate albe.

Eu, Zidul Uneori, tipul ăsta pe care îl adăpostesc eu scrie chestii ciudate. Unele sunt amuzante, dar altele chiar mă irită. Nu că n-ar avea dreptate, dar nu întotdeauna vrei să ţi se pună oglinda în faţă. Să vezi ce-şi notează.

57

* * * Se spune că trebuie să arzi pentru a produce ceva remarcabil. De acord, cu condiţia să nu cauţi remarcabilul în fum sau flacără; doar cenuşa poate spune ceva despre ce ai fost şi, eventual, ai creat.

Pare trist? Depinde cum gândeşti. * * * Împrejurările îi schimbă pe oameni. Mai puţin împrejurarea de a muri, deşi – pentru unii – abia moartea este o schimbare notabilă. * * * Trebuie să dai, dacă vrei să primeşti. Valabil doar spiritualiceşte. Dacă dai materialiceşte, nu aştepta să primeşti. * * * „Succesul nu se măsoară prin ceea ce ai adunat, ci prin obstacolele pe care le-ai depăşit”. Frumos, nu?

Cel mai nostim este că a spus-o Larry Flynt, editor porno, ce-i drept, de succes. Ştie ce spune.

58

*

* *

Cizmarii, croitorii şi alţii asemenea sunt specialişti în domeniile lor, dar nu şi sfătuitorii noştri în alegerea stilului în care ne îmbrăcăm, încălţăm etc.

Artiştii plastici, oamenii de litere, muzicienii etc., de ce ar fi altfel? Simpla lor aroganţă nu mi se pare a fi un argument convingător.

Ei sunt creatori. Ceea ce produc însă trebuie să ne placă nouă. *

* *

În religie, nu divinitatea contează, ci raportul dintre om şi divinitate. *

* *

Nu ştiu cum se face că atunci când mănânc, îmi trec prin minte o mulţime de idei. Din păcate, nu pot să le notez, pentru că mâinile îmi sunt ocupate şi nici reportofonul nu-mi este de folos, pentru că şi gura îmi este ocupată. Mare păcat, pentru că habar n-aveţi câte idei geniale îmi trec atunci prin minte. Din nefericire, le uit imediat după aceea. Să fie de vină mâncarea? Sau poate paharul de vin asociat? Aş putea să renunţ la el.

Dar atunci cum îmi mai vin ideile?

59

*

* *

Copiii învaţă din joacă, fără să-şi pună problema utilităţii informaţiilor însuşite. În felul acesta, din aproape în aproape, ei capătă înţelesul lucrurilor.

Adulţii nu doresc să-şi piardă timpul cu activităţi fără o utilitate imediată. De aceea, atunci când trebuie să-şi însuşească ceva nou, nu încearcă să înveţe, ci caută să capete răspunsuri la întrebările lor, întrebări ce sunt cel mai adesea greşit puse. Chiar şi atunci când întrebarea este corectă, ei nu înţeleg, pentru că nu au răbdarea necesară să asculte răspunsul. Se întâmplă de fiecare dată când acesta este mai complex, iar de cele mai multe ori pare complex, pentru că lor le lipseşte informaţia anterioară, le lipseşte baza. La întrebarea unui copil „Cum aduce barza copiii: cu ciocul sau cu ghearele?”, dacă încerci să le explici că lucrarea este mai delicată, ei vor răspunde: „Lasă-mă, domnule, cu vrăjelile! Mie să-mi răspunzi clar: cu ciocul sau cu ghearele”.

Iată de ce unele lucruri trebuie învăţate din copilărie. *

* *

60

Pentru morţi nu există lumină, oricâte lumânări le-am aprinde. Nici har pentru cei ce nu-l au din naştere. * * * Se mai găseşte câte un tembel care să afirme că înainte de 1989 era mai bine. Cât de scurtă este memoria oamenilor... Nu că a mea ar fi foarte bună, dar nu pot să uit că, noapte de noapte, vedeam de la fereastra blocului în care locuiesc cozile din faţa magazinului alimentar, pentru laptele necesar copiilor a doua zi dimineaţa. Uneori, cozile se formau încă de la 12 seara. Este de presupus că cei care au uitat, n-au stat la asemenea cozi. Cât despre copiii de atunci, maturi astăzi, lor li se părea firesc să fie aşa şi, probabil, că au şi uitat. Nu le doresc să experimenteze răul pe pielea lor, dar nu pot să uit că „nu ştii încotro te îndrepţi, dacă nu ştii de unde vii”. * * * Omul cu mai multe feţe îşi dispreţuieşte propriai faţă, cea adevărată. * * *

61

„Ca să înţelegi, e nevoie de iubire.” Toată lumea ştie acest adevărat principiu. Nu se poate să nu-l ştie, fiindcă l-a auzit de nenumărate ori. Este valabil peste tot, începând cu aproapele tău şi terminând cu cel mai îndepărtat om, obiect sau domeniu al cunoaşterii, fie el şi mai rigid. Şi totuşi, în majoritatea cazurilor, nu ţinem seama de el; punem înainte idei preconcepute, dictate de sentimente negative, ca ura, invidia sau simpla necunoaştere, la baza căreia poate sta chiar propria noastră ignoranţă. Iar dacă este vorba despre cunoaştere teoretică, numai abordarea deschisă, cu dragoste faţă de subiect, ne poate ajuta să progresăm.

Orice fiinţă, obiect sau idee are părţi bune şi rele, ce trebuie cunoscute şi acceptate. Ele pot fi în avantajul nostru sau nu şi, în consecinţă, ne propunem să ne folosim de ele sau să le evităm, după caz. Pentru asta însă, este necesar să le cunoaştem, iar ca să le cunoaştem trebuie să abordăm subiectul cu deschidere, cu dragoste.

Chiar şi pe duşman trebuie să-l iubim. Nu numai pentru că el este cel care ne delimitează, ajutându-ne astfel să ne cunoaştem pe noi înşine. Iubindu-l, îl cunoaştem mai bine, îi aflăm, nu numai forţa, ci şi slăbiciunile şi putem astfel să echilibrăm lupta, delimitându-l la rândul nostru.

Răspunzând cu bunătate răutăţilor, vei învinge, vei neutraliza răul, vei cuceri. Orbit de ură, vei fi mai mult ca sigur înfrânt.

62

* * * Sunt oameni care caută adevărul fără să-l găsească şi oameni care-l găsesc fără să-l caute, dar îl ascund, fiindcă nu le convine. * * * Astăzi, mulţi oameni ştiu să scrie; mai puţini ştiu să citească, cititul presupunând înţelegerea. * * * Uneltind, ajungi - fără să-ţi dai seama – unealta cuiva, care unelteşte mai rafinat, cu un nivel mai sus. * * * Ontologia Iadului este produsul imaginaţiei noastre. Dar câtă deosebire între ea şi cea a Raiului.

Prima este jenant de bogată în detalii înfricoşătoare, în timp ce alternativa destinată fericirii noastre eterne este nespus de plictisitoare. Iată caracterul nostru „uman”! * * 63

* Duşmanul nu te poate trăda! * * * „Tăcerea e de aur”, dar cu ea nu procuri „arginţi”. * * * Unii au căderea să se înalţe. * * * Uneori, în căutarea adevărului, mă împiedic de mine. * * * Ideea că vei avea noroc te face să crezi că eşti ceea ce nu eşti. Doar ghinionul îţi poate spune ce eşti cu adevărat. * * * Preţul vieţii nu se stabileşte la piaţă.

64

* * * - Când urci pe un munte, ai sentimentul că vei afla ceva nou, chiar dacă ai mai fost acolo. La coborâre, în schimb, devii nostalgic, fiindcă revii acolo de unde ai plecat.

- Şi dacă, traversând muntele, cobori pe partea cealaltă, într-un loc în care nu ai mai fost?

- Tot coborâre este şi ai sentimentul revenirii, chiar dacă nu în acelaşi loc, dar tot printre oameni.

Numai sus, pe vârf, ai sentimentul că ai fost mai aproape de absolut. * * * Shakespeare e mare, nu pentru că a pus întrebarea „A fi sau a nu fi?”, ci pentru că a avut înţelepciunea să nu răspundă la ea. * * * Medicul caută inima în stânga, fiindcă acolo a fost el învăţat s-o facă. Inginerul o caută şi în dreapta; el ştie că există şi erori. Economistul o caută oriunde, fiindcă nu are idee pe unde ar putea fi şi, de obicei, n-o găseşte. Juristul evită s-o caute, de teamă că – din 65

întâmplare – s-ar putea s-o găsească, ceea ce i-ar crea probleme neplăcute. * * * Iezerul Pleoapă de-omăt peste iezer s-aşterne.

Obosit-îi pământul să privească la stele.

Iarna-i o clipă; vine iar vară.

Cu ochii mai limpezi privi-vom mai proaspeţi lumea de-afară.

* * * Pentru cei ce sunt serioşi şi sinceri în ceea ce fac, am toată consideraţia. Chiar dacă nu reuşesc să facă ce şi-au propus, încerc să-i înţeleg. Îi iubesc. Celor care, însă, încearcă să trişeze, le recomand să mă ocolească. * * * 66

Cum să creezi un sistem filosofic noncontradictoriu, când viaţa însăşi este născută din contradicţii ontologice? Nu doar plină de ele, ci născută din ele: din pozitiv şi negativ, din bine şi rău, din negru şi alb, din diavolesc şi divin, din el şi ea (sau invers). * * * De când se poate vorbi despre Creştinism? Primii creştini nu aveau cum să fie persecutaţi de către romani, pentru că ei încă nu erau identificaţi ca atare.

Nici măcar ei înşişi nu realizau că vor genera o nouă religie. Christos însuşi era evreu şi nu dorea decât să corecteze erorile preoţilor şi să aducă credinţa pe drumul corect. Pavel a fost primul doctrinar care a încercat să transforme religia naţionalistă iudaică întruna universală. Christos a propovăduit pe la anul 30-33, iar Pavel după el. Mult prea devreme pentru a vorbi despre Creştinism ca despre o nouă religie. În anul 70, Imperiul Roman a distrus Ierusalimul evreilor, nu al creştinilor. Nero murise în 69. În plus, Creştinismul timpuriu era o religie a oamenilor săraci. El s-a răspândit mai întâi în provinciile din jurul Ierusalimului şi nu în Roma aristocrată. * * * 67

Omenirea va dispărea de pe pământ, aşa cum au dispărut şi dinozaurii, chiar dacă mai există şopârlele, care le seamănă. Oamenii sunt prea mari distrugători, pentru ca să mai poată rezista timp îndelungat. În comparaţie cu dinozaurii, şopârlele sunt simpatice. Oare urmaşii noştri, oamenii-şopârle, vor fi mai simpatici decât noi? * * * Astăzi, o tânăra s-a aşezat în autobuz în faţa mea. Era mai mult decât drăguţă; era frumoasă. Avea chiar şi un deosebit simt estetic, vizibil prin modul în care era îmbrăcată. Armonia culorilor o dovedea din plin. Ţinuta corpului arăta că era conştienta că avea ce arăta. Era aproximativ şase seara. În întreaga ei atitudine, se vedea că merge la o întâlnire şi era preocupată să lase o impresie favorabilă. Cu siguranţă, va reuşi. Şi totuşi, îmi era milă de ea. Îmi venea să-i spun, dar m-am abţinut. Îmbrăcămintea ei era prea sexy. În special decolteul, care lăsa să se vadă prea mult. Avea sâni frumoşi, desigur!

Motivul compătimirii mele era tocmai acesta: băieţii serioşi, se ştie, sunt timizi. Cei care o vor asalta vor fi cu precădere ceilalţi. Efectul? Fie că îi va respinge, fiind de condiţie mai joasă decât a ei - şi va rămâne nemăritată -, fie se va căsători cu un neisprăvit, alegându-se cu un mariaj nepotrivit.

68

După ani, va trage concluzia că n-a avut noroc în viaţă. Şi totul, de la un decolteu expus într-un moment nepotrivit. * * * Cine pe cine persecută?

Sfântul Ciril – episcop al Alexandriei - a incitat populaţia la un pogrom. Printre victime a fost Hipatia (370-415), prima femeie matematician cunoscută. A condus şcoala din Alexandria, a avut lucrări filosofice, în care i-a comentat pe Platon, Aristotel, Arhimede şi alţii. * * * Chopin, bolnav fiind, a plecat în Mallorca, sfătuit de George Sand, la sugestia ambasadorului Spaniei.

Imigrant polonez, Chopin nu era informat.

Ambasadorul Spaniei făcea publicitate turistică. Puţin îi păsa lui de un amărât de polonez, despre care nu bănuia că va deveni celebru. George Sand însă se cuvenea să cunoască clima din insulele Baleare, unde iarna, când s-au dus ei acolo, este foarte umed, deci total contraindicată pentru Chopin, care avea tuberculoză. Dacă ştia, gestul ei a fost criminal. Dacă nu, înseamnă că era ignorantă. Orice scriere a ei aş citi acum, se subsumează întrebării: „ce fel de om este autorul?”.

69

* * * Dacă un absolvent de liceu ar fi întrebat ce ştie despre Montesquieu, ar răspunde ceva de genul: scriitor francez, secolul 18, „Scrisorile persane”. Dacă are memorie bună, poate că va menţiona şi „Spiritul legilor”, despre care însă nu va putea spune mare lucru, fiindcă nu a citit-o. Este o carte de specialitate.

Fiind un clasic recunoscut al literaturii universale, nimeni nu-i pune la îndoială calităţile şi se mulţumeşte cu ceea ce i s-a spus la şcoală. La o analiză mai atentă însă, apare un paradox. Din punct de vedere strict literar, volumul „Scrisorile persane” este, în cel mai bun caz, o carte nostimă, plină de observaţii înţelepte şi ironii la adresa societăţii franceze a timpului său. Totuşi, nu este un monument al literaturii în măsură să justifice prezenţa autorului pe lista monştrilor sacri. Montesquieu însuşi ar fi fost profund nemulţumit dacă toată activitatea lui s-ar rezuma la această carte de puţin peste 200 de pagini. El era un magistrat serios, bun cunoscător nu numai al legislaţiei în vigoare, ci şi al istoriei ei şi preocupat de adaptarea legislaţiei la noile idei filosofice, pentru că Montesquieu era şi un filosof, în adevăratul înţeles al cuvântului, adică un iubitor de înţelepciune. Nu a conceput un sistem filosofic propriu, dar şi-a însuşit cele mai noi idei şi, ca adept al lui Hobbes şi Locke, îşi propusese să aplice ideile lor în societatea timpului său. Ca magistrat, 70

privea progresul prin prisma legilor. Era epoca apariţiei liberalismului politic şi economic, al separării puterilor în stat şi – într-o oarecare măsură – a statului modern însuşi. Revoluţia Franceză era aproape, iar Anglia era deja un stat parlamentar. Implicarea lui în literatură se înscrie tocmai în efortul de a transmite aceste idei unor cercuri cât mai largi de intelectuali. „Scrisorile” sunt ele însele mici eseuri şi doar titlurile dau aparenţa unei corespondenţe. Fără ele, Montesquieu ar fi rămas un magistrat-filosof necunoscut lumii literare. În schimb, numai cu „Scrisorile persane” nu ar fi intrat nici măcar în literatură.

Cazul lui este oarecum asemănător cu cel al lui Pascal, care – după o activitate prodigioasă ca fizician şi matematician – s-a dus la mănăstire. Desigur, unii se grăbesc să afirme că i-a venit mintea la cap, în timp ce alţii că – dimpotrivă – că ar fi intervenit o disfuncţie în aceeaşi zonă. Răspunsul corect ni-l dă chiar el şi constă din dorinţa sa de comunicare, după ce constatase că numărul celor cu care poate discuta este cu atât mai mic cu cât urcă mai sus în ierarhia oamenilor de ştiinţă.

La vremea aceea, mânăstirea îi oferea exact ceea ce îi lipsea: posibilitatea comunicării. Că, ulterior, a fost nemulţumit şi nu a scris niciodată ceea ce i s-a cerut, este altceva. Şi el, ca şi Montesquieu, nu ar fi intrat în literatură doar cu ce a scris la Port Royal şi ar fi rămas doar în ştiinţă cu un nume de teoremă în matematică şi câteva legi în fizică.

71

Personalităţile lor complexe i-au plasat în ierarhia marilor umanişti, pentru că – în ultimă instanţă – un scriitor este cineva care are ceva de spus, deci unul care comunică cu lumea. * * * Tot mai mulţi sunt cei ce, constatând că schimbările de după 1989 sunt ireversibile, se laudă cu faptele bune săvârşite de ei în timpul vechiului regim.

Deunăzi, un cunoscut îmi povestea cum a ajutat el pe cineva să obţină o locuinţă – e drept nu tocmai confortabilă, dar oricum un adăpost – pentru că omul era pe drumuri. Uită însă să spună că cel în cauză ajunsese pe drumuri tot datorită lui, care îl scosese din casa părintească, în urma naţionalizării acesteia. Şi nu era o casă oarecare, pentru că nici el nu era un oarecare, ci un descendent dintr-o familie celebră, cu care România se mândreşte azi, iar casa este muzeu.

* * * Odată cu votul universal, cei mulţi - dar mai puţin instruiţi - furnizează cele mai multe voturi. Propaganda politică comunistă se bazează tocmai pe aceştia. Iată 72

un motiv suficient pentru ca o astfel de societate să nu funcţioneze eficient. * * * În politică exista două etape: - dobândirea puterii - păstrarea puterii.

Teoretic, la cele de mai sus, se adaugă şi capacitatea de administrare, adică ceea ce trebuie să facă un conducător. Tehnicile de dobândire a puterii şi cele de păstrare a ei sunt atât de diferite, încât este foarte greu ca o persoană să se metamorfozeze astfel încât să le îndeplinească pe amândouă cu succes.

Nu ne miră, deci, că cei ce au reuşit în prima fază, au eşuat în a doua.

Să pretindem ca aceeaşi persoana să facă faţă şi exigenţelor de bun administrator, depăşeşte deja limitele celei mai productive imaginaţii. * * * Gânditorul lui Rodin are o atitudine pozitivă. Îl preocupă viitorul, pentru care caută soluţii.

Gânditorul de la Hamangia are o atitudine tragică, se ia cu mâinile de cap. El se vaită, nu are soluţii, aşteaptă parcă să-i vină din cer o minune.

73

* * * Scriitorii unei singure cărţi – fie ei şi celebri rămân diletanţi??!! * * *  Iubirea adevărată este cea care se consolidează în timp.  Consolidarea se realizează atunci când cei doi formează o echipă.  Nu succesul îi uneşte, ci lupta comună cu greutăţile vieţii. * * * Când eram mic, mă deranja faptul că adulţii erau obligaţi de către noua conducere comunistă să se umilească, purtându-se asemenea copiilor în faţa oamenilor mari. Pe bună dreptate, dăm vina pe regim. „Omul poate fi redus la ceea ce mănâncă” era un principiu al sovieticilor, iar dacă nu-i dai de mâncare poate fi umilit oricât. Au experimentat asta în Ucraina, unde au omorât peste şapte milioane de oameni prin înfometare. Există şi o expresie pentru asta: „iscustvenaia haladovka”, în traducere, foamete impusă 74

de stat. Asta ca să nu mai vorbim despre frica de închisoare sau chiar de moarte. Şi totuşi, astăzi mulţi se umilesc fără să le-o ceară nimeni. Şi încă n-ar fi nimic, dacă doar s-ar umili, dar comit cele mai reprobabile fapte cu conştiinţa liniştită. Pentru fapte cu mult mai neînsemnate, cei ce au prins perioada comunistă sunt acuzaţi de lipsa verticalităţii. Astăzi, mulţi nici măcar nu se ridică în două picioare; se târăsc, fără să ştie măcar a merge. * * * Cred că ideea cu reîncarnarea aparţine celor ce şi-au ratat viaţa şi speră într-o a doua şansă. * * * Pe Schopenhauer nu ar trebui să-l neglijăm. El a fost marginalizat de către propaganda marxistleninistă din cauza concepţiei lui, etichetată ca idealistă. Minimalizarea operei sale se mai datorează şi altei propagande, cea germană, care îşi dorea un creator de sisteme filosofice egal cu cei din antichitate. Kant şi Hegel, cu care a fost contemporan, erau de preferat.

Filosofii români dintre cele două războaie mondiale, s-au aflat sub influenţa germană, unii chiar au studiat în Germania, astfel că, fără voia lor, au căzut 75

sub influenţa doctrinară germană. Astăzi, realizăm că nu în opera lui Kant trebuie să ne căutăm înţelepciunea.

Spre deosebire de el, filosofia lui Schopenhauer era ancorată într-o problematică mai realistă.

Nu întâmplător, Eminescu, unul dintre cei mai culţi poeţi români, a fost un adept al lui Schopenhauer.

Să nu uităm că a tradus şi din Kant, deci cunoştea şi alte curente filosofice. Şi nu a fost singurul admirator al lui Schopenhauer. Lev Tolstoi, Marcel Proust, Thomas Mann şi mulţi alţii au făcut acelaşi lucru. Chiar în filosofie, Henri Bergson, Ludwig Wittgenstein i-au fost urmaşi. Dacă adaptăm puţin termenii şi exprimarea, concepţia lui Bergson este chiar greu de departajat de cea a lui Schopenhauer. „Elanul vital” inventat de el, îmi pare a fi doar o altă expresie pentru „voinţa de viaţă” a predecesorului său.

Eu, Bolovanul Oamenii spun despre noi că suntem nişte obiecte neînsufleţite. Denotă că nu suntem însufleţite, adică nu avem suflete. Ce sunt alea suflete nu ştie nimeni. De aceea, termenul are mai multe interpretări. Una este de natură psihologică; se spune că unele persoane au suflet bun, iar altele nu, adică unii sunt buni, iar alţii răi. Noi, fiindcă nu avem suflete, nu suntem apreciaţi în nici un fel, din acest punct de vedere. Se înşeală, evident, sau nu vor să recunoască că nici un om nu s-ar lăsa călcat în 76

picioare, aşa cum o facem noi, deci nu putem fi decât buni. Iar dacă ei dau peste un bolovan mai mare, ca mine, tot noi suntem de vină, că le-am stat în cale.

O deosebire totuşi există, dar din alt punct de vedere: noi suntem inerţi, în timp ce ei se mişcă.

Animalele se mişcă şi ele. „Anima”, termenul latin de unde li se trage denumirea, înseamnă: suflu, suflare, suflet, viaţă, fiinţă. Se pare că respiraţia a fost cea care le-a atras oamenilor atenţia şi au clasificat universul lor vizibil după acest criteriu: cu sau fără respiraţie. Pe măsură ce s-au mai luminat, lucrurile s-au complicat, fiindcă nu toate animalele respiră, şi nu tot ce respiră este animal, dar cuvintele au rămas, ca dovadă că ele sunt mai importante pentru ei decât realitatea. Da, de multe ori oamenii sunt victime ale propriilor lor cuvinte.

Cu plantele au avut o adevărată problemă. Ele nu puteau fi numite nici însufleţite nici neînsufleţite. Cum „tertium non datur” era o expresie (deci tot cuvinte) peste care nu puteau trece, le-au trecut alături de animale. Aici s-au folosit de o limbă şi mai veche, greaca, unde „bios” înseamnă viaţă şi au acceptat ideea că şi plantele aparţin aceleaşi categorii. Au fost astfel obligaţi s-o lase mai moale cu sufletul. Ceva, totuşi, au făcut. Au inventat un cuvânt frumos, biosfera, în care ne-au inclus şi pe noi, pietrele, nu pentru altceva, ci fiindcă existăm alături de ei. E ceva, deşi nu în avantajul nostru.

Bine, bine, şi ce-mi pasă mie de sufletele lor? Îmi pasă, pentru că sufletul a fost pentru oameni o 77

încercare de a răspunde la o mare întrebare: care este diferenţa dintre ei şi noi? Ce-i face pe ei să se mişte şi pe noi nu? De fapt, nu trebuie să existe ceva care să ne facă să nu facem nimic, aşa că reformulez: „ce-i face pe cei însufleţiţi, ca să folosesc şi eu acest termen, să fie mai dinamici decât noi?” Cu alte cuvinte, „ce este viaţa?”. De unde le vine acest impuls? De-a lungul veacurilor, au existat multe răspunsuri, care mai de care mai fanteziste. Unele dintre cele ce n-au putut fi verificate au fost, în schimb, folosite ca suport pentru diferite doctrine religioase.

De ce au oamenii nevoie de religie? În elanul lor vital, ei au succese, dar şi insuccese. Psihicul lor o poate lua razna în oricare dintre sensuri: pozitiv sau negativ.

Pentru ca să nu se întâmple aşa, ei au nevoie de un mecanism care să le păstreze echilibrul. Unii dintre ei reuşesc s-o facă şi singuri. Alţii însă au nevoie de un sprijin, atunci când sunt în impas, sau de o frână, atunci când impulsul îi împinge prea departe. Religia este deci necesară. Care religie?, fiindcă au mai multe, iar în trecut au avut o puzderie. Oricare! Important este săşi îndeplinească scopul. Din nefericire pentru ei, tocmai acum se află într-un impas. Impasul s-a agravat de când au amestecat religia cu politica. Motivul este simplu: dacă cele mai importante convingeri ale oamenilor sunt cele religioase, atunci acestea pot fi folosite pentru manipularea lor în orice alte scopuri. Cu asta se ocupă politicienii, deci ei stabilesc scopurile, iar primul dintre ele este convingerea electoratului că ei sunt „îngerii păzitori” ai celor ce-i votează. Asta de când le-a intrat 78

în cap că toţi oamenii sunt egali. Aşa s-o creadă ei! Eu mă uit la ei când cad în gropi şi afirm cu toată convingerea că sunt extrem de diferiţi. Problema religiei nu este chiar mare; dacă mă gândesc mai bine, chiar nu există. Sau, mai exact, au mai avut această problemă şi au rezolvat-o. De fiecare dată greşit, dar au rezolvat-o, ceea ce vor face şi acum. Cu alte cuvinte, vor inventa o altă religie. Nu se poate şti cum va arăta, dar sigur va fi una. Este un proces de foarte lungă durată, aşa că este prematur să ne batem capul.

Acum, dacă ei au atât de multe întrebări neelucidate, am şi eu una: „De ce oamenii au nevoie de religie – şi vezi bine că au –, în timp ce plantele şi animalele nu? Hai, plantele ca plantele, dar animalele?

Sunt atât de asemănătoare cu oamenii, încât uneori e chiar dificil să-i diferenţiezi după un criteriu serios.

Din foarte multe puncte de vedere, multe animale sunt mai decente decât oamenii, ştiu să-şi păstreze echilibrul psihic şi nu calcă în gropi nici cu picioarele din spate, cu toate că nu le pot vedea. Am auzit o glumă: „Şi câinii se pot îmbolnăvi de astenie nervoasă, dacă li se creează condiţii omeneşti de viaţă”. E doar o glumă.

Nu trebuie luată în serios. Oare?!

Spuneam mai înainte că oamenii au inventat un cuvânt, biosfera, în care ne-au inclus şi pe noi, cei „neînsufleţiţi”. Aş fi crezut că sunt pe cale să acorde mai multă atenţie spaţiului în care vieţuiesc. Ceea ce mă amuză acum este ipoteza pe care au lansat-o tot ei, cum că ar fi venit pe Terra de pe altă planetă. Vă spun eu sigur că nu este adevărat, fiindcă am fost martor la 79

evoluţia lor. De ce mă amuz? Păi, dacă au aterizat aici, înseamnă ca au parazitat pământul. Paraziţii sunt de două feluri: cei ce realizează o simbioză cu obiectul parazitat şi cei ce îl distrug. În mod evident, oamenii fac parte din a doua categorie. Problema lor este că întotdeauna în asemenea cazuri, paraziţii dispar imediat ce obiectul parazitat nu le mai poate oferi resursele pentru care l-au invadat. Cred că am mai spus asta, dar nu strică s-o repet. Poate se prinde!

Cum spuneam, ei nu au venit de nicăieri; s-au dezvoltat aici. Problema e că s-au dezvoltat prea mult. Şi în trecut au existat unele animale care s-au dezvoltat exagerat de mult, fie ca număr, fie ca dimensiuni. Au dispărut tocmai din cauza exagerărilor.

Mă gândesc la dinozauri; astăzi, doar şopârlele ne amintesc de ei. Mă întreb: „oare cum vor arăta oameniişopârlă?”. Vor veni şi ei să se adăpostească la umbra mea?

* * * Cred că trebuie să fac o precizare. Un bolovan este perceput ca un obiect fără colţuri şi muchii tăioase, rotunjit prin eroziune, în decursul timpului. Aşa este un bolovan, în general. Dar eu nu sunt un bolovan în general, ci unul particular. În plus, chiar şi în general, forma depinde de structura internă, de compoziţie. Cei mai rotunjiţi sunt bolovanii formaţi din roci 80

sedimentare, ca de exemplu cei din gresie. La ei, particulele se desprind cu uşurinţă, mai ales atunci când sunt slab cimentate. Ei bine, eu sunt format dintr-o rocă vulcanică. Am o structură relativ omogenă şi sunt foarte dur. Nu mă tocesc cu una cu două şi, chiar dacă mă ciocnesc cu un obiect la fel de dur sau chiar mai dur ca mine, ceea ce întâmplă extrem de rar, atunci mă desfac în bucăţi mai mici, aşa după cum au făcut şi părinţii mei, dar îmi păstrez structură internă. Copii mei păstrează deci caracteristicile moştenite, inclusiv aspectul exterior, colţuros şi cu muchii tăioase. Poate că cineva îmi va replica: bine, bine, dar bolovanul din gresie, care se rotunjeşte continuu, nu este mai inteligent? Mă gândesc la principiului „capul plecat sabia nu-l taie”. O fi, dar el, transformat în nisip, îşi pierde personalitatea. * * * Cu toată raţiunea lor, oamenii fac o mulţime de greşeli. De altfel, este firesc: erorile nu pot apărea decât în cursul unor raţionamente, atunci când logica este în suferinţă. Numai astfel se pot explica marile greşeli ale politicienilor în momente dintre cele mai importante, care au costat viaţa a milioane de oameni şi pagube incomensurabile.

Cea mai frecventă dintre greşeli este omisiunea. În şirul logic al unui raţionament corect, ei sar peste un anumit aspect şi continuă, de asemenea corect, dar cu o 81

premisă falsă. Eroarea poate fi involuntară, dar uneori este maladivă, de obicei atunci când celui în cauză nu-i convine răspunsul real. Şi mai ciudat este că ei continuă să greşească, deşi, în timpul şcolii, fac exerciţii speciale pentru a-şi antrena gândirea. Cele mai instructive sunt lecţiile de geometrie. Acolo, copiii sunt puşi să facă tot felul de demonstraţii. Se pleacă de la câteva elemente cunoscute şi se cere ca, din aproape în aproape, să se demonstreze adevărul unui alt element, presupus necunoscut. Cei cu mintea mai slabă neglijează un detaliu, ce lor li s-a părut evident, dar pe care nu lau demonstrat, şi sar peste acest pas. În viaţă însă, acel detaliu poate fi esenţial. Probabil că explicaţia mea este puţin cam confuză, aşa că am să clarific imediat ideea cu o glumă.

Se spune că un poliţist, pe când îşi făcea rondul, vede pe o bancă dintr-un mic parc, o tânără, citind o carte la ultimele raze ale apusului de soare. Odată cu lăsarea întunericului, zona putea deveni periculoasă, mai ales pentru o femeie singură. Poliţistul, ca să nu aibă probleme, ar fi dorit s-o îndepărteze pe fată. Pe de altă parte, tocmai fuseseră instruiţi să-şi schimbe comportamentul faţă de populaţie, fiindcă aşa pretind ultimele indicaţii. Chestia cu comportamentul era mai complicată, dar a reţinut ideea că trebuie să se poarte politicos. Dificil, dar merita încercat, mai ales că fata nu era urâtă deloc: - Bună seara.

- Bună seara.

- Mă iertaţi că vă deranjez, văd că citiţi o carte.

82

- Da. Vezi bine. Citesc o carte.

- Ştiţi, în zona asta, seara, vin tot felul de indivizi, se mai întâmplă chestii, n-aş vrea să… ştiţi….

- Da, ştiu, am să plec imediat. Mai aveam câteva rânduri să citesc.

Cum debutul conversaţiei nu fusese chiar dezastruos - aşa cum i se întâmpla de obicei -, poliţistul nostru îşi încearcă norocul în continuare: - Probabil că era foarte interesant ce citeaţi.

Acum, dacă tot v-am deranjat, poate îmi spuneţi şi mie ce citeaţi.

- E o carte de logică.

- Cum adică de logică? Despre ce-i vorba, de fapt?

- O carte din care oricine poate învăţa cum să gândească corect.

- Asta-i foarte interesant. Ar putea fi de folos şi pentru noi.

- Desigur!

- Aţi putea să-mi daţi un exemplu, să înţeleg mai bine?

- De ce nu? Vă place să pescuiţi?

- Da. Întâmplător, chiar foarte mult.

- Presupun că vă place şi să mâncaţi peştele, nu?

- Desigur, mai ales prăjit şi cu mujdei de usturoi. Miroase, dar e bun.

- La un peşte prăjit merge şi un pahar de vin, nu?

- Evident.

83

- La un pahar de vin se cuvine şi puţină muzică, nu?

- Evident.

- Atunci, pentru ca distracţia să fie completă, lângă vin şi muzică o femeie ar completa tacâmul.

- Ei, sigur că da.

- Pot trage atunci concluzia că nu sunteţi homosexual.

- Vai, domnişoară, cum vorbiţi, sigur că nu sunt.

- Ei, uite, asta e logica: din aproape în aproape, am plecat de la pescuit şi am ajuns la homosexuali prin deducţii logice.

A doua zi, ziua lui liberă, pe aceeaşi bancă, poliţistul citea o carte de logică. „Cine ştie? Poate vine”, gândea el, că prea fusese frumos. Vine însă colegul poliţistului, care tocmai intrase în tură: - Ce faci bă aici, la această oră?

- Citesc, nu se vede?

- Ba se vede. De asta te şi întreb ce faci. Şi, mă rog, ce citeşti?

- O carte.

- Văd, şi ce carte?

- O carte de logică.

- Logică? Cum adică?

- O carte care te învaţă să gândeşti logic.

- Adică cum, poţi să-mi dai un exemplu, să pricep şi eu?

- Sigur. Ţie îţi place să pescuieşti?

- Nu. - Înseamnă că eşti homosexual!

84

Ca în multe glume, aici poliţistul a sărit foarte mulţi paşi. În situaţiile reale, atunci când greşesc, oamenii fac un salt mic. Alteori, nu le convine ceva şi atunci sar peste acel ceva. În rest, logica lor este perfectă. Este similar alegerii unei direcţii greşite întro intersecţie: călătorul ajunge în altă parte, deşi în toate celelalte intersecţii a procedat corect.

Am spus ceva despre politicieni? Înainte de al doilea război mondial, când aveau posibilitatea să oprească ascensiunea nazismului, nu au făcut-o din motive meschine. N-au vrut să analizeze perspectivele îndepărtate - iată eroarea prin omisiune, iată saltul –, fiindcă îi preocupau prea mult avantajele apropiate.

După ce şi-au dat seama că au greşit, au încercat să scoată castanele din foc cu mâna altuia, ajutându-i pe ruşi, fără să-şi dea seama că, procedând astfel, le-au dat acestora un balon de oxigen pentru încă o jumătate de veac. Şi ce balon!!! Dintr-o ţară în pragul falimentului, au creat o putere mondială mai puternică decât cea pe care s-au străduit s-o învingă. Şi culmea, cu o doctrină politică asemănătoare cu a ei.

Acum, că inevitabilul s-a produs, adică falimentul, tot Europa occidentală se grăbeşte să-i ajute. Mai există vreo logică aici?

Mare dreptate avea Platon să scrie pe frontonul Academiei sale: „Cine nu ştie geometrie nu intră aici”. Ştiu că mă repet, dar poate se reţine. Şi mai ştiu că politicienii sunt dintre cei ce n-au strălucit la geometrie. Da, da, dar cine i-a ales? Nici asta n-are logică?

85

Am o singură consolare: că bolovanii nu se formează din cenuşa oamenilor şi nici invers, că ne-ar strica arborele genealogic.

Eroarea judecăţilor globale Dragă prietene, Ştiu că am defectul de a generaliza excesiv. Nu neg. Pentru cele ce vreau să discut în continuare, trebuie să fac însă distincţia dintre o judecată la nivel global şi generalizarea unei idei. Eu sunt adeptul ambelor, cu condiţia ca generalizarea să fie raţională şi aplicarea particulară a unor afirmaţii cu caracter general, să fie făcută cu discernământ.

Subiectul mă incită pentru că, de fiecare dată când exprimăm o idee generală, interlocutorul se gândeşte dacă nu cumva şi el este printre cei vizaţi şi, chiar dacă nu se supără imediat, nu mai aprofundează ideea pusă în discuţie, dialogul se rupe. Totuşi, judecăţi globale facem cu toţii, la tot pasul, în chestiuni mărunte, ca şi în cele majore. Dacă un intelectual, spre exemplu, vorbeşte despre un muncitor, toţi muncitorii de faţă sar în sus: „Da, sigur, intelectualii sunt…, în timp ce muncitorii…” Dacă un muncitor vorbeşte despre intelectuali, replica spusă, sau doar gândită, este similară, doar cu termenii inversaţi. Dacă discută intelectuali de profesiuni diferite, atunci dialogul se 86

aprinde şi replicile pot deveni din ce în ce mai puţin intelectuale. Iar dacă printre intelectuali se află şi unii a căror profesiune nu are criterii de evaluare măsurabile – artă, literatură, muzică –, atunci dialogul se rupe înainte de a începe.

Eroarea bineînţeles că are efecte cu atât mai grave cu cât problema este de interes mai general. Am să încep cu o amintire. Se întâmpla în aprilie 1990, la Viena, în prima mea excursie în Vest. Două lucruri m-au frapat.

Primul a fost o constatare. Din aproape în aproape, am ajuns să cunosc câţiva români ce fugiseră înainte de decembrie 1989 şi aşteptau îndeplinirea formalităţilor pentru emigrare în Occident: Franţa, Germania, S.U.A. etc. Aşteptarea dura între unu şi doi ani şi era extrem de stresantă, mai ales după coşmarul prin care trecuseră, riscându-şi viaţa, la capătul căruia credeau că Vestul îi aşteaptă cu braţele deschise. Eu credeam că persoanele cu pregătire profesională superioară sunt avantajate. Ştiam că specialiştii sunt apreciaţi şi racolaţi de către întreprinzătorii occidentali. Aşa şi este, dar numai pentru cei ce au posibilitatea să-i contacteze direct. Ca transfugi, însă, ei treceau prin filtrul practicat de autorităţile politice: la rând, în funcţie de numărul de imigrări admis de fiecare ţară. În Austria, erau cazaţi la grămadă, borfaşi şi erudiţi împreună, într-un total dispreţ.

Pentru occidentali, ei nu erau decât nişte „emigranţi prăpădiţi”. Doar după ce ajungeau în ţara visurilor lor încercau să-şi găsească un loc de muncă, corespunzător 87

pregătirii. Autorităţile tratau fenomenul global, la nivel statistic.

A doua constatare a venit puţin mai târziu. Eu speram că România va avea o re-intrare triumfală în Europa. Motive aveam destule; nu este necesar să le evoc. Câţiva români stabiliţi mai demult în Viena erau însă cu mult mai pesimişti. Mi s-a părut chiar că făceau un efort deosebit să-mi anuleze orice gând optimist.

M-am simţit jignit. Credeam că au ceva cu mine, sau sunt invidioşi că, în curând, toţi românii vor fi asemenea lor, europeni. Am fost însă cu mult mai necăjit să constat mai târziu că aveau dreptate. Persoanele despre care vorbesc nu erau mari „analişti politici”, dar ei oglindeau mentalitatea celor din occident despre evoluţia ţărilor în situaţii similare. Iarăşi o analiză globală, iar vina aparţine tot autorităţilor şi a formalismului. Un cetăţean oarecare nu se poate duce la poarta unui mare institut sau întreprindere şi să se recomande: „Eu sunt omul de care aveţi nevoie.

Angajaţi-mă imediat, fiindcă altfel nici nu ştiţi ce pierdeţi”. Întreprinzătorii ar trebui să depisteze persoanele valorase şi, acum, chiar o fac. N-au făcut-o însă imediat după 1989. Atunci au contactat autorităţile române şi, bineînţeles, s-au ales cu cine nu trebuia. În ceea ce ne priveşte, nu stăm cu nimic mai bine.

Iată un exemplu: deşi tineretul nu este, în deobşte, interesat de trecut, ci doar de viitor, trebuie să ştii unde te afli, pentru a stabili cum ajungi acolo unde îţi doreşti. Iar ca să ştii unde te afli, trebuie să ştii de unde şi cum ai ajuns aici. Rezultă că trebuie să aruncăm 88

o privire înspre trecut, fie şi numai pentru a învăţa din experienţe similare cu cele în care dorim să ne implicăm. Se obişnuieşte, spre exemplu, ca perioada 1944-1989 să fie tratată sub aceeaşi etichetă: perioada comunistă. Deşi simplificarea poate fi uneori necesară, atunci când vorbim serios, orice consideraţie trebuie privită în context, iar contextul este foarte diferit, atât în timp, cât şi în spaţiu, adică în domeniul în care îl aplicăm. Autorităţile instalate de ruşi imediat după război au avut câteva priorităţi. Una dintre ele a fost justiţia, prin intermediul căreia vârfurile vechiului regim trebuiau înlăturate, ceea ce s-a şi întâmplat. Nu voi face acum o inventariere a tuturor domeniilor de activitate. Exemplele au doar un caracter ilustrativ. Un alt domeniu, mai puţin stringent, dar cu bătaie lungă, a fost învăţământul, deoarece prin el se formau „oamenii noi”, cum le plăceau să afirme. Expresia nu este întâmplătoare: orice sistem politic produce mentalităţi pe măsura lui, iar mentalitatea se formează în timp. Pe de altă parte, medicina, de pildă, nu prezenta nici un interes din punct de vedere politic şi, în consecinţă, a fost cu mult mai puţin poluată.

Prin aceste exemple am vrut să spun că degradarea societăţii de către sistemul comunist a fost diferită în timp şi spaţiu, motiv pentru care oamenii şi profesiunile lor trebuie judecate diferenţiat. Însăşi criteriile de alegere a profesiunii de către tineri se înscriu în condiţiile oferite de regim. Unele situaţii devin astfel explicabile, ceea ce ne permite să apreciem dacă repetarea procedurii este bună sau nu. Şi pentru 89

că iarăşi generalizez, iată un exemplu: în anii 19451958, pentru unele tablouri în manieră proletcultistă, statul recompensa autorii cu sume în bani comparabile cu contravaloarea unui autoturism. Pentru un singur tablou. Iar, pe atunci, un autoturism costa cu mult mai mult decât acum. Cu timpul, sumele au scăzut, dar nu au fost niciodată de neglijat. Este de înţeles că beneficiarii unor astfel de avantaje regretă azi lipsa sponsorizărilor. Dacă îi vom întreba pe ei, vor reproşa ne-implicarea în cultură a autorităţilor de azi, deşi problema este alta: este sponsorizarea o acţiune benefică, sau nu?

Sigur, unele judecăţi de atunci nu mai sunt valabile azi. Altele însă sunt adevărate pilde ce cum trebuie sau nu trebuie procedat. Astăzi, avem alte probleme. Parcă şi mai grave! Cum le judecăm?, fiindcă ar trebui să le judecăm, dacă vrem să le rezolvăm inteligent. Normal ar fi prin dialog. Şi dacă dialogul nu funcţionează, din motive pe care le-am arătat la început? Atunci ne aflăm în plină realitate. Oamenii se implică cu interese personale atunci când ar trebui să analizeze chestiuni de ordin general, ceea ce este tot o rămăşiţă a mentalităţii din trecut, când fiecare persoană trebuia să se descurce pe cont propriu. Chiar şi această mentalitate este de înţeles, dacă avem în vedere că adulţii de azi sunt persoane educate în trecut.

Cred că, pentru azi, te-am plictisit destul cu realităţile noastre şi nu ştiu în ce măsură te interesează pe tine, acolo unde te afli, peste o apă 90

mare. Am constatat însă că eşti o persoană dornică să se informeze despre cum gândesc oamenii şi prin alte părţi. Până la un nou schimb de opinii, „let’s wish in hearing good news”.

Eu, Bolovanul Piatra! Existenţa noastră, a pietrelor, nu numai că nu poate fi neglijată, dar este chiar esenţială pentru tot ceea ce există pe pământ. Binomul piatră-apă, mai exact separarea pământului de ape, este una dintre primele etape din procesul de naştere a Universului cunoscut, precizat chiar în Biblie la punctul 9, capitolul „Facerea”. Evident, cuvântul ‚pământ’, folosit acolo, are o semnificaţie mai generală. Nu este vorba despre planeta Pământ, dar nici despre argilă, lut, loess şi altele asemenea, ci despre ideea de corp solid, în comparaţie cu lichidele, ca apa, sau gazoase, ca aerul.

Pe atunci însă, adică la vremea când se scria Biblia, asemenea precizări tehnice nu existau, motiv pentru care se mai foloseşte şi azi termenul ‚uscat’, ca opus al mărilor şi oceanelor. (O redactare a Bibliei în termenii fizicii actuale ar fi de-a dreptul amuzantă, cred.) În realitate, nu poate fi vorba decât despre piatră.

Celelalte forme de agregare a materiei au fost definite cu mult mai târziu, iar evoluţia lor este bine precizată în istoria geologică a Terrei. Asta nu contrazice alegaţia potrivit căreia Dumnezeu a făcut lumea în şapte zile, doar că durata acelor zile trebuie evaluată în 91

ere geologice. Pentru înţelegerea comună însă, termenul ‚pământ’ era perfect, fiindcă omul contemporan scrierii Bibliei putea exista doar pe un sol format din pământ fertil. Pe de altă parte, acest fel de uscat înseamnă şi viaţă, iar piatra pare să aibă mai puţină legătură cu viaţa. Şi totuşi, Iisus l-a desemnat pe Petru ca cel mai important apostol al său, iar Petru înseamnă piatră, adică cel care dăinuie. Viaţa este trecătoare; există însă un ceva ce persistă, iar acel ceva este simbolizat prin piatră. Ar trebui să se recunoască, măcar în acest moment, că e ceva de capul nostru, al pietrelor, fie şi numai din acest punct de vedere.

Pe de altă parte, „casă de piatră” este o urare adresată tinerilor căsătoriţi, cu semnificaţia că relaţia lor va dăinui. Deşi mai puţin semnificativ pe plan spiritual, interpretarea simplistă – de a fi posesorul unei case de piatră, simbolizând la rândul ei un castel sau, oricum, o casă „de domn” – nu este nici ea chiar lipsită de interes. Astăzi, se fac case din beton, adică tot din piatră. Desigur, după ce Dumnezeu a separat pământul, adică piatra, de ape, lucrurile s-au complicat, iar viaţa a devenit din ce în ce mai complexă, omul fiind, poate, cea mai complexă fiinţă, motiv pentru care şi condiţiile sale de viaţă sunt cele mai pretenţioase.

Casele nu mai sunt din piatră simplă, ci din materiale compozite din ce în ce mai sofisticate, ceea ce însă nu schimbă cu nimic esenţa lucrurilor.

Iar, pentru că tot am vorbit despre procesul de creare a Universului de către Dumnezeu, trebuie să observăm că el nu l-a creat din nimic, astfel că 92

termenul este, oarecum, impropriu. Totul a existat înainte, dar nu avea formă. I se spunea Haos, iar haos nu înseamnă nimic, ci doar ceva nu prea bine ordonat.

Se spune clar: „... şi Dumnezeu a despărţit lumina de întuneric...”. Asta înseamnă că atât lumina, cât şi întunericul, au existat dinainte, dar erau amestecate.

Cam ciudat, dar s-o lăsăm aşa. Descrierea Facerii continuă în acelaşi mod. Tot ce a făcut el a fost să despartă, să separe. Este extrem de important; atât de important, încât intenţionez să revin asupra acestui aspect. Deocamdată, în continuarea procesului creaţiei, aflăm despre Cain, care l-a ucis pe Abel. Ciudată lecţie de morală! Dacă fratricidul este de la Dumnezeu, înseamnă că o crimă oarecare este o bagatelă. Dar, poate că ar trebui să ne declinăm competenţa şi să nu mai judecăm acţiunile Creatorului. Să observăm însă că, după ce a creat viaţa, logica l-a obligat să creeze şi reversul ei, moartea. Mă gândesc doar că, în această privinţă, a fost deosebit de generos: există numeroase moduri de a muri şi doar unul pentru naştere, şi aceea cu dureri. Asta chiar mă indispune.

Spuneam mai devreme că ideea separării mă preocupă. Explicaţia este de natură energetică. Se vorbeşte intens astăzi – mai mult sau mai puţin în cunoştinţă de cauză – despre entropie. Termenul a ajuns până şi în filosofie, deşi discuţiile cu filosofii e bine să rămână în termeni evazivi, pentru a nu cădea în ridicol. Chiar recent, mi s-a relatat conferinţa unui filozof cu acte în regulă, care părea că se documentase din romanele ştiinţifico-fantastice. La un moment dat, 93

ca să facă impresie, s-a folosit şi de entropie, despre care însă era clar că nu ştie nimic concret.

Explicaţia interesului pentru acest termen – entropie – vine tot din fizică, unde – asociat entropiei – a apărut ideea de moarte termică, iar moartea, prin simpla pronunţare a cuvântului, stârneşte interesul celor ce nu ştiu ce să facă cu viaţa. De fapt, este simplu. Orice proces energetic se desfăşoară, în mod natural, într-un sens bine determinat. Dacă, spre exemplu, alăturăm două corpuri cu temperaturi diferite, căldura trece de la cel mai cald la cel mai rece, şi niciodată invers. Prin separări dicotomice succesive, Dumnezeu a creat o uriaşă diferenţă de potenţial energetic, care a făcut posibile schimburile ulterioare de energie, mişcarea. Aşa a devenit posibilă viaţa. Asta, trebuie să recunoaştem, nu este puţin. De atunci, orice proces natural însemnă, de fapt, o uniformizare. Se va ajunge, astfel, la aşa numita „moarte termică”, când toate diferenţele vor fi anulate şi nici o mişcare nu va mai fi posibilă. În alţi termeni, entropia defineşte gradul de dezorganizare din natură. * * * Lumea este de o diversitate infinită. Nici o piatra nu seamănă cu alta. Ce să mai spunem despre lumea animată? Şi, totuşi, la orice nivel, orice entitate are capacitatea să recunoască în alte entităţi caracteristicile ce o interesează. Pasărea şi albina 94

identifică florile ce-i furnizează polenul, indiferent de celelalte caracteristici ale plantelor. Animalele carnivore nu se lasă înşelate de forma exterioară a prăzii, iar cele erbivore ştiu foarte bine ce plante să pască şi ce nu. Chiar şi oamenii se descurcă destul de bine, deşi, uneori, au unele probleme. Atunci când greşesc, de vină sunt preocupările lor „intelectuale”, unde mai dau greş câteodată. Reprezentativă este gluma următoare, ce nu se ştie dacă nu cumva a fost sugerată de un caz real: John a băut luni whisky cu sifon, marţi gin cu sifon, miercuri vin cu sifon şi tot aşa, până la sfârşitul săptămânii, când a tras concluzia că sifonul îi dăunează. Nu identificase, sărmanul, alcoolul din băuturi. În general însă identificarea unor categorii – adică a tuturor entităţilor ce au o caracteristică comună – este făcută cu uşurinţă în întreaga lume naturală. Cum de se întâmplă asta rămâne un mister.

Dar oamenii, cum spuneam, au unele probleme, motiv pentru care originea lor extraterestră poate fi o ipoteză în studiu; ei încă învaţă.

Este teribil cum aptitudini fireşti la fiinţele inferioare şi, uneori, chiar la plante, fac obiectul unor cercetări savante la oameni. Iar cele mai amuzante sunt încercările oamenilor de a învăţa animalele să înţeleagă graiul oamenilor, fiindu-le clar că ei, oamenii, nu sunt capabili să înveţe graiurile animalelor.

95

Ochii şi urechile Zidului - M-am întâlnit cu Mitică.

- Care Mitică?

- Mitică, fostul meu coleg de la Institut, omul lui Stănescu.

- Secătura aia?

- Să vezi ce plin de el e secătura aia acum. O secătură plină; plină cu el însuşi.

- Da? Ce-a mai făcut?

- Are un nou sediu, în centrul oraşului. Zice că banca s-a desprins de grupul din care făcea parte, este independentă, iar el este directorul ei. Este, de fapt, tot cooperativă de credit şi i-a păstrat şi numele, aşa că nu ştiu încă ce să cred. Oricum, este un progres, iar el e foarte mândru.

- Cred. El face parte din categoria aceea de oameni, care se bucură la apusul soarelui, pentru că, atunci, umbra ce o lasă pe pământ este mai mare şi pare şi el mai important. Unde te-ai întâlnit cu el?

- Pe stradă.

- Şi n-aţi fost nicăieri? Pe stradă ţi-a povestit toate astea.

- Nu, ne-am întâlnit în apropierea noului sediu şi era încântat să mi-l arate. Acolo am stat o vreme şi apoi m-a dus să-mi arate şi alte noi achiziţii. Un apartament la parterul unui bloc şi o fostă micro-întreprindere la 96

Ghimbav, lângă Braşov. Un teren mare, cu mai multe clădiri: foste birouri şi hale industriale.

- Toate astea într-un timp atât de scurt?

- Nu chiar atât de scurt. Eu nu l-am mai văzut de vreo doi ani, poate trei. Oricum, evoluţia a fost foarte rapidă.

- Numai să n-o dea în bară, cum a mai dat-o.

- Ce-i drept, datul în bară este specialitatea lui.

Pe de altă parte, el nu este un tip curajos şi nu cred să rişte. Ar fi o prostie imensă, fiindcă aici este vorba de bani mulţi, aşa că o astfel de bară i-ar fi fatală.

- Să-l ajute Dumnezeu!

Dragă ne-prietene, Cineva spunea că o naţiune există prin cultură. Se cuvin totuşi câteva precizări. Prima ar fi diferenţa dintre cultură şi civilizaţie. Nu te aştepta să dau eu, acum, definiţiile lor. Le luăm de bune pe cele unanim acceptate. Ce vreau eu să precizez este că o civilizaţie rămâne în istoria umanităţii prin ceea ce a realizat datorită culturii ei (vezi Civilizaţia Persană, Elenă etc.), în timp ce o naţiune există ca atare, într-un anumit moment istoric. Ea rezistă în timp prin cultura ei. Fără cultură, se stinge, ca o flacără fără combustibil şi nu se va putea vorbi vreodată despre ea ca civilizaţie. Rezultă 97

că o exprimare mai bună ar fi „o naţiune rezistă prin cultură”.

A doua precizare se referă chiar la cuvântul cultură, care – din cauza întrebuinţărilor diferite – are nevoie să i se specifice sensul în care este folosit. Este evident că, în acest context, nu ne referim la vreo cultură de bacterii, ci la totalitatea cunoştinţelor unui popor, pentru că despre el vorbim. Eliminăm de asemenea din discuţie aprecieri relative, cum că o naţiune este mai cultă decât alta, fiindcă membrii ei lau citit sau nu pe Shakespeare. Numai o persoană cu o inteligenţă extrem de limitată poate crede că ceea ce ştie el este cultură şi orice altceva este nesemnificativ.

Cultura trebuie privită prin suma cunoştinţelor teoretice şi practice ale unui popor, în care intră şi credinţe, mentalităţi şi altele de felul acesta, tradiţia în special, fiindcă, prin tradiţii, cultura se conservă şi se transmite generaţiilor viitoare. Să mai notăm că, deoarece lumea evoluează, cultura nu poate sta nici ea pe loc. Stagnare înseamnă moarte, iar în cultură, evoluţie înseamnă creaţie.

Cam lungă această introducere! Pentru a nu mai teoretiza, iată un caz concret de „evoluţie”.

Se obişnuieşte ca muzeele de artă, pe lângă colecţii muzeale, să întreţină legătura cu prezentul prin expoziţii temporare ale artiştilor contemporani. La Muzeul de Artă din Braşov, acest obiectiv era realizat în trei săli, una mare şi două mici, de la parterul clădirii.

Dacă înainte, aici se organizau expoziţii din două în două săptămâni, câte una sau două – în funcţie de mărimea şi 98

numărul exponatelor – deci 30-50 de expoziţii pe an, actualul director a declarat că renunţă la această activitate şi că se vor organiza doar expoziţii cu caracter muzeal, cu alte cuvinte, ale artiştilor ce nu mai sunt în viaţă, sau, în viaţă fiind, au dovedit deja că au intrat în istoria artelor. Este o politică ce, teoretic, ar putea fi acceptată. În realitate, încă de la primele expoziţii organizate sub patronajul său, criteriul invocat nu a fost respectat deşi, din partea directorului unei instituţii publice ne-am aştepta să fie consecvent măcar cu propriile sale afirmaţii. Pentru a-şi justifica politica, câteva expoziţii cu caracter muzeal au fost bune, unele chiar foarte bune. Câteva! Celelalte însă, undeva între penibil şi deplorabil.

Mai grav însă este altceva: din 18 expoziţii organizate sub conducerea sa până la sfârşitul anului 2009, - trei au aparţinut unor pictori români; - cinci au fost ale unor minoritari; - cinci colective – unde proporţia celor româneşti a fost de 3 la 15; - cinci din străinătate, dintre care trei din Ungaria, ale unor artişti despre care nu au auzit nici cei din Budapesta.

Durata expoziţiilor nu mai este de două săptămâni, ci de câteva luni, iar calitatea unora a fost apreciată doar de către domnia sa. Pare ciudat, dar – judecând după fapte - se pare că adevăratul său obiectiv a fost (şi este încă) îndepărtarea artiştilor 99

plastici braşoveni de la posibilitatea expunerii în Muzeu, şi mai ales a celor români.

Una dintre expoziţii, spre exemplu, a fost a unui grafician de etnie maghiară din judeţul Covasna.

Teoretic, toate bune şi frumoase. Printre locuitorii României se află şi mulţi etnici maghiari talentaţi.

Despre acest grafician din Covasna însă nu am găsit informaţii nici măcar pe Internet. Expoziţia a fost totuşi un succes, dar din alt punct de vedere. Ea a permis o bună mobilizare a vizitatorilor de aceeaşi etnie din judeţele apropiate, Covasna, Harghita, Târgu Mureş, deşi nici ei nu auziseră de existenţa expozantului.

Desigur, directorul nu are nici o vină. Din profesoraş de desen la o şcoală rurală să ajungi director al Muzeului de Artă din Braşov este mai mult decât ar fi putut visa. Cred că atunci când i s-a propus l-a cuprins ameţeala, fiindcă, altfel, bunul simţ l-ar fi împiedicat să accepte. Vinovaţi sunt cei ce l-au propus, acceptat şi numit în funcţie. Culmea este că mulţi dintre aceştia pretind a fi români. Chiar majoritatea.

Or fi, în acte. A aparţine unei naţiuni înseamnă a aparţine în primul rând acelei culturi. Ei, chestia asta din urmă se pare că le-a scăpat. Şi, apoi, ne mirăm că ne merge cum ne merge.

Vi se pare o chestiune locală şi măruntă?

Exagerările de acest fel provoacă animozităţi şi – de aici – dispute, care nu se ştie cum se termină. În Africa Centrală au murit milioane de oameni pentru asemenea „mărunţişuri” şi – destul de recent – chiar în Europa cea 100

„civilizată”. Doar mentalităţile retrograde şi incultura sunt mărunte; efectele lor însă pot avea amplitudini nebănuite şi, mai ales, ne-controlabile.

Pentru moment, ceea ce a deranjat a fost lipsa oricărei calităţi artistice a exponatelor. Oricum aş lua–o, expoziţia a fost una penibilă. La o altă expoziţie, autorul, maghiar şi el, a umplut sala cu caserole mâzgălite, declarând la vernisaj că îşi manifestă non-arta ca protest faţă de societatea în care trăieşte. Este profesor la Liceul de Arte Plastice şi mă întreb „ce îi învaţă pe elevi?”.

Cum spuneam, există mulţi artişti plastici talentaţi din toate etniile, cei maghiari fiind chiar remarcabili. De ce directorul Muzeului de Artă, fost profesor de desen, el însuşi din această categorie şi grafician pe deasupra, nu este mai selectiv, în interesul etniei sale?

Cu grafica avem o altă problemă. Ea este abecedarul artelor plastice şi, de aceea, este materia de bază pentru orice profesor de desen de nivel liceal.

Nu ne miră deci că aceştia insistă asupra ei. Un artist autentic însă depăşeşte cu mult nivelul desenelor şcolăreşti. Ce poate directorul nostru ne-a convins cu ocazia expoziţiei sale de desene, bune pentru nivel liceal. Întrebarea este: cum poate un simplu profesor de desen să facă evaluări dincolo de nivelul posibilităţilor sale? Ca persoană particulară, oricine poate avea o opinie. Muzeul de Artă însă este o instituţie etalon şi nu poate fi lăsat la latitudinea unei singure persoane, indiferent cine este ea. El este 101

coordonat de către Consiliul Judeţean Braşov, care s-ar cuveni să vegheze asupra activităţii instituţiilor subordonate.

Din fericire, există şi exemple pozitive, semn că se poate mai bine. Recent, a avut loc la Centrul Cultural Reduta, tot din Braşov, vernisajul unei expoziţii de pictură a Asociaţiei Artiştilor Plastici Mureş, ca urmare a taberei de creaţie organizată de ei în Grecia.

Această asociaţie este mixtă, români şi maghiari, membrii ai Uniunii Artiştilor Plastici, sau nu, şcolarizaţi în institute de artă sau autodidacţi. Singurul criteriu este arta. Au o activitate extrem de bogată. Ca dovadă, aceasta este a treia sau a patra expoziţie organizată la Braşov, pe lângă multe altele, realizate în Târgu Mureş, Cluj, Reghin şi alte oraşe. Sovata, Mădăraş, Cund, Deda, Berghia, Seleuşul Mic, Zagăr, Lunca Bradului, Şincai, Sighişoara, Ocoliş-Alba şi acum, iată, Grecia, sunt nume ale localităţilor în care au avut tabere de creaţie. Şi încă nu sunt toate. Nu fac acum un raport al activităţii lor, aşa că mă opresc aici.

Cum se face că la Târgu Mureş se poate? Tocmai la Târgu Mureş, unde procentul etnicilor maghiari este mai mare decât la Braşov. Sau, poate, tocmai de aceea!

Având o problemă, trebuie s-o rezolve. La Braşov nu există această problemă, aşa că oamenii sunt mai puţin conştienţi. Aşa se face că, printre membrii de frunte din Conducerea Consiliului Judeţean Braşov a rămas o reminiscenţă de pe vremea regimului comunist. Exista pe atunci, printre politruci, ideea că secţia organizatorică a partidului este cea mai importantă, 102

urmată de cele de propagandă şi economică. Cultura, sănătatea şi celelalte erau pe planuri secunde. Pe de altă parte, din motive de imagine, în conducerea de partid, trebuiau să figureze reprezentanţi ai tuturor categoriilor sociale, femei şi bărbaţi, români, maghiari, germani etc. Unde? Bineînţeles la sănătate, cultură, sindicate şi alte domenii, considerate de mai mică importanţă. Este demoralizant să constatăm că această mentalitate s-a păstrat; cultura nu a pătruns în zona lor de preocupări. Nu, tovarăşi, cultura nu este o activitate secundară. Pentru naţiune este cea mai importantă.

Cu lipsa de responsabilitate a politicienilor noştri ne-am obişnuit. Aici însă este mai mult decât atât: este inconştienţă. Dar cum poţi să faci responsabil pe cineva care nu este conştient de efectul actelor sale?

Iar poate că şi mai trist este faptul că alegătorii înşişi doar mârâie pe la colţuri, fără să aibă curajul să se pronunţe deschis. Este stilul celor ce au stat sub jug străin şi încercau să se descurce în mod individual, crezând că sunt în avantaj alături de cei vremelnic puternici şi nu împreună cu cei apropiaţi.

Doamne, fie-ţi milă de români, că doar Tu mai poţi face ceva pentru ei. * * * Da, o naţiune există şi rezistă prin cultură. Te surprinde că ştiu? Convins fiind că este aşa, cred că ar 103

trebui să reflectăm mai mult asupra strategiilor adoptate.

Eu, Zidul Oamenii fac ceea ce gândesc doar în chestiunile mărunte. În cele importante, mai ales în cele cu caracter general, procedează invers. Se pare că aceasta este caracteristica lor definitorie. Una spun şi alta fac iar, cel mai adesea, fac invers de cum spun. Cei mai mărunţi dintre ei nici măcar nu spun. Cei mai înţelepţi spun şi scriu cum ar trebui să se facă. Ceilalţi aprobă teoretic şi, parcă dinadins, aplică contrariul.

Exemple se pot da cu nemiluita, aşa că nu este necesar să ne pierdem timpul cu ele, mai ales că o ştiu şi ei prea bine. Mi-a venit acest gând plecând de la artă şi ceea ce fac profesioniştii ei în ultimul timp, deşi John Ruskin, poate unul dintre cei mai serioşi exegeţi, scria: „Pictura care conţine ideile cele mai bogate şi mai nobile, oricât de stângaci exprimate, este o pictură mai bună şi mai mare, decât cea care are idei mai sărace şi mai puţin nobile, indiferent cât de frumos ar fi ele exprimate” – (Ruskin, Însemnări despre artă, Editura Meridiane 1968, pagina 32). Asta nu înseamnă că şcoala este inutilă, ci doar că ea nu trebuie să blocheze creativitatea.

Cazul artistului, care a fost instruit să picteze aidoma profesorului şi nimic altceva, este un exemplu de cum nu trebuie să se procedeze. Viitorul artist 104

trebuie învăţat să cultive frumosul şi să i se dea criteriile de evaluare necesare, fiindcă, acolo unde nu există unităţi de măsură, criteriile de apreciere sunt singurele care ne pot orienta.

Se pare însă că tocmai asupra criteriilor avem o problemă.

Orice criteriu pleacă de la genul proxim, faţă de care se analizează diferenţa specifică. Cu alte cuvinte, la bază se află modelele. Desigur, modelele nu sunt imuabile. Evoluţia civilizaţiilor se reflectă şi într-o evoluţie a modelelor, iar marii creatori tocmai asta şi fac. A pretinde însă că orice elucubraţie este un pas înainte nu face decât să dovedească lipsa de discernământ a celui în cauză. Orice pas, înainte sau înapoi, pleacă de la un model, iar diferenţa specifică ne spune dacă el reprezintă sau nu un progres.

Presupunând că este vorba despre un progres, creaţia respectivă devine model numai după ce a fost acceptat de către un mare număr de persoane, şi nu doar de câţiva membri ai unui clan oarecare. În ceea ce priveşte diferenţele de opinii, iată un exemplu. Pe la începutul deceniului şase al secolului XX, au venit în România studenţi din Coreea de Nord. Au fost primele noastre contacte directe cu persoane din rasa galbenă. Iată ce au auzit „urechile” mele de la un martor. „În primele zile, nu reuşeam să-i diferenţiem; toţi păreau la fel. Bineînţeles, cu timpul, ne-am mai rafinat spiritul de observaţie şi puteam face chiar aprecieri estetice. Cât priveşte fetele, nouă, românilor, ne plăcea una dintre coreence ca fiind de departe cea 105

mai frumoasă, deşi păstra toate caracteristicile rasei.

La o discuţie între băieţi, un coleg român a făcut această remarcă. Ce a urmat a fost o explozie de proteste din partea coreenilor: „Năsoasa aia? Imposibil.

Voi nu vă pricepeţi la estetică!” Nasul ei nu era nici pe departe mare, în optica noastră. Dimpotrivă, era prea mic, aproape să-l trecem la mici defecte. Modelul lor de frumuseţe, în schimb, ne-a contrariat pe noi.”

Iată deci că modelele estetice nu sunt absolute.

Ele se schimbă de la o zona la alta, de la o epocă la alta şi, în consecinţă, trebuie să ţinem seama de contextul în care judecăm o operă de artă.

Modelul este cel stabilit prin tradiţie. Cu timpul, prin evoluţie, el se modifică. Evoluţia firească este îndeobşte lentă, chiar dacă, uneori se propun modele total diferite, ce se vor implementate rapid. Cele mai evidente sunt cele induse de propaganda politică, dar despre ele nu-mi face plăcere să vorbesc, dar cred că nici nu este necesar, fiindcă ele sunt uşor de intuit de către oricine. Este suficient să ne amintim de perioada proletcultistă din anii ’50 ai secolului trecut.

Pentru exemplificare, voi folosi un domeniu diferit. Imaginaţi-vă următoarea scenă: într-un magazin de produse electronice, vânzătorul discută cu o pereche, interesată să cumpere o combină muzicală performantă şi, evident, scumpă. Cum cei în vârstă se hotărăsc greu, în timp ce cumpărătorii discutau între ei, vânzătorul îi face semn unui tânăr - ce tocmai intrase şi asculta curios prezentarea performanţele combinei - să aştepte calm, că va avea grijă de el. Şi, într-adevăr, 106

după plecarea celor doi, îl conduce pe tânăr în altă zonă a magazinului şi îi spune cam aşa: „Am văzut că te interesează. Cred că te pricepi la muzica bună. Nu te cunosc, dar am suficient fler să-mi dau seama, că nu degeaba lucrez aici zece ani. Nu te uita la bătrânii ăia; sunt nişte snobi şi vor să cumpere ceva scump. Habar n-au ei ce înseamnă muzica bună. Ascultă aici la scula asta ce başi are.” Pune „scula” la putere maximă, întreg magazinul vibrează şi continuă peroraţia pe tema sunetelor joase. Motivele sale erau însă altele: amplificarea sunetelor înalte este mai pretenţioasă şi solicită piese cu mult mai scumpe decât cea a sunetelor joase. De altfel, şi pe cale naturală, sunetele joase se propagă la distanţe mai mari decât cele înalte. Acesta este şi motivul pentru care sirenele folosite în navigaţie de către vapoare şi faruri de semnalizare emit sunete foarte joase. Era vizibil interesul vânzătorului de a-l încânta pe tânăr cu un aparat relativ ieftin, conştient fiind că el nu ar fi avut bani pentru unul cu adevărat performant. Şi ne este acum clar şi nouă de ce tinerii preferă asemenea aparate, cu care ne asurzesc chiar şi din autoturisme, pe care le conduc cu ferestrele deschise, să-i audă toţi pietonii: simplă ignoranţă.

Iată cum s-a fixat un model, de data aceasta din motive comerciale. Ar fi trebuit să folosească criterii estetice. Ar fi trebuit să reprezinte un progres. Nu! Dimpotrivă, s-au stimulat instincte primare, s-a readus plăcerea la nivelul simţurilor tribale, şi nici măcar la cele auditive, fiindcă vibraţiile puternice ale aerului la 107

acele frecvenţe se simt în zona toracică, mai exact în mediastin, mai intens decât în urechi.

Pentru alte exemple, am putea lua domeniul artelor plastice, unde grupuri de artişti, mai puţin performanţi în zona modelelor consacrate, încearcă să impună ceva diferit, accesibil lor, fără să propună vreun salt calitativ din punct de vedere estetic. * * * Grecii aveau un cult pentru frumos. De la sfinţenia frumosului, la frumuseţea sfinţeniei – acesta ar trebui să fie drumul credinţei.

Obiectivul oricărei religii este să ofere răspunsuri la problemele sociale şi psihologice ale epocii. Dar societatea evoluează. Rezultă că, odată cu transformările sociale, religia ar trebui şi ea să-şi adapteze oferta, ceea ce nu se întâmplă, din cauza bisericii, care devine retrogradă. Ea îşi apără privilegiile create artificial şi nu mai reprezintă cu adevărat religia în baza căreia s-a înfiinţat.

Trebuie făcută distincţie între credinţă, religie, biserică şi preotul de lângă tine. Credinţa este imanentă oricărui individ şi ea depinde de personalitatea fiecăruia, de factori psihologici şi motivaţionali. Religia este o doctrină, dezvoltată de o anumită societate, într-un anumit moment istoric, menită să răspundă credinţei, mai exact nevoii de credinţă a oamenilor. Biserica este materializarea în 108

plan social a unei religii. Preotul de lângă tine este un om ca toţi oamenii. Relaţia dintre preot şi enoriaşi este o chestiune particulară; ea depinde de educaţia religioasă şi laică a preotului şi de adecvarea ei la mediul social în care predică.

Religia va exista întotdeauna, deoarece, înaintea religiei, există credinţa, ca necesitate. Oamenii au nevoie de un suport psihologic, de o motivaţie a propriei lor lupte pentru existenţă. Orice om crede în ceva, începând cu credinţa în el însuşi, imaginându-şi că este propriul său dumnezeu, şi sfârşind cu cei ce se lasă în totalitate pe seama sorţii impuse de o divinitate oarecare. Între aceste două extreme, există o infinitate de nuanţe, astfel încât religia, oricare ar fi ea, este interpretată în funcţie de personalitatea fiecărui individ, ea, personalitatea, definind credinţa lui în acea religie. Astăzi se vorbeşte mult şi greşit despre pierderea credinţei. În special preoţii deplâng lipsa de interes a oamenilor pentru biserica lor. Este vorba însă despre biserică şi preoţi, nu despre religie, şi cu atât mai puţin despre credinţă. Aşa că putem sta liniştiţi, credinţa nu piere; totul se reduce la modul în care cei ce pretind să călăuzească paşii oamenilor din acest punct de vedere reuşesc să ofere sfaturi credibile, adaptate societăţii în care trăiesc. „Preoţii sunt primii uzurpatori ai bisericii” (Victor Hugo, Alpes et Pyrénées, p. 355). * * * 109

Prin ritm şi rimă, poezia se apropie de muzică.

Fără ele, se apropie de definiţia lui Schopenhauer, care spune că „poezia este arta de a pune în mişcare imaginaţia noastră cu ajutorul cuvintelor.”

(Schopenhauer, Studii de estetică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1974, pagina 74). Poezia modernă face acest lucru. Esenţa ei este deci conţinutul. Dar dacă nu are conţinut? Atunci nu mai e nici poezie. * * * Se naşte printre absolvenţii unor institute de arte plastice ideea că nu trebuie să se compromită cu lucrări criticabile de către oricine. Vor evita de acea să picteze peisaje şi – mai ales – portrete, care oricum sunt mai grele, şi vor prefera o pictură abstrasă oricărei opinii. Ceva „sub orice critică” este, pentru ei, de preferat, dacă „deasupra” ei nu pot ajunge. Este o atitudine firească, dacă avem în vedere că cei mai mulţi dintre aceşti absolvenţi devin profesori de desen, iar orice profesor trebuie să-şi păstreze autoritatea în faţa elevilor, motiv pentru care adoptă o atitudine de om stăpân pe situaţie, dacă se poate de atotştiutor.

Aici se găseşte şi explicaţia lipsei de interes o „consumatorilor” de artă pentru unele lucrări recomandate ca valoroase, dar fără valenţe estetice.

Desigur, am în vedere aici amatorii de artă adevăraţi, deci persoane cu simţ şi cultură estetică, uneori superioare chiar artiştilor. Este altceva, cu mult mai 110

simplu şi adevărat, datorat faptului că unii „artişti” neglijează un lucru: dacă lor le place ideea că au uitat motivele pentru care nu au îmbrăţişat o profesiune mai rentabilă, foştii lor colegi de la liceele teoretice, nu au uitat. Mai târziu, când vor să pară mai grozavi în faţa celor ce şi-au dovedit superioritatea, opiniile lor nu mai sunt luate în seamă, fiindcă se simte falsitatea lor.

Nu credeam că este necesar să insist asupra deosebirilor dintre profesor (ca pedagog, dascăl) şi cea de profesionist în acelaşi domeniu. Se pare însă că este.

Poate că cel mai elocvent exemplu este cel al sportului: un profesor de educaţie fizică la o şcoală generală este – cel puţin teoretic – un pedagog, deci un mic intelectual. Un sportiv de performanţă este posesorul unui trup cu calităţi deosebite şi, adesea, are nevoie de un antrenor, pentru a şti ce să facă cu trupul său, în vederea valorificării lui cât mai eficiente.

Cu mici adaptări, acest principiu este valabil în orice domeniu, oricât de neplăcut ar părea el unor profesoraşi, cărora li se pare că au devenit profesionişti după ce au absolvit (numai părinţii lor ştiu cum) o şcoală oarecare.

Orice adult a fost mai întâi copil. El a mers la şcoală fiindcă l-au trimis părinţii, şi nu din proprie iniţiativă. La ce şcoală l-au trimis este, iarăşi, decizia părinţilor, iar decizia a depins de concepţia lor despre viaţă. Chiar şi în cazul rarisim al unei voinţe puternice din partea copilului de a urma o anumită profesiune, acceptul părinţilor este hotărâtor. Cazul invers, cel în care părinţii îşi văd odrasla genială şi o dirijează către 111

profesiuni deosebite, dar nepotrivite copilului, este mai frecvent.

Trimis la un liceu de muzică sau arte plastice, el poate afla că, de fapt, nu are un talent deosebit pentru aşa ceva, dar este prea târziu, fiindcă asemenea şcoli nu îi oferă suficiente cunoştinţe, pentru a accede la un institut de învăţământ superior de altă specialitate. Cei de la liceele de muzică află mai repede şi, dacă au o voinţă puternică, vor putea recupera, într-o oarecare măsură. La liceele de arte însă, unde nu există criterii de evaluare şi metode de învăţare asemănătoare cu cele de muzică, copiii află mult prea târziu, unii niciodată.

Iar după ce află, li se modifică caracterul.

Pe de altă parte, un om nu este mai deştept decât alţii pentru că a absolvit o facultate dificilă, ci a absolvit acea facultate fiindcă este suficient de dotat intelectual pentru asta. * * * Am aflat mai demult câte ceva despre un pictor daltonist. Da, da, nu vede bine culorile. Cum este posibil? Simplu. La admiterea în facultate, se pune accentul pe desen, iar faptul că el a pus culorile aiurea a părut un semn de originalitate. În timpul studiilor, a aflat adevărul, dar – cum nu mai era nimic de făcut – s-a profilat pe grafică - în spatele căreia îşi ascunde şi astăzi handicapul - şi pe care o preaslăveşte în mod 112

vehement, deşi a ieşit la pensie fără să fi creat ceva convingător. Şi dacă s-ar întâmpla numai în arte plastice, încă nu ar fi prea mult. Se întâmplă însă în mai toate domeniile în care nu există mijloace obiective de măsură. * * * Economia de piaţă are asupra artei şi literaturii nu numai efecte directe, ci şi indirecte. Mijloacele de influenţare sunt propaganda şi varianta ei comercială, publicitatea. Din păcate, şi una şi alta au, de cele mai multe ori, obiective negative. În trecut exista o zicală: „calul bun se vinde din grajd”. Ea vrea să spună că un produs bun nu are nevoie de publicitate. Astăzi, odată cu industrializarea şi dezvoltarea relaţiilor comerciale, oamenii nu mai au posibilitatea să cunoască tot ceea ce se produce în lume. Între calul din grajd şi cumpărător se află o întreagă reţea comercială. Publicitatea este, de aceea, până la un punct, necesară. Intervin însă interesele, iar cei cu putere financiară mai mare îi marginalizează pe cei mai slabi.

Arta şi literatura nu sunt scutite de acest adevărat flagel. Grupuri de interese îşi propovăduiesc produsele, şcolile, stilurile şi, în ultimă instanţă, incompetenţa. Opiniile oamenilor, mai ales a celor mai puţin instruiţi, sunt astfel influenţate negativ. Mai devreme dau mai târziu, ei realizează că au fost induşi în eroare, dar uneori poate fi prea târziu.

113

Ochii şi urechile Zidului - Ai întârziat destul de mult. Pe unde ai mai fost?

- Pe nicăieri. Lansarea a durat însă destul de mult, fiindcă a fost multă lume amatoare să aibă cartea cu autograful lui Gilles Leroy.

- Am uitat, ce carte spuneai că se va lansa?

- „Alabama Song”. Titlul nu spune nimic despre carte. Subiectul l-am aflat şi eu abia acum.

- Poate că ţie nu-ţi spune nimic, dar mie îmi sună cunoscut. Nu ştiu de unde, dar sigur l-am mai auzit.

- Da, este cântecul Alabamei şi, probabil că, prin el, autorul a vrut să sugereze atmosfera spaţiului şi a epocii, sau, poate, un efect comercial. Personajele nu sunt nici ele deloc oarecare. Eroul principal este Zelda Fitzgerald, soţia lui Scott Fitzgerald, cel care a scris The Great Gatsby, simbol al epocii „Generaţia pierdută”. Fitzgerald, nu Gatsby! Cartea presupun că este bună, fiindcă are putere de generalizare. Viaţa lor a fost plină de pilde. A mai citat şi din Françoise Sagan, care a spus ceva de genul „aveau totul pentru ca să fie fericiţi şi au făcut tot ce au putut ca să fie nefericiţi”.

Bine înţeles că majoritatea amatorilor de autografe erau femei.

- Înseamnă că te-ai simţit bine!

- Am făcut şi o cunoştinţă: o fostă profesoară, care are acum o societate sau o agenţie din alea cu scop 114

umanitar. Distribuie cadouri la săraci. Are, în schimb, sediul în centrul oraşului şi îşi petrece vacanţele în străinătate. Firesc, nu?!

- Sunt convinsă. Şi mai cred că aceste vacanţe îi consumă cea mai mare parte a anului. Măcar, ai făcut rost de carte?

- Da. - Am şi eu o veste: mi-a spus X că Y a ieşit la pensie înainte de termen.

- M-am întâlnit cu ea acum câteva săptămâni, cel mult două luni, şi mi-a jucat o scenă pregătitoare.

Perora la nesfârşit despre cât de dificilă e viaţa la instituţiile statului, că s-a săturat şi s-a decis să iasă la pensie.

- Asta ca să nu fie dată afară.

- Bineînţeles.

- Nu reuşeşte să se încadreze în noile structuri.

Are apucături vechi, de care nu se poate debarasa.

- Păi, altceva nu ştie. Tatăl său a instruit-o doar ca funcţionară la Sfatul Popular, fiindcă cu asta s-a ocupat el. Mafiot local. Acum sunt alt fel de mafioţi.

- Interesant este şi altceva. Funcţionarii din trecut erau consideraţi oameni ai partidului, fiindcă au fost puşi de către partid.

- Aşa au şi fost.

- Da, dar numai la început. Cu timpul, ei s-au constituit într-o gaşcă de sine stătătoare.

- Te gândeşti la colegul acela al tău, care – repetent la liceu de mai multe ori – a ajuns funcţionar la 115

I.L.L. şi, din răzbunare, le făcea mizerie părinţilor unui alt coleg, cu care nu avusese nimic în comun?

- Nu, deşi şi acela este un exemplu pentru modul de constituire a acestor grupuri de interese. El şi-a găsit mai întâi un post la spaţii verzi. Apoi, dovedinduse un om „de încredere” şi-a arătat utilitatea şi a fost promovat. Iar I.L.L., adică Întreprinderea de Locuinţe şi Localuri, sau cam aşa ceva, se ocupa de administrarea clădirilor naţionalizate. Un post perfect pentru mafia comunistă în curs de instalare. Acum mă gândeam la grupurile deja constituite. Un exemplu mai elocvent este cel al declaraţiei lui am-uitat-cui după venirea lui Trofin ca Secretar al Comitetului Judeţean de Partid Braşov.

- Ce declaraţie?

- A spus: „Bun Trofin pentru Braşov”. Asta nu pentru că ar fi fost util Braşovului, ci pentru că situaţia lui de rejectat de la putere de către Ceauşescu, în cădere deci, îl făcea impotent politic. În traducere liberă, gaşca braşoveană putea să-şi vadă liniştită de afacerile ei, fiindcă Trofin nu mai avea nici puterea şi nici interesul să se amestece.

- Bine, şi ce-i cu asta?

- Asta dovedeşte că ei nu erau oameni ai partidului, fiindcă nu serveau interesele partidului.

Acum în schimb, când legea cere ca funcţionarii publici să nu fie implicaţi politic, ei au rămas fideli partidului, de fapt fidel aceleaşi găşti.

- Da, adică P.S.D.-ului lui Iliescu, ca urmaş al PCR-ului.

116

- Exact. Iar dacă P.S.D.-ul a pierdut alegerile, ei se simt vulnerabili.

- Deşi nu-i atacă nimeni, doar că incompetenţa lor este tot mai evidentă. * * * - Iar ai întârziat. Pe unde ai mai fost de data asta?

- N-am întârziat. Conferinţele astea durează cam o oră, iar discuţiile încă una. Nu pentru că acesta ar fi timpul necesar conferenţiarului să-şi expună ideea, ci pentru că aşa şi-au propus; atât cred ei că trebuie să dureze o conferinţă. A început la şase şi jumătate, s-a terminat la opt şi jumătate; acum e nouă.

- Asta fiindcă vorbesc de dragul de a vorbi.

Unele idei le expui în cinci minute, iar altele nu le termini nici într-o zi.

- Aici nu ai dreptate. Timpul trebuie planificat. Şi la şcoală, cursurile au durata fixă. Lecţiile trebuie întocmite corespunzător timpului afectat. Problema e că ar trebui să spui ceva în timpul afectat şi nu să tragi de o idee până la epuizarea timpului.

- Şi măcar ai aflat ceva?

- E iluzorie speranţa că ai putea afla ceva de la un filosof român contemporan. Conferenţiarul de azi pare să fie totuşi mai cu picioarele pe pământ. Adică nu pare, chiar este. Dovadă că se descurcă şi pe plan social, ca să zic aşa, pentru că, altfel, nu ajungea cadru 117

didactic universitar. Oricum, îşi dă seama că filosofia sa îndepărtat de rolul ei de bază şi că aşa zişii filosofi sunt doar nişte cabotini. Bineînţeles că n-o spune deschis, nici nu are răspunsuri, dar se simte din unele exprimări, ce-i scapă.

- După mine, filosofia asta e ca o frecţie cu Diana la un picior de lemn.

- Sper că nu te gândeşti la zeiţa Diana.

- Diana era cu ani în urmă o loţiune...

- Ştiu, am glumit. Frecţie e sigur. Comparaţia cu piciorul e mai interesantă. Se poate interpreta ca o aluzie la faptul că unii gândesc cu picioarele, sau că au capul de lemn.

- Şi atunci, ce-ţi tratezi tu acolo? Capul sau picioarele?

- Păstrez contactul cu realitatea. Să ştiu prin ce lume mă învârt.

- Ai voinţă.

- Voinţa se educă, aşa că, da, am voinţă. Dar să ştii că, uneori, chiar mă amuz.

- Nu mai spune! Şi azi cu ce te-ai amuzat.

- Nu ştiu dacă m-am distrat cu adevărat, dar uite că la ceva tot mă gândeam. Printre filosofii contemporani se vântură temerea că filosofia va dispărea. Este, bineînţeles, o prostie. Va dispărea ceea ce cred ei că este filosofie, adică ce fac ei astăzi.

Filosofarea...

- Eu am rămas cu gândul la Diana. Ea era zeiţa vânătorii. Vânătorii au nevoie de vânat; filosofii au nevoie de discipoli. Te simţi unul dintre ei.

118

- Mă ştii tu să fiu eu discipolul cuiva? Critic, da; la asta sunt bun. Nu spune toată lumea că doar la asta mă pricep?

- Asta cam aşa e!

- Ca să critic însă, trebuie să fiu informat. Să am materia primă. Altfel nu am ce critica. Revin la filosofie. Orice om filosofează în felul său. Nivelul este diferit. Cât despre înţelepciune, nu există cineva să nu şi-o dorească. În consecinţă, filosofia, adică dragostea pentru înţelepciune nu va dispărea niciodată. Că unii se declară specialişti în aşa ceva fiindcă au citit câteva cărţi, e treaba lor.

- Şi nici măcar nu se ştie ce au înţeles din ele.

- În mod sigur nu au înţeles esenţa cărţilor, fiindcă numai astfel se explică de ce au deviat. Ştii bancul acela: un tip întreabă: „ce este acela un comunist?”. „Cineva care l-a citit pe Marx”, vine răspunsul. „Dar un anticomunist?”, insistă omul. „Cineva care l-a şi înţeles”.

- Se pare că aceasta din urmă este o mulţime vidă.

- Nici n-ai idee cât de aproape de adevăr eşti. În primii ani de după război, cei câţiva care, din curiozitate, îl citiseră pe Marx au avut de suferit, unii chiar prin puşcării. Din Marx trebuia doar să reciţi, nu să-l comentezi.

- Da! - Apropo, conferenţiarul de azi a strecurat printre altele ideea că filosofia contemporană nu se ocupă de problema încălzirii globale, de exemplu. Dorea 119

să spună prin asta că nu se ocupă de probleme concrete.

Nu-mi este clar dacă a spus-o în sens ironic – că, vezi Doamne, asta ar fi o problemă măruntă pentru sferele înalte în care pluteşte un filosof adevărat – sau dacă este un regret că filosofia a părăsit problemele reale ale omenirii. Filosofii din trecut căutau răspunsuri la întrebările lor. Astăzi, acele întrebări nu mai sunt de actualitate. Există însă, evident, alte întrebări. Întrebările noaste, întrebările zilelor noastre. La acestea ar trebui să caute răspunsuri filosofii. Socrate umbla prin mulţime; avea astfel posibilitatea să-şi verifice ideile şi, mai ales, să sesizeze problemele concrete ale epocii lui. Din păcate, ai noştri sunt în totalitate în afara subiectului. În afara oricărui subiect.

- Firesc! Dacă-i ducea capul, se apucau de altceva. Mai ales cei din România, unde timp de cincizeci de ani s-a predat marxism-leninismul. De unde atâţia filosofi? N-au fost nici măcar studenţi la filosofie, la filosofia cea adevărată, şi acum pretind să fie profesori. Să fi fost măcar student la o facultate oarecare. Ştii recomandarea lui Schopenhauer: „cei ce vor să facă filosofie ar trebui să studieze mai întâi o ştiinţă serioasă”. Asta măcar pentru verificarea aptitudinilor intelectuale. Ideea nu este deci nouă, dar se pare că nu convine. De ce oare?

- Da, chiar dacă citatul nu este exact, cam asta e ideea. Despre filosofii români e clar că nu avem ce discuta. Dar nu numai pe români îi aveam în vedere. Nici cei din alte ţări, cei cu renume internaţional nu sunt mai 120

breji. În majoritatea cazurilor este doar snobism.

Nimic esenţial. Bat apa în piuă cu câte un subiect de doi bani, tot de ei inventat, care nu interesează pe nimeni.

Iar raţionamentele lor sunt, de cele mai multe ori, ridicole.

- Cam la fel ca în religie: preoţii şi-au uitat menirea şi, astăzi, se întreabă de ce nu mai vine lumea la biserică, că şi-au pierdut credinţa etc.

- Da, numai că acolo evoluţia a fost diferită.

Oamenii nu şi-au pierdut credinţa, ci încrederea în biserică. Cauza este, ce-i drept aceeaşi; drumul ales este însă diferit.

- Ce vrei să spui?

- Cauza este dezvoltarea firească a ştiinţei, odată cu evoluţia societăţii. Drumurile pe care au apucat sunt opuse: preoţii, rejectând ştiinţa, a căzut din conservatorism; filosofia prin exces de modernism.

Deţinerea puterii politice i-a făcut leneşi pe doctrinarii religiei. Menţinerea privilegiilor era, pentru ei, o preocupare ce le răpea energia ce ar fi trebuit s-o dedice adaptării la descoperirile ştiinţifice. Filosofii, în schimb, cuceriţi de succesele binomului matematicăfizică, au crezut că trebuie să facă şi ei la fel. Au inventat un aparat lingvistic snob, dar au abandonat problemele filosofice reale. Au încercat chiar şi logica matematică s-o introducă în filosofie, dar dacă citeşti ceva te umflă râsul de naivităţile lor.

- Dacă înţelegeau matematica, nu se făceau filosofi.

121

- Tot un soi de lene intelectuală a fost la mijloc. Şi unii şi alţii au dovedit că nu au avut chemare pentru profesiunile lor şi că doar se folosesc de ele în scopuri personale.

- D-aia zici tu că filosofia este veşnică, fiindcă ea nu stă în activitatea unor aşa zişi profesionişti, ci în practicarea ei de către tot omul, evident la niveluri diferite.

- Da, pentru că dragostea pentru înţelepciune este naturală şi veşnică.

- Înseamnă că şi filosofii vor exista veşnic.

- Categoric! Exprimându-mă în general, i-am cam pus la zid pe filosofi, tot în general. Trebuie totuşi să recunosc că există persoane serioase chiar şi printre cei ce au fost instruiţi eronat. Aceştia au abordat filosofia cu bune intenţii şi se străduiesc să intre în rol.

Unii chiar au declarat că au început să studieze serios filosofia după terminarea facultăţii. Bravo lor! Păcat că sunt cam puţini.

- Ştiu eu unul pe care chiar îl admiri pentru asta.

- Te referi la Gabriel Liiceanu.

- El a scris un tratat despre limită. După aceea, dându-şi seama de limitele sale, s-a lăsat de filozofie.

- M-aş lăsa şi eu, dar nu sunt filosof şi nu pot să las ceea ce nu am. Liiceanu este totuşi un tip deştept.

- Înseamnă că ai să mai mergi şi la alte conferinţe pe teme filosofice.

- Poţi fi sigură. Speranţa moare ultima.

122

Stimate domnule profesor, Am simţit în conferinţa dumneavoastră o uşoară dilemă privind oportunitatea căii ce o urmează filosofia contemporană. Nu ştiu dacă aţi făcut-o intenţionat, pentru a o transmite auditoriului, sau vă preocupă personal. La un moment dat aţi pus – retoric, evident – întrebarea dacă filosofia ar trebui să se ocupe de încălzirea globală sau alte asemenea probleme. La modul concret, probabil că nu, dar nu intenţionez să dau eu răspunsuri la această chestiune.

Presupun că, pentru dumneavoastră, întrebarea este neinteresantă, atunci când vine de la un neofit ca mine, deşi tocmai de aceea – poate – ar trebui să dea de gândit.

Da, filosofia oficială şi-a abandonat vocaţia de filo-sofie. Oamenii, însă, nu. Orice om filosofează în felul său şi se aşteaptă ca „specialiştii în înţelepciune” să-i fie de ajutor, dar nu găsesc decât persoane care se servesc de numele ei, fără să-l servească. Socrate umbla printre oameni.

Explicaţia căderii filosofiei nu trebuie s-o dau eu; cu siguranţă că dumneavoastră o cunoaşteţi chiar mai bine.

Fapt este că, după desprinderea din sfera largă a cunoaşterii a ştiinţelor şi ne-ştiinţelor ce şi-au 123

delimitat domeniile, filosofiei nu i-a mai rămas mai nimic, astfel că Nae Ionescu a ajuns să afirme că nici nu există filosofie, ci doar oameni care filosofează, astfel că specialiştii ar trebui să se limiteze la istoria acestei filosofări, la evoluţia principalelor paradigme ale gândirii omeneşti. Personal, nu sunt de acord cu această opinie.

Dragostea oamenilor pentru înţelepciune este veşnică şi, în consecinţă, filosofia este şi ea veşnică.

Specialiştii ar trebui s-o facă în mod calificat, dar pentru aceasta ar trebui să fie persoane cu o largă cunoaştere în toate domeniile, fiindcă numai astfel pot fi cu adevărat înţelepţi.

Ceea ce nu au înţeles „specialiştii”, sau nu vor să înţeleagă, este evoluţia preocupărilor oamenilor.

Heraclit, spre exemplu, credea că principiul fundamental a tot ceea ce există este focul. Important nu este faptul că noi, astăzi, avem altă opinie, ci că aflarea unui principiu fundamental a tot ceea ce există era, pe vremea lui Heraclit, o preocupare importantă.

Astăzi, noi avem alte întrebări, pe care filosofia s-ar cuveni să le ia în seamă. Bineînţeles, nu doar încălzirea globală, dar de ce avem asemenea probleme, ca încălzirea globală, ar merita atenţia lor. Constat însă cu regret că, dacă nu caută răspunsuri la probleme fundamentale, filosofii noştri încearcă să creeze probleme din chestiuni nefundamentale, doar, doar şiar găsi ceva de discutat. În plus, România are o problemă suplimentară.

Aderarea noastră la lumea dezvoltată s-a făcut într-o 124

perioadă de dominaţie germană. Germania, la rândul ei, era în ascensiune, iar aparatul ei propagandistic încerca să impună lumii cultura germană, ca cea mai grozavă din câte au existat. Filosofia clasică germană a ajuns, astfel, piatra fundamentală a şcolii româneşti de filosofie din perioada antebelică. Să nu uităm însă că aceeaşi şcoală germană a fundamentat şi ideologia supraomului, care nu a întârziat să apară. Acum, dacă tot ar fi să ne căutăm un drum, poate că ar fi cazul să dovedim şi puţină originalitate. ...................................................................................................

(Nu vă speriaţi! N-am trimis nimănui această scrisoare; nu numai pentru că este jignitoare, ci pentru că nu i-aş fi spus nimic nou. Ştie el chiar mai bine cum stau lucrurile. Ar fi trebuit? Mincinosului, dacă-i spui că-i mincinos, se va strădui să te mintă mai bine.)

Ochii şi urechile Zidului La întoarcerea din vacanţă, cu o întrerupere de câteva zile în Craiova  Discutând în autobuz cu o doamnă despre familia pe care tocmai o vizitase, i-am spus că locuieşte în apropierea parcului Bibescu. Mi-a răspuns că nu a auzit de acest parc. „Nu se poate” – îi răspund – „este 125

renumit în toată ţara acest frumos parc din Craiova”. „Ah, Parcul Poporului, desigur” – recunoaşte ea.  De ce te miri? La Eforie Sud, când am fost în tabăra de pictură, am constatat că aproape nimeni nu ştia că oraşul lor s-a numit cândva Carmen Silva. Cei mai în vârstă îşi aminteau, în schimb, că s-a numit pentru o vreme Vasile Roaită. Ţi-am relatat asta mai demult.  Da. Stai să vezi! Surprinsă de ignoranţa doamnei cu pretenţii de intelectual, am testat pe stradă, sub diferite forme, mai multe persoane.

Majoritatea au fost în aceeaşi situaţie.  La Craiova e vorba de un parc, fie el şi renumit. La Eforie Sud este vorba despre numele localităţii lor.  Ce să mai discutăm... Orăşenii comunismului nu şi-au mai propus să se integreze în civilizaţia urbană.

Dacă s-ar fi putut ar fi adus cu ei şi denumirea satelor din care au venit. Asta dacă s-ar fi grupat pe cartiere.

Apropo, regina Elisabeta chiar a înfiinţat ea staţiunea?  Primul hotel a fost construit de Ioan Movilă, boier moldovean din celebra familie a Movileştilor. Are chiar şi o statuie în parcul central al oraşului. Piatra de temelie a fost pusă în 1899, pe un teren cumpărat de la moştenitorii lui Mihail Kogălniceanu.  Văd că eşti documentat.  Păi, dacă tot am fost acolo, n-am stat cu degetul în gură. Regina Elisabeta a murit câţiva ani mai târziu, în 1916, deci se poate spune că staţiunea s-a dezvoltat sub auspiciile numelui ei.

126

 Să-ţi uiţi istoria înseamnă să dai înapoi cel puţin cu perioada pe care ai uitat-o.  La câtă istorie adevărată ştiu românii azi, te miri că am ieşit din feudalism.  Dar am ieşit? Întrebare retorică, evident.  În Occident, feudalii aveau castele. Noi ce aveam? Mă întreb dacă am fost vreodată fie şi în feudalism. Cred că de la Decebal încoace n-am mai fost de nici-unele cu adevărat. Ba, am fost un fel de mahala a civilizaţiilor vecine, chiar dacă aceste civilizaţii nu au fost întotdeauna tocmai civilizate.  Să nu fim prea aspri. Statele moderne au ca primă caracteristică instituţionalizare principalelor funcţii publice. Biroul de Statistică al României a fost înfiinţat de Al. I. Cuza, în 1859. În Anglia se întâmplase cu 800 ani în urmă.  Deci putem merge la culcare.  Cel mai bun lucru de făcut.  Cel puţin la asta ne pricepem. * * *  Am trăit vremuri dificile... Nu te nelinişti; nu voi face greşeala să-ţi spun că, în alte condiţii, aş fi devenit vreun geniu. Nu, nu, poate că aş fi ajuns un dobitoc mai mare decât sunt.  Dar. . .  Mersi, stai cuminte! Ştiu ce sunt. Ce aş fi putut deveni? Nu se poate şti niciodată. Devenirea nu 127

este cu dacă. Există o poveste aproape clasică, cu un paracliser care a fost dat afară fiindcă era analfabet şi a devenit un bogat om de afaceri. Impresionat de ascensiunea sa, un reporter se întreabă „Ce ar fi devenit tipul dacă ar fi fost ştiutor de carte?”  Da, ştiu; „Rămânea paracliser”. Ce-i drept, omul scoate din el cu atât mai mult cu cât este solicitat mai mult.  Asta înseamnă că din mine a ieşit maximum din ce se putea?  Nu-i da omului cât poate să ducă.  Da, se putea şi mai rău. E-adevărat! Deci trebuie să fiu mulţumit cu ce-am obţinut, fiindcă, pentru mai mult de-atât, trebuia să sufăr mai mult.  Ai început să devii rezonabil.  Asta înseamnă să te mulţumeşti cu ce ai? Să nu-ţi doreşti mai mult? Să fii lipsit de ambiţii?  Ei, nu chiar aşa!  Poate că indolent este un cuvânt mai potrivit, nu rezonabil.  Nu exista un cuvânt care să descrie modul de viaţă perfect.  Da, avem nevoie de multe cuvinte pentru ca să exprimăm puţine lucruri, mai ales când e vorba de sentimente, mentalităţi, atitudini,...  De unde se vede că vorbirea s-a dezvoltat în direcţii greşite.  De asta poţi să fii sigur.  Iar cum vorbirea s-a dezvoltat în paralel cu gândirea, înseamnă ca şi gândim greşit.

128

 Hai noroc! * * *  Percep lumea ca pe un joc, căruia nu-i cunosc perfect regulile.  Deci nu este chiar un joc, în sensul sportiv.  Înseamnă că nu este un joc, ci o luptă, dar asta am mai spus-o. * * *  De unde vine răutatea oamenilor?  De unde vine iubirea?  Ambele sunt faţete ale aceeaşi fiinţe. * * *  Dacă ne tragem din maimuţe, înseamnă că inteligenţa noastră nu ne-a fost de mare folos.  Dacă Dumnezeu ne-a făcut după chipul şi asemănarea sa, ce trebuie să cred despre el?  Prefer să nu dau crezare acestei afirmaţii. * * *

129

 Anul-lumină este o unitate de măsură pentru spaţiu.  Pentru timp am putea avea anul-întuneric; umplut cu evenimente, devine timp real.  Mă tem că asta este o filosofie mai adâncă. * * *  În Statele Unite am călătorit cel mai mult cu autobuzul. Era nu numai cel mai ieftin, dar îmi oferea şi un foarte bun prilej de a-i cunoaşte pe americani, adică tocmai scopul excursiei mele. Totuşi cea mai lungă călătorie dintr-o bucată a fost cu trenul: Los Angeles – New York, via Chicago. Fără să spun nimănui ce sunt, de unde vin, toţi m-au etichetat imediat ca intelectual şi – important – mi-au acordat toată consideraţia cuvenită unui intelectual. Îmi amintesc că, la un moment dat, un tânăr, care rezolva cuvinte încrucişate, m-a întrebat cum se spune în franceză la am-uitat-ce, fără să ştie dacă eu vorbesc sau nu franceza. În mintea lui, orice intelectual trebuia să ştie franceza.  Şi, mă rog, de unde au tras ei concluzia că erai intelectual? Purtai cravată?  Dimpotrivă. Purtam blugi americani, un t-shirt american, şi o bluză de trening chinezească, dar pe asta n-o văzuseră încă, fiindcă o îmbrăcam doar seara. Iar cravată poartă toţi americanii cu funcţii publice. Şoferii de pe autobuze, măturătorul din staţii, toţi 130

poartă cravată. Oricât de cald ar fi, cravata este obligatorie, chiar pe o cămaşă cu mânecă scurtă.  Atunci după ochelari.  Nici, că au şi din ăştia. Cu ochelarii am o altă întâmplare, din România. Mergeam nu demult printr-un cartier de case muncitoreşti, construite prin 19501960, cu fonduri de la stat. Acum este un cartier liniştit, casele sunt cochete, cu flori în faţă. Unele au ajuns, prin dezvoltare recentă, adevărate vile. Cred că era duminică, fiindcă strada era aproape pustie. Doar în faţa unei case se afla un grup de trei bărbaţi. O zi frumoasă. Era chiar foarte cald, fiindcă cel ce stătea în faţa porţii era fără cămaşă, cu burta pe-afară. M-au văzut de la distanţă. Totuşi, atunci când m-am apropiat, unul dintre ei s-a întors cu spatele, făcându-se că nu mă vede şi să mă oblige astfel să-l ocolesc, părăsind trotuarul, destul de îngust. Asta am şi făcut, fără să-mi pot abţine însă un zâmbet ironic adresat proprietarului casei, care mă privea. Atunci ochelarii erau singurii care mă trădau ca intelectual, motiv suficient pentru neamul prost să mă urască.  Bine, şi, în America, cum te-au identificat?  Pare ciudat, dar după ceea ce consideram eu a fi cel mai mare dezavantaj al meu: limba engleză. De fapt, nu limba, ci modul de exprimare.  De aici aflau că eşti străin, nu şi intelectual.  Străini sunt mulţi în Statele Unite, iar localnicii nu mai sunt atât de bucuroşi să-i vadă, mai ales pe hispanici. A trecut epoca deschiderii. Acum au început să aibă sentimentul propriei identităţi. Modul 131

de exprimare am spus. Engleza mea este relativ bună scris şi citit. Conversaţia însă este lamentabilă.  Asta pentru că tu ai învăţat Engleza singur, din cărţi.  Da, nu am avut posibilitatea să conversez. Ori tocmai asta se vedea.  Asta-i adevărat. Mulţi tineri din România îşi închipuie că sunt mai grozavi dacă vorbesc asemenea eroilor din filmele pe care le văd ei, cu expresii de cartier, limbaj specific celor mai puţin instruiţi şi chiar al delicvenţilor.  Ei bine, americanii, ca oricare alt popor, au instrumente de măsură foarte sensibile şi îţi spun cine eşti după câteva fraze, uneori după una singură sau chiar după un singur cuvânt sau gest nepotrivit.  În limba maternă, dacă o stăpâneşti bine, îţi poţi înşela interlocutorul mai uşor decât într-o limbă străină. Pe străin îl reperezi imediat de unde şi cum ţi-a învăţat limba.  Şi, prin asta, află cu cine are de-a face. * * * Amintiri Zăpada abundentă, căzută aseară, a curăţat aerul de impurităţi şi a acoperit totul cu alb, astfel că lumina soarelui ce a răsărit azi pe un cer albastru intens este aproape orbitoare. Cei ce vor să plece în excursie au 132

nevoie de ochelari de soare, nu de fandoseală, ci de protecţie.

Ziua de azi îmi aminteşte de o alta, petrecută cu câţiva ani în urmă. Condiţiile arau asemănătoare, iar eu urcam pe coama unui munte, singur, printr-o zonă împădurită, întreruptă de mici poiene. Pe zăpada, imaculată până nu demult, se vedeau acum o mulţime de urme de animale. Era în martie, ca şi acum, soarele încălzea puternic, iar zăpada de pe pomi se topea cu repeziciune. Picăturile scurse pe sol erau atât de dese, încât mi-a venit ideea unui experiment: să măsor timpul scurs din momentul imprimării urmei, după numărul picăturilor căzute pe ea. Am făcut-o pe propriile mele urme. De la câteva secunde şi până la 15 minute, când urma ar fi fost complet acoperită, puteam face estimări cu o precizie destul de bună. Surpriza a fost să constat că urmele animalelor erau extrem de recente. Eu nu vedeam nici unul, deşi trecuseră prin faţa mea de curând, unele sub un minut. Şi nu erau numai animale mici. Nu mă pricep la animale şi la urmele lor, dar câteva erau chiar îngrijorător de mari. Şi dacă tot sunt la capitolul amintiri, iată una din aceeaşi zonă, atât geografică cât şi ideatică. Era tot primăvară, la sfârşitul lui aprilie, poate început de mai.

De data aceasta, nu eram singur, ci împreună cu unul dintre foştii mei directori, acum cercetător la Bucureşti. Deşi nu mai eram în relaţii oficiale de subordonare, ca şef al unei teme de cercetare, mă cooptase şi pe mine în echipa sa, aşa că păstram legătura cu el. În ziua aceea, o duminică foarte 133

frumoasă de primăvară, ne hotărâserăm să facem o excursie pe aceeaşi potecă despre care am vorbit anterior. N-a durat mult de la plecare şi un nor negru a acoperit cerul. În câteva minute a început să ningă. O vreme, am înaintat voiniceşte. El se dorea încă viguros, deşi avea peste 60 de ani şi avea încredere în mine, fost alpinist, mai tânăr decât el cu 10-12 ani. În ciuda vitejiei noastre, a trebuit să renunţăm; stratul de zăpadă depăşea o jumătate de metru. În plus, era apoasă, deci foarte grea. Cu greu ne-am întors, uzi până la piele şi extenuaţi. În orele următoare după sosire îi dădeam telefon să aflu cum se mai simte. Eram îngrijorat atât pentru sănătatea mea, dar mai ales pentru a lui, datorită diferenţei de vârstă şi antrenament.

Remarca Zidului: iată dovada că Dumnezeu, atunci când a separat apa de uscat, şi-a făcut bine treaba. Dacă în apa de ploaie ar fi scăpat şi ceva pietre, sau dacă apa ar avea în stare solidă consistenţa pietrei, v-ar fi fost cu mult mai greu, poate fatal.

134

Dragă prietene, Astăzi a fost vernisajul expoziţiei membrilor filialei Braşov a Uniunii Artiştilor Plastici, episodul seniori. Ea a fost precedată de episoadele juniori şi adulţi. Asta pentru că spaţiul este foarte mic pentru o expoziţie unică, dar şi dintr-un mic interes: majoritatea profesorilor de desen au copii, elevi sau absolvenţi ai unor şcoli de artă, şi doresc să-şi lanseze odraslele. În plus, comparaţiile între generaţii nu sunt recomandate; ar putea pune în evidenţă aspecte nedorite.

Era de aşteptat ca această expoziţie, a seniorilor, să fie cea mai bună. Ei bine, numărul vizitatorilor vorbeşte mai bine decât aş putea eu s-o fac. Am numărat 28, din care patru ziarişti. Numărul expozanţilor era mai mare, dar nici măcar aceştia nu sau ostenit să vină. Cred că alte comentarii nu mai sunt necesare.

Mai bine îţi scriu ceva despre muzică. Recent, am primit de la autor o carte despre muzică: „Ce spun filosofii despre frumosul muzical”. Cartea este remarcabilă pentru efortul autorului de a selecta din opera câtorva filosofi importanţi opiniile lor despre muzică: Platon, Aristotel, Sf. Augustin, Kant, Schopenhauer, Nietzsche şi alţii. Interesante sunt 135

diferenţele dintre opiniile lor. Nu numai că sunt diferite, dar oscilează de la o extremitate la alta, de la ridicol (Kant) la sublim (Schopenhauer). Ştiam câte ceva despre ele, dar autorul ne pune la picioare a adevărată documentaţie.

Am mai discutat despre autor în legătură cu o altă carte a sa, „Emil Cioran coerenţa unui anti-sistem”. Îmi exprimam atunci nedumerirea cu privire la asocierea oximoronică a termenilor din titlu, dar şi dorinţa de a citi cartea, împotriva neîncrederii mele în profesionismul filosofilor români contemporani (nu-l cunoşteam încă pe autor), nu din alt motiv decât faptul că şcoala românească de filosofie de după război a propovăduit doar o anumită doctrină, iar proliferarea universităţilor fără profesori din ultimii ani este de-a dreptul descurajantă. Acesta însă nu este un oarecare.

Nu ştiu dacă a cunoscut sfatul lui Schopenhauer, potrivit căruia „cine vrea să facă filosofie serioasă e bine să adâncească, mai întâi, o ştiinţă exactă"; fapt este că s-a conformat. El este, înainte de toate, licenţiat în muzică la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti, iar, în prezent, profesor universitar la Facultatea de Muzică din Braşov.

Facultatea de Istorie-Filosofie a Universităţii Bucureşti a urmat-o ulterior. Cât despre muzică, în opinia mea, contrar aparenţelor, ea este o ştiinţă aproape exactă. Nu pentru că trebuie să ştii exact unde să pui degetul dacă vrei să cânţi la vioară, spre exemplu, ci pentru că are metodă de învăţare, are chiar şi un limbaj propriu, cel al notelor, şi care nu este 136

tocmai uşor, dar - mai ales - are o mulţime de teorii. Un lucru este cert: tipul este un filosof adevărat, iar apropierea sa de Cioran nu este întâmplătoare: la fel ca Cioran, adoptă faţă de filosofie o atitudine sinceră şi nu una formală, menită să-i impresioneze pe neofiţi.

Ca după orice carte bună, ce te face să gândeşti, am început şi eu, ca ardeleanul, să cuget. Iată efectul: Diferenţa dintre un tablou frumos şi unul urât este mai mică decât diferenţa dintre o melodie frumoasă şi una anostă. Muzica, deşi diferită de la o arie geografică la alta, este totuşi mai unitară. Este şi acesta un semn că ea atinge mai direct simţurile noastre.

Toţi oamenii, indiferent de rasă, râd şi plâng la fel. Chiar şi la animale, manifestările caracteristice ale sentimentelor de bucurie şi tristeţe sunt asemănătoare.

Dintre arte, muzica este cea mai apropiată de sentimente, pe care le redă şi le transmite cel mai direct.

Spun unii că trebuie „să înţelegi” muzica sau arta, adică domenii în care valoarea nu poate fi măsurată cu exactitate. Aş eticheta expresia drept o maximă a ipocriziei, dacă nu ar exista şi reciproca, venită din partea cealaltă, a unor „consumatori”: „eu nu mă pricep la muzică/pictură/etc.”, indicând evitarea exprimării opiniei, de fapt o formă de laşitate. Nu e nimic de înţeles în muzică sau artă. Ele se adresează sentimentelor şi nu raţiunii. Cele câteva forme prin care autorii încearcă să transmită idei sunt sub137

categorii minore: muzica programatică, arta simbolistică şi altele asemenea lor. Orice formă de artă este cu atât mai valoroasă cu cât atinge mai direct sentimentele noastre. Chiar şi în literatură, unde mijlocul de comunicare este cuvântul, deci un simbol, şi - în consecinţă - se adresează intelectului, prin intermediul căruia ajunge la sentimente, chiar şi aici zic, în literatură, forma superioară este poezia, exact din motivul invocat. Poezia bună, evident, nu elucubraţiile moderniste.

Cella Delavrancea remarcă întrepătrunderea poeziei lui Eminescu cu muzica lui Chopin. În amintirile sale „Dintr-un secol de viaţă”, în capitolul „Eminescu oglindit în Chopin”, dă mai multe exemple. În Mazurca nr. 26, de pildă, „printr-o modulaţie neaşteptată, în la major, parc-auzeam adorabila frază de la sfârşit (O rămâi):

Unde eşti copilărie, Cu pădurea ta cu tot?”

A fost doar un exemplu. Adevărul este că majoritatea mazurcilor şi, mai ales, a nocturnelor lui Chopin pot fi puse pe versuri de Eminescu şi, invers, cele mai multe dintre poeziile lui Eminescu pot fi puse pe muzica lui Chopin. De remarcat că orice legătură directă între cei doi mari creatori este exclusă: Eminescu s-a născut la un an după ce Chopin se stinsese din viaţă. Ceea ce i-a unit este – evident – o armonie superioară, ce depăşeşte puterea noastră de înţelegere, dar nu şi pe 138

cea de simţire. Asta se numeşte artă. La ea ajung însă doar geniile. Mă refer la creaţie. Receptarea ne aparţine nouă, profanilor. Nici literatura nu face excepţie de la acest principiu. L-a semnalat în autobiografia sa Anthony Trollope, un romancier britanic, trăitor între 1815–1882: „Of all the needs a book has the chief need is that it be readable”.

Atenţie la traducere: de a fi citibilă, nu citită, deci redactată cu claritate.

Kant ne spune că ideile pot fi potenţate şi prin senzaţii. El stabileşte trei tipuri de arte frumoase:  artele cuvântului;  artele plastice;  artele senzaţiilor.

Prin arte plastice el le înţelege pe acelea care transmit idei prin intuiţii sensibile: arhitectura sculptura, pictura. În artele senzaţiilor el include muzica şi arta culorii. Găsim deci pictura la două categorii, în funcţie de conţinutul ei ideatic. Despre muzică, Kant, are cele mai proaste opinii. Nu numai că o plasează pe ultimul loc, dar o descrie în termeni atât de degradanţi, încât plasarea ei în rândul artelor este o contradicţie în termeni. Nu ascund nici opinia mea despre Kant, ca fiind ne-onorantă în această privinţă. Ca om, îl putem înţelege că avea şi el resentimente din motive numai de el ştiute sau neştiute. (O fi avut vreun vecin, care îl deranja cu muzica lui.) Ca filosof însă ar fi trebuit să fie mai raţional. Notăm totuşi distincţia ce o face, chiar fără să vrea – logica nefiind punctul lui forte – dintre pictura 139

de dragul picturii şi pictura ca mijloc de comunicare, nu atât al ideilor, cât al sentimentelor. Nu însă şi al senzaţiilor, caz în care Kant ar avea şi ceva dreptate, cu toată lipsa lui de sensibilitate.

De altfel, nici Fericitul Augustin nu este prea departe. El admite muzica numai ca susţinător al textului religios; independentă de acesta, o consideră degradantă. Că nu este aşa o ştim cu toţii. Cum se face că tocmai filosofii nu înţeleg? La o mică analiză, constatăm că, într-adevăr, scopul artelor este să ne provoace sentimente. Muzica o face direct, prin simţul auzului. Literatura o face prin intermediul raţiunii.

Vorbirea şi - prin derivare - scrierea sunt mijloace de comunicare prin intermediul simbolurilor. Raţiunea interpretează simbolurile şi provoacă sentimentele.

Arta plastică – şi aici Kant are dreptate – este bivalentă:  prin jocul formelor şi al culorilor, ea produce sentimente în mod direct, prin simţul văzului; este cazul picturii abstracte şi al celei decorative;  prin intermediul simbolurilor din pictura figurativă, la fel ca vorbirea, ea se adresează raţiunii; ea, raţiunea, este cea care provoacă sentimente.

Rezultă că nu e nimic de înţeles în arta abstractă şi că – dimpotrivă – arta figurativă este o formă precară de comunicare, inferioară literaturii, dar care trebuie judecată la fel ca ea. Prin îmbinarea lor însă, cele două forme se potenţează reciproc şi ridică arta plastică la un nivel superior. Tot prin îmbinare, cuvântul şi muzica pot da naştere unor forme mai puternice de stimulare a 140

simţurilor, fapt sesizat de Fericitul Augustin, acceptând muzica fie şi numai ca adjuvant în ritualuri religioase. Astăzi ştim nu numai că, dar şi cum să combinăm diferitele arte, începând cu găsirea intonaţiei potrivite într-un discurs şi sfârşind cu opera sau chiar cu filmul, unde toate artele pot participa la stimularea sentimentelor. Ar rezulta că arta este mijlocul prin care se pot provoca sentimente. Orice sentimente?

Orice mijloc?

Eu, Zidul Judecând după numărul cărţilor de poezie ce apar aproape în fiecare zi, se pare că este mai uşor să scrii versuri decât proză. Un argument ar fi şi constatarea că mulţi scriitori, ca adolescenţi, au debutat cu poezie, pentru ca, mai târziu, să abandoneze poezia în favoarea prozei.

Poezie sau proză, contează mai puţin. Problema majoră este identificarea cărţilor cu adevărat bune, ceea ce începe să semene cu căutarea acului în carul cu fân.

Critica şi publicitatea comercială nu numai că nu ajută, dar mai mult derutează. Nu mă gândesc acum la criticii proşti sau rău intenţionaţi; ei sunt uşor de identificat şi evitat chiar de către cititori. Mai grav este efectul produs de mercantilismul societăţii de azi.

Totul este subordonat comerţului, inclusiv cultura. Iată un exemplu: de curând, a fost o lansarea de carte, 141

urmată de o întâlnire cu autorul, ambele organizate cu mult fast, la care au fost aduşi elevi şi studenţi, mobilizaţi, evident, de către organizatori. Ar fi fost lăudabil în cazul unei cărţi bune. Din păcate, nu este.

Tocmai am evitat adjectivul potrivit, pentru că nu vreau să mă cobor prea tare.

Prima întrebare este „de ce atâta osteneală pentru o carte fără valoare?”. Pentru că a fost editată de către o editură cu bani şi care vrea să-şi recupereze cheltuielile? Dar de ce investeşte în asemenea cărţi?

Sunt două ipoteze: - autorul este un om al casei; - editura vizează un succes comercial, având ca ţintă persoanele mai modeste intelectual, pe care speră să le atragă prin publicitate.

De ce nu face publicitate pentru o carte bună? Pentru că cititorii de cărţi bune sunt mai puţini şi mai pretenţioşi. Vânzătorii de orice fel au chiar o oarecare repulsie pentru clienţii pe care îi bănuiesc a fi mai pretenţioşi. Preferă unul mai ignorant, pe care îl pot duce de nas cum vor ei.

Revenind la cărţi, viciul comerţului este prezent şi aici: producerea cărţii costă, banii trebuie recuperaţi, cartea devine deci obiect de comerţ şi, în consecinţă se supune regulilor comerţului.

Cum rămâne cu educaţia prin carte? Nu rămâne!

Mai de viitor este Internetul, unde autorii îşi pot plasa singuri cărţile, iar cititorii le pot lectura gratis.

Mai amuzante au fost consecinţele lansării. Doi specialişti de ţinută academică, mobilizaţi să vorbească 142

la lansare şi să întreţină discuţia ce a urmat, jenaţi de faptul că materialul furnizat de carte nu oferea un subiect de discuţie cât de cât literară, au încercat să vorbească despre suprarealism, sugerând că autorul ar avea o relaţie cu acest curent. Într-un târziu, obosit probabil de această încercare de dezbatere, din care nu prea înţelegea mare lucru, autorul a declarat franc că el nu se consideră suprarealist, lăsând astfel auditorul siderat.

Au încercat atunci cu post-modernismul.

Termenul este cel puţin hilar, denotând în ultimă instanţă lipsa de imaginaţie a celor ce ar trebui s-o aibă în exces. Un curent literar ar trebui să aibă o caracteristică, iar numele să o sugereze. Termenul post-modernism s-a născut în arhitectură, unde – după o perioadă de modernism exagerat – a apărut o tendinţă de revenire la normal. Unii au înţeles că post-modern înseamnă mai grozav decât modern, adică şi mai exagerat. Mai bine i-ar fi spus post-literatură. Cum aşa ceva nu va putea exista, rămâne ipoteza unui post în literatură, asemenea postului Paştelui. Îmi pare rău să remarc că modern - şi implicit post-modern – nu poate fi un curent. Cuvântul ne spune doar că este vorba despre ceva „la zi” şi, în funcţie de context, mutatis mutandis, este valabil în orice moment şi că în curând, ca orice este „la modă” va deveni demodat. Se pare că lumea literaţilor este în criză de imaginaţie. Postmodern înseamnă deci demodat avant la lettre.

143

* * * Se spune că prima maşină de vorbit a fost construită dintr-o coastă. A lui Adam, fireşte ! Rezultă că, înainte de operaţie, primul om avea un număr impar de coaste: 12 pe o parte şi 13 pe cealaltă. Este greu de crezut, fiindcă ar fi fost dureros. În medicină, cele câteva cazuri întâlnite sunt catalogate ca malformaţii şi poartă, nu se ştie de ce, numele de „coastă de drac”. Ca om normal, Adam ar fi trebuit deci să fi avut 26 de coaste, câte 13 pe fiecare parte. Rezultă că cea de a douăzeci şi şasea coastă i-a fost extrasă într-un scop încă necunoscut. Considerente logice ne conduc la ipoteza că cea de a doua maşină ar fi fost una de gândit, dar proiectul ei s-a pierdut, motiv pentru care, între timp, au apărut tot felul de înlocuitori. * * * Curentele filosofice obişnuite sunt fie maniheiste, în sensul că pe primul plan se află lupta dintre bine şi rău, fie platoniciene, adică admit doar existenta binelui, răul fiind absenţa lui. Creştinismul este prin esenţa lui platonician, pentru că admite un singur atot-făcător, răul născându-se doar din comportarea incorectă a oamenilor şi, mai rar, la sugestia diavolului, care nu se ştie de unde a apărut.

144

Teoretic, măcar din motive de echilibru, ar trebui să admitem şi o a treia ipoteză, cea a existenţei răului, cu binele ca absenţă a lui. Pare monstruos, dar mă tem că această abordare este mai aproape de realitate. Noroc că ne aflăm doar în zona speculaţiilor teoretice, aşa că putem merge mai departe.

Viaţa reală începe cu lupta pentru existenţă. De la micile celule şi până la cele mai complexe organisme sociale, fiecare entitate are tendinţe expansioniste.

Viaţa însăşi are, deci, la origine răul. Binele apare doar atunci când învăţăm să ne respectăm vecinul, să ne domolim dorinţele acaparatoare. Pe un plan mai mare, dacă admitem că Bigbangul se află la originea Universului, înseamnă că întreaga evoluţie este una expansionistă, având deci la origine răul. Din motive de echilibru, există şi găurile negre, pe care noi le vedem ca involuţie. Dacă Universul nostru, cu întreaga omenirea pe el, s-ar afla într-un asemenea proces de involuţie, am putea spune că binele este primordial, iar răul ceva dobândit. Din fericire nu este cazul. Sau poate că din nefericire. Cine ştie cum o fi mai bine?!!. * * *

Mi s-a adus la cunoştinţă zvonul cum că aş avea ceva împotriva democraţiei. Idee mai falsă nici că am pomenit. Împotriva uzului ei în politică, DA. În politică, democraţia este folosită în cel mai demagogic mod cu 145

putinţă. Dar asta nu are nici o legătură cu ideea de democraţie, în general. E drept că particula „craţie” vrea să spună că este vorba despre conducere şi, de aici, implicarea ei în politică. Dar putem vorbi despre ea şi fără atributul de conducător, cu sensul de tiran, vătaf, oprimator.

Spuneam odată că literatura, spre exemplu, se democratizează, tocmai cu sensul că dispare cenzura şi oricine are dreptul să scrie. Ce scrie îl priveşte, dar nimeni nu-l opreşte. Asta da, democraţie. Şi cine spune astăzi că această libertate nu există? Există, chiar în ciuda unora.

Internet-ul este un alt exemplu de democraţie.

Apar acum dicţionare şi enciclopedii cu o viteză formidabilă. La început, au fost foarte slabe. Unele mai sunt încă. Altele însă au ajuns la performanţe remarcabile, iar explicaţia este tocmai participarea unui numărului enorm de autori. Bineînţeles că există şi intruderi nedorite. Cele româneşti trec chiar printr-o fază jenantă, datorită „democratizării” noastre originale. Ele sunt însă eliminate cu timpul. Marile sisteme îşi păstrează integritatea tocmai prin faptul că sunt mari şi, în timp, ceea ce nu este important pentru sistem dispare de la sine.

Cum însă tot răul este spre bine, iată şi un avantaj: Internetul, ca variantă virtuală a vieţii reale, obligă oamenii să aibă reacţii fireşti la tot ceea ce se întâmplă. Şi în viaţa reală există tot felul de indivizi nedoriţi. Nu ar trebui deci să ne mirăm de cei câţiva indivizi, care se comportă necivilizat. Oricum, pe 146

Internet, sunt mai puţini decât în viaţa reală. Mai important este ca noi să ne stabilim reacţiile faţă de ei.

Iar cel mai mare avantaj constă în faptul că tocmai asemenea indivizi îi trezesc pe ceilalţi, îi aduc „cu picioarele pe pământ”, îi obligă să revină în realitate şi să nu-şi creeze false iluzii, generate de obicei în retragerea într-un turn de fildeş personal sau colectiv.

Să ne amintim de agora grecilor sau de forumul roman. Asta înseamnă democraţie, şi nu votul universal.

Ochii şi urechile Zidului Ce ţi-e şi cu oamenii ăştia. Dacă nu vorbesc, cică gândesc. M-am întrebat de multe ori de ce o fac, dacă tot nu progresează, dar nu am aflat. Nici locatarul meu nu face excepţie. Citiţi şi voi: * * * Mai mult ca perfectul nu există decât în gramatici, deci în ceva aflător doar în închipuirea noastră, nu şi în realitate. Este surprinzător cum de tocmai grămăticii au inventat un termen ce încalcă propriile lor reguli, perfect fiind un adjectiv fără grade de comparaţie. * * * 147

Cum poţi recunoaşte traducătorul prost în doar câteva secunde? Simplu! După abuzul utilizării perfectului simplu. Dacă îl întâlniţi şi în lucrări originale în limba română, înseamnă că autorul s-a „tradus” singur. Evident, tot prost. * * * Apropo de critică şi critici. Ca tot omul, fac şi ei clasificări. Pe locul întâi plasează ficţiunea, iar pe ultimul memorialistica. În ceea ce priveşte ficţiunea, sunt de acord, cu precizarea că asemenea scrieri sunt rarisime, iar cele cu adevărat valorase le numeri pe degete. În limba română, degetele de la o singură mână sunt suficiente. Marea majoritate a romanelor sunt relatări ale unor întâmplări reale Nu mai insist, fiindcă am spus deja de mai multe ori, că orice autor spune doar ce gândeşte, iar gândul lui este un rezultat al experienţelor lui de viată şi, în ultimă instanţă, orice scriere este autobiografică.

Michel Foucault a afirmat clar caracterul autobiografic al lucrărilor sale: „De câte ori am încercat să fac operă teoretică, a fost pe baza unor elemente din experienţa proprie". Într-un interviu din 1978, întâlnim o recunoaştere încă mai precisă: „... nu există nici o carte de-a mea care să nu fi crescut, cel puţin în parte, dintr-o experienţă directă, personală”.

148

Dar iată ce ne spune Mark Twain. El a fost un scriitor cinstit, cel puţin din acest punct de vedere.

Declară deschis că romanele sale sunt inspirate din fapte reale. În prefaţa unor cărţi, precizează numele real al eroilor. Iată una: „Most of the adventures recorded in this book really occurred; one or two were experiences of my own, the rest those of boys who were schoolmates of mine. Huck Finn is drawn from life; Tom Sawyer also, but not from an individual -- he is a combination of the characteristics of three boys whom I knew, and therefore....” (The Adventures of Tom Sawyer) (Cele mai multe întâmplări relatate în această carte au avut loc în realitate; una sau două au fost experienţe personale, restul ale colegilor de şcoală.) În Autobiografie, descrie pe larg sursele subiectelor. „... ferma lui (a unchiului John A. Quarles – n.n.) mi-a fost de folos de vreo două-trei ori în literatură. În Huckleberry Finn şi în Tom Sawer Detectiv, am mutat-o în Arkansas, la o distanţă de şase sute de mile, dar n-are a face; nu era o fermă prea mare...) (Mark Twain, Autobiografie, Editura Univers, 1977, pagina 9) Sau: „Aveam un prieten bun şi leal, un aliat şi un sfetnic plin de afecţiune în persoana „unchiului Daniel”, un sclav de vârstă mijlocie, înzestrat cu mintea cea mai ageră... Nu l-am văzut de peste o jumătate de veac, şi totuşi, sufleteşte, mi-a ţinut tovărăşie o bună parte din acest timp, căci l-am înfăţişat în cărţile mele, fie sub propriu-i nume, fie sub numele de „Jim”, plimbându-l de colo până colo – la Hanibal, pe Mississippi la vale pe-o plută, şi chiar 149

deasupra Saharei într-un balon...” (ibidem, pagina 12) „Am zugrăvit-o de mai multe ori în cărţile mele (pe mama lui Sandy, un mic sclav) sub înfăţişarea mătuşii Polly a lui Tom Sawyer. . . L-am folosit şi pe Sandy odată – în Tom Sawyer.” (ibidem, pagina 13) „Mulţi au văzut în colonelul Sellers o ficţiune, o invenţie, o posibilitate extravagantă, şi mi-au făcut cinstea de a-l numi o „creaţie”; dar se înşelau. Eu n-am făcut altceva decât să-l pun pe hârtie aşa cum era. . . Întâmplările care au părut cele mai extravagante, atât în carte, cât şi pe scenă, n-au fost născocite de mine, ci luate din viaţa lui, iar eu am fost de faţă când s-au întâmplat,” (ibidem, pagina 25). Este vorba despre James Lampton, vărul mamei sale, care apare în Epoca aurită, sub numele de colonelul Sellers. Aş putea continua, dar ar însemna să reproduc o mare parte din autobiografia lui Mark Twain.

Adevărul este că orice autor scrie ceea ce gândeşte. De aceea, memorialistica este cea mai bună literatură, cu condiţia să fie sinceră. M-am întrebat, de aceea, de ce la noi este apreciată ficţiunea şi nu memorialistica. Un argument poate fi decelat din politica regimului comunist. În literatura de atunci, eroul pozitiv trebuia să fie neverosimil de pozitiv, în timp ce personajele negative nu puteau avea nici o calitate. Asemenea personaje nu există în lumea reală, aşa că trebuiau inventaţi. Cum scriitorii normali nu erau dispuşi să-şi piardă timpul şi reputaţia cu asemenea născociri, statul a finanţat şi organizat o întreagă structură socială pentru a-şi realiza obiectivul 150

propagandistic. Scriitorul profesionist – a se citi înregimentat, singurul ce putea publica – şi-a însuşit normele. Astăzi, deşi situaţia s-a schimbat, ceva totuşi a rămas, inclusiv criteriile de evaluare.

Aşa stând lucrurile, a scrie ficţiune nici nu-i greu. Dar este oare aceasta chiar literatură?

Ficţiunea este, într-adevăr, necesară pentru copii. Autorul, însă, ar trebui să fie foarte inteligent şi subtil pentru a atrage copilul în poveste, dar să-i transmită şi morala povestirii fără să-l plictisească.

Rara avis in terris! * * * Mulţi prieteni mă întreabă de ce nu scriu romane.

Adevărul este că m-a bătut gândul de multe ori, dar nu am avut niciodată suficientă răbdare. Deşi multă lume consideră că am scris cărţi autobiografice sau de călătorie, nu am făcut nici măcar acest lucru. Am scris eseuri, iar autobiografia sau impresiile de călătorie au fost doar pretexte pentru a avansa ideile mele. Am fost convins întotdeauna că am lucruri mai serioase de făcut. Mă gândeam că, poate, la bătrâneţe, voi avea calmul necesar. Ei bine, nu! Dimpotrivă, am devenit tot mai nerăbdător. Ba cred că este o evoluţie general valabilă. Bătrânii nu mai au răbdare să-i convingă pe cei mai tineri, şi – în loc de argumente – îi plictisesc cu sentinţe şi principii. Nu este deci de mirare că şi eu am ajuns la această formulă.

151

* * * Duminica, 8 iunie 2008, cu ocazia premierii lui Orhan Pamuk şi a Irinei Denejkina, ce a avut loc la Mangalia, cu ocazia Festivalului Internaţional de Literatură "Zile şi Nopţi de Literatură", Nicolae Manolescu a spus cu ironie că, în Rusia, nu există critică literară. Nimeni însă, nici măcar Manolescu, nu ar putea spune că Rusiei îi lipsesc scriitorii. Să fie oare lipsa criticii literare o condiţie pentru buna dezvoltare a scriitorilor şi implicit a literaturii? * * * Există scriitori care îşi imaginează că opera lor interesează pe toata lumea şi, în consecinţă, ei se adresează tuturor. Este o naivitate, ca să mă exprim delicat. În realitate, orice carte are o adresă, în sensul că vizează o anumită categorie socială: există cărţi de fizică, de agronomie, de psihologie, de dragoste, pentru copii, pentru văduve etc. Nici măcar Biblia nu se adresează tuturor, în ciuda acelor sectanţi care te acroşează pe stradă şi îţi bagă sub nas un text religios pe care ei abia îl silabisesc şi nu realizează că interlocutorii au alt nivel cultural. Se justifică cu ideea că şi apostolii erau analfabeţi. Da, dar ei nu erau şi proşti. La vremea aceea, majoritatea oamenilor erau 152

analfabeţi. Orice carte, inclusiv Biblia nu se putea adresa decât celor extrem de puţini ştiutori de carte şi care erau savanţii timpului. Acestora le era adresată Biblia, care – pe lângă altele – avea rol de „note de curs” în încercările acestora de a transmite mesajul către ceilalţi. În rândul populaţiei din care proveneau, apostolii erau stimaţi, se bucurau de încrederea concetăţenilor, reuşind astfel să-şi îndeplinească rolul de intermediari, ceea ce nu li se întâmplă sectanţilor de azi. Legătura dintre această paranteză şi critica literară nu poate fi decât întâmplătoare.

Cei care scriu cărţi pot sau nu să facă parte din categoria căreia i se adresează. O carte pentru copii, nu este scrisă de către copii. Există adulţi care s-au dedicat acestui sector şi scriu într-o formă accesibilă copiilor, chiar dacă înserează mesajele adulţilor. Ce mesaje? Depinde de inteligenţa autorului. Recunosc, sunt un admirator fără limite al autorilor inspiraţi de cărţi pentru copii. N-am înţeles însă de ce unii profesori recomandă copiilor „Contele de Monte Cristo”, al cărei mesaj prostesc este răzbunarea, sau Tartarin din Tarascon. Aceasta din urmă a fost, în epocă, un pamflet politic superb ce numai copiilor nu le era adresat, dar din care cititorii de azi nu înţeleg nimic. Şi dacă nu înţeleg adulţii, o recomandă copiilor, poate că ei se vor amuza citind „aventura” eroului. Ei bine, nu se amuză! Consideră subiectul ridicol, şi ridicol devine atunci şi cel ce recomandă asemenea cărţi. Ne mai miră că cititul nu-l mai atrage pe copil?

153

O carte bună pentru copii este „Robinson Crusoe”, deşi Daniel Defoe n-a urmat vreo şcoală de scriitori pentru copii. El a fost mai întâi om de afaceri, s-a implicat în politică, a fost şi arestat, s-a apucat de jurnalistică, unde s-a remarcat printr-o satiră ascuţită şi, tot îmbunătăţindu-şi instrumentele, a devenit scriitor. Întotdeauna a scris pentru că a avut ceva de spus. Abia mai târziu s-a gândit că ar avea ceva de spus şi copiilor şi aşa s-a născut o carte cu un conţinut profund educativ. Aventura este la el un pretext. Iată un autor de cărţi pentru copii inteligent. În privinţa cărţilor pentru adulţi, autorii lor se adresează aproape în exclusivitate cititorilor din aceeaşi categorie intelectuală şi, de cele mai multe ori, îşi descriu, sub o formă sau alta, propriile experienţe de viaţă. Dacă o fac cu sinceritate, sunt cele mai bune.

Evenimentele descrise nu trebuie să fie neapărat excepţionale. Dacă sunt, sau au o implicare socială sau politică, cu atât mai bine; vor avea şi rol de mărturie istorică. Tocmai am citit o carte de memorii a unui „fost”. Ştie să scrie bine, „are mână”, dar îi lipseşte sinceritate şi acest lucru se simte şi de către cei ce nu cunosc evenimentele reale. (Curios este că cei care le cunosc şi se simt lezaţi într-un fel sau altul, nu protestează decât la nivel de bârfe, fără să ia o atitudine publică. Dimpotrivă, în public îl laudă.

Obişnuita noastră ipocrizie! Explicaţia este, pentru unii, frica inoculată de pe timpul când „fostul” era cineva şi din care nu au reuşit să scape, iar pentru ceilalţi cameleonismul pe care l-au practicat o vreme prea 154

îndelungată ca să se poate dezbăra de el. Cât despre autor, momente importante din viaţa sa sunt eludate, lăsând astfel cititorul să facă supoziţii ce sunt cu siguranţă mai grave decât realitatea. Dacă le-ar fi relatat – eventual cu unele justificări (fie şi psihologice) – ar fi reuşit cu mult mai bine. * * * Shakespeare sau Dostoievski sunt celebri tocmai pentru că şi-au purtat eroii de la o stare psihologică la alta – uneori opusă – numai prin argumentări interioare.

Eu sunt convins că dacă cineva ar descrie trăirile sale la o traversare a străzii, ar putea depăşi „Bătrânul şi marea” a lui Hemingway şi multe altele, unde subiectul aproape că nu contează. * * * „Dar unde-i neaua de mai an?” sună mai bine în traducere românească, decât originalul lui François Villon, « Mais où sont les neiges d'antan? » din « Ballade des Dames du temps jadis ». Dar dacă versul românesc ar fi fost originalul, ar fi devenit el tot atât de celebru? Cu certitudine, nu, şi nu doar pentru că limba română este una minoră, ci pentru că ideea contează. Muzicalitatea frazei are farmec pentru noi, dar ea nu poate fi translatată în altă limbă. În plus, 155

chiar şi muzicalitatea acestui vers este arhaică; peste câţiva ani, românii înşişi se vor întreba „oare ce-a vrut să spună autorul?”.

Citeam nu demult o carte de un autor român de vârsta părinţilor mei. Farmecul unor fraze m-a cucerit, deşi limbajul ei sună deja învechit. Este evident că, tradus într-o altă limbă, acest farmec local nu ar mai avea nici o valoare. Este literatura dependentă de limbaj? Există literatură locală şi literatură universală; criteriile de evaluare sunt diferite. * * * Există un subiect capabil de cunoaştere şi un obiect ce poate fi cunoscut. Pe măsură ce subiectul cunoaşte obiectul, şi-l însuşeşte ca parte a cunoştinţelor sale, obiectul încetează de a mai fi obiect necunoscut, iar subiectul de a mai fi obiectiv faţă de obiect. El devine subiectiv, fiindcă vede obiectul prin prisma cunoştinţelor sale, în conexiune cu alte obiecte.

Pe de altă parte, îmbogăţindu-şi cunoştinţele, subiectul cunoscător îşi modifică propriile-i caracteristici. El nu mai este acelaşi, deci îşi modifică opinia despre obiectul cunoaşterii sale, care obiect, de fapt, a rămas neschimbat. * * * 156

Ieri seară, încercam, fără rezultat, s-o trezesc pe soţia mea. Dormea buştean, cu faţa în sus şi sforăia.

Trebuia s-o scol din mai multe motive. Am ajuns s-o zgâlţâi destul de energic. Nimic! Era ca o maşină de sforăit ce-şi făcea datoria în orice poziţie. Renunţând, dau să plec, dar înainte de asta o sărut pe obraz. Atunci s-a trezit. * * * La Biserica Neagră din Braşov, pe peretele nordic al corului, se află urmele unei cronici murale pictată de saşi în 1572. Ea cuprindea evenimente din perioada 1143-1571 din istoria Transilvaniei, Moldovei şi Ţării Româneşti. Cronica este cunoscută din mai multe copii sub titlul „Breve Chroncon Daciae” (Scurtă cronică a Daciei). Numele Dacia şi, implicit, istoria ei ca stat unitar era deci cunoscută saşilor. De ce, între timp, această denumire este marginalizată, nu ştiu. * * * Ca mulţi alţii, eu trebuie să-mi finanţez cărţile, să mă ocup de distribuţia lor şi cu banii recuperaţi sămi finanţez următoarea carte.

Este un dezavantaj, dar îmi oferă şi proba că trăiesc în lumea reală.

157

* * * Când eram copil, mi se părea ciudat să mănânc cireşe sau mere la masă. Eram obişnuit să le mâncam direct din pom. Ba, cu merele aveam chiar o problemă când eram obligat să le tai felii, ceea ce mi se părea o fandoseală fără rost. Pepene, în schimb, nu am mâncat decât la masă, pentru simplu motiv că nu creşteau în zona mea. Nu am ştiut, de aceea, niciodată să muşc direct din pepene; am nevoie de cuţit şi furculiţă. Unii zic că aş fi sclifosit. Nu, este vorba doar de obişnuinţă.

* * * Din perioada comunistă, noi, cu toţii, am căpătat unele reflexe. Se numesc reflexe dobândite. Ele sunt însă diferite la cei în vârstă, faţă de cei tineri. Poate că ar trebui inventaţi doi termeni. Cei tineri au crescut în acest mediu şi consideră reflexele lor ca fiind fireşti.

Pentru ei era firesc ca dimineaţa să-şi bea ceaşca cu lapte, pentru care bunicul a stat noaptea la rând. Pentru bunic însă era mai puţin firesc, fiindcă el ştia că se poate şi altfel.

Interesant este că, astăzi, tinerii îi acuză tocmai pe bunici de vina de a fi supravieţuit, modificându-şi reflexele iniţiale. Chestiune de educaţie? De adaptare?

Poate, dar mai mult de etică.

158

* * * Într-o după-amiază toridă de vară, fenomen rar la Braşov, un autobuz local venea plin, încă de la capăt de linie, cu studenţi ce se întorceau de la „munci agricole”. Se întâmpla pe la sfârşitul anilor ’80. Obosiţi ar fi puţin spus. Erau extenuaţi, murdari şi trişti. Era trecut de ora 17. La a treia staţie, s-a urcat o domnişoară, cam de aceeaşi vârstă cu ei. Uşor supraponderală, cu pielea albă, bine întinsă, artistic machiată – deşi nu era necesar la vârsta ei - ochii atent rimelaţi. Mergea, probabil, la o întâlnire. Până aici, nimic deosebit! În mod evident, nu era studentă. Probabil coafeză sau manichiuristă, judecând după profesionalismul cu care îşi pregătise „look”-ul. Ceea ce mi-a atras atenţia a fost privirea ei plină de satisfacţie, adresată studenţilor: „Studii superioare vau trebuit? Uite că mie îmi merge mai bine. Sic!” Îmi amintesc această scenă de fiecare dată când văd câte un personaj devenit „om de cultură”, din neputinţa de a fi altceva. Este din partea lui un gest de răzbunare, asemănător tinerei de care aminteam, faţă de foştii ei colegi de liceu mai inteligenţi. * * *

159

Astăzi, în timpul prânzului, am vrut să comentez cu soţia mea ceva în legătură cu „Moromeţii” lui Marin Preda. Mi-a cerut să nu discutăm la masă acest subiect, deoarece i se face rău numai gândindu-se la acest roman. Aici este nevoie de o mică explicaţie. Vinovatul sunt eu. Cu ani în urmă, ea se afla în spital, bolnavă de hepatită, în urma unui tratament stomatologic efectuat cu instrumente ne-sterile. Pentru a-i uşura suferinţa, iam dus o carte, iar aceasta a fost Moromeţii. Eu nu o citisem, dar era la modă şi toată lumea vorbea despre ea. Mai târziu, mi-a povestit că se străduia s-o citească, deşi îi provoca repulsie şi trebuia să întrerupă lectura după câteva pagini. Eram însă de curând căsătoriţi şi nu dorea să mă jignească, aşa că relua lectura după câteva ore, dar cu acelaşi efect. N-a terminat-o niciodată. După ieşirea ei din spital, am încercat şi eu să citesc cartea, chiar de mai multe ori, dar nu am depăşit niciodată 100 de pagini. Am încercat s-o frunzăresc, în speranţa că, mai departe, poate, devine interesantă. Am concluzionat de fiecare dată că ar fi o pierdere de timp să insist. Răspunsul la întrebarea firească „de ce mie nu-mi place, în timp ce alţii o consideră o capodoperă?”, era simplu: mulţi cititori se regăseau printre eroii cărţii.

Eroii din literatura rusă, spre exemplu, sunt personaje cu valenţe universale, deşi au şi ruşii „moromeţii” lor. Ba, chiar şi americanii şi francezii şi englezii… De ce trebuia să facem dintr-ai noştri eroi de legendă?

160

Este adevărat că Pearl S. Buck a avut succes la timpul ei cu o carte despre viaţa ţăranilor chinezi.

Succesul s-a datorat însă noutăţii subiectului: era epoca când occidentalii aflau din literatură detalii despre viaţa oamenilor simpli dintr-o ţară îndepărtată, aproape necunoscută pentru ei până atunci. Are asta vreo legătură cu Moromeţii? Nici pe departe! România nu este China; nici atât de mare şi nici atât de departe.

Eroii lui Marin Preda nu sunt nici măcar etaloane ale ţăranului român. Ei sunt mai curând nişte mitocani, ori Occidentul este sătul de ai săi.

Ceea ce mă surprinde, dar nu prea, este faptul că, acum, profesorii încă recomandă copiilor Moromeţii ca lectură pentru vacanţă. Cu aşa dascăli nu vom ieşi niciodată din comunism. Noroc că elevii au alte gusturi. * * * Sudorul este un artist plastic? S-o luăm încet. În institutul în care am lucrat a existat o comisie de avizare, unde erau analizate nu numai lucrările proprii, cât şi lucrările emise în alte institute similare, în vederea promovării celor mai bune dintre ele în întreaga ţară. Un coleg, din comoditate, verifica prezenţa unui anumit detaliu, ca dovada că autorul era un bun profesionist. În scurt timp, toţi proiectanţii introduceau în lucrările lor acel detaliu, indiferent dacă el avea sau nu rost. Analiza colegului devenise astfel ineficientă, deoarece ea nu folosea criterii de evaluare 161

corecte, şi nici măcar măsura în care lucrarea corespundea scopului pentru care a fost creată.

Nu am dat acest exemplu în mod întâmplător.

Situaţia este similară în majoritatea domeniilor de activitate şi se manifestă prin folosirea unor detalii de meşteşug drept criterii de evaluare. Obiectul produs se adresează publicului şi nu unui grup restrâns de aşa-zişi specialişti.

Un obiect devine subiect de artă, aşa după cum o scriere oarecare intră în literatură, doar atunci când dobândeşte valenţe estetice. Nu trebuie confundat meşteşugul meşteşugarului cu utilitatea obiectelor produse. Dacă obiectul realizat are valoare estetică, atunci este artă. Dacă nu, nu! În acelaşi mod, deşi multe lucrări de sculptură sunt realizate prin sudură; asta nu înseamnă că orice sudor este un artist plastic. Quod erat demonstrandum! * * *  Am citit cartea lui X şi mi-am imaginat că sunt acolo unde se desfăşura acţiunea.  Am fost acolo şi am găsit altceva.  Nu-mi pare rău pentru nici una. Ambele au meritat, deşi în feluri diferite.  Odată întors acasă, am recitit cartea lui X. Abia atunci am înţeles-o cu adevărat.

Trei viziuni asupra aceluiaşi spaţiu: două reale – a mea şi a autorului – şi una imaginară, formată în timpul 162

primei lecturi şi dependentă de text. Singura cu valoare estetică este cea imaginară şi ea îmi aparţine mie, la sugestia autorului. * * * La sugestia scrierii unui roman, fie şi autobiografic, majoritatea celor care lucrează în domenii ale ştiinţelor mai mult sau mai puţin exacte, răspund că nu ar avea răbdarea să înşire pe hârtie mulţimea cuvintelor necesare.

* * * Filosofia modernă nu mai are nici o legătură cu înţelepciunea. * * * Ne exprimăm prin simboluri. Vorbirea este compusă din simboluri. Teoretic, numărul simbolurilor ce se pot imagina este infinit şi, în consecinţă, numărul combinaţiilor este un soi de infinit la puterea infinit, chiar dacă nu în sens strict matematic, domeniu în care tocmai am comis o monstruozitate.

163

Din ceea ce a scris X, un filosof, eu – trebuie să recunosc – nu am înţeles mare lucru. De vină este, evident, capacitatea mea intelectuală. Dar, pe asta o cunoşteam dinainte ca fiind limitată. Unele lucruri le înţeleg, altele nu. Este de presupus deci că şi acum există ceva foarte inteligent şi eu nu m-am prins.

Identific totuşi două ipoteze salvatoare: - X a fost neclar în exprimare; - X nu a avut nici o idee şi a emis doar câteva simboluri, exprimate într-un stil plăcut mediului său, în speranţa că nouă, ascultătorilor, ne va veni vreo idee, pe care să i-o atribuim lui.

M-am gândit chiar să fac un program de calculator, care să întocmească automat fraze în această manieră. * * * Am citit studii de semiotică, semantică şi altele de genul acesta cu interesul şi curiozitatea celui ce vrea să se instruiască. Le mai citesc şi astăzi, se pare că tot fără folos. Uneori însă mă amuz; discrepanţa dintre tonul savant şi banalităţile afirmate poate ascunde culmi umoristice nebănuite. Uneori, găsesc şi inepţii autentice şi realizez că autorul este un simplu imbecil cu lustru şi mă dezgustă. Doctă ignoranţă! Încerc atunci să-i reţin numele, pentru a-l evita în viitor. Continui totuşi studiile. Cine ştie ce poţi afla?

Unele lucrări sunt chiar serioase. Problema este să le identifici.

164

* * * În trecere prin Bonn, ne rătăcisem, eu şi soţia mea, şi căutam ieşirea către Köln. Se întâmpla în 1992, pe când parlamentul german încă nu revenise, după unificare, în vechea clădire a Reichstagului din Berlin.

Presupun că, în perioada cât fusese capitală a Germaniei de Vest, Bonnul se dezvoltase rapid, fără un plan de sistematizare riguros, fiindcă numai astfel se explică structura destul de haotică a străzilor, aşa cum mi s-a părut mie a fi. Întreb un neamţ şi acesta, foarte amabil, îmi arată direcţia. Destul de repede, intrăm pe o stradă cu sens unic şi, după câteva sute de metri, dăm de o barieră, o gheretă şi câţiva bărbaţi în uniforme, care ne priveau veseli. Probabil că nu mai văzuseră în viaţa lor o maşină Dacia 1300 şi în nici un caz pe acea alee, fiindcă strada se transformase într-o alee, iar în faţă se afla o clădire impunătoare. Eu nu ştiu limba germană, neamţul pe care-l întrebasem nu ştia engleza şi – dacă n-a vrut să-şi râdă de mine – a înţeles, probabil, Kohl în loc de Köln. Într-adevăr, Helmut Kohl era pe atunci cancelarul Germaniei. Fiindcă nu mai puteam să ne întoarcem pe unde venisem – era stradă cu sens unic – amuzaţi la culme, militarii ne-au lăsat să intrăm şi să ieşim pe partea cealaltă, după ce am ocolit un imens rondou, evident sub atenta lor supraveghere.

După această vizită inopinată, am mers o vreme drept 165

înainte, după care am întrebat un alt neamţ. Acesta ştia engleza.

Cu această ocazie - şi altele asemănătoare – miam dat seamă că alegaţia conform căreia poporul român este cald, amabil, ospitalier etc., în contrast cu alte popoare – cel german în special – este falsă. La numeroasele mele întrebări, aproape toţi occidentalii mi-au răspuns cu deosebită bunăvoinţă. Îmi amintesc de un italian, care nu mai sfârşea cu indicaţiile şi, pentru că, între timp, începuse să ploaie, şi-a luat umbrela din maşină, fiindcă încă mai avea ceva de spus. În Franţa, la Montellier, împreună cu prietenul meu, localnic, căutam o anumită galerie de artă. Eram în zonă dar n-o găseam, aşa că am intrat amândoi într-un mic bar de zi. La mese erau cinci-şase persoane. Era încă dimineaţa. De data aceasta, conversaţia a susţinut-o el, deci nu pot fi suspectate neînţelegeri datorate limbilor diferite. Din păcate, barmanul nu ne-a putut îndruma. Nu am apucat însă să ne îndepărtăm mai mult de 30 de metri, că a ieşit din local şi ne-a strigat. Îşi adusese aminte de un detaliu, ce ar putea să ne fie de folos, chiar dacă nu era tocmai informaţia de care aveam nevoie. Şi-a părăsit localul cu clienţi, fiindcă simţea că este mai important să fie util. Care barman din România ar fi făcut acest gest? Nu vreau să spun că românii nu ar fi amabili.

Procentul lor este însă cu mult mai mic, şi cred că sunt îndreptăţit să fac această afirmaţie, fiindcă în ţara mea am întâlnit şi persoane răutăcioase, dispuse să mă îndrume greşit.

166

Întrebarea ce mi-o pun acum este „Au fost înaintaşii noştri greşit informaţi, atunci când lăudau naţia noastră?”. Sau, altfel: „Au dreptate cei de azi, specializaţi în a defăima chiar şi ceea ce era bun?”.

Cum adevărul nu se află niciodată la mijloc, ci în alt loc, de data aceasta, cred că acel loc este intenţia. Înaintaşii noştri ştiau bine cum suntem; încercau însă să ne facă mai buni, conform principiului că, în educaţie, obţii rezultate mai bune lăudând, decât criticând, distrugând sau demoralizând.

Eu, Zidul Am auzit că, în Piaţa Sfatului, clopotul ataşat ceasului din turn a reînceput să bată ora exactă. Să fie vreun semn? Semn de civilizaţie, evident! Poate părea o preocupare dragă amatorilor de antichităţi, fiindcă, astăzi, orice persoană are, dacă nu un ceas de mână făţos, măcar două telefoane mobile ce-i indică ora exactă chiar şi atunci când nu vrea s-o ştie. Şi de ce să nu vrea s-o ştie? Pentru că nu şi-a propus să fie punctual. Şi de ce să nu fie punctual? Pentru că nu i-a intrat în sânge. Şi de ce nu i-a intrat în sânge? Ei, aici povestea e mai lungă. În societatea medievală, fiindcă nu orice cetăţean avea ceas, localităţile cu pretenţii urbane aveau în centru o clădire cu un turn, în care se afla un ceas. Localităţile mai mari, Braşovul printre ele, aveau 167

mai multe asemenea turnuri, astfel încât, din orice punct al oraşului, era vizibil un ceas. Totul pentru ca oamenii să poată fi punctuali. Scuza că n-am ştiut cât e ceasul, ca de altfel orice altă scuză, nu era admisibilă. Şi nu era fandoseală, ci un element extrem de important în civilizaţia urbană, orientată spre industrie şi comerţ. Astfel, dacă furnizorul unei piese, spre exemplu, nu-şi îndeplineşte obligaţia contractuală, asamblarea produsului, din care piesa respectivă face parte, nu este posibilă, iar fabricantul riscă falimentul.

Punctualitatea este deci esenţială, motiv pentru care lipsa ei este sancţionată prin eliminarea celui vinovat din lumea civilizată. În civilizaţia rurală, timpul are valori mai largi.

Agricultorul este dependent de vreme: precipitaţii, temperatură, vânt etc. El nu poate face promisiuni ferme nici măcar în privinţa recoltei, fiindcă nu ştie cât de bun sau rău va fi anul agricol. Dacă doi vecini aflaţi la sapă îşi promit o anumită acţiune pentru a doua zi, dar, între timp, plouă, ei nu se mai pot duce la sapă, deci promisiunea cade. Nimeni nu este vinovat.

Am citit mai demult un studiu sociologic, în care se arăta că, într-un orăşel, (s-ar putea să fie Slatina), prin jurul anului 1950, se construise o întreprindere.

Majoritatea muncitorilor fuseseră recrutaţi din satele învecinate. Aceştia nu concepeau să vină în oraş fără să treacă prin piaţă, unde să valorifice câte ceva din produsele gospodăriei lor, aşa cum fuseseră obişnuiţi.

La serviciu ajungeau numai după ce reuşeau să vândă tot ce aduseseră cu ei. A trecut timp şi muncă de 168

convingere, pentru a-i lămuri pe proaspeţii muncitori că întreprinderea pretinde punctualitate.

Prin industrializarea forţată, numărul exagerat de mare de lucrători aduşi din mediul rural a făcut imposibilă asimilarea lor de către oraşe, şi atunci s-a produs fenomenul invers. Dacă la întreprindere au fost obligaţi să fie punctuali, în viaţa socială, noii veniţi au impus regulile lor. Mai mult decât atât, eliberaţi de regulile impuse de civilizaţia rurală, unde „ochiul satului” veghează, şi intraţi într-un mediu unde nu-i cunoştea nimeni, mulţi dintre cei dezrădăcinaţi au refuzat orice fel de reguli. (Acesta este şi unul dintre motivele care, alături de doctrina comunistă a economiei centralizate, a condus la formarea unei pseudo-industrii, incapabilă să facă faţă celei adevărate, fapt vizibil cu prisosinţă după 1989. Dacă numai muncitorii ar fi fost astfel, încă n-ar fi fost prea grav; ei puteau fi educaţi şi, într-o oarecare măsură au şi fost. Mai grav este că şi majoritatea noilor conducători de întreprinderi aveau aceeaşi origine şi mentalitate.) Şi dacă este mai simplu să fii nepunctual, de ce să-ţi mai baţi singur cuie în tălpi? Dacă am fi singuri pe lume, am fi nepunctuali doar faţă de propria noastră persoană. În societate însă, un asemenea gest de domnişoară prost-crescută dovedeşte lipsa respectului faţă de alţii şi, în acest caz, nu putem pretinde ca ceilalţi să ne respecte pe noi.

Evident, clopotul din orice turn nu ne mai foloseşte astăzi să aflăm ora exacta, dar ne poate 169

aminti că civilizaţia urbană a început cu punctualitatea şi că neglijarea acestei caracteristici a ei însemnă regres pe plan social. Pe plan individual, este simplă lipsă de educaţie urbană. * * * Ficţiune sau realitate?

Pentru valorarea literară a unei lucrări, nu are importanţă dacă un anume eveniment a avut loc cu adevărat sau a fost imaginat de către un autor. Este relevant exemplul lui Mircea Eliade din „Mitul eternei reîntoarceri”, unde reia relatarea lui Constantin Brăiloiu, privind o baladă locală. Atunci când a cules-o, a aflat de la bătrâni că întâmplarea fusese reală, iar eroina era încă în viaţă. Oamenii ignorau faptele, dar le transformaseră într-o legendă, iar legenda devenise o baladă, pe care o cântau cu pasiune. Amuzant este că majoritatea localnicilor mai tineri refuzau să discute veridicitatea întâmplării, insistând asupra legendei.

Adevărul aproape că îi deranja.

Important este deci ca întâmplarea să scoată în evidenţă o idee. Dacă ideea marchează conştiinţele noastre, dacă ne dă de gândit, atunci avem de-a face cu literatură. Fictivă sau reală, nu mai are nici o importanţă. * * * 170

Presa este liberă. Această alegaţie este adevărată doar dacă există mai multe ziare: de dreapta, de stânga, de sus sau de jos, cu cap sau fără, conform celor ce le fac posibilă existenţa. Presa este deci liberă, dar numai în ansamblul ei. Un ziar, oricare ar fi el, chiar dacă nu este subordonat politic în mod direct, este dependent financiar de diferite cercuri interesate, ceea ce implică mai mult decât o cenzură politică. Auto-cenzura poate fi mai puternică decât cenzura. În plus, persoanele din conducerea redacţiilor au şi ele propriile lor convingeri, deci pretenţia de echidistanţă nu este sustenabilă.

Un ziar cu adevărat independent ar trebui să ofere în paginile lui spaţiu tuturor orientărilor posibile pentru fiecare subiect propus. În acest fel, reprezentanţii acelor orientări ar putea să-şi expună punctele de vedere, ziarul în cauză oferind doar spaţiul necesar.

Cum acest lucru nu se întâmplă, ar fi mai cinstit ca fiecare ziar să-şi declare deschis orientarea politică, orientare pe care, oricum, cititorii o simt, în ciuda declaraţiilor ipocrite ale redacţiilor.

Repet: presa poate fi liberă numai în ansamblul ei. * * *

171

Zic unii că religia şi ştiinţa sunt opuse. Cred că afirmaţia este falsă. La prima vedere, în religie, se spune „crede şi nu cerceta”, în timp ce, în cercetarea ştiinţifică, orice supoziţie trebuie dovedită înainte de a avansa altă supoziţie bazată pe prima. Să le luăm pe rând. În religie, se pleacă de la ideea că Dumnezeu este unicul creator. Rezultă că toate religiile sunt de la Dumnezeu şi este doar o părere particulară că o anumită religie este mai adevărată decât altele. Mai mult, în Iudaism şi Creştinism, Dumnezeu nu i-a dat lui Adam, la izgonirea din Rai, instrucţiuni de utilizare a pământului, sau măcar recomandări de comportare, dar a intervenit din când în când, prin diferiţi mesageri, dând noi îndrumări. Din Biblie, oamenii au aflat, spre exemplu, cum să-şi facă cortul. Noi, astăzi, nu mai folosim cortul, decât în excursii. Unele informaţii ar trebui deci actualizate şi, cu siguranţă, Dumnezeu o face. Şi-a trimis chiar şi fiul pe pământ, exact în acest scop. Depinde de noi dacă îi recepţionăm sau nu mesajul.

Cât despre ştiinţă, dacă totul vine de la Dumnezeu, însemnă că şi ea vine tot de la Dumnezeu şi este vina preoţilor că nu şi-au adaptat concepţiile. În concluzie, opoziţia nu este între ştiinţă şi religie, ci între oamenii care le slujesc, cu precizarea că mulţi oameni de ştiinţă sunt credincioşi, poate că mai mulţi chiar decât slujitorii bisericii. O dovedeşte direcţia pe care au evoluat bisericile creştine, în special cea catolică, chiar după ce unii filosofi religioşi au încercat să atragă atenţia asupra erorii de a se opune 172

evoluţiei gândirii omeneşti. Pe Fericitul Augustin, spre exemplu, l-au înregistrat în istorie, dar nu pentru ce a susţinut – convingerea că religia şi ştiinţa trebuie armonizate – ci, dimpotrivă, pentru idei ce nici măcar nu-i aparţin. Frazele i-au fost răstălmăcite. * * * În teoriile politice, la cele două extreme, se află cele două tipuri de organizare politică: monarhie ereditară şi democraţie. Aceste principii se reflectă în legi şi – cu trecerea timpului – în cutume.

Monarhia are ca principiu respectarea proprietăţii particulare, plecând de la ideea că simţul proprietăţii este în firea fiecărui individ. În privinţa moştenirii, sunt două alternative: cea ereditară, firească prin dragostea părinţilor faţă de copiii lor, şi cea dobândită prin luptă, obişnuită la animale şi naturală prin prisma eficienţei perpetuării speciei. Şi aici, ca şi în multe alte domenii, esenţa constă în detalii. Dacă o familie ar avea un singur copil, ar fi simplu, dar, de obicei, ea are mai mulţi copii. Moştenirea devine atunci motiv de dispută pentru cel mai neînsemnat obiect.

Vreau să atrag atenţia că nu am în vedere numai vârful piramidei sociale, ci întreaga structură, de la cel mai sărac şi până la şeful statului, pentru că între mentalitate şi lege există întotdeauna o interdependenţă, o influenţă reciprocă.

173

Cutuma a fost diferită în timp şi spaţiu. Uneori, întreaga avere revenea celui mai mare băiat; alteori, dimpotrivă, celui mai mic, sau se împărţea egal între fraţi. Dacă primul mod reflectă un spirit politic foarte dezvoltat, cu grijă pentru păstrarea moştenirii de-a lungul generaţiilor în sânul familiei şi folosirea ei cât mai eficientă, al doilea reflectă egoismul părinţilor, ce îşi doresc exercitarea puterii cât mai mult timp şi, eventual, văd în copii tot atâţia concurenţi, cu excepţia celui mai mic, în care îşi pun speranţa unei bătrâneţi liniştite. A treia este varianta „democratică” a împărţirii averii în mod egal, după decesul posesorului.

Aici se vede nu doar egoismul lui, pentru că presupune păstrarea posesiei până la moarte, dar şi nepăsarea faţă de generaţiile viitoare: „după mine potopul”.

Proprietăţile se fărâmiţează în acest mod, deci puterea politică şi economică a moştenitorilor se micşorează.

O variantă mai inteligentă este cea în care părinţii, cu adevărat grijulii pentru viitorul familiei, se gândesc să lase proprietatea întreagă pe mâinile celui mai capabil să o administreze. Iar dacă aceasta nu se nimereşte să fie printre odraslele sale, va organiza administrarea eficientă a proprietăţii, astfel încât să asigure stabilitatea ei financiară, şi implicit a copiilor, numind la conducerea ei persoane competente, fie şi din afara familiei. Îi va învăţa, în schimb, pe copii cum să-i aleagă pe aceşti „manageri” şi cum să le evalueze activitatea. Aşa au apărut consiliile, care veghează asupra modului de administrare, pe de o parte, şi directorii executivi pentru administrarea efectivă, pe 174

de altă parte. Prosperitatea proprietăţii este criteriul major.

La cealaltă extremitate, există aşa numita democraţie, asociată cu proprietatea comună asupra bunurilor, adică a nimănui, în care orice persoană poate accede direct pe orice treaptă socială, în orice funcţie. Şi ea este oarecum naturală, fiindcă invidia şi multe altele asemenea sunt şi ele naturale. Democraţia perfectă însă rămâne un ideal şi – în consecinţă – o utopie. Însăşi recomandarea ei este un semn de demagogie propagandistică, atunci când nu este simplă ignoranţă.

Aceste criterii au avut ca obiect proprietatea, fie că este vorba despre una oarecare, fie una pretins divină, asupra tronului într-o monarhie.

Democraţia face din valoarea indivizilor un criteriu de acces la orice funcţie socială, ceea ce ar fi excelent, dacă nu ar fi utopic. Oamenii rămân oameni, cu sentimente, ambiţii şi orgolii, astfel că orice criteriu fără posibilităţi de măsurare obiectivă a performanţelor va fi deturnat. Iar primul obiectiv deturnat va fi tocmai valoarea indivizilor. De aceea, orice încercare de a construi o societare democratică cu forţa este o dovadă de ipocrizie şi ignoranţă: ipocrizia liderilor şi ignoranţa plebei. Asta nu înseamnă că nu este nimic de făcut. Lucrurile mari se realizează prin acumulări mărunte, fiindcă gesturile mici formează mentalităţi, iar mentalităţile conduc la principii majore de condu-cere socială. Desigur, fenomenul invers este 175

şi el la fel de eficient. Aceasta din urmă, din păcate, fiindcă de sus în jos nu vin decât relele.

Am cunoscut pe pielea noastră atât organizarea socială pe principii de moştenire ereditară cât şi pe cea a dictaturii non-valorilor. Acum, ne aflăm în ceva ce poate fi dat ca exemplu de haos.

De regulă, din haos se iese în mod brutal şi se cade într-una din extreme. El oferă însă şi posibilitatea unor reflexii, care - într-o iteraţie viitoare – pot să folosească la pregătirea unor mentalităţi mai realiste.

Marile cugetări au apărut întotdeauna în condiţii vitrege; cele prea bune nu au produs nimic. Avem, deci, şanse să ne deşteptăm! * * * Se zice că, din Haos, Dumnezeu a făcut Lumea, adică tot ceea ce vedem noi în jurul nostru: pământ, ape, plante, animale etc. Dacă a făcut bine sau rău nu se ştie. Oricum, noi suntem ultimii în măsură să ne pronunţăm. Ar fi exemplul perfect de subiectivism. Cei din Extremul Orient, în schimb, lasă Haosul la locul lui şi consideră că – dimpotrivă – noi şi tot ceea ce ne înconjoară, deci Lumea cognoscibilă, este o căzătură din Haos (Universul lor) şi, în consecinţă, omul nu trebuie să facă altceva decât să nu greşească. Cu alte cuvinte dacă nu face nimic, el are şanse să revină de unde a căzut, în aceeaşi stare de inexistenţă, dacă se poate spune aşa. Oricum i-ar spune, este o variantă nu 176

neapărat mai bună, dar destul de bună pentru a fi luata în seamă, măcar ca alternativă la prima. * * * Dacă veţi cere opinia unui croitor despre costumul dumneavoastră, el se va uita la cusături, să vadă dacă sunt drepte, dacă nasturii sunt la locul lor şi alte criterii asemănătoare. Nu vă va spune dacă acel costum se potriveşte personalităţii dumneavoastră sau evenimentului pentru care l-aţi comandat. Ei bine, nu va faceţi iluzii că în alte domenii se întâmplă altfel; orice profesionist va acorda o atenţie exagerată unor detalii şi va pierde din vedere alte aspecte mai largi, ce ţin de integrarea obiectului sau subiectului în mediu. Inginerul constructor se va interesa de rezistenţa clădirii şi nu de funcţionalitatea sau integrarea ei în spaţiu, filologul de poziţia virgulelor şi nu de mesajul textului. Artistul plastic… * * * În muzică, diversitatea genurilor este remarcabilă: muzică uşoară, cultă, populară, de cartier, manele etc. Această diversitate există şi în literatură, dar ea nu este recunoscută. De ce? Tot din motive de centralism bine controlat. Asemenea catalogări ar fi însemnat mai multe domenii, ce trebuiau dirijate, 177

controlate şi aşa mai departe. O mulţime de şefi, care puteau să scape din mână. * * * În antichitate, oamenii de cultură erau enciclopedişti. Pe frontonul Academiei lui Platon era scris: „Cine nu ştie geometrie nu intră aici”. Pentru romani, muzica şi retorica erau, printre altele, materii de studiu fundamentale. Şi-ajunşi apoi sub un frumos castel De şapte ori încins c-un zid pe-afară Şi-n jur scutit de-un mândru râurel, Trecând ca pe uscat pe el, intrară prin şapte porţi cu mine-aceşti poeţi pe-un câmp frumos cu verde primăvară.

(Dante Alighieri, Divina Comedie, Infernul, Cântul 4, în traducerea lui George Coşbuc) Cele şapte ziduri sunt simbolul virtuţilor morale, râurelul este elocinţa, iar cele şapte porţi sunt artele liberale: gramatica, dialectica, retorica, aritmetica, geometria, muzica şi astrologia. Cam asta învăţau oamenii pe atunci. Cu timpul, s-au separat. Geometrii au devenit matematicieni, muzicienii muzicieni, şi aşa mai departe. Filosofiei i-a rămas din ce în ce mai puţin teren de afirmare. Literatura, din fericire, a rămas cu ceva. Cu ce? Ştiam, dar au uitat.

178

* * * Literatura şi arta sunt complementare. Prin artă, omul încearcă să aducă natura în lumea lui. Fie că pictează obiecte sau fiinţe, el nu le redă aşa cum sunt ele, ci aşa cum le vede el, mai mult sau mai puţin intelectualizate. În literatură este invers. Vorbirea este în esenţa ei intelectuală. Prin literatură, omul încearcă să se regăsească pe sine ca element al naturii.

El descrie frumuseţea peisajelor, sau chiar urâţenia lor, dragostea, ura, cu alte cuvinte mediul natural în care trăieşte.

Muzica, în schimb, este natura însăşi, pe care omul o sesizează direct prin simţuri. * * * Ficţiunea este necesară pentru persoanele fără antrenament în dezbateri de idei şi în special pentru copii, care au nevoie de poveşti pentru a le stârni interesul. Ei recepţionează mesajul prin exemple.

Pentru cei cât de cât antrenaţi în discuţii teoretice pe subiecte abstracte, ficţiunea/povestea este considerată o pierdere de timp. * * * 179

Interesant cum s-a întors roata: Marx, un evreu, a propovăduit masacrul, ca soluţie pentru reuşita revoluţiei. Hitler a schimbat doar criteriul de selecţie al celor ce trebuiau eliminaţi; i-a ales tocmai pe evrei. * * * Într-un stat poliţienesc, oamenii simpli sunt toleranţi unii cu ceilalţi. Într-un stat tolerant, oamenii se erijează în proprii lor poliţişti. Ei sunt cei care veghează la păstrarea cutumelor. Toleranţa nu este apreciată.

* * * În înfumurarea lor, unele persoane folosesc sintagma „analiză critică”. Dacă nu este un pleonasm, este cel mult un oximoron, cu condiţia ca autorul să fi urmărit o figură de stil. Mai repede mi se pare o alăturare nepotrivită de cuvinte. Şi asta pentru că o critică, pentru a fi corectă, presupune o analiză.

De altfel, critica este un termen folosit în special în domeniile în care nu există mijloace de măsurare. Asta nu înseamnă că suntem cu totul neajutoraţi. De cele mai multe ori există criterii de evaluare, chiar dacă aproximative. Ce ne facem însă acolo unde nici măcar asemenea criterii nu sunt 180

posibile? Cum apreciem valoarea unei opere literare, a unui tablou sau a unei compoziţii muzicale? Aici, riscăm răspunsuri de tipul: „gusturile sunt diferite”. O replică posibilă ar fi „da, gusturile sunt diferite; numai bunul gust este acelaşi”. Dar ce este atunci bunul gust? Va trebui să identificam ceea ce este general recunoscut ca fiind valoros, şi să folosim drept criteriu măsura în care ceea ce vrem să evaluăm seamănă cu acel model.

Se mai cuvine o precizare: existenţa unui ideal nu elimină progresul, fiindcă idealul va fi ridicat tot mai sus graţie marilor creatori. Condiţia este ca noul vârf să fie recunoscut şi de alţii şi nu elogiat doar de falşi experţi. * * * Omul este o fiinţă socială. Singur, suferă. Dacă nu-şi găseşte tovarăşi, apelează la un animal: căţel, pisică, fie şi un şoarece, orice fiinţă să fie. Ba, uneori şi plantele sunt bune, iar - dacă stau să mă gândesc există persoane care însufleţesc cu imaginaţia lor anumite obiecte, dar asta indică deja o dereglare psihică. Şi totul pentru a nu fi singur.

Chiar şi frica de moarte este, în fond, datorată fricii de singurătate. Nu ideea că nu va mai fi, că existenţa sa încetează îl sperie, ci faptul că moare singur.

181

Şi suferă de singurătate cei răi. Răutatea îi împiedică să-şi găsească tovarăşi, îi determină să se izoleze, iar odată izolaţi nu suportă singurătatea. * * * Max Weber scrie că, după Biblie, bărbatul trebuie să se căsătorească şi să facă copii. (Asta pentru că nu-i poate face singur). La întrebarea de ce are nevoie bărbatul de parfumuri şi podoabe, se răspunde: pentru ca să placă femeilor. Firesc, ca să se căsătorească şi să facă copii, trebuie să placă femeilor. În trecut, femeia se afla în aceeaşi situaţie, ba chiar într-o măsură mai mare, fiindcă ea nu dispunea de avere sau putere.

Nu trebuie să ne mire: şi la animale este la fel. La oameni, proprietatea a luat alte forme, motiv pentru care femeia îşi dorea un soţ bogat, iar bărbatul bogăţie pentru a cuceri femei frumoase.

Se pare că iudaismul este mai aproape de instinctele naturale primare, decât Creştinismul, care recomandă lucruri imposibil de realizat. * * * În Imperiul Roman domina mitologia. Dat fiind vastitatea imperiului, cuprinzând spaţii cu religii diferite, credinţele oamenilor erau subiect de 182

curiozităţi, aşa după cum, mai târziu, pentru europeni, informaţiile despre religiile extrem orientale deveniseră curiozităţi, pe măsura descoperirii lor.

Pentru conducătorii Imperiului Roman, evreii erau recepţionaţi nu prin religia lor, ci prin lipsa lor de subordonare, motiv pentru care au şi plătit prin distrugerea Ierusalimului.

Despre Creştinism nu ştim nici măcar momentul în care el a fost receptat ca o sectă dizidentă în sânul Iudaismului şi, apoi, ca religie distinctă. Ştim doar că, trei secole după Christos, împăratul Constantin s-a referit la ei, dar nu din considerente religioase, ci din motive strategice, militare. El nu a fost creştin.

Recunoaşterea crucii este un basm. Adevăratul lui merit a fost convocarea primului consiliu ecumenic, cel de la Niceea, consiliu ce a fost un prim pas către unificarea episcopiilor, dezbinate până atunci, în ceea ce a devenit Biserica Creştină. Dacă a fost sau nu un merit, se poate discuta. Faptul că, ulterior, biserica s-a organizat întro structură ierarhică, a fost o eroare, pentru că dorinţa de bogăţie şi putere politică au abătut-o de la cele sfinte.

Mai târziu, Creştinismul occidental a fost impus de către triburile germanice. Nu se poate vorbi despre propovăduire, ci despre impunere, şi nu oricum, ci cu sabia. Ce fel de creştinism era acela? Cel pe care îl cunoaştem din întreaga perioadă a Evului Mediu occidental: Dumnezeu şi sfinţii sunt undeva departe; regele şi preoţii sunt însă aici, pe pământ, şi ei trebuie slăviţi de către popor, chiar şi cu preţul suferinţei, 183

asemenea lui Christos, fiindcă – dacă n-o fac – Inchiziţia îi va ajuta să se îndrepte. * * * Limba evoluează, se îmbogăţeşte continuu; dacă tineretul de azi inventează un nou dans, acesta va căpăta imediat şi un nume. Dacă inginerii creează un nou aparat, va primi şi el un nume. Adam a dat nume fiinţelor şi lucrurilor din jurul său. Urmaşii săi a făcut acelaşi lucru. Răspândindu-se pe glob ei nu au mai putut ţine legătura unii cu alţii . S-au dezvoltat astfel numeroase versiuni ale limbii lui Adam, versiuni din ce în ce mai diferite. Astăzi, în zona centrală a Africii, se vorbesc câteva sute de limbi diferite.

Legenda Turnului Babel are o semnificaţie mai subtilă. Ca şi celelalte animale, omul se uneşte în haite.

Maniera în care o face însă este cu mult mai eficientă.

Dumnezeu a constatat că haitele prea mari sunt distructive şi a hotărât să-i fărâmiţeze. Se vede că ştia şi el principiul „Divide et impera!”, atribuit lui Machiavelli, deşi îl cunoşteau şi romanii: „Divide ut regnes!”. Nu cunoaştem expresia pe limba lui Dumnezeu.

Astăzi, se construiesc turnuri mai înalte decât Turnul Babel. Tocmai s-a finalizat unul de peste un kilometru înălţime. Interesant este că realizarea unor asemenea turnuri este posibilă prin unirea eforturilor unor oameni de naţionalităţi diferite, vorbitori de limbi diferite, care - în interesul colaborării - sunt nevoiţi să 184

vorbească aceeaşi limbă, întâmplător engleza americană, dar nu numai. Dragoş, care lucrează de câţiva ani în construcţii prin ţări arabe, spune că, orice şedinţă începe în engleză şi se termină în italiană, limbă în care este mai uşor de… tras concluzii: porca putana… fra’n cullo… * * * Iudaismul şi – după el – Creştinismul apusean au ca trăsătură caracteristică nu monoteismul – aşa cum fals se afirmă – ci naţionalismul. Monoteismul a existat şi înainte şi după în mai multe religii. Chiar în religiile politeiste există o ierarhizare a divinităţilor, una dintre ele fiind superioară celorlalte. Naţionalismul introdus în religie este o invenţie pur evreiască. Nicăieri în altă religie nu se vorbeşte despre poporul ales. Şi nu este vorba doar despre o naţie favorizată, ci despre un destin mesianic, aşteptat cu ură faţă de celelalte naţiuni şi cu speranţa celei mai cumplite răzbunări, încă neimaginată pe deplin.

Creştinismul nu a putut accepta ideea poporului ales. După o primă fază, universală, varianta occidentală, catolică, a adaptat ideea la fiecare naţiune.

Catolicismul este deci un iudaism extins.

Creştinismul primitiv - nu atât în sens temporal cât în cel ideatic - de sorginte mai curând grecească decât evreiască, acel Creştinism al oamenilor sărmani, cu un dumnezeu blând, a fost abandonat odată cu 185

dobândirea de către biserică a forţei economice şi – în consecinţă firească – a celei politice, după care a transformat religia în oficiu de propagandă şi chiar opresiune. * * * Condamnaţi la viaţă Sunt necăjiţi oamenii că sunt „datori cu o moarte”. Moartea nu este decât sfârşitul vieţii. Nu asculţi un concert aşteptându-i sfârşitul, decât dacă nu-ţi place, şi atunci te bucuri că s-a terminat. Dacă însă concertul e bun, te bucuri de muzică în timp ce o asculţi. Când s-a sfârşit, s-a terminat şi plăcerea.

Ar fi mai bine să considerăm că suntem „datori cu o viaţă” şi atunci am înţelege, poate, că ar trebui măcar să ne executăm pedeapsa aşa cum se cuvine. * * * Adevăratele surse ale istoriei se găsesc adeseori în rapoartele duşmanilor şi mai puţin în relatările oficiale ale ţării în cauză. * * *

186

Mesajul transmis prin vorbire poate fi adevărat sau fals. În muzică sau dans nu există asemenea atribute. Adevărat şi fals apar doar în raţionamente.

Numai un raţionament ne poate conduce la concluzii corecte sau false.

- Antonimul adjectivului „fals” este „adevărat”.

- Antonimul substantivului „minciună” este „adevăr”.

Dar fals nu este sinonim cu minciună. Fals este doar o negare a unei afirmaţii, în timp ce minciuna este o fabulaţie. Este cu totul altceva. Iată de ce, atunci când spunem că mergem în căutarea adevărului, exprimarea este ambiguă. Vorbitorii înţeleg ce vor.

Adevărat este adjectiv şi este corect folosit numai în legătură cu ceva ce ar putea fi şi fals. Adevărul, ca substantiv, are sens numai într-un context, în care există mai multe scenarii, dintre care numai unul este cel adevărat. Adevărul absolut, fără legătură cu o alternativă, aparţine limbii de lemn. * * * Între muzică şi arta plastică există o deosebire de esenţă: - În arta plastică, autorul pleacă de la individual şi doreşte să exprime un sentiment general. Un tablou ce reprezintă un portret, spre exemplu, nu este valoros prin fidelitatea redării personajului, 187

ci prin sentimentele induse privitorului prin intermediul acelui personaj.

- Muzica, în schimb, se adresează direct simţurilor ascultătorului, stârnindu-i astfel sentimentele cele mai generale. Şi arta plastică şi muzica, trebuie să exprime nu sentimentul pentru o entitate anume (obiect, personaj sau orice altceva), ci sentimentele cele mai generale.

Nu bucuria sau tristeţea pentru un eveniment, ci bucuria sau tristeţea în general. * * * Spre deosebire de muzica populară, unde lumea s-a emancipat şi - cu riscul pierderii tradiţiei – tineretul nu mai merge la horă, ci la discotecă; în literatură, tendinţa este inversă, de coborâre a nivelului la puterea de înţelegere a celor mai puţin dotaţi intelectual. * * * Un subiect mult discutat astăzi este insistenţa cu care se proliferează existenţa unor pseudo-curente ca cele formate din şapte-zecişti, opt-zecişti, sau chiar post-modernişti. Asemenea categorisiri temporale sunt avansate de către grupuri de autori preocupaţi să-şi susţină reciproc interesele. Adevărul este că un curent 188

trebuie să aibă la bază un criteriu estetic. Cubism, simbolism, expresionism etc., sunt curente ce pot fi identificate cu uşurinţă, tocmai pentru că au o caracteristică proprie. Un tablou în stil cubist, spre exemplu, rămâne cubist, indiferent de anul în care a fost pictat, sau în care s-a născut pictorul.

Există, ce-i drept, un precedent: cel al „Generaţiei ’27”, inventat de Mircea Eliade et co. şi, probabil, acesta i-a inspirat pe epigonii de azi. Există însă o enormă diferenţă: acei tineri intelectuali de după Primul Război Mondial erau convinşi de necesitatea ca România să profite de scurtul răgaz dintre două conflagraţii politice majore – pentru că o intuiau pe următoarea – şi să intre cât mai deplin în constelaţia ţărilor europene. Această misiune le revenea lor. „Ne vom trezi într-o zi <<mobilizaţi>>, aşa cum au fost părinţii, moşii şi strămoşii noştri, şi atunci va fi prea târziu ca să mai putem crea liber”. Câtă intuiţie... Să ne amintim că a spus-o după Primul Război Mondial şi înainte de al doilea. Poate că nu a fost tocmai singura generaţie, dar momentul era unic. Nu era deci vorba despre vreun curent literar sau artistic şi nici despre vreo calitate deosebită cu care Dumnezeu ar fi înzestrat acea generaţie, iar patriotismul lor înflăcărat ne pare acum pe deplin justificat şi într-o totală contradicţie cu mentalitatea de azi, ce se autogratulează cu etichete gen n-zecişti, ca şi cum anul naşterii i-ar fi făcut n-geniali. Ridicolul lor dovedeşte, nu doar micimea pretendenţilor, dar şi incapacitatea 189

acestora de a recunoaşte adevăratele valori. Cât despre post-modernism, eu l-aş numi post-artistic. * * * Principalele noastre sentimente – inclusiv simpatiile şi antipatiile – se formează în timpul copilăriei şi al adolescenţei. Este, de aceea, firesc pentru cei ce şi-au petrecut această parte a vieţii în primii ani de „democraţie populară” – mă refer la anii ’50 ai secolului trecut – şi nu au avut acces la biblioteci particulare, să rămână pe viaţă admiratori ai literaturii recomandate de conducătorii politici din acele timpuri.

Chiar dacă, mai târziu, au aflat şi, eventual, au înţeles că există şi alte valori, acestea nu găsesc în sufletul lor acelaşi ecou.

Pentru a intra în literatura universală este nevoie de mult mai mult.

Se plâng unii că naţiunile mici sunt sortite marginalizării. Este numai parţial adevărat. Există destui laureaţi Nobel, proveniţi din naţiuni mici. Recent, am intrat şi noi românii, din păcate indirect, printr-o scriitoare germană de origine română, mai mult pentru merite politice decât literare. * * *

190

Astăzi, educaţia se face prin televiziunile pline de manelişti cu pretenţii culturale. Întrebarea este: cum se face că acum, când nu există nici măcar scuza vreunei armate de ocupaţie, se cântă muzică turcească de bună voie, sau chiar românească pe ritmuri turceşti. Ne-am turcizat de bună voie, chiar şi în modă. Degeaba strămoşii noştri au dat tribut de sânge, luptând împotriva Imperiului Otoman.

Ochii şi urechile Zidului După o discuţie despre Despa  A fost un copil alintat. Acum este greu să-l faci să înţeleagă că nu toţi oamenii sunt dispuşi să-i stea la picioare.  Învaţă doar când se loveşte cu capul de pragul de sus.  Da, dar nu se ştie cu ce concluzii. Iar pentru ea, pragul de sus coboară cu fiecare an câţiva centimetri. Aşa se face că va rămâne, probabil, nemăritată.  Cât timp copilul este foarte mic, în mod firesc, predomină dragostea părinţilor; pe măsură ce creşte însă ar trebui să-şi facă loc raţiunea, ceea ce se întâmplă mai rar.  Un copil de câteva luni învaţă că sunt suficiente câteva scâncituri pentru a aduna în jurul lui 191

toţi adulţii disponibili şi să-i pună la treabă conform imperativelor sale.  Situaţia nu se schimbă în mod esenţial nici mai târziu, dacă nu cumva educaţia îi oferă alte criterii de orientare.  Da, mama, tata, bunica, bunicul, cu toţii se străduiesc să-şi apropie copilul arătându-i dragostea lor.  Uneori, dragostea îşi găseşte motivaţia în egoism. Iubirea părinţilor pentru copii se manifestă în capacitatea lor de sacrificiu şi nu în numărul de pupături şi cadouri.  Indiferent ce-o fi, copilul se învaţă şmecher.

El speculează sentimentele adulţilor, mai exact interesele lor, fiindcă tocmai ai spus că nu este vorba, atât de dragoste sinceră, cât de interese meschine.  Da, pentru mulţi dintre ei, copilul este doar un eventual sprijin la bătrâneţe.  De acord în general; în particular, trebuie analizat, fiindcă mai sunt şi alte variante. Unii părinţi îşi vor copilul genial.  Da, şi atunci şi-l trimit la o şcoală de muzică, arte plastice, sau orice altceva decât o profesiune obişnuită, tocmai fiindcă odrasla lui este un geniu şi nu putea avea o meseria banală.  Şi cum profesorii de la asemenea şcoli au nevoie de materie primă, adică de elevi, nu le vor spune părinţilor că odrasla lor nu are talent şi-uite aşa se trezeşte societatea cu încă un cabotin.

192

 Aşa e, iar când copilul este prea mic şi părinţii încă nu s-au hotărât ce să facă din el, atunci el, copilul, face ce vrea cu părinţii. Asta mi se pare chiar mai grav.

Că va deveni un cabotin va fi rău pentru societate, dar bine pentru el. Că acum se învaţă speculant, va fi rău pentru el, fiindcă, la maturitate, nu va mai găsi pe nimeni care să-i caute în coarne. Va trebui să lupte altfel, şi el nu va fi apt s-o facă, fiindcă nu a deprins acest exerciţiu.  Cât aţi discutat despre educaţia copiilor, eu am făcut o clasificare.  Se putea altfel? Doar asta-i specialitatea ta: să generalizezi.  Ăsta-i motanul: tace ce tace şi deodată sare la atac.  Ce motan? Cotoi!  Acum pot să zic şi eu ceva?  Hai, zi-i, că altfel nu scăpăm.  Există trei feluri de copii.  Se putea altfel?  Aşadar: 1. Copii îndrumaţi îndeaproape şi strict controlaţi. Ei vor avea multiple avantaje. În primul rând, memorează informaţii, pe care le pot folosi mai târziu. La auzul numelui unei celebrităţi vor răspunde cu un citat, câteva versuri – dacă respectivul a fost un poet -, sau orice remarcă menite să dovedească cultura sa. Face fişe cu cărţile citite, astfel că – la maturitate – 193

poate edita un dicţionar de literatură, iar dacă le pune în ordine cronologică – chiar o istorie a literaturii. Nu trebuie să priceapă mare lucru, fiindcă asemenea lucrări sunt, oricum, controversate.

Vor deveni intelectuali de vază, deşi, din punct de vedere statistic, acoperă toată gama, de la idioţi la super-inteligenţi. Aura de oameni culţi însă îi va salva de la orice analiză.

2. Copii ne-educaţi. Dintre ei poate ieşi orice, în funcţie de inteligenţă şi şansă. Neşansa lor constă în faptul că vor fi nefericiţi, fiindcă nu vor fi recunoscuţi decât cu foarte rare excepţii. Cei din prima categorie le vor bloca accesul.

3. Între cele două extreme, câteva grupe speciale: cea a copiilor pseudo-educaţi, a celor râzgâiaţi şi cea a celor alintaţi.

Uneori se însumează.

Prin cei pseudo-educaţi înţeleg copiii trimişi la cursuri suplimentare, meditaţii şi tot felul de activităţi, plătite de către părinţi, dar fără ca ei să se implice. Ar dori ca din copilul lor să iasă un produs valoros, dar sunt prea leneşi să se ocupe personal de educaţia lui. Copilul este obosit şi – chiar dacă nu este leneş – nu poate face faţă tuturor solicitărilor. În consecinţă, îşi ia libertatea să aleagă şi face doar ce-i place. La lecţii nu este atent, se joacă simulând că-şi face temele şi aşa mai departe. Ceea este mai grav este că va căpăta 194

repulsie faţă de toate activităţile impuse, deşi unele sunt necesare.  Copilul râzgâiat este, de regulă, produsul geloziei adulţilor. Poate că termenul gelozie nu este tocmai potrivit. Vreau să spun că fiecare dintre ei, mamă, tată, bunici etc. încearcă să-şi apropie copilul prin tot felul de strategii: de la simple îmbrăţişări şi până la cadouri. Copilul îşi decide singur soarta, alegând doar ce îi convine.  Copilul alintat este considerat un super-om, părinţii nu acceptă ideea că ar putea avea o profesiune banală şi îl îndrumă către cariere speciale, ca muzica, arta etc. Cum nimeni nu le va spune că au greşit, va rezulta un cabotin. Asta aţi spus şi voi, mai devreme.  Rezultă de aici că marea majoritate a oamenilor de cultură provin din prima categorie, a celor strict supravegheaţi, fiindcă procentul celor realizaţi din celelalte categorii este infim.  Evident!  Ceea ce înseamnă că, tot statistic vorbind, jumătate din celebrităţi se află sub media intelectuală a populaţiei.  Tu ai spus-o!  Iar cum ei judecă prin prisma cunoştinţelor acumulate, raţionamentele şi concluziile lor depind de ce li s-a băgat în cap în copilărie.  Înseamnă că, după ei, societatea va merge întotdeauna înapoi, şi nu înainte. Deci involuăm şi nu evoluăm.

195

 Da, dacă – din când în când – nu s-ar produce câte un salt, datorat unui eveniment neprogramat.  Asta-i adevărat. Statistic vorbind, orice previziune indică un trend negativ, o involuţie. Ieşirea din această tendinţă este datorată unei noi paradigme, unui eveniment neprogramat. De aceea, programele de simulare foarte bune trebuie să sesizeze şi momentul în care urmează să se producă ruptura. Asta a fost şi ideea Teoriei Catastrofelor.  A vorbit informaticianul.  Sper că am fost şi înţeles; Teoria Catastrofelor nu se ocupă de catastrofe naturale: cutremure, erupţii vulcanice etc. Este o teorie matematică, în care se analizează ecuaţiile matematice ale căror variabile au, în evoluţia lor, un punct critic.  Ne-ai lămurit buştean.  Uite un exemplu clasic: un căţel agresiv, care latră în lanţ până la un moment dat, când i se face frică şi fuge cu coada între picioare în cuşcă. Din punct de vedere psihic, el a trecut brusc de la o stare la alta, de la curaj la teamă.  Bine! Am înţeles. În concluzie, copiii sunt speculanţi încă din fragedă pruncie. Dacă le este foame sau sete, ştiu imediat ce trebuie să facă pentru ca dorinţa să le fie îndeplinită. De aici vine şi încrederea în forţele proprii, iar până la a se crede Dumnezeu nu mai e nici un pas. Dar, ce zic eu un pas. Paşii sunt pentru oamenii mari. Din scutece, vezi cu mult mai departe. Iar fără scutece, în deplină libertate, chiar că ai şanse să devii cineva.

196

 Asta în România.  Dar unde? Poate pe Lumea Cealaltă!  Adică în Rai?  Nu, că acolo se mănâncă doar ambrozie şi asta nu este reciclabilă, cred.

Dragă prietene, Îmi dau seama că unele dintre observaţiile mele ţi se par ciudate. Ne separă distanţa, apa cea mare şi o istorie diferită, aşa că este firesc să avem informaţii diferite şi, în consecinţă, să tragem concluzii diferite.

Acesta este şi motivul pentru care eu încerc să-ţi furnizez unele date, aparent minore, dar care, sper eu, te pot ajuta să-ţi formezi o imagine cât de cât reală despre noi, fiindcă numai aşa ne poţi judeca corect. Ştiu că îţi doreşti acest lucru, nu numai pentru că mă cunoşti pe mine, ci fiindcă eşti un intelectual adevărat.

Ai dreptate atunci când spui că judecăţile globale nu conduc întotdeauna la concluzii corecte.

Desigur, românii nu sunt cu toţii la fel. Nici americanii.

Cât despre ţiganii cu care suntem confundaţi, am o observaţie: ei au migrat dintr-o ţară într-alta, după cum le-a fost mai bine. Doar n-o să-mi spui acum că România le-a oferit cele mai bune condiţii. Cu mult mai mulţi s-au stabilit în ţări mai prospere. Diferenţa este că acolo au fost asimilaţi, şi astăzi putem găsi urmaşi de-ai lor în toate straturile sociale, în timp ce România 197

i-a marginalizat ca şerbi până foarte târziu. Acum, ei refuză să se adapteze. Evident, nu toţi, dar suficienţi pentru ca să ofere argumente celor ce vor să ne blameze. Problema este deci de educaţie.

Pentru că tot am vorbit despre educaţie, regimul comunist a introdus şi aici o dihonie. Mulţi ani după instalare, au existat două feluri de studenţi: normali şi ai partidului unic, intraţi la facultăţi pe liste speciale şi traşi de păr până la absolvire. Cu timpul, printre oamenii partidului au apărut fiii acestora, rudele, prietenii şi mulţi dintre cei ce nu ar fi avut şanse de reuşită la concursurile de admitere la facultăţile serioase. La absolvire, aveau cu toţii, buni sau răi, diplome identice.

Aşa se face că, printre ingineri excelenţi, apreciaţi şi în Occident, există alţii ce nu pot fi consideraţi nici măcar intelectuali. Se confirmă că este inutil să luminezi un cap, dacă el nu are şi puţină lumină proprie. În matematică, rezultatul înmulţirii lui zero cu orice număr este tot zero. Partea şi mai proastă este că prostul, atunci când prostia lui este tot mai evidentă, devine şi rău.

Cu timpul, situaţia s-a deteriorat din ce în ce mai mult, iar după 1989 a devenit tragică. Am cunoscut recent o doamnă, un cadru didactic universitar de la o catedră de filologie, al cărei agramatism nu i-ar fi permis să treacă nici bacalaureatul în anii ’50.

Apropo! La vremea când am dat eu examen de admitere la Politehnică, proba de Limba şi Literatura Română era obligatorie şi eliminatorie la orice 198

facultate. Din cauza concurenţei, la medicină sau politehnică nu se putea intra cu o notă mică.

Poate că ţi se pare ciudat ceea ce îţi spun, dar toate acestea au o explicaţie. Imediat după război, ruşii au îndepărtat vechea elită şi au impus oamenii lor.

Teoretic, într-o a doua fază, ar fi trebuit să stimuleze profesionişti adevăraţi, pentru a face funcţională noua orânduire. Din nefericire, noi am trecut direct în faza a treia, când noua clasă politică, de îndată ce s-a văzut bine închegată şi sigură pe situaţie, a devenit interesată de propria-i propăşire. Căutarea şi formarea tinerilor talentaţi a fost înlocuită cu promovarea copiilor, nepoţilor etc., iar cei cu adevărat valoroşi au ajuns să fie nedoriţi şi marginalizaţi.

Desigur, dorinţa de a-şi promova copiii este firească şi se practică în toată lumea. Diferenţa este că, în timp ce un om normal se străduieşte să-şi educe copiii în acest scop, proaspăta garnitură de lideri – marea majoritate ignoranţi instalaţi de ruşi în prima fază şi ne-îndepărtaţi – aşa cum ar fi fost normal - nu numai că nu ştiu cum să-i educe, dar au un profund dispreţ, o adevărată repulsie, pentru educaţie. Morala lor era „dacă eu am ajuns atât de sus fără prea multă carte, fiul meu are cu atât mai puţină nevoie de ea, fiindcă îl voi ajuta eu”. Are chiar şi o altă probă la îndemână: cei cât de cât educaţi nu au reuşit în viaţă prea bine. Uită însă să spună cauza, aceasta fiindcă tocmai faptul că cei ca el, ajunşi la putere, i-au obstrucţionat.

199

Partea şi mai tristă este că, după 1989, situaţia nu s-a îmbunătăţit ci, dimpotrivă, s-a degradat şi mai mult, din motive prea bine cunoscute. Efectul este vizibil prin faptul că, dacă înainte existau câteva facultăţi româneşti recunoscute în Occident, astăzi o diplomă universitară nu mai are valoare nici măcar în România.

Un efect aproape amuzant este modul în care gândesc economiştii noştri, influenţaţi de doctrina economiei centralizate, însuşită la şcoala sovietică, dar interpretată româneşte: global şi simplificat.

Principalele lor instrumente de lucru sunt indicatorii.

Până aici nu e nimic rău. Aceasta este meseria lor, aşa este corect să procedeze în interesul economiei, cu condiţia să nu exagereze. Iată câteva exemple de exagerare, generate din deformaţie profesională asociată cu prostia, fie a lor fie a celor ce îi ascultă.

Productivitatea muncii este un indicator global al eficienţei, măsurat prin raportul dintre producţie şi numărul de lucrători. Valoarea lui se măreşte prin creşterea numărătorului sau scăderea numitorului. Cum prima cale este mai dificilă, în timpul regimului trecut se încerca, evident fără succes, cea de a doua. Ziarele anunţau în fiecare an reducerea numărului de muncitori la marile uzine, deşi de la un an la altul ei erau din ce în ce mai mulţi.

Oarecum similar era raportul dintre populaţia ocupată în agricultură şi cea ocupată în industrie. În ţările avansate din punct de vedere economic el era net în favoarea industriei. Economiştilor din conducerea 200

României le scăpa însă din vedere procesul prin care s-a ajuns acolo, şi anume dezvoltarea tehnologiilor agricole, prin care s-a eliberat forţa de muncă din agricultură.

Acapararea ei de către industrie a fost o soluţie fericită, dar ulterioară. Să ne amintim filmele şi romanele ce tratează epoca respectivă, cu oraşe invadate de oameni fără ocupaţie. Erau tocmai cei plecaţi de la sate, deveniţi săraci ai oraşelor, fiindcă industria abia se năştea şi cererea de forţă de muncă era încă mică.

Al treilea exemplu este de-a dreptul hazliu. Un indicator al căilor ferate este viteza medie a trenurilor. Cum viteza propriu-zisă, dependentă de calitatea trenurilor şi, mai ales, a căii de rulare, era mai greu de mărit, economiştii noştri s-au gândit să forţeze creşterea indicatorului prin micşorarea timpului de staţionare. Nu doar a celor pe distanţe mari, ci a tuturor trenurilor. S-a ajuns astfel la situaţia ridicolă ca trenurile secundare de navetişti – şi erau mulţi pe atunci – cu un traseu ce nu depăşea o jumătate de oră, să staţioneze doar un minut, mult prea scurt pentru urcarea şi coborârea miilor de lucrători de la marile întreprinderi. Ce însemna pentru tren şi călători un minut în plus sau în minus la o durată totală de câteva minute? Nimic! Indicatorul global a fost însă îmbunătăţit şi, probabil, un economist a primit o bonificaţie la stipendia sa.

Mă întrebi ce intenţionez să scriu, fiindcă ai convingerea că n-aş putea să n-o fac. Într-un fel, ai 201

dreptate. Cred că Chopin a spus „Prefer să-mi scriu senzaţiile decât să fiu mistuit de ele”.

Acum oscilez între a scrie un roman sau un eseu.

Cel mai comod îmi este eseul, fiindcă mi se potriveşte şi este un lucru serios. Oamenii de litere, însă, apreciază romanul.

Romanul are un foarte mare dezavantaj: cititorul, atras de subiect şi dornic să afle finalitatea lui, tratează cu superficialitate sau pierde complet din vedere tocmai ideile, pe care autorul vrea să le transmită şi le plasează cu subtilitate, din loc în loc. Aş fi total dezamăgit să mi se întâmple aşa ceva.

Eseul, în schimb, este prea arid pentru majoritatea cititorilor. Mă mai gândesc.

Ochii şi urechile Zidului  Ţi-am spus că a murit Niţă?  Nu, nu mi-ai spus. De ce a murit? Apoplexie arogantă, cumva?  Nu ştiu. Apoplexia nu i se potriveşte, iar din aroganţă nu se moare.  Nici din răutate.  Înseamnă că nu l-a mai suportat pământul.  Oamenii răi mor repede.  Cine ar fi crezut că băieţaşul acela, care se speria şi de o muscă, putea să devină un om rău?

202

 Uite că se poate; şi încă ce rău!  Cine este Niţă? Despre cine vorbiţi?

Prima întrebare a venit din partea cumnatei locatarului meu, în vizită de câteva zile, iar ultima din partea unui prieten, în vizită la un five o’clock.  Noi am lucrat cândva în aceeaşi întreprindere, iar Niţă a fost un subaltern de-al meu. Era prin 196566. Era un tehnician tânăr, tocmai bun de nimic. În plus, era şi extrem de fricos, sperios, nici eu nu ştiu cum să-i spun. Dacă-i ziceam să facă ceva, nu avea curajul să spună că nu ştie să-l facă, nu poate sau n-a înţeles ce-i spusesem. Răspundea DA, ca la armată, şi pleca. Abia după vreo oră venea să-mi spună că n-a făcut nimic, fiindcă nu înţelesese ce anume ar fi trebuit să facă, sau întreba pe alţii (asta aflam mai târziu) ce avea de făcut. Toată lumea înţelegea, numai el nu. Acolo, în acea întreprindere, eu nu am lucrat mult timp, dar cumnata mea a rămas şi, din când în când, îmi mai povestea despre vechile noastre cunoştinţe.  Niţă al nostru a făcut un curs de partid şi a revenit foarte sigur pe el, cu aere de mare şef. La primele alegeri a devenit secretar de partid pe întreprindere.  Ca să vezi ce alegeri „libere” se făceau, nu numai la vârf, dar şi la bază.  Devenise un zbir. Toţi salariaţii râdeau de el, dar le era şi teamă, fiindcă prostul putea să facă mult rău şi, uneori, chiar făcea.  Într-o zi i-am atras atenţia că nu puteam face ce vroia el, fiindcă legea interzice aşa ceva. Am uitat 203

acum numărul legii, dar pe atunci le ştiam bine. Îmi răspunde: „Mai schimbăm, doamnă, mai schimbăm”, ca şi cum el era în măsură să schimbe legi. Pe cât era de ignorant, pe atât era de infatuat.  Niţă fără frică.  Da, Niţă cel fricos devenise Niţă cel fioros.  Iepuraşul se făcuse leu.  Să mai spui că partidul nu era eficient.  Da, din om făcea ne-om şi invers.  Şi din ce cauză a murit?  S-a îmbolnăvit de nu-ştiu-ce.  Să-i fie ţărâna uşoară!

Dragă prietene, Deşi peste o lună voi deschide o nouă expoziţie de pictură, acum am început să lucrez la o nouă carte.

Ea este deja pregătită, în sensul că toate tablourile sunt înrămate şi aşteaptă doar să fie expuse pe simeze.

Cum nu mai am de lucru, dar sunt într-o uşoară stare de agitaţie, îmi umblă mintea aiurea.

Poate te întrebi dacă are rost să scriu. Nu vreau să par lipsit de modestie (deşi doar proştii au nevoie de ea, dar ei nu ştiu). Totuşi, extrase din cărţile mele sunt citate în lucrările altor autori, pe care nu-i cunosc şi nu mă cunosc personal, dar care m-au descoperit pe Internet. Asta înseamnă că nu este chiar totul în zadar.

204

Cartea nu are un subiect, în sensul unei poveşti, deoarece consider că acesta ar fi dăunător: cititorul este atras de intrigă şi, prins de desfăşurarea evenimentelor, dornic să afle deznodământul, pierde din vedere esenţa. Orice autor serios, şi eu doresc să fiu unul dintre aceştia, are ceva de spus. Povestea poate fi doar suportul prin care el îşi transmite ideile şi mi-ar părea rău ca cititorul, atras de poveştile mele, să rămână doar cu atât. Va fi un set de consideraţii, amintiri, relatări diverse, unele fără legătură directă între ele, cu speranţa că „povestea” se va construi încet în mintea cititorului, asemenea unui mozaic, care capătă sens numai privit de la distanţă. Am ales deci calea inversă, asigurându-mă astfel că ideile vor prevala faptelor. Ceea ce urmează este chiar începutul: câteva impresii de la întâlnirea cu colegii de facultate, după cincizeci de ani de la absolvire. Ştiu că, pentru tine, preocupările unora ca mine par ciudăţenii, unele de neînţeles. Încerc totuşi să-ţi provoc curiozitatea, care ştiu că există, din moment ce m-ai acceptat ca prieten.

A fost vesel la aniversarea celor cincizeci de ani de la absolvirea facultăţii. Firesc! Oamenii îşi lasă grijile acasă şi încearcă să retrăiască momentele plăcute din tinereţea lor. Pe cele mai puţin plăcute probabil că le-au uitat, chiar dacă nu în totalitate, ca pe o condiţie a prelungirii vieţii. Poate că prea multe griji nici nu mai au ei la peste 70 de ani! Reumatismele, în schimb, nu le pot abandona, dar – judecând după atmosfera din cele trei zile petrecute împreună – ai 205

crede că nici nu avut vreodată asemenea suferinţe, doar că unii mergeau mai greu. La dans însă erau chiar sprinteni. Ce-i drept, nu toţi, şi pe ritmuri mai lente, ca nişte oameni pe care viaţa i-a învăţat să fie precauţi.

Autorii bunei dispoziţii am fost, bineînţeles, noi înşine şi, mai ales, Rafi, amfitrionul şi organizatorul întregii petreceri. După o viaţă de inginer, ales primar de mai multe ori într-o localitate mică, dar cochetă, mai mult staţiune turistică decât oraş industrial, s-a gândit să organizeze festivitatea acolo, şi nu în Iaşi, de unde am plecat cu toţii prin toate colţurile ţării, şi chiar în afară. Apropo de „în afară”, am avut 12 colegi din Coreea de Nord, despre care nu ştim nimic, şi câţiva evrei, dintre care unii au emigrat în Israel. Spre surprinderea mea şi spre cinstea lor, unii dintre aceştia din urmă au venit din Israel în România, special pentru a celebra evenimentul împreună cu noi.

Ideea organizării festivităţilor în acel orăşel şi nu în Iaşi a fost excelentă. Ea a permis crearea unei atmosfere ideale, existentă doar în amintirile noastre şi lipsită de contactul cu realităţile contemporane ale unui oraş ce a păstrat prea puţin din ceea ce a fost cândva. Nu trebuie înţeles că acel ceva din trecut era întru-totul minunat. Dimpotrivă, erau anii de după război, aşa că, din multe puncte de vedere, era de-a dreptul mizerabil. Dealul Copoului era însă un adevărat campus universitar, unic în România, iar memoria vechilor cărturari moldoveni era prezentă în sufletele noastre. Îmi amintesc ce discuţii interesante puteau să aibă loc, pe cele mai diferite teme, în locuri comune, fie 206

ele şi umile anexe ale unor restaurante, amenajate toamna ca mustării, şi transformate iarna în birturi cu vin fiert. Şi n-au fost puţine cazurile în care cadrele didactice se amestecau cu studenţii în asemenea dispute. Totul era să ai ceva de spus. De cealaltă parte, nici un chelner nu ar fi îndrăznit să întrerupă o astfel de întâmplare intelectuală, pe motiv că a sosit ora închiderii. Aşa ceva este de neconceput azi. Da, Iaşul acelor ani avea încă viaţă culturală. Între timp, am aflat că Politehnica a fost mutată într-o zonă industrială.

Suficient ca acel „campus universitar” natural să se distrugă.

Dar, iată că am devenit nostalgic. Şi asta încă nu e totul. Ca la orice asemenea aniversare, am păstrat şi noi un moment de reculegere pentru cei dispăruţi. Ceea ce m-a surprins şi mă întreb şi acum asupra cauzei, sunt procentele diferite dintre bărbaţi şi femei: 27,54 % pentru bărbaţi şi doar 6,8 % pentru femei. Am făcut şi o statistică. Iat-o: Total Absolvenţi Fără coreeni Din care

125 113

bărbaţi femei total

69 44 113

Decedaţi 19 3 21

Procent 27,54 6,8 18,58

Datele sunt aproximative, deoarece nu avem informaţii complete despre toţi absolvenţii, dar cele exacte nu ar putea infirma constatarea. Ştiam că bărbaţii trăiesc mai puţin decât femeile, dar puneam acest lucru pe seama războaielor, a muncii în medii mai 207

dure etc. Nu este însă cazul nostru. Am absolvit cu toţii aceeaşi facultate, am fost repartizaţi în întreprinderi asemănătoare, aveam vârste apropiate, nu am fost implicaţi în nici un război. Nimic esenţial care să ne diferenţieze. Şi totuşi!

Aşa cum era de aşteptat, la început, n-am recunoscut nici un coleg. Pe parcurs, şi numai după ce se prezentau, recunoşteam trăsăturile unora dintre ei.

Asta fiindcă eu nu am mai participat la nici o reuniune după absolvire. Pierderea contactului cu ei s-a datorat în primul rând schimbării de către mine a profesiunii: am intrat în informatică. Bineînţeles că eram curios să cunosc modul în care a evoluat fiecare dintre colegi. Ma surprins mai mult însă reacţia lor faţă de mine. Unul dintre ei mi-a spus că eu eram, printre ei, ca o stea căzătoare. De ce? – nu ştiu! Stea nu eram în nici un caz, iar pentru a fi căzătoare ar fi trebuit să fi fost undeva, mai sus, de unde să cad, ceea ce, iarăşi, nu era cazul: nu fusesem niciodată prea sus. Tipul îmi era simpatic, aş fi vrut să fi fost prieteni, dar nu s-a nimerit. Poate că şi el ar fi vrut şi, fiindcă nu s-a întâmplat, a rămas cu imaginea efemerităţii trecerii mele prin zonă. Adevărul este că eu aveam prieteni din categorii diferite, fără ca aceştia să comunice între ei. Cu unii mergeam la operă şi concerte simfonice, cu alţii la fotbal, dans şi altele asemenea, cu alţii mă consultam la studiu, cel mai adesea, împrumutând însemnările lor de la cursurile la care eu absentasem (Uneori, îmi era prea somn ca să mă scol pentru primul curs, motiv pentru care am primit şi porecla de „cotoi”, dar şi pentru că nu eram prea 208

vorbăreţ.) Oscilând printre grupuri, prezenţa mea nu era continuă în nici unul dintre ele, de unde – probabil – şi impresia colegului de ceva ce trece ca trenul prin gară. Vezi bine că am renunţat la ideea de stea.

Dintre colegi, cel mai apropiat mi-a fost Sepi, cu care mergeam la concerte. Spre deosebire de mine, care cu greu îi scriam mamei câte o carte poştală – şi asta din când în când -, el îi scria cu regularitate mamei sale (ambii eram orfani de tată) misive de peste zece pagini. După absolvire, a renunţat la inginerie şi s-a făcut actor la Teatrul German din Sibiu, oraşul său natal. Era de origine germană. Ca şi mine, dar într-o măsură mai mare, el s-a îndepărtat de profesiunea noastră. Mai târziu, am cunoscut un actor mai tânăr de la acelaşi teatru, cu o mare admiraţie pentru Sepi, care îi fusese profesor şi mentor. Se considera discipolul său şi mi-a înmânat un mesaj, pe care să-l citesc la aniversare, deoarece, între timp, Sepi murise.

Mi-ar fi plăcut să revăd şi câţiva profesori, mai ales pe cel de la Rezistenţa Materialelor, cu care m-am întâlnit mai târziu şi am avut o discuţie interesantă. Nu mai era însă nici unul în viaţă. Ce era remarcabil la acel profesor? În timpul războiului, a fost prizonier la ruşi, iar în ţară fusese dat dispărut. La întoarcere, şi-a găsit postul ocupat şi soţia recăsătorită. Postul şi l-a recăpătat; nu şi soţia. Era, de altfel, un profesor foarte bun. În URSS, prinsese însă obiceiul să bea. Când l-am cunoscut noi, tocmai se recăsătorise, dar se vedea că avusese ani grei. Obişnuia să poarte o vestă de lână pe sub haină şi, în timp ce preda, se descheia la haină şi îşi 209

ancora mâna stângă în răscroiala mânecii. Cu timpul, realizase şi o gaură în vestă, prin care scotea degetul mare. Proaspăta soţie a remediat imediat situaţia, dotându-l cu o vestă nouă. Din reflex, el încerca vechea poziţie şi – eşuând – se enerva din ce în ce mai tare.

Către sfârşit, a reuşit să găurească vesta, redobândindu-şi calmul. Liniştea ce i se aşternuse pe faţă n-o mai simţise – cred – de dinainte de război.

Spuneam că m-am întâlnit cu acest profesor după absolvirea facultăţii. M-a recunoscut de cum m-a văzut. Ştia cum mă numesc şi îşi amintea numele multora dintre colegii mei, deşi ca orice profesor a avut contacte directe cu studenţii doar la examene, iar noi am avut două cu el. La cursuri, nu avea cum să ne afle numele, fiindcă acestea se ţineau asemenea unor conferinţe, în faţa tuturor studenţilor (circa 100) şi nu se făcea apelul. Am mai avut noi şi alte figuri, despre care nu e cazul să relatez acum. Acesta însă mi-a rămas mie în suflet.”

Ochii şi urechile Zidului  Te văd bine dispus. Parcă ai fost la o conferinţă.  Da. Chiar m-am amuzat. Nu pentru conferinţă, care a fost anostă, ci pe seama publicului. Cu excepţia câtorva persoane mai în vârstă, majoritatea profesori, cea mai mare parte a auditoriului a fost formată din tineri. Cei pe care i-am iscodit eu nu erau studenţi la 210

filosofie şi mă întrebam „de ce au venit la această conferinţă?”. Care erau aşteptările lor?  De obicei, oamenii pleacă de la ideea că filosofia ar avea ceva comun cu înţelepciunea, ori toată lumea ar vrea să afle cum ar putea să-şi însuşească această taină.  Aşa era cândva, dar e mult de-atunci. Dacă acestea erau aşteptările auditoriului, rămâne să aflăm cu ce au plecat de la această conferinţă. O bună parte din dizertaţie, în care expresia „filosof profesionist” a fost deseori repetată, s-a centrat pe „obiectului muncii” acestor profesionişti.  Păi, obiectul muncii, a fost diferit în decursul secolelor şi nu este încă pe deplin elucidat nici astăzi.

Ba, mai mult, profesioniştii sunt parcă într-o derută mai mare ca niciodată.  Nici nu e rău, ba dimpotrivă, este de natură să ne asigure că profesiunea de filosof nu va dispărea niciodată, fiindcă vor avea oricând ceva de studiat: măcar căutarea propriului domeniu de cercetare. Pe acest considerent s-a bazat, probabil, şi afirmaţia conferenţiarului, atunci când şi-a exprimat credinţa că „filosofia este departe de a fi un subiect încheiat”.

Personal, sunt de părere că filosofia este nu numai departe de a-şi fi încheiat misiunea, dar că ea este veşnică, cel puţin din două motive: 1. Dragostea (filo) pentru înţelepciune (sofia) este o componentă stabilă a preocupărilor oamenilor; 2. Vor exista întotdeauna persoane care filosofează.

211

Cei mai eficienţi dintre ei ar avea dreptul să se numească filosofi, cu adevărat.  Nu întâmplător, Nae Ionescu spunea că nu există filosofie ca domeniu ştiinţific, ci doar oameni care filosofează, iar că profesioniştii s-ar putea ocupa de istoria acestor filosofări.  Revenind la conferinţă, tinerii despre care vorbeam la început au plecat veseli şi mulţumiţi că au scăpat de un obiect de studiu. Cât despre filosofie, cea adevărată, or mai vedea. * * * După o altă conferinţă  N-a fost o conferinţă, ci o întâlnire chiar interesantă, cu subiectul „alegerea profesiunii”.  Bănuiesc că te-a interesat. Ştiu că subiectul lai discutat şi tu, de multe ori.  Da. Alegerea profesiunii este, poate, cea mai importantă decizie din viaţa oricărei persoane şi, din nefericire, ea trebuie luată de către elevii din ultimele clase, fără să cunoască, de fapt, în ce constă activitatea ce vor trebui s-o desfăşoare ca profesionişti. Pentru asta, discuţiile cu cei ce lucrează în diferite domenii sunt cele mai folositoare. Din ele, elevii şi părinţii pot afla în ce constă munca lor, atmosfera de lucru, perspective etc. M-aş fi aşteptat ca ideea organizării unei asemenea întâlniri să aparţină unor cadre didactice, părinţi, sau instituţii cu profil 212

social. Ei bine, nu! Iniţiativa a fost luată chiar de către tineri şi conducerea Librăriei „Okian”, implicată din ce în ce mai mult în formarea lor intelectuală, începând cu faptul că – prin colaborare cu Editura Longman - oferă cărţi de referinţă pentru cei ce doresc să acceadă în zona superioară a culturii. Este o iniţiativă ce ar merita premiată. Moderator a fost tot un tânăr. El a făcut ceva studii în Germania şi era dispus să-şi împărtăşească experienţa dobândită acolo. Ceea ce l-a marcat, şi dorea să evidenţieze, a fost importanţa lucrului în echipă. În învăţământul german, spre deosebire de cel românesc, spunea el, aproape toate proiectele sunt realizate de către grupuri de studenţi, organizaţi în echipe, şi nu individual. Se dobândesc astfel abilităţi de comunicare în grup şi se formează mentalitatea lucrului în colectiv.  Într-adevăr există această diferenţă dintre Germania şi România, nu numai în învăţământ, ci în majoritatea domeniilor de activitate, explicabilă atât prin mentalitatea celor două popoare, dar şi prin istoria lor, care a condus la formarea acestor mentalităţi.

Stabilitatea politică şi, mai ales, economică a învăţat neamţul că el se poate realiza ca individ numai într-o structură socială existentă, unde poate ocupa un loc potrivit posibilităţilor sale. El creşte în interiorul structurii, de unul singur, dar, în afara ei, beneficiază de avantajele structurii, nu luptă singur. Devine astfel disciplinat şi cooperant. Statul german încurajează educaţia tinerilor în această direcţie, ceea ce a observat şi el, în experienţa sa ca student în Germania.

213

România, în schimb, a rămas la mentalitatea Evului Mediu, cu credinţa că meseria „se fură”, iar cooperarea este cvasi-inexistentă. Majoritatea tinerilor îşi imaginează că pot deveni orice, indiferent de aptitudinile lor reale; totul este să găsească mijloacele corespunzătoare, cu alte cuvinte „să se descurce”.  Revenind la subiectul întâlnirii, s-a discutat mult despre arhitectură. Ea, arhitectura solicită prin natura ei lucrul în echipe cu atât mai mari cu cât anvergura proiectului este mai mare. Situaţia este similară în toate domeniile tehnice şi mai puţin, poate, în artă, unde creaţia este individuală. Iată că am găsit şi o explicaţie a eşecurilor româneşti: românul este artist. Glumesc, desigur! Iar dacă mă gândesc la muzică, domeniu pe care îl iau deseori ca exemplu, membrul unei orchestre trebuie să se integreze ansamblului şi să se urmeze comenzile dirijorului. Doar solistul îşi poate permite, şi chiar este dator, să dea interpretări personale, cu condiţia însă ca cineva să-l ia în seamă ca solist.  Este extrem de important ca, la alegerea profesiunii, candidatul să ştie ce-l aşteaptă după ce îşi termină studiile şi nu ce va studia la facultate. Este greşit exemplul celor care îşi aleg meseria potrivit unor preferinţe, sau chiar aptitudini, pe care însă nu le vor folosi niciodată. Mulţi tineri adoptă, spre exemplu, fizica, chimia, matematica, dar devin profesori de liceu, iar pedagogia – noua lor profesiune – nu li se potriveşte.

214

* * * - O expoziţie penibilă. Cică ar fi de grafică. În capul unora grafica este artă indiferent dacă are sau nu valoare estetică. De fapt, şi grafică este cu mult prea mult spus. Sunt doar desene, şi asta în cel mai fericit caz.

- Pentru estetică trebuie să ai măcar puţin simţ estetic.

- Întrebarea este „cum s-a ajuns aici?”. Una dintre explicaţii este mentalitatea moştenită. În regimul trecut, oamenii de cultură, trebuiau înregimentaţi, pentru a putea fi dirijaţi şi controlaţi.

Cum termenul „înregimentaţi” nu era acceptabil, s-a folosit unul mai măgulitor: li s-a spus „profesionişti”.

Ideea a prins şi funcţionează încă, mai ales la artiştii plastici, mai puţin familiarizaţi cu subtilităţile, deşi statul nu mai are asemenea interese propagandistice.

Ea îi uneşte însă pe cei ce îşi găsesc sprijin în forţa grupului, ştiind bine că nu au puterea necesară să se exprime individual, ca artişti autentici.

- Asemenea coterii îi unesc întotdeauna pe cei slabi.

- Lucrările unora dintre expozanţi, ca să nu zic a majorităţii, nu justifică cu nimic profesiunea pe care şiau ales-o şi poate tocmai de aceea, nu doresc să fie comparaţi cu artişti ne-înregimentaţi, chiar dacă unii dintre aceştia sunt mai buni. Ar putea să se facă de râs.

215

- Ajungem în situaţia să constatăm că nu este deloc întâmplător faptul că cei mai apreciaţi artişti nu au fost şcoliţi în instituţii specializate. Forţa lor de creaţie ar fi fost frânată într-o astfel de instituţie de învăţământ. Pe de altă parte, faptul că aceştia nu au frecventat instituţii de învăţământ specializate, nu înseamnă ca ei nu sunt şcoliţi. Termenul corect este autodidacţi. Ei s-au şcolit pe alte căi şi şi-au însuşit acele noţiuni de care au avut nevoie. De altfel, am constatat nu odată că, în casele artiştilor autodidacţi, există mai multe albume şi cărţi de artă decât în casele unor profesori de desen.

- O şcoală de profesori de desen, mai ales în condiţiile economiei noastre de piaţă, în care totul se poate obţine cu bani, nu este neapărat o garanţie a autenticităţii talentului tuturor cursanţilor, uneori nici măcar al profesorilor, ce (de)formează absolvenţi pe măsura capacităţii lor.

- Chiar şi acolo unde talentul profesorilor există cu adevărat, acesta nu este contagios.

- Harul nu se ia!

- Poate că nu tocmai întâmplător mulţi dintre asemenea absolvenţi rămân la grafică, fiindcă – între timp - au aflat care le sunt limitele. Unii nici nu realizează că desenul devine artă numai atunci când dobândeşte valenţe estetice. Pe de altă parte, este adevărat că, în activitatea lor de profesori de desen, nici nu li se cere să facă mai mult. Când însă asemenea „profesionişti” ajung să influenţeze destinele unor 216

copii, sau să se pronunţe în probleme de interes general, atunci pot deveni un pericol public.

- Despre cultura lor generală nu putem vorbi; mai gravă este precaritatea culturii de specialitate.

Aminteşte-ţi vernisajul de icoane pe sticlă de iarna trecută.

- Aoleu! Am şi astăzi în urechi vocea emfatică a prezentatoarei: „Icoana pe sticlă, această milenară artă la români...”. Habar n-avea de istoria artei române, dar vorbea.

- Te referi la Mânăstirea de la Gherla?

- Da. Sticlă vopsită sau chiar pictură pe sticlă a mai existat, dar nu icoane, şi încă în România. La Gherla însă, pe o icoană pe lemn, adusă din Muntenia şi reprezentând Fecioara cu pruncul, s-a observat că ochii ei parcă începuseră să lăcrimeze. S-a întâmplat în 1694.

Imediat s-au organizat pelerinaje, venea deci lume multă să vadă minunea. Localnicii însă, luaţi prin surprindere, nu erau pregătiţi să le ofere suficiente suveniruri şi alte obiecte ce se vând în asemenea ocazii.

Pictura pe pânză nu se practica acolo, un sat modest, iar lemnul era mai pretenţios: trebuia uscat, pregătit, ori asta cerea timp. Atunci, le-a venit ideea să folosească sticla iar întâmplarea a făcut ca, printre ei, să existe şi cineva talentat. Meşteşugul a luat amploare şi s-a răspândit în mai multe localităţi din Transilvania, chiar dacă nu peste tot arta a fost la înălţime.

- Mai ales în ultimii ani.

217

- Asta ca să nu mai vorbim că nu orice pictură cu subiect religios este o icoană. Icoana este un obiect la care te închini.

- Revenind la profesori şi profesionişti. Notabil este exemplul sportului, unde distincţia dintre sportivul de performanţă şi profesorul de educaţie fizică este fără comentarii.

- Aici însă, performanţa este măsurabilă.

- Şi atunci, ne aducem aminte de observaţia lui Vilfredo Pareto: „Numai importanţa unui lucru nemăsurabil poate fi exagerată fără dificultate”.

Dragă prietene, Am remarcat că insişti asupra alegaţiei conform căreia Creştinismul vine din Iudaism. Mie mi se pare falsă. Nu pot să te acuz, fiindcă nu ai lansat-o tu.

Aproape toată lumea pleacă de la această ipoteză, fiindcă aşa am fost instruiţi. Să observăm însă că doar Iisus era evreu, nu şi filosofia sa. Filosofia celor două religii este, în fond, opusă. Criterii de genul credinţei într-una sau mai multe divinităţi, sau recunoaşterea de către credincioşi a unei personalităţi ca Iisus sau Moise, sunt nesemnificative.

Nu vreau să mă acopăr cu nume celebre, dar nu pot să mă abţin în faţa exclamaţiei lui Victor Hugo: „…Dumnezeu, pe care Socrate l-a căutat şi pe care Iisus l-a găsit”. Iar Socrate nu a fost singurul. Nu 218

vreau să te plictisesc cu prea multe date. Filon din Alexandria merită totuşi menţionat, fiindcă a fost aproape contemporan cu Iisus, mai exact a trăit între anul 25 î.C. şi 40 d.C. „În filosofia lui erau prezente toate elementele Creştinismului, dar încă nu apăruse forţa vie necesară pentru a le aduce la o unitate organică.” Este un citat dintr-un studiu asupra filosofiei religiei de Robert Wentley („Socrate şi Christos” Editura Herald, pagina 180).

Ceea ce contează este doctrina şi etica pe care credincioşii şi-o însuşesc, ca urmare a moralei desprinsă din doctrina respectivă. Discut acum teoretic, şi nu iau în consideraţie biserica, vehicul al religiei, şi consecinţele comportării ei asupra credincioşilor.

Or, în privinţa doctrinelor, ce constatam? În timp ce Vechiul Testament este plin de exemple unde Dumnezeu îşi răsplăteşte credincioşii cu mari averi, Iisus recomandă moderaţia. Recunoaştem ideile lui Iisus mai repede în filosofia greacă anterioară, decât în cea Iudaică. Faptul că evreii au înlocuit mulţimea de idoli cu unul singur este un pas prea mic pentru ca să poată rezolva vre-o problemă. Omul rămâne aceeaşi cantitate neglijabilă, în voia sorţii, obligat să ţină seama de toanele divinităţilor, indiferent dacă este vorba despre una singură sau mai multe. Dumnezeul iudaic nu este cu nimic mai blând sau mai înţelept faţă de vechii idoli. Abia Creştinismul modifică această concepţie, deci originile sale trebuie căutate în altă parte decât în Iudaism şi în Vechiul Testament.

219

Creştinismul nu este un Iudaism reformat. De altfel, nici o religie nu s-a reformat cu adevărat din interior.

Vorbesc, desigur, despre doctrina creştină, aşa cum a fost gândită în prima fază a Creştinismului, şi nu după cum a fost ea deformată mai târziu, în Catolicism.

Stoicismul lui Seneca, Epictet sau Marc Aureliu, a fost un curent reluat imediat după Christos, dar el vine de la Zenon, cu 300 de ani înainte, dacă nu cumva şi Zenon l-o fi preluat de la cei de dinaintea lui.

Influenţa filosofiei grecilor asupra evreilor a fost mai mult decât firească. Ei erau nu doar vecini.

După 332 î.C, adică după intrarea fără lupte a lui Alexandru Macedon în Ierusalim, au stat sub guvernare grecească, până în 63 î.C., când Ierusalimul a fost cucerit de către Imperiul Roman. Evreii s-au bucurat de deplină libertate religioasă până în 167 î. C., când Antioh Epifanie a impus politeismul elen. Nu este cazul să ne mire influenţa grecească asupra evreilor. În schimb, Creştinismul Evului Mediu occidental, răspândit cu sabia de către triburile germanice, este un Iudaism mascat, de aceea, eu zic că el nu este tocmai Creştinism. (Este asemănător cu dictatura instalată de Stalin, ce pretindea să se numească comunistă, deşi era mai îndepărtată de el decât oricare alta: marea majoritate a cetăţenilor erau sclavi; nişte sclavi mai moderni, dar tot sclavi, adică oameni fără drepturi.)

Mai târziu, societatea occidentală s-a perfecţionat, a introdus raţionalismul, a devenit mai eficientă, dar şi-a păstrat direcţia dată de 220

mentalitatea iudaică. Max Weber însuşi afirmă că dezvoltarea economiei occidentale a fost propulsată de către mentalitatea evreiască, preluată de Protestantism, zice el. Eu zic preluată de Catolicism şi, ulterior, de către Protestantism. Werner Sombart susţine şi el acelaşi lucru, chiar dacă în convingerile sale nu putem avea deplină încredere. (L-a susţinut pe Marx înainte de Primul Război Mondial, l-a combătut după, iar când naziştii au ajuns la putere afirma că fürerul primeşte ordine direct de la Dumnezeu.) Nu ne putem plânge că Hitler nu s-a bucurat de sprijin intelectual.

Ochii şi urechile Zidului Alte „perle” de-ale locatarului meu.

Universul fericit al copilăriei Se vorbeşte mult despre universul „fericit” al copilăriei. În ceea ce mă priveşte, atunci când mă gândesc la copilăria mea, îmi amintesc că ori de câte ori mă loveam – ceea ce se întâmpla des – durerea mă făcea să-mi doresc să mă maturizez mai repede, pentru că – observasem eu – adulţii nu se lovesc. Poate că alţi copii se lovesc mai puţin, dar nu cred că sentimentele lor generale sunt mult diferite. Cât despre evocarea copilăriei fericite, cred că este una dintre cele mai mari dovezi de egolatrie a adulţilor preocupaţi doar de 221

problemele lor, faţă de care cele ale altora nu există, sau sunt minore.

Idealizarea propriei noastre copilării, machierea ei, decurge din dorinţa de maximizare a importantei persoanei noastre, a faptelor curente, conform strategiei de viaţă a fiecăruia, chiar dacă e greşită. Nu, copilăria nu este cea mai fericită perioadă din viaţa noastră, indiferent cum a fost ea.

Fericirea apare atunci când realizăm ceva ce ne doream cu multă ardoare, dar care – din păcate – dispare imediat, pentru că ne gândim la următorul obiectiv. Nefericirea, în schimb, apare în cazul eşecurilor. Asemenea momente sunt comune atât adulţilor cât şi copiilor, cu deosebirea că raportul dintre acţiunile reuşite şi cele nereuşite este favorabil adulţilor, pentru că ei ştiu deja – sau ar trebui să ştie – ce este posibil şi ce nu, în timp ce copilul mai întâi încearcă şi numai după aceea constată. Iar cum obiectivele copiilor sunt, pe cât de multe, pe atât de efemere, şi bucuria satisfacţiei este cu atât mai scurtă. Si cum, din păcate, nu toate dorinţele pot fi îndeplinite, rezultă că insatisfacţia este o stare cvasipermanentă întreruptă doar de foarte scurtele momente de fericire cauzate de vre-o reuşită întâmplătoare. În plus, adulţii mai au satisfacţia de a constata că, privind în trecut, au poate o viaţă împlinită în condiţiile ce le-au fost oferite, ceea ce copiilor le lipseşte. Ei au doar stresul nesiguranţei viitorului lor.

222

Dorinţele copiilor sunt infinite. În orice secundă un copil îşi doreşte ceva, pentru ca în secunda următoare să constate că nu se poate. Adulţii, în schimb, îşi fac griji din diferite motive şi atunci se gândesc la copii, pe care îi etichetează ca fiind lipsiţi de asemenea neplăceri. Fals! Copiii au chiar mai multe griji. Faptul că noi nu le luam în serios nu înseamnă că ele nu există. În mintea şi sufletul copilului ele sunt chiar foarte mari. În plus, dacă cele ale adulţilor sunt generate de propriile lor ambiţii, adesea năroade, copiii sunt stresaţi chiar de către adulţi prin ameninţări diferite. Încă înainte de a şti să meargă, ei învaţă prin încercări. Iar după ce au învăţat să meargă – la propriu şi la figurat - învaţă să se oprească, adesea după ce s-a lovit de un obstacol dur. Învăţând prin încercări, numai o mică parte dintre acestea sunt soldate cu reuşite.

Majoritatea sunt eşuate, deci sunt tot atâtea insatisfacţii. Copilul îşi află limitele din nereuşite.

Partea bună este capacitatea copiilor de a se bucura şi cred că aici este cheia problemei. Sunt fericiţi cei care ştiu să se bucure, indiferent de vârstă.

Când nu reuşim, devenim invidioşi chiar şi pe copii. * * * „Romanul adolescentului miop” este unul dintre cele mai bune romane al lui Mircea Eliade, deşi el nu l-a publicat niciodată în întregime. Desigur, majoritatea exegeţilor autorului se vor grăbi să mă contrazică. Asta 223

ca să nu mai vorbesc despre cei ce nu au citit nimic sau prea puţin din opera lui, dar au opinii. Poate că, până la urmă, am să mă răzgândesc şi eu, dar, pentru moment, aşa cred.

Veţi presupune că sunt sub influenţa unei lecturi recente. Da şi nu, pentru că, între timp, am recitit primul volum Autobiography, traducerea în limba engleză a Memoriilor-mansarda. Asta pentru că nu aveam în casă varianta românească, dar s-a nimerit să am această carte, trimisă de un prieten din SUA. Cum engleza nu este prima mea limbă şi nici nu pot să mă laud cu performanţe deosebite în această privinţă, lectura mi-a luat ceva timp, aşa că influenţa despre care vorbeam nu mai este chiar atât de recentă. Cu această ocazie însă, mi-am amintit de ceea ce citisem în trecut şi, vrând-nevrând, făceam comparaţii. Trebuie să mai precizez că nu sunt un specialist în Eliade.

Dimpotrivă, lecturile mele din opera lui sunt destul de limitate şi datează de prin anii ’70, când guvernanţii de atunci ai României, datorită prestigiului tot mai mare în Occident al lui Mircea Eliade, au fost obligaţi să-şi reconsidere atitudinea şi au început să-i tipărească opera. Atunci, am citit câteva nuvele („La ţigănci” şi altele) cu subiecte fantastice; romanul „Maitreyi” şi „Memorii”. Subiectele fantastice nu sunt pasiunea vieţii mele, iar „Memorii” mi-au dezvăluit un tânăr cu serioase probleme psihice. „Istoria ideilor şi credinţelor religioase” am abordat-o de câteva ori, dar mulţimea detaliilor şi puţinătatea ideilor m-au dezarmat, aşa că nu am terminat-o niciodată. Evident, nu este vina lui, ci 224

lipsa mea de interes pentru subiect, deşi varietatea credinţelor religioase mă interesează în cel mai înalt grad, dar nu în detalii, ci în concepţii.

Cu timpul, mi-am mai ameliorat opinia despre Eliade, ba chiar eram pe cale să mi-o schimb, atunci când am citit un articol-replică la acuza lui Zaharia Stancu, cum că generaţia tânără de atunci ar fi „în pulbere”, adică fără valoare. (Uite că, acum, mă contrazic, fiindcă mi-am adus aminte că am mai citit ceva şi mai târziu.) Articolul se afla printre „Scrisori către un provincial”, cred, redactate de pe aceeaşi poziţie arogantă ca toate scrierile sale din tinereţe. Pe aceasta însă o ţin minte pentru că, în apărare, Mircea Eliade îi aduce pe matematicienii Grigore Moisil, Ţiţeica, Teodorescu, filosofii Constantin Noica, Emil Cioran, sociologii Traian Herseni, H.H. Stahl şi foarte mulţi alţi aparţinători ai aceleaşi generaţii. Erau deci foarte tineri şi puţin cunoscuţi. De existenţa lor şi a lucrărilor lor, Mircea Eliade avea cunoştinţă, deşi profesau în alte domenii, ceea ce face dovada unui om de cultură autentică, ancorat în realităţile vremii sale.

Nu vreau să critic pe nimeni, aşa că prefer să nu mă gândesc la cei ce se auto-numesc astăzi „oameni de cultură”, dar le lipsesc cunoştinţele de bază.

Revenons à nos moutons, adică la Mircea Eliade, în lucrările cu caracter religios, el este un om de ştiinţă. În scrierile literare şi-a propus să facă literatură. În Romanul adolescentului miop însă este sincer. Se dovedeşte încă odată că sinceritatea nu poate fi compensată cu nimic. Iar ficţiunea, mult 225

lăudată de unii, nu este decât un eşec în faţa neputinţei de a fi tu însuţi. De aceea, deviza lui este: „Nu trebuie să mă gândesc, ci să scriu.” Cu alte cuvinte, să fie sincer cu el însuşi.

Nu întâmplător, pe tot parcursul vieţii sale, el s-a referit de nenumărate ori la această încercare a lui de a scrie romanul. Nu l-a tipărit pentru că, probabil, nu a fost pe deplin mulţumit, dar acesta a fost visul său din totdeauna şi, ca orice vis, a rămas vis. Recunoaştem în memoriile lui ambiţii adolescentine, la el mai exacerbate decât la alţii. Cu timpul însă s-a convins tot mai mult că relatările fruste ale unui adolescent, reflectând trăirile şi problematica acestei vârste, constituie un subiect de mare interes, neabordat încă decât, într-o oarecare măsură, de Giovanni Papini, care, cu Un uomo finito, i-a fost model. Iar ceea ce îl caracterizează pe el şi urma să fie şi trăsătura caracteristică a romanului este sinceritatea. Dacă în scrierile literare de mai târziu şia propus diferite teme, tratate mai mult sau mai puţin clasic, unde trebuie să existe un subiect şi, eventual, o idilă, în Romanul adolescentului miop nu poate exista un subiect, eroul este el însuşi, iar el nu este îndrăgostit.

Singura temă este cunoaşterea sinelui. Dar acest demers este foarte dificil şi, tocmai de aceea, merită. „Poate, dacă m-aş cunoaşte, lucrurile s-ar petrece altfel. E foarte greu să mă cunosc pe mine însumi. Nu mă pot analiza serios, pentru că îmi trec alte gânduri prin minte tocmai când am nevoie de mai multă pătrundere. Apoi, nu ştiu de unde să încep. E foarte uşor să spui: „Cunoaşte-te pe tine însuţi!” Dar aş vrea 226

să-l ştiu pe acela care a priceput ceva când a încercat să se cunoască pe sine. Eu nu pricep nimic. Nu pot distinge dintre ceea ce este firesc în sufletul meu de ceea ce nu există decât prin imaginaţie. Nu mă recunosc în multe gânduri şi nu pricep rostul multor sentimente.”

Analizele sale psihologice sunt demne de cei mai mari autori şi nu au fost depăşite nici măcar de el însuşi în lucrările de mai târziu.

Faptul că Romanul adolescentului miop se referă la problematica unui adolescent nu face analizele cu nimic mai puţin importante. Dimpotrivă, este vârsta la care se formează personalitatea şi, în consecinţă, sunt chiar mai importante decât cele ale adulţilor. Numai egocentrismul nostru ne face să credem că doar problemele noastre merită atenţie, iar cele ale tinerilor sunt copilării. Mă tem că este invers. Ale noastre, ale adulţilor, sunt personale, ocazionale şi meschine, în timp ce ale lor sunt fundamentale şi permanente pentru umanitate.

Se pare că cele mai valoroase lucrări ale noastre sunt cele pe nu le-am scris. *

* *

Concertul de azi al Filarmonicii a fost dedicat aniversării a 20 de ani de la Revolta Muncitorească de la 15 noiembrie 1987 din Braşov. S-a dorit un program închinat eroismului. Aşa scrie şi în programul de sală.

Acelaşi lucru l-a menţionat şi prezentatoarea în 227

cuvântul introductiv. Ea a amintit şi faptul că, atunci, sa strigat pentru prima dată în România „jos comunismul”. Frumoasă intenţie!

Programul a cuprins Uvertura Coriolan de Ludwig van Beethoven, Concertul nr. 1 de Nicolo Paganini şi Simfonia a III-a de Ludwig van Beethoven. Dirijor: Daisuke Soga.

Cârcotaş fiind, nu mă pot abţine de la observaţia că Uvertura Coriolan, chiar dacă are ca subiect fapte de arme, acestea nu sunt deloc eroice, ci dimpotrivă, iar stilul triumfal al lui Beethoven este prezent doar la început. La baza Uverturii stă povestea lui Gnaesus Marcius, general roman, care îşi luase numele de Coriolanus, şi care – după ce fusese exilat din Roma în urma unor dispute cu noii tribuni ai poporului - se aliază cu volscii (împotriva cărora luptase şi îi învinsese la Corioli, în 493 î.C.) şi se pregăteşte să invadeze Roma.

Soţia, mama şi fiicele lui Coriolan îl imploră însă să renunţe la invazie. Înduioşat, Coriolan se lasă convins, îndepărtează trupele de Roma, după care se sinucide.

Eu nu văd nimic eroic aici. Alianţa cu volscii împotriva Romei a fost un act de trădare, renunţarea la luptă o laşitate, iar îndepărtarea din faţa zidurilor Romei a trupelor volscilor o nouă trădare, de data aceasta faţă de noii aliaţi. De altfel, după unele surse, el nu s-ar fi sinucis, ci a fost omorât de către volsci tocmai pentru trădarea sa. În privinţa primei trădări, i se poate totuşi acorda o circumstanţă atenuantă. Noii tribuni ai Romei, care îl expulzaseră, erau plebei, ce puseseră mâna pe putere, în timp ce Coriolan, patrician, milita pentru o 228

Romă aristocrată. La vremea aceea, însă, noţiunile de popor, naţiune etc. nu aveau nici pe departe semnificaţiile de azi, aşa că este foarte greu să apreciem acum comportarea oamenilor de atunci.

Revenind la Uvertură, ea debutează cu tema triumfalistă a lui Coriolan, învingătorul de la Corioli, generalul care credea că nimic nu-i poate sta în cale. A doua temă, opusă primei, este cea sensibilă, înduioşătoare, a femeilor. Deşi pare surprinzător, sau poate că nu este decât o impresie de-a mea, Beethoven a avut şi umor. Pe parcurs, cele două teme nu se susţin reciproc într-un final apoteotic, ci – dimpotrivă – fiecare în parte degenerează până la dispariţie.

Sensibilitatea femeilor se transformă în cicăleală, iar emfatismul temei lui Coriolan se transformă asemenea răgetului unui tigru într-un mieunat de pisică. Acest final sugerează perfect soluţia finală şi sfârşitul eroului. Realizarea lui Beethoven este deci în perfect acord cu subiectul, care însă nu are nimic de-a face cu eroismul.

Concertul nr. 1 pentru vioară şi orchestră în Re major de Niccolo Paganini a fost compus în urmă cu mai bine de 200 de ani. Interpretarea de astăzi pare a fi una modernă. Am fi tentaţi să credem că Paganini ar fi fost un previzionar. Ceva mă face însă să cred că această afirmaţie este eronată. În timpul vieţii sale, Paganini a avut succes; chiar mare succes. Înseamnă că muzica lui era acceptată pentru publicul vremii. El nu-l cunoscuse nici măcar pe Mahler, Schoenberg, sau Berg, ca să nu vorbesc de cei mai recenţi. Brahms încă nu se 229

născuse. Epoca era cea a lui Beethoven. Înseamnă că cea mai apropiată comparaţie este chiar Concertul pentru vioară de Beethoven. Spre deosebire de acesta, Paganini era renumit pentru virtuozitatea sa ca violonist. El nu ar fi putut cânta însă ceva ce nu ar fi fost pe gustul publicului, indiferent de tehnica folosită.

Cum între timp metodele de predare/învăţare s-au îmbunătăţit considerabil, există astăzi mai mulţi interpreţi capabili să execute lucrări de Paganini. Întâmplarea a făcut să ascult trei interpretări în cele două săptămâni premergătoare concertului despre care vorbesc şi, de curiozitate, am mai ascultat două discuri după concert, printre care şi unul interpretat de Ion Voicu. M-am convins în final că Paganini poate fi şi melodios, în măsura în care interpretul îşi poate permite. Nu a fost cazul acestui concert.

Cu Simfonia a III-a de Beethoven programul concertului şi-a respectat în sfârşit dedicaţia, pentru că ea, într-adevăr, este eroică. * * * Mai filosofăm?

Uneori, atunci când sunt obosit, am tendinţa să filosofez. Unii colegi, mai răutăcioşi, spun că aş avea-o tot timpul. Ar fi bine, dar nu-i cred. Filosofia îşi păstrează virginitatea în ciuda numeroaselor violări, ne asigură Jose Ortega y Gasset, aşa că, pentru filosofie, 230

n-ar exista nici un pericol. Cât despre înclinaţiile mele către astfel de preocupări, ele există doar în sensul etimologic al cuvântului: iubire (filo) de înţelepciune (sofia). Da, mi-ar plăcea să ştiu mai multe decât ştiu, dar nu cred că pentru atâta lucru ar fi cineva dispus să recunoască în mine un filosof. Profesioniştii sigur nu, dar vă asigur că nici nu sufăr pentru atâta lucru.

Sofia mai înseamnă şi înţelepciune aşa că, potrivit acestui sens, suntem cu toţii filosofi. Cine nu iubeşte înţelepciunea? Că nu suntem întotdeauna înţelepţi este cu totul altceva. (Lumea ar fi în acest caz cel mai plictisitor lucru cu putinţă.) Şi apoi, ce este înţelepciunea? Se zice că Napoleon ar fi spus că proştii se ocupă de trecut, înţelepţii de prezent şi nebunii de viitor. Dacă ar fi fost puţin nebun, ar fi avut mai mult de câştigat. În braţele Josephinei, ca să nu mergem mai departe, i-ar fi fost cu siguranţă mult mai bine decât în inima Elenei. Un lucru e cert: avea idei foarte neclare despre înţelepciune. Nu am la îndemână un adjectiv potrivit pentru cei ce sunt preocupaţi de prezent, dar sunt înclinat să cred că mai înţelept este cel care se preocupă de viitor. Daţi-mi voie deci ca, alături de dumneavoastră, să fiu şi eu puţin, dacă nu chiar un filosof, măcar un fan al ei.

De ce am spus că nu mi-aş dori să fiu considerat filosof? Pentru că, de la Socrate până azi, filosofia a parcurs drumul complet de la sublim la ridicol. Pe vremea lui, filosofii erau înţelepţii societăţii, un fel de enciclopedişti ale căror cunoştinţe acopereau toate domeniile. Dacă Socrate făcea filosofie cu toată lumea 231

şi pentru toată lumea, folosind un limbaj clar, adecvat interlocutorilor, dar punând în discuţie problemele filosofice esenţiale, astăzi filosofia este doar o paradă de limbaj, uneori parcă menită să ascundă tocmai lipsa de conţinut sau de idei. „Quand un philosophe nous répond, on ne comprend plus du tout ce qu’on lui avait demandé." (André Gide) Consecinţa o consemnează unul dintre ultimii noştri filosofi: "autorii de texte filosofice .... sunt mai numeroşi astăzi în lume decât cititorii lor". (Gabriel Liiceanu.)

Ca cititor, prefer eseurile oamenilor de ştiinţă autentici care, cu trecerea anilor, au devenit filosofi fără să vrea. Ei cel puţin au trecut proba unui intelect superior. Primii filosofi erau prin definiţie şi savanţii timpului, oameni ce aveau cunoştinţe universale.

Majoritatea celor serioşi de mai târziu aveau şi ei studii din cele mai serioase. Denumirea „universitate” pentru instituţiile de învăţământ superior dovedeşte că ideea era încă valabilă. Mai târziu, doar multitudinea facultăţilor din cuprinsul unei universităţi mai arăta caracterul ei universal, nu şi cunoştinţele fiecăruia dintre absolvenţii ei. Astăzi, când majoritatea disciplinelor se învaţă în institute de specialitate, denumirea de universitate a rămas fără conţinut, o relicvă istorică. Dacă avem în vedere că majoritatea absolvenţilor ei devin profesori de liceu, ar trebui ca şi denumirea institutului să reflecte acest lucru. Mai mult chiar, ar trebui ca aceşti absolvenţi să primească un titlu, eventual „profesor”, la fel ca cel de doctor, atribuit de către facultăţile de medicină, sau cel de 232

inginer, atribuit de facultăţile tehnice. S-ar evita astfel confuzia cu titlul „profesor universitar”, atunci când, abuziv, unii profesori de liceu scriu pe cărţile de vizită „prof.” în faţa numelui, şi nu în urma lui, ca şi cum ar fi un titlu. * * * Muzica uşoară sau populară ? În peregrinările mele prin străinătate, a trebuit să fac diverse cadouri celor care, cu amabilitate, mă găzduiau. Doreau cu toţii să afle cât mai multe despre România, fiindcă, trebuie să menţionez, am căutat întotdeauna compania localnicilor şi nu a românilor aciuiţi pe-acolo. În fond, acesta era şi principalul meu obiectiv, ca turist: să cunosc lumea. Printre cadouri, discurile cu muzică românească sau în interpretarea muzicienilor români valoroşi, au fost aproape nelipsite.

Reacţiile lor au fost foarte diferite. Cu părere de rău a trebuit să remarc că muzica nu trezea în ei nici un sentiment şi după câteva minute de ascultare, se gândeau la altceva. Eu plecasem de la ideea că muzica este unul dintre domeniile în care succesele româneşti sunt incontestabile. Există numeroase dovezi ce pot susţine chiar teza conform căreia poporul român ar fi foarte dotat pentru muzică: numeroşi cântăreţi celebri pe marile scene ale lumii, premiile cucerite de tineri muzicieni, numărul mare de instrumentişti de origine 233

română în formaţii celebre ca cele din Viena şi alte oraşe renumite pentru muzică. Însuşi Iehudi Menuhin şi-a ales un maestru român ca profesor – pe George Enescu - pentru perfecţionarea lui ca violonist.

Pe de altă parte, aveam exemplul muzicii spaniole, la care încercam mai demult să discern între muzica populară şi cea uşoară. Mărturisesc că îmi place foarte mult muzica spaniolă, în special cea latino-americană. Nu reuşesc nici azi să fac o astfel de distincţie. Cauza?

Stilul muzicii populare spaniole s-a impus atât de mult, încât muzicieni cultivaţi compun muzică uşoară în stil popular, astfel că nu există o diferenţă clară între muzica populară şi cea uşoară, cel puţin pentru mine.

Muzica populară românească, deşi are trăsături particulare puternice, nu s-a impus pe plan internaţional, ba nici chiar pe cel naţional. Majoritatea cântecelor de muzică uşoară românească nu au aproape nimic naţional. Ele ar fi putut fi compuse oriunde în lume. Desigur, poporul român nu se poate compara numeric cu cel latino-american, dar există şi popoare mai numeroase decât cel român care, fie că nu au o muzică populară proprie, fie că au una, dar ea nu s-a impus. Oricum, teza dotării muzicale excepţionale a poporului român nu se susţine. Şi atunci, de unde vin succesele muzicienilor noştri educaţi? Ele se explică prin existenţa unei bune şcoli muzicale, care formează profesionişti de valoare. Dar asta n-are nici o legătură cu poporul român în ansamblul lui şi cu muzica populară.

Acelaşi lucru se poate constata şi cu şcoala românească de matematică sau de gimnastică. Matematica este o 234

ştiinţă ieftină - se poate face doar cu hârtie şi creion şi a fost o supapă de ieşire din condiţiile de izolare din anii comunismului pentru cei dornici să realizeze ceva. Şcoala poloneză este, de asemenea, remarcabilă, dar mai ales şcoala indiană. Gimnastica feminină românească a debutat într-un orăşel cvasi-izolat, unde doi profesori inimoşi au mobilizat energia unor copii. Acolo, la Oneşti, s-a format Nadia Comăneci, iar profesorii ei au devenit antrenorii echipei de gimnastică a României şi, mai târziu, a Statelor Unite. Mai târziu s-au creat mai multe asemenea scoli de gimnastică, dar asta nu înseamnă că în România toate fetiţele sunt dotate pentru gimnastică. Dimpotrivă, după opinia mea fac prea puţin sport.

Revin la muzica populară românească. Adevărul trebuie privit din faţă. Ea are calităţi incontestabile, pe care le recunosc şi străinii, dar numai după ce îşi impun s-o asculte o vreme, pentru că dezavantajul ei este tocmai neîncadrarea în sistemul de valori internaţionale. Cei mai mulţi străini nu depun acest efort şi de aceea nu ajung să-i cunoască valorile specifice. Este dezavantajul lor, dar şi al nostru. Noi nu vom impresiona niciodată prin exces de originalitate ci, dimpotrivă, prin încadrarea noastră în ceea ce este comun pentru toţi, în valorile patrimoniului universal, pe care putem să-l îmbogăţim cu valorile noastre specifice.

Cu regret trebuie să constat că muzica populară românească, spre deosebire de cea spaniolă, nu poate fi acceptată ca atare de către străini, decât după o prelucrare prealabilă. Maria Tănase poate fi un 235

reprezentant al muzicii populare româneşti. Marea majoritate a cântăreţilor actuali, din păcate, nu. Şi nu pentru că nu ar avea încărcătură sentimentală ci, dimpotrivă, pentru că redau doar sentimente, într-o formă primară, fără să se ridice la nivele artistice superioare. * * * Ca să scrii poezie, trebuie să ai talent. Grămăticii despică firul în patru, analizează poeziile poeţilor şi identifică existenţa unor structuri de care nici poeţii nu aveau habar: ritmuri iambice, trohaice şi o mulţime de altele denumiri. Poate că, în trecut, când lucrările pretenţioase se scriau în versuri, asemenea noţiuni erau necesare viitorilor autori, ei nefiind în mod necesar dotaţi pentru poezie. Ceea ce conta era, oricum, conţinutul şi nu forma. În zilele noastre, nimeni nu se aşteaptă la aşa ceva. Dimpotrivă; poezia este o categorie estetică aparte, iar poeţi adevăraţi se nasc mai puţin de unu la o generaţie. Eminescu nu a devenit poet pentru că a învăţat mai bine decât alţii asemenea noţiuni, ci pentru că avea talent. El a învăţat filosofie şi altele asemenea, ceea ce nu le-ar strica nici poeţilor de azi.

De aceea, predarea în şcoli a „anatomiei” poeziilor, ca tehnică de fabricare a lor este discutabilă.

Unii consideră că ar fi cultură, alţii că ar fi chiar Cultura. Posibil, dacă nu ar exista şi alte noţiuni cu mult mai folositoare, aparţinând de asemenea culturii.

236

Deosebit de utilă ar fi, în schimb, predarea unor noţiuni de muzică, deoarece cu mult mai multe persoane fac muzică şi aproape toată lumea ascultă muzică.

Gusturile oamenilor ar fi mai rafinate, dacă ar avea o bază teoretică.

Chiar şi unele noţiuni de artă ar fi folositoare, cu condiţia ca acestea să fie bine precizate în programele de învăţământ şi nu lăsate la latitudinea profesorilor, adesea lipsiţi de talent şi dăruire pedagogică.

Inexistenţa educaţiei sanitare în şcoli este de-a dreptul revoltătoare.

Nu mai insist că am început să mă indispun. Cred că la origine este lipsa moralităţii întregului sistem al învăţământului. I se trage de pe timpul când erau promovaţi profesorii ce se evidenţiau la supravegherea elevilor scoşi la munci agricole.

Astăzi, şcoala este, dacă nu chiar o societate comercială, una care aplică regulile comerţului.

Manualele şcolare, deşi subvenţionate, sunt surse de câştiguri paralele – uneori fabuloase – pentru cei cu relaţii. Pentru că au nevoie de „materie primă” pentru aşi justifica postul la catedră, unii profesori de la şcolile de artă/muzică acceptă elevi şi studenţi lipsiţi de vocaţie, fără să le pese că aceştia îşi vor rata cariera.

Există oare o soluţie pentru îmbunătăţirea învăţământului? Nu reforme, Doamne fereşte! De astea am avut prea multe şi, cu fiecare, am mai coborât o treaptă.

237

* * * Pentru antici filosofia era o formă de modestie, prin care ei îşi etalau doar aplecarea către înţelepciune şi nu pretenţia posesiei ei.

Asemenea gânduri îmi treceau prin minte în timp ce asistam la o conferinţă cu pretenţii filosofice. Că am fost dezamăgit este puţin spus. Conferenţiarul, filosof cu acte în regulă, dacă în timpul şcolii generale ar fi urmărit cu atenţie 50% din lecţii şi ar fi înţeles 50% din ceea ce a urmărit, deci ar fi fost în posesia a 25% din cunoştinţele teoretice ale unui absolvent de liceu, cu siguranţă ar fi fost mai puţin penibil. După absolvirea liceului, el a urmat cursurile unei facultăţi de filosofie.

Că, în condiţiile economiei de piaţă, au apărut facultăţi te-miri-unde, cu cadre didactice ce nu au fost în viaţa lor studenţi la materiile la care pretind să fie profesori şi să-i înveţe pe alţii ceea ce nici ei nu ştiu, m-am obişnuit. Totul e să găseşti pe cel dispus să-şi plătească aşa-zisa şcolarizare. M-am obişnuit şi cu ideea că avem specialişti în filosofie, deşi, până în 1989, singura „filosofie” acceptată era cea marxist-leninistă.

Acum, după reţeta de mai sus, avem filosofi cu acte în regulă. Şi nu numai de filozofie; avem profesori de management, marketing, comunicare şi o mulţime de alte cuvinte, deşi nici unul dintre ei nu fusese student la aşa ceva. Dezavantajul lor apare atunci când ies în public, unde riscă să intre în contact cu foştii lor colegi 238

de liceu cu ceva mai multe cunoştinţe, dar au învăţat să se eschiveze, cred ei.

Nu este deci de mirare că filosofia însăşi a căzut în desuetudine. Şi totuşi, ea există, sau, cum spunea Puşkin, la sfârşitul unei schiţe cu valenţe simbolice, „ şi totuşi, în faţă sunt lumini”. Încă nu este clar de unde vor veni, dar e sigur că se va întâmpla, dacă nu din alt motiv, măcar pentru că sunt aşteptate. * * * În dialogul „Rivalii – Despre filosofie”, Platon nu consideră că există un domeniu aparte, rezervat filosofiei. El îl vede pe filosof ca pe o persoană care ştie câte ceva din fiecare domeniu, cea ce îi permite să facă judecăţi de ansamblu, dar nu este specializat în nici unul. Îl aseamănă pe filosof cu un polisportiv, cu rezultate remarcabile în mai multe discipline, dar fără a deţine recorduri în nici unul dintre ele. Cunoştinţele sale multiple îl fac apt pentru filosofie, ca şi pentru politică. Din nefericire pentru el, tocmai în politică a eşuat, dar sunt de acord cu afirmaţia despre filosofi.

Socrate consideră că filosofia nu este o „îngrămădire de cunoştinţe”. Nu există cunoştinţe de specialitate în filosofie, ci doar capacitate sporită de judecată. Nu cred că s-a schimbat ceva de atunci, ci doar infatuarea celor incapabili să aprofundeze un domeniu serios, asemenea politicienilor ce – după ce au fost aleşi – îşi atribuie calităţi şi drepturi superioare 239

celor ce – înainte de alegeri – le dăduseră note proaste.

Dacă filosofia nu a avut un domeniu al ei pe vremea lui Socrate, ar fi naiv sa ne imaginam că ar fi dobândit unul între timp. De fapt, Platon nici nu vorbeşte despre filosofie, ci despre filosofi, filosofia fiind nu un domeniu, ca fizica sau matematica, ci actul de a filosofa. Într-o scrisoare către Dionysios (a doua) Platon spune: „Puterea şi înţelepciunea sunt făcute prin firea lor să se întâlnească la un loc.” (pagina 58, rândul 6) El nu le vede întrupate într-o singură persoană, ci separat în conducător şi sfetnicul său. În limba română modernă, nu puterea şi înţelepciunea sunt cuvintele potrivite, fiindcă puterea este un atribut al conducătorului, care trebuie să fie destul de înţelept pentru a accepta poveţele sfătuitorului, în timp ce sfătuitorul trebuie să fie deştept, pentru a emite poveţe bune. *

* *

Obişnuiesc românii să-şi justifice nevolnicia prin poziţia geografică, vicisitudinile istoriei şi altele asemenea, adevărate sau mai puţin adevărate. O primă observaţie este acea că orice naţiune, dacă a avansat vreodată în disputa cu celelalte, a făcut-o pentru că a avut voinţa şi inteligenţa necesare în momente cheie.

Vorbind despre „culturile mici”, Cioran, în Schimbarea la faţă a României, se întreba retoric: ”De 240

ce noi, românii, etnic vorbind mai omogeni decât germanii, a trebuit să ne aşteptăm soarta o mie de ani?

Situaţia geografică defavorabilă, neprielnicia condiţiilor, năvăliri barbare, vecini sălbatici? Dar acestea ar fi trebuit să fie motive în plus de afirmare”. Îmi vin în minte întotdeauna unele exemple contrare argumentaţiei româneşti. Aproape sistematic, când este vorba despre istoria antică, se explică naşterea unei civilizaţii prin condiţii geografice favorabile, cum ar fi situarea la confluenţa unor civilizaţii diferite, ceea ce a permis sintetizarea unei noi civilizaţii, superioară celorlalte. Este, spre exemplu, cazul Greciei antice. Ceea ce noi invocăm a fi un dezavantaj, iată că, a fost pentru greci un avantaj bine fructificat. Se poate detalia. Dintr-o bătălie pierdută, cum a fost cea de la Termopile, s-a născut o conştiinţa naţională asociată cu dobândirea încrederii în forţele proprii, astfel că, la următoarea bătălie au obţinut victoria. De menţionat că, până atunci, grecii se luptau mai mult între ei. Iar când inamicul tradiţional, Imperiul Persan, s-a aflat într-un moment de slăbiciune, au ştiut ce să facă. Alexandru cel Mare nu a fost un strateg chiar atât de grozav pe cât l-au făcut istoricii de mai târziu. El n-a făcut decât să profite de starea precară a Imperiului Persan şi de moartea lui Darius al III-lea.

Ceea ce a triumfat cu adevărat a fost cultura greacă în perioada imediat următoare. Această cultură, însă, a trebuit mai întâi să existe pentru ca să se poată răspândi. Şi tocmai această cultură noi o explicăm ca fiind un rezultat al sintezei făcută de greci datorită 241

vecinătăţii cu imperii mai puternice, cu alte culturi, ca cea egipteană, persană şi chiar extrem orientală.

Ce facem noi între culturi şi imperii vecine?

Pendulăm! Este firesc să procedăm astfel. Nefiresc este că, la trecerea prin punctul zero nu lăsăm nimic.

De ce pendulăm? Din motive de adaptare, dar şi pentru că – atât ca indivizi cât şi ca naţiune – dorim să progresăm şi atunci ne orientăm către ceea ce ni se pare în acel moment a fi o ţinta către care ar fi avantajos să ne îndreptăm. Cum însă configuraţia politică se schimbă, şi ţintele noastre se schimbă, şi de aici, iată, pendularea. Problema noastră este – cum spuneam – că nu agonisim mai nimic în ceea ce ar putea fi un progres pentru noi înşine.

Nu am pretenţia să-i imităm pe greci, pentru că, în mod evident, nu suntem în stare. Am putea totuşi să încercăm să ne comportăm măcar la nivelul propriilor noştri strămoşi. În secolul 19, când Imperiul Otoman pierdea din putere, oameni precum Kogălniceanu & co. au ştiut ce să facă şi au construit o Românie europeană.

Acum, când avem din nou condiţii favorabile,... mai bine mă opresc. *

* *

Mai demult, am cunoscut pe cineva, despre a cărui profesionalism doream să aflu mai multe. M-am adresat unor foşti colegi de serviciu ai acestuia. Mi-au răspuns că este un bun organizator. Răspunsul avea o 242

puternică doză de ironie, dar nu asta mă interesa, ci calităţile lui profesionale. Mai târziu, a fost numit întrun post de conducere. Acolo, tocmai aptitudinile de organizator trebuiau valorificate, dar... surpriză!... a fost un conducător lamentabil. Totuşi, din punctul de vedere al şefului care l-a numit în post, a fost un organizator excelent, pentru că i-a servit interesele.

Mi-am pus atunci întrebarea: ce însemnă un bun organizator? Ce calităţi trebuie să aibă? Există profesiunea de organizator?

O variantă de lucru ar fi aceea că un bun organizator poate fi cineva care nu are idei personale de anvergură, dar se subordonează unui şef cu idei şi lucrează conştiincios în slujba acestuia. Ideile sale personale trebuie să fie din categoria celor mici, prin care implementează politica şefului.

Sper că nu toată lumea este de acord. *

* *

Pe când învăţam să schiez, credeam că mai am puţin şi voi fi un schior desăvârşit. Abia după ce am învăţat să schiez binişor mi-am dat seama cât de departe sunt de desăvârşire. *

* *

243

Unii ştiu ceva, alţii ştiu altceva. Nimeni nu le ştie pe toate. Cultura este un domeniu prea vast pentru un singur creier. Exista deci specialişti în diferite domenii.

Cine crede că ceea ce ştie el reprezintă cultura, celelalte fiind fleacuri, acela este un ignorant desăvârşit. *

* *

Corida are loc imediat după slujba de la biserică.

*

* *

Puţini doctrinari teologi au fost în mod sincer la fel de credincioşi pe cât au fost unii oameni de ştiinţă, Newton printre ei. *

* *

-

Reguli de politeţe elementară: În faţa unei cârciumi au prioritate cei care ies. În faţa unui WC public au prioritate cei care intră. *

* * 244

La vremea când aveam expoziţie permanentă şi atelier, am pus în faţa uneia dintre ferestre o pânză albă, cu textul „Art Exhibition”. Era necesară, deoarece spaţiul pe care îl ocupam era la etaj, fără vitrină către stradă. Deşi era în centrul oraşului, veneau doar străini, fiindcă numai ei se uitau în sus, la arhitectura clădirilor.

După ce am pus şi pe trotuar o „capră” cu acelaşi text, au început să vină şi români, ca dovadă că ei se uitau doar în jos. *

* *

Cu toţii condamnăm societatea în care trăim, de parcă noi am fi nişte nuferi în mocirla socială. *

* *

Democraţia e ca o jonglerie cu bile fierbinţi.

Privitorul este cucerit de spectacol şi se declară entuziasmat. Evident, vrea să facă şi el la fel. Când constată că bilele îi frig mâinile, consideră democraţia o eroare. Arta democraţiei este departe de puterea lui de înţelegere. *

* * 245

Europa secolului 19 era animată de ură. Marx a fost ideologul ei. El dorea înlăturarea prin exterminare a celor ce nu erau utili. Ideea a prins imediat. Chiar şi George Bernard Shaw a fost un pasionat propagandist al ideii. Secolul XX a desăvârşit ideea. Sovieticii au făcut-o după criteriile lor, naziştii după ale lor, kmerii roşii după ale lor, sârbii lui Miloşevici după ale lor etc.

Mă întreb: care să fie cauza?

După două războaie mondiale, am crezut că oamenii, cel puţin europenii, au devenit mai rezonabili.

Am fost naiv. *

* *

Un râu este locul de muncă comun al pescarilor de pe ambele maluri. Dacă însă râul devine graniţa ce separă două state, foştii „colegi de muncă” de odinioară se înstrăinează. În zilele noastre s-au construit autostrăzi, care au separat vecini şi rude. Distanţa de câteva sute de metri dintre locuinţele lor a crescut la zeci de kilometri. Cu timpul, ajung să nu mai ştie unii de alţii. *

* *

O rudă a mea a făcut într-un anumit moment al vieţii un gest, ce poate fi etichetat ca oportunist.

Aceeaşi rudă, într-un alt moment, a făcut un gest opus, 246

după care ar trebui să-i atribui calificativul de om cu principii. Cum noi suntem obişnuiţi să atribuim oamenilor o singură etichetă, mă văd pus în dificultate, fiindcă nu ştiu pe care dintre cele două să i-o aplic.

Aş putea presupune fie că într-unul din cazuri a greşit, fie că, între cele două evenimente şi-a schimbat opinia. Nici una din cele două ipoteze nu este acceptabilă. În primul caz, ea este cea care nu recunoaşte, iar, în al doilea caz, ştiu eu că nu este adevărat.

Adevărul este că în ambele cazuri au existat argumente necunoscute de către noi, iar aprecierea deciziilor noastre – cei ce ştim prea puţin despre conjunctura reală – este superfluă.

Pot continua cu presupunerile, dar deja un lucru este clar: atribuirea simplistă de etichete semenilor noştri este o eroare. *

* *

Credeam că nu trebuie să stai prea mult pe gânduri pentru a înţelege un adevăr elementar. Pe de altă parte însă, numai cel ce nu gândeşte prea mult are convingeri de nezdruncinat. Ne întrebăm atunci: cât de adevărat este un adevăr elementar? Cum nu putem pune la îndoială orice aserţiune, fiindcă nu am mai avea timp să acţionăm de atâta gândire, ne fixăm asupra câtorva – puţine – asemenea adevăruri (unii le zic axiome).

247

Iar cum alegerea ne aparţine, rezultă că diferenţa dintre noi constă tocmai în selecţia adevărurilor elementare, diferite de la o persoană la alta. Şi delicvenţii au adevărurile lor.

Fiecare are adevărul lui. Tot de aici apar şi disputele. De la adevăr! Ceea ce ne irită la alţii nu este vreun neadevăr, ci faptul că – în sinea noastră – recunoaştem adevărul celorlalţi, dar nu-l putem accepta, fiindcă ar trebui să renunţăm măcar la unul dintre adevărului noastre, selectate cu atâta grijă. De aici şi până la un război nuclear e mai puţin decât un pas. *

* *

Indiferent de întrebările şi răspunsurile referitoare la Dumnezeu, constatăm că lumea de azi este foarte diferită faţă de cea de acum 300 sau 3000 de ani. Despre cea de acum 50 de ani depun eu mărturie şi recunosc existenţa unor schimbări evidente.

Rezultă că o evoluţie există. Atunci când judecăm trecutul noi extrapolăm în sens invers evoluţia deja observată. Că, uneori, mergem prea departe cu extrapolarea, dincolo de limitele cunoaşterii noastre, este adevărat şi sigur greşit. Oricum, asta are o importanţă mai mică. Mai util ar fi să extrapolăm în viitor cu aceeaşi asiduitate cu care investigăm trecutul şi să ne pregătim astfel pentru el.

248

*

* *

Există ţări dezvoltate, sub-dezvoltate şi prostdezvoltate.

Nu există ţări civilizate şi necivilizate. Există doar persoane civilizate şi necivilizate.

Civilizaţiile sunt de multe feluri: chineză, egipteană, europeană, montană, rurală, urbană şi încă foarte multe altele.

Este civilizat cel care respectă cutumele locale, indiferent care sunt acelea.

Orăşeanul care strică liniştea satului, spre exemplu, este necivilizat. Ţăranul devenit orăşean este civilizat dacă îşi propune să se integreze în noul său mediu şi necivilizat în caz contrar. Dacă uită regulile bunului simţ – pe care le respecta în satul de origine – înseamnă că este necivilizat de două ori. *

* *

„Silogism” românesc 1. Am cunoscut o persoană de aproape 80 de ani, ce se recomanda simpatizant al partidelor istorice, Liberal şi Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat, el însuşi fiind liberal din tată în fiu.

249

2. Persoana pe care am cunoscut-o azi nu ştia că prima zi de Paşti este întotdeauna într-o duminică.

3. Persoana în cauză trăieşte în România de azi. *

* *

Despre comunicare În mediul rural, oamenii se înţeleg chiar şi fără să-şi vorbească, sau vorbind foarte puţin. La oraş, în schimb, vorbesc fără să se înţeleagă. Sună a glumă, dar are ceva real în ea. „Cuvintele pot comunica ceva doar oamenilor care au experienţe similare” (Alan W. Watts). În oraşe, activităţile sunt mai diverse şi, în consecinţă, experienţele oamenilor sunt şi ele diferite.

Experienţele celor din Europa de est sunt mult diferite faţă de a celor din Europa de vest. Iată de ce sensurile unor cuvinte ce par comune sunt diferite pentru oameni ce provin din locuri diferite. Acelaşi lucru se întâmplă şi între generaţii: unele cuvinte pot avea o încărcătură emoţională puternică pentru persoanele în vârstă şi să nu spună mai nimic celor tineri, motiv pentru care dialogul dintre generaţii devine dificil. În principiu, atunci când discutăm un subiect – oricare ar fi el – ar trebui mai întâi să ne asigurăm că avem aceeaşi interpretare a termenilor cu care operăm. Altfel, spunem ceva, credem că partenerul înţelege perfect ceea ce am spus, dar el are o interpretare diferită a 250

cuvântului şi, în consecinţă, nu va înţelege exact sensul mesajului nostru. Spre exemplu, se pare că nu există un cuvânt cu atât de multe interpretări cum este „comunism”, interpretări depinzând printre altele de ţara în care trăieşte cel în cauză. Am schimbat multe scrisori cu prieteni din diferite ţări şi am constatat diferenţe radicale privind înţelesurile acestui cuvânt.

Cât despre religie, cred că fiecare persoană are o interpretare proprie a înţelesului profund al cuvântului, potrivit personalităţii sale, de la cei mai credincioşi şi până la ateii convinşi. De aceea subiectul va rămâne permanent deschis, deşi cele mai multe cărţi îl tratează sub cele mai diferite aspecte, dar rareori într-un mod echilibrat; de cele mai multe ori patetic, fie de pe poziţia propovăduitorului, fie de pe cea a ateistului înverşunat.

Chiar şi la noi, în limba română, unele cuvinte şiau modificat valoarea cu timpul. În anii ’50, sau chiar ’70 ai secolului trecut, noi foloseam termenul „socialist” pentru prezentul de atunci, şi „comunism” ca ţintă finală la care ar fi trebuit să ajungem când construcţia socialistă ar fi atins perfecţiunea (Sic!!!). Până atunci, trebuia să suportăm greutăţile construcţiei (Era să spun ale tranziţiei, dar pe acestea le suportăm acum, cu aceleaşi speranţe.) Fac o paranteză: este interesant de remarcat cât de puţine sunt trucurile cu care se manevrează masele şi cât de uşor se lasă ele înşelate.

Creştinismul a introdus fericirea vieţii de apoi, până la care însă trebuie să suportăm greutăţile vieţii de aici; marxismul a introdus idealul comunist, până la care 251

trebuie să suportăm socialismul, ca fază intermediară.

Acum, în lipsa unui substantiv specific, îi spunem tranziţie. Este jenantă aceasta lipsă de imaginaţie, dar şi mai jenantă este uşurinţa cu care oamenii o acceptă.

Revin! Numele ţării noastre era Republica Socialistă România, Germania de est era democrată, Coreea de nord este şi azi populară şi democrată etc. Cu toţii făceam parte din lagărul socialist, spre deosebire de cel capitalist etc. Astăzi, răul poartă nume ca totalitarism şi dictatură. Când şi de ce s-au produs aceste modificări? Explicaţia se găseşte în occident, unde partide socialiste există şi azi, unele dintre ele chiar la putere. Ele nu puteau să rămână fără obiectiv.

A fost condamnat doar cuvântul comunism, şi chiar şi pentru acesta s-au găsit explicaţii: nu l-am construit noi bine, dar altfel el ar fi bun. Şi ca să nu mai existe nici un dubiu, s-au înlocuit toate aceste cuvinte cu „dictatură”, ca şi cum ar fi apărut brusc câte un Alexandru cel Mare în toate ţările Europei de est şi în acelaşi timp. La noi, eşecurile sunt puse pe seama lui Ceauşescu, de parcă un singur dobitoc ar fi fost în stare să le facă pe toate. Îmi pare rău să afirm, dar numărul dobitocilor a fost cu mult mai mare, iar unii dintre ei mai sunt şi azi printre noi. Sistemul este cel care produce dictatură, dar nu a unei persoane, ci a sistemului. De altfel, aşa a şi debutat politica la imboldul lui Marx, ca „dictatură a proletariatului”, doar că n-a fost a proletariatului.

Există cu mult mai mulţi oameni cu vederi de stânga în Occident, decât în Est, şi viceversa. Nu vom 252

şti de aceea niciodată cu exactitate cât de la „stânga” este cineva care vine din dreapta, cât de la „dreapta” este cineva care vine din stânga, şi care este distanţa relativă dintre ei. Discutând cu cei din occident, însă, nu ai timp să le explici toate aceste nuanţe, şi ei nu au răbdare să asculte. De aceea, singurul lucru folositor este să ţii seama că nuanţele unor cuvinte sunt diferite, şi că interlocutorul le are pe ale lui.

Când mă gândesc la utilizarea unor cuvinte cu înţeles neprecizat, îmi amintesc o constatare mai veche.

Deoarece multe din problemele de care trebuia să mă ocup erau de natură economică, mi-am propus să învăţ contabilitate în mod temeinic, deşi nu era profesiunea mea. Bineînţeles că, mai întâi, mi-am procurat manualele universitare de specialitate. Întâmplarea a făcut însă ca, în acelaşi timp, să-mi cadă în mână şi manualul de contabilitate pentru clasa a 9-a sau a 10-a (nu-mi amintesc exact) pentru liceele economice. Când am început să citesc, prima pagină m-a uluit, pentru că multe fraze erau de neînţeles. Dacă pentru mine ele erau astfel, este lesne de bănuit că pentru copiii cărora le erau adresate, majoritatea frazelor păreau scrise în limbi străine, şi asta datorită mulţimii cuvintelor necunoscute lor până atunci. Unele dintre cuvinte erau definite mai târziu, pe parcursul lecţiilor ce urmau să fie predate pe parcursul anului, altele poate niciodată.

Despre utilitatea acestor fraze, plasate la începutul cărţii, n-are sens să vorbesc, fiindcă ea nu există.

Existenţa lor ne explică cum se face că unii copii se deprind să înveţe pe dinafară fraze pe care nu le 253

înţeleg, dar le repetă pentru că aşa pretinde profesorul, din dorinţa lui de a părea deştept în faţa unor copii. Lipsa de har pedagogic a autorilor unor astfel de cărţi, cadre didactice cel mai sus plasate pe scară ierarhică, adică cei care au căderea să se pronunţe asupra conţinutului şi calităţii manualelor şcolare, sau chiar le scriu, este mai mult decât evidentă. Cât despre elevii ce învaţă după asemenea manuale, ei rămân toată viaţa marcaţi de faptul că nu pot înţelege multe din noţiunile cu care lucrează, se obişnuiesc cu această stare, care ajunge să li se pară firească. Mai târziu, pentru unii dintre ei, „misterios” devine adjectivul preferat, iar existenţa unor idei presupuse ezoterice este de multe ori explicaţia pentru tot ceea ce ei nu înţeleg. Un simplu muncitor are uneori o judecată mai limpede, pentru că el cel puţin ştie ce face. Dacă învăţământul este astfel dirijat, atunci de ce ne mirăm că societatea merge în derivă? Mă opresc aici cu critica, pentru că nu acesta este scopul meu. Am vrut doar să arăt de ce, pentru mine, claritatea comunicării este un criteriu esenţial, dacă dorim cu adevărat să comunicam. * * * Cultură vs. ştiinţă Un istoric analizează evenimente istorice, un om de litere discută literatură, şi aşa mai departe, iar nici 254

unul dintre ei nu ştie prea bine să facă diferenţa dintre fier, fontă şi oţel; în concepţia lor, aceasta ar fi o problemă tehnică fără însemnătate pentru umanitate sau pentru spirit în general. Oare? Câţi cineaşti ştiu că despre oţel nu se poate vorbi înainte de mijlocul secolului 18 şi câţi dintre ei realizează ridicolul unor filme cu scene de război în care combatanţii se luptau cu arme confecţionate din materiale inexistente la vremea lor? Şi atunci, mai este asta o problemă tehnică, sau una de cultură generală? Istoria ne este prezentată, ba ca un şir de acte ale unor personalităţi, ba ca o luptă a clasei muncitoare pentru bla-bla-bla, în funcţie de concepţia politică a autorilor. Nu am citit încă nici o istorie din care să aflu unde şi când au fost inventate afinarea şi pudlajul, sau în ce constă procedeul de elaborare a oţelului lichid în convertizor Bessemer, fără de care obiectele din oţel masiv nu ar fi putut fi obţinute. Istoria civilizaţiei moderne fără istoria oţelului, de exemplu, este o poveste pentru copii.

Rolul oţelului în industria secolelor 18 şi 19, şi prin aceasta în dobândirea şi exercitarea puterii politice este prea mare pentru ca micile intrigi de culise între câteva capete mai mult sau mai puţin încoronate să aibă o prea mare importanţă. Disputele dintre Anglia, Germania şi Franţa au avut ca obiectiv tocmai resursele necesare fabricării oţelului. Dar cum să vorbeşti despre oţel dacă nu ştii ce este? Iată de ce necunoaşterea unor noţiuni elementare (fie ele şi tehnice) nu permite înţelegerea corectă a unor evenimente. Oţelul este doar un exemplu ce mi-a venit în minte datorită lui 255

"Meteor Crater", un site turistic din Statele Unite, pe unde hălăduiam cândva, dar există nenumărate alte exemple. Astăzi, mulţi "umanişti" se grăbesc să afirme cu dispreţ că nu ei se pricep la maşini, electricitate, calculatoare, Internet, şi altele. Dar asta înseamnă să recunoşti că nu pricepi mare lucru din lumea înconjurătoare, iar mie mi se pare impostură să–ţi fondezi superioritatea pe ignoranţă. Un umanist mai înţelept, Victor Hugo, a zis că "admiri mai ales ceea ce înţelegi". Afirmaţia este corectă. Umaniştii noştri însă consideră că ceea ce au înţeles ei trebuie să admire toată lumea. Mă tem că este jenant de puţin. Iată ce însemnă să răstorni logica. Să nu dispreţuieşti ceea ce nu înţelegi, ar fi o chestiune de bun simţ, dar bunul simţ ţine de morală, iar morala era esenţială în filosofia anticilor. Anticii se refereau, ce-i drept, mai mult la spirit decât la tehnică, deoarece nivelul tehnicii din vremea lor era precar, dar ei erau savanţii timpului în toate domeniile cunoaşterii.

Cât despre Marx, un glumeţ spunea că dacă ar fi fost un om de ştiinţă autentic, şi-ar fi experimentat sistemul mai întâi pe animale. Oricum, "Ferma Animalelor" de George Orwell a fost, pe plan literar, un experiment mult mai reuşit decât Rusia lui Lenin în plan real. Nu ştiu dacă Orwell se pricepea la oţel, dar avea geniu.

Morala: dacă nu ai geniu, învaţă măcar ceva despre oţel.

256

* * * Despre noi, românii, aveam cândva păreri excelente. Credeam că numai soarta ne-a fost vitregă.

Mi le-am mai nuanţat între timp. Primul şoc a fost la Viena, în aprilie 1990, la prima mea ieşire spre Vest.

Până atunci nu mi s-au permis decât excursii în fostul URSS şi Bulgaria. Eram optimist în privinţa viitorului României după decembrie 1989. Câteva persoane, cu care am stat de vorbă, mi-au negat însă toate previziunile, înlocuindu-le cu altele, de-a dreptul ofensatoare. Nu erau persoane cu un orizont cultural mai larg decât al meu, aşa că, pentru moment, m-am simţit doar jignit, dar m-am indispus şi mai mult în anii care au urmat, când am constatat că au avut dreptate.

Explicaţia nu era inteligenţa lor, ci observaţiile Occidentului în cazuri similare cu ale României, reflectate prin vocea lor.

Eu speram într-o comportare diferită a românilor, dat fiind apartenenţa lor la Europa, fie şi periferică, ori tocmai aici m-am înşelat. Ne plângem de ruşi, de comunism, de năvălirile barbare, de conspiraţii internaţionale, ba chiar şi de conjuncturi astrale nefaste, dar nu vedem că cele mai multe rele ni le-am făcut cu mâna noastră. Iar ce este mai grav, le facem în continuare, parcă amplificate de libertatea noastră.

Iar acum, când am putea să recuperăm unele dintre neajunsuri, ne comportăm mai rău ca niciodată.

257

Chiar şi din cele relatate aici se desprind – sper – câteva dintre ele, pentru care nu este nimeni altcineva vinovat decât noi înşine. Pe unele le-am discutat sau am încercat să le discut cu diferite persoane din anturajul meu. Chiar dacă s-au declarat revoltaţi de cele ce se întâmplă, aproape nimeni nu s-a implicat în rezolvare situaţiei.

Să nu credeţi că am în vedere doar chestiuni majore, unde rolul nostru ar fi doar cel de opinie publică. Nu, uneori era vorba de aspecte mărunte.

Reacţia este aceeaşi şi tocmai în asta constă gravitatea comportării. Mi-am amintit de o întâmplare, de fapt un test efectuat intenţionat. S-a întâmplat prin jur de 1980. Se obişnuia atunci ca pentru orişice să se dea vina pe Ceauşescu. Era el vinovat de multe, dar nu chiar de toate fleacurile. Aruncând însă vinovăţia cât mai sus, unde vorbele noastre erau ineficiente, fiindcă se risipeau în văzduh, situaţia rămânea nerezolvată. Iată testul: De câteva zile, în institutul în care lucram, lipsea hârtia igienică în W.C.-uri. Am lansat subiectul într-o discuţie cu colegii şi aşteptam fraza în care se va rosti cuvântul Ceauşescu. A fost a cincea. El era vinovatul, şi nu administratorul, din neglijenţa căruia lipsea hârtia (şi nu numai), pentru că acesta din urmă era omul directorului. Acesta este modul în care ne rezolvăm noi problemele.

Ce ne aşteaptă? Ei, sunt doar un om. Nu cereţi prea multe de la mine.

O speranţă totuşi mai am. Nu în vreo iluminare de sus în jos. S-a dovedit că asta nu funcţionează la 258

români. De jos în sus! De la acei oameni simpli, care pleacă să muncească în Occident. Acolo văd cu ochii lor că se poate şi altfel. Unii dintre ei se întorc. Prin ei sunt şanse să se schimbe mentalitatea, pentru că ea, mentalitatea, este cea care ne dăunează cel mai mult.

* * *

Opinia publică Mai demult, am văzut un film francez, a cărui acţiune se petrecea prin anii 50 ai secolului trecut, deci puţin după al doilea război mondial. Era un film psihologic. Personajele locuiau în provincie, dar nu foarte departe de Paris. Dialogurile şi comentariile, foarte dense, aveau loc în timpul deplasărilor cu maşina spre capitală şi înapoi, prilej pentru operator să filmeze şoseaua şi localităţile prin care treceau. Era o şosea simplă, cu doar două benzi, iar localităţile destul de modeste. Mă gândeam, în timp ce priveam filmul, că peisajele şi întreaga atmosferă erau destul de asemănătoare cu cele din România din aceeaşi perioadă.

Desigur, în România se puteau găsi şi zone mai puţin dezvoltate, în timp ce Franţa se mândrea cu monumente şi castele inexistente la noi. Nivelul mediu însă era asemănător, ceea ce nu mai era valabil la momentul în care eu vedeam filmul, pentru că, între timp, Franţa evoluase foarte mult, în timp ce la noi se construiseră 259

doar blocuri de confort redus şi foarte redus. Una dintre explicaţiile evoluţiei excepţionale, nu numai a Franţei, ci a majorităţii ţărilor occidentale, a fost tocmai necesitatea remedierii distrugerilor din timpul războiului. Dacă tot trebuiau să reconstruiască, măcar s-o facă bine. Şi au făcut-o! Chiar şi în Germania, deşi ţară învinsă, nemţii nu s-au văicărit, ci au pus mâna pe lopată, conştienţi că viaţa merge înainte, iar calitatea vieţii depinde de ei înşişi. „Cum îţi vei aşterne aşa vei dormi” este un proverb pe care îl ştim şi noi, dar ei îl şi aplică.

Mă aşteptam ca, după 1989, să procedăm şi noi la fel. Spre regretul meu, nu s-a întâmplat. Muncitorii, deşi ignoranţi, se lăsau antrenaţi în greve inutile de către alţii şi mai ignoranţi, dar manipulaţi politic. Ba mai blocau şi şoselele încurcându-i şi pe alţii. Acum, culmea imoralităţii, fac greve până şi profesorii. Iar ca o culme a degradării societăţii, justiţia face şi ea greve, din motive ce depăşesc în ridicol orice imaginaţie. Ne plângem de orice ne pică la îndemână, iar pretexte se găsesc oricând: criză, şomaj, lipsa banilor etc. Plătim însă ajutoare de şomaj, în loc să plătim munca pe care şomerii ar putea s-o efectueze. În timpul războiului din Jugoslavia, spre exemplu, traficul greu din sud-est către Europa centrală ar fi putut trece prin România.

Avantajele economice ar fi fost uriaşe. România ar fi avut astăzi o cu totul altă economie, incomparabil mai prosperă. Şoselele noastre erau însă inutilizabile din cauza gropilor. La câţi şomeri se plângeau că nu au de 260

lucru, fie şi cu mâna dacă astupau gropile situaţia ar fi fost cu totul alta.

Uneori am sentimentul că România a ajuns un fel de mahala al unui mare oraş - un Ferentari al Europei în care, pentru a elimina focarele de infecţie, municipalitatea face din când în când curăţenie, după care localnicii se grăbesc să reinstaleze mizeria.

Democraţia nu înseamnă că prostimea îşi alege „deştepţii” pentru a-i fi conducători. Lăsând idealurile la o parte, democraţia occidentală, atâta câtă este ea, îşi are rădăcinile în opinia publică. Politicienii nu fost şi nu vor fi niciodată oamenii cu cea mai înaltă moralitate.

Opinia publică este cea care îi obligă să lucreze în folosul societăţii şi nu împotriva ei. Un prim efect al ei este existenţa mai multor partide reale. Politicienii sunt obligaţi să se lupte între ei, disputa lor este publică, astfel încât nu-şi pot permite să greşească, fiindcă de greşelile lor profită adversarii politici, iar ei îşi pierd alegătorii datorită discreditării de către propaganda adversă. La cealaltă extremitate, noi încă avem reminiscenţe ale „partidului” unic (culmea prostiei: o parte care se vrea întreg): politicienii sunt divizaţi formal, dar în afaceri dubioase se înţeleg prea bine, în timp ce disputele politice se limitează la bârfe. În occident, ce-i drept, opinia publică s-a format în ani de zbucium. Iar pentru că am pornit de la un film francez, să ne amintim că, de la revoluţia franceză din 1789 şi până la instaurarea celei de a treia republici, în 1871, au trecut 82 de ani. Ani agitaţi, în care francezii nu aşteptau bani de la Banca Mondială şi alte foruri 261

inexistente pe vremea aceea. Aşa se face că astăzi, în occident, există o opinie publică cu adevărat puternică.

De la ea sper să înveţe şi românii câte ceva.

Sunt sumbru? Am fost. Acum sunt mai optimist.

Este limpede că oamenii, înrăiţi de suferinţa atâtor ani, nu mai sunt dispuşi să asculte teorii despre cum ar fi bine să procedeze. Ascultă însă de sfaturile celor asemănători lor, dar care au aflat şi, eventual, experimentat soluţii mai bune. Mă gândesc la cei care pleacă la muncă în ţări occidentale. Unii dintre ei se întorc, sau măcar vin în vizită. Ei au văzut că se poate şi altfel. Prin ei, sunt mai multe şanse de redresare decât prin indicaţii savante.

Dragă prietene, Îmi pare rău să te contrazic, dar nu pot accepta ideea că ”Filosofia este slujnica politicii”. Este adevărat că unii pretinşi filosofi fac acest lucru, dar nu trebuie generalizat. Oricum ceea ce fac ei nu este Filosofia.

Filosofia este înainte-mergătoare. După ce ideile originale sunt asimilate de către un mare număr de oameni, şi le însuşesc şi politicienii şi îşi construiesc o ideologie centrată pe ele. Din păcate, tot ei sunt cei ce o duc dincolo de limitele admisibile şi sfârşesc în opusul intenţiilor iniţiale. În mod inevitabil, orice sistem filosofic are fisuri, iar politicienii, ca o maşină fără frână, duc sistemul în prăpastie. Ideea de democraţie, spre exemplu, prin intermediul votului universal, s-a 262

transformat într-o propagandă proletcultistă, având ca ţintă comunismul. În consecinţă, singura soluţie rezonabilă este păstrarea echilibrului, indiferent de sistem. În altă (dez)ordine de idei, în urmă cu câtva timp, am aflat dintr-o carte despre existenţa altei cărţi.

Prima se intitulează „De la coroana regală la Cercul polar” şi este o antologie de texte extrase din memoriile unor femei celebre: Reginei Maria, Martha Bibescu, Maria Cantacuzino-Enescu, Alice Voinescu, dar şi Elizabeta Rizea din Nucşoara şi Aniţa Nandriş-Cudla.

Interesul pentru cea de a doua carte mi-a fost stimulat de capitolul dedicat Mariei Cantacuzino-Enescu, pentru că despre ea citisem cel mai puţin până acum, deci ştiam cel mai puţin. Cartea se numeşte „Umbre şi lumini – Memoriile unei prinţese moldave”, iar textul este mai mult decât atrăgător; este incitant. Autoarea s-a născut în 1879, ca descendentă a familiilor Rosetti, Negri şi Jora. Despre familia Rosetti nu este cazul să scriu, fiind bine-cunoscută. Din familia Negri îl amintesc doar pe Costachi Negri, născut la Iaşi în 1812, om politic, diplomat, scriitor, apropiat de-al domnitorului Al. I. Cuza. Din familia Jora, cel mai cunoscut este Mihail, născut la Roman în 1871.

Compozitor, dirijor, academician etc. este creatorul liedului şi al baletului românesc modern. Maria s-a numit Cantacuzino după numele primului soţ, Mihail G. Cantacuzino, fiul cel mare al lui Gheorghe Gr. Cantacuzino, poreclit „Nababul”, şeful conservatorilor, 263

prim-ministru etc. Este plină istoria României de membrii acestei familii. Până să se stabilească la Paris împreună cu cel de al doilea soţ, nimeni altul decât George Enescu, a trăit în România, printre cele mai reprezentative personalităţi intelectuale şi politice ale ţării. A fost prietenă cu filosoful Nae Ionescu.

Bineînţeles că, la Paris, clasa intelectuală a contactelor ei nu a scăzut ci, dimpotrivă, a crescut. După moartea lui George Enescu s-a mutat în Elveţia, unde a murit în 1968. Rămăşiţele pământeşti i-au fost aduse la Paris, alături de cele ale lui George Enescu, în cimitirul Père Lachaise. Memoriile, intitulate „Souvenirs d’une Princesse Moldave”, şi le-a redactat la Paris în limba franceză, între 1950 şi 1953. Detaşarea de ţară i-a acutizat analiza logică şi a determinat-o să judece detaşat şi obiectiv pe cât posibil faptele şi mentalităţile celor pe care i-a cunoscut, cu rudele fiind chiar mai critică decât faţă de străini.

Mă gândeam că memoriile ei, alături de alte câteva similare, ar putea înlocui foarte bine orice carte de istorie scrisă „după ureche” (plecată mai mult sau mai puţin într-o anume direcţie). Deşi opiniile sale – ca orice opinii – sunt subiective, de parti pris nu poate fi suspectată, fiindcă îşi judecă rudele cu maximă severitate. Bineînţeles că mi-am propus să-mi procur cartea. Am căutat-o prin librării, biblioteci, pe Internet, …, nimic! Nu este o carte care să intereseze kulturnicii români. Am prins un fir cu ajutorul traducătoarei cărţii din franceză în română, care mi-a indicat o librărie, care însă nu mai avea cartea, dar de 264

unde am aflat adresa editurii (una minusculă, ce nu apare pe nici o listă), de unde, în sfârşit, am obţinut-o. Şi iarăşi reflectam eu în mintea mea la cât de pline sunt librăriile cu cărţi inutile – unele chiar dăunătoare – în timp ce o carte cu adevărat instructivă este parcă intenţionat marginalizată. (Să nu întrebaţi „de ce?”, fiindcă mă enervez, iar asta îmi dăunează la sănătate.)

Aşteptările nu mi-au fost înşelate. Dimpotrivă!

Este o carte importantă pentru România, care are nevoie de cărţi autentice, scrise cu sinceritate şi simţire. Este ceea ce a făcut Maria Cantacuzino-Enescu şi a zăcut o jumătate de secol ca manuscris în limba franceză, până când cineva să „îndrăznească” să-l traducă în limba celor cărora le era adresată. Nu are pretenţii literare şi autoarea chiar precizează acest lucru în paragraful intitulat „Butade… ale unei povestitoare care nu vrea să „pozeze” în scriitoare”. Şi totuşi, scrie foarte frumos şi cu o neasemuită sensibilitate, asociată cu o deosebită ascuţime critică, cu atât mai dură când vorbeşte despre cei apropiaţi ei.

Nu ştiu cum sună în franceză manuscrisul autobiografic, dar traducerea sună bine.

Desigur, putem fi de acord sau nu cu opiniile, gesturile, deciziile eroilor cărţii şi în primul rând ale autoarei însăşi. Suntem liberi s-o facem; este dreptul nostru constituţional, iar autoarea ne oferă nenumărate posibilităţi în această privinţă, pentru că îşi etalează viaţa şi opiniile cu o sinceritate dezarmantă. Dacă stau să mă gândesc acum, persoanele pe care le cunosc eu în mod direct sau prin scrisul lor, deşi ar avea de spus 265

jenant de puţin în comparaţie cu Maria CantacuzinoEnescu, nu reuşesc s-o facă nici măcar cu a zecea parte din sinceritatea şi talentul ei. Cât despre opinii, pe unele dintre ele, ea însăşi, autoarea, şi le schimbă pe parcursul vieţii, ceea ce este cât se poate de firesc, de unde rezultă că noi nici nu am putea fi de acord cu ambele variante în acelaşi timp. Îmi amintesc de Petre Ţuţea, care spunea că „Cine până la vârsta de 28-30 de ani nu e de stânga înseamnă că n-are inimă. Dar dacă peste 30 de ani, rămâne cu aceleaşi concepţii, înseamnă că e cretin”. Maria Cantacuzino este o prinţesă, aşa că exprimarea ei este mai elegantă, dar nu mai departe de adevăr. În plus, experienţa ei de viaţă este incomparabil mai complexă faţă de a unei persoane oarecare. Puţini oameni au trăit între extreme cu un ecart atât de mare şi cu o trăire atât de intensă. Chiar în perioada ei de glorie, persoane care au cunoscut-o bine au evidenţiat caracterul ei puternic. Regina Maria: „Maruca Cantacuzino avea locul de frunte în grupul prietenelor mele; (…) Tovărăşia ei te însufleţea, dar zadarnic ai fi încercat să te opui ideilor ei.” Şi dacă îşi susţinea ideile în faţa reginei, este de presupus că nu şi le-a schimbat doar pentru ca să ne facă pe plac nouă, unor bieţi cititori. Alice Voinescu, o altă doamnă a României, a cărei cultură ar crea dificultăţi plenului Uniunii Scriitorilor din zilele noastre şi care, la 66 de ani a fost condamnată să facă închisoare şi un umilitor domiciliu forţat pentru că, la expulzarea regelui Mihai, a spus că o ţară care îşi renegă trecutul nu are viitor: ”Maruca - o revelaţie de simţire şi gândire înaltă, 266

directă, bogată, autentică. Ea e făcută pe o măsură mare. Asta trebuie să îl şi fi atras pe Enescu. (…) Scrie splendid, fiindcă scrie cu sufletul.” Este cred suficient pentru a-i caracteriza personalitatea şi nu cred să mai fie necesar să adaug ceva, doar că, dacă prezenţa marilor personalităţi m-ar intimida, lectura gândurilor lor aşternute pe hârtie este tot ce îmi doresc în materie de lectură.

Am insistat şi cu alte ocazii asupra superiorităţii memorialisticii, tocmai datorită asumării de către autor a ideilor sale. Cum nimeni nu poate spune ceva ce nu a gândit – chiar dacă ideea nu-i aparţine, dar şi-a însuşito - într-un roman autorul nu face altceva decât să înlocuiască persoana întâia singular cu a treia şi să-şi atribuie propria-i concepţie altcuiva. Este o primă dovadă de laşitate şi nu îmi propun acum să intru în detalii. Există, ce-i drept şi romane de ficţiune bune, dar ele sunt extrem de rare. Mă gândesc la „Împăratul muştelor” sau „Ferma animalelor”, spre exemplu, nu pentru că ar fi neapărat cele mai bune, dar acestea îmi vin în minte în acest moment. Personal nu am cunoscut vreun autor de această talie şi nici nu cunosc vreo scriere în limba română la acest nivel.

Atunci când autorul dezvoltă o idee abstractă, la care evident că nu a participat în mod direct, dar i-a fost sugerată din viaţă, sau mai exact viaţa a declanşat în mintea sa un proces de gândire, atunci avem de-a face cu un eseu. Termenul este cu totul impropriu, fiindcă nu este o încercare. Eventual, putem împrumuta interpretarea din jocul de rugbi, unde eseu este o 267

încercare reuşită, adică finalizată. Probabil că termenul vine din ştiinţă şi vrea să spună că textul nu dă un răspuns definitiv şi fără echivoc problemei ridicate, că este doar o variantă posibilă, o ipoteză de lucru, lăsând loc şi altor discuţii pe acel subiect. Departe însă intenţia de a-l subestima. Cum subiectul este adesea mai dificil, oamenii de litere plasează eseul la periferia literaturii – aşa cum o înţeleg ei – poate-poate textul respectiv va fi încadrat în al domeniu, deşi este una dintre formele superioare de gândire, aş zice chiar filosofice, dacă acest cuvânt nu ar fi deja compromis. Îmi fuge iarăşi gândul la antologia care a declanşat şirul acestor gânduri, mai exact la autoarele acelor memorii şi în special la cele ce au avut de suferit de pe urma persecuţiilor comuniste. Nu vreau acum să fac nici o referire la comunism şi la nici un fel de politică. Mă refer la suferinţă ca atare, indiferent de conjunctură. Toate aceste eroine şi-au păstrat demnitatea, în ciuda umilinţelor la care erau supuse, umilinţe ce erau cu atât mai mari cu cât rezistenţa lor era mai îndârjită. Asemenea memorii sunt rareori citite şi aproape niciodată de către cei ce ar avea cea mai mare nevoie s-o facă. De ce? Probabil pentru că, în mod inconştient, cititorii simt diferenţa de caracter dintre autor şi ei înşişi.

La polul opus găsesc unele romane ruseşti, în special ale lui Dostoievski. La el, eroii sunt în general persoane decăzute, ce nu fac altceva decât să decadă şi mai mult. Talentul autorului se evidenţiază prin profunzimea analizei psihologice. Deciziile eroului devin 268

astfel aproape fireşti, slăbiciunile lui sunt omeneşti, iar cititorul se lasă cucerit fiindcă este în firea noastră să luăm întotdeauna apărarea celui mai slab, mai ales că – Doamne fereşte! – s-ar putea să ajungem şi noi într-o situaţie similară. Ba, către sfârşitul romanelor, pentru ca tortul (sau coliva) să aibă şi o bomboană deasupra, unele personaje dobândesc chiar şi un soi de demnitate, adică ceea ce nu au avut la început. Ideea este falsă, pentru că asemenea tipuri umane nu-şi caută salvarea în gândirea abstractă. Ei îşi caută „colegi de suferinţă” şi, cel mai adesea, se asociază în vederea înfăptuirii altor acte încă mai reprobabile decât cele ce i-au adus în situaţia în care se află. Nici vorbă de demnitate. Pe aceasta pot cel mult s-o piardă, dacă au avut-o cândva – evident în cantitate prea mică – dacă au fost educaţi în acest sens, dacă o au în sânge, nici vorbă s-o dobândească fără motiv. În lumea reală, oamenii mici rămân mici şi încearcă întotdeauna să-şi rezolve problemele în stilul lor. Cu toate acestea, asemenea romane au devenit celebre şi sunt citite cu sufletul la gură de către milioane de cititori, indiferent de epocă şi continent. În schimb, suferinţele reale ale unor oameni adevăraţi prezintă cu mult mai puţin interes, probabil tocmai pentru că noi, oameni obişnuiţi, simţim că nu ne-am putea ridica la înălţimea eroilor, că nu avem forţa morală s-o facem şi că, în fond, trebuie să recunoaştem că deja am ratat câteva momente în care am dovedit contrariul. O vom face de-acum încolo? O şansă pentru ca visul să devină realitate ar fi să 269

începem de îndată lectura memoriilor celor de la care putem afla cum să ajungi să te stimezi pe tine însuţi.

Eu zidul Mi-au „ajuns la urechi” reflexiile bolovanului despre structura materiei, aşa cum este ea înţeleasă de către oameni. Cred că pot completa informaţia cu un text „de la sursă”, scris chiar de unul dintre ei. Este un extras dintr-o carte, „Tradiţie sau liberul arbitru?”.

Iată-l:

„Când ne gândim la micro-cosmos, avem în vedere particule minuscule cu anumite caracteristici fizice. În macro-cosmos, particulele minuscule devin uriaşe corpuri cosmice. Atât în micro-cosmos, cât şi în macrocosmos, particulele nu fac altceva decât să se învârtă unele în jurul altora. În acest mediu simplu, există însă viaţa atât de complexă pe care o cunoaştem pe planeta noastră. Explicaţia ciudăţeniei este în mod evident lipsa noastră de informaţii. Cu cât ne îndepărtăm mai mult de mediul nostru, cu atât ştim mai puţin. Dacă Universul este infinit, iubitul nostru glob pământesc este undeva pe această scară fără sfârşit. Particulele despre care vorbeam nu sunt, însă, independente. Ele fac parte din structuri mai mult sau mai puţin complexe, începând cu structura atomică. Atomii pot aparţine unor substanţe minerale, dar pot fi şi componente ale unor fiinţe, cum ar fi ficatul, inima sau vreun os. Am putea, acum, să ne 270

imaginăm Terra, cu tot ce se află pe ea, inclusiv preţioasele noastre fiinţe, ca pe o particulă din ficatul unei vietăţi de rang superior. Am putea atunci să spunem că, aşa cum eu sunt un fel de dumnezeu pentru un atom din ficatul meu, Terra este un atom din ficatul vietăţii (constelaţiei) de rang superior. Această viziune este extrem de simplificată, nu pentru că nu-l include pe Dumnezeul biblic, ci pentru că, în natură, chiar există multiple structuri suprapuse despre care ştim câte ceva, bănuim ceva despre altele, dar nu ştim nimic despre cele mai multe. Undele herţiene, lumina, atracţia magnetică şi altele asemenea sunt doar exemple din categoria de mijloc. Pe unele ştim să le folosim, chiar dacă nu le cunoaştem prea bine natura. Putem însă desprinde câteva idei practice.

O primă consecinţă este aceea că ar fi bine să avem mai multă grijă de pământul nostru, pentru a nu fi eliminaţi, ca orice celulă bolnavă. Şi o primă problemă: aşa cum eu nu mă pot adresa în limba română unui atom din ficatul meu, nici Dumnezeul meu nu mi se poate adresa în mod direct.

Este de presupus, însă, că o face în mod indirect.

Urmează doar ca noi să-i receptăm şi interpretăm mesajele.”

Iată că avem nu numai o cosmogonie, ci şi o sugestie despre cum ar trebui să se comporte oamenii în spaţiul în care – întâmplător sau nu – trăiesc. Sper că autorul nu mă va acuza de plagiat.

271

Eu, Bolovanul Structura socială a unei comunităţi se reflectă în starea de spirit a populaţiei, prin avantajele şi dezavantajele oferite. Ca o consecinţă, tot ea naşte principalele probleme. Filosofii încearcă să găsească răspunsuri la întrebările existenţiale. Apare astfel o filosofie a epocii, accesibilă, în prima fază, doar intelectualilor. Este momentul în care apare profetul.

Acesta face legătura cu masele, le vorbeşte pe înţeles şi le convinge, prin argumente specifice epocii, morala desprinsă din gândirea filosofilor. Oamenii simpli au nevoie de reguli precise, stabilite prin ritualuri şi nu de idei abstracte. Ritualurile, cel puţin în Europa, sunt încetăţenite prin intermediul bisericii. Ea, biserica, a preluat chiar şi ritualuri păgâne, dându-le o haină creştină. Astăzi, din nefericire, tot datorită ei, mai bine spus a căderii bisericii în desuetudine, unele ritualuri se pierd.

Societatea se schimbă în timp. Orice societate!

Cum preoţii doresc să-şi păstreze privilegiile şi nu sunt capabili să se adapteze schimbărilor, biserica devine retrogradă şi îşi pierde din credibilitate. Starea de spirit a populaţiei se schimbă. Filosofii sesizează modificarea şi produc o nouă paradigmă. Ciclul se reia.

Iisus s-a folosit de minuni pentru a convinge lumea epocii lui. Ce ar folosi un profet în zilele noastre?

Nu mă întrebaţi pe mine, fiindcă nu sunt profet. O va găsi următorul profet. Până atunci însă, este nevoie de o nouă paradigmă.

272

Doresc să insist aici asupra rolului filosofului în acest proces ciclic, iar prin filosof nu îl am în vedere pe cei ce îşi arogă această calitate, fiindcă au o diplomă, ci pe orice persoană care filosofează. Acesta, pornind de la starea de spirit a populaţiei, emite noi soluţii de rezolvare a problemelor curente, schiţează o nouă paradigmă. Evident că cei mai deştepţi îşi vor asuma ideile. Urmează profetul, care preia ideea şi o expune pe înţelesul plebei, iar de la el, poate, o nouă religie, cu profitorii ei. Cu oarece întârziere, necesară înţelegerii lor mai greoaie, politicienii îşi vor aroga rolul de reprezentanţi ai noii paradigme. Cu sau fără revoluţie, societatea se schimbă. Cum nimic bun nu se întâmplă, ba poate chiar numai rele, atât religia cât şi noul sistem politic devin apăsătoare, prilej pentru filosofi să emită alte paradigme. * * * Oamenii au fost învăţaţi că ei sunt egali în faţa lui Dumnezeu. Un pescar amator îi spunea altuia, nu departe de mine, că toţi oamenii sunt egali în faţa peştilor. Presupun că a făcut un calambur, fiindcă, de când am auzit această alegaţie, mă tot chinuiesc să-i găsesc un înţeles mai adânc şi nu reuşesc. Mă gândesc totuşi la diverse variante, rezultate din inversarea raportului. Oamenii sunt superiori peştilor, dar inferiori divinităţii supreme. Dacă pescarul ar fi spus că peştii sunt egali în faţa oamenilor, ar fi fost aproape banal, 273

deşi, zic unii că păstrăvul ar fi mai bun decât şalăul.

Până la elucidarea dilemei, rămân la textul biblic: oamenii sunt egali în faţa lui Dumnezeu.

Nu ştiu cine a avansat primul această idee, pentru că el este cel ce a sădit în minţile lor ideea de democraţie. Firesc, dacă oamenii sunt egali în faţa lui Dumnezeu, înseamnă că sunt egali între ei. Numai că realitate îi contrazice. Oameni nu sunt egali între ei. Încă de la naştere, au o zestre genetică diferită; prin educaţie se diferenţiază şi mai mult, iar prin întâmplările vieţii ajung mai diferiţi între ei decât orice altă vietate. Se pare că mesajul biblic vrea să spună altceva, şi a fost interpretat greşit. Oricum, democraţia, ca şi egalitatea dintre oameni se dovedesc a fi eronate. Dacă nu credeţi, uitaţi-vă în jur şi vă veţi convinge în câteva minute.

Să analizăm mai bine cealaltă variantă, mai promiţătoare. Ea vrea să spună că, la judecata finală, Dumnezeu nu va avea parti-pris–uri şi va evalua oamenii după faptele lor. Dar faptele lor sunt în concordanţă cu firea şi educaţia lor, care sunt diferite, după cum tocmai am constatat. Deşi cu toţii sunt creaturile sale, vedem bine că nu i-a făcut egali. Şi dacă el nu i-a făcut egali, cum pot ei pretinde că ar fi?

Mai mult, prin pilda fiului rătăcitor, s arată că este apreciat cel ce s-a căit după o faptă regretabilă şi nu cel ce nu a comis fapta. În general, majoritatea oamenilor se căiesc. Fac excepţie cei bolnavi psihic, fiindcă doar ei pot fi răi sută la sută. Ceilalţi, mai devreme sau mai târziu, se vor căi. O fac mai timpuriu 274

cei ce au comis fapte grave, Aceştia, de altfel, nici nu trăiesc prea mult. Celorlalţi li se dă o viaţă mai lungă tocmai pentru a avea timp şi motive să se căiască. *

* *

Animalele sunt de două feluri: erbivore şi de pradă. Fiecare categorie are mijloace specifice de supravieţuire. Erbivorele trăiesc cel mai adesea în turmă, au ochii laterali (să-şi vadă mai bine vecinii), în timp ce animalele de pradă vânează individual, au privirea ageră şi orientată către înainte, etc. Diferenţa este evidentă şi la păsări, dar şi la peşti. Păsările ce trăiesc în stoluri, ca şi peştii în bancuri, au privirea dezvoltată lateral, pentru a-şi coordona mişcările cu partenerii. Unele au chiar organe speciale de simţ în acest scop. Vânătorii, în schimb, privesc înainte.

Omul are câte ceva din trăsăturile ambelor, ceea ce se poate observa de la modul de alimentaţie şi până la filosofie. În morală, oscilează între un comportament de turmă şi cel al animalului de pradă. În viaţă, omul obişnuit trebuie să se descurce singur între spiritul gregar şi cel independent, şi să-şi stabilească poziţia.

Turma (colectivitatea) este condusă de către animale de pradă.

275

Ochii şi urechile Zidului Oricât le-ar displace unora, literatura se democratizează şi ea.

Constatăm cu toţii că, în ultimele două secole, ştacheta a coborât extrem de mult. Cauza este încăpăţânarea unora de a considera literatura ca formând un corp omogen. Opiniile noastre reflectă personalitatea fiecăruia dintre noi, iar ele sunt foarte diferite. Este firesc deci ca ele să se regăsească şi în literatură. Pe de altă parte, democraţie nu înseamnă că vulgul dictează, ci că opinia fiecăruia trebuie respectată. Nu putem „pune pumnul în gură” când nu ne convine opinia cuiva, dar nici nu-i putem „băga pe gât” ceva ce el nu vrea să înghită.

Până nu demult, literatura presupunea existenţa unui nivel intelectual foarte elevat. Stricto sensu, ea pleacă de la literă, deci de la semnul scris. Cum foarte puţini oameni ştiau să scrie, era firesc ca aceştia să se considere – şi erau - intelectualii timpului. În consecinţă, produsul literar era adecvat pretenţiilor lor. Sensibilitatea artistică nu are însă nici o legătură cu ştiinţa de carte. Este deci la fel de firesc ca cei ce dispun de aşa ceva să simtă şi ei nevoia să se exprime.

Trebuie să recunoaştem că este dreptul lor. A apărut chiar termenul de „literatura orală”. (Probabil pentru a demonstra lipsa de imaginaţie a celor ce dau definiţii, fiindcă litera este un simbol scris, posterior vorbirii.)

Indiferent de denumire, vorbirea a existat înaintea scrierii. Acum, că aproape toată lumea ştie să scrie, 276

fosta literatură orală îşi intră în drepturi şi aspiră la pagina scrisă. Proliferarea mijloacelor de multiplicare facilitează acest deziderat, cenzura a dispărut, aşa că drumul este deschis.

Rămâne problema selecţiei: cum află cititorii care sunt cărţile din domeniul lor de interes şi care sunt cele de evitat? Aici apare rolul de orientare al criticii, care însă în România acestui început de mileniu lipseşte. Sunt convins că în viitor ea îşi va regăsi rolul, sub o formă deocamdată necunoscută, dar, pentru moment, aceasta este situaţia, din păcate.

Una dintre soluţii o oferă Internetul, care devine pe zi ce trece tot principalul mijloc de informare, comunicare etc. Cârcotaşii mai în vârstă îl acuză că este poluat cu materiale obscene, agresive, etc. Nu, Internetul este o reflectare a lumii reale. Când mergem pe stradă ne întâlnim cu sute de oameni cărora nu le putem interzice accesul, dar nu le acordăm nici o atenţie. Reţinem doar pe cei foarte putini care prezintă un interes oarecare pentru noi. Şi pe Internet este la fel: oricine are dreptul să scrie. Ţine de abilitatea noastră să selectăm site-urile care ne interesează şi să le ignorăm pe celelalte. E drept că agresivitatea unora care gândesc că, dacă există parlamentari inculţi şi dacă televiziunea a devenit un mijloc de răspândire a subculturii, atunci şi ei au dreptul la cuvânt, dar şi aici, încet-încet, societatea – ca orice organism viu – se va redresa. Mijloacele de orientare pe Internet sunt încă de acum mai eficiente decât în literatura scrisă, lupta anti-spam chiar există şi aşa mai departe. În plus, 277

adresa site-urilor poate fi ţinută secretă şi comunicată doar grupului de persoane interesate, adică exact aşa cum se întâmplă în lumea reală. Grupurile de discuţii, forumurile cu acces limitat şi alte asemenea moduri de comunicare există deja.

Revenind la selecţie, soluţia este deja evidentă: pagini diferite pentru fiecare categorie. Unele site-uri dedicate literaturii au chiar capitole distincte, începând cu cele de dragoste platonică şi terminând cu cele erotice. Totul este ca ele să fie clar definite şi să-şi respecte profilul propus. Cred că asta-i tot.

Un aspect mult comentat este trivialitatea.

Democraţia este un cuvânt la modă şi, cum tot ce este la modă se propagă fără prea mult discernământ, mă gândeam că şi tendinţa aparentă de democratizare a limbii literare este explicabilă. Greşeam! Există o doză de adevăr aici, dar el trebuie nuanţat. În primul rând, limba nu poate avea o tendinţă din proprie iniţiativă. Ea este influenţată din afară, cu sau fără intenţii (bune sau rele), de către cei ce o vorbesc mai bine sau mai puţin bine. Până aici, nimic nou! Orice curent, la modă astăzi în anumite cercuri, ca tot ce este la modă, se va demoda la fel de repede precum a apărut.

O încercare mai veche de vulgarizare a făcut-o însuşi academicianul Alexandru Graur, celebru în anii ’60 şi temut în anii ’50 ai secolului trecut. El ne recomanda, spre exemplu, să folosim fără jenă cuvântul ‘cur’, deoarece aparţine limbii române naturale. Este adevărat că, în Italia, limba latină clasică a fost înlocuită cu latina vulgară, dar în acest caz, vulgar nu 278

înseamnă obscen, ci popular, iar aceasta s-a întâmplat pe fondul decăderii civilizaţiei romane, ceea ce nu are nici o legătură cu noi, atât sub aspectul civilizaţiei, cât şi al decăderii, pentru simplu motiv că noi nu prea avem din ce să decădem. Alexandru Graur, însă, în ciuda profesionalismului său, a fost un evreu comunist cu stagiu în ilegalitate, propovăduitor activ al doctrinei sovietice, scop în care, din profesor la un liceu particular evreiesc pe care tot el l-a înfiinţat, devine profesor universitar, membru al Academiei Române şi principal diriguitor în tot ce însemna lingvistica românească a acelor ani, în care cultura era dirijată de Leonte Răutu şi Ana Pauker. (Poate că termenul de limbistică i s-ar fi potrivit mai bine.) Cum cineva trebuia să fie în vârf, s-a nimerit să fie el, şi nu am deloc convingerea că a fost un unicat din punct de vedere profesional. Da, este întotdeauna mai uşor să înjuri într-o limbă străină, pentru că nu simţi la fel ca cel ce o face în limba maternă.

Am amintit acest personaj pentru că, de câtva timp, apar tot mai des, chiar în publicaţii cu pretenţii culturale, diverse texte ce se pretind a fi literare tocmai prin “curajul” de a practica un stil trivial.

Expresiile licenţioase devin în mintea unor asemenea autori metafore poetice. Este adevărat că o înjurătură are forţă expresivă, dar folosirea ei denotă doar lipsa capacităţii de exprimare civilizată a autorului, iar substituirea ei în acest mod nu poate fi confundată cu talentul literar, în mod evident absent. Numai cineva aprioric ataşat de subiecte obscene sau chiar 279

scabroase poate renunţa la spoiala de educaţie căpătată ulterior şi crede că, revenind „la matcă”, cultivă o literatură mai autentică. Într-un asemenea text, spre exemplu, o autoare vorbeşte despre dragoste. Vorbeşte foarte bine româneşte. Confundă însă vulgaritatea cu arta şi, deşi îi repugnă mitocanii care scuipă pe trotuare, nu realizează că expresiile licenţioase scuipate de ea asupra semenilor au un efect similar, amplificat în măsura în care intelectul lor diferă de cel al trotuarului. În ton cu modul de exprimare, subiectul articolului rămâne adolescentin, în ciuda faptului că autoarea a depăşit cu succes două căsătorii, care însă nu au avut consecinţe asupra modului său de gândire. (Ea însăşi ne-o spune în propriul său text.) Dragoste? Pe aceasta încă nu a aflat-o tocmai pentru că a căutat-o cu mijloace neadecvate. În neştiinţă de cauză, îşi scuipă peste noi refulările, inevitabile unei atitudini greşite faţă de viaţă. (Nu cultivi flori cu buldozerul.)

Acum, am devenit mai optimist. Ştiu că există riscul să fiu etichetat drept un ciudat, dar cu asta deja m-am obişnuit. Am citit o carte. Nu voi spune cum se numeşte, pentru că nu mi-am propus să-i fac publicitate. Cartea însă merită cu prisosinţă să fie citită cel puţin din două motive: este amuzantă şi este despre noi. Nu despre noi cei frumoşi, inteligenţi, buni la suflet, ospitalieri şi foarte educaţi, aşa cum am învăţat la şcoală că am fi, ci despre noi cei adevăraţi, adică aşa cum suntem în realitate. Nu spun cum; o spune autorul. În aparenţă, se citeşte uşor, pentru că, aşa 280

cum am spus, este scrisă într-o cheie umoristică. În realitate, lectura durează mai mult, pentru că este plină de poante ce trebuie savurate. În plus, după fiecare capitol, este necesară o pauză de cugetare, mai scurtă sau mai lungă, după caz. Cazul se referă atât la conţinutul capitolelor cât şi la cititor, şi anume la cât timp este el dispus să aloce unor asemenea activităţi.

Cel mai important mi se pare faptul că vorbeşte despre noi.

Se spune că trebuie să ştii de unde vii, pentru ca să ştii încotro te îndrepţi. Corect, dar prea cunoscut şi scolastic. Nu ni se potriveşte nouă, românilor de azi. Pe axa timpului, asta este o poziţie efemeră, definită de trecutul pe care l-ai parcurs, numai că nu tot românul este dispus să-şi studieze trecutul, iar atunci când o face reţine doar explicaţii ale eşecurilor sale de care întotdeauna sunt vinovaţi alţii. Aş zice de aceea că mai întâi trebuie să ştii unde te afli. Asta înseamnă să te compari cu ceilalţi, să ştii ce poziţie ocupi printre ei, prin ce te asemeni şi prin ce eşti diferit faţă de ei.

Abia atunci vei şti ce ai de făcut pentru ca să-ţi îmbunătăţeşti poziţia.

Acest proces de auto-cunoaştere se poate face pe mai multe căi (unele deja încercate fără succes), dintre care cea umoristică pare să ni se potrivească ca o mănuşă. În materie de glume, se ştie, suntem experţi (nu-i aşa?), cu observaţia că – şi aici - cei ironizaţi sunt întotdeauna alţii şi nu noi, eventual persoane fictive, gen Bulă.

281

Iată de ce, orice încercare de a ne cunoaşte pe noi înşine este un semn de progres, un motiv de optimism. Iar cartea despre care vorbesc o face întrun mod savuros. Chiar şi plasarea unor cuvinte licenţioase este acceptabilă într-o oarecare măsură, deşi excesul lor către sfârşit devine iritant. Pentru calităţile ei însă, cartea merită toată lauda.

Am făcut mai devreme o disjuncţie între cele două exemple de la care am plecat. Explicaţia este lipsa mesajului în primul şi, dimpotrivă, caracterul instructiv al celui de al doilea.

Al doilea caz ne atrage atenţia asupra tendinţei de democratizare a literaturii. Da, din momentul în care analfabetismul a fost cvasi-eradicat, înseamnă că ar trebui să existe texte pentru toate straturile sociale.

Mai mult decât atât: dacă vrei să faci educaţie trebuie să cobori la nivelul celor pe care doreşti să-i educi şi să le dai un ceva în plus, acceptabil de către ei şi care să-i orienteze în alegerile lor viitoare. Orice curs de marketing, publicitate, sau propagandă politică începe cu acest adevăr elementar. Este doar un reflex al infatuării pretinşilor educatori că literatura este unică, iar ei sunt predicatorii Literaturii cu L-mare. Nu, ea este diversificată corespunzător diversităţii societăţii, pe care nu face decât să o reflecte.

Aşa cum, în muzică, spre exemplu, alături de muzica uşoară, populară, manele, de cartier, jaz etc., există şi muzică simfonică, operă, operetă etc., de ce nu ar exista şi mai multe categorii de literatură? Ei bine, există, chiar dacă cei ce se autointitulează “oameni de 282

litere” nu o recunosc. Ei se consideră a fi şi “oameni de cultură”, pentru că aşa au fost înaintaşii lor pe vremea când doar o elită ştia să scrie şi să citească. Între timp lucrurile s-au schimbat. Odată cu generalizarea ştiinţei de carte este de aşteptat ca şi literatura să se diversifice, răspunzând astfel cerinţelor fiecărei categorii sociale. Nu ne rămâne deci decât să recunoaştem că literatura chiar face acest lucru şi că genurile existente în muzică - democratizată din naştere - există şi în literatură, iar noi, vrând-nevrând aparţinem uneia sau alteia dintre aceste categorii.

Diferenţa este că, în muzică, toate categoriile sunt cunoscute şi recunoscute, iar organizatorii diferitelor manifestări sunt diferiţi, astfel încât pot coexista paşnic. Singurele interferenţe sunt în spaţiul televiziunii publice, care vrea să împace toate gusturile, ceea ce nu este posibil şi, de aceea, toată lumea este nemulţumită. În literatură, în schimb, rămăşiţele „centralismului democratic” (poate că cea mai ineptă expresie posibilă) se menţin în mentalitatea multor „activişti” din sfera culturii, deşi ei înşişi aparţin unor categorii diferite şi, de aici, şi amestecul de genuri cu pretenţii de „cultură unică”. Pe scurt: utilizarea unor expresii “de cartier” în literatură nu schimbă literatura, ci arată doar că textul respectiv aparţine genului literar “de cartier”, chiar dacă autorul s-a mutat dintr-un cartier periferic într-unul rezidenţial, pe căi numai de el ştiute.

Evident, literatura „de cartier” mă preocupă mai puţin, ca să nu zic deloc. Se întrebau înţelepţii noştri – 283

cei adevăraţi - ce şanse are literatura română să intre în marea cultură universală. Cu expresii intraductibile în nici un caz. Nu pentru că alte limbi nu ar avea asemenea expresii. Ele există, dar sunt diferite. Ceea ce se poate traduce este doar ideea. Stilul, în schimb, dacă nu poate fi elegant, atunci se adaptează categoriei sociale căreia i se adresează, rezultând un alt text ce aparţine traducătorului.

De ce nu putem folosi cuvintele oricum? Pentru că, în afara semnificaţiei lor imediate, unele cuvinte au şi o încărcătură emoţională, mai ales în cazul substantivelor ce denumesc anumite părţi ale corpului uman. Pentru majoritatea obiectelor, un singur termen este suficient pentru a le desemna. Atunci însă când există mai mulţi termeni, fiecare dintre ei introduce o anumita nuanţă, motiv pentru care nu putem folosi cuvintele la întâmplare, ci potrivit încărcăturii sentimentale dorite în contextul respectiv. Cur, fund, popou, poponeaţă, fese, buci şi altele asemenea definesc aceeaşi parte a corpului, dar reflectă o atitudine diferită a vorbitorului faţă de ea.

Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul jargoanelor.

Orice jargon este definit în primul rând prin vocabularul său. Trecerea forţată a unor cuvinte dintrun jargon într-altul nu va schimba mare lucru, pentru că, în ipoteza asimilării lor în noul jargon, ele îşi vor pierde caracteristicile iniţiale. Pe de altă parte, în jargonul sursă din care au fost preluate se vor inventa alte cuvinte, pentru a le suplini pe cele pierdute.

284

De ce, totuşi, ni se întâmplă nouă toate acestea? Încercările actuale de vulgarizare a limbii literare române are drept cauză o anumită tendinţă (asta ca să mă exprim blând), începută în anii comunismului şi – din păcate – continuată azi, o încercare a celor mulţi de a-şi impune voinţa celor puţini, încercare provenită din neputinţa primilor de a se adapta la cerinţele lumii civilizate, ceea ce le-a generat ura faţă de cei ce erau deja acolo. Ura este însă un sentiment personal, ce nu poate fi transferat altora.

Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai, ...

Nu trebuie să continui. Aţi recunoscut, desigur, Mioriţa. A fost culeasă de Alecu Russo, pe când era surghiunit la Soveja şi i-a înmânat-o lui Vasile Alecsandri, care a publicat-o. Mare patriot, poet, prozator, culegător de folclor, admirator al frumuseţii limbii române şi militant al purităţii ei, Alecu Russo a scris în limba franceză. Scrierile sale în limba română au fost traduse ulterior de către Nicolae Bălcescu, Vasile Alecsandri şi chiar de el însuşi. Motivul este simplu şi de înţeles: franceza este limba în care a fost educat; de la 12 ani a învăţat în Elveţia. În consecinţă, se exprima mai uşor în franceză decât în română, atunci când dorea ca textul să aibă valoare literară. Dacă ar trebui să citim un text românesc autentic scris la mijlocul secolului 19, am avea nevoie de dicţionar. Din 285

fericire pentru noi, limba română este astăzi o limbă modernă, în care şi din care putem traduce texte din şi în limbi de circulaţie internaţională, ceea ce înseamnă că ea a evoluat în sens pozitiv. Mă tem însă că, astăzi, prin proliferarea subculturii, evoluţia noastră şi-a pierdut direcţia.

O limbă nu se dezvoltă prin vulgarizare, ci prin creşterea capacităţii de exprimare a ideilor inteligente. Într-o lucrare mai veche, arătam că Vasile Conta publicase un studiu în revista Convorbiri literare, între septembrie 1875 şi martie 1876, iar apoi, în limba franceză, la Bruxelles, în 1877. Deşi lucrarea lui a mai fost publicată de câteva ori, în 1923 apare la Bucureşti o traducere în limba română după versiunea franceză.

Evident, întrebarea „de ce a fost nevoie de o traducere din franceză în română, deşi exista versiunea iniţială scrisă direct în română?” este inevitabilă. Răspunsul ni-l dă însuşi editorul, în nota introductivă la ediţia din 1923: „...confruntarea celor două ediţii arată simţitoare deosebiri. Textul francez este de pildă mai precis, mai... La această superioritate a versiunii franceze contribuie fără îndoială şi faptul că limba noastră era la 1875 mai puţin bogată încă decât astăzi (în 1923-n.a.) apropiată nevoilor gândirii ştiinţifice”. Limba franceză i-a permis deci românului Vasile Conta să se exprime mai bine decât a putut s-o facă în româna anului 1875; în schimb, cea din 1923 le-a permis traducătorilor s-o facă într-o manieră acceptabilă, chiar şi în zilele noastre, datorită evoluţiei pozitive a limbii.

286

Acesta este sensul în care se dezvoltă cu adevărat o limbă. Această evoluţie a continuat şi continuă şi azi, chiar dacă nu în acelaşi ritm. Întrebarea este încotro? Atunci, România se afla în faza de integrare în cultura europeană, în timp ce astăzi ne place să credem că ne aflăm deja acolo, în Europa, iar limba evoluează în mod normal, ca orice altă limbă a unei ţări civilizate. Oare? Da, dar nu fără poluatori. În secolul 19, integrarea europeană se făcea prin intelectuali, în timp ce astăzi se face cu toate straturile sociale, inclusiv cu politicieni ne-educaţi.

Rezultă că evoluţia limbii se face şi ea la toate nivelele.

Ca urmare, selecţia importurilor ar trebui efectuată cu mai multă rigoare, cunoscând că, de regulă, răul se învaţă mai repede decât binele.

Orice limbă se află undeva pe o scară a valorilor, de la cele mai rudimentare şi până la cele ce permit exprimarea celor mai profunde idei. Dificultatea constă în subiectivismul auto-evaluării. Ştim deja că limbajul şi gândirea se formează împreună. Există studii celebre şi recunoscute în acest sens. Da, nu putem exprima ceea ce nu gândim, şi nu putem gândi decât ceea ce este exprimabil, bineînţeles în limba sau limbile pe care le cunoaştem. Unde se află limba română pe aceasta scară? Putem afla doar dacă ne raportăm la alte limbi.

O bună măsură este tocmai capacitatea unei limbi de a traduce texte din alte limbi într-o manieră directă, simplă, uşor inteligibilă de către cititorul obişnuit. Există ceva ce am citit, sau despre care am aflat dintr-o limbă străină şi nu putem exprima în limba 287

română? La nivelul cunoştinţelor mele, nu, dar eu nu sunt chiar un erudit. Sau poate că nici măcar nu am sesizat unele nuanţe în textul original, tocmai din cauza cunoaşterii imperfecte a acelei limbi. M-am bucurat să aflu când cineva mai învăţat decât mine a declarat că nu a întâmpinat nici o dificultate în traducerea unei lucrări filosofice din germană în română, cu observaţia că era vorba despre o lucrare mai veche şi nici nu sunt sigur că nu i-a scăpat ceva ce, ne-sesizând, nici nu s-a gândit să traducă. Rămânem totuşi la credinţa că limba română este, chiar dacă nu în vârf, destul de aproape de el.

Problema este: „încotro o ducem?”. Alecu Russo, Vasile Conta şi alţii ca ei au scris în limba franceză literară şi au adus în România cultura europeană, şi nu vulgaritatea mitocanilor din occident, aşa cum se întâmplă azi.

Dragă prietene, În sfârşit, a avut loc şi vernisajul expoziţiei mele. Am avut peste 120 de vizitatori, ceea ce, pentru Braşov, cred că este un record, iar pentru o expoziţie personală sunt sigur că este aşa. Expoziţia a cuprins 70 de tablouri, din care 52 de portrete, majoritatea ale unor cunoscuţi oameni de cultură şi artă din Braşov.

Mă gândeam ca, de această dată, contrar obiceiului, să nu vorbească nimeni; doar eu să le spun în deschidere ceva de genul: „Se obişnuieşte la lansările de carte ca cineva, care a citit cartea, să informeze 288

publicul despre ceea ce se află în interiorul copertelor, pentru ca eventualii cititori să ştie la ce să se aştepte. În cazul unei expoziţii, însă, ar trebui ca publicul să stea în faţa intrării şi prezentatorul să povestească ce se află în interior, în expoziţie. Dar dumneavoastră vă aflaţi deja aici şi gândesc că v-aţi simţi jigniţi ca cineva să vă explice ceea ce se poate vedea cu ochiul liber. În concluzie, expoziţia fiind deschisă, precum bine se vede, dau start protocolului.”

Au răspuns însă invitaţiei câteva personalităţi ce obişnuiesc să vorbească la asemenea evenimente şi mam gândit că ar fi nepoliticos să nu le ofer prilejul. Eu doar am mulţumit gazdelor şi, mai ales publicului, care mi-a răspuns, prin prezenţa lui, celei mai importate întrebări a oricărui artist: „ce impact au lucrările sale asupra privitorilor?”. Fără voia mea, afluenţa publicului a generat o comparaţie cu expoziţia colectivă despre care am vorbit în scrisoarea precedentă, expoziţie la care au participat doar 28 de vizitatori, adică mai puţini decât expozanţi, în timp ce, la mine, cele două săli erau arhipline. Nu vreau să mă gândesc acum la pictorii fără vizitatori. Îi compar cu artiştii care joacă teatru pe scenă în faţa unei săli fără spectatori. Este deplorant. Cu toate acestea, pictorii nu par să sufere.

Nu ştiu de ce, dar nici nu vreau să mă indispun căutând un răspuns. Acum vreau să mă bucur de expoziţia mea şi sunt bucuros că nu sunt în situaţia lor. În speech-ul meu, am mai şi glumit, începând cu mulţumirile pe care s-ar fi cuvenit să i le adresez unei mătuşi, care a insistat pe lângă mama să nu mă 289

avorteze, aşa cum intenţiona. Am explicat că părinţii mei, deşi se iubeau foarte tare, se mai şi certau, mai ales că mama era foarte geloasă. În urma împăcării după o ceartă zdravănă, au plecat în vacanţă într-o staţiune de odihnă. Acolo m-au conceput pe mine. La întoarcere însă, după foarte puţin timp, s-au certat din nou, iar mama era decisă să-mi anuleze existenţa.

Mătuşa căreia îi aduceam mulţumiri, sora ei mai mare, a convins-o să mă lase să-mi încerc norocul în viaţă. Se spune că, la început, a fost cuvântul. După cum se vede, în cazul meu, se poate spune că, la început, au fost foarte multe cuvinte.

Cât despre tablouri, majoritatea fiind portrete, mi-am exprimat speranţa că cei portretizaţi vor fi recunoscuţi şi nu voi păţi precum Picasso, despre care se spunea – în glumă, evident – că îl vizitaseră hoţii şi, la poliţie le-a făcut portretul robot. (El îi văzuse, dar nu a îndrăznit să-i întâmpine.) Până seara, poliţiştii au adus la sediu o bătrână, două frigidere şi trei căţei.

Iată acum câteva extrase din diversele comentarii: Cu două decenii în urmă, mai exact la vernisajul ce a avut loc la 1 februarie 1990 la sala ARTA, criticul de artă Anca Pop a consemnat: „Aflat la a doua expoziţie personală, domnul Cristache Gheorghiu se afirmă ca un creator cu multiple posibilităţi de zugrăvire a figurativului într-o factură plastică modernă. Dintr-o suită de portrete autorul a ales printr-o riguroasă exigenţă numai câteva. Portrete compoziţionale ce surprind o acţiune sau o mişcare, 290

portrete ce surprind expresii sufleteşti, portrete ce se nasc din relaţia om-peisaj. … Cristache Gheorghiu dovedeşte simţul perspectivei, sensibilitate cromatică, decenţă şi o mare exigenţă în alegerea motivelor, ceea ce mă face să apreciez că artistul are deja un loc bine conturat în lumea peisagiştilor braşoveni.”

Câţiva ani mai târziu, ziaristul Ioan Popa, cu ocazia altei expoziţii personale, a consemnat: „ N-am ştiinţă dacă Cristache Gheorghiu a scris vreodată poezie, dar mi-e limpede că peisajele sale sunt, de fapt, nişte poeme, cuvântului din poezia-poezie luându-i locul linia şi culoarea. Pentru că, deşi trimit prin titlu sau asemănare la o anume realitate, uşor recognoscibilă în natura care ne înconjoară, sau la o realitate de peste mări şi ţări, peisajele lui Cristache Gheorghiu sunt cu totul altceva; sunt, dacă vreţi, o "poveste" lirică despre lumea în care artistul îşi poartă paşii, din care-şi culege „imaginile" prin care doreşte a ne spune ce trăiri l-au încercat într-un anume moment şi spaţiu.” (Era vorba despre o expoziţie dominată de peisaje din Statele Unite ale Americii, pictate în timpul şi după a doua excursie în această ţară.) „Portretele domnului Cristache Gheorghiu se încadrează într-un limbaj propriu viziunii sale, datorită unui obiectivism şi unui atent receptivism la formulări novatoare. Personajele sale sunt, de fapt, o imagine transparentă a cotidianului, iar scenele la care ne face părtaşi sunt felul său de a vedea, în anumite momente, oamenii, lumea. Se urmăreşte astfel atât captarea atenţiei, cât şi accentuarea expresivităţii. Întregul 291

complex de gânduri şi trăiri nu putea fi mai propriu formulat decât prin acest mod de exprimare foarte personal. Creaţiile sale sunt rodul unei viziuni conştientizate, iar unele transpuse cu umorul care le caracterizează. Este un demers interesant acela de a putea sesiza ceea ce este amuzant sau tragic în momentul divers al vieţii cotidiene. Domnul Cristache Gheorghiu este un fin analist al fizionomiei, ştiind să compună imaginea plastică cu răbdare şi să evidenţieze materialitatea, să accentueze consistenta şi să obţină tonuri de culori, grave, intense chiar. Denotă astfel încrederea acordată formei şi culorii, încrederea în puterea de a transmite un mesaj clar, semnificativ.

Construind forme şi planuri, tuşa devine modul întregii elaborări. De aici şi calitatea aparte, nici mimetic, nici divergent cu realitatea. Concluzionând, se poate spune că echilibrul lucrărilor domnului Cristache Gheorghiu se sprijină pe execuţia liberă, alertă, trăsături repezi de pensulă, o anumită siguranţă a gestului ce iveşte aproape de la sine picturalităţile bogate între transparenţa zonelor de lumină şi matitatea celor de umbră, trăsături evidente parcă şi în peisajele abordate de autor.”

Ana Câmpean – istoric de artă Am dat câteva interviuri la posturile locale de televiziune şi unul la Radio Cultural Bucureşti. De obicei, reporterii care mă cunosc mai puţin mă întreabă cum se face că pot să mă afirm în domenii atât de diferite ca arta, literatura sau ingineria, profesiunea 292

mea de bază. Îmi amintesc că, mai demult, cineva a făcut chiar greşeala să mă întrebe dacă am făcut Şcoala populară de artă. I-am răspuns că mă jigneşte.

Sunt un inginer şi se ştie că orice intelectual autentic îşi dublează cunoştinţele la fiecare cinci ani. Ele pot fi din acelaşi domeniu, sau din altele. Ca intelectual, mi-am ales surse de documentare şi mentori calificaţi corespunzător şi nu nişte profesoraşi de desen ce şi-au greşit vocaţia.

Cât despre multilateralitatea disciplinelor, eu mă odihnesc comutând de la un domeniu la altul. Nu pot să pictez nonstop şi nici să scriu nonstop. Trebuie să fac şi pauze. Scrisul este pauza pentru pictură şi invers.

Eu, Bolovanul Ar fi cazul să am şi eu o părere în această privinţă. Prin oameni de cultură ar trebui să înţelegem acele persoane care au preocupări şi cunoştinţe largi şi nu limitate la domeniul îngust, în care profesează, fie el umanist sau ştiinţific. Ei pot sesiza problemele importante ale epocii lor şi pot cugeta asupra acestor probleme în cunoştinţă de cauză. În antichitate, lumea învăţaţilor era cu mult mai omogenă decât acum, ceea ce este firesc, dacă avem în vedere că şi volumul cunoştinţelor era cu mult mai mic.

Pe măsură ce volumul cunoştinţelor a crescut, s-au desprins din filozofie aşa numitele ştiinţe mai mult sau 293

mai puţin exacte, care şi-au definit propriul domeniu, astfel că pentru filozofie a rămas din ce în ce mai puţin.

A remarcat-o chiar şi Kant: „Adepţii ei (ai filosofiei) se împuţinează, căci cei ce sunt destul de înzestraţi pentru a se afirma în alte ştiinţe, nu par a fi dispuşi săşi pună în joc reputaţia într-o disciplină în care oricine, chiar dacă este neştiutor în toate celelalte domenii, se încumetă să rostească o judecată definitivă". În literatură situaţia nu este cu mult diferită.

Rămâne să ne întrebăm ce a mai rămas aici după desprinderea tuturor disciplinelor specializate. Amorul?

Chiar şi în această privinţă, psihanaliza tinde să-şi revendice domeniul. Cât despre partea mai concretă a amorului, sexologia, chiar şi ea aspiră la ştiinţă, dacă e să judecăm după sufix. Iarăşi glumesc, deşi întrebarea rămâne. Interesant este că, pe măsură ce domeniul se micşorează, ca şi în filozofie, numărul „specialiştilor” creşte. Se vorbeşte din ce în ce mai mult despre din ce în ce mai puţin. Într-adevăr, explozia de publicaţii ce invadează librăriile este atât de mare, încât pune cititorul într-o mare încurcătură: „cum să afle ce carte merită citită?”, fiindcă pe toate nu le poate nici măcar inventaria. Unele librării mari, dispun de personal suficient de calificat şi reuşesc să organizeze inteligent cărţile în rafturi, potrivit unor criterii relevante, astfel încât cumpărătorul este cât de cât ghidat către zona lui de interes. Din nefericire, aceşti librari, nu numai că sunt puţini, dar chiar şi ei, fiind în primul rând comercianţi, au ca prim obiectiv volumul vânzărilor. Şi cum statistica 294

ne arată că subcultura este cu mult mai răspândită în rândul populaţiei decât cultura autentică, rezultă că orice librar va oferi cu precădere ceea ce se caută, şi nu ceea ce ar trebui. Constatăm, printre altele, că ocultismul are astăzi mai multă căutare ca oricând.

Editurile ar putea fi un mijloc mai eficient de orientare, dacă mă gândesc la cele de stil vechi, cărora autorii le încredinţau manuscrisele, iar ele le acceptau doar dacă se încadrau în profilul lor şi îndeplineau anumite exigenţe. În acest caz, plăteau drepturile de autor şi se îngrijeau de tipărirea şi difuzarea cărţilor, recuperându-şi astfel investiţia cu un profit mai mic sau mai mare, după inspiraţia ce au avut-o acceptând unii autori şi – în mod necesar – respingându-i pe alţii.

Se întâmpla cândva, demult, pentru că în zilele noastre asemenea edituri nu mai există. Puzderia celor mărunte cuprinde doar intermediari între autori şi tipografii, publică orice, pentru că toate cheltuielile sunt suportate de către autori şi, eventual, sponsori.

Numărul celor ce doresc să fie publicaţi este destul de mare, astfel încât acest gen de afacere este încă prosper. Rămâne întrebarea dacă numele de „editură” pentru asemenea firme mai este sau nu adecvat. Cele câteva editurile mari sunt, fie specializate, fie publică doar autori clasici, fie că reprezintă un grup restrâns de autori-beneficiari.

Teoretic, rolul de orientare a cititorul ar trebui să revină criticii literare, dar aceasta nu funcţionează practic. O dovedeşte faptul că revistele de critică literară sunt printre cele mai puţin citite. Cauza este 295

evidentă şi constă în lipsa de încredere în mesajele transmise. Uneori, atunci când caut explicaţia unui fenomen şi doresc să evit subiectivismul, comut în alt domeniu, încerc acolo să-mi explic mecanismele de funcţionare, după care revin la domeniul iniţial şi verific în ce măsură constatările făcute mai sunt valabile. Am luat pentru acest caz fotbalul, la care, nu-i aşa, ne pricepem cu toţii. Aici există trei categorii de specialişti: sportivi, ziarişti şi simpatizanţi. Rolul criticii revine ziariştilor. Spre deosebire de literatură, cele trei categorii sunt distincte, motiv pentru care ziariştii pot fi obiectivi, cel puţin din acest punct de vedere.

Criticii literari, însă, sunt recrutaţi dintre scriitori sau foşti aspiranţi la aşa ceva, astfel încât aprecierile lor sunt adesea pro domo. Cititorul, a cărui inteligenţă o depăşeşte adesea pe cea a criticului, sesizează trucul şi respinge mesajul. Iar dacă a fost păcălit odată, a doua oară va fi cu mult mai reticent. Luată ca simplă publicitate, critica literară este de asemenea în suferinţă şi voi exemplifica tot prin sport: cea mai eficientă publicitate pentru fabricanţii de schiuri o fac schiorii, atunci când, la sfârşitul cursei, aceştia arată ostentativ aparatelor de filmat marca schiurilor folosite. Întrebarea este: „de ce schiorul este credibil şi criticul literar nu?” Răspunsul este mai mult decât evident: schiorul şi-a dovedit competenţa. În plus, el nu-şi face reclamă sieşi, ci fabricantului de schiuri.

Diviziunea muncii este, însă, un concept încă neînţeles de către cei ce practică o cultură limitată. „Cultură 296

generală limitată”; iată un concept demn de gândirea post-modernistă. În realitate, orice autor scrie ce gândeşte. Cât despre ficţiune, ea atinge cele mai înalte cote în literatura pentru copii, unde adulţi inteligenţi scriu poveşti pentru copii cuminţi, cu speranţa că le vor sădi în suflet sentimente frumoase şi, eventual, gustul pentru literatură. Pe măsură ce copilul creste şi deprinde abilităţi în înţelegerea şi exprimarea unor gânduri mai complexe sau chiar idei abstracte, el are din ce în ce mai puţină nevoie de poveşti. La şcoală, dacă unui învăţător sau profesor de liceu îi este de folos, aş zice chiar necesar, cât mai mult har pedagogic, profesorului universitar i se cere gândire logică şi nu har, pentru că studenţii săi sunt presupuşi a avea suficientă capacitate de înţelegere. Unde încadrăm, atunci, literatura de ficţiune pentru adulţi? Cui îi este ea destinată? Să nu-mi spuneţi că celor ce au rămas la mintea copiilor.

Indiferent de forma adoptată, orice autor sfârşeşte prin a aşterne pe hârtie propriile sale gânduri. La persoana I-a sau a III-a, el scrie ceea ce a gândit, chiar şi atunci când gândurile nu-i aparţin, ci iau fost induse. În fond, şi cel mai banal obiect poate dobândi valenţe artistice prin calitatea execuţiei, şi invers, o lucrare concepută pentru a ne impresiona prin frumuseţe, uneori, nu reuşeşte s-o facă, în ciuda eforturilor autorului. În consecinţă, valoarea aparţine operei şi nu categoriei din care face parte.

297

În plus, literatura are un rol educativ, chiar dacă nu întotdeauna şi-l mai asumă. Acesta este un subiect mai larg şi nu vreau să insist acum asupra lui. Poate că o voi face altădată. Acum mă limitez să constat şi să mă întreb ce este mai instructiv: un roman de dragoste, în care eroii se comportă stupid, sau o autobiografie sinceră şi care poate fi o lecţie de viaţă utilă celor ce s-ar putea afla în împrejurări similare? Şi una şi alta pot fi scrise frumos sau urât. Cele mai multe romane au ca efect la sfârşitul lecturii un „Vai, ce frumos!”, din partea fetelor în aşteptarea prinţului, sau un „Vai, bietul de el/ea!”, din partea celor mai în vârstă, pentru care prinţul nu a venit. La polul opus, un eseu ne oferă posibilitatea formării unei opinii, vizavi de cea a autorului, care a avut meritul să ne-o expună pe a sa, opinie pe care avem libertatea să ne-o însuşim sau s-o respingem. Înainte de orice însă, meritul autorului este că ne-a provocat să ne formăm o opinie şi – mai ales – să ne formulăm argumente pentru susţinerea ei.

Cât despre memorialistică, aceasta este literatură pură. În sport, gimnastica şi atletismul reprezintă forme pure de exerciţii cu corpul uman, fără alte obiecte, în timp ce luptele şi jocurile introduc elemente de atracţie în dauna purităţii. Cât despre fotbal, acesta este mai întâi afacere, apoi spectacol şi abia la urmă sport, ca să nu ne gândim şi la implicaţiile sale politice („Daţi poporului pâine şi circ”). Desigur, şi jocurile pot avea frumuseţea lor. Adevăratul cunoscător va aprecia, însă, cu precădere, puritatea 298

mişcării şi nu cruzimea unor bătăi sau suspansul unor dispute cu final incert. Şi cu literatura este la fel.

Esenţa literaturii constă în exprimarea gândurilor autorului. Relatarea lor la persoana a treia nu le conferă nici o calitate suplimentară, decât doar pe aceea de accesibilitate la minţile mai puţin antrenate intelectual. Într-adevăr, o idee poate fi mai convingătoare şi mai uşor de asimilat sub forma unor metafore sau chiar fabule. De altfel, la o eventuală statistică, cel puţin în România, deşi procentul cărţilor de ficţiune este cu mult mai mare decât cel al cărţilor de memorialistică sau al eseurilor, numărul cărţilor cu adevărat bune este categoric de partea cealaltă.

Mai mult decât atât: constat că, în ultimul timp, unele cărţi de ficţiune sunt scrise la persoana I-a singular. De ce? Fiindcă autorul apreciază că acest mod poate fi mai convingător. Exemple sunt multiple.

Există şi o altă posibilitate de categorisire a literaturii: cea a adresabilităţii. Bineînţeles că nu există nici o legătură între valoarea unei lucrări şi apartenenţa ei la o categorie sau alta. Există, în schimb, riscul evaluărilor subiective, evident eronate, din partea celor cu un spirit analitic mai puţin dezvoltat şi care apreciază doar ceea ce intră în zona lor de cunoaştere. „Nu poţi aprecia ceea ce nu ai înţeles”. Întrebările ce decurg de aici sunt multiple. Nu le voi analiza acum, deoarece subiectul acestor rânduri a fost doar acela de a demonta ideea eronată că poate exista o diferenţă calitativă după categoria literară din care face parte.

Calitatea se află doar în conţinut şi nu în ambalaj. Sau, 299

altfel, calitatea se află în primul rând în conţinut şi abia la urmă în formă. * * * Bombardamentul informaţional, ca şi stresul creat de el, sunt sloganuri pe cât de false pe atât de inutile. În decursul istoriei sale, umanitatea s-a izolat de mediul înconjurător, şi-a construit locuinţe celulare în care oamenii s-au separat chiar şi de semenii lor, aşa că numai despre exces de informaţii nu putem vorbi.

Dacă, la extrema cealaltă, ne gândim la omul primitiv, atunci bombardamentul informaţional şi stresul traiului în mijlocul naturii, cu toate pericolele sale, erau mai intense în orice minut la vieţii sale decât în întreaga viaţă a multora dintre noi, cei din secolul XXI. O frunză ce se mişcă, un zgomot sau un miros abia perceptibil erau informaţii vitale. Astăzi, ne întâlnim pe stradă cu zeci, poate sute de persoane, în fiecare zi, şi nu ne mai plângem: „Vai, Doamne, ce de oameni!”. Ne bucurăm dacă întâlnim un prieten, pe care îl recunoaştem imediat din mulţime. Ne salvează puterea de selecţie. Filtrul informaţional pe care oamenii şi l-au creat este atât de puternic încât riscă să-l transforme într-un robot specializat, o piesă într-un mecanism politico-tehnologic. Bombardament informaţional? Să fim serioşi!

Numai cine nu este bine informat se plânge de excesul de informaţii.

300

Omul este însă o fiinţă socială şi, în consecinţă, nu suportă izolarea. Necesitatea comunicării nu l-a părăsit niciodată. Aşa s-a născut corespondenţa.

Apariţia tiparului a fost una dintre cele mai importante revoluţii tehnologice. Şi atunci au existat voci care s-au întrebat la ce bun atât de multe cărţi, deşi industria tipografică era abia la început, ba unii le priveau chiar ca pe un pericol social. Astăzi, aceeaşi atitudine o constatăm faţă de Internet. Două observaţii se impun aici. Prima este faptul că refractaritatea faţă de Internet se manifestă doar la persoanele în vârstă, nu şi la tineri. A doua este capacitatea oamenilor din toate timpurile de a-şi crea un filtru prin care se izolează de tot ceea ce nu-l interesează sau apreciază că îi este dăunător. Dintre toate mijloacele de informare, cartea este cea mai scumpă şi incomodă. Desigur, există o obişnuinţă şi dispariţia ei naşte nostalgie. Orice se naşte moare; şi cartea va dispărea aşa cum a apărut.

Chiar şi astăzi, cu ajutorul unui proiector şi a unui ecran, lectura unei cărţi în format electronic, ca şi vizionarea unui film cu acelaşi conţinut, sunt chiar mai comode într-un fotoliu, sau chiar din pat, tavanul sau peretele putând înlocui cu succes ecranul. Sigur, modul de selecţie a informaţiilor este important, şi el este cel care ne diferenţiază. Cum îşi construieşte fiecare persoană propriul său filtru? După ce criterii? Teoretic, educaţia ar trebui să-şi spună aici cuvântul. Rămâne întrebarea: cine pe cine educă? Bătrânii recalcitranţi la Internet, sau tinerii fără discernământ?

301

* * * Se vorbeşte astăzi mult despre sponsorizare, mai ales de către cei ce au beneficiat de ea în timpul regimului comunist.

Pe de o parte, finanţate de către serviciile de propagandă şi în interesul lor, activităţile culturale beneficiare au avut mai mult de suferit decât de câştigat. Pe de altă parte, istoria înregistrează şi sponsorizări cu efecte pozitive. Va trebui deci să discernem când şi între ce limite este bine să se apeleze la ea. În primul rând trebuie eliminate din discuţie avantajele persoanelor beneficiare şi susţinătorii interesaţi. Discutăm despre activităţi. Să luăm câteva exemple din trecut.

Considerăm că arhitecţii şi sculptorii din antichitate erau sponsorizaţi. În aceeaşi măsură însă erau „sponsorizaţi” şi zidarii, cioplitorii în piatră şi toţi muncitorii necalificaţi, care lucrau la acele construcţii.

Marile catedrale, construite pe la sfârşitul Evului Mediu şi chiar mai târziu, aveau şi ele un scop propagandistic, nu doar bisericesc. Un monument impunător în mijlocul unei localităţi era menit nu numai să impresioneze pe credincioşi, dar şi să sporească importanţa şi, implicit, veniturile negustorilor de acolo.

Era un motiv serios de sponsorizare. De altfel, Renaşterea italiană a folosit termenul „gotic”, atribuit stilului arhitectural de atunci, în sens peiorativ, cu 302

referire la goţi, ca barbari, deşi are şi el frumuseţea lui.

Cam în aceeaşi situaţie s-a aflat şi pictura bisericească.

Odată cu ieşirea din Evul Mediu, societatea se schimbă: numărul celor mai mult sau mai puţin avuţi creşte, interesul pentru a-şi etala importanţa măreşte numărul comenzilor, apar breslele, meşteşugari şi artişti independenţi. Aceştia îşi câştigă existenţă pe baza comenzilor primite.

Nu se mai poate vorbi despre sponsorizări. Este comerţ şi producţie.

Rembrandt nu a fost sponsorizat. El a lucrat pe bază de comenzi. În literatură, situaţia este şi mai clară. Aproape toţi autorii mari au creat fără să li se fi cerut cineva so facă. Au făcut-o fiindcă doreau să-şi comunice gândurile semenilor lor.

De ce pretind, astăzi, unii să fie sponsorizaţi?

Cum eu nu vreau să jignesc pe nimeni, iată un exemplu de sponsorizare din trecut. Procopius din Cæsarea, ca secretar al lui Belisarius - general al împăratului Justinian – a elogiat faptele de vitejie ale acestora în cele opt cărţi ale sale de „Istorie a războaielor”. I-am spune azi că a fost a acţiune sponsorizată. Procopius a simţit însă nevoia ca, în compensare, să scrie „Istoria secretă”, carte prin care ponegreşte întreaga curte a Bizanţului. Greu de aflat care dintre ele este mai valoroasă, fiindcă ambele sunt exagerate. Se aşteaptă deci ca cititorul să-şi formeze o opinie corectă făcând 303

media celor două, conform principiului potrivit căruia adevărul se află la mijloc, numai că, aici, această logică nu funcţionează, pentru că la mijloc nu se află nimic.

Cele două lucrări relatează fapte diferite, astfel încât nu se poate face o medie a lor. Şi totuşi, istoria se bazează pe asemenea documente. Istoricul de mai târziu, adică cel ce scrie o carte de istorie, va selecta faptele considerate de el ca fiind relevante, selecţie ce, în mod inerent, este subiectivă şi adesea tendenţioasă din varii motive. Procopius este interesant pentru că a scris ambele variante. În mod obişnuit, însă, diferitele variante sunt scrise de către diferiţi naratori. Dacă Procopius şi-ar fi permis, poate că ar fi scris o singură carte, dar bună, cu condiţia să nu fi fost sponsorizat. * * * Nero, împărat şi incendiator al Romei, ne este prezentat în special de către urmaşii săi, după moartea sa şi venirea la putere a dinastiei Antoninilor, ostilă dinastiei iuliu-claudiene, care se sfârşeşte odată cu Nero, şi care l-au descris în culori cât au putut de nefavorabile. Au făcut-o atât de bine, încât l-au transformat într-un simbol al răului. De profitat au profitat în primul rând preoţii creştini, pentru că religia avea nevoie de câţiva martiri. Nero a fost exemplul ideal de persecutor oficial. Exagerările nu i-au deranjat, pentru că în religie trebuie să crezi şi nu să 304

gândeşti. Nu a contat nici faptul că la doar câţiva ani după crucificarea lui Iisus nu puteau fi prea mulţi creştini la Roma. Evangheliile abia dacă fuseseră scrise şi, evident, ne-multiplicate şi ne-difuzate. Nu a contat nici faptul că doctrina creştină este una a celor sărmani, ce nu prea aveau ce căuta tocmai în capitala imperiului şi multe altele. Nero a corespuns scopului şi a fost transformat într-un mit. Negativ, dar tot mit.

Istoricii moderni, încearcă să privească evenimentele cu mai multă detaşare, constatând că Imperiul nu a avut de suferit prea mult în perioada domniei sale, ba chiar a fost prosper din anumite puncte de vedere, că nu el a inventat corupţia şi toate racilele caracteristice timpului său şi mai ales că toate acuzele la adresa lui nu pot fi probate, dar sunt lipsiţi de informaţii corecte, fiindcă nu se cunosc relatări autentice despre întâmplările reale.

Acestea au fost două exemple pentru a ilustra ideea că, de cele mai multe ori, documentele oficiale nu pot reda situaţia exactă, ba o pot chiar deforma intenţionat. Se pot da exemple şi mai recente. Iarăşi, inteligenţa cititorului este chemată să caute adevărul, folosindu-se de surse cât mai diferite. * * * Cei mai buni profesionişti nu sunt, în mod necesar, şi cei mai buni dascăli, în sensul că nu au talentul de a-şi transmite cunoştinţele celor mici, 305

uneori nici chiar colegilor. Ba, dimpotrivă, aş zice că reciproca este mai frecventă: cei cu puţine cunoştinţe sunt mai apropiaţi de cei pe care trebuie să-i instruiască şi, de aceea, se fac înţeleşi mai uşor. Un savant pluteşte în alte sfere şi nu se mai poate adapta cu uşurinţă nivelului ascultătorilor obişnuiţi. De cele mai multe ori nu are nici răbdarea necesară să identifice nivelul acelor ascultători, nivel ce poate fi foarte diferit, astfel ca expunerea sa să fie adecvată înţelegerii lor. Desigur, aceasta observaţie are un caracter general; ea este doar statistic valabilă, şi nu trebuie particularizată în mod rigid, pentru că s-ar ajunge la concluzia că orice idiot are aptitudini de dascăl. Am plecat de la constatarea că bunicii sunt, uneori, mai buni educatori decât părinţii. Bineînţeles, nu toţi. Aş încerca chiar o exprimare matematică: Vârsta educatorilor = 70 – vârsta elevilor Rezultă că, pentru cursul primar, cei mai buni dascăli ar trebui să aibă peste 60 de ani; circa 50 pentru ultimii ani de liceu, 35-50 pentru profesionişti, unde învaţă unii de la alţii. * * * Morala la greci se întreţinea prin dezbatere permanentă, nu prin îndoctrinare şi ameninţări. Agora le-a ascuţit inteligenţa. Ce ziceţi de Internet? * * 306

* Divinitatea este ca lumina solară. Dă, fără să pretindă nimic. Este problema oamenilor dacă sunt sau nu capabili să-i folosească darurile. De asemenea, dacă acţionează sau se poziţionează nepotrivit, s-ar putea să sufere unele consecinţe neplăcute, aşa după cum şederea sub razele soarelui – atât de folositoare vieţii pe pământ – poate arde pielea la expunere exagerată. „Unirea cu Dumnezeu”, căutarea punţii de trecere către mântuire, este similară cu dorinţa de a muta locuinţa în soare. S-ar arde înainte de a ajunge acolo. * * * Monoteismul nu numai că s-a născut în deşert; el este un produs al deşertului. Produs ideatic, evident. Pe cât este de firesc ca, în zonele fertile, omul primitiv să vadă idoli în orice copac, în deşert, toate se reduc la unul şi chiar acel Unu tinde să devină abstract.

Gândirea însăşi se rupe de cele lumeşti şi zboară pe cele mai fanteziste aripi. Cel mai bun exemplu ni-l dă însuşi Akhenaton, cel care, cu peste 1300 de ani înainte de Christos, a încercat să impună egiptenilor monoteismul, sub forma cultului lui Aton (Soarele), ca unică divinitate. * * * 307

Fiecare persoană face evaluări estetice în funcţie de simţul său estetic nativ. Prin educaţie, capacitatea sa de evaluare se amplifică, dar nu-i modifică caracteristicile native. Dacă faţă de medie, simţul său nativ este superior, el va deveni un estet.

Dacă însă, invers, nivelul simţului său este inferior, el va cultiva o estetică a urâtului. * * * Schimbările politice radicale aduc unele elemente pozitive în prima fază, după care totul se nivelează şi societatea revine la ce ştie ea să facă mai bine. Astfel, imediat după ocupaţia sovietică din august 1944, oamenii partidului comunist controlau instituţiile vechi, care au continuat pentru o vreme să funcţioneze cu vechiul personal. Paralelismul celor două tipuri de instituţii făceau ca statul să funcţioneze după principiile dialecticii. Lupta contrariilor – chiar dacă nu erau de forţe egale - avea efecte pozitive. O sesizare sau reclamaţie era imediat rezolvată. (Evident, în sensul dorit de către noua putere politică.) Cu timpul însă partidul s-a impus peste tot, astfel că s-a ajuns repede la dictatură. Aceeaşi sesizare sau reclamaţie era dirijată spre rezolvare şefilor ierarhici şi nu unei instituţii paralele. În acest fel, se făcea un rău autorului, hiba era acoperită şi problema rămânea nerezolvată.

308

* * * Se face de multe ori greşeala acoperirii cu umbrela comunismului fosta URSS şi ţările Europei de Est, subjugate de ea. Există însă o foarte mare deosebire între ele. URSS a fost o ţară colonială, în timp ce celelalte au fost colonii. În URSS, aşa comunistă cum era ea, oamenii capabili erau căutaţi, stimulaţi şi valorificaţi. Conducerea URSS avea tot interesul s-o facă. Ţările ocupate, după o primă perioadă necesară instalării noii conduceri aservite, au fost lăsate să se descurce singure, bineînţeles între limitele permise. Cazul României, de unde armata sovietică a fost retrasă în 1958, este ceva mai special.

Să nu ne imaginăm că ruşii ne-ar fi scăpat total din mână. Dimpotrivă, au acţionat mai subtil, inteligent şi eficient, evident, din punctul lor de vedere. Ca dovadă, în 1989, conducătorii României aveau convingeri comuniste mai puternice decât cei din Polonia, Cehoslovacia sau Ungaria. Dar să revenim la situaţia de după război. Două lucruri s-au întâmplat: - trădătorii şi lichelele, necesare instalării unui nou regim, nu au fost înlocuiţi după încheierea etapei, aşa cum indică orice manual de politică; - noii lideri, stăpâni pe situaţie, dar ignoranţi, nu au stimulat valorile, ci dimpotrivă.

Comunismul şi colonialismul sunt două noţiuni distincte.

Teoretic, putem imagina patru combinaţii posibile.

309

1. Nu există nici comunism şi nici colonialism.

2. Doar comunism, fără colonialism. Este clasica Utopia, inventată în 1516 de Sir Thomas Morus, canonizat de către papa Pius XI în 1935, tocmai când efectele comunismului începuseră să devină vizibile în URSS. 3. Colonialism fără comunism. A aparţinut unor ţări din Europa occidentală (Spania, Anglia, Franţa şi altele) din perioada colonială.

4. Colonialism şi comunism.

Această combinaţie a putut fi „admirată” în deplină desfăşurare în fosta URSS, în special după 1944.

Bine, bine, veţi spune, şi România unde se află? Păi, nu se află, fiindcă nu a fost niciodată ţară colonială şi nu a iniţiat vreo formă de comunism autentic. Ea a fost doar colonie a fostului URSS. Cât despre conducători, până acum, ea a avut prea puţini conducători adevăraţi şi pentru perioade foarte scurte. Cei pe care îi ştim au fost doar vătafi, nu conducători, în sensul de înaintemergători. Cei de demult există doar în istorii. În consecinţă, populaţia nu ştie cum ar fi mai bine şi, de aceea, nici nu ştie cum să-şi aleagă conducătorii, atunci când are ocazia. * * * 310

Majoritatea erorilor sociale constau în exagerarea unor direcţii şi – prin aceasta – denaturarea obiectivelor. Iată un exemplu fictiv: să presupunem că s-ar introduce muzica în primii ani de şcoală. Un curs menit să conducă la formarea armonioasă a gustului şi a spiritului, ar contribui şi la ocuparea folositoare a timpului liber, relaxarea după efort şi altele.

Ideea nu este nouă, ci de-a dreptul antică, recomandată, printre alţii de însuşi Aristotel, care – în Politica - dedică acesteia aproape toate capitolele destinate educaţiei. La vremea aceea, muzica, împreună cu retorica, gramatica, geometria, gimnastica şi altele, erau disciplinele de bază în educaţia tinerilor. Aceeaşi idee, aplicată în secolul 21, am constata că, după scurt timp, lecţiile de muzică vor fi fost poluate cu imnuri de slavă adresate conducătorului iubit, fie el preşedinte de partid, împărat sau chiar Dumnezeu, reprezentat pe pământ de către alesul său special, de care omenirea nu a dus lipsă niciodată. Se va da atunci vina tot pe Aristotel, deşi acesta precizase: „Partizan declarat, cum suntem, al principiului care caută totdeauna mijlocia între extreme, vom susţine că armonia doriană, căreia noi îi recunoaştem acest caracter printre toate celelalte armonii, trebuie mai cu seamă să fie predată tinerimii” (Aristotel, Politica, Editura ANTET, pagina 173). Dar cine îşi mai aduce aminte de Aristotel, după ce scopul iniţial a fost uitat? Cu toţii vor declama „afară cu muzica din şcoli!”.

311

* * * Marx şi-a fundamentat doctrina pe câteva principii economice greşite. Dacă ştia că sunt greşite, înseamnă că a fost doar un propagandist escroc. Dacă nu ştia, înseamnă că nu are ce căuta în ştiinţă. * * * La doar 20 de ani după evenimentele din decembrie 1989, oamenii nu pot fi decât subiectivi în aprecierea perioadei comuniste, indiferent de vârstă.

Subiectivismul lor este mai mult sau mai puţin apropiat de realitate, în funcţie de cunoaşterea şi înţelegerea evenimentelor reale şi, fără doar şi poate, de implicaţiile personale. Toţi cei ce fac filme, scriu cărţi şi altele de genul acesta, încercând astfel să descrie „comunismul”, exprimă doar punctul lor de vedere.

Pentru cei mai tineri, există tendinţa firească vârstei, de simplificare. Se constată însă că:  perioada 1944-1989 nu a fost una unitară;  schimbarea din 1989 nu a fost una radicală. În consecinţă, trăitorii de dinainte şi de după 1989 nu sunt foarte diferiţi.

După retragerea armatei sovietice de pe teritoriul României, în 1958, situaţia economică a ţării a cunoscut o scurtă perioadă de înflorire, faptul se datorează persoanelor educate înainte de război, care 312

se aflau atunci la maturitate. Cu timpul, învăţământul sa adaptat tot mai mult cerinţelor sistemului, astfel că tânăra generaţie nu mai putea fi acuzată de „influenţe burgheze”. Considerând că desăvârşirea educaţiei se realizează odată cu terminarea liceului, rezultă că, în România, comunistul perfect este cel ce a terminat liceul în 1989. El se află astăzi la maturitate.

Eu, Zidul Nu ştiu de ce se face atâta caz de mărul acesta, din care se spune că ar fi muşcat Eva şi, după ea Adam.

Ceva trebuiau să mănânce şi ei, că numai cu ambrozie şi nectar li s-ar fi făcut rău, mai ales că murături – aşa cum ştiu eu că face cineva – nu existau în Rai. Un măr sau ceva asemănător era mai mult decât necesar.

Cred că explicaţia vine din altă parte. Ştim astăzi că „an apple a day keeps the doctor away”, ceea ce vrea să spună că, dacă mănânci câte un măr pe zi, doctorii vor fi ţinuţi la distanţă. Luată ad literam, aserţiunea nu se probează; deşi locatarul meu mănâncă mere cu kilogramele soţia lui, care este medic, nu păstrează deloc distanţa. Aici intervine o interpretare eronată, datorată evoluţiei limbajului. Cu siguranţă că Eva cunoştea semnificaţia corectă a expresiei, aceea că merele fac bine la sănătate. Rămâne întrebarea: de ce Dumnezeu nu dorea ca ei să beneficieze de acest tratament naturist? Analizând textul biblic prin 313

mesajul ce şi-l propune să-l transmită, deci prin semnificaţia lui metaforică, putem presupune că nu a fost vorba despre măr, ci despre cu totul alt fruct. A fost preferat mărul, fiindcă el este binecunoscut în toată lumea. Dar tocmai din acest motiv, alegerea lui a fost o greşeală. Se ştie că, în religie, condiţia primordială a oricărei afirmaţii este ca ea să nu poată fi verificată. Ambrozia a fost o soluţie excelentă; ea nu există în realitate. Şi în locul mărului, ar fi putut imagina ceva ireal, sau măcar un pom mai puţin cunoscut.

De pildă, migdalul. Chiar dacă el există, prea puţină lume ştia de existenţa lui, cel puţin până când nemţii, în primul război mondial, au folosit iperita, care mirosea a migdale. Aşa spuneau instructorii la cursurile de apărare, pentru a informa populaţia. Faptul n-ar fi remarcabil, decât prin prostia lui, fiindcă marea majoritate a cursanţilor nu ştiau cum miros migdalele. * * * Se discută mult între oameni despre povara datoriilor către stat sub formă de taxe, impozite şi tot felul de alte obligaţii, şi de modul fraudulos în care statul se foloseşte de încasările obţinute pe această cale. Este evident că ceva nu funcţionează bine aici, şi nu este vorba despre unele incorectitudini locale, ci despre un principiu greşit in nuce, ca să zic aşa.

Greşeala se vede cel mai bine în cazul impozitului pe 314

profit. Conform acestuia, cine munceşte plăteşte; cine nu munceşte primeşte. Stupid!

Metoda vine de la sfârşitul Evului Mediu, când a început să încolţească ideea statului de drept. Un prim exemplu l-a dat Wilhelm Cuceritorul. După debarcarea pe insulă, din dorinţa de a şti pe ce se poate baza, a iniţiat un recensământ, pe care l-a permanentizat.

Strângerea contribuţie populaţiei nu se mai făcea la întâmplare, ci pe baza unor reguli. (României i-au trebuit mai bine de 800 de ani să priceapă această tehnică.) În mod firesc, contribuţia fiecăruia era corespunzătoare averii.

Statul de drept este cel în care principalele funcţiuni sunt instituţionalizate, iar instituţiile operează în baza unor legi. El însă nu s-a înfiinţat dintrodată, ci pe parcursul mai multor secole, timp în care a dăinuit concepţia că statul este condus de către marii proprietari (deci marii producători de valori materiale), aceştia având responsabilitatea lui şi interesul unei bune guvernări. Impozitul pe profit, aşa cum se numeşte azi, era firesc.

Astăzi, statul de drept este pe deplin instalat, chiar dacă legile nu sunt întotdeauna perfecte. În plus, monarhiile au dispărut demult, fiind înlocuite de principiile democraţiei, chiar şi acolo unde se păstrează formalismul monarhic, ca în Anglia. În consecinţă, impozitul pe profit nu mai are nici o justificare. Rezultă că trebuie găsite alte forme de colectare a fondurilor necesare bugetului statului.

315

O soluţie firească ar fi impozitul pe persoană.

Orice cetăţean ar trebui să plătească un impozit minimal pentru serviciile pe care statul i le oferă. Celor care nu au o sursă de venit, statul poate să le ofere un loc de muncă, iar dacă aceştia îl refuză, atunci vor efectua o muncă obligatorie, eventual sub detenţie.

A doua modalitate de taxare este impozitul pe teren, atât extravilan cât şi intravilan. Ce face proprietarul cu terenul lui îl priveşte. Impozitul trebuie să fie constant, corespunzător suprafeţei şi calităţii ei.

Aceste două modalităţi de impozitare ar trebui să fie suficiente pentru bugetul statului.

Totuşi se mai pot imagina şi alte câteva taxe, oricum nu prea multe, pentru activităţi specifice, cum ar fi cele pentru folosirea drumurilor publice, cu condiţia ca fondurile să nu fie amestecate cu altele.

Una dintre cele mai mari surse de corupţie este tocmai vărsarea tuturor încasărilor într-un buget comun şi utilizarea lor la discreţia administratorilor bugetului.

Ochii şi urechile Zidului  Încotro ne îndreptăm ? Ar fi iluzoriu să credem că vom face altceva decât am făcut şi până acum. Vom inventa o nouă paradigmă, pe care – după o scurtă perioadă euforică – o vom distruge prin exagerare, aşa cum am făcut cu toate celelalte: Creştinism, democraţie etc.

316

 Putem şti măcar cum va arăta ea?  Nu prea, dar – de regulă – ea este, dacă nu opusă celei prezente, măcar la antipodul unora dintre racilele ei.  Asta înseamnă că ar trebui, mai întâi, să identificăm principalele racile ale societăţii de azi şi să sperăm că ele vor fi eradicate.  Cam aşa, cu precizarea că doar speranţa este cea care dăinuie.  Da, speranţa moare ultima; pacientul primul.  Ei, lasă scepticismul, măcar de dragul jocului.  Jocul de idei. Da, asta îmi place.  Ştiam eu. La prima vedere, minciuna este caracteristica epocii noastre.  Da, doar că ea nu este o noutate.  Adevărat, dar parcă niciodată n-a fost atât de generalizată. În politică, sub umbrela democraţiei, pretindem că prostul satului alege conducătorii până la cel mai înalt nivel naţional, iar acum chiar şi internaţional. Nu contează că el habar n-are de exigenţele activităţii acestora. Pe toate celelalte planuri, comerţul e rege. De altfel, avem şi etichete: „economie de piaţă” şi altele de genul acesta. Iar marketingul a devenit o ştiinţă, dar nu menită să orienteze producţia în acord cu nevoile oamenilor, ci – invers – să inducă oamenilor dorinţa de a cumpăra ceea ce au decis producătorii să fabrice. Deci tot o minciună.  Ca să-şi arate cumsecădenia, femeile filantroape dau bani cerşetorilor, mai ales copiilor, deşi gestul are efecte contrare: nu numai că mulţi dintre 317

aceşti copii sunt uneltele unor adulţi, dar îi încurajează să persevereze, arătându-le că cerşitul poate fi o meserie. Mi se pare o mostră de ipocrizie.  Da, gestul este de-a dreptul criminal.  Poate că cel mai elocvent exemplu este cel al literaturii. Deşi cultura ar trebui să se înscrie pe alte coordonate decât cele comerciale, astăzi, se citesc doar autori cărora li s-a făcut publicitate.  Iar publicitatea se face după criterii comerciale şi nu culturale.  Mi-ai adus aminte de tipul din Canada, parcă, cel ce şi-a lansat cartea acum câteva săptămâni. El s-a lăudat că i s-au vândut traduceri ale cărţii în câteva limbi, înainte ca prima carte să fi apărut în limba în care a fost scrisă.  Da, am remarcat şi eu. Editurile respective au cumpărat dreptul de traducere fără ca cineva să fi citit cartea, ci doar ca efect al colaborării dintre ele. Marile edituri dictează.  Ei bine, lumea sesizează că este manipulată şi, mai devreme sau mai târziu, reacţionează.  Şi uite şi soluţia; sau, mă rog, una dintre ele: Internetul. Nu numai că este formidabil de eficient ca mijloc de informare, dar el permite oricui să se afirme, fără cenzura editorilor, care – în ultimul timp – au devenit simpli comercianţi. Se produce astfel o democratizare reală a literaturii.  Gelozia editorilor, sau mai exact teama că nu vor mai avea căutare, îi face să bârfească Internetul pe toate căile.

318

 Bun! Cu literatura am rezolvat-o, şi încă pe cale paşnică. Dar cu celelalte ce facem?  Nici Nostradamus n-a dat toate răspunsurile.

Dar fiindcă tot veni vorba despre Internet. Uite Wikipedia, o enciclopedie populară, ca să zicem aşa, în sensul că oricine poate contribui la dezvoltarea ei, se dezvoltă foarte frumos.  Şi formidabil de vertiginos.  Teoretic, orice nătărău îşi poate înregistra inepţiile, dar uite că nu se întâmplă, fiindcă imediat inepţia este sesizată şi eliminată.  Iată o dovadă că principala acuză a răuvoitorilor, cum că Internetul este poluat de neisprăviţi nu stă în picioare.  Ea nu stă în picioare din capul locului. Eu am tot spus mereu: pe Internet este ca în lumea reală.

Toată lumea circulă pe stradă, dar nu discuţi decât cu cine vrei.  Eu mai fac o comparaţie. Acum revin la literatură. Comparaţia este cu muzica. Există muzică uşoară, cultă, populară, de operă, pop, rock etc. Fiecare persoană este liberă să asculte şi să practice muzica ce-i place. Acelaşi lucru se va întâmpla şi în literatură, iar Internetul va facilita acest lucru. Nu vor mai exista cerberi, care să cenzureze.  Şi să dea etichete după puterea lor de înţelegere.  Bine zis!  Aici, noi suntem încă victimele moştenirii trecute.

319

 „Verba volant, scripta manent”. Existenţa scrisului îşi află justificarea în volatilitatea vorbei.

Astăzi însă, situaţia s-a schimbat. Vorbele se pot înregistra şi, astfel, păstra. Şi nu numai vorbele, ci şi imaginea vorbitorului.  Să revenim la societate. Încotro zici că ne îndreptăm?  Dă-mi voie să-ţi citesc ceva ce am scris ieri.  Ah, dă-i drumul. Ştiu că tu scrii mai bine decât vorbeşti.  Stai o clipă.... Aşa… „Direcţia pe care evoluează societatea este un vector compus al diferitelor tendinţe existente în compartimentele ei. Rezultanta obţinută în urma compunerii acestor tendinţe va avea o direcţie ce numai prin coincidenţă s-ar suprapune cu cea a vreunuia dintre vectori. În mod normal, ea evoluează pe o direcţie cu totul nouă, de obicei, nici măcar intuită de către protagonişti. Ceea ce observăm de la început este faptul că, împotriva libertăţii şi a pretenţiilor noastre democratice, societatea nu evoluează aşa cum am vrea noi. Există influenţe mai puternice decât opiniile noastre, exprimate într-o agora virtuală. Ajungem, încet, la concluzia că analiza tendinţelor este atât de interesantă, încât merită toată atenţia noastră. Din nefericire, rezultatele nu sunt nici pe departe cele aşteptate.

Două sunt motivele ce ne determină să facem această afirmaţie. În primul rând, faptul că nimeni nu face o astfel de analiză, fără să mai vorbim 320

despre capacitatea de sinteză şi prognoză a celor ce s-ar încumeta s-o facă. În al doilea rând, pentru că însăşi ideea compunerii mecanice a tendinţelor nu este deloc simplă, fiindcă – pe lângă identificarea lor – evaluarea intensităţii fiecărei tendinţe este dificilă, în special datorită faptului că apar permanent elemente noi ce schimbă datele problemei.

Una dintre ele este dezvoltarea tehnologică, care – la rândul ei – este dependentă de interese strategice şi de altă natură. Astăzi, cercetarea şi proiectarea în domeniile de vârf nu se mai poate efectua cu mijloace modeste. Este necesară o finanţare substanţială, pe care numai guvernele şi marile întreprinderi şi-o pot permite. În consecinţă, ele sunt cele ce impun tendinţele majore. Aşa se face că, pentru aceleaşi activităţi, folosim calculatoare din ce în ce mai performante, doar pentru că pe piaţă au apărut noi microprocesoare, fără ca, prin aceasta, activitatea respectivă să aibă vreun avantaj. De aici, nu trebuie să se înţeleagă că dezvoltarea calculatoarelor ar fi inutilă. Dimpotrivă, alte activităţi beneficiază din plin de noile tehnologii. Am luat ca exemplu calculatoarele, pentru ca să nu abordez subiecte mai spinoase, deşi unele dintre ele sunt cu mult mai puţin inofensive.

Un lucru e cert: opinia publică este pusă în faţa faptului împlinit, astfel că intervenţia ei, dacă există, este tardivă.

321

O altă influenţă majoră este comerţul. Trăim într-o societate etichetată în mod oficial ca fiind comercială, dar nu analizăm efectele ei asupra comportării noastre. Argumente similare cu cele din paragraful precedent cu privire la cercetare şi producţie sunt valabile şi aici. În plus, intervine publicitatea, creditul aprioric de care se bucură firmele deja cunoscute, avantajele gamelor de produse şi al şirurilor de magazine ale aceleaşi firme faţă de produsele şi magazinele individuale şi multe altele. În lipsa unor analize cu rezultate convingătoare şi care să conştientizeze oamenii cu privire la calea pe care evoluează societatea, ne mulţumim cu o constatare la îndemâna oricui: creativitatea în societăţile evoluate scade, sau se manifestă în direcţii negative. Ca efect, societatea se deteriorează şi, în loc să caute rezolvări fireşti pentru problemele ei, creează permanent probleme noi, mai grave decât cele pe care îşi propune să le rezolve. Observaţia nu este nici măcar nouă. În Imperiul Roman, spre exemplu, provinciile erau privite doar ca sursă de bunuri materiale şi intelectuale pentru capitală. Cu timpul, creativitatea scădea atât în provincii – datorită lipsei stimulentelor – dar mai ales în capitală, unde totul venea de-a gata. Printre numeroasele motive ale decăderii imperiului, invocate de către istorici, există şi acesta, al centralizării excesive şi ignorării posibilităţilor creatoare ale provinciilor. Efectul s-a 322

văzut şi mai bine după căderea Imperiului: provinciile au căzut într-o stare de barbarie de neimaginat, pentru unele inferioară chiar stării lor de dinainte de a fi fost înglobate în Imperiu. Motivul este pierderea abilităţilor de creaţie prin neexersare.

Revenind la zilele noastre, constatăm că minţile cele mai productive sunt atrase către sectoarele de activitate cele mai atractive din punct de vedere financiar sau al satisfacţiilor intelectuale, iar societatea este astfel lăsată pe mâna celorlalţi (nu spun care), pe cât de puţin dotaţi intelectual, pe atât de dornici de afirmare pe alte planuri.

Dar, cum orice acţiune produce o reacţie asemenea unui recul, şi în societate, în urma acumulării de energie (energie socială), apare câte o explozie. Din nefericire, şi aici nu putem să nu remarcăm că toate aceste explozii au avut consecinţe negative. Sunt prea puţine cazurile în care guvernanţii au ştiut să rezolve problemele importante şi să păstreze astfel echilibrul tendinţelor.”  Cam asta ar fi. Ce zici?  E clar dacă urmăreşti cu atenţie, dar mă întreb: câţi cititori o fac?  Cei care n-o fac nici nu mă interesează. Nu poţi să scrii pentru toată lumea. Orice carte are o sferă de adresabilitate. Nu există cărţi pentru toată lumea.  Nici măcar Biblia?

323

 Mai ales Biblia. Ea a fost scrisă pentru cei ce ştiau să citească la vremea aceea, adică pentru extrem de puţini oameni, savanţii timpului. Ei, trebuiau să-i interpreteze mesajul şi să-l transmită oamenilor pe înţelesul lor. Nu înseamnă că dacă, astăzi, majoritatea oamenilor ştiu să citească, au devenit cu toţii savanţi.  Şi când te acroşează pe stradă câte un sectant cu pretenţia că te luminează, ce faci?  Dacă n-aş şti că sunt nişte ignoranţi manipulaţi, m-aş amuza. Aşa însă mă întristez.  Iar ce e mai rău e că bisericile să le spunem serioase nu sunt cu nimic mai bune.  Din păcate! Uite că şi biserica păcătuieşte.  Ştii că “pacalis” vine din latină, este adjectiv, şi înseamnă „de pace”. Aşa erau numiţi solii ce anunţau pacea.  De aici şi românescul „a păcăli”. Pace vouă!  Te-am păcălit şi eu, fiindcă păcat se spune peccatum.  Mi-a plăcut să mă las păcălit de tine.  Să revenim! Că umanitatea nu este capabilă să aleagă variantele optime se vede nu numai din acţiuni majore, cum ar fi războaiele tot mai distrugătoare, ci şi din fapte cotidiene dintre cele mai mărunte, dar definitorii. Spre exemplu, hrana este din ce în ce mai puţin sănătoasă. Medicina se ocupă de probleme spectaculoase şi neglijează bolile banale, deşi - fiind cele mai răspândite - cauzează cele mai multe neplăceri, invalidităţi şi chiar decese.

324

 Iar filosofia, cea care ar trebui să ne călăuzească în viaţă este tot mai împinsă la periferia preocupărilor serioase şi, implicit, tot mai incapabilă să rezolve probleme reale.  Singurul domeniu care funcţionează optim este comerţul. Datorită lui, toate celelalte sunt orientate în direcţii favorabile lui, indiferent de efectul avut potrivit criteriilor proprii. Reclamele comerciale sunt mai eficiente decât orice sfaturi. În faţa lor, cedează chiar şi propriile convingeri. Comerţul dirijează şi politica, deoarece politicienii sunt şi ei interesaţi să câştige bani. Cum banii provin din afaceri, la baza deciziilor politice stau interesele financiare.  Da, iar cei mai buni profesionişti sunt tot comercianţii. Ambalajul atrăgător şi publicitatea persuasivă fac atractive chiar şi produsele dăunătoare, în timp ce sfaturile – oricât de înţelepte – nu sunt nici pe departe tot atât de convingătoare. Acest lucru dovedeşte că cei ce se ocupă de comerţ sunt mai inteligenţi decât cei ce se ocupă de educaţie.  Obişnuim să oferim copiilor drept cadouri dulciuri, care – se ştie – sunt dăunătoare. Uneori, oferim dulciuri ca premiu pentru o faptă bună.

Abandonăm criteriile unei bune educaţii doar pentru a câştiga dragostea copilului. Dacă perfidia nu este trăsătura noastră caracteristică, rămâne doar educaţia precară să explice asemenea comportări.  Care-va-să-zică, viitorul nostru atârnă înainte.  Asta era o glumă, dar se potriveşte.

325

 Iată un exemplu ce pare banal: urechea noastră s-a obişnuit să asculte la radio şi TV înregistrări ale profesioniştilor.

Reprezentaţiile modeste nu mai sunt acceptate. Dacă, înainte, performanţa muzicală începea cu hora duminicală din faţa cârciumii satului, astăzi tineretul din cel mai umil cătun merge la discotecă şi dansează după muzică hiphop. Baza de mase a dispărut şi – implicit – selecţia naturală. Astăzi, selecţia se face de către specialişti  Da, iar pe specialişti poţi să-i pui uneori între ghilimele.  Riscul este că aceşti specialişti pot greşi direcţia. Şi atunci, încotro ne îndreptăm?  În acest caz, e simplu. Societatea, după o scurtă perioadă de derută, va merge pe drumul ei, lăsând „specialiştii” de izbelişte.  Îmi place că eşti optimist.  În acest caz, da. Mi-e teamă însă că, în alte domenii, evoluţia nu este chiar atât de simplă.  Cred totuşi că în literatură se aplică.  Acolo, cu certitudine, da, iar utilizarea Internetului, despre care am vorbit, este şi cheia.  Şi mai există încă o cheie. Faptul că tehnologia de multiplicare permite astăzi realizarea cărţilor cu mult mai puţin efort.  E adevărat, cu observaţia că, odată şi odată ele vor dispărea, datorită costului ridicat şi al consumului de materie primă. De ce să cheltuieşti, dacă se poate fără. Calculatorul îţi permite să proiectezi imaginea pe un ecran, sau chiar pe tavan şi să citeşti 326

stând în pat. Iar despre ce ne va oferi tehnologia viitorului, nici nu mai vorbim.  Eu am rămas cu gândul la democratizarea literaturii. Înseamnă că trebuie să acceptăm ideea că, la fel ca în muzică, există şi literatură de cartier, manele literare şi altele asemenea.  Deja există, doar că ele nu sunt recunoscute oficial.  Există scriitori şi poeţi de tot felul, ca şi cititori potenţiali. Totul este ca ei să-şi cunoască locul.

Nu se vine la operă cu manele şi nici opera nu vine să cânte acolo unde nu este dorită.  Depăşirea impasului este posibilă numai prin recunoaşterea diferitelor categorii de scriitori şi cititori, la fel ca în muzică. Părerea mea!  Aşa după cum în muzică şi alte domenii delimitarea nu a făcut-o nimeni, ci a venit de la sine, şi în literatură se va întâmpla la fel. *

* *

 Marcela a reuşit la medicină.  Marcela Costiniu?  Da, chiar ea.  Sigur n-o confunzi?  N-o confund deloc. M-am întâlnit cu fratele ei.  Şi ţi-a spus el asta?  Da, se amuza şi el puţin, dar era bucuros.

Totuşi sunt fraţi, chiar dacă nu se prea înţelegeau.

327

 Se pare că şapte îi poartă noroc.  De ce şapte?  Păi este a şaptea oară de când încearcă.  Fată ambiţioasă.  Extrem de ambiţioasă.  Eu o admir pentru voinţa ei şi îmi pare rău că s-a chinuit atât, numai din cauza părinţilor. Au vrut-o neapărat artistă.  Caracteristic pentru mulţi parveniţi. Vor locuinţă în centrul oraşului şi copiii urcaţi pe cele mai înalte trepte. Dacă ei au reuşit datorită unei conjuncturi politice, pe care o cunosc prea bine, vor săşi plaseze copiii în artă, cultură şi altele de genul acesta. Cred că aici murdăriile sunt mai puţine.  Iar de talent nu este nevoie dacă ai spatele asigurat, că nici ei n-au avut nimic când s-au lansat în politică.  Ghinionul Marcelei este că au dat-o la şcoala de muzică. Aici, totuşi, trebuie să ai înclinaţii. Muzica, spre deosebire de arte plastice sau literatură, are criterii eficiente de verificare a aptitudinilor şi, dacă nu le ai, nu poţi face faţă.  Corect. În acest caz vina profesorilor este mai mare, fiindcă nu îi informează de la început pe părinţi.

Pe Costinii îi poţi acuza de naivitate. Pentru vina profesorilor însă nici nu am un cuvânt potrivit. Ei, dintrun interes meschin, ratează viitorul unor copii. Este o crimă morală ceea ce fac ei.  Au nevoie de elevi, pentru că, fără ei, nu ar avea catedra, de la care să predea.

328

 Uciderea unei persoane mi se pare o crimă chiar mai mică decât ratarea carierei lui, conştient fiind că acel om va fi nefericit toată viaţa.  Eşti cam sever. Uite că Marcela a reuşit.  Da, după şapte ani de eforturi. Dacă mergea la un liceu teoretic oarecare, avea şanse cu mult mai mare să reuşească din prima. Şcolile de specialitate şi, mai ales, cele de muzică şi artă nu dau copiilor o cultură generală suficient de largă, care să le permită accesul în alte discipline. Sunt şcoli de meserii, nu licee teoretice.  Există şi liceu practic?  Ha, ha. Bună! De fapt, liceul ar trebui să fie practic şi să se desfăşoare într-o grădină, asemenea celeia în care îşi susţinea Aristotel doctrina filosofică.  Da, dar subiectele erau teoretice.  Ei, dacă am ajuns la teorie, hai la culcare!

Eu, Omul Pe mine nimeni nu m-a întrebat dacă am ceva de spus. M-am născut într-o grădină. De fapt, habar n-am unde m-am născut, dar acolo aş vrea să trăiesc după moarte, dacă mă pot exprima aşa. Vi se pare ciudat?

Ah, nu m-am prezentat; sunt Omul.

Sigur că vi se pare ciudat, fiindcă m-am prezentat ambiguu. Adevărul este că nu ştie nimeni unde m-am născut. Cert este că, într-o anumită fază a copilăriei mele, am fost para-şutat, tele-portat sau pus329

cu-mâna (nu se ştie cum) într-o grădină. Poziţia ei, deşi unii se fac că nu ştiu şi o plasează te-miri-unde, este bine precizată în documente dintre cele mai vechi. Voi menţiona doar Biblia, unde scrie clar: „Un râu ieşea din Eden... şi se făceau patru braţe”. „Numele celui de al 3lea este Hidechel (Tigrul)... Al 4-lea este Eufratul”.

(Geneza 2: 10, 14) Poziţionare mai exactă a Sumerului nici că se putea găsi.

Un lucru pare, totuşi, curios. Civilizaţia sumeriană, despre care cei de azi au aflat relativ recent, le era bine cunoscută celor ce au scris Biblia. Nu se putea să nu le fi fost cunoscută! De ce nu este pomenit acolo Sumerul deloc? A fost o mare civilizaţie, cea mai puternică din timpul ei, cel puţin în acea zonă geografică. De fapt, este pomenită, dar într-o formă metaforică, iar încercarea de a transforma şederea mea acolo într-o cosmogonie a fost o naivitate. La paragraful 15, aflăm: „Domnul Dumnezeu a luat pe om şi l-a aşezat în grădina Edenului, ca s-o lucreze şi s-o păzească.” Ce-i drept, nu stăteam degeaba acolo. Munceam! Eroarea care se face aici este generalizarea unui eveniment particular. Nu era vorba despre Om, adică despre mine, ca entitate generică, ci despre un mic grup, un trib de evrei. Iar Dumnezeu nu este nicidecum tatăl meu, ci un rege sumerian, care a acceptat pe teritoriul său acest trib, în schimbul efectuării unor lucrări. Cum evreii nu şi-au respectat „contractul de muncă” şi au gustat din pomul cunoaşterii, adică au ţintit mai sus decât le era permis, au fost expulzaţi. Mai mult, în Geneza 3,22, după ce Dumnezeu constată păcatul săvârşit de Adam şi Eva, el 330

spune: „Iată că omul a ajuns ca unul din Noi...”, deci (1) el nu era singur; (2) vorbea în numele conducerii Sumerului şi (3) îi acuza pe evrei că şi-au depăşit drepturile de angajaţi, infiltrându-se printre angajatori şi, probabil, erijându-se în şefi. Iar dacă mergem puţin înapoi, în Geneza 2:7, citim: „Şi Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului....”. Nu din pământ umed, din lut sau din argilă, din care să poată fi modelat, ci din ţărână. Iar traducerea engleză este mai directă. Ei spun „dust”, adică praf. Este limpede că nu era vorba despre mine, care ştiu bine din ce sunt făcut.

Interpretarea textului biblic nu poate fi decât una singură: evreii erau ca praful: purtaţi de vânt, fără nici o noimă, în mod evident cu un grad de civilizaţie mult inferior sumerienilor, lucru, de altfel, dovedit. Regele sumerian, i-a făcut oameni în sens figurat, adică le-a dat un rost, acceptându-i în ţara lui. Iar după ce au fost alungaţi din cauza incorectitudinii lor, evreii speră ca Dumnezeu, adică regele, să-i ierte şi să fie acceptaţi din nou în împărăţia sa. Această relatare metaforică a unui fragment din istoria unui trib de evrei a fost transformată în cosmogonie, atunci când preoţii şi-au propus să transforme o scriere literar-istorică în document al religiei lor. Acum, de când cosmosul a devenit obiect de cercetare ştiinţifică toate cosmogoniile, cosmologiile, şi celelalte cosmofantezii nu mai sunt la modă, iar oamenii caută alte subiecte pentru imaginaţia lor.

Asta nu înseamnă deloc că Biblia n-ar fi decât o colecţie de povestioare. Dimpotrivă, ea este una dintre 331

primele cărţi de filosofie, care merită să fie luată în seamă, dar trebuie interpretată inteligent, şi mai ales adaptată timpului. Probabil că pentru multă lume n-am spus nimic nou, dar trebuia s-o spun, ca să ne înţelegem limpede.

Principalul defect al religiei ce au construit-o pe baza acestei cosmogonii este caracterul limitat la tribul lor. A devenit astfel o religie naţională. Cel care a ridicat restricţia şi a internaţionalizat-o a fost Apostolul Pavel, ideologul Creştinismului. Şi a mai fost ceva. Iisus, considerat fiul lui Dumnezeu, a adus o corecţie credinţelor de până atunci în divinităţi autoritare şi punitive, iniţiind credinţa într-un Dumnezeu bun, iubitor de oameni, o credinţă a oamenilor sărmani, pentru care viaţa de apoi era singura mângâiere.

Sigur, nici politicienilor nu le conveneau unele idei. Le-au trebuit însă aproape 400 de ani să realizeze că toleranţa propovăduită de doctrina creştină poate fi folosită pentru a manevra mai bine oamenii. N-a fost greu deloc, deoarece chiar Biblia este plină de contradicţii fireşti, fiind o carte scrisă în perioade de timp diferite şi de către mai mulţi autori, fie ei şi inspiraţi. Alături de un Dumnezeu iertător, aflăm şi reminiscenţe ale unuia răzbunător, iar Apocalipsa distruge tot ce se clădise până atunci. Este evident că asemenea capitole nu mai sunt de inspiraţie divină, ci de una foarte lumească, mai exact, preoţească. Fapt e că, după 1000 de ani, Biserica catolică şi monarhia erau un fel de precursori ai statului sovietic, cu marxismul ca 332

doctrină religioasă şi NKVD-ul pe post de Inchiziţie.

Sensul doctrinei creştine fusese inversat, iar Dumnezeu se transformase într-un zbir, al cărui reprezentant pe pământ era însuşi regele, căruia oamenii îi datorau supunere. De aici şi ideea imnurilor de slavă şi a rugăciunilor. În Biserica catolică accentul cade pe patimile lui Iisus. Înălţarea, cea care încheie ciclul periplului Mântuitorului pe pământ şi îi dă sens, trece aproape neobservată, ca dovadă că preoţii catolici nu vor să înţeleagă nimic din mesajul christic şi că totul este pentru ei doar un pretext propagandistic.

Omul simplu trebuie doar să pătimească, asemenea lui Iisus, şi să înalţe imnuri de slavă lui Dumnezeu şi regelui, trimisul său pe pământ.

Cum s-a ajuns aici? În prima fază, barbarii – franci, goţi, vizigoţi, ostrogoţi etc. – au ocupat teritorii din fostul Imperiu Roman de Apus. Au făcut-o însă cu crucea în mână, pentru că episcopul Wulfila tradusese Biblia în alfabetul pe care tocmai îl inventase. În consecinţă, în Europa Occidentală Creştinismul a fost impus cu sabia unei populaţii fără apărare, de către armatele năvălitorilor. E lesne de imaginat câtă putere de convingere puteau să aibă. Efectele reţetei le putem vedea şi azi în America de Sud, unde aproape întreaga populaţie este în mod oficial catolică datorită conchistadorilor spanioli, dar indigenii îşi păstrează încă vechile credinţe. Acelaşi lucru se poate observa şi la indienii din Statele Unite. Ne explicăm astfel de ce era nevoie de Inchiziţie pentru a convinge lumea să nu se abată de la religie. Marii inchizitori nici măcar nu erau 333

preoţi, ci jurişti, funcţia de inchizitor fiind o poziţie în structura aparatului de justiţie, şi nu în ierarhia bisericii.

Biserica şi politica au fost fraţi; asta se ştie de când s-au născut. Dacă ne gândim fie şi numai la Leon X, papă al Romei (1513-1521) - membru al faimoasei familii florentine a Medicilor care, graţie puterii ei economice, a jucat prin secolele XII–XVIII un rol esenţial în politica Florenţei şi chiar a întregii Italii -, nu mai avem nici un dubiu asupra acestui cuplu. Ne putem chiar întreba: care dintre ei a fost primul? Sau, poate, au fost siamezi?

Că, în final, a avut câştig de cauză raţiunea, ne dovedeşte căderea în dizgraţie a bisericii catolice împreună cu monarhia. Astăzi, vorbesc despre religie mai mult politicienii, care însă sunt la fel de interesaţi de cele sfinte, pe cât sunt de interesaţi de democraţie, societate etc., după cum le indica numele partidului în care, întâmplător, şi-au găsit un loc: democrat-creştin, social-democrat de ziua 7-a, sau orice altă combinaţie posibilă.

Orice societate are înţelepţii ei: oameni care filosofează (philo+sophos), adică iubitori de înţelepciune. Poate că toţi oamenii filosofează, sau aproape toţi. Unii o fac mai bine, alţii mai puţin bine, unii accidental, alţii mai perseverent, dar o fac. Se naşte astfel un curent filosofic, de regulă, în opoziţie cu cel oficial. Apar, bineînţeles, şi filosofi autentici, cu putere de pătrundere şi o largă cunoaştere cărturărească, dar şi empirică. Ei construiesc o nouă 334

paradigmă. Din păcate, asemenea oameni nu au şi abilităţi de comunicare. Pentru plebe, ei par a fi nişte ciudaţi.

Apar atunci profeţii: oameni ce, dimpotrivă, sunt deosebit de înzestraţi tocmai în privinţa comunicării şi care sunt, în acelaşi timp, şi suficient de inteligenţi pentru a-i înţelege pe filosofi. După părerea mea, majoritatea creatorilor de mari religii au fost din această categorie. Interesant de observat că, în viata lor, a existat aproape întotdeauna o perioadă de meditaţie în care este de presupus că profetul şi-a stabilit strategia prin care să convingă mulţimea de ideile filosofice pe care şi le însuşise. Oamenilor trebuie să li se vorbească pe înţelesul lor şi nu în limbaj filosofic. Ei au nevoie de minuni, parabole şi, mai ales, de poveşti.

Aşa apare o nouă religie, menită să implementeze în mase paradigma filosofică. Prin intermediul unor metafore, recomandări, sfaturi etc., se fixează tradiţii.

Omul simplu respectă tradiţia. El nu acţionează din motive raţionale, ci pentru că aşa a fost învăţat. Chiar şi cei mai înţelepţi nu gândesc fiecare pas, ci merg din obişnuinţă. Doar paşii importanţi trebuie gândiţi, dacă se poate.

Până aici totul este perfect. Atât filosofii, cât şi profeţii, au cele mai bune intenţii. Odată cu religia, apar însă preoţii. Aceştia sunt oameni obişnuiţi, care văd în biserică un job. Nu fără motiv, Octavian Paler observa: „Iezuiţii au făcut din credinţă o afacere”.

Uneori, e chiar mai rău: „ucid în zile de lucru, iar 335

duminica se spovedesc cu modestie” (Sartre). Ideea originală se diluează, interesele particulare o poluează tot mai mult, astfel încât se ajunge până la opusul ei. Şi astfel, „orbii ne învaţă să vedem” (Jules Renard - „Les aveugles nous apprennent à voir).

Nu trece mult şi politicienii găsesc căile prin care noua religie poate fi folosită în interesul lor. Ea serveşte drept bază pentru propaganda politică. În acest moment nu mai e nimic de făcut, decât poate de inventat o nouă religie. Ceea ce nu înseamnă că aceasta va fi mai bună decât precedenta. Istoria ne dovedeşte că nu. Ideile cele mai generoase, prin deformare, nasc politici dintre cele mai dezastruoase. Să urmărim succint evoluţia principalelor religii.

- Credinţele vechi orientale sunt cu totul paşnice.

Prea paşnice! Atât de paşnice, încât au ca efect inhibiţia oamenilor. Vin alţii peste ei şi îi calcă în picioare. (Vezi expansiunea islamică în Asia.)

- În mitologia greacă, războiul apare în mod aleator, din pricini mărunte, şi se limitează la mici lupte, mai mult dispute locale. Oricum, el nu este căutat.

- Odată cu evreii, apare ideea de naţiune, iar războiul devine un instrument indispensabil pentru atingerea scopului divin: naţiunea aleasă, adică naţiunea destinată să le domine pe celelalte. Dominaţia nu poate fi realizată decât prin forţă, deci războiul este pe cât de divin, pe atât de iminent. Iar pentru că războiul se duce cu oameni, aceştia trebuie educaţi corespunzător.

Vechiul Testament ne spune: 336

„Dar, dacă se întâmplă o nenorocire, vei da viaţă pentru viaţă, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior, arsură pentru arsură, rană pentru rană, lovitură pentru lovitură.” (Exodul 21;23-25); „Dacă cineva răneşte pe aproapele lui, să i se facă aşa cum a făcut şi el: frântură pentru frântură, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte; să i se facă aceeaşi rană pe care a făcut-o el aproapelui său.”

(Leviticul 24;20); „Ochiul tău să fie fără cruţare: viaţă pentru viaţă, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior.” (Deuteronomul 19;21).

Creştinismul pleacă de la o idee cu mult mai nobilă. Din Noul Testament, aflăm că: „Aţi auzit că s-a zis: <Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte>. Dar eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt. Orişicui vrea să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa. Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă, mergi cu el două.

Celui care îţi cere, dă-i; şi nu te întoarce de la cel care doreşte să se împrumute de la tine” (Matei 5.38-42); „Aţi auzit că s-a zis: <Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău.> Dar eu vă spun: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei care vă blestemă, faceţi bine celor care vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei care vă insultă şi vă prigonesc. (Matei 5,43-44).

Aşa ar fi trebuit să fie Creştinismul. Europa Occidentală a eliminat ideea de „naţiune aleasă”, dar a 337

reţinut ideea de naţiune şi războiul ca mijloc de impunere a voinţei politice a oricărei naţiuni în faţa tuturor celorlalte. Ideea cu obrazul era, oricum, desuetă. Dumnezeul „blând” pleacă în cruciade, de fapt, expediţii de jaf. Şi n-au fost numai cruciadele. În secolul al XVI-lea, Erasmus din Rotterdam (1466-1536) scrie: „Nenorocirile îi unesc până şi pe cei răi – spune un proverb. Numai pe creştini nu-i uneşte nici binele, nici răul. Şi, ce ruşine! Creştinii se luptă mai fără cruţare decât iudeii, decât păgânii şi decât fiarele. Iudeii aveau diferende aproape numai cu străinii, pe când creştinii sunt în alianţă cu turcii, dar se războiesc între ei.” Sau, tot el: „Ce mârşavă este limba preoţilor care îndeamnă la război, care aţâţă la rele, care îndeamnă la dezastre! În Anglia, ei aţâţă împotriva francezilor, în Franţa, aţâţă împotriva englezilor.” Şi asta în numele aceluiaşi Dumnezeu. S-ar crede că Erasmus ar fi fost necredincios. Dimpotrivă! Tocmai din cauza credinţei el se revoltă împotriva preoţilor trădători ai credinţei.

Din păcate, soluţia lui este naivă, dovedind încă o dată că rămâne încarcerat în aceeaşi dogmă: „La voi fac apel, fruntaşi şi dregători, ca bunăvoinţa voastră să vină în ajutorul înţelepciunii regilor şi al pietăţii papilor”.

Pe greci i-am scos din ecuaţie; au fost prea deştepţi, chiar şi pentru noi, ca să nu mai vorbim pentru epoca în care au produs valori de referinţă, încă actuale. Prin mitul Veşnicei Reîntoarceri, caracteristic lor, vedem legătura cu religiile orientale. („Omul nu e nimic mai mult decât umbra unui fum” – Eschil, „Omul nu este decât întâmplare”, „Lumea nu moare niciodată, 338

pentru că începutul se uneşte cu sfârşitul, ca un şarpe care îşi muşcă coada”, „Omul este un Dumnezeu căzut care îşi aminteşte de cer” etc.). Dar „Omul este o jucărie făcută de zei” ne aduce în plină Geneză biblică.

Prin Platon întrezărim Creştinismul. Cât despre Democrit şi Leucip, aflăm în ei creatorii teoriei atomiste a Universului. Aproape pentru orice descoperire, chiar dintre cele mai moderne, aflăm că a existat măcar un embrion în gândirea greacă.

Entuziasmul grecilor era pentru bucuria de a trăi şi nu pentru înfrângerea vre-unui inamic imaginar (entuziasm = en-theon-siasmos = starea în care zeul sălăşluieşte în tine). Dar cu măsură! Chiar şi stoicismul îşi are rădăcinile tot în morala greacă, care este, în esenţă, o morală ascetică şi purificatoare, care nu creează binele în noi, ci curăţă binele care, prin natura noastră, se află în noi (credeau ei) de răul care s-a aşternut peste el din afară. De unde se vede că şi grecii au mai greşit. „Zeii grecilor îşi pierdeau subit simţul divinităţii când dădeau cu ochii de o femeie frumoasă” (Paler). Asta pentru că aşa sunt grecii: iubesc viaţa, iar religiile sunt scrise de oameni, potrivit aspiraţiilor lor.

Absenţa unei clase sacerdotale ierarhizate a împiedicat formarea unei teologii, atât la orientali, cât şi la greci, şi tocmai lipsa acestei clase i-a făcut mai înţelepţi.

Religia face parte din istoria civilizaţiilor, cu bunele şi relele ei. Prin religie se fixează tradiţiile şi ritualul. Întreaga filosofie a unei epoci o găsim concretizată în comportarea oamenilor din acea epocă, 339

iar aceasta se găseşte cel mai bine materializată în tradiţiile poporului şi – important – în legendele şi basmele pentru copii. Este firesc să fie aşa, fiindcă oamenii doresc să-şi educe copiii aşa cum cred ei mai bine, să le transmită întreaga lor înţelepciune. De aceea, analiza inteligentă a basmelor poate fi mai bogată în sensuri decât se pare. Scrierile filosofilor din epocă vor intra în conştiinţa oamenilor cu încetul, în perioada următoare, în timp ce mentalitatea unei epoci este dată de gândirea filosofică anterioară, care a avut nevoie de timp pentru ca să formeze mentalităţi la nivelul populaţiei.

Vorbind despre basme, în cele extrem orientale, de exemplu – dar şi în unele româneşti – eroul popular, devenit erou în urma unui act vitejesc, după un ocol prin curţile împărăteşti, îşi găseşte o soţie cu care se retrage într-un loc izolat, unde trăieşte liniştit până la adânci bătrâneţi. Ideea esenţială este izolarea de înalta societate, cu luptele şi intrigile ei. O astfel de comportare se potriveşte concepţiei orientale, conform căreia omul este o parte a universului unic în care va reveni cândva. De aceea, el prezintă interes numai ca individ. Omenirea este doar o mulţime întâmplătoare de indivizi ce nu prezintă nici un interes în ansamblu. În legendele franceze, în schimb, găsim eroul care îşi dă viaţa pentru ţara sa, asemenea lui Roland, pentru că francezii tocmai se pregăteau să devină un popor naţionalist. Legendele regelui Arthur, pe de altă parte, formează caracterul cavalerului care luptă toată viaţa pentru un ideal (căutarea Sfântului Graal). Cât despre 340

mitologia greacă, ea este poate cea mai amplă reflectare a mentalităţii unui popor. Zeii erau asemenea oamenilor, cu calităţi şi mai ales defecte, pentru că, dacă ceva le este permis zeilor, de ce nu le-ar fi permis şi oamenilor. Iar celor puternici li se permite întotdeauna mai mult decât celor slabi. Nici chiar Prometeu n-a fost numai cel despre care vorbim noi azi, adică eroul pozitiv. El a fost, în egală măsură, eroul negativ, indisciplinat, pripit, care a acţionat fără să cunoască scopurile mai înalte ale lui Zeus. Prometeu a fost mai curând un subiect de dezbatere folositoare ca exerciţiu de discernere între două obiective opuse unul altuia. Mitologia a fost cea mai realistă religie din câte au existat.

Toate acestea, însă, depind de calitatea celor ce le transmit de la o generaţie la alta. Iar dacă ne referim la trecut, ele au depins cel mai mult de preoţi, deoarece ei au avut cea mai mare influenţă, cu bunele şi cu relele lor. Să nu uităm că până ce şi şcoala a existat datorită bisericii. Ne este greu să stabilim cât de credincios este un preot. Cei mai mulţi dintre ei aleg preoţia ca pe o profesiune ca oricare alta, din motive practice şi nu dintr-o chemare anume. În cel mai bun caz, preotul este un pedagog, un confesor care oferă oamenilor suportul moral şi îndrumările considerate necesare pentru o viaţă decentă. De cele mai multe ori, el este doar un slujbaş care oficiază un ritual.

Pentru că suntem europeni, când spunem religie, ne gândim la Creştinism, pe care o privim, dacă nu în mod necesar ca pe singura religie adevărată, dar cel 341

puţin ca fiind cea mai recentă. Trecem cu vederea faptul că Islamismul este cu 500 de ani mai tânăr, că doctrina lui este foarte asemănătoare cu cea creştină, mai ales cu cea catolică (centrată pe răspândirea credinţei cu ajutorul săbiei), ca o dovadă în plus de cât de diferite pot fi efectele aceleaşi idei. Ar trebui însă să privim religia într-un context mai larg, şi, aşa cum judecăm civilizaţiile umane prin prisma evoluţiei lor, să privim şi religiile în devenirea lor istorică.

Acum, deh, să zic? Ne aflăm într-o societate în care totul pare să fie aşezat invers. Pe de o parte, principii absurde; pe de altă parte, oameni convinşi de absurditatea principiilor.

Consecinţa: oamenii acţionează de capul lor, de regulă împotriva principiilor, iar societatea dă semne de dezintegrare. * * * Democraţia? Cred că este cea mai mare minciună posibilă. Chiar mă gândesc şi nu găsesc una mai mare. O soluţie mai rezonabilă pare să fi fost cea a breslelor.

Meşteşugarii îşi alegeau conducătorii în cunoştinţă de cauză. Era o alegere ierarhizată, în trepte. Fiecare persoană alegea la nivelul ei de înţelegere. Votul universal, în schimb, presupune manipularea maselor de ignoranţi, deci o minciună amplificată.

342

Eu, Bolovanul Se întrebau unii şi alţii încotro se îndreaptă omenirea. Pentru că tot n-au găsit răspunsul, acum sunt îngrijoraţi de soarta planetei, dar nu pentru că ei, ca nişte paraziţi, o distrug, ci pentru că le este teamă de pericole externe, cum ar fi ca vreo piatră mai mare să cadă din cosmos peste Terra şi să-i distrugă tocmai pe ei.

Eu cred că mai importantă este totuşi prima problemă: încotro, oameni?

Mai demult, filosofii lor căutau cele mai bune soluţii de guvernare. S-au scris biblioteci de cărţi cu această temă. Căutările şi răspunsurile lor erau teoretice. Practica însă nu s-a potrivit cu teoria, ceea dovedeşte că soluţiile lor nu au fost bune. Unul dintre marii exegeţi ai acelei perioade a fost Platon, care a încercat el însuşi să-şi aplice teoriile. O primă greşeală a fost chiar această încercare; teoreticianul şi executantul trebuie să aibă caracteristici diferite, imposibil de găsit în una şi aceeaşi persoană.

Sesizând lipsa de realism a mentalităţilor, Machiavelli, poate unul dintre cei mai clarvăzători, a plecat de la ideea că oamenii trebuie luaţi aşa cum sunt şi nu cum ar trebui să fie, după unele doctrine dovedite eronate. Bineînţeles că adepţii acelor doctrine s-au grăbit să-l denigreze, fiindcă le dăuna intereselor. Nu au ţinut seama nici măcar de observaţiile înscrise în ceea ce se numeşte carta sfântă, Biblia, de altfel, o 343

carte plină de înţelepciune, dar care este doar invocată, nu şi înţeleasă. Şi n-a fost numai ea. Mesaje de atenţionare se găsesc peste tot. „Dacă doi oameni doresc acelaşi lucru, de care nu se pot bucura amândoi, ei devin duşmani.” (Leviathan, XIII). Înseamnă că democraţia, considerată azi cea mai bună dintre guvernări, este un spaţiu al duşmăniilor.

După Machiavelli, pe care l-au denigrat, dar nu au putut să-l ignore, au apărut tot felul de soluţii, care – dacă nu erau utopice – erau una mai confuză decât alta.

Din fericire sau nefericire pentru ei, oamenii nu au mers niciodată pe drumul pe care l-au gândit, ci aşa după cum i-a dus valul. Astăzi, societatea este organizată după criterii comerciale, lupta între indivizi fiind recunoscută ca esenţa vieţii în societatea umană.

Sentimentele frumoase sunt cu atât mai frumoase cu cât sunt mai nerealiste.

Evident, această stare nu poate să dureze prea mult. Ea creează nemulţumiri, motiv pentru care înţelepţii caută noi soluţii, pe care însă oamenii nu vor merge niciodată, dar vor fi hotărâţi să le schimbe pe cele existente. Panta rhei, adică totul curge, dar nimeni nu ştie încotro. În plus, „apa trece, pietrele rămân”.

Rămân ude.

Filosofia şi religia ar fi fost un mediu bun de dezvoltare a ideilor, dar ele au decăzut deopotrivă, chiar dacă pe căi diferite. Preoţii au devenit politicieni şi au renunţat să slujească obiectivele religiei, iar filosofii, atraşi de succesele ştiinţei, au crezut că trebuie să facă şi ei la fel şi au inventat un aparat 344

lingvistic snob, dar au abandonat problemele filosofice reale. Şi unii şi alţii au dovedit că nu au avut chemare pentru profesiunile lor şi că doar se folosesc de ele.

V-aţi aştepta ca discuţiile pe teme filosofice să fie cele mai active şi interesante. Şi eu! Sărmană naivitate!!!! Dacă vă imaginaţi că asemenea discuţii, fie ele şi mai subţirele, au măcar un pic de miez, încă vă înşelaţi. Nu, ele pur şi simplu nu există. Filosofii vorbesc în paralel. Fiecare dintre ei are un minimum de lecturi dintr-o anumită zonă limitată a ceea ce afirmă ei că ar fi filosofie, şi nu face altceva decât paradă de cunoştinţe din lecturile sale limitate la zona lui de interes. Ideile lor, gândurile lor? Dar de unde atâtea gânduri? Hai să fim serioşi! Teoretic, filosoful ar trebui să aibă o arie de cunoaştere mai largă decât a celorlalţi muritori şi o capacitate de sinteză deosebită, care să-i permită să facă evaluări superioare. Cu lecturi limitate şi cu o experienţă de viaţă şi mai limitată, ei nu sunt decât bieţi papagali cu ifose. O ignoranţă rafinată prin propriul lor filtru. *

* *

Comunicarea presupune doi parteneri: sursa şi destinaţia. Atunci când ne gândim la comunicare avem în vedere în primul rând vorbirea, din studiul căreia putem extrage multe concluzii folositoare, deşi există şi riscul unor concluzii greşite sau exagerări. Romanticii, spre exemplu, vor spune că vorbirea s-a născut din „poezia 345

originară” a omenirii, în timp ce analiştii cred că gramatica este primordială, ca şi cum întâi s-a născut raţiunea şi apoi omul raţional. Adevărul este că vorbirea, cel puţin în accepţiunea lui Spengler, s-a dezvoltat în procesul comunicării. Ceea ce trebuie subliniat este faptul că, în comunicare, nu avem de-a face cu un discurs, cu un monolog, ci cu un dialog, ceea ce presupune nu numai o sursa şi o destinaţie, ci şi un răspuns la mesaj, cu alte cuvinte, o relaţie bilaterală.

Vorbirea nu s-a născut din monolog, ci din dialog, din necesitatea coordonării acţiunilor grupului, pentru că omul este un animal social.

Neglijarea acestui aspect conduce la una dintre greşelile cele mai frecvente, în special în lumea artiştilor: gândind singuri, lucrând singuri, credem că opera noastră e musai să fie recepţionată ca atare de către tot mapamondul. Şi să-i ferească Dumnezeu pe cei care nu ne înţeleg! În realitate, vorbitul în pustiu, ca şi pictatul fără sens pot fi dovezi de insanitate mintală.

Seamănă cu tactica jucătorului de şah începător care se gândeşte numai la schema lui de joc fără să ia în consideraţie mişcările posibile ale adversarului.

Asemenea „artişti neînţeleşi” sunt însă mai curând recrutaţi dintre ignoranţi, deveniţi înfumuraţi după ce au scăpat de „furcile caudine” ale profesorilor de la şcoala pe care numai ei ştiu cum au absolvit-o, daca au absolvit-o, şi declară fără să-şi dea seama că se autoinsultă că ei „nu le au cu matematica / fizica / etc.”, ei sunt „oameni de cultură”, ca şi cum condiţia necesară a omului de cultură ar fi prostia. Asemenea atitudini se 346

reflectă într-o sumedenie de manifestări, cum ar fi, spre exemplu declaraţia unora cum că americanii ar fi inculţi pentru că n-au auzit de Marin Preda, ca şi cum noi am fi tobă de literatură americană. Cum poate fi incult un popor care, în mod evident, ne este superior.

Asigur cititorul că librăriile şi bibliotecile americane sunt incomparabil mai mari decât ale noastre şi întotdeauna pline de cititori. Poate că mai înţelept ar fi să mai medităm asupra modului în care definim cultura.

Nu demult discutam cu un scriitor profesionist bucureştean binecunoscut – prefer să nu-l denunţ – care protesta „cu mânie proletară” împotriva celor ce se apucă de scris după ce ies la pensie, în timp ce el – sărmanul – scrie de la 15 ani. E greu de aflat ce credea el că are de spus lumii la vârsta aceea, pentru că n-a reuşit s-o facă nici mai târziu, dar a apărat întotdeauna cu îndârjire breasla scriitorilor „profesionişti” de orice intrus. A fost, de altfel, un important kulturnic în structura oficială a vremii. Cum însă eram „asupra unui pahar cu vin”, s-a confesat că raporturile lui cu profesorii de alte materii decât limba română, pe care nu reuşea niciodată să-i înţeleagă, se limitau la negocierea/cerşetoria notelor. *

* *

Un specialist într-un domeniu oarecare nu poate face literatură în specialitatea lui. Tendinţa de exprimare exactă îl va împiedica să găsească un limbaj 347

poetic. Este nevoie de puţină detaşare, chiar ignoranţă, pentru a face literatură. Întrebarea este deci „De câtă ignoranţă este nevoie pentru a face literatură?”, pentru că prea multă, în mod evident, nu poate fi folositoare.

Atunci când Eminescu scria „La steaua” foarte puţini dintre români ştiau cu exactitate ce sunt acelea stele şi care sunt distanţele dintre ele. Nici Eminescu nu era un astronom, dar printre poeţii din vremea lui, el era un om cult. Tocmai acest statut de „intermediar” i-a permis sa cucerească inimile noastre. *

* *

Constat de multe ori că unii oameni se unesc pentru un obiectiv comun, în timp ce alţii nu, şi încerc să identific condiţiile, cauzele, argumentele şi motivaţiile ce-i determină să se comporte astfel. Ce-i drept, cele mai frecvente asocieri sunt între răufăcătorii de tot felul – de la borfaşii mărunţi şi până la politicieni – dar nu ei mă preocupă, ci aceia care sunt animaţi de intenţii benefice. Aceştia, nu numai că sunt cu mult mai puţini, dar, dacă analizăm acţiunile lor, constatăm că, adesea, în spate se află interese suficient de meschine şi rămânem cu gustul amar că faptele bune ne animă în dezarmant de puţine cazuri, ceea ce nu este decât un motiv în plus să ne ocupăm de ele.

Există totuşi câteva exemple pozitive. Spre exemplu, în mediul rural, mai ales în trecut, rudele şi prietenii cooperau pentru construcţia unei case. Acolo 348

funcţiona tradiţia. Exista deci o tradiţie bună. Astăzi, exemple de acest gen sunt tot mai greu de găsit şi mă întreb de ce. Se strică tradiţia? Este normal ca unele obiceiuri vechi să dispară, făcând astfel loc altora noi.

Doar că cele noi constatăm că sunt mai puţin bune decât cele vechi. Şi astăzi oamenii de la ţară, chiar veniţi la oraş, se ajută între ei mai mult decât o fac orăşenii nativi.

Este un efect al civilizaţiei faptul că acum oamenii sunt mai puţin cooperanţi, că se înstrăinează unii de ceilalţi?

Se pare că da. În urmă cu câţiva ani, turist fiind prin SUA, mă bătea gândul să cumpăr o maşină veche (la banii mei nu putea fi vorba de una nouă). Am fost temperat cu argumentul că, dacă rămân în pană pe autostradă, nimeni nu va opri să mă ajute. Cel mult va da un telefon la Poliţia Rutieră sau direct la un atelier de reparaţii gata să-mi ia banii pe care nu-i aveam. Sunt de asemenea clasice scenele cu oameni căzuţi pe trotuar pe care trecătorii îi ocolesc fără să se intereseze de soarta lor. Se întâmplă în oraşele mari; mai puţin în cele mici şi aproape niciodată la ţară.

Acum, dacă tot am stabilit că interesul justifică cvasi-totalitatea acţiunilor noastre comune, înseamnă că de el trebuie să ne ocupăm, oricât de lipsit de etică ar părea. Şi totuşi, încă nu mi-am explicat de ce – fie şi în mod interesat – unii oameni se unesc iar alţii nu. Am constatat doar că oamenii sunt cu atât mai cooperanţi cu cât spaţiul în care trăiesc este mai puţin evoluat.

Este cumva bunătatea distribuită în mod diferit?

Atunci când rudele şi prietenii participă la construcţia 349

unei case, o fac pentru că au fost şi ei ajutaţi cândva sau se aşteaptă să fie ajutaţi atunci când vor avea nevoie. Este vorba deci tot despre un interes. În lupta pentru existenţă în condiţii mai mult sau mai puţin primitive sau împotriva stihiilor naturii, oamenii erau obligaţi să se unească. Necesitatea acestei colaborări este încă prezentă, dar din ce în ce mai slabă. De ce?

Pentru că majoritatea problemelor ce-i determinau la colaborare s-au instituţionalizat. De cei cu probleme de sănătate, fie şi căzuţi pe trotuar, se ocupă Salvarea. Sau înmulţit, în schimb infractorii, motiv pentru care este periculos să opreşti maşina în câmp; nu se ştie dacă nu cumva este o capcană! Instituţiile însă aparţin statului, iar de stat se ocupă politicienii. Aceştia sunt preocupaţi de interesele lor. Şi de interesele noastre cine are grijă? Întrebare retorică! Evident că nimeni. Ne putem realiza dezideratele numai în măsura în care le regăsim în organismele statului, în care fiecare dintre noi este o mică rotiţă ce trebuie să se învârtă conform cerinţelor angrenajului din care face parte.

Dacă interesele sunt singurele care ne animă, rezultă că educaţia ar trebui să se ocupe de stimularea acelor interese care să ne unească în scopuri benefice. *

* *

Concepţia generală despre industrie este centrată pe inginerie. Gândul nostru se îndreaptă 350

imediat către maşini, utilaje, etc. De altfel, „engine” nici nu înseamnă altceva decât maşină, motor. Şi totuşi, înainte de apariţia maşinilor de neimaginat în trecut, primele mecanizări au avut în vedere activităţile manuale cunoscute la acea vreme. Iar pentru ca o activitate manuală să poată fi transferată utilajelor, ea a trebuit mai întâi să fie astfel organizată încât, prin descompunere în elemente din ce în ce mai simple, să se poată imagina mecanisme capabile să efectueze ele în locul muncitorului operaţiile respective. Mai întâi a apărut conceptul de eşalonare a operaţiunilor, ceea ce implică diviziunea muncii şi organizarea locurilor de muncă, şi apoi s-a inventat banda rulantă ca dispozitiv de deplasare a obiectelor între locurile de muncă. În consecinţă, industrie înseamnă mai întâi organizare şi abia la urmă tehnologie. Şi nu este vorba doar despre industrie. De altfel, inginerii ştiu prea bine acest lucru. Organizări similare se găsesc în mai toate domeniile, dacă liderii sunt suficient de buni organizatori.

Explicaţiile simpliste, conform cărora capitalistul este prosper fiindcă deţine mijloacele de producţie şi exploatează clasa muncitoare, au fost simple elemente de propagandă politică. Capitalistul este cel ce a generat procesul de organizare de la cele mai mărunte şi până la cele mai importante activităţi, în urma cărora a devenit capitalist, adică a dobândit capital, cu care a stimulat dezvoltarea de noi şi noi tehnologii şi aşa mai departe.

351

Cred că prea des se invocă în România scuze pentru nereuşitele noastre de tot felul, cu argumente de genul că prin alte părţi se poate ceea ce la noi pare irealizabil, fiindcă ei au tehnologia pe care noi n-o avem, ca şi cum această tehnologie le-a căzut din cer, când, de fapt, majoritatea problemelor sunt de organizare.

Desigur, organizarea presupune seriozitate, pricepere, abnegaţie, corectitudine şi altele asemenea, calităţi pe care le ştim cu toţii, dar le pretindem de la ceilalţi. *

* *

În extremis, există două categorii de oameni:  cei care – romantici sau cu bun simt – se gândesc la urma pe care o lasă în viitor pentru societatea în care trăiesc;  cei pragmatici, cărora nu le pasă de opiniile altora şi cred că doar prezentul contează.

Bineînţeles că cei ce se realizează sunt cei din categoria a doua.

Cu timpul, însă, la bătrâneţe, şi cei pragmatici sunt preocupaţi din ce în ce mai mult de urma pe care o lasă în conştiinţa celorlalţi. Cu alte cuvinte, pragmaticii încep să-şi însuşească mentalitatea romanticilor (a celor cu bun simt ar fi, totuşi, prea mult spus). Se folosesc atunci de influenţa căpătată între timp şi încearcă să lase o urmă favorabilă lor. Rezultatul este de regulă ceva de prost gust. Din nefericire, nici cei din prima categorie nu reuşesc mai mult, tocmai pentru că 352

ceilalţi acaparează toate posibilităţile de comunicare şi anulează orice încercare adversă. *

* *

Cine vrea să-l cunoască pe Kant, nu este suficient să-l citească pe Kant. El trebuie să cunoască perfect limba germană din vremea lui Kant, istoria Germaniei, mentalitatea germană a timpului şi tot ceea ce ţine de mediul în care a trăit Kant. Şi asta ca să nu mai vorbim despre ceea ce Kant a citit la rândul său din alţi autori, anteriori lui. *

* *

Un profet este o persoană care intuieşte ce se va întâmpla şi spune lumii acest lucru. De regulă, pentru a-şi gândi în linişte modul de acţiune, se retrage pentru câtva timp în pustiu, adică printre pietre şi nisip. Iată că fără noi, bolovanii, fie şi disipaţi, nu se poate.

Marii profeţi sunt cei care au făcut acest lucru în probleme importante pentru societate şi – în plus – au avut calităţi de comunicatori. O condiţie suplimentară este decalajul optim de timp. Profeţia nu trebuie să vină nici prea devreme, pentru că nu va fi înţeleasă şi acceptată de contemporani, şi nici prea târziu, pentru că nu ar mai fi o profeţie, dacă majoritatea oamenilor o intuiesc. Un exemplu a fost Akhenaton. El încercat să353

şi impună concepţia. Nu a fost un bun comunicator şi nici momentul nu era potrivit. Ca urmare, după moartea lui, tot ce a clădit – spiritual şi material – a fost distrus. Adevăratul monoteism a fost avansat mai târziu de către creştini, după o lungă gestaţie.

Se pare că – după aproape două mii de ani – creatorul primei religii monoteiste nu fusese complet uitat. Nouă ne-au trebuit încă alte două mii de ani pentru ca să-l redescoperim, deşi - începând cu asemănarea dintre Psalmul 104 şi imnul scris de Akhenaton pe mormântul nobilului Ai, multe dintre ideile sale se regăsesc atât în Iudaism cât şi în Creştinism. Iisus s-a grefat perfect peste dorinţele poporului, a fost un excelent comunicator, dar n-a fost nici o clipă conducător. Poate că tocmai acesta este motivul pentru care a devenit fondator de religie fără să vrea. Mesajul lui era adresat poporului evreu, pe care îl dorea mai credincios, şi nu se gândea să producă o dizidenţă în sânul coreligionarilor săi. Platon, în schimb, s-a apucat de politică şi a ratat.

Problema care mă preocupă pe mine acum nu este una cu caracter religios, ci una socială. Deşi Marx nu mă interesează decât, poate, ca propagandist politic, l-am luat în seamă, pentru că şi el şi-a propus să fie un profet, dar în alt mod. Trăitor în timpul expansiunii industriale şi a ideilor democratice, el a apreciat că majoritatea populaţiei va fi în curând formată din muncitori, aceştia vor forma cel mai numeros partid politic, deci vor avea rolul conducător în societatea viitoare. (Se pare că profeţia este o specialitate 354

evreiască.) Lenin, mai impulsiv şi mai ambiţios, a luat-o înainte şi a vrut să fie cel care să conteze ca realizator a ceea ce oricum s-ar fi întâmplat. Amândoi au greşit pentru că proletariatul n-a devenit majoritar nici azi, ba dimpotrivă, numărul muncitorilor manuali este din ce în ce mai mic. În plus, ei nu înţeleseseră cu adevărat esenţa democraţiei, limitele şi posibilităţile ei, mecanismele ei de funcţionare. Ceea ce vizau ei era tot o societate dictatorială: „dictatura proletariatului”, un fel de struţo-cămilă. Între timp, cămila a murit - se pare că încă de la naştere – iar din struţ a rămas doar fundul ieşind din nisip şi la care unii nostalgici încă mai fac mătănii.

Democraţia este o chestiune mai delicată. Uneori mă gândesc că ea ar trebui să fie foarte bine înţeleasă şi mă enervez atunci când constat că unele reguli, chiar legi, sunt concepute în sens invers, într-o logică inversată celei fireşti. Ar fi imposibil ca majoritatea populaţiei să înţeleagă mecanismele intime de funcţionare ale societăţii, iar ale democraţiei cu atât mai puţin, dar m-aş aştepta ca măcar legiuitorii s-o facă.

Alteori însă îmi amintesc că în natură – iar societatea omenească face parte din ea – viaţa înseamnă lupta contrariilor chiar în interiorul unui întreg, fără de care viaţa încetează şi întregul însuşi se disipează.

Supravieţuirea seamănă cu acel mecanism de fitness ce obligă utilizatorul să alerge pe role ce se învârt în sens invers. Efectul este nul. Alergătorul stă pe loc în ciuda efortului depus. Ba mai mult, cu cât aleargă mai repede 355

cu atât şi mecanismul se mişcă mai repede. Şi totuşi, numai astfel ansamblul funcţionează.

De aici, aş putea trage o concluzie optimistă în ceea ce ne priveşte pe noi, românii: cu cât o societate are legi mai proaste, cu atât oamenii sunt obligaţi să se ostenească mai mult. Ei devin astfel mai ageri, iar societatea mai activă. Era să adaug şi „mai prosperă”, dar ar fi fost o greşeală, fiindcă asta ar fi însemnat o dezechilibrare a mecanismului.

Teoretic, dezechilibrarea se poate realiza fie prin legi încă şi mai proaste, ceea ce este lipsit de logică (dar cu asta deja ne-am obişnuit) fie printr-un efort disproporţionat din partea populaţiei, ceea ce ar fi nejustificat. Se pare că prosperitatea are alte explicaţii, pe care urmează să le mai căutam. O primă constatare, totuşi, putem nota: prosperitatea indica un dezechilibru, o societate în declin. Urmează logic că ar trebui să fim fericiţi cu a noastră, cu mult mai viabilă.

Ar fi bine să fie aşa, dar seamănă a sofism, aşa că să revenim cu picioarele pe pământ. Mi-am amintit acum din nou de Marx, care preconiza sfârşitul capitalismului, şi mă amuz să observ că raţionamentul, mai mult sau mai puţin glumeţ, de dinainte seamănă cu al lui. În chestiunea cu prosperitatea, există şi o mică doză de adevăr: prea multă prosperitate, într-adevăr, denotă o societate ce se află pe vârf şi este pe cale să coboare pe panta opusă. Toate marile civilizaţii decad la un moment dat tocmai fiindcă populaţia nu mai este atât de activă ca la început. Secretul menţinerii în top 356

este tocmai păstrarea echilibrului. Subiectul, deşi interesant, este mai puţin presant pentru noi. *

* *

A fost o perioadă când oamenii gândeau că maşinăria numită stat este de la Mama Natură, de la Dumnezeu sau de oriunde, dar e sigur că face parte din firescul lucrurilor, este veşnic şi toţi muritorii trebuie să se integreze la fel de firesc în acest mecanism cât pot ei mai bine. Obişnuit să trăiască în grup, omul a învăţat să-şi coordoneze acţiunile cu ceilalţi membri ai grupului, să respecte disciplina grupului. În fond, este un animal social. Cu timpul grupul s-a mărit, iar statul actual nu este altceva decât grupul extins la dimensiunea lui maximă. (Spun maximă, pentru că statul global este doar o noţiune utopică, deoarece umanitatea ar dispărea înaintea lui.) În copilărie, am cunoscut un domn, ce lucra la primărie. Toată lumea îl trata cu mult respect, iar el se comporta ca atare. Locuia aproape de mine şi avea un fiu cu trei ani mai mare. Faptul că cineva era funcţionar la stat, pe vremea aceea, era un indiciu suficient că cel în cauză este un om ce se bucură de întreaga consideraţie a urbei. Îl vedeam rar, pentru că era ocupat. De altfel era şi un om foarte liniştit. Pleca de acasă devreme, întotdeauna corect îmbrăcat, venea târziu, aşa că doar la sfârşit de săptămână şi uneori în 357

după amiezile lungi de vara îl puteam vedea îngrijind micuţa grădină de flori de lângă casă.

Abia târziu, am aflat că omul nostru era un funcţionar mărunt. Doar conştiinciozitatea îl menţinuse pe post, pentru că majoritatea personalului şi întreg staful fusese înlocuit de către noul regim instalat imediat după război.

Mă gândesc că astăzi nu mai există asemenea funcţionari.

Fenomenul nu este singular şi nu este numai românesc. Se întâmplă în toată lumea, în mod sigur în Europa. Sătui de minciuni, oamenii nu mai cred în autoritatea statului. Apar sentimente de revoltă, de apărare sau de izolare, potrivit firii fiecăruia, în orice caz nu de participare. Fiecare încearcă să-şi evidenţieze personalitatea şi să-şi pună interesele personale înaintea celor colective, chiar dacă societatea va avea de suferit.

Da, viaţa societăţii-stat este pe cale de dispariţie. * * * Tradiţia evreiască, conform căreia doar copiii mamelor evreice sunt evrei vine din trecutul îndepărtat, când societatea era centrată pe familii numeroase, adevărate triburi, cu un mascul dominant, şi în care bărbaţii aveau, pe lângă soţie una sau mai multe amante.

Copii făcuţi cu amantele, eventual de altă etnie, nu 358

aveau aceleaşi drepturi. Numai copilul făcut de soţie devenea moştenitor legal. Ideea s-a extins şi asupra apartenenţei la etnie.

Rezultă că David, nepot al lui Ruth, nu era evreu. * * * Iudaismului îi este străin conceptul de mântuire.

Acesta este specific Creştinismului. Este una dintre trăsăturile sale pozitive, deoarece dă credinciosului o speranţă. Alături de Înălţare, simbol cu adevărat înălţător - şi aproape ignorat de Catolicism – face din Creştinismul ortodox, o religie optimistă, având în centru ei omul simplu. * * * Aristotel, în Politica, cartea III, capitolul V, identifică trei forme de guvernare, în funcţie de numărul persoanelor ce conduc efectiv statul: - o singură persoană; - un grup de persoane; - majoritatea populaţiei.

Nici una dintre ele nu este perfectă, astfel că, mai devreme sau mai târziu, ele degenerează în alte trei forme deviate, astfel: - tirania; - oligarhia; 359

- demagogia. În consecinţă, societăţile evoluează ciclic după această schemă.

Observăm că nu tipul de guvernare contează, ci înţelepciunea conducătorilor, indiferent câţi sunt ei, şi că trebuie să existe un echilibru al forţelor şi aspiraţiilor, fiindcă numai continuitatea permite progresul, în timp ce răsturnările de situaţii sunt distrugătoare.

După părerea mea, orice ţară este condusă de către un grup de persoane. Democraţia este o utopie şi o mare minciună propagandistică, cel puţin în lumea cunoscută. Monarhia ereditară se referă doar la modul de acces la putere. În realitate, regele nu poate conduce singur. Oricine ar fi cel din vârful piramidei sociale, are nevoie de o echipă care să-l ajute. În concluzie, la conducere se află întotdeauna un grup de indivizi.

Acel grup de persoane poate fi unul benefic, şi avem de-a face cu o conducere elitistă (Aristotel i-a spus aristocraţie), sau unul malefic, şi avem de-a face cu o conducere oligarhică. Grupul conducător are nevoie de un şef unic. Dacă acest şef are o personalitate puternică, el îşi va pune amprenta asupra conducerii, iar istoria îl va eticheta drept un mare conducător sau un dictator, după împrejurări. În realitate, influenţa lui nu poate fi prea mare, deoarece el nu este decât un reprezentant al grupului conducător.

Oricâtă personalitate ar avea, el ia decizii potrivit informaţiilor 360

de care dispune, iar informaţiile îi sunt furnizate de către cei ce îl înconjoară, deci de către echipă.

Un grup malefic îşi va alege ca şef un om uşor de manevrat. Cum societatea va fi în declin, cu timpul, acest şef va fi făcut răspunzător pentru toate erorile şi etichetat drept dictator, chiar tiran. Un grup benefic, în schimb, va prefera un conducător la fel ca ei.

Rămâne deschisă problema modului de acces la putere: monarhie ereditară sau alegeri. Calea ereditară oferă avantajul că persoanele în cauză sunt educate în mod corespunzător încă de la naştere, dar şi dezavantajul unor posibile lupte subterane pentru obţinerea tronului. Istoria este plină de exemple.

Varianta alegerilor ne duce cu gândul la democraţie, dar ea este încă una doar teoretică; societatea modernă nu se poate lăuda cu aşa ceva, împotriva declaraţiilor propagandistice. Cauza este exagerarea: oamenii simpli sunt puşi să aleagă în necunoştinţă de cauză. Dacă alegerile ar fi organizate după o structură ierarhică, fiecare grup să-şi aleagă reprezentanţii pentru nivelul superior, atunci am putea vorbi despre alegeri raţionale. Altfel, în locul democraţiei – republica lui Aristotel - avem de-a face cu o pură demagogie. Ideea nu este nici măcar foarte nouă. Să ne amintim că, la ieşirea din Evul Mediu, burgurile europene erau organizate pe bresle, iar conducerea burgului era formată din reprezentanţii breslelor. Cu timpul, politica europeană a evoluat pe alte coordonate, deşi ideea avea calităţi certe. Cât priveşte monarhia, există 361

eventualitatea unui monarh incapabil, dar şi aceasta are avantajul că, după el, poate veni unul mai bun, ceea ce nu se întâmplă într-o democraţie în declin, care îşi va alege conducători din ce în ce mai slabi.

Astăzi se vorbeşte despre fostele dictaturi din Europa de Est, ca şi cum în aceste ţări ar fi răsărit brusc, ca ciupercile după ploaie, câte un dictator pentru fiecare dintre ele. Este evident că numai despre aşa ceva nu poate fi vorba. Toate aceste ţări se autodefineau ca democrate, socialiste, populare etc, tot aşa cum Coreea de Nord se numeşte încă o republică democrată şi populară. Cum ele nu au făcut decât să demonstreze eşecul doctrinelor cu idealuri socialiste şi comuniste, partidele cu asemenea orientări din ţările Europei Occidentale s-au văzut condamnate la dispariţie. Să nu uităm că preşedintele Mitterrand al Franţei reprezenta Partidul Socialist. Acesta este motivul pentru care au simţit nevoia unei alte terminologii pentru cei ce au mers pe această cale.

Adevărul este că Europa Occidentală a ştiut să păstreze echilibrul şi, indiferent de forma de guvernare, să nu clacheze, cu toată parada de democraţie. Din punctul nostru de vedere, aceste ţări sunt asemănătoare din punct de vedere economic, deşi Franţa este republică şi Anglia monarhie, ca să dau doar două exemple.

Cât despre tiranie, ea este o stare în evoluţia societăţii şi, de regulă, dispare odată cu tiranul, aşa că nici nu poate fi luată în serios pentru evoluţia pe termen lung a unei naţiuni.

362

* * * M-am întrebat de multe ori dacă România are sau nu ceva particular. Ei bine, cred că am găsit ceva. După 23 august 1944, ruşii s-au folosit de trădători, oportunişti şi ignoranţi pentru a înlătura vechea conducere şi a-şi implementa o nouă conducere, fidelă lor. Tehnica este clasică (o recomandă şi Machiavelli), deci până aici nimic anormal. Mai departe însă, tehnologia cere ca lichelele de care s-au folosit pentru atingerea scopului să fie înlăturate şi înlocuite cu altele, capabile pentru o guvernare performantă. Ruşii însă au plecat în 1958 şi au lăsat conducerea neschimbată. Asta nu înseamnă că prezenţa în continuare a ruşilor ar fi fost de preferat, dar explică dezastrul din anii ce au urmat.

Subiectul nu este perimat; el nu ţine doar de istorie, pentru că este valabil şi azi. Iată de ce este bine să nu ne uităm trecutul. Măcar avem unele explicaţii. * * * Acum, liderii români pretind că organizarea socială este una cu adevărat democrată. Au conceput şi o constituţie, prin care să consfinţească principiile democraţiei. Este prima probă că încă nu au înţeles 363

esenţa democraţiei. Nu este cazul să intru în detalii, şi să scriu un tratat de politologie. Iată, totuşi, un exemplu. Grecii, de la care au preluat cuvântul democraţie, l-au inventat şi pe cel de dialectică, fără de care nici viaţa n-ar fi posibilă, dar mite democraţia. În organizarea socială, orice instituţie ar trebui dublată de o alta, pentru control. Altfel, ne aflăm în situaţia „eu centrez, eu şutez la poartă”. Justiţia, spre exemplu, este independentă şi ne-controlabilă. Păi, nici nu trebuie altceva ca să funcţioneze prost.

De câteva sute de ani se vorbeşte despre separarea funcţiilor în stat: legislativă, executivă, judecătorească. Parlamentul ar trebui să emită legi, guvernul să le aplice şi justiţia să verifice respectarea legilor. La români, parlamentul se doreşte a fi înlocuitorul „conducătorului unic”. Poate că ar spera şi la atributul „iubit”, dacă realitatea nu ar dovedi contrariul.

Mai am exemple, dar nu merită să ne pierdem timpul. E limpede că şi aici realitatea este opusă declaraţiilor de principiu.

Ochii şi urechile Zidului  Am veşti! Mitică a încurcat-o.  Era de aşteptat. Cum i s-a întâmplat?

364

 Acum, că lumea este speriată de criză, unii depunători îşi retrag banii, iar el nu-i are, fiindcă i-a folosit în scopuri personale.  Şi-a dat arame pe faţă.  Într-adevăr! Se pare că s-a închis ciclul.  Stănescu nu-l mai poate ajuta?  Mă îndoiesc. N-am mai auzit de el demult. Cred că a ieşit complet din afaceri. Trebuie să fie destul de bătrân.  Lasă că a făcut destule pentru el.  A fost zeul lui binefăcător.  Eu nu ştiu cum s-au lipit oamenii ăştia doi unul de altul. Acest Stănescu nu şi-a ajutat nici rudele pe cât a făcut-o pentru un oarecare, pentru că era un oarecare acest Mitică.  Dragoste la prima vedere. Fostul nostru director le-a făcut legătura. Stănescu îi ceruse pe cineva să-l ajute să-şi facă teza de doctorat.  Îmi amintesc că povesteai despre asta.  Da, păi discutam cu Mitică şi pot spune că am avut şi oarecare rol în fixarea ideilor principale ale tezei. Pentru partea concretă a lucrării. Cealaltă parte, încadrarea politică, nu ştiu cine i-a făcut-o.  Aşa se scrie istoria: unii întocmesc tezele de doctorat şi alţii devin doctori. Tu câţi doctori ai făcut?  Ei, lasă asta! Se pare că mai e nevoie şi de altceva. Uite, Mitică, n-a devenit nici el doctor, dar măcar a ştiut să profite de acest Stănescu.  Formidabilă lipitură!

365

 Ţi-am spus: dragostea la prima vedere. A doua zi după prima lor întâlnire, Mitică a venit la mine nerăbdător să-mi relateze evenimentul. Era obosit, nedormit, dar încă foarte incitat. Eu fumam pe atunci şi, sub pretextul unei pauze pentru o ţigară, discutam în spaţiul unde fumatul era permis. Era foarte încântat de cucerirea pe care tocmai o făcuse. Mi-a povestit că Stănescu l-a plăcut de la început, apoi s-a îmbătat şi, către final, îl pupa pe frunte, ca semn al pecetluirii alianţei lor.  Cred că tu, la faza asta, n-ai fi rezistat.  N-ar fi fost cazul, fiindcă nici n-aş fi ajuns până aici.  D-aia stăm la bloc.  Dacă asta-i explicaţia, atunci îmi accept soarta. Apropo de bloc: trei locuinţe a primit Mitică de la Stănescu. Mai întâi un apartament de două camere într-un bloc cu zece etaje, apoi unul cu patru într-un alt bloc, mai select, şi apoi o casă naţionalizată, cu grădină şi curte mare.  Şi acum, pe unde va scoate cămaşa? Tu nu mai ai bani la el, nu?  Nu. Imediat ce mi-am achitat ratele la împrumutul făcut pentru prima carte, mi-am retras şi depunerea aceea minimală, necesară pentru împrumut.

Era doar o cooperativă de credit.  Cum l-ai mirosit tu, acum mai bine de zece ani, că-şi va da în petec?  N-a fost pentru prima dată. El şi-a dat în petic de multe ori, doar că la nivele mai mici, potrivit 366

condiţiei lui sociale. Chiar eram curios să aflu dacă, de data aceasta, va şti să păstreze măsura. Am crezut la un moment dat că da.  Totuşi, a ţinut-o atâţia ani.  Noi nu ştim cât de corect. Probabil că la început a fost cinstit. Cu timpul însă, cum nimeni nu i-a făcut vreun control financiar serios, a căpătat curaj.

Onest n-a fost niciodată. Un control l-ar fi făcut să nu sară calul. Poate că acesta a fost ghinionul lui. El n-a avut niciodată simţul măsurii. Şi la institut, când se simţea suficient de sigur pe picioarele lui, devenea ridicol.  În concluzie, fiecare pasăre pe limba ei piere.  Nu ştiu de unde vine vorba asta, dar în cazul lui chiar se potriveşte.

*

* *

Într-o carte de schiţe umoristice, autorul – un fost ziarist – a relatat o întâmplare nu tocmai umoristică. Era vorba despre o întâlnire a sa cu un fost muncitor fruntaş, despre care scrisese în ziarul local la care lucra pe timpuri. Pentru a-şi completa veniturile, eroul său, pensionar acum, mătura trotuarul în faţa unei noi societăţi comerciale. Impresionat de întâmplare, la lansarea cărţii, unul dintre prezentatori, fost coleg cu autorul, a scos în evidenţă întâmplarea cu pricina. Mai să-i dea lacrimile.

367

Mi-am amintit atunci şi eu o întâmplare din timpuri trecute, mai exact din 1986 sau 1987. S-a întâmplat la „Palatul Culturii”, astăzi Centrul Cultural „Reduta”, unde mă dusesem să asist la o conferinţă despre arhitectura medievală transilvăneană. În sală, cu excepţia mea, întreaga asistenţă era formată din pensionari, majoritatea foşti profesori. Până să înceapă conferinţa am stat de vorbă cu ei. Am aflat că, de câte ori aveau ocazia, veneau acolo să se încălzească; apartamentele lor nu erau încălzite la vremea aceea decât foarte puţin seara şi dimineaţa. Lângă mine, o doamnă mai înaintată în vârstă mă enerva foşnind mai multe pungi într-o sacoşă. Eram pe punctul să mă mut pe alt scaun, când observ că reuşeşte să scoată câteva coji de pâine şi un borcan în care fusese zacuscă. Acum era gol, dar nespălat, astfel că bătrâna încerca să dea puţin gust pâinii ştergând cu ea ceea ce mai rămăsese pe pereţii borcanului. Fusese profesoară de limba română. Întâmplări de acest gen nu erau de natură să-i impresioneze pe ziariştii de altădată, nici atunci, şi nici după.

Muncitori fruntaşi? Am lucrat şi eu în întreprinderi de stat. Nu ştiu cum se face, dar muncitorii cu adevărat foarte buni aveau cel puţin o hibă, care îi împiedică să fie declaraţi fruntaşi, spre deosebire de cei declaraţi fruntaşi, ale căror hibe erau interpretate drept calităţi.

Acum, când scriu, dacă îmi arunc ochii pe fereastră, zăresc clădirea unde era cândva un magazin alimentar. Noapte de noapte, uneori încă de pe la 11-12 368

seara, se formau cozi pentru laptele ce urma să fie adus dimineaţa. Tempi passati, din fericire. Oare? Nu am văzut nici un articol de ziar despre asemenea subiecte, nici atunci şi nici acum, ceea ce înseamnă că nu am învăţat lecţia oferită de trecut. *

* *

Oamenii vor să se facă înţeleşi de către animale, deoarece ei nu pot înţelege limbajul animalelor.

Eu, Bolovanul Nu sunt prezicător, aşa că nu pot preciza evoluţia viitoare a omenirii, dar îmi este clar că ea va fi diferită de cea trecută.

Am auzit de sute de ori, spusă de unul sau de altul, expresia „secolul 21 va fi religios sau nu va fi deloc”. Considerată în termeni absoluţi, afirmaţia este o inepţie. Plasată în timp şi spaţiu, adică în ţările creştine şi în secolul 20, ea exprimă preocupările filosofice ale acelor oameni. Este inutil, probabil, să atragem atenţia că secolul 21, ca şi cele ce vor urma, va exista oricum, cu sau fără oameni. Cât despre religie, ea aparţine oamenilor şi ea va exista atât timp cât vor exista şi ei. Va dispărea omenirea în secolul 21?

Nicidecum!

369

Democraţia? Cumplită pandemie! Dacă ar putea fi realizată, ar arăta ca o piramidă cu vârful în jos. Numai o minte bolnavă ar crede că asemenea inepţie este viabilă. Şi totuşi, democraţia este paradigma secolului.

Cum de este posibil? Nu ştiu, dar nu mă mir. Omenirea face atât de multe lucruri anapoda...

Aproape întreaga construcţie este concepută invers de cum ar trebui. Te miri că nu s-a dărâmat şi te întrebi când se va întâmpla. Prin religie, oamenii sunt îndoctrinaţi cu idei fanteziste, pentru educaţia tinerilor sunt folosite persoane fără har pedagogic, de metafizică se ocupă cei ce nu au înţeles fizica, cei productivi plătesc taxe pentru susţinerea celor neproductivi şi aşa mai departe.

S-a spus că toţi oamenii sunt egali în faţa lui Dumnezeu. Asta însemnă că sunt egali între ei. Calea spre democraţie este deci deschisă şi nimeni n-o poate închide. N-ar fi o tragedie, dar nu ar exista politicieni. Şeful unui trib era o persoană ce făcea parte din trib.

Soarta tribului era şi soarta lui. Odată cu organizarea societăţii în structuri din ce în ce mai mari, liderii s-au detaşat de grup. Astăzi, democraţia este folosită pentru a conduce turma de credincioşi şi mai puţin credincioşi, dar creduli.

Prima eroare a fost inventarea votului universal.

Prostimea îşi alege deştepţii. Chiar şi teoretic, ideea este imbecilă, ca să folosesc un termen blând. O astfel de societate n-ar putea să meargă decât înapoi. Practic, s-a dovedit a fi catastrofală. Liderii politici şi-au concentrat propaganda electorală asupra celor 370

ignoranţi, dar mulţi. Minciuna cea mai grosolană a ajuns la ordinea zilei. Cei mai activi în acest sens au fost cei din Europa de Est. Au înlocuit credinţa într-un Dumnezeu invizibil şi viaţa de apoi cu speranţa într-o societate ideală, pe cât de invizibilă, pe atât de nerealistă. Au inventat şi un termen, comunismul, demonstrând prin politica lor falimentul unor asemenea idei. Unii au priceput; alţii mai speră, ca dovadă că prostia umană nu are limite. Argumentează că liderii comunişti nu au procedat bine, ca şi cum alţii ar fi fost mai buni. Prin natura lor, liderii de oriunde şi oricând îşi doresc puterea şi numai atât.

Dacă în secolul 19, după dispariţia presiunii turceşti, emanciparea ţărilor de sub influenţa Imperiului Otoman s-a produs de sus în jos, prin educarea în Occident a copiilor de boieri, acum – după dispariţia URSS – emanciparea se produce de jos în sus, prin contactul direct al muncitorilor ce pleacă la muncă în Occident. În mod firesc, efectele ar trebui să fie diferite. Cum? Încă nu ştiu, mai ales că intervin şi alţi factori de influenţă cu caracter general. E adevărat că pleacă şi acum copii parveniţilor la studii în Occident.

Da, dar rolul lor este minor, şi nu ştiu nici cât de educaţi se întorc. Ceea ce vreau eu să spun este că, înainte, populaţia se europeniza din aproape în aproape, prin recomandări teoretice, ca să zic aşa, pe când acum se face direct. Oamenii simpli merg acolo, văd că se poate şi altfel, îşi însuşesc valorile occidentale şi, la întoarcere, ştiu ce să le pretindă liderilor politici.

371

Iată că sunt şi optimist. De fapt, eu sunt un optimist incorigibil, chiar dacă nu par. Dacă mă gândesc bine, optimistul poate să greşească mai grav decât pesimistul, aşa că voi încerca cu realistul. Pentru a şti încotro te îndrepţi, trebuie să ştii – dacă nu de unde vii, aşa cum zice proverbul – măcar unde te afli. Analizezi atent situaţia, priveşti în jur, te hotărăşti încotro vrei să mergi şi abia la urmă cauţi calea şi mijlocul de deplasare. Pare mai complicat, dar este de preferat faţă de procedura obişnuita a oamenilor, de a porni la întâmplare, pe unde văd cu ochii, pentru a constata mai târziu că au greşit. „Pe unde văd cu ochii” este doar o expresie. Nu vă faceţi iluzii. Numai cu mintea se vede bine. Asta a mai spus-o cineva, dar vorbea în pustiu cu un extraterestru. Nici măcar cu pereţii. * * * Am folosit poate excesiv cuvântul oameni, deşi ar fi fost mai elegant cel de umanitate sau omenire.

Umanităţii îi este asociat adjectivul uman, cu sensul de cumsecade, ceea ce introduce o nuanţă uneori nepotrivită contextului. Cel de omenire tratează subiectul prea general şi rece. Oameni, în schimb, sugerează ideea de mulţime, formată din indivizi ce nu sunt identici. Caracteristicile lor generale sunt valabile la nivel statistic. Asta îmi aduce aminte de un desen celebru, reprezentând o săgeată îndreptată într-un 372

sens, pe care însă, printr-o lupă, se vedeau o mulţime de săgeţi minuscule, îndreptate toate în sens opus. * * * Coexistenţa societăţilor cu nivele diferite de dezvoltare creează filosofilor destulă bătaie de cap.

Ne-am aştepta ca binele să curgă dinspre ţările dezvoltate din punct de vedere economic către cele mai puţin dezvoltate. Că nu se întâmplă aşa, este evident.

Să vedem mai întâi de unde provine credinţa că binele este triumfător.

Un termen des utilizat de către filosofi este entropia. Sună frumos, enigmatic, aproape ezoteric. A fost preluat în informatică, comunicaţii şi îl folosesc şi filosofii, deşi prea puţini dintre ei îl înţeleg, mai ales că are o reprezentare matematică. De fapt, provine din termodinamică şi este un grup de termeni ce apare frecvent în relaţiile matematice care descriu schimburile de căldură. Pentru scurtarea relaţiilor grupul a fost înlocuit cu un simbol, ce a căpătat numele de entropie. Importantă este observaţia că ea ne indică sensul desfăşurării oricărui schimb energetic natural; căldura, spre exemplu, trece de la corpul mai cald către cel mai rece şi niciodată invers, entropia în acest caz fiind cantitatea de căldură schimbată între cele două corpuri, împărţită la temperatura absolută. Pentru termo-tehnicieni, noţiunea este extrem de importantă. În algoritmii care descriu un proces termodinamic 373

complex, entropia este cea care indică sensul procesului.

Rezultă de aici că, în natură, vor avea schimburi de energie atât timp cât vor exista diferenţe de potenţial energetic. În clipa în care situaţia va fi echilibrată, deci toate schimburile posibile se vor fi produs, va apărea aşa numita „moarte termică”. Şocul generat de această idee, o adevărată sperietoare filosofică, a apărut pe la începutul secolului XX. De atunci, multe idei au încercat să restabilească calmul, inclusiv Big Bang–ul. Moartea termică a fost uitată; era prea sumbră. A rămas entropia, ca măsură a gradului de dezordine, adică a dezechilibrului care ne mai permite încă să existăm.

Să revenim la subiect. Dezordinea la care ne referim este decalajul dintre ţările dezvoltate şi cele nedezvoltate. Conform teoriei, ar însemna că binele trebuie să treacă de la ce buni la cei mai puţin buni. Aşi! Înseamnă că teoria nu funcţionează?

Dar cine a spus că binele ar fi caracteristica definitorie a societăţii? Puterea, poate! Ce-i drept, armele, ca mijloc al puterii, sunt achiziţionate cu prioritate de către cele mai slabe ţări. Din păcate, asta nu le face mai puternice, ci dimpotrivă: liderii locali se luptă între ei, sau se luptă cu vecinii, iar ţara devine şi mai slabă. Câştigătorul adevărat este tot ţara producătoare şi vânzătoare de armament, adică cel puternic devine şi mai puternic.

374

* * * Sistemul comunist, ca şi cel monarhic, suferă de acelaşi viciu: centralizarea. Are mai puţină importanţă dacă în vârful piramidei se află un rege sau un preşedinte. Ambele au ca suport doctrinar câte o minciună, stimulează corupţia şi linguşeala, descurajează orice iniţiativă din partea populaţiei. Dacă în sistemul monarhic micile proprietăţi dispar prin creşterea celor mari, în comunism ele au fost desfiinţate, prin naţionalizare, cooperativizare şi alte forme la fel de brutale. Efectul a fost acelaşi.

Sistemul european occidental, preluat de America de Nord, Japonia şi alte ţări, se bazează pe libera iniţiativă, preponderenţa clasei de mijloc, a proprietăţi mici şi mijlocii. Succesul economic al acestor ţări din ultimele secole îşi găseşte explicaţia tocmai în acest mod de organizare. Ea presupune, la rândul ei o formă de democraţie, fără a aspira însă la perfecţiune. Din păcate, se pare că acum asistăm la o degradare a acestui sistem tocmai printr-o nouă formă de centralizare în societăţi comerciale gigant. Să sperăm că îşi vor reveni. Dacă nu, ne amintim de Aristotel şi teoria lui, care ne sugerează schimbările sociale ca o morişcă, unde toate „noutăţile” au mai fost cândva. * * * 375

La prima vedere, societatea se democratizează.

Avem atât de multe probe în această privinţă, încât nu mai este nevoie să insist. Printre cele mai importante – fiindcă nu sunt doar probe, ci şi indicii de evaluare a evoluţiei – merită notate câteva: circulaţia oamenilor, mass-media, alfabetizare. La o privire şi mai sintetică, sesizăm, ca factor comun informaţia. Datorită ei, creşte nivelul cultural al populaţiei, capacitatea lor de analiză a situaţiei politice şi – în consecinţă – pretenţiile lor şi chiar unele opinii privind soluţii de schimbare. În spatele informaţiei şi a circulaţiei ei stă însă tehnologia. Datorită ei, a tehnologiei, oamenii pot circula cu avion, tren, automobil, pot folosi televiziunea şi radioul, pot tipări şi citi ziare şi cărţi, iar, mai nou, pot beneficia de uriaşele avantaje ale Internetului.

Putem spera într-o societate a democraţiei reale? Să nu fim nici chiar atât de naivi! Nu numai că ar fi utopic.

Dezvoltarea tehnologică, despre care tocmai am vorbit, s-a datorat concentrării puterii. Interesele politice au fost cele care au condus la dezvoltarea cercetării ştiinţifice, cu toate consecinţele ei. Odată cu disoluţia puterii s-ar produce şi o scădere a interesului pentru dezvoltarea ştiinţei şi tehnologiei, iar – ca o consecinţă finală – căderea societăţii într-un nou primitivism, de unde oamenii o vor lua de la început.

Este un scenariu absurd, fireşte. De ce? Pentru că religia şi politica au mers întotdeauna mână în mână, s-au generat una pe alta şi nu vor dispărea niciodată.

376

Formele de manifestare, argumentele folosite au fost diferite.

La bază se află necesitatea oamenilor de a crede în ceva. Acel ceva se poate schimba, dar nevoia de credinţă rămâne, fiindcă ea este suportul moral indispensabil după dobândirea conştiinţei de sine.

Motivaţia acţiunilor şi a însăşi existenţei sale ca om au fost speculate de către cei mai isteţi dintre ei, care i-au oferit argumente dintre cele mai diverse, de la credinţa în idoli şi până la dispute pe criterii etnice.

De unele dintre ele nu ne-am despărţit nici azi: din Africa Centrală şi până în România, se pot găsi oricând manipulatori şi manipulaţi gata să acţioneze în numele privilegiilor unui trib sau al altuia, ca dovadă că în esenţă, lumea nu s-a schimbat prea mult. Evoluţia ultimelor secole ne-o dovedeşte.

Deşi cuvântul democraţie a fost inventat de către greci, răspândirea lui în Europa modernă s-a datorat Creştinismului, sub forma egalităţii oamenilor în faţa lui Dumnezeu, deci şi a egalităţii între ei.

Contrar aparenţelor, Creştinismul adevărat nu a fost cel al Bisericii Catolice şi al monarhiei, care au vorbit cel mai mult despre el, dar nu l-au respectat.

Dimpotrivă, aşa după cum, mai târziu, Contrareforma a fost o reacţie împotriva Reformei din secolul 16, Catolicismul a fost o reacţie împotriva ideilor creştine, a unui Dumnezeu binevoitor şi a unor oameni egali între ei. O noutate totuşi a avansat, dar nu faţă de Creştinism sau democraţie, ci faţă de Iudaism: a ridicat ideea „poporului ales”, deci a unei religii naţionale, la 377

nivelul mai multor popoare, adică un soi de „pluriIudaism”. Dintr-o religie naţională au făcut o religie naţionalistă.

Ideea de naţiune nu era însă pe deplin conturată la vremea aceea, motiv pentru care a fost mai pe înţeles cea de monarhie. Pe fondul fostului Imperiu Roman (multinaţional), barbarii au încercat să construiască unul similar, dar cu alţi conducători.

Denumirea ridicolă „Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană” a bântuit multe capete.

Cum, între timp, ştiinţa s-a dezvoltat, oamenii au devenit mai informaţi şi – pe de altă parte - biserica şi monarhia au făcut tot ce au putut pentru a se autodiscredita, vechile criterii politico-religioase şi-au pierdut puterea de convingere. Monarhia şi religia catolică au căzut în dizgraţie. De altfel, Catolicismul nu a avut nici pe departe răspândirea cu care se laudă.

După cucerirea Americii, spre exemplu, toţi locuitorii au fost declaraţi catolici, deşi amerindienii îşi păstrează şi azi vechile credinţe, atât în nord cât şi în sud. Monarhia trebuia însă înlocuită cu ceva. Aşa s-a cristalizat ideea de naţiune şi au apărut statele moderne.

Astăzi, asistăm, pe de o parte, la globalizare şi, pe de altă parte la o nouă formă de manipulare prin exacerbarea disputelor etnice, acolo unde se poate. „Divide et impera”, alias „Divide ut regnes!” sunt variante ale unor idei chiar mai vechi.

378

Cu alte cuvinte, lumea este într-o continuă schimbare. Zic unii că evoluează. Termenul mi se pare nepotrivit. Să ne mulţumim cu cel de schimbare.

Cum va arăta următoarea schimbare? Are vreo importanţă? * * * Ipoteza că „secolul 21 va fi unul religios sau nu va fi deloc” este o imensă prostie. Oamenii au fost şi vor fi religioşi întotdeauna, iar secolul 21 va exista chiar şi fără ei. Poate că va fi un secol al Creştinismului. Al celui adevărat, cu valorile lui de la început. Asta da, ar fi cu totul altceva.

N-aş vrea să fiu acuzat de optimism exagerat, dar de la oameni te poţi aştepta la orice.

Sincer să fiu, de când am început să scriu despre ei, mi-au devenit chiar simpatici, aşa că le-aş dori un viitor mai demn, chiar dacă, atunci când se împiedică de mine, mă înjură, de parcă eu, bolovanul, sunt vinovat că ei nu pe unde şi cum umblă. * * * Poate că nu puterea politică este caracteristica definitorie a sistemelor sociale. Aşa cum merg lucrurile, se pare că viciile au un rol mai important. Ele sunt preluate cu entuziasm de către cei mai puţin evoluaţi, 379

dar nu m-aş încumeta să efectuez o astfel de analiză.

Minciuna? Oamenii se mint unii pe alţii, dar se mint şi singuri. Culmea e că le place. Măcar de-ar minţi frumos!

Atunci ce?

Poate cultura? Am putea încerca! Totuşi, nu este cazul s-o fac chiar eu; în fond, nu sunt decât un bolovan!

Poate tu, cititorule. „TE HOMINEM ESSE MEMENTO” (ţine minte că eşti om) * * * În sport, majoritatea spectatorilor au o înclinaţie naturală în favoarea jucătorului sau echipei mai slabe. Cât despre fanii unor echipe, aceştia îşi vor susţine întotdeauna favoriţii. Este în firea oamenilor să fie aşa. În problemele sociale majore, la fel ca în sport, cei mai vehemenţi sunt cei care se pricep mai puţin, dar au afinităţi speciale. De aceea, în încercările de rezolvare raţională a oricărei probleme, ar trebui să se ţină seama de toate datele, inclusiv firea oamenilor.

Oamenii sunt şi buni şi răi, în acelaşi timp. Cred că unele dintre erorile majore sunt cauzate tocmai de ignorarea acestui aspect.

Grecii au evidenţiat dialectica naturii. Poate că o sesizaseră şi alţii, înaintea lor, dar ei i-au dau şi un nume, ceea ce înseamnă că erau convinşi de necesitatea ei în studierea fenomenelor naturale. Da, lupta contrarilor este o condiţie a vieţii. Firea oamenilor are şi ea tendinţe contrare. Omul normal trebuie să-şi 380

păstreze echilibrul între bine şi rău. Societatea însă, deşi ar trebui s-o facă şi ea - ca orice organism viu, dealtfel - se pare că şi-a pierdut echilibrul. Ea s-a dezvoltat excesiv şi a depăşit limitele sale naturale.

Poate că raţiunea ar fi trebuit să echilibreze situaţia, dar se vede că asta nu s-a întâmplat. Răul a învins binele. Forţele malefice au fost superioare. Depăşirea limitelor însă nu poate fi fără limită. Mai devreme sau mai târziu, natura învinge.

La o primă analiză, se pare că, în evoluţia omenirii, ceva nu a funcţionat bine. Unele disfuncţii, poate mărunte, au fost deja evidenţiate.

Legea impozitului pe profit acţionează împotriva progresului economic.

Preoţii, divizaţi în religii şi secte se luptă să atragă de partea lor cât mai mulţi enoriaşi. Au făcut-o şi cu sabia. De când biserica a căzut în desuetudine, caută mijloace mai subtile. Au pierdut însă cu desăvârşire din vedere adevărata lor menire, de îndrumători spirituali.

Despre politicieni, nu mai are rost să vorbesc.

Toată lumea îi condamnă, dar se lasă conduşi de ei, deşi este evident că sunt asmuţaţi unii împotriva altora, după criterii dintre cele mai stupide: etnice, religioase, sociale etc. Ideea de democraţie a devenit un excelent mijloc de manipulare. Şi nimeni nu învaţă nimic.

Comunismul aplicat în ţările Europei de Est oferă o uriaşă sursă de analiză a mecanismelor ce guvernează societatea. Din nefericire, ele nu sunt valorificate, fiindcă celor ce le-au trăit le este lehamite şi să-şi 381

amintească, iar celor ce nu le-au cunoscut nu le pasă, le tratează cu superficialitate şi astfel, nu învaţă din greşeli. „Deşteptul învaţă din greşelile altora, iar prostul nici dintr-ale lui” este un proverb care ne arată cum suntem de fapt.

De neexplicat rămân unele dintre soluţiile generale adoptate de către societate. Astfel, dacă instituţionalizarea principalelor funcţii ale statului a fost iniţial privită ca un progres – ea fiind principala caracteristică a statului modern –, constatăm astăzi că aceste instituţii au devenit tot atâtea mijloace de corupţie. Activişti de partid, numiţi în funcţii de conducere, nu se sfiiau ca, după 2-3 ani să-şi dea aere de specialişti. Unii şi-au luat chiar şi doctorate, fără să fi înţeles vreodată tainele domeniului profesional peste care erau doar vătafi. Fac excepţie cei ce apucaseră să afle câte ceva, suficient pentru a realiza ecartul dintre ei şi adevăraţii profesionişti. Comportarea acestor indivizi, deşi inacceptabilă, poate fi totuşi înţeleasă, dat fiind caracterul lor, fără de care nu ar fi devenit activişti.

Instituţiile care nu sunt conduse de către persoane ale căror interese personale să coincidă cu cele ale instituţiei vor fi corupţi. Este uşor de constatat că, la cele mai mici neînţelegeri se formează grupări divergente şi, ca regulă generală, cei slabi se afiliază conducătorilor, fiindcă ei reprezintă puterea, în timp ce profesioniştii, stăpâni pe meseria lor, se vor grupa în formaţii oponente. Din acel moment, instituţia nu mai poate fi eficientă.

382

Dacă instituţiile importante (armata, justiţia şi altele) trebuie să răspundă intereselor de stat pentru care au fost create, cele mai puţin esenţiale (culturale, artistice etc.) devin un fel de sindicate ale unora dintre practicanţii activităţilor respective. Am spus „ale unora”, fiindcă şi aici apar aceleaşi disfuncţii despre care tocmai am vorbit: cei slabi se unesc şi formează un pol de putere, pentru a se apără în faţa celor mai performanţi.

Se ajunge astfel la absurditatea ce se constată azi în artă prin intimidarea celor mai puţin informaţi cu idei de genul „arta modernă trebuie înţeleasă”, deci – vezi Doamne – nu îndrăzni să spui că nu-ţi place, fiindcă vei fi etichetat ca necultivat. Nu, arta este un mijloc de comunicare prin mijloace specifice, care se adresează sentimentelor noastre. Dacă acestea sunt sensibilizate, atunci mesajul intrinsec îşi va atinge ţinta. Dacă însă produsul artistic are nevoie de analize de tip algebric, gramatical sau de oricare alt fel, atunci el nu mai atinge sentimentele noastre, deci nu face obiectul artei. Încercările de intimidare, despre care vorbeam, sunt rezultatele campaniei de dezinformare ale unor cabotini, artişti rataţi, care luptă împotriva colegilor lor mai bine dotaţi. Este publicitate pentru produse fără vandabilitate.

Am evidenţiat doar câteva aspecte ale evoluţiei ciudate a umanităţii. Se pot discuta multe altele, poate mai importante. Un lucru e cert: ceva e putred, nu doar în Danemarca. Cauza am ilustrat-o cândva ca o încercarea de a construi piramida socială cu vârful în 383

jos. Acum, dacă mă gândesc mai bine, această metaforă nu ilustrează cauza, ci efectul unei gândiri eronate.

Deşi raţiunea, adică cea care i-a permis umanităţii să se dezvolte atât de mult, a comis cel puţin o eroare majoră. Nu degeaba se spune că logica este singura care produce paradoxuri. Eroarea este neglijarea caracterului dualist al omului. Unii marşează pe tendinţele pozitive din firea oamenilor, alţii pe cele negative, dar nici unii pe ambele, în acelaşi timp. Sincer să fiu, nici eu nu ştiu cum ar putea s-o facă, dar asta e treaba lor.

Dragă prietene, Deşi cartea mea încă nu este tipărită, tu ştii deja aproape totul despre ea, din scrisorile mele. În felul acesta, eşti unul dintre primii în măsură s-o critici, iar eu simt, uneori, nevoia să mă justific. Poate că este şi un defect al vârstei. Da, am ajuns să constat şi eu cât de dificilă poate fi comunicarea între generaţii. Îmi pare curios, pentru că, din punct de vedere psihic, eu am fost „veşnic tânăr”, nu numai în închipuirea mea, ci şi în modul în care eram receptat de către colegi şi prieteni. Subiectul mă preocupă, fiindcă unele exprimări de-ale mele sunt greşit interpretate, atunci când contextul nu a fost suficient de bine precizat. Vinovat sunt, bineînţeles, eu. Pe de altă parte, dacă aş încerca 384

să detaliez contextul, aş deveni pisălog. Oricum nu e bine.

Iată un exemplu: vorbind despre istoricii români, precizarea perioadei de formare a lor este indispensabilă. Voi lua două momente diferite: prima parte a anilor ’50 şi ultima parte a anilor ’60 ai secolului trecut.

Imediat după al doilea război mondial, a început în România o campanie de re-scriere a istoriei, în conformitate cu noile „directive”, sub conducerea lui Mihai Roller. De altfel, întreaga cultură română a fost încredinţată unui grup de „tovarăşi de încredere”: Leonte Răutu (Lev Oigenstein), Iosif Chişinevski (Iosif Roitman), Miron Constantinescu (Mehr Kohn) şi alţii, sub directa îndrumare şi supraveghere a Anei Pauker. Îmi amintesc că, pe când eram elev, într-un an, cărţile de istorie au apărut abia în primăvară. Până atunci, profesorii primeau treptat lecţiile la şapirograf (copiatoarele din vremea aceea). Pentru noi, copiii, era evident că istoria nu poate fi o ştiinţă, din moment ce se schimbă odată cu regimul politic. Profesorii de istorie erau pe punctul de a deveni propagandişti de partid în şcoli.

După retragerea trupelor sovietice din România (1958), a urmat o perioadă de refacere a ţării, ce a durat până la invazia aceloraşi trupe în Cehoslovacia din 1968, când Ceauşescu, speriat de moarte, a schimbat macazul. S-a iniţiat atunci a acţiune de re-rescriere a istoriei, de data aceasta pe criterii patriotice.

385

În concluzie, istoricii români nu pot fi puşi sub aceeaşi etichetă. Copiii ce s-au dedicat acestei profesiuni în prima perioadă - dacă nu au fost ignoranţi – au fost oportunişti, dacă nu chiar trădători de ţară, spre deosebire de cei din a doua perioadă, care au fost patrioţi.

Iată cum, aceeaşi profesiune se află la doi poli opuşi. Cum i-aş putea eticheta pe istorici, cu un singur calificativ, în faţa unor tineri nerăbdători? Cum să nu fiu pisălog? Iar asemenea situaţii sunt multe, nu doar din istorie. Uneori, am reuşit să nu fiu pisălog şi am pierdut, fiindcă am fost etichetat ca fiind, ori de o parte, ori de cealaltă, eu nefiind, de fapt de nici o parte, fiindcă nu eram implicat în domeniu.

Am vorbit despre istorici. A fost doar un exemplu. Puteam să iau nenumărate altele. Nu mai vorbesc despre persoanele care s-au simţit jignite şi sau supărat pe mine, sau chiar mi-au devenit duşmani. De duşmani adevăraţi nu mă plâng. Ei chiar îmi sunt de folos, fiindcă mă obligă să fiu viu. Pierderea celor ce au ajuns astfel din malentendu însă o regret, fiindcă unii dintre ei mi-ar putea fi prieteni.

Am scris de multe ori despre pictori şi pictură. A făcut-o tot pentru exemplificare. Puteam, la fel de bine, să iau alte profesiuni. Învăţământul, în ansamblul lui, ar fi fost un subiect excelent, dacă nu ar fi devenit un loc de discuţii prea comun şi uzat. Cu atât mai uzat, cu cât fiecare guvern găseşte oportun să schimbe legislaţia specifică, astfel încât educaţia în şcoli funcţionează din ce în ce mai prost. Aici se potriveşte 386

remarca lui Max Weber pentru religii: „Nu este întâmplător faptul că nici un profet nu provine din cler” (Max Weber, Sociologia religiei, Editura Universitas, pagina 56). Aici, Max Weber greşeşte printr-o exprimare prea categorică. Adevărul este că unii reformatori, chiar dintre cei importanţi, au fost clerici.

Ideea rămâne însă valabilă, cu observaţia suplimentară că, indiferent cine este reformatorul vizibil, reforma se produce ca efect al unei presiuni externe. De aceea, este adevărat că, de fapt, reforma unei religii nu poate veni din interior. Ei bine, în învăţământ, reformele impuse din interior s-au dovedit a fi de-a dreptul dăunătoare.

Da, este adevărat că, în procesul cunoaşterii – banală sau savantă – este firesc ca gândirea noastră să plece de la general la particular, de la ansamblu la detalii, de la superficial la profund. La fel de firesc este ca tinerii, superficiali prin natura lor, să acorde etichete globale, fără să ia în seamă detaliile, deşi unele dintre ele pot fi esenţiale. Barierele de comunicare pot totuşi fi depăşite cu talent pedagogic din partea celor în vârstă şi inteligenţă din partea celor tineri.

Ca trăitor în „iepoca de aur”, am şi eu – ca tot românul – unele reflexe dobândite, vizibile în modul de exprimare. Astfel, pentru mine, adverbul „înainte” avea sensul de „înainte de 23 august 1944”. Una dintre glumele timpului era întrebarea „De ce lozinca-stindard a pionierilor este TOT ÎNAINTE?”, cu răspunsul „Fiindcă tot înainte era mai bine”. Acum, trebuie să fiu 387

atent, deoarece se poate interpreta ca „înainte de decembrie ’89”. Uneori însă mai greşesc şi exprimarea poate da naştere la interpretări eronate. Este posibil ca şi în această lucrare să fi comis asemenea derute, deşi mă străduiesc permanent să nu fiu confuz, măcar în această privinţă. Dacă totuşi am făcut-o, mai trag speranţa ca ideea să rezulte din context.

Ochii şi urechile Zidului  Cine ţi-a adus floarea asta?  Care floare?  Asta de pe bufet. E de câteva zile aici.  Asta?  Da, asta.  Tu ai adus-o.  Eu? Cu ce ocazie?  Când ai venit de la vernisajul lui...  Ah, da, parcă îmi amintesc că mi-a pus o floare în sacoşă, pe lângă o sticlă de vin. Mă cam ameţisem.  Te ameţiseşi bine.  Aşa se pare...  Ha, ha, ha. Asta-i cea mai bună glumă a ta din anul acesta.  Făcută fără să vreau.

388

Moto final: Îmi pare rău c-am spus ce-am spus, căci cu nimic n-am folosit; nu-s dregător, nici jude nu-s să iert sau nu pe cel greşit.

Dar fiindcă-s cel mai prăpădit din toţi (slăvit să fii, Iisuse !), să fiu în mine mulţumit, rămână spuse cele spuse.

François Villon

Sfârşit

389