Usa 95

Cristache Gheorghiu U.S.A. '95 Note de călătorie (publicat în serial în revista „Ecran Magazin”)

Editura „PASTEL” Caricatura de pe copertă aparţine artistei Carmen Chiperea Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României GHEORGHIU, CRISTACHE USA ‚95/ Cristache Gheorghiu, - Braşov: Pastel 2011 ISBN 978-606-8108-73-5 821.135.1-4 *** Ploua când am plecat din Bucureşti, ceea ce a făcut mai tristă despărţirea de cei dragi, care mă conduceau la aeroport. După un zbor scurt însă, un soare blând scălda Viena în momentul aterizării. Aeroportul are foarte multe mici magazine, astfel că nu m-am plictisit în timpul aşteptării pentru avionul de New York. c

De data aceasta zborul a fost lung. Pentru început, timpul trece în mod agreabil; Europa îşi arăta câmpurile ordonat cultivate, cu excepţia Angliei, unde se pare că norii sunt cultura favorită a localnicilor. Odată părăsită şi această anexă a bătrânului continent, doar apa mai poate fi văzută sub aripa avionului. Timpul trece greu; fotoliul este strâmt, trupul amorţeşte oricât aş încerca să-i modific poziţia, călătoria pare fără sfârşit. Într-un târziu am ajuns deasupra continentului nord american, venind dinspre Nord spre Sud, după ce avionul a parcurs un arc de cerc până aproape de coastele Islandei şi Groenlandei. Prima impresie este datorată imensei aglomerări de case din această parte a Statelor Unite. Între Boston şi New York, spaţiile neconstruite sunt extrem de rare şi mici. Nu poţi să nu compari oamenii cu furnicile (chiar dacă ei nu se văd din cauza distanţei) poate cu observaţia că furnicile sunt mai bine organizate şi nu se luptă unele cu altele.

Aterizarea la ora 3.30 p.m. pe aeroportul John Kennedy din New York a pus capăt unei călătorii lungi, dar care se va dovedi a nu fi nici singura şi nici cea mai obositoare. Cu 35 de dolari, un taxi m-a dus în Manhattam, la Gramercy Park Hotel, situat la capătul de Est al lui Lexington Ave. Adresa o aveam de la vecinul meu de fotoliu din avion, un american de origine germană, care călătoreşte frecvent între Europa şi Statele Unite. Tot el m-a sfătuit să nu optez pentru un hotel foarte ieftin, deoarece s-ar putea să mă coste mai mult, din cauza riscului şi a distanţei. Ce-i drept, un hotel ieftin nu poate fi şi central în acelaşi timp. Acesta este unul din clasa mijlocie, iar avantajul poziţiei l-am fructificat imediat; după formalităţile de cazare am pornit în prima mea plimbare. Practic am câştigat o jumătate de zi în New York. *** Primele observaţii nu au fost dintre cele mai laudative la adresa "Mărului cel mare”, poate şi din cauza oboselii acumulate. Nerăbdarea era însă prea mare pentru ca să ratez ocazia. Am mers de-a lungul străzii către Nord. Distantele sunt enorme dar eu sunt antrenat la mersul pe jos. De notat că este mai cald decât în România şi mai umed, din cauza oceanului. Dar tot din cauza oceanului, aerul este destul de curat, în ciuda poluării intense de către maşinile care circulă într-un şuvoi continuu. După ora şase însă, aproape toate magazinele se închid iar, în locul furnicarului de oameni care aleargă cu treburi, apar saci din plastic umpluţi cu cutii goale de băuturi răcoritoare şi tot felul de alte ambalaje şi resturi, ce urmează să fie ridicate în timpul nopţii. Peisajul devine dezagreabil.

Nu există o viaţă de noapte a New York-ului, cel puţin la nivelul străzilor sau al pieţelor. Ar fi şi periculos sau cel puţin neplăcut, fie şi numai din cauza vagabonzilor care dorm direct pe trotuar (nu ştiu dacă pe aceştia trebuie să-i consider locuitori ai oraşului, cât timp ei nu au o locuinţă în oraş.) Am încheiat ziua cu o cină într-un mic restaurant indian. A fost bineînţeles o curiozitate; nu sunt un mâncăcios dar sunt pofticios. De data aceasta curiozitatea mea a fost răsplătită cu o mâncare foarte gustoasa dar cumplit de picantă.

M-am culcat devreme. Din păcate, somnul a fost foarte scurt. După aproximativ trei ore m-am trezit. Până atunci am crezut că diferenţa de fus orar este un moft

dar insomniile din timpul nopţilor, cu repercusiuni în oboseala din zilele următoare, m-au obligat să-mi modific părerea, pentru că acelaşi lucru s-a întâmplat şi la întoarcere. În miez de noapte, eram cât se poate de treaz, singur într-o cameră cu un pat pentru trei persoane şi făcând tot felul de observaţii mărunte, începând chiar cu patul, care are trei perne dar o singură cuvertura, ce-i drept destul de mare, dar care nu l-ar ajuta prea mult pe cel din mijloc, peste care cuvertura ar trece ca un acoperiş. Faptul că preţul camerei s-ar împărţi la trei ar fi singura consolare. Cum timpul trebuia umplut cu ceva, am început să scriu. Cred că aşa s-a născut ideea notelor de călătorie. Către dimineaţă am adormit.

Următoarea zi a fost o zi plină. Am mers mai mult de zece ore. De data aceasta, New York-ul şi-a arătat şi faţa lui frumoasă. Zona financiară şi în special World Trade Center sunt într-adevăr pentru mileniul trei.

Privit cu ochi de turist, New York-ul poate fi chiar amuzant. Evident că, pentru un localnic, lucrurile pot fi diferite. Dacă mă gândesc că New York-ul însuşi, în imensitatea lui, este foarte diferit, simpla declaraţie că cineva este New York-ez nu spune nimic dacă nu se specifica şi cartierul. Ştiam din experienţă că, într-un oraş mare, persoanele cu care ne intersectăm pe stradă sunt rareori localnici; cel mai adesea ei sunt vizitatori ca şi noi. Localnici sunt vânzătorii şi cei ce circula pe partea carosabilă, în maşini. În New York însă nu toţi cei care circulă pe carosabil sunt în maşini. Aproape incredibil, dar în oraşul cu cel mai intens trafic, printre maşini, uneori cu aceeaşi viteză, o mulţime de tineri circulă pe patine cu rotile; este mijlocul de transport preferat al studenţilor. Ei sunt uşor de recunoscut după conţinutul micilor rucsacuri pe care le poartă pe spate.

Rucsacul, înlocuitorul uzual al poşetei sau servietei patinatorilor, este folosit de foarte multă lume, în special de către tinerele fete. El are avantajul că lasă mâinile libere pentru alte activităţi, la nevoie chiar pentru autoapărare.

Aproape toţi oamenii sunt grăbiţi. Evident, timpul petrecut în New York trebuie valorificat. Cum alergatul prin magazine produce sete şi chiar foame, micile restaurante şi bufete sunt cele mai frecvente. Nu cred că există loc de unde să nu poţi zări doar la câţiva metri mai multe asemenea posibilităţi de satisfacere a celor mai diverse preferinţe sau curiozităţi culinare. Spun curiozităţi pentru că există o diversitate infinită de produse alimentare venite de pe toate continentele.

Ceea ce lipseşte însă aproape cu desăvârşire sunt băuturile alcoolice. Ele pot fi procurate doar din marile magazine, pentru consum acasă. Imaginea noastră din filme, în care aproape la orice întâlnire bărbaţii beau whisky este complect falsă.

Americanii nu sunt băutori. Am avut mai târziu ocazia să vizitez multe familii aşa că sunt foarte sigur pe aceasta afirmaţie. În majoritatea cazurilor nu se serveşte alcool deloc, cel mult bere. Există şi o explicaţie logică: americanii se deplasează cu maşina chiar şi pentru cele mai mici distante. Această condiţie de a fi permanent apt pentru condus maşina le-a scos practic alcoolul din meniu.

Oricât de mare şi important ar fi el, New York-ul nu reprezintă însă America.

'Marele măr', aşa cum le place lor să-l poreclească, este o localitate cu trăsături foarte particulare, extrem de diferit de restul ţării. Americanul obişnuit este un om liniştit, preocupat de mai micile sau mai marile probleme ale zonei în care locuieşte şi nu vrea să ştie că New York-ul există, mai ales dacă de el îl despart

câteva mii de kilometri. Majoritatea lor nu l-au văzut niciodată şi nici nu-şi doresc acest lucru. Am cunoscut persoane care, în drum spre Europa, au luat avionul din New York dar nu şi-au rezervat nici o singură zi pentru vizitarea oraşului; pur şi simplu nu au intrat în oraş. Nici celelalte mari oraşe nu se bucură de un interes mai mare, poate cu excepţia Los Angeles-ului, pentru că acesta înseamnă Hollywood şi Disneyland, deci interesul este doar turistic.

America americanilor este ţara localităţilor mici şi foarte mici, răspândite pe o suprafaţă aproape cât întreaga Europă. Locuinţele lor sunt aproape întotdeauna case pentru o singură familie. Preocuparea pentru confort este maximă. Zona lor de interes este de 100, maximum 200 de kilometri, în care se deplasează cu automobilul propriu. Dincolo de aceste limite interesul lor încetează brusc. În marile oraşe se duc cei care nu şi-au găsit de lucru în altă parte. Chiar şi aceştia, după ce îşi rezolvă problemele materiale stringente, se grăbesc să părăsească oraşul pentru o viaţă liniştită, undeva într-o căsuţă cochetă. ***

Din New York am plecat cu autobuzul (Greyhound) către coasta de Vest. Fiind cel mai ieftin mijloc de transport în comun, el este folosit de către cei cu mijloace financiare modeste. Este şi cazul meu ca turist român. Teoretic, ar fi existat şi posibilitatea închirierii unui autoturism dar, pentru primul contact cu traficul de pe şoselele americane şi a regulilor particulare de circulaţie, am considerat că autobuzul este mai adecvat. În plus, autobuzul oferă avantajul esenţial că zona străbătută poate fi vizitată, ceea ce nu ar fi posibil din avion. După 2-3 ore, autobuzele fac o scurtă pauză, întotdeauna într-o parcare foarte mare, unde există un mic restaurant cu produsele clasice: hamburger, cheeseburger etc., întotdeauna foarte proaspete. (Atenţie, kingburger este doar o reclamă; să nu credeţi că se mănâncă regi (king) ci se mănâncă regeşte, evident în optica americană, în care regii ar fi pasionaţi pentru chiftele.)

După 10-12 ore de mers, întotdeauna într-un mare oraş, şoferii şi autobuzele se schimbă. De altfel, Greyhound-ul deserveşte numai oraşele mari. Cum între curse există o pauză de câteva ore, putem efectua o scurtă vizită. Pentru o vizită mai lungă, există câteva hoteluri ieftine în imediata vecinătate a staţiilor de autobuz. În unele staţii există chiar telefoane conectate direct cu recepţia unor hoteluri, care se oferă să trimită gratuit o maşină pentru transportul până la hotel. (Evident că această amabilitate se va simţi în costul hotelului.)

Un alt avantaj al călătoriei cu autobuzul este posibilitatea cunoaşterii oamenilor ceea ce, pentru mine, este întotdeauna unul dintre principalele obiective ale oricărei excursii. Aproape permanent am avut un vecin de scaun cu care puteam conversa. Primul compagnon a fost un american de origine japoneză. Ştia destule despre România, Nadia Comaneci şi Ion Tiriac. Mulţi călători sunt negri, sau sud-americani. Cea mai îndelungată vecinătate a fost a unui negru din fosta Guinee britanică. Era un bărbat de 35 ani, venit în Statele Unite doar de câteva săptămâni şi mergea la Reno, unde spera să-şi găsească de lucru. Era un tip agreabil şi care mi-a fost de mare ajutor, pentru că engleza lui era suficient de inteligibilă pentru urechile mele neantrenate încă cu engleza americană. El traducea pentru mine din engleza localnicilor în engleza mea personală, pe care el a învăţat-o mai repede decât am reuşit eu cu dialectul local. Unii americanii îşi fac un titlu de glorie din a vorbi altfel decât 'britanic' şi nu le pasă dacă sunt înţeleşi sau nu de către un străin. Face excepţie situaţia în care vor să vândă ceva; atunci ştiu să vorbească foarte clar. N-aş vrea să se creadă că nu ar fi amabili; dimpotrivă, marea majoritate sunt chiar foarte amabili şi amatori să cunoască europeni. Eu am fost cel care nu am depus niciodată vre-un efort să vorbesc în dialect american; am vorbit întotdeauna cât am putut de 'britanic' şi clar. În acest mod, îi determinam şi pe interlocutorii mei să procedeze la fel, astfel încât să-i pot înţelege. Aceasta politică s-a dovedit mai profitabilă. ***

Muzicalitatea frazei joacă un rol important în engleza americană. Aşa spre exemplu, într-un restaurant, am comandat „egg and ham”, aşa cum citisem de pe un panoul de afişaj din faţa mea. Pentru ca nu am fost înţeles de către vânzător - un negru bine făcut - am repetat comanda arătând spre panou. Aa..., 'ham-and-egg', a fost răspunsul dintr-o suflare a negrului. Într-adevăr, cuvântul egg produce o ruptură de ritm, în timp ce ham-and-egg poate fi pronunţat ca un singur cuvânt, în mare viteză. De asemenea, black-white pentru o fotografie albnegru este greu de înţeles deoarece ei folosesc expresia white-black, mai rapidă. În general, conversaţia este cu atât mai uşoară cu cât interlocutorul este mai cult, pentru că el realizează dificultăţile de înţelegere ale unui străin, mai ales dacă el însuşi a învăţat cât de cât vre-o limbă străină, dar în special pentru că el însuşi se exprimă literar şi nu într-un argou oarecare. Am spus 'cât de cât', pentru că vorbitorii de limbă engleză nu se ostenesc să înveţe alte limbi, cea maternă fiindu-le suficientă. Evident fac excepţie cei a căror profesiune reclamă cunoaşterea unei limbi străine, iar atunci o fac foarte bine, dar nu este cazul americanului obişnuit.

Dintre limbile străine, franceza, fie chiar şi slab cunoscută, este dovada unei erudiţii deosebite, pentru că Europa şi în special Franţa rămâne spaţiul marii culturi, faţă de care ei păstrează o consideraţie deosebită chiar dacă nu întotdeauna vor să recunoască. Un străin ca mine care, pe lângă limba maternă, ştie şi ceva franceză, este automat etichetat ca un om cult şi atunci dificultăţile lui de comunicare în engleză sunt tratate cu bunăvoinţă, conversaţia cu un om cult fiind mai importantă decât modul de comunicare. *** Călătoria cu autobuzul de la Est la Vest poate dura oricât, dar nu mai puţin de patru zile. Dacă ar fi fost la alegerea mea ar fi durat foarte mult dar eram nerăbdător să ajung la destinaţie, astfel că traversarea continentului am efectuat-o într-o goană, fie ea şi de ogar (hound) cenuşiu (grey). Traseul poate fi împărţit în trei zone foarte diferite: zona estică, cu o vegetaţie asemănătoare cu a noastră, zona centrală semideşertică şi zona vestică, muntoasă. În prima zonă, aproape de marele oraşe se zăresc, risipite pe dealuri, reşedinţele luxoase ale puternicilor zilei. Repede însă, locul lor este luat de fermele obişnuite ale americanului mijlociu, la care lucrul cel mai impresionant - cel puţin pentru un român ca mine - este curăţenia deosebită a acestora. Ele sunt atât de curate încât, dacă în timpul zilei se vede clar că activitatea principală este creşterea animalelor, după închiderea uşilor de la grajduri, nu se mai poate afla dacă proprietarii lor cresc animale sau joacă golf. Distanţele mari dintre ferme fac ca localităţile să fie şi mai rare. Aşa se face că undeva, într-o regiune de ferme, apare în mod neaşteptat un stadion modern cu tribune de beton şi iluminat artificial; nici un oraş pe o rază de câteva sute de kilometri. Distanţele nu sunt însă luate în seamă de americani dacă nu depăşesc 100 kilometri, pentru că ei se deplasează permanent cu automobilul. Majoritatea caselor sunt din lemn, numai cu parter, rareori cu un etaj şi rarisim cu două. În zona centrală, multe dintre ele au aspect mai mult de hambar decât de casă. Este limpede că preocuparea pentru agricultură şi creşterea animalelor le-a influenţat şi arhitectura, cu soluţii foarte funcţionale de altfel.

Zona central-vestică, aduce în memorie imagini din western-urile americane clasice. Traversam ţinutul indienilor Sioux, Cheyenne, etc. Peisajele specifice acestor filme, din curioase atunci când le vedeam pe ecran, devin familiare odată cu trecerea orelor, zilelor de mers şi mai ales a kilometrilor parcurşi.

Indiferent de zonă însă, cu vegetaţie sau fără, în plin deşert sau în mijlocul oraşelor, restaurantele sunt aceleaşi: mici, foarte curate, cu aproximativ aceleaşi produse întotdeauna proaspete şi cu personal prompt şi amabil chiar şi în miez de noapte, pentru că autobuzele circulă şi noaptea. Staţiile de autobuz strălucesc de curăţenie, deşi pasagerii lor sunt oameni din straturile cele mai de jos ale societăţii. Nu am văzut însă pe nimeni să arunce pe jos nici măcar un chibrit; nici vorba de vre-un muc de ţigară sau vre-o bucată de hârtie. Toată lumea foloseşte coşurile de gunoi, indiferent de gradul de cultură.

Deşertul atinge maximum în zona Salt Lake, iar dacă ne gândim la eforturile de traversare a continentului de către primii pionieri, traversarea deşertului pare de-a dreptul incredibilă.

Indiferent de zonă, şoseaua a fost spaţiul în care şi din care am privit şi recepţionat o parte a modului de viaţă american. În general, călătoria cu autobuzul este un bun prilej pentru reflexii de tot felul iar, pentru Statele Unite, şoseaua este un spaţiu comun pentru întreaga populaţie, deci un bun mediu pentru observaţii pertinente. Însuşi modul de conducere a autovehiculului poate caracteriza personalitatea unui individ şi, prin generalizare, o societate. În orice ţară dezvoltată transportul este una dintre cele mai importante activităţi. Aici, transportul rutier este nu numai cel mai des folosit, dar se poate spune că o bună parte din viaţa oricărui american se desfăşoară pe şosea. Iată de ce observaţiile făcute pe şosea au o putere de caracterizare mult mai mare decât cele efectuate în alte spaţii. *** Unul dintre simbolurile şoselelor americane este camionul. El însumează două dintre trăsăturile caracteristice fundamentale ale americanilor: căutarea unor tradiţii şi mândria pentru lucrul bine făcut. Uneori, cu cât un lucru este mai greu de realizat, cu atât el incită mai mult. Aşa este cazul tradiţiilor americane, care datorită istoriei lor prea scurte, în comparaţie cu cea a Europei - a devenit una dintre preocupările lor de bază.

Tradiţia se evidenţiază aici în forma camioanelor. Ea păstrează stilul dinainte de război, cu motorul în faţă, amplasat în botul maşinii, deosebit de mare şi înalt.

Tot ce poate fi cromat este cromat şi lustruit astfel încât să strălucească nu numai în soare dar, dacă s-ar putea, chiar şi în întuneric. Nu am văzut jante murdare.

E drept că şoselele sunt peste tot curate dar, după un timp de rulaj, cauciucul propriilor anvelope le înnegreşte, astfel că numai ştersul frecvent le asigură strălucirea de care fiecare şofer este mândru; mândru de un lucrul bine făcut.

Aveam să mă conving mai târziu că această observaţie nu a fost întâmplătoare; ea este una dintre trăsăturile de caracter ale americanilor şi una dintre explicaţiile succesului lor economic şi nu numai.

Americanii nu conduc repede. Exista atunci - între timp s-a desfiinţat - o limită de viteză, dar nu aceasta este explicaţia vitezelor moderate de mers, pentru că prezenţa politiei pe sosea este cvasi-inexistentă dacă avem în vedere distantele enorme dintre localităţi. Mersul cu automobilul este însă atât de firesc pentru un american încât, aşa cum noi mergem pe jos la pas şi nu alergam, ei merg cu automobilul în mod natural, fără să-şi facă o preocupare deosebită din aceasta. În America, tot ceea ce tine de confort trebuie să fie mic şi intim. Numai autoturismul, deşi de regulă transportă o singură persoană şi este folosit pentru orice deplasare, oricât de mică - fie şi numai pentru cumpărat ziarul - el, automobilul, trebuie să fie mare. Chiar dacă are un consum de peste 20 de litri de benzină la 100 de mile iar cauciucurile ar fi bune pentru străbătut jungla deşi probabil că nu vor ieşi niciodată de pe asfalt - orice adolescent îşi doreşte un automobil cât mai mare şi nu se lasă până ce nu-l obţine. Automobilele de mic litraj aparţin de aceea persoanelor mai în vârstă, deveniţi cu timpul mai înţelepţi, şi sunt considerate maşini de lux, deşi ele sunt de fapt mai ieftine în exploatare. Motorina nu este folosită aproape deloc. (Chiar şi tancurile americane din timpul celui de al doilea război mondial foloseau benzină, pentru că aveau la bază motoare clasice, ceea ce le aducea dezavantajul că, odată lovite de inamic, luau foc împreună cu personalul de deservire.) Aproape nimeni nu-şi repară singur maşina, chiar dacă se pricepe. Periodic, sau când este cazul, maşina este dusă la service, de unde i se asigură şi garanţia necesară. Maşina este un mijloc de transport ce trebuie să fie permanent în stare de utilizare, deci un mijloc de economisire a timpului şi nu de risipire a lui pentru reparaţii şi altele.

Aşa se face că nici o maşină nu scoate fum şi nu rămâne în pană în mijlocul drumului. De altfel, legile privind poluarea sunt foarte severe iar o maşină poluantă ar fi reperată de către politie mai repede decât una care ar depăşi viteza legală.

Poate că vorbesc prea mult despre automobile şi şosele, dar am străbătut multe mii de kilometri, aşa că nu pot să nu fiu influenţat de ele. În plus, nu numai că eu am petrecut mult timp pe şosele, dar o parte din viaţa oricărui american se desfăşoară pe şosea, aşa că ea face parte din existenţa lui. Rezultă deci că, vorbind despre americani, nu pot să nu vorbesc despre automobilele şi şoselele lor, ca parte integrantă a vieţii lor de zi cu zi. *** Oboseala se acumulează, picioarele se umflă de stat în aceeaşi poziţie şi călătoria, deşi foarte atrăgătoare, devine din ce în ce mai greu de suportat. M-am bucurat de aceea când am ajuns la 6 dimineaţa în Sacramento pentru că era punctul terminus al acestei etape a călătoriei mele. Faptul că am traversat munţii în timpul nopţii, deci nu am văzut practic nimic, nu m-a deranjat deoarece urma să stau în această zona mai multe săptămâni şi aveam s-o vizitez în amănunt. Ea merită toată atenţia pentru că este şi foarte frumoasă şi remarcabilă prin faptul că aici a fost descoperit aurul, care avea să atragă atâta lume şi să influenţeze o mare parte a omenirii. Pe aici au pătruns căutătorii de aur în California de Nord iar contemporanii le păstrează cât pot de vie imaginea, mai ales dacă ea poate fi subiectul reclamelor comerciale.

*** Primele trei săptămâni pe coasta de vest le-am petrecut, aproape de Sacramento, capitala statului California, undeva pe şoseaua ce leagă San Francisco de Lake Tahoe. Şoseaua este importantă nu numai pentru rememorarea unor pagini de istorie a dezvoltării Americii de Nord, dar mai ales pentru punctul de atracţie care este Lake Tahoe. Atat oraşul cât şi lacul cu acelaşi nume sunt situate jumătate în statul California şi jumătate în Nevada. Statul Nevada, pentru a compensa sărăcia datorată zonei de desert în care este situat, are legi ce facilitează organizarea jocurilor de noroc. Lake Tahoe şi Reno sunt pentru nordul Californiei ceea ce Las Vegas este pentru Sudul ei. Şoseaua spre Lake Tahoe are în plus avantajul unui peisaj foarte frumos, ce se desfăşoară pe o lungime de circa 200 km. Un singur nume poate spune mai mult decât încercarea mea timidă de a-l caracteriza: El Dorado. Da, chiar el. Aceasta este zona despre care vorbim. Ea este presărată cu vile şi mici staţiuni de odihnă, aşa că obiectivele întregii familii sunt satisfăcute.

La sfârşit de săptămână, mii de maşini aleargă în ambele sensuri, pe o sosea cum probabil numai în America poate fi. O notă aparte fac maşinile de epocă, bine lustruite şi excepţional îngrijite, ce se deplasează cu viteză mai mică, nu numai pentru că nu pot merge foarte repede, dar mai ales pentru că ele trebuiesc admirate.

Climatul este de asemenea deosebit de plăcut. Deşertul la Est şi oceanul la Vest îi asigură umiditatea de care are nevoie. Contrar aşteptărilor mele, zona este deosebit de stabilă din punct de vedere climateric. Vântul este rarisim.

Casele, risipite într-o nesfârşită pădure de cedri sunt în marea lor majoritate din lemn, astfel amplasate încât rareori dintr-o casă se vede casa vecinului. Vara şi toamna nu plouă aproape niciodată. În schimb iarna, care debutează foarte brusc - practic vremea se schimbă într-o singura zi - aduce căderi foarte mari de zăpadă în zona de munte iar primăvara plouă fără încetare.

M-am convins de veridicitatea acestor afirmaţii ale localnicilor când, pe munte, la aproximativ 3000m altitudine, am găsit pete de zăpadă rămase din iarna precedentă în zone deschise unde soarele încălzeşte toată ziua. Numai grosimea foarte mare a stratului de zăpadă, depusă în timpul iernii, explică existenţa lor în luna Septembrie, când le-am văzut eu. Frumuseţea zonelor înalte o constituie lacurile glaciare cu o apă deosebit de limpede şi un aer cât se poate de pur.

Am făcut într-o zi o plimbare cu caiacele unui nou prieten pe un asemenea lac. A fost o zi de vis, pe care nu o voi uita multă vreme.

Acelaşi prieten, aflând că nu am tras cu pistolul decât trei gloanţe pe când făceam stagiul militar, a oprit maşina - tocmai treceam printr-o pădure - şi mi-a pus în mână un pistol cu butoiaş, din care, mai întâi, din neatenţie şi lipsa îndemânării, am scăpat cartuşele pe jos. Până la urmă am reuşit să trag într-o ţintă improvizată destul de bine. Explicaţia nu este talentul meu pentru tir, probabil inexistent, ci calitatea pistolului; destul de greu şi cu mânerul înclinat avea o stabilitate foarte bună şi un recul care se amortiza foarte bine pe lungimea braţului.)

Vorbind despre prieteni, pot spune că americanii sunt realmente prietenoşi. De altfel, prietenia este cuvântul care a făcut posibilă vizita mea în Statele Unite. În 1990 mi-a căzut în mână un formular emis de International Pen Friends care, pentru o sumă modică, se oferă să faciliteze schimbul de adrese între cei ce vor să corespondeze. Nu este o agenţie matrimonială. Eu, fiind căsătorit, am primit 15 adrese, toate aparţinând unor persoane căsătorite. Tuturor le-am trimis câte o scurtă scrisoare de prezentare. Pe atunci Internetul nu era uzual. Au răspuns 9.

Dintre ei 5 s-au pierdut pe drum dar, în schimb, au apărut alţii aşa că am avut permanent o corespondenţă cu circa 10 persoane, răspândite în toată lumea: America de Nord şi de Sud, Australia, Noua Zeelandă, Fillipine etc. şi, bine înţeles, Europa. Un asemenea prieten m-a invitat în 1992 în Franţa, prilej cu care am străbătut aproape întreaga Europa cu automobilul împreună cu soţia. Acum am beneficiat de invitaţia unor prieteni din California; familia Marlene şi Ken Urso în Nord şi Eric Flaten în Sud. Despre acesta din urmă voi vorbi mai târziu.

Deocamdată continui relatarea impresiilor din nordul Californiei. *** Suntem probabil obişnuiţi cu ideea că, în Statele Unite, numărul automobilelor în circulaţie este aproximativ egal cu numărul persoanelor adulte. Nu ştiu însă cât de dispuşi suntem să acceptam ideea că numărul calculatoarelor este cu mult mai mare. Oricât de neaşteptată poate părea aceasta afirmaţie, ea este cat se poate de adevărată pentru că, dacă pentru conducerea automobilului există o condiţie de vârstă minimă, la calculatoare ea nu există. Iată de ce, pentru liniştea familiei, într-o casă obişnuita există câte un calculator modest pentru părinţi, unul mai vechi pentru bunici - de regulă cel abandonat de către părinţi atunci când si-au cumpărat altul mai performant - şi câte un calculator performant pentru fiecare copil la vârsta adolescentei şi unul ultramodern pentru cei mai mici. Cel care a avut ideea botezării acestui tip de calculatoare cu numele Personal Computers (PC) a avut, cum spune românul, gura aurită. Aurită de două ori: odată pentru că ele au devenit într-adevăr personale, deci prezicerea sa adeverit, dar şi pentru că au fost şi sunt o mină de aur pentru fabricanţii lor.

Zecile de milioane de exemplare vândute într-un ritm din ce în ce mai rapid a permis coborârea continuă a preţurilor, astfel că, deşi tehnologia creşte, preţurile sunt relativ constante: circa 1000$ pentru un calculator uzual şi 45000$ pentru unul ultramodern, în condiţiile în care ceea ce era ultramodern ieri devine uzual azi.

Asta nu înseamnă că toţi copiii americani sunt aşi în informatică; dimpotrivă, ei sunt capabili să folosească calculatorul, nu să-l cunoască, aşa după cum un adult ştie să-şi scoată bani din cont la un automat cu ajutorul unei cartele magnetice, fără să dispună de cunoştinţe tehnice privind construcţia intimă a automatului.

Această uşurinţă în utilizarea calculatoarelor este datorată programelor care, la fel ca şi calculatoarele, sunt vândute în milioane de exemplare. Ele, programele, sunt astfel concepute încât să fie uşor de folosit în special de către cei ce nu posedă cunoştinţe de specialitate. Cerinţa fundamentală a acestui gen de programe este aceea de a fi 'friendly', adică ”prietenoase” cu utilizatorul lor, dar mai ales spectaculoase, pentru că reclama rămâne sufletul comerţului.

Ca număr de programe, pe primul loc se afla jocurile. Pe următoarele locuri, la

mare distanţă, erau nu demult programele pentru editarea textelor, urmate de cele pentru rezolvarea unor probleme domestice ca bugetul familiei, evidenţa cărţilor din bibliotecă etc., pentru că, nu-i aşa, trebuie să aibă şi tăticul o preocupare "serioasă”. Pentru cei mai "avansaţi” există chiar posibilitatea creierii unor aplicaţii originale, cu ajutorul programelor specializate. Am spus 'nu demult' pentru că, în ultimul timp, posibilitatea conectării la reţele Internet, face din calculator cel mai important obiect dintr-o gospodărie. Prin el se pot face comenzi, se plătesc facturi, se întreţine corespondenţa, se aleg filmele ce vrem să le privim, se recepţionează selectiv ştiri din domeniul de interes al utilizatorului. Calculatorul înlocuieşte telefonul, automobilul şi televizorul în acelaşi timp, cu posibilităţi superioare pentru fiecare dintre acestea.

În lipsa marii industrii, majoritatea celor ce locuiesc astăzi în zona El Dorado lucrează la câţiva zeci de kilometri distanţă de casă, kilometri pe care, bineînţeles, trebuie să-i parcurgă zilnic cu automobilul. Sunt puţini cei care au norocul unui job în apropierea casei, de obicei în comerţ. Dar, pentru că oamenii sunt harnici, la tot pasul întâlneşti mici ateliere, în care proprietarii produc tot felul obiecte, după priceperea şi imaginaţia fiecăruia. Dacă afacerea se dovedeşte profitabilă atunci se creează locuri de muncă pentru mai multe persoane, spre entuziasmul colectiv, pentru că este plăcut să locuieşti şi să ai serviciu într-o zonă atât de fericit dotată. Deşi asemenea încercări nu depăşesc dimensiunile unui atelier meşteşugăresc, există şi o excepţie: mărul. În 1951, un oarecare Floyd Bolster s-a retras la pensie într-o localitate numită Camino, nu foarte departe de Sacramento. Visul lui era să devină fermier aşa că a cumpărat o mică livadă de meri. Şase ani mai târziu el a murit, dar fiul său Gene şi-a părăsit jobul pe care-l avea în Sud şi a venit să continue visul tatălui său. El s-a asociat cu alţi fermieri, împreună au atras în zonă un specialist în pomicultură, un altul în comerţ, astfel că afacerea a devenit din ce în ce mai prosperă şi mai cunoscută pe arii din ce în ce mai largi. Astăzi, ocupaţia lor a căpătat valenţe toponimice; multe locuri au nume ce conţin substantivul apple (măr), începând cu chiar locul pe care se găseşte ferma initială (Apple Hill) şi numele asociaţiei pe care au înfiinţat-o: Apple Hill Growers Association. În jurul livezilor care s-au înmulţit peste tot locul, zeci de gospodine prepară sute de feluri de sucuri şi delicatese din mere după reţete proprii. La tot pasul întâlneşti reclame de toate dimensiunile care atestă că mărul a generat aici sute de firme, de la micile oferte ale gospodinelor până la mari companii, pentru că Apple Hill a devenit un nume bine cunoscut, dacă nu în întreaga America, în mod sigur în toată California. Şi totul în mai puţin de 50 de ani, pornind de la visul unui pensionar de a deveni fermier.

Toamna este nu numai sezonul culesului ci şi al unui adevărat festival, neîntrerupt decât de venirea iernii. Sunt închiriate autobuze speciale care plimbă turiştii printre livezi. Din loc în loc sunt organizate adevărate expoziţii de mere şi produse din mere, lichide sau solide, totul într-o atmosfera feerică, la care orice localnic se străduieşte să contribuie cu ce poate, de la cântece la poezie originală, totul într-o atmosferă de voie buna molipsitoare. Orice dorinţă a turiştilor, fie şi vag formulată, se transformă înainte ca acesta să se răzgândească într-un pachet frumos şi precis etichetat, pe care autobuzul îl transportă gratuit până la baza de plecare, unde turistului nu-i rămâne altceva de făcut decât să-l plătească şi să-l aşeze în portbagajul autoturismului propriu. La fiecare 5 Noiembrie se organizează chiar un cros al pomicultorilor, la care participă toţi cei ce pot alerga cât de cât.

Nimănui nu-i este ruşine să muncească; dimpotrivă, sunt extrem de mândri dacă pot să-şi dovedească priceperea într-un domeniu oarecare. Prelucrare lemnului este pare-se o activitate universal cunoscută. Recunosc că este şi plăcut, mai ales când dispui de zeci de dispozitive şi maşini de prelucrare. Personal, mirosul lemnului prelucrat îmi place, dar trebuie să recunosc că, spre deosebire de mine, ei se şi pricep. Din hobby sau din obligaţie, tot ceea ce fac trebuie să fie perfect.

Ken mi-a făcut un trepied pentru pictat, pe care îmi pare rău că nu l-am putut aduce în ţară. Mike, prietenul cu care ne-am plimbat cu caiacele pe Silver Lake, unul dintre numeroasele lacurile glaciale din Sierra Nevada, mi-a înrămat un tablou într-o manieră pe care eu niciodată nu am reuşit s-o fac.

În prezenţa şi cu bicisnicul meu ajutor, Ken a turnat câteva trepte de beton (locuinţa lui este în pantă). Până atunci, am crezut că asemenea lucrări sunt executate cu maşini.

Totul a fost executat manual, dar cu o asemenea migală încât eu îmi pierdusem de câteva ori răbdarea. În final însă, lucrarea arăta atât de bine încât cu greu se putea distinge dacă treptele sunt din beton sau din material plastic.

Majoritatea familiilor au un garaj pentru două maşini dar, de regulă, jumătate din el este ocupat de tot felul de maşinării, corespunzător hobby-ul fiecăruia. De aceea, în garaj este adăpostită doar maşina soţiei. Celelalte stau pe unde pot.

Suprem simbol al muncii mi s-a părut un plug montat pe un stâlp la intrarea într-o curte unde, în mod evident, proprietarii nu erau agricultori. De altfel locuinţa nici nu se găsea într-o zonă agricolă. Indiferent dacă se trăgeau sau nu din agricultori, ridicarea plugului la rang de simbol mi s-a părut a fi o idee care denotă o mentalitate. Această adevărată statuie era în curtea unui cetăţean oarecare, nu în faţa unei instituţii, şi instalat acolo din propria lui convingere. ***

Obişnuit cu clima de acasă, unde mirosul răşinoaselor este întotdeauna asociat cu răcoarea pădurilor de munte, mirosul cedrilor de aici îmi pare ciudat într-o climă călduţă. O bluză subţire cu mânecă scurtă a fost întotdeauna suficientă, chiar şi seara. Vântul, atunci când există, este doar o uşoară adiere ce mişcă mulţimea de jucării din lemn, metal, sticlă, ceramică şi altele, atârnate în jurul casei, în scopul producerii unor sunete muzicale ce dau viaţă unui peisaj altfel mult prea liniştit pentru un orăşean ca mine, şi în totală contradicţie cu zgomotul New York-ului din care tocmai plecasem. Apropo de New York; deşi cerul lui este permanent brăzdat de avioane ce circulă în toate direcţiile, zgomotul lor nu este niciodată auzit din cauza zgomotului mai mare pe care îl fac automobilele.

Amabilitatea gazdelor, ori cât de mare ar fi fost ea, trebuia totuşi recompensată cumva, aşa că, pe lângă cadourile pe care le-am dus la venire, acolo am pictat câteva tablouri.

Am făcut-o cu plăcere, mai ales că peisajele erau deosebit de frumoase; mi-ar fi părut rău dacă nu aş fi putut picta, aşa cum mi se întâmplă uneori, când fac excursii în grabă sau în condiţii nefavorabile.

Trebuie să spun că pictura este una dintre îndeletnicirile mele favorite, poate chiar o a doua profesiune. Aici, în State, nu am vândut nici un tablou (vânzarea, pe lângă că este ilegală ca turist, ar fi necesitat foarte mult timp pentru organizarea unei expoziţii, publicitate etc.) dar le-am dat sub forma de cadouri.

Astfel, mi-am făcut noi prieteni şi am întărit prietenia cu cei vechi. Recompensa pentru un cadou este aproape întotdeauna mai valoroasa decât preţul lui, stabilit pe piaţa afacerilor, pentru că o amabilitate se răsplăteşte printr-o altă amabilitate. Aşa de exemplu, când am fost în Franţa, am avut parte de o minivacanţă pe Coasta de Azur prin amabilitatea prietenului meu, care are o vilă, pe malul marii. Cum casa îi aparţine, şederea mea acolo nu l-a costat şi nu m-a costat nimic. Dacă ar fi trebuit să plătesc, ....refuz să mă gândesc.

Comparând cu situaţia de acasă, din România, nu pot să nu mă gândesc la soluţiile americanilor pentru aceleaşi probleme. În primul rând nu există

centrale termice ce îşi propun să încălzească cartiere şi oraşe întregi. Fiecare casă este încălzită independent, prin instalaţia proprie, după placul proprietarului ei. Sursa de energie cea mai frecventă este cea electrică. Evident că ea este şi destul de ieftină, dar nu trebuie prea multă deşteptăciune sau cunoştinţe tehnice pentru ca să realizezi că este mai uşor sa produci energia electrică acolo unde există surse de combustibil şi să transporţi apoi energia electrica prin cablu, decât să construieşti centrale termice şi chiar electrice în toate oraşele şi să transporţi cărbunele cu trenul de la o extremitate la alta a ţării. Noroc că avem pe cine să dăm vina.

O altă sursă de energie folosită pe scară larga o constituie gazele, dar acestea nu sunt furnizate în butelii de dimensiunea unei găleţi, ca ale noastre. Se folosesc rezervoare de cel puţin un metru cub, dar de obicei mult mai mari, instalate în curte pentru a minimiza efectul unor eventuale scăpări de gaze, şi reîncărcate periodic sau la cerere de către întreprinderea furnizoare a gazelor, cu ajutorul unor camioane cisternă. În bucătării însă, energia electrica este utilizată aproape în exclusivitate, mai ales că aproape toate echipamentele casnice, de la prăjitorul de pâine şi până la cele mai sofisticate aparate sunt electrice. Multe din ele au componente electronice, ceea ce ar face imposibilă folosirea altor surse de energie. ***

Bodega Bay este locul unde s-au filmat scenele exterioare ale filmului "Păsările” al lui Hitchcock. Apropierea oceanului aduce o climă mai rece, cu multă umezeală şi zile cu ceaţă. Malul este abrupt şi sălbatic.

Nimeni nu face baie în ocean; toţi se mulţumesc cu apa calmă a golfului. Nu departe de ocean, pe o colină, se găseşte o mică aşezare formată în exclusivitate din case ce aparţin sau sunt închiriate celor foarte bogaţi. Nu aş fi ştiut acest amănunt dacă nu mi s-ar fi spus, fiindcă, din exterior, sunt de-a dreptul urâte; toate sunt negre din cauza lemnului din care sunt făcute şi care, ca semn suprem de snobism, nu este vopsit. Nota lor caracteristică constă în faptul că nici una nu are anexe, pentru că proprietarii nu desfăşoară activităţi lucrative acasă, iar garajul este încorporat casei. Arhitectura lor este diferită, neexistând două case identice. Pe întreg terenul din jurul caselor creşte o iarbă perfect tunsă, astfel că se poate juca golf oriunde. Se pare că aceasta este de altfel singura activitate acceptată în exteriorul casei. ***

De la Sacramento la Los Angeles am călătorit tot cu autobuzul. A fost un drum fără observaţii deosebite pentru că am călătorit noaptea. Odată cu ivirea zorilor îşi fac apariţia şi primele inscripţii cu Hollywood, semn că Los Angeles este pe aproape. Eric mă aştepta în staţie. Împreună cu el am vizitat această parte a Californiei, într-o Toyota mică, pentru a contrazice propriile mele afirmaţii despre dimensiunea automobilelor americane. Eric este însă un tip mai aparte şi, burlac fiind, mai păstrează încă unele obiceiuri din timpul studenţiei, când trebuia să se descurce cu bani mai puţini. Pentru ca amabilitatea lui să fie concretă şi nu numai declarativă şi-a luat câteva zile de concediu, în care mi-a arătat cu multă mândrie obiectivele turistice din zonă, mai puţin Los Angeles, pentru care nu avea nici cea mai mică atracţie, deşi Orange, orăşelul în care locuieşte, este un fel de anexă a marii metropole şi doar la câţiva kilometri de centru.

Acest lucru nu numai că nu m-a deranjat, dar a fost în interesul meu, pentru că mi-a plăcut întotdeauna să vizitez marele oraşe de unul singur, după preferinţele mele şi nu după planurile altora. De aceea am fost fericit atunci când el a trebuit să meargă la serviciu iar eu am colindat oraşul în ritmul meu, adică pe jos, cât e ziua de lungă, vizitând atât edificii pe din afara dar, mai ales muzee şi galerii de artă pe dinăuntru.

Una dintre preocupările lui Eric în ceea ce mă priveşte a fost prezentarea mea tuturor prietenilor şi cunoştinţelor lui. Pentru colegii de serviciu şi-a rezervat o zi de concediu în care m-a plimbat din birou în birou ca pe o curiozitate a naturii şi unde a trebuit să susţin mici conversaţii. Acelaşi lucru se întâmpla aproape în fiecare seara cu prietenii. La auzul cuvântului Romania, toţi exclamau „Ooo, Romania, what interesting”, fără să pot afla vreodată dacă mirarea lor era sinceră sau nu. Toţi ştiau câte ceva despre România dar, din politeţe, nu spuneau imediat care sunt primele asociaţii ce le veneau în minte, alimentate bineînţeles de către televiziune: copii handicapaţi, Ceauşescu, sărăcie etc. După câteva secunde de căutări în memorie, veneau şi Nadia Comaneci iar mai apoi,... un gând micuţ: nu cumva Transilvania se găseşte în România? Da, desigur, Dracula. Asta e! Următorul sfert de oră de conversaţie este blocat cu acest subiect. Pentru că ei pleacă de la ideea că până nu faci foc nu iese fum, aproape întotdeauna apare şi întrebarea: bine-bine dar, totuşi, ce este adevărat şi ce nu în această poveste? Răspunsul 'nimic' nu-i satisface, de aceea, cea mai bună soluţie este dacă, de la început, li se explică că Dracula este o reclamă comercială pentru turişti străini. Dacă discuţia se prelungeşte, sunt abordate şi alte aspecte, dar atunci este timp destul pentru explicaţii mai pertinente. În general, oamenii aşteaptă informaţii care vin să confirme sau să nuanţeze ceea ce ei deja ştiu. Informaţii absolut noi, care nu se leagă cu nimic de cunoştinţele lor actuale nu-i interesează. Aceasta nu este numai o caracteristica a americanilor, ci a tuturor oamenilor, chiar şi a noastră.

Lipsa informaţiilor corecte despre România nu este, din păcate pentru noi, deloc întâmplătoare. Americanii, destul de ignoranţi în ceea ce priveşte zona Europei de Est, lasă loc celor interesaţi să-şi facă propria lor propagandă. Am avut ocazia să frunzăresc manualele şcolare pentru liceele americane. Bineînţeles că am acordat o atenţie specială capitolelor din istoria universală ce se referă la zona central-est europeană. Nici un cuvânt despre România, iar pe hărţile simplificate ale Europei, pe care sunt redate diferitele evenimente istorice, pe spaţiul României apare scris Bulgaria. În mod constant, pe aceleaşi hărţi apare şi Rusia, pe spaţiul ocupat pe atunci de Polonia, deşi Rusia a ocupat Polonia de Est (Ucraina de astăzi) abia în secolul 18. Faptul că Rusia, stat relativ nou, apare pe hărţi ce se referă la perioade mult anterioare înfiinţării Rusiei ca stat, nu-i deranjează prea mult pe americani, pentru că şi USA este un stat relativ nou.

Există foarte multe alte asemenea erori, care atunci m-au supărat foarte mult mai ales din cauza consecinţelor politice ale acestui gen de propagandă dar nu doresc să insist acum asupra lor; ele explică însă ignoranţa americanilor în ceea ce ne priveşte şi întrebări de genul dacă nu cumva România este capitala Bulgariei.

Evident, eram şi eu curios să aflu ce ştiu ei despre România. Citisem cu câţiva ani în urmă cartea lui Saul Bellow „Dean's December”. Cartea este de fapt o descriere a României, pentru că subiectul propriu zis este doar un pretext pentru relatarea propriilor sale impresii, pe care şi le-a format cu ocazia unei vizite în ţara noastră, probabil în 1977. Vizita nu a fost una oficială ci, dimpotrivă, una cât se poate de particulară, aşa că impresiile sale sunt autentice iar relatarea lor s-a produs sub influenţa directă a ceea ce a văzut cu ochii lui. Mare parte a cărţii este efectiv un jurnal de zi. Datarea îmi aparţine şi este aproximativă, deoarece

ea nu apare explicit în carte, dar se vorbeşte destul de mult despre urmările unui cutremur recent, urme încă vizibile, atât în peisajul bucureştean, dar mai ales în psihicul oamenilor. Este de presupus că este vorba de cutremurul din 1977.

Există şi alte argumente, multe dintre ele identificabile la lectura cărţii, în special de către cei ce cunosc viaţa medicală din România de după război, fiindcă toate faptele sunt reale, cu personaje reale doar cu nume puţin schimbate. Explicaţia este cât se poate de simplă: soţia autorului este româncă iar motivul vizitei lor în România a fost un atac de cord urmat de decesul mamei soţiei sale. Saul Bellow a venit deci să-şi susţină moral soţia, iar cum ea nu mai venise în ţară de când plecase cu mulţi ani în urmă, nu numai prezenţa, dar şi autoritatea lui erau necesare în acei ani. El nu face decât să descrie evenimentele la care a participat, oamenii pe care i-a cunoscut cu dorinţele, temerile şi speranţele lor. Descrierea este cât se poate de realistă. Fără să fie deloc ironic, sesizează şi eşecurile noastre, chiar dacă, pentru unele dintre ele, are toată înţelegerea, dar nu pentru toate şi nici pentru toţi. Deşi pentru noi 1977 a fost un an la începutul infernului ce a urmat, descrierea Bucureştiului şi a locuitorilor lui este perfect valabilă şi pentru anii '80. Efectele cutremurului natural s-au şters cu timpul, dar cele ale cutremurelor zilnice din capul conducătorilor noştri luminaţi au avut efecte chiar mai distrugătoare. Dacă efectele cutremurului sunt de înţeles, atmosfera de teroare din sufletele celor pe care i-a cunoscut este foarte bine prinsă, în mod evident datorită impresiei puternice ce a avut-o asupra lui. Saul Bellow era deja o celebritate în acel moment, vizitase destule locuri şi nu era nici pe departe în criză de inspiraţie. Numai o impresie puternică l-a determinat să trateze acest subiect. Evident că nu pentru aceasta carte este Saul Bellow laureat al Premiului Nobel. Primise deja aceasta distincţie după ce, mai înainte, îi fuseseră acordate: Premiul naţional pentru literatură pentru romanele „Aventurile lui Augie March” în 1953 şi „Herzog” în 1965, Premiul literar internaţional acordat în Europa celei mai bune cărţi străine a anului pentru acelaşi Herzog şi Premiul Pulitzer pentru „Darul lui Humboldt”. Am înşirat aceste distincţii cu scopul de a sublinia valoarea recunoscută a lui Saul Bellow. Premiul Nobel pentru literatură i-a încununat activitatea în 1976, pentru „înţelegerea umană şi analiza subtilă a culturii contemporane, care sunt combinate în opera sa”, conform motivaţiei oficiale a juriului Nobel. Romanul „Dean's December” a fost publicat de Harper & Row, Publishers, New York în 1982. Gândeam deci că o carte relativ recentă a unui autor american contemporan, laureat al premiului Nobel pentru literatură ar trebui să fie cunoscută, dar m-am înşelat. Probabil că nu am întrebat pe cine trebuia. *** Discuţiile pe problemele politice pot provoca ravagii chiar şi în sânul unei familii; cu atât mai mult este bine ca ele sa nu fie abordate ca simplu turist. Voi aborda de aceea un subiect mult mai domestic: mâncarea. Împotriva dotărilor din ce în ce mai pretenţioase ale bucătăriilor, gospodinele gătesc din ce în ce mai puţin; cuptorul cu microunde, în care se încălzeşte mâncarea gata preparată, cumpărată din magazin, este de departe cel mai solicitat. Foarte multă lume mănâncă însă direct în oraş. O dovadă convingătoare este numărul mare de copii care, după terminarea orelor de şcoală, înainte de a ajunge acasă, îşi iau prânzul într-unul din puzderia de mici restaurante ce le stau la dispoziţie. O gospodină cu simţul umorului lipise pe uşa frigiderului o suită de caricaturi ce arătau, pe de

o parte creşterea dotărilor tehnice din bucătărie şi, pe de altă parte împuţinarea preparatelor culinare produse, ultimul desen reprezentând o femeie echipată ca un cosmonaut, ce tocmai încălzea în cuptorul cu microunde o piţă cumpărată din magazin.

Ce-i drept, oferta produsele gata preparate dar mai ales oferta restaurantelor este atât de îmbietoare prin diversitatea şi calitatea produselor, încât cu greu îi poate cineva rezista. Prepararea mâncărurilor în casă devine astfel lipsită de motivaţie, mai ales că preţul este aproximativ acelaşi. Diversitatea este asigurată de diversitatea ţărilor de origine ale americanilor. Restaurante chinezeşti, mexicane, indiene, thailandeze, filipineze, italiene, etc., etc., ca să nu mai vorbim de cele sud-americane îşi etalează produsele specifice, iar ele sfârşesc prin a influenţa însăşi bucătăria americană care îşi însuşeşte tot mai mult idei culinare de import. Calitatea este asigurată nu numai de concurenţă, dar şi de sistemul american de supraveghere sanitară, care este extrem de sever. Aşa se face că cele mai multe restaurante, chiar cele pur americane, sunt deservite de imigranţi care, neavând prea mult de ales, respectă cu străşnicie normele sanitare, în caz contrar pierzându-şi slujba fără drept de apel.

Los Angeles, ca orice mare oraş are un cartier central (down town) format aproape exclusiv din zgârie-nori ce adăpostesc bănci sau societăţi de asigurări.

Partea amuzantă este faptul că aici down town (oraşul de jos) este amplasat sus, pe o colină. Către Vest, deci către ocean, după o zonă mai puţin interesantă, clădirile devin din ce în ce mai elegante, blocurile dispar şi lasă spaţiul pentru case familiale, denumirile din filme sunt tot mai frecvente, pentru ca finalul să se numească Beverly Hills. Către Est însă, zona devine brusc neinteresantă din punct de vedere turistic. În schimb, către Nord, dar mai ales către Sud, o arie extrem de largă este ocupată de locuinţe familiale, aliniate ordonat de-a lungul unor străzi pe care nu circulă decât maşini. Localnicii spun că rareori plouă, clima fiind semideşertică, dar atunci când se întâmplă, ploile sunt atât de abundente încât apare şi inundaţia. Poate că au dreptate, dar eu înclin să cred că inundaţia este cauzată de capacitatea limitată a conductelor de canalizare, pentru că aproape întreaga suprafaţă este betonată sau construită, astfel că apa nu poate fi absorbită de pământ. Singurele spaţii libere sunt peluzele din faţa caselor, cuprinse între 1 şi 3 metri lăţime. Eu am stat în partea de Sud. Întreaga zonă este împărţită între mai multe orăşele, dar nu există o demarcaţie vizibilă între ele. Numai un bun cunoscător al zonei sau o hartă foarte exactă te pot orienta, altfel peste tot este la fel. Casele, deşi nu sunt identice, sunt foarte asemănătoare iar străzile chiar sunt identice. Singurele obiecte care individualizează unele puncte sunt reclamele luminoase mai deosebite. Aspectul exterior al casei este mândria proprietarului, de aceea toate casele sunt îngrijite iar iarba din faţă tunsă şi stropita regulat. Dacă vegetaţia nu ar fi stropită zilnic, fie de către municipalitate fie de către proprietari, ea s-ar usca în câteva zile din cauza căldurii. Cât despre ploi, poate trece mai mult de un an fără precipitaţii.

Zăpada sau temperaturi sub zero grade nu există.

*** Curiozitatea şi apropierea graniţei m-a îndemnat să-mi conving prietenul să facem o excursie în Mexic. N-a trebuit să depun mari eforturi, pentru că el însuşi era amator de o asemenea mică aventură. Eu aveam viza de intrare multiplă pentru Statele Unite iar pentru el carnetul de conducere auto era suficient aşa că într-o joi, pentru a evita traficul de la sfârşitul săptămânii, am dat o raita prin Mexic preţ de vre-o câteva sute bune de kilometri, aproape 1000. Ceea ce m-a frapat încă înainte de plecare au fost sfaturile pe care i le dădeau prietenului meu aproape toate cunoştinţele către care se confesa, destăinuidu-le planurile noastre; şi nu erau deloc puţini. Aproape toţi insistau să nu mâncăm alimente mexicane dacă nu vrem să avem stomacurile bolnave în următoarele zile şi îşi susţineau pledoaria prin tot felul de păţanii ale altora. Personal, nu eram deloc convins, ba chiar eram hotărât să testez arta culinară mexicană la ea acasă, dar efectiv nu am găsit un local care să-mi inspire suficientă încredere. M-am lăsat atunci convins că este mai bine pentru sănătatea mea să fac asemenea probe în Statele Unite, unde mulţi mexicani prepară aceeaşi mâncare sub supraveghere sanitară americană.

De altfel, întreaga excursie a fost deosebit de tristă pentru că, odată cu trecerea frontierei, la numai câţiva metri, începe o ţară cumplit de săracă pentru care apropierea unei ţări bogate o face să fie şi mai săracă. Contrar aşteptărilor mele, nu există o zonă de tranziţie de la bogăţie la sărăcie; dimpotrivă, sărăcia este maxima în imediata vecinătate a graniţei. Către centru, unde oamenii sunt obligaţi să trăiască prin mijloace proprii, lucrurile încep să se îndrepte cât de cât.

*** Obişnuit să aud vorbindu-se numai englezeşte în jurul meu - în tot timpul şederii în Statele Unite nu am întâlnit nici un român - am fost surprins să aud expresia 'fata morgana' într-un cântec în limba engleză. Atunci am avut curiozitatea să aflu care este semnificaţia cuvântului fata din aceasta sintagmă. Cum tot purtam cu mine mai multe dicţionare, am căutat şi am avut surpriza plăcută să constat că fata vine din latină şi înseamnă zână. Deci limba română a preluat termenul de zână pentru substantivul comun fată. Sentimentele poetice ale românului mi s-au părut atunci şi mai evidente; amplificate cu distanţa de la care făceam aceasta constatare, m-au impresionat şi mai mult.

Conform aşteptărilor, în California este cald, mai ales în Sud, dar numai afară.

Pentru interior aveam grijă să am permanent la îndemână o jachetă. Prin interior, trebuie înţeles nu numai interiorul clădirilor ci şi interiorul maşinilor, pentru că ei folosesc aerul condiţionat oriunde este posibil. Curios, dar localnicii nu sunt obişnuiţi să suporte căldura climei în care trăiesc, pe cât sunt de obişnuiţi cu răcoarea aerului condiţionat, pe care şi-l creează singuri. Cred însă că un rol important dar subiectiv îl joacă în această apreciere o oarecare sensibilitate pe care eu personal am dobândit-o în iernile cu încălzire precară, petrecute în ţară. Îmi amintesc că, în autobuzul spre Reno, era la un moment dat frig, datorită aceluiaşi aer condiţionat. Tânărul negru ce călătorea alături de mine, venit de câteva săptămâni din căldurile ecuatoriale, suporta mult mai bine răcoarea decât mine, cel "călit” în frigul românesc. *** Drumul de la Los Angeles la New York l-am parcurs cu trenul. Principalul motiv al acestei alegeri a fost nu atât dorinţa unui confort sporit faţă de autobuz, cât curiozitatea de a da curs reclamelor foarte îmbietoare ale Amtrak-ului (principala societate de căi ferate americane). În ceea ce priveşte confortul, există avantaje dar şi dezavantaje. Avantajele ţin de confortul interior: fotolii mai largi, mai multe posibilităţi de mişcare şi chiar de recreere (televizor), etc.

Dezavantajos este faptul că trenul opreşte doar pentru câteva minute astfel că binefăcătoarea plimbare pe jos nu mai este posibilă şi, bineînţeles nici micile vizite. Singura staţionare mai lungă, de fapt o schimbare de tren, este la Chicago.

O primă surpriză pentru mine a fost gara din Los Angeles: aproape pustie.

Trenul este foarte puţin solicitat în Statele Unite. Aici, pe distante scurte, deplasarea se face cu automobilul propriu. Pe distante lungi americanii nu circulă. Atunci când totuşi sunt obligaţi s-o facă dintr-un motiv oarecare, probabil că sunt presaţi de timp şi vor folosi avionul. Tot avionul este folosit şi de către cei ce trebuie să se deplaseze în interes de serviciu dar, în plan social, aceştia reprezintă un procent infim. Americanul obişnuit doarme noaptea în patul lui sau pe-aproape. Cum preţul trenului este mult mai scump faţă de autobuz iar durata aproape egală rămâne un strat social foarte subţire din care Amtrak-ul îşi recrutează pasagerii. Aceştia sunt în general din categoria mijlocie sau dintre cei care nu suportă zborul.

Un tren are un vagon de bagaje, trei de clasă, unul de dormit, unul de privit şi un vagon restaurant. Cred că vagonul de privit necesită câteva precizări; el este un vagon comun, ca şi vagonul restaurant, deci locurile nu sunt rezervate anticipat, dar, spre deosebire de vagoanele de clasă, are scaune rabatabile orientate spre exterior şi ferestre de la un capăt la celalalt, astfel că pasagerii au o foarte bună vizibilitate asupra peisajelor ce se succed prin faţa ochilor timp de aproape patru zile. Tot aici, în timpul nopţii, funcţionează unul sau două televizoare.

Până la Chicago drumul a fost în aceeaşi notă de civilizaţie americană; oameni amabili, care - dacă nu pot fi de folos - cel puţin nu deranjează. După trei zile de mers, vagonul arăta la fel de curat ca la plecare. De la Chicago la New York însă atmosfera s-a schimbat brusc. Printre călători şi-au făcut apariţia mulţi gălăgioşi, puţin preocupaţi de prezenţa altora, iar grupurile sanitare deveneau tot mai murdare. Era duminică şi, probabil, majoritatea erau navetişti săptămânali. Noroc că n-a durat prea mult. M-am convins însă încă odată că New York-ul nu reprezintă USA. Singura consolare pe această porţiune de drum a fost pitorescul locurilor. O zonă deluroasă, bogat împădurită care, în miez de toamnă, îşi etala o paleta coloristică dintre cele mai bogate. *** Pe parcursul călătoriei m-am amuzat să constat că Santa Fe a fost şi a rămas doar un simbol. Ni-l amintim din filmele western legat de prima cale ferată destinată să lege Atlanticul de Pacific. Este numele unei localităţi, acolo unde se sfârşeşte deşertul şi încep munţii, nume ce a fost împrumutat de către numeroase societăţi mai mult sau mai puţin legate de calea ferată cu pricina, nume desemnând uneori calea ferată însăşi. El este folosit pe scara largă şi astăzi, scris cu litere de peste doi metri înălţime pe vagoane, transcontainere şi peste tot unde există o suprafaţă suficient de mare. Şi totuşi, trenul nu trece şi nu a trecut niciodată prin Santa Fe. Terenul deosebit de dificil a determinat proiectanţii căii ferate să construiască linia câţiva kilometri mai la sud, astfel cei ce vor să meargă chiar la Santa Fe coboară la Alburquerque, de unde iau autobuzul.

Localitatea a fost depăşita de simbol.

Indiferent de zonă şi gradul de cultură, americanii îşi propun să fie politicoşi.

Printre expresiile cele mai folosite figurează „thank you” şi „excuse me”, pronunţate cât se poate de britanic, poate cel mai clar dintre toate. Vechiul „sorry”, spus formal este aproape dispărut. Se foloseşte numai în expresii în care, asociat cu diferite adjective şi cu o intonaţie adecvată, transmite sincera părere de rău a vorbitorului. Starea de politeţe vine dintr-o dorinţă internă de a dovedi că este un om care a atins acest grad de civilizaţie şi nu din obligaţie socială.

Dacă în fata unui ghişeu se formează un rând de câteva persoane, a doua persoană stă la circa doi metri în spatele celei de la ghişeu, din simpla discreţie.

Uneori acest loc este marcat fie pe pardoseală, fie printr-o poarta simbolică. Cu sau fără marcaj, regula este respectată întotdeauna.

Aproape peste tot, americanii sunt afabili. Este greu de aflat dacă bunăvoinţa afişată este realmente sinceră, pentru că ei sunt educaţi către un astfel de

comportament. Orice copil este învăţat să zâmbească cu gura larg deschisa astfel încât să i se vadă cât mai mulţi dinţi. Această atitudine îl va ajuta în viaţă să stabilească mai uşor relaţii de colaborare cu partenerii de afaceri sau să culeagă voturile electorilor. Orice lucrător din comerţ este obligat să-şi însoţească amabilitatea obligatorie cu un zâmbet, iar comerţul are în Statele Unite unul dintre cele mai însemnate procente în ceea ce priveşte populaţia ocupată. După opinia mea, tocmai această condiţie de a fi aproape permanent zâmbitor se transformă cu timpul într-o stare de fapt. Oamenii sfârşesc prin a fi zâmbitori pur şi simplu, chiar şi fără motiv. Buna dispoziţie devine o stare de spirit.

Imaginea americanului cu picioarele pe masa este de domeniul trecutului îndepărtat. Distantele mari pe care le străbat, cândva pe cal, acum în automobil, îi obligă să stea mult timp într-o poziţie fixă, ceea ce ar constitui o circumstanţă atenuantă pentru obiceiul lor de altă dată. Cu toate acestea, astăzi el este în totalitate abandonat, ca dovadă a faptului că americanul îşi doreşte să fie civilizat în accepţiune europeană, chiar dacă nu vrea s-o recunoască deschis. *** Nu pot să închei aceste note de călătorie fără să nu spun chiar nimic despre prima observaţie care m-a izbit încă din primele zile în Statele Unite, dar despre care am ezitat să scriu, de teamă că ea nu sună bine în urechile noastre. Şi totuşi... Într-o exprimare lapidară ea ar fi „preocuparea pentru lucrul bine făcut”. Într-adevăr, aproape că nu există ceva care să nu funcţioneze. Simpla întrebare „ce s-ar întâmpla dacă n-ar funcţiona?” este privită cu suspiciune. „Cum să nu funcţioneze?, dacă a fost construit pentru ca să funcţioneze? Întrebarea este absurdă.” Poate fi privită ca o glumă de prost gust. Dacă funcţionează, foarte bine. Atunci este un motiv de mândrie pentru autor şi oricine s-ar strădui să fie într-o astfel de situaţie. Fie că este hobby fie că este o obligaţie de serviciu, orice lucru trebuie să fie bine făcut.

Vorbind despre serviciu, trebuie spus că orice american, oricât de nonconformist şi zurbagiu ar fi el, atunci când se vorbeşte despre serviciu devine brusc extrem de serios. Fără să fie stresat, pentru că munca lui nu este aproape niciodată stresantă, el este întotdeauna foarte serios. Serviciul este o chestiune serioasă. Ţinuta pentru serviciu este şi ea edificatoare. Cu excepţia ziariştilor şi a încă câtorva categorii profesionale - foarte puţine - toţi intelectualii şi orice salariat ce are relaţii cu publicul merge la serviciu în costum, cu cămaşă albă, eventual cu dungi sau pătrăţele discrete, albul rămânând însă culoarea dominantă, şi cu cravată. În zilele extrem de călduroase, se poate renunţa la haină, iar cămaşa poate fi cu mânecă scurtă. Niciodată însă cravata nu lipseşte.

Negrul care şterge pardoseala în gară cu mopul poartă pantaloni bleumarin cu o dungă impecabilă, cămaşă cu atât mai albă cu cât el este mai negru, şi bineînţeles cravată.

Toţi bărbaţii care circulau ca navetişti în trenul local spre şi de la Los Angeles, tren pe care l-am folosit şi eu, erau îmbrăcaţi în acest mod, fără excepţie dacă mă exclud pe mine.

Dintr-un popor de imigranţi, mulţi recrutaţi dintre cei, dacă nu certaţi cu legea, cel puţin stânjeniţi de ea, americanii au devenit un popor de oameni care îşi doresc să respecte legea şi să fie cât se poate de civilizaţi, ca dovada că şi-au depăşit stadiu de paria şi i-au egalat şi chiar depăşit pe cei din cauza căruia au plecat cu una sau mai multe sute de ani în urmă. Conştiinţa de poporul cel mai.... este permanent prezentă. Cel puţin deocamdată. Sa vedem cât o să-i ţină. În străinătate, comparaţia preturilor cu cele din România este lipsită de sens din mai multe motive: - diferenţa dintre cotele de buget familial acordate diferitelor categorii de produse şi servicii; - diferenţele relative dintre preţurile diferitelor produse; - etc. etc.

Avusesem ocazia să verific aceasta idee în Europa, aşa că singura mea grijă era să nu emit judecăţi preconcepute, să mă informez asupra preţurilor şi să iau lucrurile aşa cum sunt. În urmă cu patru ani, la primul meu contact cu Vestul, trebuie să recunosc, am fost de multe ori surprins de unele diferenţe de preţ, deşi mă aşteptam la aşa ceva. Totuşi, ceasuri electronice cu numai 16 şilingi austrieci în timp ce un bilet de tramvai costa 20, doar pentru că ceasurile erau chinezeşti, a fost pentru mine o informaţie şocantă. Parcarea maşinii în centrul oraşului pentru mai puţin de trei ore m-a costat mai mult decât valoarea unei perechi de pantofi. Poate că parcarea pare opţională pentru un român în trecere; ea este însă obligatorie pentru un vienez şi intră în mod uzual în contul lui de cheltuieli.

Bananele în schimb erau foarte ieftine, astfel că le preferam celorlalte fructe.

Uneori ţineau loc chiar şi de mâncare; mai târziu am aflat ca, în exces, pot fi dăunătoare.

Mă gândeam atunci la un exemplu pentru a ilustra modul de stabilire a preţurilor unor produse în Apus, mai ales în Austria, ca ţară la frontiera cu „lagărul socialist” (premonitoriu acest cuvânt, lagăr). Să ne imaginăm că un automobilist rămâne în pană într-un loc foarte izolat, din cauza unei piese de mică valoare, dar fără de care automobilul nu merge. Este puţin probabil ca cineva să-i vina în ajutor. Şi totuşi minunea se întâmplă; un alt automobilist trece prin acelaşi loc, are chiar şi piesa necesară, dar pretinde un preţ imens faţă de valoarea ei reală. Pentru că nu are de ales, cel în pană acceptă. Aparent, piesa este scumpă dar, în realitate, automobilistul nostru nu plăteşte atât piesa cât propria sa imprudenţă de a pleca în călătorie nepregătit. Dacă asemenea imprudenţi sunt mulţi, atunci un întreprinzător ar putea chiar să realizeze o mică afacere, oferind imprudenţilor ceea ce le lipseşte. Austria, cea mai estică ţară occidentală la vremea aceea, practica exact această politică: importa din ţări subdezvoltate numai la preturi foarte mici, în timp ce pentru produsele şi serviciile proprii practica preţuri cât se poate de mari. Cum de este posibil? Las

cititorului plăcerea să-şi aleagă explicaţia care îi place mai mult, în funcţie de opţiunile sale politice. În Statele Unite, diferenţele de preţuri mi s-au părut mai puţin şocante dar ele nu lipsesc. Poate că un exemplu convingător este valoarea propriilor mele tablouri. În Statele Unite ele erau evaluate în mod obişnuit în jurul a 1000 $, ceea ce nu este mult dacă avem în vedere că această sumă reprezintă între 1/2 si 1/3 din venitul unui american mijlociu. În România însă, 1000 de dolari ar însemna mai mult decât în cele mai frumoase dintre visele mele dar, pe de altă parte, 1/2 din venitul mediu al unui român ar fi mult sub preţul lor de vânzare. Îmi amintesc o glumă foarte veche, atât de veche încât pentru unii poate fi nouă: la un banchet, ca replică la declaraţia reprezentantului unei ţări subdezvoltate cum că subsolul lor este atât de bogat încât ar putea înconjura New York-ul cu un gard din aur, reprezentantul USA îi spune că pot executa lucrarea şi îl asigură ca ea va fi plătită prompt în dolari (de hârtie).

Discrepanţa dintre mai vechii şi mai noii veniţi este evidentă mai ales pe planul forţei de muncă, unde eforturile disperate ale sud-americanilor de a fi acceptaţi sunt primite cu toată răceala de către localnici. *** Ca turist eşti acceptat cu braţele deschise; ca imigrant însă, atitudinea lor se distanţează brusc cu două trepte. Prima treaptă este psihologică, dată de ideea că turistul este în vacanţa şi atunci parcă şi interlocutorul se simte pentru câteva clipe în aceeaşi situaţie estivală, fără griji imediate şi fără program rigid. Măcar pentru a nu strica dispoziţia turistului, gazda doreşte să întreţină atmosfera de voie bună şi, pentru că-i place şi lui, participă bucuros. Vraja se destramă însă brusc în clipa în care turistul nu mai este turist. A doua treaptă este de ordin social: în lupta pentru un loc mai bun în ierarhia socială, oamenii se vor strădui întotdeauna să-şi subclaseze concurenţii potenţiali prin orice mijloace. Imigranţii sunt cei mai vulnerabili, fie şi numai pentru că nu au relaţii locale. Ei vor fi obligaţi să-şi vândă forţa de muncă mai ieftin şi să suporte aroganţa localnicilor, chiar atunci când le sunt superiori. Se întâmplă şi în România ca cei veniţi din alte localităţi să fie primiţi cu răceală de către localnici; de ce n-ar face-o şi alţii când se schimbă continentele... Ce-i drept, americanii nu se compară cu europenii pentru că ei toţi sunt proveniţi din imigranţi, dar nu trebuie să ne facem multe iluzii. Ideea că populaţia Americii este formată din oameni de diferite naţionalităţi este pe cale de dispariţie. Sunt prea putini cei care îşi mai amintesc că au un strămoş din Europa şi asta numai dacă strămoşul înnobilează arborele genealogic al familiei. Cei mai mulţi însă se mândresc dacă ei şi părinţii lor sunt născuţi în Statele Unite.

Comparaţia cu situaţia de acasă este la fel de lipsită de sens ca şi comparaţia preţurilor. Ideea că o maşină, spre exemplu, se obţine mai uşor acolo decât acasă se uita imediat, pentru că se schimba criteriile de apreciere; acolo maşina este o necesitate, deci ea va trebui cumpărată de urgenţă. Comparaţia nu se mai face cu DACIA ci cu maşina vecinului sau a colegului de serviciu care, cu siguranţă că este mai bună decât cea a proaspătului venit, cumpărată la mâna a doua din

primele lui economii.

Nu vreau să-i dezamăgesc pe cei ce cred că America este ţara tuturor viselor, pentru că şi eu cred la fel. Simt însă nevoia amendării acestei exprimări prea superficiale. Am putea nuanţa spunând că America este ţara în care visele pot deveni realitate. Cum? Ei, asta-i cu totul altceva. Un lucru este însă sigur; din vise nu se poate trăi. Iar pentru ca visul să se transforme în realitate este nevoie de munca şi talent. Aşa da. Şi mai trebuie făcută o distincţie cât se poate de radicală intre New York şi marele oraşe industriale pe de o parte şi restul Americii, pe de altă parte. În prima categorie există doar oameni care muncesc din greu pentru atingerea scopului pentru care au venit acolo. (Este mai bine să facem abstracţie de cei câţiva rataţi, pentru că - deşi foarte vizibili la nivelul străzilor vizitate de către turişti - ei nu sunt prea mulţi în realitate.) A doua categorie reprezintă de fapt America, iar aici oamenii sunt cât se poate de normali. Au tabieturi, îşi caută tradiţii, îşi doresc o viaţă confortabilă cu locuri de munca sigure, şi tocmai de aceea este mult mai greu pentru noul venit să-şi găsească un loc al său printre ei. El va trebui mai întâi să dovedească că merită stima celorlalţi, iar acest lucru cere timp.

America filmelor cu poliţişti superdotaţi sau cu tinere cărora norocul le surâde numai la Hollywood este pură fantezie. Orice asemănare cu viaţa reală ar fi o greşeala, fie că ne referim la aspectele frumoase ale vieţii, fie la cele urâte. De altfel, un ochi atent ar putea observa de exemplu că filmele americane obişnuite sunt mult mai pudice decât cele europene, dacă ne referim la scenele sexy. Cum nu poate fi vorba de cenzura guvernului, rezultă că numai autocenzura producătorilor este cauza acestei decente. Ei trebuie sa răspundă gustului american, iar americanii sunt mai pudici decât europenii. Faptul că România importa cu precădere filme indecente nu trebuie să ne inducă în eroare.

Ponderea lor în programele americane de televiziune este incomparabil mai mică. Mult mai mică!

Grija pentru sănătate - fizică şi psihică - este evidentă pentru oricine vrea să privească viaţa americană în mod realist. Copiii sunt conştientizaţi că aşa cum îşi vor aşterne aşa vor dormi, că soarta lor depinde de deciziile pe care le vor lua în momentele importante ale vieţii. Adolescenţa este de aceea uneori stresantă pentru mulţi dintre ei, deoarece sunt lăsaţi să decidă singuri asupra carierei ce o vor urma. Părinţii se abţin să-şi impună punctul de vedere. Acesta este şi unul dintre motivele pentru care mulţi tineri renunţă pentru moment la şcoală în favoarea unor câştiguri materiale imediate, pentru ca să-şi reia studiile la vârsta maturităţii, dacă între timp s-au mai copt la minte şi nu au făcut greşeli majore.

Decizia le aparţine, ca şi dezavantajul eventualelor erori de calcul. După o astfel de întrerupere, capacitatea lui de asimilare este mult diminuată, dar orice greşeală trebuie plătită. Cu tot riscul unor decizii nefaste, părinţii lasă totuşi copiilor întreaga libertate de decizie, pentru că ei apreciază că asumarea responsabilităţilor este un câştig mai important. Ce-i drept, un om integru nu poate fi decât unul care îşi asumă responsabilitatea faptelor sale. ***

Din punctul de vedere al europeanului, tinerii americani pot părea uneori needucaţi mai ales în raport cu femeile. Diferenţele de comportament sunt însă înşelătoare, din cauza mentalităţilor diferite. Nici prin gând nu le-ar trece spre exemplu să se ridice de pe scaun în faţa unei femei, dar nu pentru că nu ar fi educaţi, ci pentru că le consideră egale cu bărbaţii. (Avantaje şi dezavantaje.) În aspectele de fond însă, educaţia tinerilor americani este mult mai atent tratată decât în Europa în general şi în România în special. Cel mai puternic exemplu este chiar educaţia patriotică. La noi, această expresie produce repulsie, probabil pentru că nu am aplicat-o niciodată cum trebuie. Ei însă nu vorbesc despre ea dar o aplică prin toate mijloacele. În orice film eroul american este victorios.

Personajele negative, atunci când nu sunt străini, au cel puţin nume cu sonorităţi străine. Italienii sunt răufăcători şi neserioşi, francezii escroci sentimentali, englezii capete pătrate, asiaticii aparţin unui clan periculos, omniprezent dar bine mascat, ruşii cam la fel dar infinit mai proşti etc. etc., numai americanul se dovedeşte a fi simbolul tuturor calităţilor. Victoria lui finală nici n-o mai punem la îndoială.

Orice american este mândru de apartenenţa lui la primul stat al lumii. Teoretic nu acceptă naţionalismul când este vorba despre alte popoare şi nu-şi dau seama atunci când ei înşişi sunt naţionalişti. Acceptă chiar ideea că o ţară mai mică se poate afla sub „grija” alteia mai mari şi au mai multă înţelegere pentru ţara cea mare decât pentru cea mică. Iar dacă este vorba despre ei, atunci justificarea este găsită în sfera intereselor economice, pentru care sunt deosebit de sensibili.

Steagul lor este oricum prezent peste tot, în cele mai neaşteptate locuri, chiar şi pe costumele de baie cele mai minuscule, fără să-i acuze nimeni de naţionalism.

Nu trebuie să ne mirăm pentru că nu sunt ei primii şi nu vor fi nici ultimii. Ca să nu evoc amintiri încă prea recente, îl menţionez doar pe Chateaubriand, ca strămoş al celor ce vor astăzi să ne înveţe democraţia şi toleranţa. În memorialistica lui, în special în sudul Europei, îi scapă puţine pagini în care nuşi etalează admiraţia pentru poporul francez, „cel mai inteligent, cel mai cultivat, cel mai cel”, vizavi de lipsa aceloraşi calităţi la popoarele din toate ţările pe care le vizitează, chiar dacă unele dintre ele reprezintă vechi civilizaţii. Şi pentru că la el totul este la superlativ, şi ridicolul în care cade este pe măsură, atunci când, vizitând ruinele romane din Italia, îi considera stupizi pe cei ce au construit, după opinia sa, exagerat de multe băi publice şi particulare. La ce le foloseau?

Aceasta era întrebarea ce-l frământa pe urmaşul purtătorilor de peruci pudrate şi parfumate pe dinafară dar cu multe insecte pe dinăuntru. De la un prieten din Chile am aflat gluma cum că francezii au rafinat parfumurile pentru că nu descoperiseră încă baia. Dictonul „divide et impera”, deşi cunoscut ca fiind de origine latină, sună mai bine azi exprimat în franceză, iar ei îl practică cu toata ipocrizia. Ceea ce este naţionalism la alţii se numeşte patriotism pentru ei.

Să revenim însă la americani, care - chiar şi atunci când greşesc - o fac ca nişte copii mari, aproape cu un fel de inconştienţă şi, ceea ce este important, se spală des şi bine. Deşi sunt permanent nemulţumiţi de rezultatele administraţiei şi îi critică mult pe proprii lor politicieni, pe care tot ei i-au ales, ar fi o greşeală de neiertat din partea unui străin să participe la dezbaterile lor; intervenţia lui nu ar fi acceptată. Patriotismul este mai presus de orice. Îşi accepta greşelile, le

regretă, dar nu le face plăcere să le discute cu străinii. De aceea, subiecte ca războiul din Vietnam este mai bine să fie evitate. Cât despre Războiul de secesiune, acesta este un subiect tabu. Deschiderea lui poate fi catastrofală.

Guvernul Statelor Unite îşi face un titlu de glorie din afirmaţia că, după război, calitatea vieţii a crescut continuu datorită printre altele înfiinţării şi perfecţionării unor sisteme de norme şi standarde, dar mai ales datorita organizării activităţii de control al respectării lor.

Ca turist, am avut posibilitatea să constat veridicitatea acestei declaraţii în comerţ, magazinele şi restaurantele fiind spaţiile pe care, vrând-nevrând, le-am frecventat cel mai mult. Magazinele mari oferă sute şi mii de produse de uz casnic astfel dimensionate încât ele trebuiesc doar montate. Majoritatea bucătăriilor şi a băilor americane, de pe coasta de est până la cea de vest sunt din acest motiv combinaţii ale aceloraşi produse. (Există o sumedenie de maşini şi dispozitive pentru montat sau construit, dar foarte puţine pentru stricat sau demolat.)

Eficienţa activităţii de control este cea mai evidentă în domeniul alimentaţiei publice. În cel mai mic cătun, ca şi în marile oraşe, produsele alimentare sunt aproape identice iar riscul îmbolnăvirii din cauza alimentelor alterate este practic nul. După un timp prestabilit, în funcţie de produs şi condiţiile de păstrare, mărfurile alterabile sunt scoase din magazin, indiferent de orice apreciere subiectivă a stării lor. Nerespectarea acestor reguli se pedepseşte foarte sever. Retragerea autorizaţiei de funcţionare este printre primele sancţiuni.

Severitatea regulilor face din comerţul alimentar un sector de activitate dur.

Aproximaţiile, lucrul de mântuială, speranţa că „poate merge”, nu sunt posibile.

Rigurozitatea merge până acolo încât afectează şi limbajul. Spre exemplu, este uzuală expresia „ham and eggs” (la plural) aşa cum şi noi spunem pentru ouă prăjite „ochiuri” si nu „ochi”, dar la ei nu se scrie tot aşa pe lista de preţuri a restaurantelor, dacă porţia conţine un singur ou. Un client glumeţ ar putea pretinde - şi ar obţine - cel puţin două ouă, pentru a justifica folosirea pluralului.

De aceea se inversează şi ordinea cuvintelor şi se scrie „eg and ham” dar se poate citi „ham and eggs” pe răspunderea cititorului. Se pare că noutăţile şi ciudăţeniile de limbaj fac deliciul americanului de azi. Am auzit cel puţin şase denumiri pentru pantaloni, iar apariţia unui nou model ar duce apariţia unui nou cuvânt. Termenul generic de pantaloni practic nu mai există. Doar cei mai instruiţi dintre ei îl admit ca pe „ceva britanic”, asociindu-l eventual cu un costum de epocă. La lucruri noi cuvinte noi.

As fi naiv să cred că în comerţul lor totul este ideal, iar negustorul nu face altceva decât să cumpere şi să vândă în condiţii şi la preţuri prestabilite. O probă de vânzător abil am avut ocazia să cunosc atunci când m-am interesat de un aparat de fotografiat. În timpul discuţiei, în care mai mult el a vorbit, a redus preţul la jumătate. A acceptat chiar să primească aparatul meu cel vechi şi modest în contul unei părţi din preţ, şi nu eram într-o dugheană oarecare ci în unul dintre cele mai mari magazine de specialitate din New York, dacă nu mă înşel pe Madison Avenue, în plin Manhattan. Explicaţia este una singură: marja

lui de preţ ere atât de mare încât îşi putea permite să-l reducă la jumătate şi totuşi să rămână în câştig. *** Una dintre întrebările glumeţe ce mi s-au pus la întoarcere a fost „ce mai face unchiul Sam?”. Unchiul Sam era un personaj fictiv, foarte popular chiar şi în România, datorită ajutoarelor americane sosite după război, mai exact între victoria aliaţilor şi divorţul lor. Mai puţină lume ştie că Unchiul Sam nu înseamnă doar United States şi că, înainte de a fi un personaj fictiv, el a fost unul real, pe numele sau adevărat Samuel Wilson, originar din Troy (Albany), o localitate situată ceva mai la nord de New York, pe drumul spre Montreal. El a făcut un comerţ prosper în timpul războiului din 1812, când a furnizat alimente armatei, în special carne. Ambalajele, în general butoaie, în care îşi livra marfa purtau inscriptia „U.S. Army”, astfel că un glumeţ a atribuit iniţialelor semnificaţia „Uncle Sam - he feeds the army” (Unchiul Sam hrăneşte armata).

Butada a prins şi s-a păstrat până azi în asociere cu un personaj culant, de la care ne parvin pachete mai mult sau mai puţin gratuite, dar care sigur ne fac plăcere. *** Insomniile provocate de diferenţa de fus orar după străbaterea distanţelor mari (Jet Leg) sunt mai puternice în cazul deplasărilor de la vest către est, în cazul meu pe drumul de întoarcere. Am crezut la început că impresia este subiectiva dar ea a fost confirmată de către persoane cu mai multa experienţă decât mine în călătoriile pe distante mari. Deşi de pe coasta de vest până pe coasta de est drumul cu trenul a durat trei zile, deci puteam spera să mă acomodez treptat, în New York nu puteam să adorm. În avion, pe drumul spre casă am făcut o noapte complect albă, mai ales că a fost si foarte scurtă. Eram frânt de oboseală când am ajuns acasă şi totuşi nu puteam să dorm. În timpul zilei povesteam prietenilor ce făcusem în excursie dar, din cauza oboselii, aveam senzaţia că trăiesc o viaţă paralela şi nu pot să intru în propria mea viaţă nici măcar noaptea.

Acomodarea la fusul orar a fost dificilă dar totuşi mult mai uşor de suportat decât acomodarea cu realităţile noastre economice. Eram aproape îngrozit de ideea că un american care ne-ar vizita ţara, la vederea gunoaielor, a cerşetorilor şi a mulţimii „comercianţilor” noştri în haine multicolore, ce populează gările şi zonele centrale ale oraşelor, ar asemăna România cel mult cu Mexicul, dacă drumurile noastre ar fi cu adevărat asfaltate şi am renunţa la muzica turcească.

Orice asemănare cu o ţară realmente europeană este greu de susţinut. Dar şi mai tristă este imaginea unui popor dezorientat, trist datorită lipsei de perspective, condus de câţiva şefi de trib care îşi închipuie că ei şi numai ei pot intra în lumea civilizată, fără să realizeze că numai prin câteva afaceri oneroase nu pot depăşi limita dintre grotesc şi ridicol. Orice om onest, fie şi sărac, se poate bucura de toată consideraţia oamenilor de pretutindeni. Invers, bogăţia fără acoperire şi mai ales lipsa moralităţii sunt imediat identificate şi sancţionate prin izolare.

Menţionând Mexicul mi-am amintit de o întrebare pe care i-am pus-o

prietenului meu american în timpul scurtei noastre escapade în această ţară. Iam cerut să explice de ce aproape întreaga America Latină este subdezvoltată în timp ce SUA şi Canada sunt în top, deşi istoria le-a oferit condiţii asemănătoare: au fost colonizate de către europeni aproape în acelaşi timp, s-au eliberat aproximativ în aceeaşi perioadă etc. Răspunsul lui nu-l reproduc pentru că, luat prin surprindere, nu a găsit o explicaţie plauzibilă. Nici soluţia mea nu trebuie luată ca definitivă, pentru că nu sunt un specialist în domeniu dar, dacă tot am pus o întrebare, sunt dator şi un răspuns fie el şi provizoriu. Iată opinia mea: America Latină a fost cucerită şi atât. Cuceritorii s-au considerat în continuare supuşii ţării în numele căreia acţionau. Aceste ţări s-au eliberat numai atunci când cuceritorul a devenit prea slab pentru ca să-şi mai poată susţine imperiul colonial. În America de Nord însă, ca şi în Australia de altfel, Anglia şi-a trimis nu atât armata, dar şi pe cei rămaşi fără ocupaţie în urma dezvoltării economice şi chiar şi pe răufăcători. America şi Australia au fost coşul de gunoi al societăţii engleze. Aceşti refuzaţi ai soartei, cărora le-a surâs o a doua şansă, erau hotărâţi să-şi clădească o viaţă nouă aşa că s-au apucat serios de treabă. Independenţa şiau dobândit-o nu printr-o răscoală împotriva propriilor conducători ci printr-un război împotriva ţării lor de origine. Conducătorii lor nu erau nişte sărăntoci cu mai multă energie decât alţii, ci oameni educaţi şi recunoscuţi ca demni reprezentanţi ai idealurilor de independenţă şi democraţie. Ei nu doreau puterea pentru ca să devină importanţi pentru că erau deja. Independenţa şi prosperitatea au atras un imens val de imigranţi, oameni hotărâţi şi ei să muncească pentru un statut social mai bun. Nimeni nu s-a dus acolo să culeagă; toţi au plecat conştienţi că mai întâi trebuie să desţelenească pământul, să-l muncească şi, dacă au noroc, poate că vor culege. Aceşti oameni, alungaţi din Europa, au dorit să trăiască într-o ţară a lor, în care să nu mai fie arătaţi cu degetul, o ţară cu legi stabilite de ei, pentru că nu există ordine fără legi. Sunt convinşi că legea înseamnă civilizaţie. Le face plăcere de aceea să respecte orice ţine de lege şi ordine, pentru că doresc să fie o naţiune civilizată, iar lumea să-i recunoască ca atare. Astăzi sunt mândri să dovedească că civilizaţia lor, bazată pe respectarea legilor lor, este cel puţin egală cu cea europeană.

BraĹ&#x;ov, 23 decembrie 1995.