4 minute read

Libertatum

Next Article
epigramatice

epigramatice

Tereza este úi pe rol de „reglator de seisme psihologice”, respectând postulatul biblic: „Iubeúte-Ġi aproapele ca pe tine însuĠi”. „Doctor de suflete”, i se potriveúte acest calificativ pentru promovarea „terapiei râsului” cu care sfidează durerea („Am scos durerea din sufletul meu úi am învârtit-o în rotocoale de râs, am jucat-o úi am săltat-o, úi am alungat-o să mă lase în pace, să-mi pot creúte copiii”, p.103). Om al lui Dumnezeu, simbol al rezistenĠei prin iubirea de viaĠă („Vreau să trăiesc ... nu vreau să vin la tine ... încă nu ... să-mi aducă copiii măcar câte un nepot ... , p.105”), Tereza îúi realizează misiunea de pacifist, transmiĠând doza de lumină celui trist din preajma ei.

IntenĠionalitatea schimbării mentalităĠii

Advertisement

Povestea celor patru constituie o cruce a suferinĠei, care are un singur nume - suferinĠa examinată sub unghiuri diferite ca raportare de gen. Personajele create de scriitoarea Viorica ùerban sunt mereu într-o căutare de răspunsuri, într-un zbucium-freamăt, care ar aduce o eliberare de sine. Dar cum úi care ar fi acel grad de efort într-o societate în care nu este atât de uúor să o faci, când impasibilitatea contagioasă contribuie la crearea condiĠiilor pentru „suportarea” demnă a crucii, adică a suferinĠei propriu-zise, în cazul în care „politicul este diavol corect” (Savatie Baútovoi) úi „o forĠă necunoscută s-a Dúezat între noi, úi nu ne mai lasă să ne bucurăm de viaĠă, nu ne mai lasă”, pentru că „se vinde totul, cred căúi sufletul úi-l vând unii... ”.

Curajul cu care sunt rostite aceste adevăruri denotă prezenĠa nu numai al unui atent observator al realităĠii, dar úi al suportării de către narator a consecinĠelor acestei realităĠi, scriitoarea Viorica ùerban pledând pentru schimbarea în mentalitate a tuturor concetăĠenilor úi luarea de atitudini în contextul soluĠionării problemelor familiei úi nu numai,care, nerezolvate, se transformă în probleme globale. $úadar, degradarea pe scară a societăĠii ar putea fi evitată prin crearea, în primul rând, a atmosferei săQătoase în familie - acea care este embrionul acestei societăĠi úi care are o importanĠă majoră în crearea omului ca personalitate.

Doar o imagine impecabilă a părintelui (mama, tată) îi poate păstra autoritatea de model a acestuia în faĠa copilului, iar de aici - úi asigurarea unui viitor prosper al societăĠii prin creúterea unor cetăĠeni demni de Ġara lor, iubitori de aceastăĠară, cu o economie de piaĠă bazată pe „legi perfecĠionate” în care nu ar exista „jaf, păFăleală”, în care produsul autohton ar fi privilegiat, în care nu ar fi „o amestecătură de toate din toate... ca la nebuni” de „ nu mai útii ce-i al nostru”.

Dar unde ar fi această familie când „bărbatul este una dintre cele mai simple specii în ceea ce priveúte comportamentul sexual úi atitudinea sa faĠă de fidelitate”, când, nefiresc pentru un secol al emancipării femeii, aceasta este transformată de către bărbat într-un obiect personalizat, devenind úi unul al violenĠei fizice úi sexuale, când totul în jur este bazat pe violenĠă verbalăúi economică, când un tânăr este lipsit de viitor, pentru că, indiferent de studiile de performanĠă obĠinute, ideile lui nu sunt apreciate, fiind nevoit să îúi schimbe Ġara în care făUădelegea i-a furat visul, iar în efortul de a schimba ceva, care necesită timp, rămânând cu dor decepĠia: „Vor trece încă 50 de ani pană ce lucrurile se vor mai îmbunăWăĠi, úi eu sunt prea tânăr ca să mă fac ascultat...” ùi prin noua carte„Trei femei úi un bărbat”, Viorica ùerban rămâne cu ochiul artistului clarvă]ător, treaz la ritmurile modelării în timp a contemporanului, sugerându-i sfidarea cu zâmbetul de marcă al optimistului, la anumite intersecĠii, a eúecurilor cu care se confruntă întru a asista culoarea unor vise de substanĠă pe rol de învingător într-o luptă continuă cu spaĠiile tenebre al minĠii umane, asigurându-úi lumina úi dăruind-o cu prisosinĠăúi celor din jur. În acest sens, Viorica ùerban rămâne, prin căUĠile sale, o continuă lecĠie de reabilitare a valorilor umane úi o sacră tăPăduire a încrâncenării, zidindu-se primăvară a trăiri úi cu-vântului peste gerurile timpurilor dure din fiinĠa umană.

Silviu Doina] POPESCU

ğările lumii s-au temut de-o eroare. S-a dus vara cu fantasmele ei trecătoare. Dumnezeu a aflat-o úi s-a grăbit s-o îndrepte ca apoi să aútepte la capăt de trepte. Din Copacul TinereĠii a Ġkúnit Pasărea Bucuriei. Distinctăúi clară, din crânguri, se formează o boare: zestrea euharistiei. Copilul Brâncuúi, ca fulgul cel dalb divin al păSădiei acuúi, acuúi, o săúi tragă din soare oglindirea celuilalt. Ca să-i iar reflecte umbra. Uite, uite, sumbra singurătate! Vântul bate printre copacii în floare. ùi se joacă nebun prin altare. Soarele-úi apăUă faĠa cea veúnică iar munĠii titani străpung cu aura frunĠii Pătasea cerului care prin văi trimite săgeĠi de diamante. Ai tăi sunt úi norii; de mii de ani, schiĠând elegante miúFări, de smarald, bătrâne leopard, îndrăgostit precum Dante. În aerul cald urcă nesfârúite pante vulpi care ard. Peste suflete, aici, se văd stele, licurici, roiuri de albine grele cu sclipiri de brici úi de logostele peste suflete de-arici. 2. ÎndrăgostiĠii se sărută tandru, ziua-i castel de aur, noaptea-i policandru, El Andrei, ea Diana, paznicii la Tezaur, iar zeii, tot veghind de pe grind, veghează jocul vúi aútern puterea lor peste tot locul. Peste întinderea de ape orizontul plânge. Deasupra marii treceri vâsleúte-n zbor o pasăre de sânge úi de tristeĠe. Tainice rostiri mai au úi-acum Bacovia úi-Arghezi. Tot căutând, speranĠa mea, te miri, c-ai ostenit ca fluturii pe frezii. Fericire neagră, cerului închina-voi o rugă, eu, doar o patetică slugă. DorinĠa pe care-o am de-mplinit e tot ce-i cer îngerului piúicher. De mă trag din neam de neam, Vătura-m-aú de trăit eu úi astrul meu senin! Frunză de jugastru, te-am cules albastru, dintr-un dom cu stil măiastru, - clandestin. Vânătorul úi sihastrul au jurat pe monoastire Fă nimic n-o să-i despartă nici de codru nici de artă.

This article is from: