Titina Nica ğene Poeme

Titina Nica |ENE

Anotimpurile

Acum, mai spre bătrâneĠe, mi-am propus, de ceva timp, Vă iubesc úi să observ fiecare anotimp. 6ă fug de căldura VERII în pădurea cu răcoare iar în zilele senine Vă mă răcoresc în mare... TOAMNA să nu mă-ntristez nici cînd cerul e de smoală Vă mă bucur că aud glasuri de copii la úcoală. Despre IARNĂ ce să spun sunt atâtea sărbători Fă precis îmi va părea Fă ninge din cer cu flori. Deúi toate-s ale Tale existente pe pământ fie iarnă, fie vară, fie ploaie, fie vânt, Dar... cînd vine PRIMĂVARA úi-n jur totul e divin Vă nu o iubesc mai mult nu pot, Doamne, să m-abĠin!

Câte toamne?

Este toamnă peste Ġară, prin păduri úi-n câmp e vaier, câte toamne oi fi tors din al vieĠii mele caier? Câte toamne o să mai am pe această lume tristă, astăzi, când, iar mi-a venit, Vă-mi vărs lacrima-n batistă?

M-am privit într-o oglindă Vă-mi aduc de mine aminte úi când m-am văzut în ea am rămas făUă cuvinte...

M-am rugat acum de toamnă, toamnă ea úi toamnă eu úi ne-am pus toată speranĠa, în credinĠa-n Dumnezeu...

Case frumoase úi triste...

sunteĠi case-nsingurate... Pe dealuri împrăútiate, case frumoase úi triste, mai că-mi vine, când vă văd, Vă-mi vărs lacrima-n batiste...

In voi nu e sărbătoare, nu vă vin colindători, Făci, cei ce v-au construit, sunt plecaĠi în alte Ġări... Puteau găsi bucurii, chiar aici, la ei acasă, cum că ar sta cu toĠi cei dragi, adunaĠi la aceeaúi masă... Cum că ar asculta cucul, în pădurea înverzită, admirând pe sub copaci, vioreaua înflorită...

&ăci averea pe pământ, nu are nicio valoare, omul se duce sărac, dincolo, atunci când moare..,

Nu mai chinuiĠi copiii, care plâng rămaúi în Ġară! Niciodată nu uitaĠi: Ei sunt singura Comoară...

ZăGărnicie

În casa aceasta a locuit un om, avea în grădină flori úi roúii úi dmineaĠa îl trezeau cocoúii, iar fructele le lua direct din pom! Mai avea-n grădinăúi un gutui, le admiram úi iarna când treceam, cum stăteau înúiruite-n geam, galbene cu puful ca de pui... Acolo, lăngă casă, avea o vie, cu struguri albi úi tămâioúi, cum nu se poate mai gustoúi, iar viaĠa îi părea o veúnicie... Prin curte îi zburdau nepoĠii, din prispă îi privea cu bucurie, în jur era tot veselie, dar, anii au fugit ca ...hoĠii. Acum n-ai ce să mai admiri, omul a plecat, de mult, spre stele, Oăsând aicea toate cele úi un crâmpei de amintiri, care... vor dispărea úi ele...

Cheia bătrânei

Stă bătrâna gârbovită pe o bancă sub un tei, toate tristeĠile lumii sunt ascunse-n ochii ei.

Se gândeúte neîncetat la căsuĠa ei umilă ce i-au vândut-o copiii ca săúi construiască vilă. Dar în vilă n-are loc, i-au făcut lângă grădină FăPăruĠă cu un geam Vă privească spre lumină. &ăci copii-s ocupaĠi se plimbă în jos úi-n sus. Merg chiar la Biserică 6ă-L slăvească pe Iisus. “Fii, măicuĠă mulĠumită Vă ne-ajuĠi pe fiecare! Cine astăzi Ġi-ar mai da farfuria cu mâncare?

&ă dacă ai îmbătrânit nu este a noastră vina, vila se-ntreĠine greu vrem să schimbăm úi maúina!” În clipele de răgaz ascunzând o cheie-n mână, se îndreaptă către casa unde a fost, cândva, stăpână. Numai cheia i-a rămas Fă în rest toate sunt duse, casă, tinereĠe, soĠ, sunt durerile-i nespuse. Lung priveúte printre gard úi îúi vede viaĠa toată, simĠind cum din ce în ce de puteri este lăsată. Însă, într-o dimineaĠă, au găsit lângă grădină, moartă, pe bătrâna mamă, tot strângând o cheie-n mână.