Ioan Andreica NaĠia română

Eul artistic - pentru că Rodica Răpeanu este o artistă în adevăratul sens al cuvântului - rămâne fidel discipol tuturor sentimentelor prin care autoarea Ġese cu atâta dedicare pânza motivelor acestora: „Tu erai frumos/ ùi înĠelept,/ asta te făcea úi mai bogat.../ Tu erai liber úi tânăr,/ atât de tânăr/ că m-am mirat/ cum de mai erai liber!/ Tu nu erai un munte/ sau vreun deal!/ Nu erai nici măcar o movilă!/ Tu erai un drum úerpuit/ pe care l-am urmat în orb,/ făUă să mă răWăcesc vreodată!” („Sinelui Meu”).

Despre poezia sa patriotică, aproape e o impietate să vorbeúti.

RelaĠia autoarei cu versul patriotic este de o frumuseĠe aparte. Aproape că-mi place mai mult decât versul de iubire.

Pentru că este un alt fel de rod al iubirii, este un alt fel de dragoste, caldă ca o mângâiere a mamei, puternică precum braĠul unui Sărinte devotat, este gingaúă ca un cocon de mătase. „Doctore, mă doare ğara, / Parcă stă pe PăUăcini;/” Nu e iarna cum e vara,/ Nu-s tulpini ca răGăcini!/ Doctore, mă doare ğara,/ ùi pe-alocuri, Dunărea!/ Suflete ca úi negara/ Înnegresc apele-n ea!/ Doctore, mă doare ğara!/ Codrii plâng după obcini,/ Câmpul este precum ceara;/ Galben úi plin de ciulini!/ Doctore, mă doare ğara!/ Sus pe deal, clopotniĠa,/ ùi-a legat, de limbă, sfara,/ ùi nu-i tace meliĠa!/ Doctore, mă doare ğara,/ Stau ascuns în casa mea/ Liniútea sugrumă strada/ ùi mă doare liniútea!/ Doctore, mă doare ğara/ ùi străbunul de sub úist!/ Arde carnea mea ca para -/ Doctore, rămân cu Christ!” („Doctore, mă doare ğara”).

Când avem norocul să găsim un volum de poezii pe care să îl citim pe nerăsuflate, ca pe un roman incitant, ca pe o acĠiune continu ă cu o nevoie firească de continuare, se naúte dorinĠa naturală de a mai avea parte de un al doilea, de a perpetua nevinovata plăcere a cititului unor trăiri ce par să fie mai mereu ale noastre.

Acesta e un astfel de volum úi cititorul îmi va da dreptate când va pătrunde în lumea fascinantă a poeziei Rodicăi RădiĠa Răpeanu. O veĠi găsi aici, aúa cum este ea, o úampanie scumpă, încet turnată în potire de aur, neascunsă în spatele vreunui interes meschin de a plăcea, dezbrăcată de inhibiĠii, decentă cu toate acestea, până la uimirea că e un om în carne úi oase...

E mai mult decât „o femeie de cinci margarete”, mai mult decât o „Eponă de rasă”, mai mult decât o „Femeie-ntre femei”.

Rodica RâdiĠa Răpeanu e un „bilet în alb”, pe care poĠi trece o sumă exorbitantăúi tot nu eúti aproape de adevărata ei valoare...

Ioan Andreica

Na\ia rom`n[

Teritoriile úi naĠiile de pe suprafaĠa Pământului au úi ele destinul lor. Era predestinat ca suprafeĠele să fie diferite, să se formeze naĠii diferite pe ele în timpuri neinteresate de exploatarea bogăĠiilor naturii. NaĠiunile grupate úi organizate au căutat în lupta lor pentru îmbogăĠire alte teritorii, au purtat lupte pentru dominaĠie, unde au ocupat bogăĠii, putere, altele au fost Ġinute în săUăcie datorită conduFătorilor lor, altele datorită incapacităĠii de a se organiza, iar înfrângerea lor în lupte a dus la dispariĠie. NaĠiilor dispărute desigur le aparĠine vina, sau destinul, cum să te lupĠi cu o naĠie mai puternică. Pe uscat s-a aplicat legea mării. Peútele mai mare îl înghite pe cel mai mic. Teritoriile au suportat naĠiile ce s-au perindat, unele înlăturându-le pe altele. SuprafeĠele mai îndepărtate au devenit noi spaĠii de locuire, pentru noi populaĠii. Factorii erau extrem de mulĠi. PopulaĠii treceau de pe un continent pe altul. SpaĠiul munĠilor, râurilor úi câmpiilor din zona carpato-dunăreanopontică se vede că a fost tentant din moment ce aici au venit mulĠi úi au luat „pământ úi apă” úi nu numai. Înaintea dacilor au fost alte popoare-naĠii, după daci au urmat altele din diferite direcĠii. Aceasta a fost soarta úi a altor teritorii úi naĠii.

Învălmăúeala după perioada de avânt a migraĠiilor din secolele IV, V e.n. a schimbat úi desfiinĠat vechile etnii úi populaĠiile băútinaúe sedentare o perioadă de timp úi s-au impus dominaĠii migratoare ce au supus băútinaúii pentru obligaĠii úi folosirea lor în lupte. Acesta este úi cazul populaĠiei de pe teritoriul Ġării noastre. Românii úi aromânii au úi ei un istoric pornit din antichitate nu suficient lămurit úi atestat. Cert este că după migraĠiile úi transformările din secolele VI, VII, VIII, românii se impun peste neamul slavilor, bulgarilor, pecenegilor, cumanilor, tătarilor úi sub forma în care erau organizaĠi, nici ea suficient Oămurită, reuúesc săúi definească mai bine spaĠiul, chiar sub denumiri diferite de la Nistru la Tisa, dar nu reuúesc să formeze un stat puternic, precum cel al lui Burebista sau Decebal, trăind sute de ani despăUĠLĠi ca teritorii, dar nu ca limbă, cu dorinĠa unirii în cuget úi chiar cu proiecte de unire. Mihai Viteazul a fost iniĠiatorul unirii teritoriilor româneúti, dar nu primul. El reuúHúte pentru scurt timp o unificare a românilor din spaĠiul amintit, dar repede úi-a găsit răsplata, poate una dintre trăVăturile specifice ale românilor. Luptele locuitorilor români cu turcii, austriecii, au dus la importante pierderi pentru români úi au apărut chiar domnitori úi stăpâni din alte neamuri. Românii au plecat capul la dorinĠele cuceritorilor, dar au supravieĠuit făUă a se impune faĠă de ocupanĠi. A venit úi vremea lor prin patrioĠii de la 1848, realizarea statului modern de către unioniúti, dar repede au venit hienele străine úi au înghiĠit Ġara micăúi visătoare prin aducerea de stăpâni străini. Cum Vă rămânăĠara asta a românilor necurăĠată? ùi cu lucrătura străinilor infiltraĠi în Ġară au uneltit aducerea blestemului, dacă nu au reXúit cu un prinĠ francez sau italian au găsit un prusac. Se spune că acesta a condus Ġara la obĠinerea independenĠei faĠă de turci, dar eu cred căúi cu un domnitor român se putea obĠine independenĠa, dar asta e o altă problemă.

Realizarea statului unitar românesc la 1918 ca un stat centralizat al tuturor teritoriilor unde se vorbea majoritar româneúte a stat în gât în primul rând statelor vecine. La 1940, ocazionat de izbucnirea celui de al II-lea război mondial, s-a ciopârĠit teritoriul românesc. După al doilea război mondial, poporul român a rămas făUă câteva teritorii úi vecinii tot nu erau mulĠumiĠi. Anii socialismului au redat demnitatea românului de rând (úi aceasta e o altă problemă), dar a venit fatidicul decembrie 1989, când topoare româneúti au închinat Ġara străinilor úi reziduurilor politice úi culturale româneúti. Ei au numit-o revoluĠie, eu o numesc involuĠie.

InvoluĠia statului românesc după 1990 a dus la involuĠia specificului naĠional, al naĠiei ca atare, la apariĠia unui popor úi conduFători făUă pretenĠia unor obiective naĠionale. $úadar, naĠia română are poporul, statul úi conducătorii pe care îi merită.