pp

Mihai CABA

Sfin\enia c[r\ii - Antim Ivireanul

La 27 septembrie, în duminica a 18-a după Rusalii, în calendarul creútin ortodox românesc al anului 2020 este prăznuit Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, care, potrivit aprecierii exprimate de Sinodul B.O.R, a fost „cel mai de seamă mitropolit al ğării Româneúti din toate timpurile”. În cumpăna proslăvirii ca sfânt a stat la dreapta judecată a canonizării sale, consfinĠită prin actul sinodal din 20 iunie 1992, rolul de mare importanĠă ecleziastică jucat de Antim Ivireanul pentru introducerea úi folosirea completăúi definitivă a limbii române la săvârúirea slujbelor religioase în bisericile ortodoxe româneúti, Dúa după cum această practică se păstrează intactă de peste trei veacuri de atunci úi până în zilele noastre. Iar dacă în recunoaúterea acestei întâietăĠi, deschizătoare de drum unei noi úi luminoase rânduieli bisericeúti, oficiată în limba română, se mai adaugă întregitor úi faptul că Antim Ivireanu, originar fiind din Georgia (Iviria), nu a avut ca limbă nativă pe cea românească, atunci vrednicia sa este una cu adevărat binefăFătoare.

În acelaúi mod al indubitabilei sale recunoaúteri, nici Istoria literaturii române nu se desminte în afirmaĠii de cinstire, aúezându-l cu distincĠie pe Antim Ivireanul între înaintemergătorii literaturii vechi, de ev mediu întârziat, care au făcut posibilă trecerea de la„literatura” religioasă la cea cu adevărat literară, alăturându-i întreaga sa operă, între care strălucesc „Didahiile” (1715), celei a voevodului Neagoe Basarab, remarcabil prin „ÎnvăĠăturile către fiul său Teodosie” (scrise

în slavonă pe la 1512-1519, cu o copie în limba română, atestată la 1654) úi celei a mitropolitului Varlaam, autorul primei „CăUĠi româneúti de învăĠătură” (1643). 5ămânând pe teritoriul vast al Istoriei literaturii române de la origini úi până în prezent- monumentala lucrare a istoriografului úi criticului literar George Călinescu -, editată în 1941, la Editura FundaĠiilor Regale, vom regăsi, începând de la pagina 15, adnotări de strălucită esenĠă călinesciană: „Cu mult mai însemnate din punct de vedere literar sunt Didahiile lui Antim Ivireanul. (...) Cunoaúterea limbii române este uimitoare la Antim úi de altfel din toate atitudinile, ivireanul apare ca un perfect asimilat. Cunoscător de limbi străine, el e pe deasupra un om cu ritorie, un spirit înflăFărat, cu sincerităĠi încântătoare. Cazaniile lui pot fi compilaĠii úi în unele puncte chiar traduceri, dar compoziĠia, naturaleĠea frazei úi a aplicărilor locale rămân personale. Spontaneitatea exordiilor, trecerea firească de la planul material la cel alegoric, reintrările familiare în chestiune, indignările, întristările, mustrările, interogaĠiile retorice, curmate la timp înainte de a deveni bombastice, pasiunea ce echilibrează toată exacta maúinărie a cazaniei destăinuie un orator excelent úi un stilist desăvârúit. Didahiile Uămân úi azi vii; Antim având darul întoarcerii brusce spre ascultătorul din biserică cu o retorică încărcată de sevele vorbirii zilnice, úi pe temeiuri de bun simĠ curent, la un soiu de portrete morale.”

În acest sens, să ne oprim, fie úi pentru o clipă, asupra sfinĠeniei unui fericit moment al vieĠii prin care Antim Ivireanul rezumă moralitatea omului credincios: „...ùi când ieúim de la biserică, să nu ieúim deúăUĠi, ci să facem cum face ariciul, că după ce merge la vie, întâi se satură el de struguri, úi apoi scutură viĠa de cad broboanele jos úi să tăYăleúte pre dânsele de se înfig în ghimpii lui úi duce úi puilor...”

Iar „filonul” aurifer de învăĠătură, credinĠăúi rugăciune al „Didahiilor”, opera omilectică a lui Antim Ivireanu, rămasă în manuscris, cuprinzând 28 de predici la diferite sărbători úi 7 cuvântări ocazionale, poate continua în acelaúi har neîntrecut în rostirea ostenitorului predicator, precum úi cel care face referire la smerenia românului:

Äùi precum un om are în casa lui aur, argint, scule úi alte haine úi când iase din casă pune lacăt úi încue, pentru ca să nu meargă vreun hoĠ să i le fure, să se păgubească, aúa úi smerenia încue, ca un lacăt, toate bunăWăĠile, ca să nu meargă hoĠul cel de obúte, diavolul, Vă le fure úi se va păgubi de osteneala ce-au făcut.”

Dar, pentru o mai bună înĠelegere a impresionantului rol jucat de Antim Ivireanul în cultura românească, o aplecare peste biografia lui, aúa cum a fost ea consemnată de apologeĠii úi exegeĠii săi, este pe cât de utilă, pe atât de lămuritoare.

Naúterea lui Antim Ivireanul, făUă a-i fi cunoscută exactitatea datei, este plasată biografic în Iviria (Georgia de astăzi), în jurul anului 1650, conferindu-i numele de botez Andrei. Se útie că de tânăr a fost luat rob de către otomani úi dus la Constantinopol. După răscumpărare, trăieúte în preajma Patriarhiei ecumenice de aici, unde,

treptat, dobândeúte abile înclinaĠii úi măiastre deprinderi în arta sculpturii în lemn, a picturii, caligrafiei úi broderiei, dar îúi însuúHúte úi cunoaúterea limbilor greacă, turcăúi arabă; toate acestea făcândul renumit. Se călugăreúte sub numele de Antim, iar Ivireanul îi denumeúte obârúia. N-a fost deloc întâmplător ca pe la 1689, ambiĠiosul domn al ğării Româneúti, Constantin Brâncoveanu, aprig păstrător al credinĠei strămoúHúti úi luptător pentru înflorirea vieĠii culturale în Muntenia, să-l descopere úi să-l aducă la curtea sa pe Antim Ivireanul, unde acesta învăĠă limbile românăúi slavonă, ucenicind úi meúteúugul tiparului la tipografia domnească. Doi ani mai târziu, la 1691, mulĠumit de prestaĠia sa, domnitorul îi încredinĠează conducerea tipografiei, unde se remarcă prin imprimarea numeroaselor căUĠi religioase úi laice, între care Psaltirea (1694, în limba română). Devenit la 1696 egumen al MăQăstirii Snagov mută aici tipografia domneascăúi tipăreúte 15 căUĠi, între care, 7 greceúti, 5 româneúti, una slavonă, una slavo-românăúi una greco-arabă, din care se menĠionează: Liturghierul greco-arab (1701), fiind prima tipăritură din lume cu caractere arabe, Evanghelia (1697), Carte sau lumină (1699), Floarea darurilor (1701), în româneúte. Între 1701-1705 revine la Bucureúti úi tipăreúte alte 15 căUĠi, între care úi Noul Testament (1703), fiind prima ediĠie în ğara Românească. Despre această perioadăúi eruditul Nicolae Iorga avea să consemneze cu luare aminte: „Snagovul era întro stare proastă. Cu venirea ca egumen a lui Antim Ivireanul, pământul Gădu mai mult, oamenii îúi făcură mai deplin datoria iar mai bine decât toĠi Antim însuúi.”

De aici încolo, biografia sa cunoaúte o mai mare exactitate, astfel Fă la 15 martie 1705 Antim Ivireanul este ales episcop de Vâlcea, funcĠie în care la tipografia de la MăQăstirea Govora se îngrijeúte de tipărirea altor 9 căUĠi, în greacă, slavo-românăúi în româneúte; ÎnvăĠătura pe scurt despre taina pocăinĠei, fiind una originală.

După mai puĠin de 3 ani, la 28 ianuarie 1708, a fost ales mitropolit al Ungrovlahieiúi odată instalat în scaunul mitropolitan înfiinĠează o tipografie úi la Târgoviúte, având pentru asta úi sprijinul mitropolitului Kievului, Petru Movilă, fiu de domn moldovean, în care va tipări 18 căUĠi, dintre care 11 în limba română, scrise ca toate cele anterioare cu caractere chirilice, având un caracter egumenic, remarcând între ele: Psaltirea (1710), Octoihul(1712), Liturghierul, Evhologhionul(1713), Catavasierul (1714).

În 1713 vine timpul ca mitropolitul Antim Ivireanul să înceapă aúi duce spre împlinire visul său de suflet cucernic al înăOĠării unui sfânt lăcaú închinat, precum îi fusese voia, Tuturor SfinĠilor. Pe lângă întreaga sa avere pe care úi-a donat-o în scopul smerit úi milostiv al ctitoririi lăcaúului, ce urma a fi amplasat pe locul unei foste bisericuĠe de lemn, Antim Ivireanul l-a gândit în toate detaliile sale constructive, exterioare úi interioare, i-a pictat numeroase icoane úi fresce, a sculptat în piatră cu măiastră împodobire catapeteasma bisericii, unică în felul acesta, úi în lemn monumentala uúă de intrare, l-a înzestrat cu toate cele trebuincioase oficierii slujbelor religioase, dar úi vieĠii ei monahale. Fiind terminatăúi sfinĠită în 1715, având hramulDuminica Tuturor SfinĠilor, ctitoria lui Antim Ivireanu úi-a arătat întreaga ei monumentalitate, fiind o însemnată lucrare de artă în stil brâncovenesc al vremii, a cărei strălucire úi-o păstreazăúi astăzi, după mai bine de trei secole. În Testamentul pe care a început a-l scrie în 24 aprilie 1713, la începerea construcĠiei úi pe care l-a încheiat în 15 martie 1716, după terminarea tuturor lucrărilor, Antim Ivireanul lasă dispoziĠii limpezi asupra modului de folosire úi administrare a clădirilor úi averilor bisericii, dovedindu-úi o aceeaúi curată milostenie.

Prins cu totul în zorul înăOĠării ctitoriei sale, nedezminĠindu-úi însă nici misiunea de sfinĠenie a tipăriturilor, în 1715 mută tipografia de la Târgoviúte la Bucureúti, unde, cu aceeaúi împătimire, mai izbuteúte să tipărească încă două căUĠi, în limba greacă, dar mai cu seamă se îngrijeúte ca ucenicii săi tipografi să răspândească „arta lui Gutenberg”, atât în cuprinsul ğării Româneúti, la Alba Iulia úi Braúov, cât úi în exterior, în Antiohia, Alep úi în Ġara sa natală, la Tiblisi, unde a pus bazele unei tipografii în limba georgiană.

Tot în această perioadă rodnică înfiinĠează la Bucureúti prima bibliotecă publică.

Dacă vremurile de atunci păreau să fie favorabile propăYăduirii credinĠei ortodoxe într-o aceeaúi unitate ecumenică, situaĠia politicii expansioniste a Imperiului Otoman era una aprigăúi periculos de ameninĠătoare pentru întreaga creútinătate a Europei.

Victimă a acesteia i-a căzut úi domnitorul Constantin Brâncoveanu, fiind mazilit din scaunul domnesc în aprilie 1714 úi, luat în surghiun la Constantinopol, la 15 august 1714, chiar în ziua sfântului praznic al Adormirii Maicii Domnului, după torturi sângeroase, nerenegându-úi credinĠa, a fost decapitat împreună cu cei patru fii ai săi, fapt ce l-a îndurerat profund pe Antim Ivireanul úi i-a sporit ura faĠă de stăpânirea otomană.

Drept urmare, în august 1716, primul domn fanariot, N. Mavrocordat, acuzându-l de uneltire împotriva sa úi de atitudine antiotomană, cere patriarhului să-l caterisească pe Antim, „luându-i toate slujbele úi redându-i numele mirean de Andrei, pundu-i fes roú pe cap, apoi îl închide úi în septembrie fu luat în căruĠă de Turci spre a fi dus úi închis pe muntele Sinai. Pe drum însă însoĠitorii îl ciopârĠiră úi-l aruncară în râul Tunga”, din apropierea Adrianopolului, după cum menĠionează G. Călinescu în Istoria sa, la pag.16.