C. Constantinescu Haiducie úi haiduci

Constantin CONSTANTINESCU

Haiducie ]i haiduci

S. I. Gârleanu, Haiducie úi haiduci, Ed. Enciclopedică Română, Buc., 1969

În cazul de faĠă întoarcerea la o carte bună înseamnă de fapt îndemnul nostru pentru lecturarea mai multor autori, selectaĠi din galeria scriitorilor úi istoricilor care úi-au consacrat preocupările pentru a ne face pe noi, beneficiarii efortului lor, să înĠelegem fenomenul haiduciei în toată complexitatea lui. ğinuta riguros útiinĠifică a textelor semnate de Sava Iancovici („Haiducia în Balcani”), Ioan I. Neacúu („Haiducia în ğara Românească între 1822-1828”), Constantin Câúlaru („Haiducia în Oltenia”) úi alĠii nu suferă cu nimic dacă în acelaúi ton, cititorilor li se oferăúansa de a se delecta cu biografiile úi isprăvile unor haiduci legendari cum ar fi Baba Novac, Pintea Viteazul, Iancu Jianu, Ion cel Mare, GheorghiĠă Gherghelaú, Nicolae Abraú, Tunsu úi Grozea, NicoĠaraú (grec), Petre Carpos (macedonean) etc. În acelaúi registru al rigorii úi corectitudinii, textele fac o distincĠie clară între haiducie úi pseudohaiducie, înĠelegându-se prin aceasta din urmă tâlhăriile úi jafurile pentru sine, cum au fost, de exemplu „haiduciile decadente” săvârúite de Iovan Bimbiricea úi Dinu Bălosu, în judeĠele Me

hedinĠi úi Vlaúca, prin anii 1821-1827. 6ă începem, aúadar, cu o constatare de ordin general: haiducia a fost, dintotdeauna, un subiect seducător, nu numai pentru scriitor sau istoric, ci mai ales pentru omul obiúnuit. Ea ocupă un loc binemeritat în memoria colectivă, ca expresie a dorinĠei arzătoare a popoarelor „de a avea o viaĠă liberă, scutită de acte silnice úi nepedepsite” (S.I. Gârleanu: „Haiducie úi haiduci”, Editura Enciclopedică Română, Bucureúti, 1969). Bulgarii au numito aidutstvo (ca úi macedonenii), grecii i-au zis clefturia, iar sârbii haiduci îúi spuneau haidutini. Iată ce cuvinte rosteúte Iancu Jianu în faĠa cetei de haiduci pe care úi-o organizase: „FraĠii mei, pe viaĠăúi pe moarte! Viclenie úi curaj!... Boierii sunt laúi, armele lor sunt mătania úi pipa, menajaĠi-le pe ale voastre! SoĠiile lor sunt făUă vlagăúi temătoare, gata săúi piardă cunoútinĠa, să nu abuzaĠi. Nu faceĠi să iasă decât strigătele, nu faceĠi Vă curgă decât lacrimi, nicio picătură de sânge... voi da chitanĠă pe toate prăzile úi dijuna celor nefericiĠi.”

Semnificativă ni se pare a fi úi comportarea în sala de judecată a haiducului Nicolae Grozea, cel care a reuúit cea mai spectaculoasă evadare a secolului din adâncimea de 75 de metri a ocnei Telega, unde îúi ispăúea condamnarea la muncă silnică pe viaĠă: „Eúti numit c-ai făcut hoĠii” îi spune judecătorul. La care Grozea răspunde: „Faptele haiducilor sunt pentru voi hoĠii, precum ziceĠi, dar pentru noi úi pentru alĠii, ele nu sunt decât luarea înapoi a celor răpite prin silnicie...” „Ce ai Iăcut după fuga din puúFărie?” „Voinicind am cutreierat Ġara úi codrii ei, lovind în cei ce QăSăstuiesc úi care îúi strâng averi pe pielea Văracilor...” „Unde sunt ceilalĠi tovarăúi ai Wăi?” „Pe tot întinsul pământului românesc, luptând pentru dreptatea nevoiaúilor.” Ca Părturie că spusele lui Grozea au sedus nu numai mulĠimea de nevoiaúi, aducem sub ochii cititorului versurile poetului Vasile Alecsandri: „Nu plânge (...) n-ai grijă române / Fă piept bărbătesc / Na, săĠi cumperi haine úi casăúi pâine.”

Din lectura căUĠii „Haiducia în Oltenia”, a lui Constantin Câúlaru, apărută în Editura Macedoneanul, în anul 2004, aflăm un răspuns pertinent la întrebarea „cum era un haiduc?”: „În afară de însuúirile morale corespunzătoare, viitorul haiduc trebuia să dea dovadă de calităĠi fizice alese: să aibă rezistenĠă deosebită la alergare, la mânuirea armelor, să reziste făUă să doarmă până la îndeplinirea acĠiunilor începute, să rabde de foame, de sete, să suporte durerile dacă este rănit, Vă nu se teamă de moarte, săúi Ġină cuvântul dat, să nu-úi păUăsească tovarăúii la necaz úi Vă fie în stare oricând de iniĠiative pentru a ieúi din orice situaĠie. (...) Dacă era prins úi torturat haiducul trebuia să îndure chinurile cu tărie chiar până la moarte dacă era cazul Vă înfrunte moartea cu seninătate făUă săúi trădeze ceata”.

Haiducia din ğara Românească s-a manifestat pregnant între 1822-1828, fapt cercetat úi consemnat în „cartea” cu acelaúi titlu a lui Ioan I. Neacúu. Un mic eúantion din textul lucrării ne edifică pe deplin asupra situDĠiei din Bucureúti úi din împrejurimi: „În priPăvara anului 1823, datorită lipsurilor, începuseră furturile chiar úi în oraúul Bucureúti. (...) Tot atunci a avut mare răsunet zvonul că pitarul (boier care se ocupa cu aprovizionarea cu pâine a curĠii domneúti úi a oútirii - n.n.) Iancu Jianu, fost participant la răscoala din 1821, îúi reluase activitatea de haiduc. (...) Nici un proprietar nu îndrăznea să locuiască la moúiile sale úi nici măcar să se plimbe cu trăsura în împrejurimile Bucureútilor făUă a fi însoĠit de o escortă. (...) Numeroasele furturi comise în Bucureúti au determinat autorităĠile Vă interzică circulaĠia în timpul nopĠii.”

Ce încheiere s-ar potrivi cel mai bine acestei întoarceri la câteva dintre căUĠile despre haiducie?

După părerea noastră, Constantin Câúlaru a „potrivit” cuvintele unui final semnificativ úi emoĠionant: „Haiducii erau apăraĠi úi iubiĠi de popor. Acesta a útiut săúi răsplătească eroii, cântându-i în cântece úi balade, isprăvile lor au fost povestite la necaz ori bucurie, la gura sobei sau la o ulcică cu vin, Iăcându-i nemuritori.”

Camelia FLORESCU

“P[pu]i din lacrimi” - “Bilet @n alb” spre Nemurire

„Păpuúi din Lacrimi” este, cu certitudine, acel „Bilet în alb” spre Nemurire! Poezia autoarei, Rodica RădiĠa Răpeanu, este garanĠia despre „timpul care ar intra într-o clepsidră.”

Desigur, atunci când vrei să scrii despre un anume poet pe care îl admiri ca om, ca fire úi ca suflet e mult mai uúor decât să încerci Vă-i zugrăveúti poezia. Fiecare scrie aúa cum trăieúte, intens sau leneú, în sincope sau liniar, colorat sau alb-negru, în fine, poezia fiecăruia îl poate descrie fidel cam pe fiecare poet în parte.

Volumul pe care-l Ġin în mână, „Păpuúi din Lacrimi”, este o bijuterie de la un cap la altul, de la început până la sfârúit. Este oglinda fidelă a frumoasei nebunii ce Ġipă prin toĠi porii autoarei, este creuzetul elegant úi distins în care trăiri lăuntrice de tot felul se amestecă, se întrepătrund, se scutură de greul dus în umbra gândului, până au irumpt afarăúi au Yăzut lumina tiparului.

Zbaterile úi transformările naturii, dacă sunt atent surprinse, devin bijuterii lirice. Mau fascinat poemele dedicate naturii din acest prim volum al autoarei. Sunt proaspete, sunt vii. „Mi-aduce toamna,-n rânduri, rânduri,/

Ciubere pline ochi, de gânduri,/ Cu boabe de melancolie/ Culese din buturi de vie,/ În teascuri ce mustesc de suflet,/ Cu urme vineĠii de umblet,/ Pe tălpi rănite de taninuri,/ Din agurida multor chinuri.” („BeĠii de toamnă”)

Personificările sunt savuroase, credibile, profunde: „ViaĠa se miúFă sub pietre,/ ùiascund nibelungii, comoara” („Crai nou”); „Simfonia-i dirijată de sub brazi, de-o tuberoză/ MulĠumindu-mi sufleteúte pentru viaĠa asta roză!” („Miraj”); „De ftizie, prin falii pulmonare,/ TuúHúte lutul pe sub răGăcini” („Bucolică”); „Praf de ceaĠăúi tăciune/ Mi-au cănit zilele verii,/ Bruma îmi despoaie merii/ Ce-au roúit de goliciune” („Astenie”).

Fiecare poezie are coloană vertebrală, aúa cum îmi place să spun în legătură cu orice lucru cu sens pe care-l întâlnesc în viaĠă. Are putere tăPăduitoare. Are curaj, mai ales.

Într-o lume în care se vorbeúte mereu despre poezia feminină, spun cu mâna pe inimă Fă poezia autoarei e mai viguroasă decât orice versuri scrise de bărbaĠi. MulĠi poeĠi bărbaĠi sunt lamentabil de languroúi úi umblă tiptil printre versuri, temători să spună lucrurilor pe nume, dornici de a împăca úi publicul úi criticii. Iar dacă poezia lor e mai curajoasă, cad în capcana vulgului.

În schimb, în poezia Rodicăi Râpeanu, întâlnim un curaj nebun dar seducător de sincer úi de transparent. ReuúHúte să fie provocatoare, făUă a deranja, reuúHúte a fi atractivă, făUă a-úi împăuna versurile cu artificii. E sinceră, cu alte cuvinte, úi asta transmite forĠă. „Gura lui era totuna ca o candelă încinsă -/ Candelă ce-Ġi arde mirul pe feútila sa aprinVă/ Iar eu mica flăFăruie, într-un seu de lumânare,/ Am ars (când plăpând, când aprig), sub a sa înverúunare!/ Ciutură cu apă vie era gura lui de aur,/ ùi puteri nebănuite îl făceau precum un faur.../ Zeci de mii de limbi arzânde, aĠkĠate de strigare/ Se-mplântau cu cerbicie printre pietre de negare,/ Nurii mei în colĠi destoinici erau pajiúti cu otavă,/ Gura lui cea pofticoasă mă cosea timp de-o octavă/ Ca o coasă zimĠuităúi curbată de dorinĠă,/ Coasa-gurii mă adună până-n măduvi de căinĠă/ AscuĠindu-úi zimĠii-n carnea netedă ca firul ierbii/ Rumegat în steiul buzei, cum îl rumegă toĠi cerbii,/ Cu miúFări necontenite, mistuit ceas îndelung,/ Am ajuns ospăĠul cinei, după mugetu-i prelung”... („OspăĠ”)

ApetenĠa autoarei pentru metaforizare, transfigurare, personificare a lumii trecute prin sita propriilor sentimente, duce poezia sa spre o foarte profundă radiografie a sinelui. ùerpi ai luminii, pe roĠi destrămate,/ Sencolăcesc de foame, abitir -/ Trec carele cu vremuri blestemate,/ Se-anină vieĠile sub coviltir” („Festin”). Versul de inspiraĠie populară e viguros úi îmbrăcat într-o prozodie perfectă (cum de altfel este întreaga sa poezie ): „Cine are flori de leac,/ C-aú vrea să cumpăr un sac,/ De dragoste, ca să-i fac/ Până i-oi veni de hac,/ DrăguĠului de la Iaúi,/ Cu ochi negri pătimaúi,/ Ochi ce mi s-au pus vrăjmaúi/ ùi le simt arsura,-n paúi!/ V-aú plăti de-aveĠi un snop/ Cu flori roúii de isop,/ La margine de prislop,/ Să-mi tremure ca un plop,/ Pân' de-o fi, úi-o fi să fie,/ Cu mine de Sân-Ilie/ Că sunt după cum se útie/ Mai mult moartă decât vie!/ Mai cumpăr, dacă găsesc,/ Un maldăr de lemn domnesc,/ Uúa să mi-o-mpodobesc,/ Inima să i-o-nrobesc!/ Tocmindu-mă c-un sluger/ Să mi-aducă din ungher,/ Un căXú plin cu piper/ Tămâiat sub liturghier,/ Să-l ascund aúa sfinĠit,/ Sub perina de dormit/ 'Nainte de răVărit/ S-aibe gânduri de iubit -/ Vreau úi salvie úi fag,/ Să le-amestec în chiúleag,/ Dragului să-i fac de drag/ Ca să nu-mi plece din prag!/ Cu toĠi banii-aú face troc,/ Pe-al rapanelor ghioc/ Trecut prin apăúi foc... / C-un mănunchi de busuioc/ Lâng-o fiertură de spânz,/ DimineaĠa înspre prânz/ Să-i dau câte un pic de grunz,/ Să necheze ca un mânz.../ Noaptea,-n plâns de cucuvea,/ Ziua,- n cânt de turturea,/ Toate fierte-ntr-o ulcea/ 6ă afle ce-i dragostea,/ Când din mătrăguno bea/ Lacrima, noduri să-i stea/ Peste ĠkĠâúoara mea,/ Între pulpiúoara-mi grea,/ Să nu afle cale-ntoarsă/ Uita-r-ar drumul spre casă! („Cumpăr, n-aveĠi flori de leac!?”)