Janet Nic Râsul bate plânsul

dent. Autorii ru i au înv at me te ugul prozei literare de la englezi i francezi, dar un Dostoievski sau un Cehov au influen at la rândul lor întreaga literatur european . Probabil c un fenomen analog ar fi avut loc i cu anumi i prozatori, esei ti i gânditori români, dac nar fi intervenit ocupa ia sovietic . Nu trebuie s uit m c în România s-a putut crea liber, adic f a urm ri un obiectiv politic, numai dup împlinirea idealului na ional i pân în preajma celui de-al doilea zboi mondial. Cu totul i cu totul, cam vreo dou zeci de ani. Iar scriitorii români au început s aib la dispozi ie un instrument de expresie adev rat numai de pe la 1890...

Dac în orizontul culturii europene am r mas «provinciali», nu e numai vina noastr . «Istoria» - care în cazul nostru mai înseamn i incon tien a politic a occidentalilor - ne-a z vorât din nou în întunerec, mai r u decât am fost z vorâ i în Evul Mediu, prin n lirile barbarilor.

Dar o cultur nu se reduce numai la expresiile ei moderne, adic , în cele din urm , la crea iile personale. Dimpotriv , aten ia cercet torilor se îndreapt tot mai mult ast zi spre crea iile trans-personale: mituri, simboluri, stiluri de existen , tradi ii, folclor religios, arte populare etc. Toate acestea alc tuiesc în felul lor tot atâtea limbaje prin care se exprim geniul unui neam. Asemenea limbaje sunt universale, în sensul ele reveleaz moduri de a fi în lume, comportamente, nostalgii, universuri imaginare care nu sunt exclusive unui anumit popor sau unui anumit moment istoric. Ele au un caracter trans-istoric i arhaic. Datorit acestor limbaje, culturile sunt «deschise» i pot comunica între ele. Prin îns i structura lor, un simbol, un mit, un mod de a fi în lume nu pot fi «provinciale», pentru c ele nu depind de un centru cultural, nu imit un model. De aici, perenitatea acestor limbaje: ele nu stau sub semnul timpului istoric (care «demodeaz », într-o genera ie-dou , 90% dintre crea iile individuale moderne), ci, am spune, sub semnul unui timp trans-istoric, timpul fermecat al miturilor i basmelor, timpul marilor cicluri cosmice, dar i «clipa» în care tr iesc sfin ii, contemplativii, poe ii, logodnicii.

Dintr-un asemenea limbaj face parte, al turi de atâtea no iuni, nostalgii i moduri de a fi, i conceptul românesc de „omenie”. Nu voi încerca s rezum aici iscusita hermeneutic a lui G. Racoveanu. Nu voi tirbi bucuria cititorului de a o descoperi singur. Prin asemenea contribu ii se preg te te ziua când se va putea scrie adev rata istorie a neamului i culturii române ti. i de-abia atunci vom putea interesa, în mod sincer i profund, Occidentul, a c rui aten ie o jinduim atât.

Pân acum am încercat s trezim interesul Occidentului mai ales prin meritele i sacrificiile noastre istorice (rezisten a contra turcilor) i prin produc iile culturii române ti moderne. Trebuie s recunoa tem , nenorocul urm rindu-ne i de data aceasta, am e uat în ambele cazuri. Neizbutind s ne traducem poe ii, literatura româneasc n-a interesat. În ceea ce prive te misiunea pe care i-au asumat-o Domnii români de a ine piept iure ului otoman, în speran a c occidentalii vor în elege, pân la urm , c împlinesc rolul propriei lor avangarde, dezam girea e i mai mare. Ne-am fi a teptat c , dac n-am fost în ele i de efii politici i militari de acum câteva veacuri, vom fi în ele i m car de istoricii de ast zi. Dar, din nefericire, con tiin a istoriografic occidental n-a re inut rolul pozitiv al românilor în istoria Europei.

S-ar putea ca într-o zi, nu prea îndep rtat , lucrurile s se schimbe. Occidentul începe s se intereseze tot mai mult de alte moduri de a fi în lume decât ale lui, de structuri antropologice tradi ionale, de alte valori culturale decât cele care-i sunt familiare. S-ar putea ca într-o bun zi, descoperind adev rata noastr istorie i cultur , occidentalii s se laude cu noi (c ci, în fond, i noi tot din Europa facem parte) mai mult decât s-ar fi l udat dac am fi dat un Shakespeare sau un Dante...”. MIRCEA ELIADE aprilie 1962

Janet NIC{ R`sul bate pl`nsul!

Cred c noi, oamenii, nu suntem, dar ajungem p pu i. Nu cred, sunt sigur! P pu ile nu se fac din material tare, din o el, din beton, ci din cear , din gelatin , din cârpe, din câl i, din plastic, din cauciuc, din lemn, din lân , din bumbac. Dac nu suntem îndeajuns de moi, suntem fr mânta i de c tre malaxoarele guvern rii, pân devenim coc , aluat, fri . Suntem fragile i manevrabile, ascult toare i t cute. pu arii, sforarii, panglicarii ne joac pe degete, ne pup precum pup za, ne al pteaz ca pe ni te pap -lapte, ne dau adev rul cu linguri a, s nu ne înec m, ne pun pe raftul istoriei, dup pre , dup dispre . Educa ia se contureaz a fi cum s îmblânze ti o elul i s faci din fier par m ia , cum s devii juc rie, victim , p pu , spectator, unealt , cum s faci, din M ria Sa Instinctul, un c elu de plu , cum s nu mai ai ce ai, i cum s nu mai fii ce e ti. Frumoas povestea care spune basme, frumos basmul care spune pove ti cu zâne i cu zurg i, dac boierul ar pune um rul lâng mo Ion Roat ! Dar, nu! P pu arii, sforarii i panglicarii sunt aurul i platina, sceptrul, cârja i coroana, porunca i arma, elul i biciul, pumnul i palma, zeii i zmeii. Ei sunt cei care fac i spun povestea, poveste în care F t-Frumos nu mai vine, pentru c a devenit i el o p pu de rumegu , cu sabie de trestie i cu buzdugan gonflabil... Totul se sub iaz , se mic oreaz , megaliticul devine paralitic, s-a stafidit monumentalul, se „propagheaz ” mentalul, s-a sfoiegit claritatea, se promoveaz confuzia, ca semn al valorii. Ra iunea este în deriv , mama ira ionalului na te mon tri pe band rulant , nu mai exist rut , ci derut . Lumea, vaccinat cu senzual i senza ional, râde cu gura pân la urechi, cu ochii da i peste cap. Regula a fost înlocuit cu neregula, disciplina, cu o libertate oligofren , mereu cu virgul , niciodat , cu punct. Totul e scurgere, vasul nu mai are fund, nici toarte, nici mâner. Pretutindeni, de diminea a pân seara i, de seara pân diminea a, se cânt uda prostiei omene ti. Mont m carul în cas , c m lumina soarelui, în cas , cu polobocul, vindem carul cu boi pe o gâsc , urc m în jos, coborâm în sus. Anormalul are statut de normal, tâmpenia, statut de în elepciune. Cinstea i omenia sunt cârpele cu care se terge praful de pe parchetul societ ii. Cine e cinstit e pierdut. E neajutorat. Este zdrobit. Cine e drept e pedepsit, torturat, umilit. Imaginarul, alt dat gloria omului, semnul umanit ii, este, ast zi, mizeria lui. Ast zi, imaginea este totul: filozofie retinian , în elepciune retinian , adev r retinian, frumuse e retinian . Ast zi, suprafa a este totul. Tr im o vreme epidermic , mereu sub zodia fardului, cu o filozofie epidermic i o frumuse e epidermic . Cine are adâncime e pierdut. Înainte vreme, via a era un vis. Ast zi, visul este real, dar, din p cate, un co mar!

Ion POPESCU-BR{DICENI

Zbor p`n[ la cuib (Doina Dr[gu\ ]i g[sirea drumului propriu) - eseostudiu -

Doina Dr gu , Ceasuri de îndoieli, Ed. Spirit românesc, Craiova, 1994

i cum am mai afirmat deja în „Reinventarea capodoperei. Drumul prin oglind ” (Popescu-Br diceni, 2020), Doina Dr gu e o poet strategic întrucât ea practic o „poezie a cunoa terii” (Ghidirmic, 1994). Frumuse ea-i fizic se transmut po(i)etic într-o metafizic fie a „ceasurilor de îndoial ” (Dr gu , 1994) fie a „deta rii într-un spa iu dens”. E un spa iu desigur privilegiat al gândirii verticale care- i caut alternativa prin gândirea lateral (De Bono, 2019), adic aceea care reinventeaz abord ri noi ale liricit ii expresive i - cum afirm Constan a Buzea - care „se implic cu mai mult emo ie în real” (Buzea, 1993).

La anul de gra ie 1994, pentru Doina Dr gu „cerul se las pe cump na fântânii” dobândind, ca la G. Bacovia, o stranie densitate/ materialitate. Urmele amintirilor sale par urmele unei haite de lupi gata s-o sfâ ie din pricina „casei” care pare ad postul paradiziac „într-un punct fixat/ din inexisten a/ ce pare ve nicie/ încet încet înl untrul” sufletului unde se instalase vidul i, fiin cogitant , se putuse elibera de sine. „Empatia îmi tope te formele/ i m însufle te de altceva” - se confeseaz reinaugural Doina Dr gu , asemenea tuturor poetelor care tiu s i creeze idiolectul propriu, discursul specific, posibilist într-un teritoriu al unui imaginar „într-un aici i acum” cuantic i logaritmic (chiar logosritmic), devreme ce sunetul/ sensul/ semnul penduleaz , anabazic i catabazic, între în are i dere, între transascenden i transdescenden , între „o putere harismatic ” i „c derea unei clipe în alta” ca într-o pr pastie „în verticalitate” separatorie a sinelui, scindat el însu i, între zenit i nadir, ca la Ion Barbu (în „Joc secund” (Barbu, 1930)).

Doina Dr gu persist , cu nostosul ei disimulat în candoare, s progreseze ducând „atavice poveri” transculturale i pove ti reinstituitoare de reazem asimptotic (ca la Coman ova - Cuvinte de reazem. Uimirea de a fi, 2020). Adept a extremelor care-o închid „ca dou eternit i” între na tere i moarte, poeta se bazeaz pe „un rest” (ca Shakespeare n.m.), „un drum ce se cheam în elepciunea de sine”, iar „configura ia spiritual ” o „aproximeaz în gânduri / circumscrise unui punct/ de pornire-speran ” (Dr gu , 1994, p. 13) spre „nev zut arcu ” i, adaug eu, palpabil, auditiv-vizual-estetic urcu cu „for e divizate-n aripi” de albul care umple relieful „de splendori r sucite-n amintire” mai-întâi stilistice, apoi poetice - ca pe urm prin „topire în lumin ” „între dou lumi diferite” s i implementeze „un sistem de referin ”: „într-o parte este increatul, informul nen scutul în cealalt parte des vâr irea imponderabilitatea vidul precunoa terea clarviziunea”, poeta reprezentând între cele dou sfere închipuite („una material luminoas plin de sens alta opac-str vezie neîn eleas ”) care ori se atrag ori se resping - „doar un punct de tangen material variabil i mobil între na terea i moartea” sa, ambele de neevitat/ de nerefuzat (Dr gu , 1994, p. 17).

Dar ce e/ cum e/ poezia? De pe ce pist / platform decoleaz ea? E o scufundare în gânduri „ca într-o ap curg toare”. Are „trupul cercuit cu aer/ în lumina ce descre te” care „trage dup el o umbr / ca un drum neterminat”? Or „construirea unui drum este un discurs pragmatic pe orizontal , iar construirea unei case este un discurs pragmatic pe vertical ”. Dar labirintul este perfecta identitate dintre cas i drum: adic o încurc tur a drumurilor. Premisele ( i prefigu rile) casei se pot configura în ap , sub p mânt, în aer, pe p mânt, în foc (Nimicul i Pas rea Phoenix i Omul cu racheta lui zbur toare).

Poeta deformeaz lini tea de ale c rei margini se love te, blagian , i p trunde „în lume ca o aproximare a spa iului într-o roat / învârtit la nesfâr it”. Consecin a e absurd c ci timpul se petrece-n ea „deschis în prelungiri neîntrerupte ca într-o devenire nel murit cu un avânt extrem absurd”. Resemnat în c utarea drumului, poeta îl g se te ascuns în sinele ei ca-n t cerea unei fântâni adânci. Doina Dr gu elaboreaz , pe poezia de disemin ri variate, modific ri de st ri, „schi ri sumare de urme în el toare/ existen e parcelate precum inuturi/ t iate-n frontier pe o hart ”. Tr ind în simbioz cu istoria, poeta mânat „de un