George Ioni Poeme

George IONI|{

printre anotimpuri

inându-ne de mân printre anotimpuri im împreun plini de amoruri lumea s ne fie doar noi amândoi în urm r mâie plopii doi câte doi si frunze de toamna în par sa ne ninga iubirea noastra doamna nicicând sa se stinga

se-adun rândunelele la zbor ci vara este pe sfâr ite curând în urma lor triste i vor fi i cuiburi p site i într-o zi când soarele va r ri albastrul cer va fi netulburat vor picura peste-amintiri frunze-ar mii neîncetat... neîncetat... i scriu pe-o frunz ar mie sau pe o adiere de vânt cât de toamn îmi este mie rostirea mi-e f cuvânt

i scriu pe o raz de lun când nop ii îi alung abisul i tu nu mai vii ca o zân la i co marul s -mi bântuie visul i scriu pe clipa ce bate cât ne-am irosit amândoi le uit apoi pe toate nescrise ramân teancuri de foi

pe o frunz uscat i-a scrie rând dup rând de toamna asta pustie ce-mi picur -n gând rupe-o apoi pe jum tate fie o toamn la doi i poate cândva adunate ne-om întomna amândoi

noapte de toamn tine doamn mi-e gândul pustiu nu te mai tiu i ochii mi-s orbi de m sperie corbi curând va ninge i eu m voi stinge tu doar atunci o s crezi s vezi

dar deja e târziu ci n-o s mai fiu

i or s vin aezi pe la amiezi ce î i vor cânta toat triste ea ta ca lumea toat s tie ce n-a fost s fie... e toamn iar în frunze în zbor de cocori e toamn pân în suflet i în petale de flori e toamn în dimine i argintii în firul de iarb pârjolit e toamn când nu ma tii ce e visul sau s mai crezi când ziua parc e roas i cerul coboar pe la amiezi de sim i cum te apas te apas ...

plou m runt peste câmpul gol i cerul pare atât de aproape au plecat cocorii domol mâna i de toamna ce nu-i mai încape mi-e gândul tot mai pustiu se scutur iar roze de tine nimic nu mai tiu str in îmi e ti chiar i în poze i vântul îmi biciuie fa a noaptea încet coboar simt aerul rece ca ghea a la fel e în cas cum e i afar optind abia încep s v strig pe tine iubito pe tine var de ce m-a i dezgolit în frig i-a i pus în loc toamna -mi fie povar ?...

mi-e toamna plin de triste e petala de roz -a r mas culoare i-apusul e mereu aproape i-atât de departe se deschid zorii i plou m runt zile la rând...

prin porii deschi i frigul îmi intr în oase i carnea m doare parc -i o ran esc pe un covor de frunze roase str in m simt acum de toate doar vechi amintiri îmi picur -n gând când tu erai i amândoi mân în mân prin ploi indiferen i treceam i adieri de vânt t ioase...

o ploaie rece se cerne peste îmb trânite frunze din zborul efemer vântul le a terne covor multicolor dumnezeiesc

eu r cesc pe c ri ar mii cu pasul u or frunzele-abia s le-ating nu le strivesc

plou octombrie în ore târzii i timpul simt cum m cerne anoste clipe printre degete parc mi se preling...

au plecat rândunelele... ce dor în dep rt ri le cheam ? ce spaim le alung ? fie-acolo cineva la fel de trist ce le a teapt , ori fug de toamn zborul s nu le ating ... sau poate nu pot s îndure, privind cum rozele se scutur , i cad f culoare, valuri, valuri uscatele petale...