Asumă-ți riscul by Editura Viață și Sănătate

Asumă-ți riscul!

BEN CARSON ÎMPREUNĂ CU GREGG LEWIS

U S A

ris

I Ț Ă M

cul

ață v n Î ici, f nti gi și e d i să ă ale ești s răi ă z t să o do lă cu tabi . ep risc c c a de

P a nt eli mon 2018

© 2018 – Editura Viață și Sănătate Toate drepturile rezervate. Copyright © 2008 by Benjamin Carson Published by arrangement with The Zondervan Corporation L.L.C., a division of HarperCollins Christian Publishing, Inc. Titlul cărții în original: Take the Risk: Learning to Identify, Choose, and Live with Acceptable Risk Traducere: Nicoleta C. Turtoi Redactare și corectură: Cristina Sava Tehnoredactare: Dragoș Gârea Copertă: Dragoș Gârea Cărțile Editurii Viață și Sănătate pot fi achiziționate prin rețeaua sa națională de librării www.viatasisanatate.ro/librarii Pentru comenzi prin poștă sau prin agenți de vânzare: Editura Viață și Sănătate Telefon: 021 323 00 20, 0740 10 10 34 Fax: 021 323 00 40 E-mail: comenzi@viatasisanatate.ro Site: www.viatasisanatate.ro Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României CARSON, BEN Asumă-ţi riscul / Ben Carson împreună cu Gregg Lewis. - Pantelimon : Viaţă şi Sănătate, 2018 ISBN 978-606-911-456-8 I. Lewis, Gregg 159.9

CUPRINS Introducere .................................................................................................... 7 Cu riscul vieţii................................................................................................10 Să risc sau să nu risc?...................................................................................21 Când merită să rişti?.....................................................................................38 Viaţa este riscantă........................................................................................51 Adevărul despre risc.....................................................................................66 Copilărie riscantă..........................................................................................86 Înclinaţia mea spre risc era să mă coste totul......................................100 Riscuri care mi-au schimbat viaţa pentru totdeauna............................113 Patru întrebări simple pentru evaluarea oricărui risc.......................137 Credinţa este un risc – indiferent ce crezi.............................................161 Cum să-ţi trăieşti credinţa într-o lume nesigură..................................177 Cum să evaluezi riscurile profesionale...................................................193 Cum am riscat în faţa morţii.......................................................................212 Cum să te detaşezi în luarea deciziilor....................................................228 Riscuri de părinte.........................................................................................244 Riscul public (şi eventuale soluţii)..........................................................266 Riscuri majore..............................................................................................284 Concluzie: Reţeta mea pentru o lume periculoasă.................................300

Introducere Chirurgii, şi în mod deosebit neurochirurgii, sunt oameni care îşi asumă zilnic riscuri mari. Nimeni nu alege un domeniu care presupune deschiderea craniului pacienţilor sau intervenţii pe măduva spinării, care sunt atât de delicate, dacă nu se simte confortabil în situaţii care presupun risc. În fiecare zi iau decizii critice într-o fracţiune de secundă, decizii care afectează durata şi calitatea vieţii altor oameni. Asumarea acestui gen de riscuri mă pune pe gânduri şi mă determină să mă gândesc la viaţa mea şi la riscurile cu care mă confrunt. Experienţele de acest gen mă fac în stare să merg mai departe şi să nu mă las paralizat de frică. Drept urmare, probabil că ajung să fac multe lucruri pe care oamenii mai precauţi nu le-ar încerca vreodată. Pe data de 10 septembrie 2003, un reporter de la radioul public naţional m-a întrebat cum se face că, atât ca doctor, cât şi ca om, îmi asum atât de multe riscuri – cum ar fi separarea gemenelor craniopagus, două fete unite la nivelul capului. – De ce risc? i-am zis. Mai bine m-ați întreba de ce să nu risc? Cartea aceasta abordează tocmai subiectul riscului. În cultura noastră, siguranţa a devenit o obsesie. Dictează totul, de la politica publică până la panourile publicitare, de la 7

asumă-ți riscul!

îngrijirea medicală până la educaţie şi viaţă personală şi de familie. Cumpărăm tot felul de asigurări – de la asigurarea de viaţă până la asigurări pentru telefoanele noastre mobile – pentru a găsi acea siguranţă de care credem că avem nevoie. Plătim mai mult pentru garanţii la computere şi aparate electrocasnice. Citim rezultatele testelor de siguranţă înainte de a cumpăra un automobil. Cumpărăm scaune speciale pentru copii, astfel încât să-i ştim în siguranţă în timpul călătoriilor cu maşina, sau căşti de protecţie pe care să le poarte când merg cu bicicleta pe stradă. Le cumpărăm copiilor noştri pijamale ignifuge şi nici nu ne trece prin cap să cumpărăm paracetamol sau aspirină (sau orice alt fel de medicament) într-un ambalaj desigilat. Începem diete pentru scăderea colesterolului, facem exerciţii fizice în mod regulat şi ne asigurăm că nu ratăm programările la dentist şi controalele medicale, toate acestea pentru a ne proteja sănătatea. Investim în fonduri bazate pe acţiuni, pentru a ne asigura un confort cât mai mare la pensie. Naţiunea americană cheltuieşte miliarde de dolari pe echipament şi personal, astfel încât aeroporturile şi transportul aerian să fie cât se poate de sigure. Ceea ce cumpărăm şi ceea ce ni se vinde peste tot este promisiunea „siguranţei”. Şi totuşi, singurul lucru de care putem fi siguri este acela că, într-o zi, fiecare dintre noi va muri. Are acest fapt vreo legătură cu modul în care privim asumarea riscurilor? În ce fel ne influenţează acest lucru vocaţia, viaţa personală, relaţiile sau credinţa? Oricine refuză să-şi testeze limitele, oricine nu este dispus să iasă din zona personală de confort este condamnat să-şi trăiască viaţa într-o cutie. Cele mai importante descoperiri ştiinţifice, istorice, tehnologice şi cele mai mari capodopere artistice sunt rezultatul asumării riscurilor. În capitolele următoare vom privi la motivele pentru care nu ne asumăm riscuri. Vom exami8

Introducere

na ce se întâmplă atunci când ne asumăm riscuri şi vom analiza caracteristicile personale, atitudinile şi resursele de care are nevoie cineva pentru a-şi asuma riscuri. De asemenea, vom lua în calcul câteva dintre cele mai frecvente bariere în calea asumării riscurilor. Pe parcurs, vă voi împărtăşi câteva dintre riscurile pe care mi le-am asumat în viaţă – şi altele, cu care trăiesc în fiecare zi – nu doar ca neurochirurg, ci şi ca bărbat, soţ, tată şi fiu. Totuşi, nu tot ceea ce scriu pe această temă este un rezultat direct al experienţei mele personale. Am meditat îndelung la urmările asumării riscurilor în viaţa unor oameni mai mult sau mai puţin apropiaţi. Făcând astfel, sper să vă motivez să vă gândiţi şi să vă inspir să vă asumaţi, la rândul vostru, riscurile necesare. Nu cu mult timp în urmă, într-o conversaţie pe care am avut-o după ce am luat cina împreună cu Tom Clancy, autor de bestselleruri, ne-am împărtăşit unul altuia câteva dintre experienţele noastre profesionale. M-a flatat, spunându-mi: „Nu înţeleg cum îţi poţi asuma atât de multe riscuri. Dar admir asta la tine.” Când mi-a venit rândul să-i răspund, i-am explicat un exerciţiu simplu de analiză a riscului la care recurg ori de câte ori mă confrunt cu o situaţie nesigură în viaţa profesională sau personală. Este un ghid practic şi rapid care ne poate fi de ajutor fiecăruia în găsirea unui răspuns la întrebările „Când ar trebui să-mi asum un risc?” şi „Ce ar trebui să risc?”. (Acest exerciţiu este descris pe larg în capitolele 8 şi 9.) Îmi voi asuma un risc chiar prin conţinutul acestei cărţi, încercând să gândesc cutezător cu privire la acest subiect. Sper că îţi vei asuma riscul de a citi această carte şi de a medita asupra acestei teme împreună cu mine.

Cu riscul vieţii De la Baltimore la Londra şi apoi spre Singapore… Nu am avut timp să mă odihnesc şi să-mi revin după călătoria de douăzeci de ore pe care tocmai o făcusem. De îndată ce am sosit la aeroport, am fost zorit prin vămi, am stat pe bancheta din spate a Mercedesului care mă aştepta şi cu care am mers direct la Raffles Hospital, spitalul cel nou şi vestit din Singapore, pentru o primă întâlnire lungă şi apoi pentru un prânz uşor cu colegul meu, chirurgul care mă invitase. După aceste preliminarii, am fost pregătit pentru prima mea întâlnire – îndelung aşteptată – cu pacientele noastre speciale. Promitea a fi unul dintre consulturile cele mai fascinante şi neobişnuite din viaţa mea. Nu-mi amintesc ce mi-a spus colegul meu, Dr. Keith Goh, în timp ce şirul de medici, asistente şi administratori medicali treceau pe coridorul spitalului, dar nu voi uita niciodată momentul în care le-am văzut pentru prima dată pe Ladan şi Laleh Bijani. Tinerele aşteptau să mă salute în holul de la intrarea saloanelor lor, care fuseseră unite şi transformate într-un mic apartament. Locuiau deja acolo de câteva luni, timp în care o armată de doctori, specialişti şi tehnicieni le-au examinat şi le-au făcut nenumărate analize. Gemenele Bijani erau îmbrăcate în portul 10

Cu riscul vieţii

tradiţional iranian – fuste lungi, bluze cu mânecă lungă în culori sobre, aveau faţa descoperită şi doar o eşarfă mare le acoperea părul bogat, de un castaniu închis. Zâmbetul cald cu care m-au întâmpinat m-a uimit de la prima privire. Doctorul Goh, un asiatic scund, cu părul de culoare închisă, în vârstă de aproximativ 40 de ani, m-a prezentat imediat celor două femei. Engleza pe care o vorbeau surorile Bijani, pe care aflasem că o învăţaseră după sosirea lor în Singapore, cu câteva luni în urmă, era fragmentată şi formală, dar mai mult decât suficientă pentru a face conversaţie. După ce am dat mâna şi am făcut cunoştinţă cu prima dintre gemene, am ocolit-o pentru a o saluta şi pe cealaltă – un mic pas în lateral, care mi s-a părut atât de ciudat, dar care era necesar, deoarece Ladan şi Laleh nu mă puteau privi în acelaşi timp. Într-adevăr, cele două surori în vârstă de douăzeci şi nouă de ani erau o adevărată raritate din punct de vedere medical: gemene identice unite la nivelul capului, craniile lor fiind sudate deasupra şi în spatele urechilor, astfel încât faţa uneia privea tot timpul în direcţia opusă celeilalte, la un unghi de aproximativ 130 de grade. Deoarece urechile li se atingeau, iar umerii şi braţele li se frecau în mod constant, femeile erau obligate să se sprijine una de cealaltă în partea superioară a corpului şi să-şi coboare umerii care se atingeau, creând astfel un spaţiu care să permită mobilitatea şi să le ajute să-şi păstreze echilibrul necesar pentru a se mişca şi pentru a sta. Gemenii siamezi (adică uniţi la un anumit nivel al corpului) sunt rezultatul unui embrion fertilizat care se divide în interiorul pântecelui mamei, dar nu se desprinde complet. Incidenţa este de 1 la 200 000 de naşteri. Majoritatea se nasc morţi sau mor la scurt timp după naştere. Gemenii siamezi craniopagus 11

asumă-ți riscul!

(termenul provine din limba greacă – cranio înseamnă „cască”, iar pagus, „fixat”) care supravieţuiesc sunt lipiţi la nivelul capului şi reprezintă cazurile cele mai rare – poate 1 la 2 000 000 de naşteri. Şansele ca astfel de gemeni să supravieţuiască până la vârsta de doi ani sunt mult, mult mai mici – ceea ce face ca supravieţuirea până la vârsta adultă a lui Ladan şi Laleh să fie cu adevărat excepţională. Şi mai uimitor este faptul că aceste două tinere nu doar au supravieţuit. După ce au fost adoptate de un medic iranian căruia i se făcuse milă când a văzut că familia lor nu putea să le poarte de grijă, lui Ladan şi Laleh li s-au creat toate condițiile pentru a se adapta și a trăi o viaţă cât se poate de normală. Şi chiar s-au adaptat! Au urmat şcoala primară împreună cu colegii lor. Cu timpul, au crescut, au absolvit liceul şi au intrat la universitate, unde au studiat jurnalistica şi dreptul. Au absolvit dreptul şi acum erau avocaţi – ceea ce a dus la apariţia unei crize care a sporit tensiunile dintre cele două surori. Doar Ladan îşi dorea să profeseze ca avocat, în timp ce Laleh hotărâse că vrea să lucreze ca jurnalist. Corpurile lor le uniseră într-o existenţă comună, în timp ce personalităţile lor diferite – şi acum, două visuri profesionale complet diferite – le împingeau în direcţii opuse. Timp de mai mulţi ani, Ladan şi Laleh căutaseră în toată lumea un neurochirurg care să fie de acord să le opereze şi, astfel, să le dea o şansă de a-şi împlini visul, acela de a trăi o viață normală, individuală şi distinctă. Specialist după specialist le-a refuzat cererea. Fiecare doctor care a fost de acord să le examineze fişele le-a spus că operaţia ar fi prea riscantă, că există riscul ca una dintre ele – dacă nu amândouă – să moară. Cazul lor era pur şi simplu prea complex, aveau o vârstă prea mare pentru operaţie, iar şansele unui rezultat pozitiv erau prea puţine. 12

Cu riscul vieţii

Dar surorile Bijani au refuzat să se dea bătute. Când au citit că, în urmă cu câţiva ani, doctorul Goh şi echipa lui separaseră cu succes o pereche de gemeni siamezi craniopagus din Nepal, în vârstă de unsprezece luni, l-au contactat. După ce le-a studiat fişele medicale şi a ajuns la concluzia că o operaţie încununată de succes ar fi totuşi posibilă, m-a contactat şi m-a întrebat dacă aş fi dispus să-l ajut. Mă consultasem adesea cu doctorul Goh şi, în cazul bebeluşilor nepalezi, lucrasem împreună cu el de la distanţă, prin intermediul staţiei virtuale de chirurgie pe care o avem la spitalul Johns Hopkins. Fusesem, de asemenea, unul dintre chirurgii principali la prima operaţie de separare a gemenilor craniopagus uniţi la nivel occipital, care s-a soldat cu succes (băieţii Bender, la Johns Hopkins, în 1987). Zece ani mai târziu, la Universitatea de Medicină din Africa de Sud, am fost chirurgul principal la operaţia de separare a fraţilor Joseph şi Luka Banda din Zambia, prima operaţie de separare a unor gemeni craniopagus verticali tip 2, în urma căreia nu doar că au supravieţuit amândoi, dar au rămas şi indemni din punct de vedere neurologic. Datorită acestor experienţe, doctorul Goh dorea să mă alătur lui în această operaţie, iar gemenele Bijani ceruseră la rândul lor să particip la soluţionarea acestui caz. Prima dată când am primit invitaţia lor, cu câteva luni în urmă, am refuzat. Simplul fapt că aceste femei se adaptaseră atât de bine şi supravieţuiseră deja până la vârsta de douăzeci şi nouă de ani mi se părea un motiv suficient pentru a mă pronunţa împotriva operaţiei. Într-o încercare de a le convinge să se răzgândească, îi sugerasem doctorului Goh să le amintească surorilor Bijani de cazul lui Chang şi Eng Bunker, primii gemeni siamezi. Născuţi în Siam (Thailanda de astăzi), în 1811, aceşti gemeni au devenit celebri, călătorind prin lume ca prin13

asumă-ți riscul!

cipala atracţie a circului lui P.T. Barnum. Înainte de a se retrage din lumea showbizului, fraţii au cumpărat două proprietăţi învecinate în Carolina de Nord şi au devenit fermieri de succes. S-au căsătorit cu două surori, au avut în total douăzeci şi unu de copii şi au trăit sănătoşi până la vârsta de şaizeci şi trei de ani. Dacă ar fi fost să mă gândesc la o altă pereche de gemeni siamezi care ar fi putut concura cu capacitatea uimitoare de adaptare a gemenilor Bunker şi care ar fi fost capabili să ajungă sau chiar să depăşească longevitatea lor uimitoare, m-aş fi gândit la aceste două tinere remarcabile, care supravieţuiseră şi realizaseră deja atât de mult. Ideea de a le separa la vârsta de douăzeci şi nouă de ani pur şi simplu nu avea logică şi, după ce am examinat fişele lor şi am studiat pe computer tomografiile iniţiale pe care mi le trimisese doctorul Goh, am fost convins de faptul că riscul era pur şi simplu prea mare. Şi totuşi, câteva luni mai târziu, iată-mă în Singapore, faţă în faţă cu aceste femei hotărâte, inteligente şi sociabile – care întâmplător erau unite la nivelul capului – şi m-am surprins a fi incredibil de impresionat şi încântat. Ladan şi Laleh zâmbeau timid şi chiar chicoteau când erau înconjurate de mulţimea de oameni care venea să le cunoască. Am fost uimit cu câtă naturaleţe primeau toată atenţia care li se oferea. Doctorul Goh îmi spusese că gemenele deveniseră celebre de la sosirea lor în Singapore. Ori de câte ori se aventurau afară din spital – să mănânce, să meargă la cumpărături sau, pur şi simplu, să viziteze orașul – gemenele Bijani atrăgeau presa şi mulţimile de curioşi bine intenţionaţi care se îngrămădeau să facă poze cu ele, să primească autografe sau doar să le strângă mâna. Până la momentul acesta, din spusele doctorului Goh, cele două femei păreau să considere toată atenţia care li se acorda ca fiind mai mult amuzantă decât deranjantă. 14

Cu riscul vieţii

Totuşi, mulţimea care se strânsese în holul spitalului în după-amiaza aceea era ciudată din punct de vedere logistic, astfel încât surorile Bijani m-au invitat împreună cu doctorul Goh şi cu alte câteva persoane să le urmăm în apartamentul lor, pentru a ne continua conversaţia. Cât timp am mers în spatele lor, am putut să observ faptul că făcuseră o ştiinţă din mobilitate. Le-am urmat, urmărindu-le cu interes şi minunându-mă de coregrafia graţioasă, aproape subconştientă, de care era nevoie doar pentru a se întoarce şi a merge, pentru a intra pe uşă. S-au aşezat pe canapeaua joasă care domina camera de zi din apartamentul lor. Stăteam pe un scaun vizavi de ele, între noi aflându-se doar o măsuţă. Din locul în care mă aflam, puteam să mă aplec puţin spre stânga pentru a vorbi cu una dintre surori şi apoi să-mi aplec puţin capul şi să mi-l înclin spre dreapta, pentru a vorbi cu cealaltă. Nu doar că îmi doream să le respect individualitatea, vorbind cu fiecare dintre ele separat şi privindu-le în ochi în timpul acesta, ci doream să pot citi expresia de pe feţele lor şi să le privesc în ochi, în timp ce îmi răspundeau la întrebări. Un timp, am discutat generalităţi – despre timpul pe care îl petrecuseră în Singapore, despre uşurinţa cu care se descurcau să converseze în engleză şi despre atenţia pe care o primeau din partea mass-mediei. În momentul acela, le-am „avertizat” că atenţia de care s-au bucurat până acum avea să pară un strop de apă într-o găleată comparativ cu nebunia mediatică pe care ar provoca-o o operaţie reuşită. – Regina, regele şi toţi oamenii îşi vor dori să vă cunoască, am spus. Au râs, dar nu au părut deloc deranjate de o astfel de perspectivă. În timp ce vorbeam, am observat că Ladan era de departe cea mai sociabilă şi mai comunicativă. Laleh părea dacă nu timidă, cel puţin mai rezervată şi mai gânditoare. 15

asumă-ți riscul!

Când am început să discutăm despre operaţia care avea să urmeze, gemenele au devenit ceva mai serioase. În timp ce vorbeau cu sinceritate despre unele dintre dificultăţile cu care se confruntaseră în viaţă, mi-am dat seama că până şi cele mai simple şi mai obişnuite mişcări – de la a urca sau a coborî dintr-o maşină, până la a se apleca şi a lua de jos un creion sau a pregăti o gustare – necesitau o coregrafie complexă şi cooperare din partea celor două. Fiecare decizie din viaţă – de la alegerea cursurilor pe care să le frecventeze la şcoală și a prietenilor cu care să-şi petreacă timpul, până la momentul când să meargă la toaletă – necesita un vot pentru o decizie unanimă. Însă cu cât petreceam mai mult timp în compania lor, cu atât încercam mai puţin să-mi imaginez provocările pe care le avuseseră de depăşit. În schimb, am încercat să-mi imaginez cât de diferite ar putea fi lucrurile pentru ele dacă operaţia de separare reuşea şi le dădea şansa de a trăi vieţi diferite. După douăzeci şi nouă de ani în care fuseseră legate una de alta continuu şi involuntar, ideea abstractă de intimitate părea foarte atractivă – dar cum aveau să se simtă când vor putea să fie cu adevărat singure pentru prima dată în viaţă? Unul dintre principalele motive pentru care refuzasem cazul Bijani prima dată când fusesem abordat de către ele a fost faptul că mă temeam de consecinţele psihologice ale separării a două gemene siameze după douăzeci şi nouă de ani. Dar dacă separarea producea mai multe daune emoţionale decât situaţia actuală? Totuşi, pe măsură ce aflam mai mult despre situaţia lor, despre aspiraţiile lor diferite şi despre hotărârea de a fi operate cu orice preţ, am început să mă răzgândesc. Ştiam că avuseseră parte de consiliere psihologică intensivă în ultimele luni. Cu toate acestea, trebuia să aud eu însumi răspunsul la reţinerile pe care le aveam în privinţa modificărilor majore cu care urmau 16

Cu riscul vieţii

să se confrunte dacă operaţia de separare reuşea. Aşa că le-am cerut să-mi spună ce părere aveau despre această problemă. M-au asigurat că erau conştiente de faptul că o operaţie reuşită nu avea să pună capăt paletei de provocări cu care se confruntau. Au recunoscut că unele dintre legăturile emoţionale care se formaseră în decursul unei vieţi nu se puteau rupe prea uşor. Dar, din nou, şi-au exprimat dorinţa de a se supune operaţiei. Hotărârea lor era de neclintit. Când am cerut voie să le palpez capul, au fost imediat de acord. În timp ce-mi treceam degetele peste partea de sus, peste laterale şi peste porţiunea occipitală a craniilor lor, le-am explicat că, după multe ore pe care le petrecusem studiindu-le tomografiile computerizate, aveam o idee destul de clară despre felul în care arătau creierele lor. Totuşi, înainte de operaţia de a doua zi, le-am spus: – Vreau să palpez joncţiunea dintre craniile voastre. Examinarea a durat doar câteva secunde, dar acest timp a fost suficient pentru a-mi reaminti cât de complexă urma să fie această operaţie. Era una să priveşti un film pe un negatoscop sau să ţii în mână un mulaj din plastic în mărime naturală al capetelor lor şi să încerci să-ţi imaginezi provocările pe care avea să le prezinte această operaţie. Era însă cu totul altceva să-mi trec degetele prin părul lor, încercând să simt cât de solidă era joncţiunea osoasă a craniilor lor. Aceasta acoperea o arie de aproape jumătate de cap – de deasupra şi dinaintea urechilor până în porţiunea laterală a capului, apoi deasupra urechilor şi în jos până aproape de baza craniană, în porţiunea occipitală. Ştiam că doctorul Goh le explicase paşii complecşi, precum şi procedurile care aveau să fie urmate în cadrul operaţiei, dar voiam să mă asigur eu însumi că înţelegeau riscurile. 17

asumă-ți riscul!

– Trebuie să vă spun, le-am avertizat, ceea ce cred că ştiţi deja. Această operaţie este extrem de complexă şi de riscantă. Pentru a mă asigura că au înţeles, am aşteptat ca traducătorul să le repete cuvintele mele în Farsi. – Pe baza experienţei mele şi după ce am studiat cazul vostru, în ciuda resurselor excelente care stau la dispoziţia echipei chirurgicale de elită de aici, de la Raffles Hospital, mai cred încă faptul că există un risc de cel puţin 50% ca rezultatul acestei operaţii să fie moartea sau sechele neurologice grave pentru una dintre voi sau pentru amândouă. Trebuie să mă asigur de faptul că amândouă înţelegeţi lucrul acesta. La spitalul Johns Hopkins, eu şi colegii mei facem unele dintre cele mai complexe proceduri neurochirurgicale din lume. Orice operaţie care prezintă un risc de mortalitate de doar 10% este considerată o intervenţie extraordinar de periculoasă – un risc înalt, până la cer. Aşadar, un risc de 50% era cu adevărat stratosferic. Voiam să mă asigur de faptul că Ladan şi Laleh înţelegeau care era miza. Ambele femei m-au asigurat din nou de faptul că doctorul Goh fusese foarte sincer cu ele. Înţelegeau provocările acestei operaţii. Dar ceea ce m-a convins au fost emoţia şi încrederea din vocea lor, în timp ce insistau: – Preferăm să murim decât să nu încercăm şi cea mai mică portiţă care ne-ar da o şansă la libertate, astfel încât să ne trăim fiecare viaţa. Moartea este mai bună decât o viaţă trăită astfel! Deoarece noi punem un preţ atât de mare pe viaţă, am tresărit când le-am auzit pe aceste două tinere sănătoase, pline de viaţă, exprimându-şi sentimentele într-un mod atât de hotărât cu doar câteva ore înainte de operaţie. Cei mai mulţi dintre noi, chiar dintre cei care ne confruntăm cu decizii de viaţă şi de 18

Cu riscul vieţii

moarte în fiecare zi, nu stăm să ne gândim prea mult la cât preţ punem pe calitatea vieţii. Dar, în timp ce vorbeam, îmi dădeam seama din ce în ce mai mult de faptul că aceste femei se gândiseră mult timp şi cu toată seriozitatea la acest subiect. Este foarte dificil ca oricine altcineva care nu era în situaţia lor să poată înţelege sentimentele care le încercau. Auzisem deja de la echipa medicală din Singapore, care aflase la rândul ei de la una dintre persoanele care aveau grijă de gemene, că tensiunea dintre cele două femei crescuse foarte mult în ultimele luni. Unele certuri dăduseră loc chiar la lovituri. Încercam să-mi imaginez cât de rău trebuie să fie să te cerţi cu cineva de care nu te poţi dezlipi. Mulţi dintre noi înţelegem cu uşurinţă de ce unii oameni aflaţi în sclavie sau în închisoare şi-ar risca viaţa pentru a fi liberi. Situaţia în care se aflau Ladan şi Laleh semăna foarte mult cu închisoarea. Doreau cu disperare să scape de ceea ce pentru ele ajunsese să fie o situaţie insuportabilă. Speranţa libertăţii merita orice risc. Pe măsură ce înţelegeam lucrul acesta, am început să mă simt mai liniştit în privinţa participării mele la o acţiune care presupunea un pericol atât de mare. Faptul că le-am întâlnit pe cele două femei – şi că am auzit hotărârea din vocea lor, că am recunoscut disperarea din viaţa lor şi că am citit în ochii lor speranţa într-o rezolvare – m-a făcut să iau o hotărâre. Spre sfârşitul conversaţiei noastre, mă gândeam: „Să le separăm cât mai repede pe aceste femei pentru a-şi putea continua viaţa!” Cu toate că le asigurasem pe Ladan şi pe Laleh în timpul consultaţiei că îmi păsa de bunăstarea lor, înainte de a pleca, le-am privit încă o dată în ochi şi am mărturisit că ne aventuram într-o operaţie lungă, complicată şi extrem de periculoasă; că, deşi şansele erau împotriva noastră şi nu le puteam promite un rezul19

asumă-ți riscul!

tat pozitiv, mă simţeam suficient de optimist pentru a afirma că aveam totuşi motive să sperăm. Am spus: – Există multe lucruri în viaţă care depăşesc aptitudinile şi cunoştinţa umană, care scapă controlului nostru. Dar nimic nu este mai mare decât Dumnezeu. În timp ce le strângeam mâinile şi le spuneam la revedere – până când aveam să le revăd în blocul operator a doua zi dimineaţa – le-am spus lui Ladan şi Laleh ceea ce le spun tuturor pacienţilor mei în timpul ultimei consultaţii dinainte de o operaţie: – Nu am întâlnit încă vreun caz în care îngrijorarea să aducă vreun beneficiu. Aşa că îmi voi spune rugăciunea în seara asta, înainte de a merge la culcare. Sper că veţi face acelaşi lucru. Cred că, dacă facem lucrul acesta, cu toţii vom avea mai puţine motive de îngrijorare mâine. În timp ce mă întorceam să ies din cameră, eram convins de faptul că atât Ladan, cât şi Laleh Bijani înţelegeau cu adevărat ceea ce le stătea în faţă. Abordau această operaţie periculoasă, pentru care nu exista precedent, cu aceeaşi hotărâre de care dăduseră dovadă în întâmpinarea altor provocări cu care se confruntaseră în viaţă. Mai mult decât atât, eram convins că înţelegeau riscul.

Să risc sau să nu risc? Prima prioritate, atât pentru mine, cât şi pentru echipa medicală, a fost aceea de a face tot posibilul, chiar înainte de operaţie, pentru a reduce riscurile cu care aveau să se confrunte Ladan şi Laleh. Aşa că, după interviul de o jumătate de oră cu surorile Bijani, am mers direct la o conferinţă de planificare, în care întreaga echipă – douăzeci şi opt de medici şi aproximativ o sută de asistente, tehnicieni şi alte ajutoare – a luat parte la o consfătuire. Fiecare dintre persoanele din încăperea aceea avea să joace un rol important în operaţia-maraton care ne aşteptam să dureze două sau trei zile, poate chiar mai mult. Cea mai mare parte a echipei discutase deja despre rolul jucat de fiecare membru al echipei în fiecare pas al operaţiei, în organizarea şi coordonarea diferiţilor specialişti şi despre aşezarea, poziţionarea pacientelor, precum şi a celor treizeci până la patruzeci de membri ai echipei medicale care avea să fie de faţă în blocul operator în orice moment. Fiecare persoană trebuia să ştie cu exactitate unde şi când va fi şi ce avea de făcut. Am fost impresionat de meticulozitatea cu care doctorul Goh avusese grijă de fiecare detaliu, de calităţile sale organizatorice şi de echipa impresionantă de specialişti pe care o strânsese din Singapore, Statele Unite, Franţa, Japonia, Elveţia şi 21