Bresa by Editura Viață și Sănătate

BREÈ&#x2DC;A

REMUS SOARE

BREȘA Tablouri despre începutul Reformei protestante, colorate în cuvinte

P a ntel imon 2 017

Redactare: Livia Ciobanu-Mihai Lectura manuscrisului: Adrian Neagu Tehnoredactare: Dragoş Gârea Coperta: Dragoş Gârea

Cărţile Editurii Viaţă şi Sănătate pot fi achiziţionate prin reţeaua sa naţională de librării www.viatasisanatate.ro/librarii Pentru comenzi prin poştă sau agenţi de vânzare: Editura Viaţă şi Sănătate Telefon: 021 323 00 20, 0740 10 10 34 Fax: 021 323 00 40 E-mail: comenzi@viatasisanatate.ro Site: www.viatasisanatate.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

SOARE, REMUS Breşa : tablouri despre începutul Reformei Protestante, colorate în cuvinte / Remus Soare. - Pantelimon : Viaţă şi Sănătate, 2017 ISBN 978-606-911-283-0 28

Dedic această carte soției mele, Ramona, despre care am ferma convingere că, dacă ar fi trăit în secolul al XVI-lea, numele ei ar fi apărut în această carte la capitolul dedicat femeilor Reformei.

PREFAȚĂ

ittenbergul se pregăteşte de sărbătoare şi, împreună cu el, o însemnată parte a creştinătăţii îşi aduce aminte de ziua de 31 octombrie 1517, când Luther a afişat „Cele 95 de teze” împotriva vânzării de indulgenţe şi a lansat o chemare la o dezbatere publică. Nu ştim dacă Luther a fost conştient de semnificaţia şi importanţa gestului său şi de efectul major pe care acesta îl va produce în istorie, în schimb, astăzi ştim că ziua respectivă a însemnat, într-un fel, aşezarea pietrei de temelie a protestantismului. Prin această carte, pe care a intitulat-o Breşa – un titlu provocator, aşa cum au fost şi teologia şi viaţa lui Luther –, pastorul Remus Soare ne invită la o întoarcere în timp, pentru a vedea nu doar complexitatea procesului reformaţiunii, dar, prin descrierea scenelor ce prind viaţă şi culoare, ne invită să participăm la evenimentele respective şi să trăim fervoarea acelor zile. Dialogurile descrise, persoanele care interacţionează, datele istorice fac ca mesajul acestei cărţi să fie unul plin de putere. Înţelegem astfel rolul important pe care l-a avut Cuvântul lui Dumnezeu în viaţa lui Luther, precum şi în vieţile celor care l-au susţinut şi au fost alături de el. Într-o predică din anul 1522, Luther explică rolul pe care l-a avut 6

în desfăşurarea evenimentelor, subliniind că el nu a făcut altceva decât să înveţe, să predice şi să scrie Cuvântul lui Dumnezeu şi mai adaugă: ,,Eu nu am făcut nimic. Cuvântul a făcut totul.” Modestia acestui mare bărbat este remarcabilă şi merită să fie urmată, îndeosebi preţuirea manifestată faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. În aceste zile în care nevoia de reformă, de înnoire spirituală este mai stringentă ca oricând, întoarcerea la Biblie este singura soluţie. Lectura acestei cărţi vă va asigura nu doar o companie plăcută, ci veţi simţi o adiere de vânt proaspăt, credinţa parcă va prinde aripi, iar curajul de a rămâne lângă Dumnezeu în orice circumstanţe va fi întărit. Dacă unii creştini consideră Reformaţiunea un proces încheiat, ceva ce aparţine trecutului, dar incompatibil cu prezentul şi cu climatul religios al vremii, îi invit să privească dincolo de haina de sărbătoare pe care Wittenbergul o îmbracă şi să vadă cum Dumnezeu aşteaptă ca spiritul reformator să se manifeste printr-un protest hotărât faţă de tot ce nu este în armonie cu Sfânta Scriptură, iar Cuvântul lui Dumnezeu să devină singura normă de credinţă şi practică religioasă. Efortul pe care pastorul Remus Soare l-a depus pentru a aşeza în mâinile noastre o astfel de carte, care evocă istoria, dar care deschide în acelaşi timp o fereastră pentru prezent şi viitor în anul aniversării Reformei, merită toată aprecierea noastră. Ioan Câmpian Tătar

INTRODUCERE

BREȘA

artea de față este una atipică din două puncte de vedere. În primul rând, pentru că a fost concepută inițial ca scenariu de film. Ulterior, acesta a fost îmbogățit în conținut și modificat în structură, pentru a servi orientării tezaurizate între două coperți. Deși în mod obișnuit o carte precede scenariul unui film, în cazul de față lucrurile s-au petrecut invers. Și pentru a nu induce cititorii în eroare, făcându-i să asocieze cartea cu vreo mare producție cinematografică, precizăm că filmul cu pricina este documentarul de tip reenactment – La brecha, proiect ce aparține unui grup de tineri studenți, membri ai Bisericii Adventiste Madrid-Calatrava. Filmul a fost făcut în timpul vacanței acestora, ca o investiție de spirit, în semn de omagiu la aniversarea celui de-al cincilea centenar de la debutul Reformei Protestante. Al doilea motiv care așază cartea sub marca atipicului îl constituie maniera transpunerii documentului istoric în limbaj narativ. Păstrarea fidelității informației s-a făcut cu destul de multă disciplină. Însă cartea a modificat ipostaze și contexte ale realității istorice pentru a fluidiza lectura și pentru a crea imagini cinematografice. Spre exemplu, foarte multe informații folosite în carte sunt desprinse din scrisori ale vremii. Cartea a convertit aceste scrisori în dialoguri, aducând personajele față în față și punându-le să interacționeze. Sursa principală de inspirație a materialului rezultat au constituit-o lucrările lui Roland Baynton, pastor, 9

REMUS SOARE

teolog, și profesor de istorie bisericească la Yale University, unul din marii specialiști ai creştinismului secolului al XVI-lea: Here I stand: A life of Martin Luther, The Reformation of the Sixteenth Century, Women of the Reformation, Erasmus. De asemenea, au fost consultate și introduse documente din cartea Lutero – Obras, aflată la a patra ediție, pregătită de Teófanes Egido. Teologia reformatorilor, de Timothy George, a adăugat, la rândul ei, expertiza unui doctor în teologie de la Harvard. Acestor izvoare principale li s-au alăturat articole academice ale unor universități prestigioase (Stanford, Oxford) aflate la dispoziția publicului larg pe internet. Deși în mare parte informația îi este oferită cititorului sub forma dialogului dintre personaje, textul este bogat în conținut, îmbrățișând idei de ansamblu despre Reformă, nu doar aspecte dogmatice. Regăsim în el setea nobililor sau a călugărițelor după o teologie curată, observăm detaliile spiritului grotesc al comerțului cu indulgențe, este pusă în evidență frumusețea doctrinei neprihănirii prin credință şi sacrificiul împins la extrem pentru o trăire evlavioasă. Dialogul curge frumos, textul este ușor de citit şi de înțeles. Ideea călăuzitoare a cărții este scoaterea în evidență a nevoii de reformare a bisericii medievale. Finalul o plasează în contextul timpului sfârșitului şi al așteptării revenirii Mântuitorului. Frumusețea si atractivitatea textului constă în faptul că multe idei ale noii teologii de la Wittenberg au fost puse în cadranele 10

BREȘA

dialogului dintre personaje mai puțin cunoscute cititorului: Elisabeta de Brandenburg, Argula von Grumbach, Ursula de Münsterberg. Prima era cumnata lui Albert de Brandenburg, cel împotriva căruia Luther bătuse pe ușa bisericii tezele sale, iar ultima a fost nepoata regelui Boemiei, amândouă devenind luterane. Capitolele cărții sunt ca niște tablouri, parțial independente, parțial conectate cu celelalte, cititul cărții devenind vernisajul expoziției Reformei.

CAPI TO LUL 1

ERASMUS DIN ROTTERDAM, SUBVERSIV, EVAZIV SAU EL ÎNSUȘI?

BREȘA

eforma protestantă din secolul al XVI-lea s-a născut într-un climat de pace aparentă. În jurul anului 1500, amenințările asupra Bisericii Catolice păreau să se fi liniștit. Husiții moderați fuseseră izolați, urmașii lui Wycliff – trimiși la periferia istoriei, catarii – exterminați în sângeroasa cruciadă împotriva lor, iar valdenzii au fost împinși către piscurile greu accesibile ale Piemontului. În Spania, evreii au fost expulzați, iar maurii, cuceriți definitiv. În sfârșit, Inchiziția se gândea să se relaxeze și să arate lumii o față mai puțin dușmănoasă. Însă, în această atmosferă de liniște aparentă, avea să se nască Reforma secolului al XVI, care a zguduit biserica din temelii și a reînviat conștiința creștină a Europei. Cu toate că înăbușise glasurile protestatare, credibilitatea Bisericii Catolice se dezintegra pe zi ce trecea. Papii din perioada Renașterii erau unul după altul secularizați, superficiali, complăcându-se în senzualitate, grandomanie și lipsă de scrupule. Peste toate acestea se suprapuneau campaniile pentru vânzarea indulgențelor, cu procesiunile de predicatori, subalterni, cerșetori și mulțimi pestrițe, care creau un spectacol grotesc și o deviere vulgară de la teologia răscumpărării. Martin Luther s-a ridicat împotriva acestor lucruri. Dar înainte ca glasul de tunet al lui Luther să răsune, s-a putut auzi pentru o vreme susurul blând al vocii lui Erasmus din Rotterdam, la care nimeni nu a luat aminte cu atenție. 13

REMUS SOARE

Din documentele vremii, din analizele istoricilor și teologilor contemporani, atât protestanți, cât și catolici, reiese cu claritate imaginea unui Erasmus rafinat, plin de noblețe și echilibru. Când protestanții te acuză că ești evaziv, iar catolicii te suspectează că ai fi subversiv, așa cum i s-a întâmplat lui Erasmus, concluzia logică este că ți-ai păstrat linia de mijloc. Poate doar Magdalena, îngrijitoarea lui vreme de 12 ani, să fi cunoscut vreo nuanță mai aspră a vocii lui atunci când aceasta era prea meticuloasă cu sarcinile casei. În rest, eruditul reformator a întruchipat bogăția excelenței în caracter și cultură. Cu siguranță, acesta a fost unul dintre motivele pentru care marile cancelarii europene se întreceau în a-l avea oaspete. În toată Europa niciun bărbat nu a avut atât de mulți prieteni sus-puși în biserică, stat și universități. Era invitat pentru șederi prelungite în anturajul capetelor ce purtau coroană și mitră. Henric al VIII-lea, vestitul rege al Angliei, i-a trimis o invitație semnată de mâna lui. Francis I, regele Franței, i-a scris să vină la Paris, semnând apăsat, la finalul scrisorii: François. Scrisoarea, dezvăluind tonul prietenos al regelui față de Erasmus, poate fi consultată în Biblioteca Universității din Basel. Carol al Olandei și Spaniei, cel ce avea să devină viitorul împărat Carol al V-lea, l-a făcut pe Erasmus consilier imperial. Margareta, regent al Țărilor de Jos, a încercat să-l forțeze să vină de la Basel pe domeniile ei. Regele Ungariei, arhiepiscopul de Canterbury, cardinalul primat al Spaniei – toți aceștia erau onorați să 14

BREȘA

îl aibă în preajmă. Centrele universitare din Cambridge, Oxford, Louvain sau Basel se luptau pentru prezența lui.1 Care era secretul acestei atracții? Fără îndoială farmecul personal irezistibil, spiritul citadin și ingeniozitatea cu care își potolea oponenții se includ în arsenalul său seducător. Dar mai presus de toate acestea se afla erudiția prodigioasă îndreptată către aspirațiile epocii sale. În ciuda temperamentului liniștit și a relaționării foarte îngrijite cu oamenii, totuși nu s-a sfiit să se pronunțe clar împotriva abuzurilor bisericii, a cărei reformă o vedea mai mult decât necesară. Într-una din vizitele la o semeață curte europeană, în dialog cu o Alteță regală, dar și de orientări ieșite de sub chinga tradiționalismului bisericesc, i s-a putut auzi glasul, sfârâind ca laptele ce dă în foc. – Am auzit vorbindu-se pe la curțile Aragonului că Erasmus ar fi cam subversiv, i se adresă Alteța din dosul evantaiului cu ajutorul căruia punea pe fugă câteva grade din arșița de iulie a Peninsulei. – Dimpotrivă, eu am auzit vorbindu-se pe la curțile Saxoniei și prin Freiburg că aș fi cam evaziv, i-o reteză plin de farmec Erasmus. Râsul plin de voie bună al amândurora sugera că subiectul se situează pe terenul propice al dialogului deschis 1. Informațiile legate de felul cum era curtat Erasmus de marile cancelarii au fost luate din cartea Erasmus, de Roland Bainton. Autorul, profesor de istorie bisericească la Yale University, este unul dintre cei mai mari specialiști din istoria creștinismului secolului al XVI-lea.

REMUS SOARE

și prietenos. Când se apropiară de grupul de copii care se jucau în grădinile palatului, trecându-le mâna prin păr, Alteța îi spuse lui Erasmus plină de evlavie, ca și cum repeta scurta omilie de dimineață: – Până nu vom fi ca niște copilași, cu niciun chip nu vom intra în Împărăția lui Dumnezeu. – În ziua de azi, drumul spre cer se vinde și se cumpără cu indulgențe, răspunse Erasmus jumătate grav, jumătate ironic. E un trafic murdar care alungă pietatea. Isus ne-a promis răscumpărarea păcatelor doar prin harul credinței în El. El este doctorul nostru. – Ideile și gândurile dumitale despre sănătatea bisericii ar fi bine să pătrundă mai mult între coridoarele acesteia. Ar fi ca o slujbă de tămâiere de un miros plăcut Domnului. – Slujba mea este educația, Alteță, iar cădelniță îmi e tiparul. Tămâia mea este mirosul cernelii și cred că nu va trece multă vreme până când mireasma acesteia va înviora biserica. Ce folos dacă un om este botezat, dar nimeni nu îi face cateheza? Ce folos e să mergem la masa Domnului dacă nimeni nu îi cunoaște însemnătatea? – Însemnătatea o cunosc cardinalii, o știe papa, interveni Alteța. În glasul ei nu era ironie, ci mai degrabă speranța că între rubedeniile ei din ierarhia bisericii s-ar găsi vreunul destoinic. – Avem atâția cardinali încât umplem cu ei un regat, spuse tăios Erasmus. Ce rușinos că au părăsit slujba de 16

BREȘA

educare a turmei și și-au dăruit timpul acesta să-și antreneze caii, să construiască arcuri de triumf și să lingușească monarhii! – Nu credeți că ar trebui să vorbiți mai mult și fără ocolișuri despre aceasta? Pe ei nu-i poate confrunta nimeni? Mă refer la cei care întinează numele sacru al sfintei noastre moșteniri catolice, că or fi destui și cei care păstoresc cu smerenie turma Domnului. – Controversele nasc multe cioburi, Alteță. Ele sunt de folos doar dacă aduc îmbunătățiri în inocența vieții, în pietate, în toleranță și în umilință. – Într-o zi am auzit o controversă împotriva icoanelor. Nu m-a ciobit, m-a pus pe gânduri. De atunci, chiar dacă merg și mă închin la fel de mult ca înainte, nu mai sunt sigură dacă mă aflu înaintea unui mijlocitor sau în fața unui chip cioplit. Simt că am nevoie de cineva care să mă îndrume cu claritate în zona acesta. – Eu știu că icoanele trebuie îndepărtate din biserică, dar dacă idolii păcatelor omenești rămân, ce s-a câștigat cu asta? O falsă Evanghelie? Eu încă mai cred în spiritul de neprihănire al porumbelului. Erasmus credea în spiritul acesta pentru că era pătruns înăuntrul lui de ceva din el. Într-o zi, cercetând biblioteca micii mănăstiri Groenendael, dintr-o pădure de lângă Bruxelles, a descoperit manuscrise din lucrările lui Augustin. A fost atât de emoționat, încât le-a luat și dormea în pat cu ele, ca un copil, spre amuzamentul celorlalți călugări. 17

REMUS SOARE

În ceea ce privește relația dintre Erasmus și Martin Luther, aceasta a început prin exprimări reciproce de admirație, dar a sfârșit în răceală, manifestată în special din partea olandezului, ulterior refuzând să-i mai răspundă la scrisori. În realitate, cei doi nu s-au întâlnit decât o singură dată. Comunicarea dintre ei s-a petrecut în scris. Cel care a deschis spațiul dialogului dintre ei a fost Spalatin, capelanul principelui Frederic de Saxonia. El l-a informat pe Erasmus despre admirația pe care i-o poartă călugărul augustinian pentru comentariile la Epistola către Romani. Aceasta se întâmpla cu un an înainte ca Luther să bată cele 95 de teze pe uşa bisericii castelului din Wittenberg. La un an după evenimentul menționat, pe un ton elogios, Luther i-a adresat lui Erasmus prima scrisoare. În materie de dispute contra indulgențelor, Erasmus le plătea oficialilor bisericești ai vremii polițe mult mai vechi decât Luther. De aceea, umanistul, privind cu ochi buni tezele călugărului, a continuat dialogul înfiripat pe calea aceasta. Unii chiar au gândit că, în spatele cărților lui Luther de mai târziu, ar fi stat însuși Erasmus, afirmând că „Erasmus a depus oul, iar Luther îl clocește”. Dialogul pe marginea tezelor nu a deranjat prea tare la început. Însuși Papa Leo l-a privit inițial ca pe începutul unei noi luări la sfadă între două ordine monahale, un călugăr augustinian, atacând un predicator dominican, vânzător de indulgențe. Ulterior, lucrurile s-au complicat, și lumea a 18

BREȘA

început să se polarizeze în jurul ideii. Erasmus s-a poziționat destul de categoric de partea acuzatorilor. El nu era dur ca Luther în exprimare, dar când ceva trebuia respins cu fermitate, tăișul limbii lui Erasmus nu era bont defel: „Această monarhie a pontifului roman este ciuma creștinătății înaintea căreia toți dominicanii își pleacă fețele. Nu știu dacă acest ulcer poate fi atins în mod deschis. Aceasta ar trebui să fie lucrarea prinților, dar tare mă tem că, în înțelegere secretă cu pontiful, își vor împărți între ei spolierea. Nu știu ce l-a posedat pe Eck de a trebuit să îl atace pe Luther”.2 Însă, după o poziție de felul acesta, ca și cum ar fi fost prea mult pentru personalitatea lui rafinată să continue disputa, se retrăgea în carapace, revenind la exprimări moderate, ca aceasta: „Eu nu condamn indulgențele, dar gândesc că nu are niciun sens să presupui că cineva și-ar putea cumpăra calea către ceruri. Ce trafic murdar, destinat mai degrabă să umple cuferele decât să stimuleze pietatea!” Erasmus i-a scris prințului Frederic și s-a întâlnit cu acesta pentru a-l apăra pe Luther. – Erasmus, care ar fi verdictul tău în legătură cu întreaga controversă generată de Luther, l-a întrebat curios principele Saxoniei? – Luther a comis două crime: a atacat tiara papei și pântecele călugărilor, i-a răspuns pe loc Erasmus, gene2. Ibid., p. 154.

REMUS SOARE

rând un hohot de râs din partea lui Frederic. Luther mi-e complet necunoscut. Nu pot fi suspectat că l-aș favoriza pe motiv de prietenie. Nu am opinii foarte întemeiate asupra cărților, pentru că abia le-am frunzărit. Dar nu cunosc pe nimeni care să nu-i laude viața. E total lipsit de avariție și ambiții. Niciunul din criticii lui nu îl sfătuiește, nimeni nu îl instruiește, nimeni nu îl corectează. Ei doar strigă: erezie! Niciun autor nu e lipsit de greșeală, fie că e antic sau contemporan. Dacă tot ce se învață în școli e un oracol, de ce atunci școlile au dezacorduri între ele? Chiar doctorii adevărați din Sorbona ajung de multe ori la acord numai prin coluziune3. Cea mai bună parte a creștinismului înseamnă o viață creștină. Cel care îl acuză pe altul de erezie trebuie să manifeste caritate în mustrare, bunătate în corectare, candoare în judecată și libertate de acțiune în pronunțare. În aceeași împrejurare, generată de trecerea suitei imperiale prin Cologne după încoronarea lui Carol al V-lea, la Aachen, în noiembrie 1520, Spalatin, capelanul lui Frederic de Saxonia, a avut o discuție particulară cu Erasmus, care era consilier al împăratului. – Crezi că ar fi nevoie de un memorandum despre cum să tratăm problema luterană? a întrebat Spalatin. – Cruzimea bulei papale împotriva lui Luther a ofensat orice minte întreagă și este nevrednică de un nobil 3. Coluziune – conform DEX – înțelegere secretă între două părți, două persoane, în prejudiciul unei a treia.

BREȘA

vicar al lui Hristos, i-a răspuns Erasmus. Universitățile l-au condamnat, dar nu l-au convins pe Luther. Cazul lui trebuie încredințat unor judecători imparțiali. Arderea cărților poate goli librăriile, dar nu și inimile oamenilor. Lui Albert de Brandenburg, arhiepiscop de Mainz, primat al Germaniei și elector al sfântului Imperiu Roman, Erasmus i-a scris cu destulă încumetare: „Nu îndrăznesc să judec spiritul lui Luther. Dar dacă îi țin partea ca acuzat, ca om bun, ca oprimat, o fac din spirit de justiție și omenie. Dacă e nevinovat, nu trebuie să fie catalogat într-un fel anume. Dacă e vinovat, trebuie să fie corectat. Detractorii condamnă pasaje din scrierile lui Luther, pe care tot ei le consideră ortodoxe atunci când le întâlnesc la Augustin sau Bernard.”4 Luarea de poziție a lui Erasmus față de Albert de Brandenburg a fost una foarte curajoasă ținând cont că acesta din urmă era practic personajul împotriva căruia se îndreptau indirect tezele lui Luther. Tetzel vânduse indulgențele pe teritoriul său, sub autoritatea și protecția acestuia. Înainte de orice măsură radicală împotriva lui Luther, Roma a trimis cardinali, asistenți și profesori de teologie de la alte universități să îl confrunte pe Luther și să îl determine să renunțe la poziția lui. Erasmus a fost printre cei care s-au străduit cel mai mult în direcția aceasta până în ziua în care a considerat că nu se mai putea face nimic. Între Luther și biserică se deschisese o breșă de nereparat. 4. Roland Baynton: Erasmus, p. 158.

REMUS SOARE

– Erasmus, cândva ai aplaudat cele spuse de mine, i-a spus Luther îngrijorat că nu mai vedea în Erasmus susținătorul de altădată. Unii chiar te-au considerat autorul din umbră al cărților mele. Întoarcerea la simplitatea Noului Testament, atacarea indulgențelor, a venerării relicvelor și a cultului sfinților, toate acestea tu le-ai propovăduit înaintea mea. Dar ele sunt doar începutul unui drum care trebuie să continue, i-a mărturisit Luther fără ocolișuri. – Eu merg pe drumul reformei, nu pe cel al demolării, i-a replicat Erasmus. Eu sunt un dregător de spărturi, doctor Martin, iar tu îmi lași impresia că vrei să construiești zidul din temelii, renunțând la cel ce se surpă. – Din captivitatea babiloniană trebuie să ieșim cu rădăcini cu tot. Trebuie să ne recuperăm promisiunile divine distruse de o teologie întunecată și de o biserică plină de corupţie. – Doctor Luther, nici biserica primară nu a fost una ideală. Erau beții la Cina Domnului, depravări la veghele de la miezul nopții și nereguli la alegerea episcopilor. Sunt de acord că s-a degenerat mult cu privire la muzica bisericească sau la pedepsirea ereticilor, dar, în ansamblu, gândesc că, dacă apostolul Pavel s-ar întoarce azi, nu ar deplânge atât de mult starea bisericii, cât păcatele oamenilor. – Cel neprihănit va trăi prin credință. Acesta este punctul în care simt că sunt născut din nou, replică Luther cu gravitate. E ca și cum am intrat în Paradis prin porțile larg deschise. Am părăsit captivitatea babiloniană 22

BREȘA

exploatată de papă și șoimarii lui. Am cunoscut libertatea în Hristos. – Cred că breșa este prea mare ca să mai poată fi reparată de un dregător de spărturi ca mine. Lumea noastră, Martin, atât de largă cât a fost, se pare că a devenit prea îngustă pentru a mai putea umbla împreună, tu și eu, pe aceeași cărare. Mă fac constructor de poduri. Mă așez ca punte între două lumi care se pare că nu își mai aparțin. – Eu îmi continui drumul. Erasmus a continuat să fie prudent și distant. Mai târziu a declarat că va pleca la Basel pentru că, dacă va rămâne la Louvain, nu va putea evita intrarea în arenă împotriva lui Luther. A rămas omul analizelor din tribună, nu luptătorul din arenă. Luther i-a reproșat lucrul acesta fie direct, fie scriindu-le altora despre el: „Erasmus e foarte departe de cunoașterea harului, dat fiind faptul că în toate scrierile sale el nu abordează crucea, ci pacea. Crede că totul poate fi tratat cu bunăvoință și curtoazie, dar leviatanul nu umblă cu galanterii…”.5 Acestea sunt cuvintele pe care i le scria Luther lui Spalatin, deplângând atitudinea prea puțin combativă a lui Erasmus. Mai târziu, Luther avea să îi scrie direct lui Erasmus, în termeni mustrători și plini de ironie: „Nu am nimic de obiectat pentru că te-ai îndepărtat de noi, dat fiind faptul că astfel te-ai fi putut încredința 5. Fragment din Scrisoarea către Spalatin, datată 9 septembrie 1521.

REMUS SOARE

pe deplin și fără obstacol cauzei tale contra dușmanilor mei papistași; de asemenea nu mi-a căzut rău defel faptul că în anumite pasaje ale cărților editate de tine ne muști și ne ofensezi cu ciupiturile lor de acreală pentru a le obține satisfacțiile și a le atenua furia. Pentru că, văzând că Dumnezeu nu ți-a încredințat forța și curajul de a lupta alături de noi, liberi și încrezători împotriva balaurilor noștri, cine suntem noi ca să îndrăznim să-ți pretindem ceva ce depășește puterile tale și nu se potrivește cu felul tău de-a fi.”6 Luther era gata să meargă până la moarte pentru ideile sale. Erasmus nu era privit în felul acesta, pe motiv că i-ar fi spus unui prieten: „Nu toți avem tăria martirajului. Mă tem că, dacă eu aș intra într-un așa conflict, l-aș imita pe Petru.”7 Dat fiind cadrul particular în care se pretinde ar fi rostită afirmația, nu se poate preciza dacă aceasta i-a aparținut cu adevărat lui Erasmus. Se poate ști însă cu adevărat că eruditul renascentist era gata să meargă mai departe ca un cavaler al lui Hristos, dar în direcția lui. El a spus cândva: „Cu bucurie aș fi un martir pentru Hristos, dar nu pot fi un martir pentru Luther.”8 6. Fragment din scrisoarea către Erasmus, datată 18 aprilie 1524. 7. Roland Baynton, Erasmus, p. 167. 8. Idem.

BREȘA

A precizat că el nu va părăsi Biserica Romei, că nu va aparține unei facțiuni, dar că nu îl va ataca niciodată pe Luther. Deși niciodată nu s-a alăturat Reformei, Erasmus a trasat conturul dezvoltării inițiale a acesteia mai mult decât oricare altul. Chiar dacă în 1524 a rupt public relațiile cu Luther, a militat ca acesta să fie lăsat să vorbească și să nu fie omorât. A continuat să susțină ideea necesității reformării bisericii, dar care trebuia făcută gradat și în pace și din interiorul structurilor ei tradiționale. Poziția aceasta i-a adus critici și atacuri atât din partea catolicilor, cât și din partea protestanților. Philipp Melanchthon, eruditul umanist reformator moderat, a păstrat o corespondență prietenoasă cu acesta. După moartea lui Erasmus, Melanchthon l-a lăudat călduros pentru contribuția erudită oferită înnoirii religioase venite prin Reformă.

CAPI TO LUL 2

MARTIN LUTHER – CĂLUGĂRUL CARE A REDESCOPERIT EVANGHELIA

BREȘA

ocea lui Erasmus a fost prea puțin băgată în seamă, iar spiritul de neprihănire al porumbelului a rămas un ideal de dorit. Călugărul augustinian Martin Luther, ajuns profesor la Universitatea din Wittenberg, a transformat orașul într-o rampă a istoriei lumii. Tânăra universitate urma să devină în secolul acela, datorită influenței lui Luther și Melanchthon, cea mai prestigioasă universitate din Germania și centrul spiritual al protestantismului european. Se ajunsese ca, din trei persoane care traversau orașul, una să studieze la Wittenberg. Universitatea fusese construită de Frederic cel Înțelept, prințul Saxoniei, cel mai catolic dintre principii germani, din dorința de a aduce profesori de teologie și de a cunoaște la prima mână profunzimile religiei. În 1502, universitatea și-a deschis porțile pentru primii studenți. Zece ani mai târziu, Martin Luther primea titlul de doctor din mâinile rectorului: – În calitate de rector al Universității din Wittenberg, îți confer în modul cel mai solemn titlul de doctor în teologie. Primește, te rog, pe lângă atestatul promovării examenului de doctorat, aceste simboluri, care cu siguranță își vor afla o aplicație particulară în viața ta: bereta de lână, inelul de argint și două Biblii – una închisă și alta deschisă. Emoționat de Bibliile pe care le ținea în mâini, Luther a spus: 27

REMUS SOARE

– Când aveam 20 de ani, încă nu văzusem o Biblie. Credeam că nu există alte epistole și evanghelii decât cele scrise în fițuicile din care învățam duminica. În cele din urmă am găsit o Biblie în bibliotecă și am luat-o cu mine la mănăstire. Am început să citesc, să recitesc, apoi să citesc din nou, spre marea uimire a doctorului Staupitz. În cuvintele Scripturii găsesc scutecele în care este culcat Isus. Simple și mici sunt scutecele, dar scumpă este comoara, Hristos, care este înfășat cu ele. Părăsind sala de ceremonii, mentorul său, Staupitz, îl ajunse din urmă și îl îmbrățișă fericit. Luther, arătând spre Bibliile primite, îi spune: – Îmi declar conștiința prizonieră a Cuvântului lui Dumnezeu. Sola Scriptura, acesta va fi principiul călăuzitor al vieții mele de credință. Voi intenționa să salvez autoritatea Scripturii de dependența servilă față de biserică. – Biserica, Martin, este mama noastră, care ne naște și ne poartă prin Cuvânt, îi răspunse Staupitz, dorind să-i astâmpere elanul. – Mi-e dragă biserica pe care mi-o prezentați, părinte reverend. Este fecioara cea vrednică de laudă. Dar mă întristez la gândul că ar putea deveni o biată fată săracă și cu multe handicapuri, stând într-o pădure plină de primejdii. Am fost cândva un papistaș foarte entuziast, gata să adun lemne pentru arderea pe rug a oricărui eretic ce ar fi calomniat Liturghia, celibatul sau pe papă. Acum, ceea ce 28