Poteci de suflet by Editura Viață și Sănătate

Poteci de suflet

poteci de suflet.indd 1

18.04.2017 14:21:26

poteci de suflet.indd 2

18.04.2017 14:21:26

Gianina Floricel

Poteci de suflet

PA N T E L I M O N , 2 0 1 7

poteci de suflet.indd 3

18.04.2017 14:21:30

Corectură: Livia Ciobanu-Mihai Tehnoredactare: Liliana Dincă Copertă: Liliana Dincă

Cărţile Editurii Viaţă şi Sănătate pot fi achiziţionate prin reţeaua sa naţională de librării www.viatasisanatate.ro/librarii

Pentru comenzi prin poştă sau agenţi de vânzare: Editura Viaţă şi Sănătate Telefon: 021 323 00 20, 0740 10 10 34 Fax: 021 323 00 40 E-mail: comenzi@viatasisanatate.ro Site: www.viatasisanatate.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României FLORICEL, GIANINA Poteci de suflet / Gianina Floricel. - Pantelimon : Viaţă şi Sănătate, 2017 ISBN 978-606-911-212-0 2

poteci de suflet.indd 4

18.04.2017 14:21:30

Pășește încet pe „potecile sufletului”, ca nu cumva să strivești vreo petală de gând. Fiindcă, știi, dacă le îndrepți spre lumină, gândurile înfloresc...

poteci de suflet.indd 5

18.04.2017 14:21:30

Cuvânt-înainte Cine eşti tu? Până unde ţi se înalţă visurile şi cât de adânc ţi se prăbuşesc paşii, poticnindu-se de pietrele drumului? Cât de senină întâmpini nopţile, refuzul celorlalţi de a-ţi lăsa orizontul liber sau cuvintele rostite şi nerostite care îţi taie aripile? Cu câtă grabă, satisfacţie sau neplăcere treci prin faţa oglinzii? Cât de uşor îţi este să-ţi transformi gândurile în cuvinte şi să le întinzi pe pâinea sufletului, ca să existe deschidere spre ceilalţi, ca să hrăneşti o relaţie? De câte ori strângi zorile în pumn, ca să le ţii acolo şi să le dai drumul în amurg pe cer, astfel încât soarele să apună… răsărind şi să-ţi trăieşti dimineţile la nesfârşit? Cine îţi sunt prietenii? Dar tu cui îi eşti prietenă? Cum ţi se revarsă primăverile în suflet şi cât de multe flori aduni între pleoape, ca să-ţi umple de culori lăuntrul? Care este darul tău de frumos şi de bunătate când păşeşti în vârful degetelor dincolo de pridvorul tău, către cei de lângă tine? Un lucru este cert: eşti unică. Eşti preţioasă. Eşti tu. Eşti ceea ce eşti şi, mai ales, ceea ce alegi să fii – nu la fiecare început de an, nu în fiecare anotimp şi nici măcar în fiecare zi, ci în fiecare clipă, când viaţa te invită să faci diferenţa. Nu contează de unde vii şi cât de frumos, de greu sau de lung ţi-a fost drumul până aici. Contează ce faci cu ziua de azi, cu clipa care tocmai trece, cu mâna care ţi se întinde acum sau cu speranţele celui de lângă tine, pe care, din neatenţie, din oboseală sau din preadurut, eşti gata să le striveşti sub paşii tăi care se chinuie să urce. Contează ce drum apuci la răscruce, câtă lumină laşi să se reverse dinspre tine spre ceilalţi şi cât de larg ţii ochii deschişi, ca să cuprinzi şi tu lumina lor. Ce faci cu propriile visuri, cu tot ce a investit Creatorul în tine aşteptând să-ţi împlineşti menirea, să-ţi ocupi locul, pe care nu îl poate ocupa nimeni altcineva, să trăieşti fiecare zi „din belşug”. Ia-ţi timp să cunoşti mai bine fărâmele de viaţă pe lângă care treci în fiecare zi, uneori obosită, alteori prea grăbită sau prea absentă pentru a le ob-

poteci de suflet.indd 6

18.04.2017 14:21:30

serva, şi care te aşteaptă tăcute la fiecare pas, pentru a-ţi înfrumuseţa drumul, pentru a-i da sens, culoare şi frumuseţe. Acordă atenţie acelor lucruri mici care nu se înghesuie cu insistenţă şi tupeu în vârful priorităţilor tale de fiecare zi, pe care nu le treci niciodată în agendă, dar care, puse laolaltă, asemenea unor piese de puzzle, înseamnă o viaţă „din belşug”, trăită în armonie cu Creatorul tău şi cu creaţia Lui.

poteci de suflet.indd 7

18.04.2017 14:21:31

poteci de suflet.indd 8

18.04.2017 14:21:32

Fire de nisip 9

poteci de suflet.indd 9

18.04.2017 14:21:32

Poteci de suflet

Poate că nimeni, sub cer, n-o să vadă vreodată urmele paşilor tăi, dinspre ieri – mersul tău şovăit, nesigur, ducând parcă... nicăieri. Dar poate că totuşi, cândva, cine ştie, rătăcit de furtună, vreun drumeţ obosit va-ncerca să-şi aşeze pasul în ele, să ajungă acas’, dup-atâta trudit. Nu ţi-ar părea rău să se piardă în noapte, doar fiindcă tu nu ai vrut, n-ai ştiut să ţii drumul drept? Vezi tu, drumul tău, mersul tău s-ar putea să nu conteze deloc pentru alţii; dar, n-ai cum să ştii, s-ar putea să conteze tot la fel. Poate că nimeni, sub cer, n-o să vadă vreodată cât de măreţ îţi e visul, cât de înalt ţi-este zborul, dacă priveşti în sus sau în jos... Dar poate că totuşi, cândva, cine ştie, vreun sărman, într-o vale pierdut, va-ncerca să îşi prindă speranţa de tine, să învingă abisul de lacrimi şi lut. Nu ţi-ar părea rău să se-afunde în tină, doar fiindcă tu nu ai vrut, n-ai ştiut să cutezi mai înalt? Vezi tu, visul tău, zborul tău s-ar putea să nu conteze deloc pentru alţii; dar, n-ai cum să ştii, s-ar putea să conteze tot la fel. 10

poteci de suflet.indd 10

18.04.2017 14:21:34

Fire de nisip

Şi-atunci, nu merită oare ca măcar să încerci să ţii drumul drept? Ca măcar să încerci să-ţi înalţi visul şi zborul dincolo de zare? Până la urmă, e-adevărat: Ce alegi tu să fii, cum alegi să trăieşti s-ar putea să nu conteze deloc pentru alţii; dar, n-ai cum să ştii, s-ar putea să conteze tot la fel.

poteci de suflet.indd 11

18.04.2017 14:21:36

Poteci de suflet

i s-a întâmplat vreodată să ai senzaţia că cel căruia i-ai acordat încredere ţi-a intrat în suflet „cu bocancii”? Că, purtânduţi visurile în palmă, le-ai văzut risipindu-se printre paşii grăbiţi şi indiferenţi ai celui pe care l-ai invitat, în şoaptă, înăuntru? Sunt răni care parcă nu se vor vindeca niciodată, sunt urme care nu ne lasă să păşim încrezători mai departe, sunt cuvinte reci şi tăioase care parcă se izbesc la nesfârşit de pereţii de cristal ai sufletului, într-un ecou care striveşte nemilos liniştea solemnă a părtăşiei cu tine însăţi… Şi totuşi, dragostea din tine îşi întinde din nou braţele către ceilalţi; pentru că acolo, înăuntru, ceva parcă îţi aminteşte că este mai bine să acorzi încredere unui om care, în cele din urmă, ţi-o va înşela, decât să-l nedreptăţeşti pe cel care o merită, neacordându-i-o. Şi atunci îţi legi rănile, îţi ştergi lacrimile şi porneşti încrezător mai departe. Ţi s-a întâmplat însă, în alergarea ta semeaţă, să realizezi că tu însăţi ai intrat „cu bocancii” în sufletul cuiva care a avut încrederea să te invite înăuntru? Că gesturile şi cuvintele tale au strivit, sub apăsarea lor crudă, simţământul celuilalt că are valoare şi că este iubit? Sunt răni pe care tu le-ai făcut, sunt speranţe cărora tu le-ai frânt zborul... Atunci trebuie să te opreşti puţin din drum, să cobori de pe piedestalul pe care ţi l-ai înălţat singură şi, la porţile sufletului celui de lângă tine, să asculţi solemna poruncă a Aceluia care este Domnul şi Stăpânul: „Scoate-ţi încălţămintea din picioare, căci locul pe care calci este sfânt.” Este locul pe care Creatorul Şi l-a pus deoparte, pentru Sine, în fiecare dintre noi. Aşadar, dacă ţi se face favoarea să fii invitată înăuntru, nu uita că în templul sufletului se intră doar desculţ…, se păşeşte uşor… şi se vorbeşte în şoaptă. Aşa cum ştiu că ai vrea să se poarte şi ceilalţi atunci când, căutând părtăşia, le deschizi ferestrele către tine.

poteci de suflet.indd 12

18.04.2017 14:21:37

Fire de nisip

e spune că un om a pornit spre cer, hotărât să ajungă acolo şi să trăiască veşnic, într-o fericire deplină. Şi-a făcut bagajele, luând cu el bani şi bijuterii din aur, ca să-şi asigure o viaţă îmbelşugată. Numai că, pe măsură ce înainta, calea devenea tot mai aspră şi mai abruptă, urcuşul, tot mai greu… Îngerii care îl întâmpinau din loc în loc, pentru a-l încuraja şi îndruma, i-au spus că nu va putea să ajungă în cer cu bagajele lui, că greutatea acestora îi va încetini înaintarea şi îl va trage înapoi… Omul, deşi fusese convins că va putea duce cu sine comorile pe care le adunase cu atâtea sacrificii, s-a văzut nevoit ca, pe parcurs, să renunţe la ele. A păstrat doar o geantă. Când a ajuns la ultimul urcuş, drumul nu mai era o potecă, ci o scară îngustă de care, pentru a urca, trebuia să se ţină cu amândouă mâinile. Îngerii i-au spus să arunce şi ultimul bagaj, pentru că mai avea doar puţin până la ţintă. Dar omul se gândea neîncrezător la ceea ce îl aştepta sus: flori, pomi şi ape cristaline, muzică de harpe şi chipuri zâmbitoare… Dar aur? Aurul înseamnă putere, înseamnă strălucire… Măcar o mână de aur să ia cu el. Porni să urce scara ţinându-se doar cu o mână, atent mai mult să nu-i scape ceva din cealaltă, decât să-şi păstreze cu grijă echilibrul pe fiecare treaptă. Îngerii îl urmăreau urcând anevoios, ţinându-se cu o mână, în timp pe cealaltă o ţinea strânsă pumn… Şi apoi… aproape de capătul scării, mâna cu care se ţinea a obosit şi s-a desprins, iar omul nostru s-a prăbuşit fără viaţă. Îngerii s-au apropiat de el, nedumeriţi de această cădere, când era atât de aproape de ţintă. Privind mai atenţi, au văzut că în pumn încă strângea comoara-i preţioasă. Nu le venea să creadă, ci dădeau din cap uluiţi: „Cum a fost posibil? Pentru o mână de… asfalt?” Da, în lumea către care se îndrepta omul nostru, străzile erau pavate cu aur, astfel că ceea ce el preţuise ca pe o comoară nu era decât… o mână de asfalt. 13

poteci de suflet.indd 13

18.04.2017 14:21:38

Poteci de suflet

Care sunt valorile tale? Ai convingerea că le evaluezi corect? Că lucrurile pentru care sacrifici şi rişti merită cu adevărat? Ia-ţi un timp în care să-ţi reaşezi priorităţile, în care să vezi ce ţii în pumn, ce te împiedică să-ţi deschizi mâna pentru a strânge o altă mână, pentru a oferi, pentru a te prinde de cer. Mă rog să preţuieşti ceea ce merită să fie preţuit şi să nu-ţi pierzi fericirea pentru… o mână de asfalt. Mă r o g să vezi lumea şi viaţa prin ochii Celui care le-a creat şi să laşi ca „asfaltul” să fie doar „asfalt” şi nimic mai mult. Nu uita că adevăratele valori nu se poartă în mână…, ci în suflet. El a avut nevoie doar de 7 sunete ca să umple văzduhul de armonie. Tu de ce ai nevoie de atâtea cuvinte ca să încerci să-ţi justifici lipsa de bucurie? El a avut nevoie doar de 7 culori ca să-ţi picteze pe retină un potop de splendoare. Tu de ce ai nevoie de atâtea nuanţe de cenuşiu ca să-ţi zugrăveşti chipul plâns şi-alergarea ce doare? El a avut nevoie doar de 7 zile ca să-ţi facă un paradis printre stele. Tu de ce risipeşti veacuri şi ere ca să-ţi faci spre nicăieri un pod din nuiele? Frumuseţea e simplă; fericirea, şi ea. Nu le mai complica între a şti şi a nu vrea! Pictează-ţi zâmbetul în curcubeie, cântă-ţi zborul în simfonii de Cale Lactee şi adună-ţi picurii de timp, veşnicie cu veşnicie, până când vei descoperi în simplitate măreţie. 14

poteci de suflet.indd 14

18.04.2017 14:21:39

Fire de nisip

n tată care îşi iubea foarte mult băieţelul îşi lua timp ca, în fiecare zi, când venea de la serviciu, să se joace cu el. Într-o zi însă a terminat lucrul foarte târziu şi şi-a dat seama că, la ceea ce îşi propusese să mai facă până la sfârşitul zilei, nu mai avea timp să se joace cu fiul lui. Cum nu voia să-l dezamăgească, s-a gândit să-i dea o ocupaţie, care să-l facă să simtă că se joacă împreună. Pe birou a văzut, pe coperta unei reviste, o hartă a lumii, mare şi frumos colorată. A luat revista şi a tăiat coperta în multe bucăţi, de forme diferite, pe care le-a pus în buzunar şi le-a luat acasă. Băieţelul a venit alergând la el, pregătit de joacă. Tatăl i-a explicat că avea de lucru în plus şi că nu se putea juca în acel moment, dar l-a luat în camera de zi şi, scoţând din buzunar bucăţile de hârtie colorate, le-a pus pe masă şi i-a spus: „Aici este un puzzle cu harta lumii. Tu nu o cunoşti, dar, dacă te străduieşti să le potriveşti după formă, o vei reconstitui. Când vei fi gata, ne vom juca puţin.” Convins fiind că refacerea hărţii avea să dureze, s-a dus liniştit şi s-a apucat de lucru. În scurt timp însă, băieţelul l-a chemat şi i-a arătat harta gata făcută. „Cum de ai reuşit atât de repede? Este de necrezut.” Băieţelul i-a răspuns: „O, a fost foarte simplu. Nu am cunoscut harta, dar pe spate era chipul unui om pe care l-am mai văzut. Am refăcut chipul şi atunci a fost gata şi harta.” Ca să descifrezi lumea, trebuie ca, mai întâi, să ţii seama de chipul oamenilor din ea. Viaţa din jur, valoarea lumii, nu stă în graniţele care ne despart, în lucrurile pe care le realizăm, în edificiile pe care le construim, în culorile în care ne pictăm propriul blazon, nu stă în înălţimea vârfului pe care am reuşit să urcăm singuri…, ci în chipul oamenilor de lângă noi, în numărul celor pe faţa cărora reuşim să aducem un zâmbet… Ca să descifrezi lumea şi să afli sensul vieţii, apleacă-te spre cei de lângă tine, ca să-i ridici… Atunci nimic nu ţi se va mai părea complicat, ci vei descoperi că ţi-ai atins propriile ţinte fără să-ţi dai seama, fără să te chinui prea mult pentru aceasta, doar străduindu-te să-i ajuţi pe ceilalţi să şi le atingă pe ale lor. 15

poteci de suflet.indd 15

18.04.2017 14:21:39

Poteci de suflet

renda atârna suspendată de coarda de siguranţă, revoltată la culme de ceea ce i se întâmplase: Acceptase invitaţia unui grup de prieteni de a face o ascensiune montană, şi aceasta doar de dragul fetei care se alăturase grupului lor în speranţa că îşi va găsi o nouă familie, după ce îşi pierduse părinţii într-un accident de maşină. Făcuse un sacrificiu, aşadar, pentru că ascensiunile montane nu erau deloc modul ei preferat de a se relaxa. Şi pe deasupra, aşa cum era, obosită, transpirată şi fără chef, în loc să primească vreo recompensă, capătul liber al corzii de siguranţă o lovise peste faţă şi făcuse să îi sară lentila de contact de la ochiul stâng. „Doamne, de ce trebuia să mi se întâmple tocmai mie aşa ceva? Şi chiar acum, când am făcut eforturi doar pentru ca Joy să se simtă bine... Stau aici, prinsă de coarda aceasta, obosită, transpirată şi cu perspectiva înjumătăţită... Un efort care nu-mi foloseşte la nimic şi pe care nu mai sunt dispusă să-l fac.” Ajunsă în sfârşit sus, şi-a rugat prietenii să se uite cu atenţie dacă nu cumva, în cădere, lentila se oprise pe haine sau pe rucsac. Dar nu au găsit-o nicăieri. Peisajul splendid de pe vârful muntelui, care li se oferea privirii, meritase însă orice efort. Impresionată de măreţia naturii, Brenda s-a rugat: „Doamne, Tu, care ai creat toată frumuseţea aceasta, care cunoşti fiecare copac şi fiecare piatră, care vezi fiecare frunză şi fiecare floare, cu siguranţă că vezi şi unde este lentila mea de contact. Te rog, adu-mi-o înapoi!” Pe drumul de întoarcere, chiar când să ajungă la potecă, au întâlnit un grup de drumeţi care urcau. Unul dintre aceştia i-a salutat vesel şi i-a întrebat: „Hei, nu a pierdut careva dintre voi o lentilă de contact?” Brendei nu-i venea să creadă. Era un miracol. Continuarea însă a uimit‑o şi mai mult: „N-aş fi găsit-o, dar o purta o furnică în spate, urcând stânca exact în faţa mea.” 16

poteci de suflet.indd 16

18.04.2017 14:21:39

Fire de nisip

Brenda era copleşită. Rugăciunea ei fusese... un strigăt de revoltă. Atunci, printre lacrimi, şi-a imaginat rugăciunea furnicii: „Doamne, nu ştiu de ce trebuie să car în spate ciudăţenia aceasta. De mâncat, nu o pot mânca, pentru că nu este bună. Este ciudată, lipicioasă şi atât de grea, ca să urc muntele cu ea... Nu-mi foloseşte la nimic. Dar dacă Tu vrei să o car, atunci o car cu plăcere. Trebuie să ai Tu un rost în tot ce-mi ceri.” Tu cum îţi porţi poverile? Cum „cari” acele lucruri care par să nu‑ţi folosească la nimic? Cum răspunzi la acele cerinţe care par să nu aibă nicio logică şi care te scot din zona ta de confort? Nu uita, panorama care se vede de pe vârf, perspectiva largă care ţi se deschide înainte merită orice efort şi orice inconvenient. Ai încredere: trebuie să aibă Creatorul un rost în tot ce îţi cere!

poteci de suflet.indd 17

18.04.2017 14:21:39

Poteci de suflet

e spune că, în timpul Primului Război Mondial, se aflau faţă în faţă, pe câmpul de luptă, armata austriacă şi cea italiană. S-au luptat până la lăsarea întunericului, după care fiecare armată s-a retras în tranşeele ei. Austriecii, aroganţi, s-au gândit cum să-i umilească şi să-i descurajeze pe italieni. Au luat o cizmă soldăţească ruptă şi murdară şi au îndesat în ea tot felul de mizerii şi de gunoaie, după care au aruncat-o în tabăra italienilor, cu mesajul clar că Italia, care are forma unei cizme, nu valorează mai mult decât dezgustătorul „cadou” pe care li-l trimiseseră. Italienii au luat cizma, au golit-o de gunoaiele din ea, au spălat-o, au lustruit-o cu cremă şi au umplut-o cu tot ce aveau mai bun în ţara lor: struguri, smochine, portocale... Apoi au aruncat-o în tabăra austriecilor, cu un bileţel pe care scria: „Fiecare dă ce are.” Am auzit cu mulţi ani în urmă povestea aceasta şi mi-a rămas întipărită în minte ca un principiu fundamental sau, mai degrabă, ca o lege a vieţii pe care nu ai cum să o ocoleşti, pe care nu ai cum să o eviţi: „Fiecare dă ce are” sau, mai adevărat spus: „Fiecare dă ce este.” În împrejurările neprevăzute ale vieţii, în momente de criză, în faţa succesului, ca şi în faţa adversităţilor, atunci când viaţa îţi oferă ocazia să-ţi pui cizma pe grumazul cuiva ca să te ridici tu, sau atunci când altul te calcă în picioare ca să-şi atingă scopurile, când eşti înălţată pe piedestal sau, dimpotrivă, umilită în ţărână, adevărul acesta se împlineşte inevitabil: Nu circumstanţele te provoacă să te porţi într-un anumit fel, ci tu dai ceea ce ai, te porţi aşa cum eşti în realitate. De aceea, nu-ţi căuta scuze în ceilalţi, atunci când reacţionezi necivilizat, cu răutate, în mod meschin sau răzbunător. Nu te mângâia cu gândul că te-ai purtat urât pentru că celălalt „a meritat”. Tu te porţi aşa cum eşti şi felul în care răspundem la provocări face diferenţa între noi. În final, diferenţa aceasta este atât de mare cât cea dintre viaţă şi moarte. Tu alegi. 18

poteci de suflet.indd 18

18.04.2017 14:21:40

Fire de nisip

u mult timp în urmă, într-un sat îndepărtat, exista un loc cunoscut sub numele de „Casa cu o mie de oglinzi”. Un căţeluş drăguţ şi fericit a aflat despre acest loc şi s-a hotărât să-l viziteze. Când a ajuns, a ţopăit vesel pe scări până la uşa de intrare, pe care a împins-o nerăbdător cu botul. S-a uitat înăuntru, cu urechile ridicate şi dând din coadă de încântare, cât putea de repede. Spre marea lui surpriză, s-a trezit în mijlocul altor o mie de căţeluşi fericiţi, cu urechile ridicate şi dând din coadă la fel de repede ca el. Le-a adresat tuturor un zâmbet larg şi prietenos şi a fost surprins să vadă că i s-a răspuns cu o mie de zâmbete la fel de calde şi de prietenoase. În timp ce părăsea „Casa”, se gândea în sinea lui: „Este cel mai minunat loc pe care l-am văzut vreodată. Am să mai vin pe aici de câte ori voi putea.” În acelaşi sat uitat de lume, trăia un alt căţeluş, care nu era la fel de vesel şi de fericit ca primul. Şi el s-a hotărât să viziteze „Casa cu o mie de oglinzi”. A urcat încet şi precaut scările de la intrare, cu privirea posomorâtă, şi şi-a băgat capul prin deschizătura uşii cu urechile pleoştite şi privind foarte circumspect. Când a văzut acolo o mie de căţeluşi neprietenoşi şi morocănoşi uitându-se la el, a mârâit la ei supărat şi a fost îngrozit să vadă o mie de căţeluşi mârâind la el înapoi, la fel de supăraţi şi de ostili. În timp ce pleca, îşi spunea în sinea lui: „Ce loc îngrozitor. N-am să mai vin niciodată.” Toate feţele din lume sunt oglinzi. Lumea din jurul tău este aşa cum o faci tu să fie. Este o reflexie a atitudinii tale faţă de ceilalţi. Sunt oameni pe care nu-i mulţumeşte nimic şi cărora nu le face pe plac nimeni. Sunt mereu circumspecţi, neîncrezători, aşteptând la orice pas ceva rău şi, de aceea, sunt tot timpul la pândă, gata de luptă. Ca o reflexie a atitudinii lor, şi lumea din jurul lor este la fel, confirmându-le aşteptările. Doar traseul cauză-efect este exact pe dos: nu ei sunt morocănoşi pentru că lumea din jur este morocănoasă, ci lumea li se pare astfel pentru că ei sunt aşa. Şi sunt şi oameni recunoscători şi fericiţi pentru tot ce întâlnesc în drum, soare sau picuri de ploaie, fie ei şi aduşi de furtună. Ca o reflexie a zâmbetului şi a încrederii lor, lumea din jur este aşa cum se aşteaptă ei să fie: amabilă, prietenoasă, luminoasă. Tu ce vezi pe chipurile oamenilor pe care îi întâlneşti? Ei sunt oglinda chipului tău. Zâmbeşte-le, şi îţi vor zâmbi. Acordă-le încredere, şi nu vei mai fi înconjurată de suspiciune. Atitudinea ta este importantă, mai importantă decât crezi. Poate să schimbe lumea. Încearcă şi vei vedea! 19

poteci de suflet.indd 19

18.04.2017 14:21:40

Poteci de suflet

ntr-o ocazie, un profesor le-a cerut studenţilor să completeze un chestionar. Printre întrebările strict legate de pregătirea lor profesională, marcată cu un punctaj foarte mare, s-a numărat şi întrebarea: „Care este numele femeii de serviciu din facultatea noastră?” La început, studenţii au crezut că era o glumă. S-au interesat imediat dacă întrebarea chiar avea să conteze pentru notă. „Desigur, ea spune foarte mult despre viitorul vostru, în cariera pe care v-aţi ales-o.” Consternaţi, studenţii au încercat să caute, printre amintirile secvenţiale pe care le adunau în fiecare zi, imagini şi detalii care i-ar fi putut ajuta. Era acolo în fiecare zi. Treceau pe lângă ea, uneori dădeau din cap, în semn de salut, însă fără a-şi întrerupe conversaţiile... O ştiau mereu lângă mătura ei, parcă îşi aminteau, vag, şi chipul, deşi nu i-ar fi putut descrie trăsăturile. Pentru ei, fiinţa aceea omenească avea chipul şi numele actelor de slujire pe care erau obişnuiţi să le primească în fiecare zi din partea ei. Mai mult, nu. Şi de ce ar fi fost mai mult? Doar asta îi era slujba. Era datoare să o facă. Unii dintre ei au învăţat atunci că, pentru a fi un om adevărat, trebuie să acorzi importanţă fiecărui amănunt al vieţii, mai ales atunci când acel „amănunt” este o fiinţă omenească. Ţi se întâmplă şi ţie ca seara, înainte de culcare, făcând o retrospectivă a zilei care se încheie, să te gândeşti la cei pe care i-ai întâlnit în alergarea şi în rutina vieţii, să revezi lucruri, evenimente şi oameni, deopotrivă, doar prin prisma utilităţii lor în împlinirea planurilor şi dorinţelor tale? Ai fost la brutăria de unde cumperi de obicei pâine şi te-a servit „vânzătoarea”, aceeaşi de ani de zile, dar la fel de anonimă. Te-a salutat „portarul”, ţi-a adus corespondenţa „poştaşul”, ţi-a ridicat gunoiul „gunoierul”, ţi-a curăţat şi călcat hainele „fata de la spălătorie”... Şi tot aşa. De multe ori, chiar Dumnezeu nu este decât Fiinţa supranaturală fără nume şi fără identitate la care strigi disperată pentru a cere, pentru a revendica, sau către care ridici pumnul ameninţător pentru a-ţi descărca frustrarea, pentru a reproşa, deoarece ai cerut şi nu ai primit. Fireşte că 20

poteci de suflet.indd 20

18.04.2017 14:21:40