Vese alese by Editura Viață și Sănătate

VASE ALESE

Óscar Martínez Lourido

VASE ALESE

Traducere: Mircea Bugescu Redactare: Adela Băncău-Burcea Corectură: Livia Ciobanu-Mihai Culegere computerizată: Florian Bugescu Tehnoredactare: Christian Sălcianu Copertă: Dragoș Gârea

Cărțile Editurii Viață și Sănătate pot fi achiziționate prin rețeaua sa națională de librării www.viatasisanatate.ro/librarii Pentru comenzi prin poștă sau prin agenți de vânzare: Editura Viață și Sănătate Telefon: 021 323 00 20, 0740 10 10 34 Fax: 021 323 00 40 E-mail: comenzi@viatasisanatate.ro Site: www.viatasisanatate.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României MARTÍNEZ LOURIDO, ÓSCAR

Vase alese / Óscar Martínez Lourido ; trad.: Mircea Bugescu. -

Pantelimon : Viaţă şi Sănătate, 2014

ISBN 978-973-101-786-0

I. Bugescu, Mircea (trad.) 286.3

CUPRINS Cuvântul traducătorului ........................................................... 8 În loc de prefaţă... ..................................................................... 12 1. O datorie de plătit ................................................................ 18 2. Vagonul lui Ataulfo .............................................................. 24 3. Un fiu scos din sărite ............................................................ 36 4. Pentru un blid de linte .......................................................... 48 5. Isprava ascultării ................................................................... 60 6. Un dentist în Regimentul Şapte de Cavalerie .................... 72 7. Toleranţă zero ....................................................................... 80 8. „Stai! Cine este acolo?” ......................................................... 90

9. Braţul executor ..................................................................... 98 10. Colecţionar împotriva voinţei lui .................................... 106 11. În fundul gropii ................................................................ 126 12. Lupul băgat în cuşcă ........................................................ 140 13. Chitara speranţei ............................................................. 148 14. Un bombardament implacabil ........................................ 154 15. Acei presupuşi ipocriţi ..................................................... 164 16. Noaptea cea mai lungă ..................................................... 172 17. Aşteptarea disperată ........................................................ 182 18. Imitându-l pe fratele mai mare ....................................... 192 19. Motor nou pentru o caroserie veche ............................... 204 20. Pe uşa din faţă ................................................................... 218 21. O ţintă pentru început ..................................................... 228 22. A doua ocazie ................................................................... 240 23. Experimentul Salamanca ................................................ 246

Este mai bine să scrii pentru tine însuţi şi să nu găseşti public care să te asculte decât să scrii pentru public şi să nu te găseşti pe tine însuţi. Cyril Connolly

CUVÂNTUL TRADUCĂTORULUI

ştept veşnicia pentru a mă bucura de tovărăşia lui Isus. Doresc să cunosc şi să stau de vorbă cu toţi mântuiţii. Dar în mod special cu prietenii pe care i-am cunoscut în „Valea Plângerii”. Am mulţi. Vă salut, prieteni, şi vă rog să nu vă supăraţi de ceea ce voi spune în continuare. În mod special, voi petrece mult timp cu două persoane dragi mie, şi anume Rosi şi Javier Moliner... Abia ajuns în patria lui „Don Quijote”, în 1999, l-am cunoscut în primul Sabat pe pastorul bisericii din Castellón. Era faimos. Prietenii mi-au spus câte ceva despre el: că a fost militar de carieră, pilot de elicopter etc. Credeam şi nu credeam, dar nu l-am întrebat. Când urca la amvon, impunea respect prin atitudine și prin modul în care vorbea, dar şi prin statură. M-a cucerit. La doar câteva luni, băieţii mei au cerut să fie botezaţi de el. A oficiat şi căsătoria celui mai mare. Era o enciclopedie, o carte deschisă. Te vizita venind pe motocicletă şi mă întrebam cine era mai mare – el sau motocicleta... În 2004, am revenit în România cu ocazia unei campanii de evanghelizare. Şi, prin mărturia lui Ángel Duo, la Vişeu, am aflat câteva amănunte despre Experimentul Salamanca, care apare în carte. Amănunte de dinainte şi de după atingerea

Maestrului. Fără să ştiu surprizele pe care mi le rezervă viaţa, ne-am împrietenit, am lucrat împreună în biserică şi, din 2012, suntem colegi în Comitetul Uniunii Spaniole. M-a iertat, sunt sigur, pentru desele întrebări cu privire la apariţia unei cărţi în care să-şi depene amintirile, din care tinerii adventişti să poată învăţa şi în care cei ce nu-L cunosc încă pe Hristos să poată găsi un exemplu demn de urmat. Eram la Paris în 2013, când pastorul Moliner m-a sunat: – Mircea, îţi trimit cartea. Dacă o traduci, poate fi publicată şi în limba română. M-am blocat. Onoare, responsabilitate, dar şi o bucurie imensă. Într-o noapte, am citit pentru prima dată cartea într-o variantă electronică, pe telefon. Până acum, când scriu aceste rânduri, deja am citit-o de trei ori şi sigur o voi mai citi... Printre românii adventişti de ziua a şaptea din Spania, familia Moliner este foarte îndrăgită. Sper ca cititorii să găsească motivaţia necesară pentru a alege „partea cea bună”, care nu li se va lua. Îi mulţumesc soţiei mele, care m-a lăsat să „pierd timpul” traducând această carte, şi fiului meu Florian, care m-a scos de multe ori din încurcăturile legate de limbajul folosit de Óscar, autorul cărţii. Tot el a şi tehnoredactat documentul, pe care l-am dat mai departe Editurii Viață și Sănătate. Atât Óscar Martínez Lourido, cât şi Javier Moliner Tello, şi chiar fiecare dintre noi, ar putea exclama la fel ca Iulian Apostatul: „M-ai învins, Galileene!” Am fost şi sunt un adept al tipăririi experienţelor prin care Dumnezeu i-a condus pe oameni la El. Acesta este un pas.

Sper ca cineva să preia ştafeta şi să facă paşii următori, pentru ca astfel să cunoaştem modul minunat în care Dumnezeu Îşi conduce copiii la adevăr. Toată slava şi gloria, numai Lui! Mircea Bugescu

ÎN LOC DE PREFAȚĂ

u câteva săptămâni înainte de a începe un ciclu de conferinţe la biserica la care fusese invitat, un predicator a descoperit o frumoasă melodie. Era perfectă pentru a fi utilizată ca un apel la mesajul pe care urma să-l transmită. Neavând talent muzical, a făcut unele cercetări printre credincioşi. Cum nu a găsit pe nimeni dispus să-l ajute, s-a hotărât să renunţe la melodie. Cu două zile înainte de începerea programului său, a primit la hotelul unde era cazat un plic cu următorul mesaj: „Puteţi sta liniştit. Cunosc melodia aceasta de mulţi ani şi o voi interpreta pentru dumneavoastră.” Scrisoarea nu era semnată. A încercat să descopere cine era autorul, dar totul a fost în zadar. Aşa că, în ziua inaugurală, s-a urcat la amvon fără să ştie cine avea să fie colaboratorul său anonim. Însă, exact înainte de apelul pe care urma să-l facă, a observat că un bărbat se ridicase de pe ultimul rând şi venea spre el pe culoarul central. Vorbitorul observa reacţia publicului. Unii zâmbeau cu bunăvoinţă. Alţii mişcau capul cu un aer de neîncredere. În tot acest timp, voluntarul nostru s-a aşezat la microfon şi, înclinând capul, le arătă tehnicienilor de sunet că era

pregătit să înceapă. Nimeni nu mişca un deget. Uluirea îi paralizase. Acesta, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic, a repetat gestul, de data aceasta, cu degetul mare, reafirmându-şi dispoziţia de a începe. Epidemia de nemişcare parcă se întinsese într-o formă galopantă. După un al treilea aviz, unul dintre tehnicienii de la sunet, care îl cunoştea de mai mulţi ani, a conectat imaginea şi sunetul, timp în care, între mirare şi supărare, mormăia ca pentru sine: – Cred că nu eşti în toate minţile, dar dacă insişti, să vedem până unde ai pretenţia să ajungi. Micşorând intensitatea luminilor din sală, a aprins un reflector către pretinsul solist. A pornit DVD-playerul. Au sunat primele acorduri. Aşteptarea era maximă. Toţi au putut citi prima frază proiectată pe ecran, dar nu s-a auzit nici măcar o jumătate de cuvânt. Privirile se îndreptau către cântăreţ cu nelinişte. Căutau un gest de panică sau neputinţă, dar faţa lui radia pace. Cu o extraordinară abilitate, a început să reprezinte prin mimică și prin mișcări corporale mesajul transmis de muzică și text. Surpriza a luat locul emoţiei şi, după ultimele note, sentimentele s-au revărsat. Când predicatorul i-a invitat pe cei prezenţi să-şi predea vieţile lui Isus, i-au trebuit puţine cuvinte pentru a-şi face ascultătorii să se ridice de pe scaune şi să vină în faţă. – Niciodată nu am asistat la ceva asemănător, i-a spus după aceea. De unde ai avut o aşa inspiraţie?

– Spune că doar a arătat ceea ce Dumnezeu a făcut în viaţa lui, a răspuns interpretul, în timp ce protagonistul îşi mişca mâinile cu o mare viteză, folosind limbajul muţilor. – Înţeleg acum, aprobă vorbitorul. Când avem un cântec în inimă, nimeni şi nimic nu ne poate împiedica să-l exprimăm. Aplicaţia la această parabolă modernă explică foarte bine situaţia mea în ceea ce priveşte această carte. Din diferite motive, am redus la tăcere o minunată intervenţie divină în favoarea mea. Dar Cel Veşnic a pregătit terenul pentru a putea exterioriza, în formă scrisă, un cântec de mulţumire pe care îl păstram în sufletul meu de mulţi ani. Astăzi Îl laud pe Domnul pentru aceasta. Îmi amintesc de ziua în care nişte prieteni mi-au spus: „Abia acum este timpul când, cu adevărat, suntem capabili să realizăm acest lucru.” Cu doar câteva săptămâni în urmă îşi terminaseră de construit casa. Mi-am reamintit această frază când am terminat redactarea textului. Pentru un începător ca mine, a scoate la lumină o compoziţie literară de un anume fel însemna un obstacol de netrecut. Cu atât mai mult când nu sunt un arhitect al limbajului. Mă consider mai mult un trăgător de elită al cuvintelor, care îşi adună trăirile cu loviturile sentimentelor, amestecându-le cu câte o constatare cerebrală. Nu degeaba m-a bucurat mult elaborarea cărţii, deoarece, pentru mine a fost o călătorie, o privire în trecut şi o întărire a convingerilor actuale. Dar înainte de a începe această aventură, a trebuit să depăşesc unele temeri care mă strângeau ca un cleşte. Cea din-

tâi îşi avea logica ei: trebuia să retrăiesc unele episoade care nu-mi făceau cinste, când am rănit grav sentimentele unor fiinţe apropiate. Apoi m-a cuprins o panică grozavă, gândindu-mă la consecinţele pe care relatarea ar fi putut să le aibă asupra fiului meu Pedro, astăzi major, dar care atunci se afla în plină dezvoltare emoţională şi educativă. – Uite, tată, nimeni nu este perfect – mi-a spus într-o seară, după ce i-am povestit o parte a istoriei –, chiar tu ai spus că, atunci când ai plecat de-acasă, te aflai în cel mai de jos moment spiritual. Dar ai ajuns prezbiterul bisericii. După toate cele întâmplate, nu ţi-a mers foarte rău. Aşa că nu-mi poţi răpi posibilitatea de a învăţa chiar şi din greşeli, la fel ca tine. Având un spirit critic, sufocant de asemănător cu cel pe care eu îl aveam la vârsta lui, îmi era teamă ca nu cumva să mă descalific în fața lui dacă avea să-mi cunoască viaţa. Dar, din fericire, întârzierea elaborării manuscrisului mi-a permis să-l văd crescând în multe aspecte, inclusiv să contez pe complicitatea lui în elaborarea cât mai estetică a unor paragrafe mai dificil de abordat. Sunt conștient de limitele mele și știu că am depăşit cu mult perioada propusă pentru apariția acestei cărți, spre disperarea celor care doreau de mult să o citească. Dar finalizarea acestui proiect este încă o demonstraţie palpabilă că Cel Veşnic îl capacitează pe cel pe care îl cheamă la o lucrare după puterile lui. Aşa că, pentru faptul că mi-a permis să particip la lucrarea Sa şi pentru că mi-a pus la dispoziţie instrumentele necesare, Lui Îi aduc în primul rând mulţumirea mea.

De asemenea, un procent considerabil din puținul pe care l-am învăţat despre arta narațiunii i-l datorez lui Mónica Díaz. Fără sprijinul ei necondiţionat, această relatare nu ar fi văzut niciodată lumina tiparului şi de aceea îi voi fi îndatorat mereu cu mulţumirile mele. Şi ce pot spune de Minay, soţia mea? Numărul de ore pe care le-am dedicat acestui proiect este direct proporţional cu respectul ei faţă de acest proiect. Înţelegerea şi răbdarea ei descoperă o mărinimie, de neînlocuit pentru stabilitatea mea emoţională, contribuind decisiv la uşurarea muncii mele. Sub nicio formă nu vreau să las să treacă ocazia, iubite cititor, de a mărturisi că dorinţa mea cea mai profundă este ca lectura acestor pagini să te ajute să redescoperi sau să-ţi reaminteşti acea melodie pe care, fără îndoială, o păstrezi în inima ta şi sper ca, pe măsură ce înaintezi în detaliile despre modul minunat în care Dumnezeu mi-a condus viaţa, speranţa ta să se întărească, ştiind că, dacă vrei, El poate să facă acelaşi lucru şi pentru tine... Óscar Martínez Lourido

1 O DATORIE DE PLĂTIT

Du-te acasă la ai tăi şi povesteşte-le tot ce ţi-a făcut Domnul şi cum a avut milă de tine. Marcu 5:19

ste dimineaţă, luni, 8 martie. M-am ridicat să scriu, pentru că nu pot dormi. În această zi am suferit o durere de neuitat. Familia noastră s-a reunit pentru a o conduce pe ultimul drum pe verişoara mea, Maria del Mar, care cu o zi în urmă a împlinit 41 de ani, în aparenţă, plină de viaţă... Miercurea trecută, deranjată de o puternică durere de cap, a mers la Serviciul de Urgenţe al Spitalului Xeral din Vigo. Au internat-o la secţia de interne pentru investigaţiile necesare. Două zile mai târziu, starea ei s-a agravat subit, intrând în stop cardiac din care a ieşit cu greu. A fost mutată la secţia de reanimare, în comă, din care nu s-a mai trezit. N-am ştiut ce s-a întâmplat până vineri seara, când părinţii mei ne-au telefonat pentru a ne informa despre situaţia gravă în care se afla nepoata lor. Sâmbătă dimineaţă m-am trezit devreme şi în minte mi-am organizat agenda: voi asista la serviciul religios, voi lua masa fără grabă şi apoi o bună „siestă”, dormind pentru a fi treaz noaptea. În perioada aceea, lucram ca asistent medical la unitatea de hemodializă. Aproape de asfinţitul soarelui, intenționam să mă interesez de evoluţia stării de sănătate a Mariei și apoi să-mi încep garda.

Pe drum spre biserică, soţia mea, Minay, mi-a propus să mai analizăm o dată priorităţile. Providenţial ca întotdeauna, m-am gândit. Aşa că, în loc să rămân pentru serviciul divin, m-am întors acasă, am scos din şifonier uniforma albă şi în câteva minute parcam maşina în apropierea spitalului. Pentru a ajunge la locul meu de muncă, străbăteam un hol lung, care trecea prin faţa secţiei de reanimare. Văzut de afară, traseul era acelaşi. Dar din interior, îmi era imposibil să trec ca un funcţionar pasiv, capabil să înfrunt durerea altora, fără să fiu blocat de implicaţii personale. Descopeream în zona mea naturală un spital diferit, nu din punct de vedere sanitar, ci din punct de vedere al durerii. Mă aşteptam la ce era mai grav. Suspiciunile mele s-au confirmat chiar când străbăteam holul. Grupate în faţa uşii secţiei de reanimare, erau rudele mele, ale căror feţe schimbate vorbeau fără cuvinte. – Salonul în care este Maria del Mar, vă rog? Lângă patul ei, doctoriţa şi asistenta citeau o encefalogramă. O singură privire pe ecran mi-a fost suficientă să-mi dau seama de gravitatea situaţiei. Învăţasem să lucrez cu acel aparat. Tehnica evoluase, dar principiul era acelaşi. La expresia mea interogativă, colega mea mi-a răspuns mişcând negativ capul. O asistentă de la secţia de reanimare, care ne cunoştea familia, mi-a prezentat pe scurt situaţia: – Tomografia axială computerizată (TAC) a arătat două enorme tumori cerebrale, imposibil de extirpat din cauza locului în care se află. Acestea, la rândul lor, au afectat mai multe zone cerebrale, conducând cu rapiditate la stadiul ireversibil de moarte cerebrală.

După ce am primit lovitura, m-am despărţit de acel chip care părea că doarme şi am ieşit pe hol fără să-mi dau seama de gravitatea scenei. Folosind cuvintele doctoriţei, am încercat să mă adaptez la cruda realitate şi să le încurajez pe mătuşa şi pe verişoara mea, care urmau să primească trista veste în curând. În acel moment nu aveam chef să mă gândesc la nimic, dar trebuia să merg înainte, depăşind acea îngrozitoare situaţie. Începea o grea aşteptare, sporită de incertitudine: i se va opri inima sau va trebui să se decidă deconectarea de la aparatele care o ţineau încă în viaţă? Două ore mai târziu, abătut, mă despărţeam de ele, mulţumindu-I lui Dumnezeu că intuiţia soţiei mele, Minay, mi-a permis să fiu în locul potrivit, la momentul potrivit. La scurt timp după ce am plecat, inima Mariei del Mar s-a oprit pentru totdeauna. Înmormântarea a fost stabilită pentru ziua următoare. M-am dus cu Minay dis-de-dimineaţă la capela unde era depusă, pentru a încerca să-mi ajut unchii să treacă mai repede peste tragica pierdere. În timp ce aşteptam începerea ceremoniei funerare, am vorbit cu verii Mariei del Mar, deci şi verii mei. Locuiam în acelaşi oraş, dar nu-i văzusem de mult timp. Am discutat despre moarte, le-am vorbit despre speranţa mea, dar am primit ca răspuns o serie de argumente care mi se păreau deprimante. Crescuseră în familii creştine. Au fost învăţaţi să împletească experienţa şi viaţa în jurul făgăduinţei învierii. Dar ascultând argumentele lor, am ajuns la dureroasa concluzie că acea aşteptare, împărtăşită cândva, se risipise. Alegerile lor personale i-au condus să adopte poziţii diferite de ale părinţilor lor.

Ieşind din cimitir, sora celei decedate s-a apropiat de mine cu ochii în lacrimi. – De ce, Óscar, de ce? Era un mod de a-şi exterioriza disperarea, în lipsa unui răspuns. Pe drumul spre casă, scena era prezentă în mintea mea: Moartea este ca un somn şi un coşmar, îmi repetam. O asemănam cu un somn pentru că letargia ei îmi amintea de starea de inconştienţă în care sunt atunci când dorm. Îmi părea un somn pentru că îmi era imposibil să mă imaginez în acea stare. Dar devenea un coşmar, ajuns realitate, când contemplam neputincios puterea ei distrugătoare şi capacitatea ei de a şterge toată energia şi de a nega orice continuitate. Moartea poate fi un tiran care scoate în evidenţă contrastul evident între tangibil şi intangibil, între tot şi nimic. Moartea poate fi, la urma urmei, cel mai devastator dintre lucrurile care ţi se pot întâmpla şi mai ales pentru acela care se află la ultima staţie a traseului său existenţial. În schimb, pentru cel care are speranţă, a coborî în mormânt înseamnă doar o simplă paranteză de odihnă. Şi când ciclul biologic se colorează în negru, un astfel de suport rațional survine să atenueze o distrugere la o scară aşa de mare. Oare cum s-au schimbat atât? gândeam amintindu-mi observaţiile verilor mei. Nu a trecut niciun minut, când o nechemată voce interioară îmi atrăgea atenţia: Nu îţi aminteşti ce s-a întâmplat cu tine? Era adevărat. Într-o anumită fază a tinereţii mele, principiile mele erau, de asemenea, impregnate cu lacul incongruenţei. O anumită perioadă, teoria şi practica au circulat în direcţii dia-

metral opuse. Aveam credinţa părinţilor mei, fără să-mi însuşesc unele principii esenţiale. Era o perioadă în care paşii mei se îndreptau spre un labirint fără ieşire. În acea după-amiază, mi-ar fi plăcut să le povestesc unde m-a condus acea experienţă, cum a intervenit Dumnezeu pentru a-i pune capăt şi ce am învăţat în timpul acelui proces. Le-aş fi transmis convingerea mea că a accepta Vestea cea bună a mântuirii nu înseamnă a subscrie trăirii unei vieți pline de ipocrizie şi plictiseală. Nici asumarea unui peregrinaj plin de interdicţii, multe cu aplicabilitate într-o anumită cultură și într-o perioadă definită, care, cu trecerea timpului, și-au pierdut valabilitatea. Dar într-o astfel de atmosferă de necredinţă, cuvintele mele ar fi ricoşat, lovindu-se de un zid de indiferenţă. Mintea mea continua să-şi pună întrebări: Chiar dacă aș avea cele mai bune intenții, nu cumva modul meu de a reflecta Evanghelia ar fi învelit într-un amestec de noroi şi frunze care i-ar ascunde frumuseţea şi i-ar schimba aroma? Consideraţiile continuau de neoprit: Oare nu cumva stilul meu de viaţă face ca un străin să nu-L poată cunoaşte pe Creatorul meu fascinant, inovator şi extraordinar de atractiv? În acele momente, am ajuns la concluzia că aveam o datorie pe care trebuia să o achit. Tăcerea mea a durat prea mult şi mi se părea nedemn să mai tac. Am înţeles că trebuia să mă dau jos din pat, să mă aşez în faţa computerului şi să scriu acea povestire de la început.