Vreau să fiu (o) mare
bianca.indd 1
07.11.2017 8:44:54
bianca.indd 2
07.11.2017 8:44:54
Bianca Timșa-Stoicescu
VREAU Să FIU (O) MARE POVESTIRI PENTRU COPII
Pantelimon 2017
bianca.indd 3
07.11.2017 8:44:57
© 2017 – Editura Viață şi Sănătate Toate drepturile rezervate.
Redactare: Adela Băncău-Burcea Corectură: Livia Ciobanu-Mihai Tehnoredactare: Liliana Dincă Copertă: Liliana Dincă
Cărțile Editurii Viață și Sănătate pot fi achiziționate prin rețeaua sa națională de librării www.viatasisanatate.ro/librarii
Pentru comenzi prin poştă sau agenţi de vânzare: Editura Viață și Sănătate Telefon: 021 323 00 20, 0740 10 10 34 Fax: 021 323 00 40 E-mail: comenzi@viatasisanatate.ro Site: www.viatasisanatate.ro
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României TIMŞA-STOICESCU, BIANCA Vreau să fiu(o) mare : povestiri pentru copii / Bianca Timşa Stoicescu. - Pantelimon : Viaţă şi Sănătate, 2017 ISBN 978-606-911-253-3 821.135.1
bianca.indd 4
07.11.2017 8:44:57
Dedic această carte prietenei mele, Beatrice Lospa, a cărei voce de copil mă inspiră în momentul în care scriu poveștile. Vom rămâne copii mereu, datorită povestirii pe care o spunem zilnic la Radio Vocea Speranței, dimineața și seara. Această carte o mai ofer cu toată dragostea celor trei nepoți de care mi-e zilnic dor – Claire, Preston și Sara. Și, nu în ultimul rând, am scris această carte pentru toți copiii și adulții care vor să zâmbească, indiferent de situația prin care trec.
bianca.indd 5
07.11.2017 8:44:57
DESPRE NORI
L
6
bianca.indd 6
iana și Dorel stăteau de vorbă într-o zi mohorâtă de vară. — Cum vine ploaia? întrebă fetița. — Cum adică? Pe nori, răspunse băiețelul și flutură din mână, ca și când era normal să știi lucrul acesta. — Pe nori, pe nori, dar norii cum vin? — Îi aduce vântul, desigur. — Nu merg ei singuri? se miră Liana. — Ei, cum să meargă? Au picioare? o sfredeli cu privirea băiețelul. — Nu, dar nici râmele nu au picioare și tot înaintează. — Ele se târăsc, preciză Dorel. — Asta spun și eu: poate norii se târăsc. Adică merg singuri. — Nu, sub nicio formă nu merg singuri, o contrazise băiatul. — Poate sunt aduși pe aripi de păsări? — Ai văzut tu păsări sub nori?
07.11.2017 8:44:57
Despre nori
— Multe, tot timpul păsările sunt sub nori, îi zâmbi fetița. — Da, dar nu îi cară în spinare, explică Dorel ce voia să spună. — Ce știm noi? Poate că îi cară și nu ne arată, poate totul se întâmplă noaptea, când noi dormim, ca să nu știm! — Ca să nu știm? o ironiză băiatul. — Da, da, le e teamă că vrem să ne poarte și pe noi. — Aha! — N-ai vrea? se miră fetița, care era gata să se urce pe un nor, dacă i se oferea locul. — Ba da, recunoscu entuziasmat Dorel. — Vezi, cum ar fi să obligăm păsările să ne care? — Struțul cred că ar putea, dar pasărea colibri... se hlizi băiatul. — Oh, am strivi-o! spuse cu milă fetița. Vezi? De aceea nu ne arată păsările relația lor cu norii. — Totuși nu cred, se îndoi Dorel, mama mi-ar fi spus dacă ar fi fost așa. De fapt mama mi-a spus că norii vin purtați de vânt. — Ei, crede-o tu pe mama ta! se supără Liana. Apoi reveni cu o întrebare în șoaptă: Dar dacă norii au aripile lor personale? — Ei, aripi. Ai văzut tu vreodată nori cu aripi? — Să-ți spun drept, eu nu am văzut nici nori cu ploaie, eu am văzut doar cum vin picăturile de sus — jos, pe mine și sub picioarele mele. Dar asta nu înseamnă că ploaia nu
bianca.indd 7
7
07.11.2017 8:44:57
Vreau să fiu (o) mare
vine din nori, nu? Așa că norii pot să aibă aripi care nu se văd, nu? — Știi, ar trebui să întrebăm un om mare, sugeră Dorel. — Ca să ne taie și nouă aripile? Nu, mersi, o să mă fac eu mare și mă duc să pun mâna pe o aripă de nor și ți-o aduc, să te conving odată! — Hei, știi ceva? Dacă... dacă norii chiar sunt aripi... nu au aripi. No-rii-sunt-a-ripi! declară Dorel. — Hai că așa îmi place de tine! se bucură Liana. Deci sunt aripi din care curg picături de ploaie? — Of, nu știu, dar îmi place să-mi imaginez că norii sunt aripi. — Bine că în sfârșit te-ai trezit și tu, să nu mai crezi că norii vin purtați de vânt, îl felicită Liana. — Uite, zise Dorel împăciuitor, eu cred că mai bine zicem așa: norii vin purtați de vânt în țara celor mari, norii sunt aripi în care stau picături pufoase de ploaie, în țara mea și a ta. — Ha, ce-mi place! exclamă fetița. Ești cel mai deștept din Univers! Ce bine că ai făcut o țară unde poate fi cum vrem noi! Hai acum să vedem cine o să conducă acolo!
8
bianca.indd 8
07.11.2017 8:44:57
DESPRE OAMENI DE ZăPADă șI INIMI — Am visat că sunt un om de zăpadă, povesti Claudiu. — Un om de zăpadă? În plină vară? se miră Victor. — Da, un om de zăpadă, dar nu din oricare, ci îmbrăcat în ciocolată. — Om de zăpadă îmbrăcat în ciocolată? Erai un fel de înghețată? Mâncau copiii din tine? se interesă Victor. Aveau linguri, lingurițe, polonice? — De unde știi? îl privi bănuitor Claudiu. — Păi, și eu aș fi încercat să iau o guriță, să văd ce gust ai. — A, nu pot să cred! Nu pot să cred! Eu ziceam că ei sunt răi pentru că au această dorință, dar tu, prietenul meu... — Ei, ce vrei, răspunse Victor, ridicând din umeri, parcă tu nu ai fi curios... Zăpadă cu ciocolată! Ia gândește-te, îl îmbie el, zăpadă cu ciocolată! — Bine, fie, ai dreptate. Însă eram prietenul tău! Cum puteai să te gândești să iei o linguriță din mine! — Și-acum ce ai cu mine, se plânse Victor, tocmai cu mine, care nici măcar nu am fost în visul tău. Acolo erau alții, dar te cerți cu mine.
bianca.indd 9
9
07.11.2017 8:44:57
Vreau să fiu (o) mare
10
bianca.indd 10
— Mda, cam ai dreptate. Erau alții. Mulți. Când i-am văzut ce mulți erau, cu linguri, lingurițe (nu, polonice nu aveau, ce idei ai și tu, atât îmi mai trebuia să fi avut polonice!), am fugit. — Un om de zăpadă fugind? chicoti Victor. Nu vezi oricând! Ce să zic, eu nu am văzut deloc! — Iar eu chiar am fost, oftă supărat Claudiu. E drept că în vis, dar am fost! — Nu te-ai oprit să le spui copiilor: „Nu mâncați din mine, mâncați cu mine”? — Cum adică? — Să-și fi adus porția de mâncare și să o împartă cu tine. Să fie generoși, nu hrăpăreți, explică Victor. — Hrăpă... ce? — Hră-pă-reți, așa zice doamna noastră învățătoare, ca să învățăm cuvinte noi. Înseamnă „lacom”. — Ei, nu mi-a trecut prin cap să-i pun așa la punct, recunoscu Claudiu. — Când vei mai visa o dată asta... — De parcă visele sunt la comandă, ripostă Claudiu. — Bine, dar, dacă se va mai întâmpla, să-i pui la punct și să mâncați împreună, nu să se bucure doar ei. Tu poți să fii mai înțelept, ca moș de zăpadă, și să le spui o poveste, două, dar să țină departe lingurițele de ciocolata ta, încercă Victor să fie de folos cu ideile lui. — Și dacă nu mai visez? — Ei, nu mai visezi, nu mai visezi, cu atât mai bine, nu te mai amenință nimeni. Nici cu lingurița, nici cu lingura.
07.11.2017 8:44:57
Despre oameni de zăpadă și inimi
— Și mai ales nu cu polonicul! preciză Claudiu, înspăimântat complet. — Auzi, dar ce ar fi fost dacă dădeai și tu puțin din glazura ta? Știi, mi-a spus mama o poveste despre un băiețel care avea o inimă de aur și a dat fiecărui sărac din sat. A dat, săracul – de fapt bogatul – atât de mult, încât a rămas fără inimă! — Mie nu prea-mi plac poveștile astea cu personaje care rămân fără inimă și mai ales pentru că au fost bune. Când ești bun, ar trebui să ai două inimi. Să-ți crească 3, 6, ca să poți să dai la cât mai mulți dintre cei care te roagă să le dai. — O, ce bine ar fi, dar, știi ceva, am o idee, exclamă Victor. Florile mamei au pierdut niște petale. Ce-ar fi dacă din ele am face niște inimi și le-am purta cu noi mereu? — Inimi în plus față de inima noastră? se miră Claudiu. — Exact! — Și pe deasupra din flori? — Da! — Păi ce mai stăm? Hai la treabă! Știi cum zice mama? „Asta-i muzica ce-mi place!” Dacă vorbim despre cât mai multe inimi, mie îmi place. Eu fac 20, declară Claudiu. — Ei, nu exagera, ar trebui să jumulim toate florile din casă ale mamei. Și apoi ar avea o singură inimă, și aceea de piatră!, când aș ruga-o să te mai primească pe la noi, se sperie Victor. — Mda, ai și tu dreptate. Mă voi mulțumi cu orice, doar să îi crească ei inima cât o pâinișoară, de fericită că noi doi suntem prieteni și să mă mai invite pe la voi. — Bravo, de aceea suntem noi doi prieteni, că avem inimi de lei, nu de câini, zâmbi Victor.
bianca.indd 11
11
07.11.2017 8:44:57
UNDE-AI VREA Să STAI?
T
12
bianca.indd 12
e-ai gândit vreodată unde ți-ar plăcea cel mai mult să locuiești? Unde ți-ar plăcea să ai o căsuță? Într‑o margaretă, pe o stea, într-un picior de ciupercă sau sub unghia de la piciorul tău? Te-ai gândit cum ar fi să ai dreptul să-ți alegi căsuța preferată, chiar dacă ea nu e chiar căsuță, ci un dovleac sau o burtă de pește? Într-o zi, doi prieteni, un băiețel și o fetiță, discutau despre unde le-ar plăcea să locuiască. — Să-ți spun drept, cred că o vreme aș sta într-o scorbură, zise fetița. — Cu o veveriță sau fără? îl întrebă băiatul. — Cu ea, desigur. — Eu credeam că doar cu proviziile pe care le-a făcut ea, dar fără ea, se amuză băiatul. — Nu, nu, chiar aș vrea să fiu cu ea. Din coada ei, mi-aș face fular, dacă vine frigul. — Da, că ea nu ar avea nevoie de coada ei, ți-ar da-o ție.
07.11.2017 8:44:57