Idea28 by Forum Lenteng

w artæ + societate / arts + society #28, 2007 20 RON / 11 €, 14 USD

Daniel Knorr Trams and Institutions, September 15 – October 15, Spaﬂiul Public Bucureøti | Public Art Bucharest 2007, courtesy: the artist and Goethe-Institut Bukarest

On the cover: Lukasz Ska¸pski Machines (fragment from a set of 112 photos), 2007 Owner: Boguslaw Bek and Janusz Stasiak, Cergowa Constructor: Boguslaw Bek and Janusz Stasiak, Cergowa Vehicle type: small tractor Year of production: 2000 Engine: Fiat 126p, 1979 Rated power (HP): 21 Max speed (kph): x Max load (t): x Chassis: homemade Axles, differentials: polonez Gearbox: Fiat 126p Transfer case: second gearbox – Fiat 125p Drives: 2 × 4 Additional equipment: harrow, trailer Other: rear wheels: 16”; front wheels: Fiat 126p Use: agriculture, household, wood transportation Comments: unregistered

Aspirafliile celor care ar vrea sæ izoleze arta de lumea socialæ sînt asemænætoare cu cele ale porumbelului lui Kant ce-øi imagina cæ, odatæ scæpat de forfla de frecare a aerului, ar putea zbura cu mult mai liber. Dacæ istoria ultimilor cincizeci de ani ai artei ne învaflæ ceva, atunci cu siguranflæ cæ ea ne spune cæ o artæ detaøatæ de lumea socialæ e liberæ sæ meargæ unde vrea, numai cæ nu are unde sæ meargæ. (Victor Burgin) The aspirations of those who would isolate art from the social world are analogous to those of Kant’s dove which dreamed of how much freer its flight could be if only were released from the resistance of the air. If we are to learn any lesson from the history of the past fifty years of art, it is surely that an art unattached to the social world is free to go anywhere but that it has nowhere to go. (Victor Burgin)

arhiva

Criticæ færæ crizæ: crizæ færæ criticæ CRITICISM WITHOUT CRISIS: CRISIS WITHOUT CRITICISM

Boris Buden 10

Note despre critica instituﬂionalæ NOTES ON INSTITUTIONAL CRITIQUE

Simon Sheikh 12

Instituﬂia criticii THE INSTITUTION OF CRITIQUE

Hito Steyerl 16

Întreprinderea instituﬂiei de artæ în capitalismul tîrziu THE ENTERPRISE OF THE ART INSTITUTION IN LATE CAPITALISM

Nina Möntmann 20

Investigaﬂii extradisciplinare. Spre o nouæ criticæ a instituﬂiilor EXTRADISCIPLINARY INVESTIGATIONS: TOWARD A NEW CRITIQUE OF INSTITUTIONS

Brian Holmes 25

Practici instituante. A fugi, a institui, a transforma INSTITUENT PRACTICES: FLEEING, INSTITUTING, TRANSFORMING

Gerald Raunig galerie

Lukasz Ska¸pski: Maøini (fragment dintr-un set de 112 fotografii) MACHINES (FRAGMENT FROM A SET OF 112 PHOTOS)

scena

O discuﬂie cu Oliver Ressler despre Fly Democracy realizatæ de AN INTERVIEW WITH OLIVER RESSLER ABOUT HIS PROJECT FLY DEMOCRACY REALIZED BY Alex. Cistelecan øi/AND Attila Tordai-S.

Intervenflia prin opoziflie: Spafliul Public Bucureøti | Public Art Bucharest 2007 INTERVENTION THROUGH OPPOSITION: SPAfiIUL PUBLIC BUCUREØTI | PUBLIC ART BUCHAREST 2007

Vlad Morariu 78

Optimistul internaﬂional la Istanbul OPTIMIST INTERNATIONAL – THE ISTANBUL CHAPTER

Raluca Voinea 87

Monumentul transformærii MONUMENT TO TRANSFORMATION

Mariana Serranová 97

Mai mult decît o imagine pe ecranul televizorului dumneavoastræ MORE THAN AN IMAGE ON YOUR TV SCREEN

Jörg Franzbecker 107

Restabilind permanenfla rezistibilitæflii (sau cum sæ te dezvolfli prin artefacte) RESETTING THE PERMANENCY OF RESISTIBILITY (OR HOW TO THRIVE ON ARTEFACTS)

Krist Gruijthuijsen 117

Mulﬂimi CROWDS

Sven-Olov Wallenstein 123

Cronica unui fiasco anunﬂat THE CHRONICLE OF AN ANNOUNCED FIASCO

Ami Barak insert

130

Pia Fuchs (dt. ID v. Patricia Reed) and Société Réaliste: Manifesta 6 Department 3: Abschlussball

+ (jurisdicﬂia libertæﬂilor)

133

(the jurisdiction of liberties)

Drept, dreptate, drepturile omului – dincoace de fanatism LAW, JUSTICE, HUMAN RIGHTS – WITHOUT FANATICISM

Ciprian Mihali 137

Amfibolia drepturilor omului THE AMPHIBOLOGY OF HUMAN RIGHTS

Emilian Cioc 143

Majoritar, minoritar – determinat, nedeterminat MAJORITARY, MINORITARY – DETERMINED, UNDETERMINED

Alex. Cistelecan 147

Instituiri moderne ale dreptæﬂii TO INSTITUTE JUSTICE

Andrei State verso: populism øi luptæ de clasæ

153

populism and class struggle

Împotriva ispitei populiste AGAINST THE POPULIST TEMPTATION

ˇ izˇek Slavoj Z 163

De ce construirea unui popor e principala sarcinæ a unei politici radicale WHY CONSTRUCTING A PEOPLE IS THE MAIN TASK OF RADICAL POLITICS

Ernesto Laclau 178

Schlagend, aber nicht treffend! ˇ izˇek Slavoj Z

IDEA artæ + societate / IDEA arts + society Cluj, #28, 2007 / Cluj, Romania, issue #28, 2007

Editatæ de / Edited by: IDEA Design & Print Cluj øi Fundaflia IDEA Str. Dorobanflilor, 12, 400117 Cluj-Napoca Tel.: 0264–594634; 431661 Fax: 0264–431603 Redactor-øef / Editor-in-chief: TIMOTEI NÆDÆØAN e-mail: ideamagazine@gmail.com Redactori / Editors: ALEX. CISTELECAN CIPRIAN MIHALI CIPRIAN MUREØAN ADRIAN T. SÎRBU ANDREI STATE ATTILA TORDAI-S. Redactori asociafli / Contributing Editors: MARIUS BABIAS AMI BARAK COSMIN COSTINAØ DAN PERJOVSCHI ALEXANDRU POLGÁR OVIDIU fiICHINDELEANU

Colaboratori permanenﬂi / Special Contributors: AUREL CODOBAN BOGDAN GHIU G. M. TAMÁS Concepﬂie graficæ / Graphic design: TIMOTEI NÆDÆØAN Asistent design / Assistant designer: LENKE JANITSEK Corector / Proof reading: VIRGIL LEON Web-site:

CIPRIAN MUREØAN

Textele publicate în aceastæ revistæ nu reflectæ neapærat punctul de vedere al redacﬂiei. Preluarea neautorizatæ, færæ acordul scris al editorului, a materialelor publicate în aceastæ revistæ constituie o încælcare a legii copyrightului. Toate articolele a cæror sursæ nu este menﬂionatæ constituie portofoliul revistei IDEA artæ + societate Cluj.

Difuzare / Distribution: NOI Distribuﬂie, Bucureøti Tel./Fax: 021 222 8984 021 222 7998

Comenzi øi abonamente / Orders and subscriptions:

www.ideamagazine.ro Tel.: 0264–431603; 0264–431661 0264–594634 ISSN 1583–8293 Tipar / Printing: Idea Design & Print, Cluj

arhiva

Criticæ færæ crizæ: crizæ færæ criticæ Boris Buden

Textele traduse în aceastæ secﬂiune au fost publicate în revista web multilingvæ transversal a platformei eipcp (Institutul European pentru Politici Culturale Progresiste) din cadrul transform. eipcp.net. øi au fost preluate cu amabila autorizare atît a editorului, cît øi a autorilor.

De ce vorbim astæzi, în cîmpul artei, despre critica instituflionalæ? Ræspunsul este foarte simplu: deoarece (încæ mai) credem cæ arta este intrinsec dotatæ cu puterea de a critica. Desigur, nu ne referim aici doar la critica de artæ, ci la ceva mai mult de atît, la capacitatea artei de a critica lumea øi viafla de dincolo de propriul ei domeniu øi chiar, fæcînd aceasta, de a le schimba pe amîndouæ. Aceasta include totuøi un oarecare grad de autocriticæ sau, mai exact, practica autoreflexivitæflii critice, ceea ce înseamnæ cæ ne øi aøteptæm – sau cel puflin obiønuiam sæ ne aøteptæm – ca arta sæ conøtientizeze în mod critic condifliile sale de posibilitate, ceea ce înseamnæ, de obicei, condifliile sale de producere. Aceste douæ concepflii – a conøtientiza condifliile sale de posibilitate øi, respectiv, condifliile sale de producere – indicæ douæ domenii majore ale criticii moderne: domeniul teoretic øi cel practic-politic. Kant a fost cel care a lansat interogaflia asupra condifliilor de posibilitate a cunoaøterii noastre øi care a înfleles în mod explicit aceastæ interogare ca fiind un act de criticæ. De aici înainte se poate spune cæ reflecflia modernæ fie este criticæ – în acest înfleles autoreflexiv –, fie nu este modernæ. Însæ aici nu vom urma aceastæ direcflie teoreticæ a criticii moderne. În schimb, ne vom concentra asupra înflelesului sæu practic øi politic, care poate fi simplu descris drept o voinflæ de schimbare radicalæ, pe scurt, drept chemarea la revoluflie, care este forma ultimæ de criticæ practicæ øi politicæ. Revoluflia Francezæ nu a fost pregætitæ doar de critica burghezæ a statului absolutist. Ea nu a fost nimic altceva decît aceastæ criticæ in actu, expresia sa ultimæ transformatæ în acfliune politicæ. Ideea de revoluflie ca act ultim al criticii øi-a gæsit expresia cea mai radicalæ în conceptele teoretice øi politice marxiste. Pentru a reaminti doar: tînærul Marx øi-a numit explicit propria-i filosofie revoluflionaræ „critica a tot ceea ce existæ“. Avea în vedere prin aceasta sensul cel mai radical al termenului, acela de criticæ ce „opereazæ“ chiar la baza vieflii sociale, adicæ în sfera producfliei øi a reproducfliei sale materiale, pe care o înflelegem astæzi, într-o manieræ destul de simplificatæ, ca fiind sfera economicæ. Astfel, critica a devenit unul dintre atributele esenfliale ale modernitæflii. Timp de aproape douæ secole, a fi modern însemna pur øi simplu a fi critic: în filosofie, ca øi în chestiunile morale; în politicæ øi în viafla socialæ, ca øi în artæ. Dar existæ øi un alt concept, care – în chip de complement al sæu – a însoflit pentru multæ vreme ideea øi practica unei critici moderne, [øi anume] conceptul de crizæ. Convingerea cæ ambele, criza øi critica, au ceva în comun, cæ existæ o relafliei autenticæ sau, mai bine zis, o interacfliune între ele fline în egalæ mæsuræ de experienfla modernæ. Ca atare, un act de criticæ implicæ aproape cu necesitate conøtiinfla unei crize, øi viceversa: un diagnostic de crizæ implicæ necesitatea criticii. De fapt, critica øi criza nu øi-au fæcut apariflia pe scena istoriei în acelaøi timp. Critica este fiica iluminismului secolului al XVIII-lea. S-a næscut øi s-a dezvoltat din separarea politicii de moralæ, separare pe care critica a adîncit-o øi a menflinut-o în viaflæ de-a lungul întregii epoci moderne. Numai prin procesul criticærii – critica tuturor formelor de cunoaøtere tradiflionalæ, a credinflelor religioase øi a valorilor estetice, critica realitæflii politice øi juridice existente øi, în cele din urmæ, critica rafliunii înseøi – clasa burghezæ ascendentæ s-a putut impune pe sine (øi-a putut impune propriile interese øi valori) ca fiind cea mai înaltæ instanflæ de judecare, øi astfel øi-a putut dezvolta încrederea în sine øi conøtiinfla de sine de care avea nevoie pentru luptele politice hotærîtoare care aveau sæ urmeze. În acest context, nu ar trebui subestimat rolul criticii literare øi de artæ, mai ales în ce priveøte dezvoltarea filosofiei moderne a istoriei. Tocmai critica literaræ øi de artæ a produs în rîndul intelighenfliei din vremea aceea conøtiinfla unei contradicflii dintre „vechi“ øi „modern“, øi astfel a BORIS BUDEN este scriitor øi critic cultural. A obflinut doctoratul în teorie culturalæ la Universitatea Humboldt din Berlin. Eseurile øi articolele sale se înscriu în zona filosofiei, politicii, criticii culturale øi criticii de artæ.

conturat o nouæ conceptualizare a timpului, capabilæ de a diferenflia viitorul de trecut. Dar la sfîrøitul acestei epoci apare øi conøtiinfla crizei apropiate: „Nous approchons de l’état de crise et du siècle des révolutions“ [Sîntem în pragul stærii de crizæ øi al secolului revolufliilor], scrie Rousseau. În timp ce pentru gînditorii iluminiøti revoluflia este un sinonim pentru un progres istoric inevitabil, care survine cu necesitate, precum un fel de fenomen natural, Rousseau o înflelege drept expresia ultimæ a crizei, care aduce cu sine starea de insecuritate, dezagregare, haos, noi contradicflii etc. În legæturæ cu criza – pe care a pregætit-o øi inifliat-o –, critica îøi pierde naivitatea originaræ øi presupusa ei inocenflæ. De acum înainte, critica øi criza merg mînæ în mînæ, configurînd epoca modernæ a ræzboaielor civile øi a revolufliilor, care, în loc sæ producæ progresul istoric aøteptat, cauzeazæ dezagregæri haotice øi obscure procese regresive, adesea complet scæpate de sub controlul raflional. Interacfliunea dintre criticæ øi crizæ este unul dintre atributele majore a ceea ce a fost conceptualizat ulterior drept dialectica iluminismului. Între timp, interacfliunea celor douæ nofliuni a devenit un fel de terminus technicus al progresului modernist, care a introdus o diferenflæ – øi simultan o relaflie – între „vechi“ øi „nou“. A spune cæ ceva a intrat în crizæ însemna mai presus de toate a spune cæ s-a învechit, adicæ øi-a pierdut dreptul de a exista øi, ca atare, ar trebui înlocuit cu ceva nou. Critica nu este nimic altceva decît actul acestei judecæfli, care înlesneøte moartea rapidæ a vechiului øi naøterea færæ complicaflii a noului. Acest lucru se aplicæ øi artei moderne, care urmeazæ øi ea dialectica unei critici øi a crizei formelor sale. Aøa se face, de pildæ, cæ înflelegem realismul drept reacflie criticæ la criza romantismului sau ideea de artæ abstractæ drept criticæ a artei figurative, care øi-a epuizat potenflialul øi, prin urmare, a intrat în crizæ. Øi tensiunea dintre artæ øi „realitatea prozaicæ“ a fost interpretatæ drept dialecticæ a crizei øi a criticii. La fel, øi arta modernæ – mai ales în cadrul romantismului – a fost adesea înfleleasæ drept criticæ a vieflii obiønuite, a obiønuitului ca atare, ceea ce înseamnæ critica unei viefli care øi-a pierdut autenticitatea sau sensul – adicæ o viaflæ care a intrat øi ea într-un soi de crizæ. Sæ ne întoarcem acum la întrebarea dacæ, pentru noi, aceastæ dialecticæ a criticii øi a crizei mai are vreo relevanflæ astæzi. Am avut ocazia, acum cîteva luni, în Austria, de a adresa în mod direct aceastæ întrebare. Am moderat o discuflie a cærei temæ era moøtenirea avangardei artistice în prezentul Europei de Est postcomuniste. Am sperat cæ toatæ lumea va fi de acord cu mine cînd am spus cæ avangarda ræmîne încæ cel mai radical caz de criticæ modernistæ de artæ – atît în termenii unei critici a artei tradiflionale a timpului ei, cît øi în termenii unei critici a realitæflii existente, [derulatæ] exact în momentul crizei sale – recunoscutæ øi admisæ pe scaræ largæ. Dupæ cinci ore de dezbatere, concluzia a fost cæ experienfla criticæ a artei de avangardæ nu este de niciun folos astæzi, cel puflin nu în Europa de Est. Participanflii la discuflie erau în cea mai mare parte artiøti mai tineri din Europa Centralæ øi de Sud-Est, din Republica Cehæ, Slovacia, Ungaria, Serbia, România, dar øi din Turcia. De fapt, numai reprezentantul Turciei era pregætit sæ ia subiectul în serios øi credea cæ, pentru noi, poziflia criticæ a avangardei mai este încæ relevantæ astæzi. Cea mai fæfliøæ øi cea mai radicalæ respingere a chestiunii avangardei a venit din partea reprezentantului Republicii Cehe. El a susflinut cæ raportarea la avangardæ este, în fond, o problemæ de generaflii. Dupæ pærerea lui, doar o generaflie mai vîrstnicæ de artiøti øi istorici de artæ mai vede încæ o oarecare provocare în avangardæ øi este preocupatæ de aceastæ chestiune. Generaflia mai tînæræ, crede el, a depæøit deja problema semnificafliei politice a artei sau a relafliilor dintre politicæ øi esteticæ. Generaflia mai vîrstnicæ, a exemplificat el, încæ mai discutæ vehement dacæ ar trebui sau nu sæ luæm în considerare semnificaflia politicæ a operei lui Leni Riefenstahl. Pentru generaflia mai tînæræ, dimpotrivæ, aceastæ chestiune pur øi simplu nu mai conteazæ. Aceøtia au, ca sæ spunem aøa, o intuiflie directæ a artei sale, lipsitæ de vreo conotaflie politicæ. Îi væd arta aøa cum este ea cu adeværat – o artæ puræ, cu semnificaflia ei puræ øi valoarea ei esteticæ puræ. În fond, nu mæ interesa deloc acest subiect, de vreme ce îi cunosc pe aceøti oameni øi le cunosc domeniile de interes, aøa cæ, la drept vorbind, nu m-am aøteptat ca ei sæ fie cu adeværat interesafli de avangardæ.

arhiva

Totuøi, o altæ chestiune mi s-a pærut a fi cu mult mai interesantæ acolo. Participanflii erau de fapt tofli membri ai aøa-numitului Transit-Project. Acesta este un proiect care a fost lansat acum cîfliva ani de cætre o bancæ austriacæ, cu scopul de a sprijini arta din Europa de Est. Participanflii erau reprezentanfli ai proiectului în flærile lor. De vreme ce øtiu cæ banca respectivæ a cîøtigat o sumæ enormæ de bani în Europa de Est, am fost curios [sæ aflu] dacæ ei au un punct de vedere asupra acelui fapt, adicæ asupra modului în care sînt plætifli pentru munca lor artisticæ sau asupra rolului artei øi a finanflærii artei în aceste circumstanfle. Motivaflia mi-a fost furnizatæ øi de un articol, care a fost publicat în zilele acelea în cotidianul vienez Der Standard. Era un articol despre profiturile realizate de bæncile øi de companiile de asiguræri austriece în Europa de Est. Se putea citi acolo, de exemplu, cæ aøa-numita cifræ de afaceri a grupului Generali Holding Viena (o companie de asiguræri) se triplase în anul precedent. Profitul anual net se dublase în acelaøi an. Ne putem întreba doar cum de a fost cu putinflæ aøa ceva. Ræspunsul era dat, în acelaøi articol, de subtitlul: „Europa de Est – motor al creøterii economice“. Tocmai datoritæ expansiunii spre est a companiei – øi a bæncilor austriece, de asemenea – se pot realiza asemenea profituri. Am dorit ca participanflii sæ atingæ cumva aceastæ chestiune sau, vorbind mai deschis, am vrut sæ provoc apariflia unei critici oarecare. Din nefericire, nu a mers. Nimeni nu a considerat cæ meritæ sæ se menflioneze condifliile economice, materiale ale producerii artei lor. Se pare cæ, în Europa postcomunistæ, moøtenirea criticæ a avangardei este în cele din urmæ moartæ. Mai mult decît atît, se pare cæ nu existæ niciun interes autentic în rîndul tinerilor artiøti faflæ de critica instituflionalæ, adicæ faflæ de ceea ce am numit mai sus autocriticæ: conøtientizarea criticæ a condifliilor de posibilitate a artei lor, ceea ce înseamnæ condifliile producerii sale. Motivul pentru care lucrurile stau astfel este evident: percepflia noastræ asupra criticii avangardei este încadratæ, mai presus de toate, de experienfla istoricæ a comunismului. Aceasta înseamnæ cæ experienfla avangardei, precum øi experienfla criticii radicale, ni se înfæfliøeazæ astæzi doar din perspectiva noastræ postcomunistæ (posttotalitaræ sau postideologicæ), adicæ drept un fenomen al trecutului nostru, drept un fenomen, pentru a utiliza conceptul lui Fukuyama, al unui nivel inferior al evolufliei ideologice a omenirii sau drept ceva care aparfline, ca problematicæ – pentru a prelua cuvintele colegului ceh – unei generaflii mai vîrstnice care, mai devreme sau mai tîrziu, se va stinge. Dar permitefli-mi, în acest moment, sæ pun o întrebare „imposibilæ“: oare comunismul chiar a murit? Din cîte øtiu eu, nu numai cæ este încæ în viaflæ, dar îøi øi demonstreazæ, în anumite domenii, superioritatea faflæ de capitalism. Da, mæ refer într-adevær la China de astæzi. (Væ rog sæ nu îmi spunefli cæ acesta nu este adeværatul comunism. Nu a existat niciodatæ un comunism adeværat. Îmi aduc foarte bine aminte cæ, din perspectiva comunismului iugoslav – respins øi el adesea, din pricina economiei de piaflæ, ca nefiind un comunism autentic, adeværat –, comunismul sovietic øi cel din întregul bloc estic era definit drept un fel de capitalism de stat.) De ce nu învæflæm atunci despre critica radicalæ øi despre autocriticæ de la comuniøtii chinezi, care par în mod evident sæ fi avut mai mult succes decît tovaræøii lor occidentali? Dar înainte de a întreba cea mai înaltæ autoritate teoreticæ a comunismului chinez despre adeværata semnificaflie a criticii øi a autocriticii, permitefli-mi sæ væ reamintesc un fapt istoric: în realitatea istoricæ a secolelor XIX øi XX, ideea revolufliei comuniste a devenit ea însæøi o instituflie – sub forma miøcærii comuniste, adicæ sub forma partidelor politice comuniste. Ca instituflie, miøcarea comunistæ øi-a dezvoltat øi ea propria instituflie a criticii, instituflia aøa-numitei autocritici, care a jucat un rol extrem de important în istoria miøcærii comuniste: acela de a-l informa pe subiectul conøtient de sine al acfliunii revoluflionare øi, mai tîrziu, al comunitæflii socialiste. Pentru preøedintele Mao, conøtiincioasa practicæ a autocriticii a fost una dintre cele mai importante caracteristici ce distingeau un partid comunist de toate celelalte partide politice. Îngæduifli-mi sæ-l citez: „Dupæ cum [obiønuim sæ] spunem, dacæ într-o cameræ nu se face curæflenie cu regularitate, se va aøterne praful, dacæ nu ne spælæm cu regularitate, ni se vor murdæri feflele. [Cum] øi pe minflile tovaræøilor noøtri øi pe munca

Partidului nostru se poate aøeza praful, øi ele trebuie sæ fie curæflate de praf øi spælate“. Prin urmare, pentru Mao, autocritica este „[…] singura manieræ eficace de a feri minflile tovaræøilor noøtri øi corpul Partidului nostru de a fi murdærite de praf politic øi de a fi contaminate cu tot felul de microbi politici“. Pentru noi, acestea sunæ astæzi foarte amuzant, ca un basm ideologic pentru copii, dar permitefli-mi sæ semnalez o contradicflie crucialæ în conceptul lui Mao de autocriticæ: nu are absolut nimic de-a face cu criza capitalismului sau cu orice alt fel de crizæ. Deøi Mao descrie autocritica de tip comunist drept cea mai eficientæ armæ a marxism-leninismului, nu motiveazæ folosindu-se de principiile ideologice ale marxism-leninismului. Dimpotrivæ, propria sa definiflie a autocriticii pare sæ fie complet neideologicæ, pur øi simplu o chestiune de bun-simfl comun: e mai bine sæ ai o faflæ curatæ decît una murdaræ, o cameræ curatæ e preferabilæ uneia pline de praf, microbii dæuneazæ sænætæflii etc. De ce aceastæ trivializare? Øi, ceea ce este încæ øi mai important, unde este criza, unde a dispærut, de ce a pierit subit? De ce aceastæ formæ specificæ de criticæ comunistæ – o autocriticæ care nu are legæturæ cu niciun fel de crizæ? Atît criza capitalismului, cît øi critica sa s-au contopit într-o singuræ instituflie, sub forma miøcærii politice comuniste, în interiorul cæreia este imposibil sæ se distingæ una de cealaltæ. Cu alte cuvinte, tocmai în acest proces de contopire au devenit una exteriorul celeilalte. Pentru miøcarea comunistæ, criza capitalismului era dintr-odatæ în afaræ, în exteriorul propriei instituflii. Dar øi pentru capitalism, critica propriei crize poate fi perceputæ acum doar ca venind din exteriorul sæu. Consecinfla este imposibilitatea comuniøtilor de a se percepe ca fæcînd parte din criza capitalistæ øi, prin urmare, în loc sæ o rezolve prin critica lor, au reuøit în cele din urmæ sæ o fortifice, sæ o facæ mai eficientæ, ceea ce înseamnæ cæ au reuøit sæ îi confere durabilitate sau, pur øi simplu, sæ o permanentizeze. Problema a fost cæ niciodatæ comunismul øi capitalismul sau, dacæ preferafli, capitalismul [înfleles] drept crizæ øi critica sa comunistæ nu au ajuns în punctul unei excluderi reciproce radicale, ci, dimpotrivæ, s-au ajutat reciproc în momente de crizæ. De ce-am uita cæ tocmai capitalul american a ajutat Rusia boløevicæ sæ-øi revinæ din dezastrul ræzboiului civil? De ce sæ uitæm rolul artei în aceastæ poveste? Dupæ cum bine se øtie, sovieticii dædeau unele dintre cele mai valoroase øi mai scumpe opere de artæ, în cea mai mare parte picturi franceze din secolul al XIX-lea, în schimbul noii tehnologii industriale din Statele Unite. În jargonul nostru liberal, am descrie aceasta drept o situaflie perfectæ în care toatæ lumea are de cîøtigat. O parte putea scæpa de ceea ce a considerat atunci a fi lipsit de sens øi depæøit din punct de vedere istoric, adicæ de arta burghezæ, în timp ce cealaltæ parte putea sæ îøi extindæ pieflele, sæ absoarbæ forfla de muncæ disponibilæ øi, în consecinflæ, sæ stabilizeze starea socialæ, sæ îøi liniøteascæ clasa muncitoare, adicæ sæ previnæ criza. Acest lucru nu a fost posibil deoarece boløevicii erau niøte primitivi incapabili de a recunoaøte adeværata valoare a operelor de artæ pe care le deflineau, dupæ cum cred astæzi mulfli anticomuniøti nætîngi. Nici vorbæ. Boløevicii cunoøteau foarte bine, iar aceasta conform logicii capitaliste pure, valoarea de piaflæ a acelor opere de artæ. Le tratau exclusiv ca pe niøte mærfuri. Dar acest lucru a devenit posibil numai dupæ ce acele opere de artæ s-au devalorizat artistic, dupæ ce øi-au pierdut valoarea artisticæ în urma unei critici autentice a artei. În realitate, tocmai arta de avangardæ a declarat criza artei tradiflionale øi – în cadrul a ceea ce consideræm astæzi a fline doar de istoria artei – a criticat radical toate acele picturi franceze øi le-a distrus valoarea artisticæ. Mai mult decît atît, acum tocmai arta de avangardæ însæøi avea nevoie de fabrici øi de mase de oameni ai muncii – pentru a-øi articula principiile artistice øi pentru a-øi produce propriile valori artistice –, nu de muzee øi magazii în care sæ-øi colecflioneze operele de artæ øi care sæ le prezinte unei audienfle de care nu le pæsa øi care de fapt le provoca dezgust. Øi cine îi putea furniza aceste fabrici øi clasa muncitoare de care avea nevoie? Tehnologia industrialæ americanæ, aøadar capitalismul. Acesta este un exemplu excelent al manierei în care criza øi critica artei øi a capitalismului deopotrivæ pot sæ funcflioneze împreunæ cu succes, desigur, în cadrul unui context general capitalist, pentru a produce – normalitatea!

arhiva

Un alt exemplu al manierei în care capitalismul øi comunismul pot funcfliona în armonie este, desigur, China de astæzi. Este vorba aici – pentru a traduce realitatea în dialectica unei crize øi a criticii sale – tocmai despre autoritatea unei critici instituflionalizate a capitalismului, adicæ autoritatea Partidului Comunist Chinez care ajutæ astæzi criza capitalismului sæ supraviefluiascæ, adicæ sæ persiste. Nu doar deschizînd lumii capitalului corporatist global cea mai mare piaflæ, ci øi furnizîndu-i muncæ ieftinæ øi foarte disciplinatæ. Aceasta nu se întîmplæ, dupæ cum cred atît de mulfli, deoarece comuniøtii chinezi au trædat principiile centrale ale ideii comuniste, adicæ au încetat sæ critice capitalismul øi au început sæ îl îmbunætæfleascæ. Nu l-au trædat pe Mao. Dimpotrivæ, ræmîn loiali adeværatei sale moøteniri. Permitefli-mi sæ-l citez din nou pe preøedinte atunci cînd, vorbind despre necesitatea autocriticii, pledeazæ în favoarea nevoii de sacrificiu personal: „Noi, comuniøtii chinezi, care […] nu ne dæm niciodatæ înapoi de la niciun sacrificiu personal øi sîntem întotdeauna gata sæ ne dæm viafla pentru cauzæ, putem oare sæ øovæim sæ înlæturæm orice idee, punct de vedere, opinie sau metodæ care nu este adecvatæ nevoilor poporului? Putem noi fi gata sæ îngæduim ca praful øi microbii politici sæ ne murdæreascæ feflele noastre curate øi sæ ne distrugæ organismele noastre sænætoase? […] poate exista vreun interes personal […] pe care nu l-am sacrifica ori vreo abatere pe care nu am înlætura-o?“. Numai spre reamintire: faimoasele simulacre de procese staliniste nu ar fi fost niciodatæ posibile færæ instituflia autocriticii øi a sacrificiului personal. Dupæ cum bine se øtie astæzi, acestea au fost introduse la începutul anilor 1930, exact în momentul în care colectivizarea a început sæ genereze consecinfle dezastruoase, adicæ atunci cînd societatea sovieticæ a intrat într-o crizæ profundæ. Tocmai autocritica a servit atunci proiectærii acestei crize într-un exterior, prezentærii ei drept un efect al subversiunii din exterior, drept lucrare a spionilor øi a agenflilor imperialiøti. Ca atare, era perfect logic cæ instituflia trebuia sæ fie curæflatæ de tofli acei „microbi øi parazifli“ care s-au infiltrat în organismul sænætos al societæflii sovietice. Critica – sub forma autocriticii comuniste – a fost întrebuinflatæ (sau, dacæ vrefli, a fost deturnatæ [misused]) nu pentru a dezvælui adeværata crizæ øi antagonismele ei øi pentru a interveni asupra ei (ceea ce ar fi constituit o abordare marxistæ clasicæ), ci, dimpotrivæ, pentru a o ascunde øi, aøadar, pentru a o permanentiza, adicæ pentru a transforma sau traduce criza într-un soi de normalitate. Ceea ce este tipic pentru situaflia actualæ: nu sîntem nici capabili de a exersa experienfla timpul prezent drept crizæ, nici nu încercæm sæ devenim subiecfli printr-un act de criticæ. În epoca modernismului clasic, experienfla crizei a fost întotdeauna aceea a unei posibilitæfli efective a unei rupturi, iar experienfla criticii era aceastæ rupturæ însæøi. Astæzi sîntem în mod evident incapabili de a mai avea o astfel de experienflæ. Nu existæ niciun fel de experienflæ a vreunei interacfliuni dintre crizæ øi criticæ. Avertismentul lui Giorgio Agamben – potrivit cæruia una dintre cele mai importante experienfle ale timpului noastru este incapacitatea noastræ de a-l traduce într-o experienflæ – nu poate fi pur øi simplu ignorat. Rezultatul este o criticæ permanentæ, oarbæ faflæ de crizæ, øi o crizæ permanentæ, surdæ faflæ de criticæ, pe scurt – o armonie perfectæ! Traducere de Andreea Lazær Bibliografie: Mao: a se vedea pe internet. Reinhart Koselleck, Kritik und Krise, Frankfurt am Main, Suhrkamp, 1979.

Note despre critica instituﬂionalæ Simon Sheikh

1. Vezi eseul lui James Meyer, „Whatever Happened to Institutional Critique?“, care încearcæ sæ stabileascæ mai degrabæ o genealogie decît o istorie (a artei) propriu-zisæ a criticii instituﬂionale. Retipærit in Peter Weibel (ed.), Kontext Kunst, Köln, DuMont, 1993, pp. 239–256.

2. Vezi Benjamin Buchloh, „Conceptual Art 1962–1969: From the Aesthetics of Administration to the Critique of Institutions“, in October, nr. 55, 1990, pp. 105–143 [„Arta conceptualæ 1962–1969: De la estetica administrærii la critica instituﬂiilor“, traducere de Veronica Lazær øi Andrei State, in IDEA artæ + societate, nr. 25, 2006, pp. 5–22]. 3. Andrea Fraser, „From the Critique of Institutions to the Institution of Critique“, in Artforum, septembrie 2005, XLIV, nr. 1, pp. 278–283.

Termenul însuøi de „criticæ instituflionalæ“ pare a indica o relaflie directæ între o metodæ øi un obiect, metoda fiind critica, iar obiectul fiind instituflia. În primul val de criticæ instituflionalæ de la sfîrøitul anilor 1960 øi începutul anilor 1970 – de atunci mult celebrat øi clasat de istoria artei –, aceøti termeni ar fi putut fi, din cîte se pare, chiar mai concret øi mai restrîns definifli; metoda criticæ era o practicæ artisticæ, iar instituflia în chestiune era instituflia artei, øi mai cu seamæ muzeul de artæ, dar øi galeriile øi colecfliile. Critica instituflionalæ a îmbræcat, aøadar, multe forme, precum lucrærile øi intervenfliile artistice, scrierile critice sau activismul (artistic-)politic. Cu toate acestea, în aøa-zisul al doilea val, din anii 1980, cadrul instituflional a devenit întrucîtva dilatat pentru a include rolul artistului (subiectul ce performeazæ critica) ca fiind instituflionalizat, precum øi investigarea unor spaflii (øi practici) instituflionale, altele decît spafliul artei.1 Astæzi, ambele valuri fac ele însele parte din instituflia artei, [înfleleasæ] atît sub forma istoriei artei øi a educafliei artistice, cît øi a practicii artistice contemporane generale, dematerializate øi postconceptuale. Totuøi, scopul meu nu va fi aici discutarea sau abordarea semnificafliei criticii instituflionale drept canon istoric al artei, øi nici implicarea în scrierea unui astfel de canon (voi læsa respectuos aceastæ sarcinæ revistelor Texte zur Kunst øi October de pretutindeni). Însæ, în schimb, aø dori sæ semnalez o convergenflæ dintre cele douæ valuri, care pare sæ se fi modificat drastic în actuala „întoarcere“ a criticii instituflionale, care ar putea sau nu sæ constituie un al treilea val. În oricare dintre aparifliile sale istorice, critica instituflionalæ constituia o practicæ realizatæ în principal, dacæ nu exclusiv, de cætre artiøti øi îndreptatæ împotriva institufliilor (artei), drept criticæ a funcfliei (funcfliilor) lor sociale ideologice øi de reprezentare. Institufliile artei, care pot sau nu sæ includæ munca artiøtilor, erau considerate drept spaflii de „îngrædire culturalæ“, pentru a folosi cuvintele lui Robert Smithson, øi de circumscriere, deci drept ceva care se preta atacului estetic, politic øi teoretic. Instituflia era asumatæ ca problemæ (pentru artiøti). Discufliile instituflional-critice actuale par, dimpotrivæ, a fi ræspîndite în mod preponderent de curatori øi directori ai exact aceloraøi instituflii, iar aceøtia opteazæ de obicei mai degrabæ pentru ele decît împotriva lor. Cu alte cuvinte, efortul lor nu este acela de a se opune unei instituflii sau chiar de a o distruge, ci mai curînd acela de a o modifica øi de a o întæri. Instituflia nu este doar o problemæ, ci øi o soluflie! A avut loc deci o deplasare a poziflionærii criticii instituflionale nu doar în timpul istoric, ci øi în privinfla subiecflilor care dirijeazæ øi performeazæ critica – s-a mutat dintr-un exterior într-un interior. Este interesant cæ, într-un celebru øi controversat eseu intitulat, græitor, „Arta conceptualæ 1962–1969: De la estetica administrærii la critica institufliilor“, Benjamin Buchloh a descris momentul istoric al artei conceptuale drept miøcarea dinspre critica instituflionalæ øi „estetica administrærii înspre critica institufliilor“. În timp ce Buchloh se concentreazæ asupra aparifliei conceptualismului, sugestiva sa distincflie este poate øi mai pertinentæ acum, cînd critica instituflionalæ este performatæ literalmente de cætre esteticieni administratori, precum directori de muzeu, curatori etc.2 Preluînd sugestia lui Buchloh, Andrea Fraser merge un pas mai departe în recentul sæu eseu „De la critica institufliilor la instituflia criticii“, în care susfline cæ o miøcare între un interior øi un exterior al institufliei nu mai este posibilæ, de vreme ce structurile institufliei au devenit complet internalizate. „Noi sîntem instituflia“, scrie Fraser, øi conchide astfel cæ în chestiune este mai degrabæ crearea institufliilor critice – ceea ce ea numeøte „o instituflie a criticii“, fundamentatæ pe autointerogare øi autoreflexivitate.3 Fraser noteazæ, de asemenea, cæ institufliile artei nu ar trebui considerate drept un cîmp autonom, separat de restul lumii, tot astfel dupæ cum „noi“ nu sîntem separafli de instituflie. Deøi aø subscrie neîndoielnic oricærei încercæri de a vedea institufliile artei drept parte a unui ansamblu mai larg de spaflii socio-economice øi disciplinare, sînt totuøi descumpænit de o încercare simultanæ de a integra lumea artei în sistemul mondial (politico-economic) actual øi de a afirma cu tærie un „noi“ al lumii artei în sine. Mai exact cine sînt aceøti „noi“? Dacæ lumea artei este væzutæ ca parte a unei instituflionalizæri generalizate a subiecflilor sociali (care, la rîndul lor, internalizeazæ instituflionalizarea), care øi unde sînt liniile de demarcaflie pentru acces, pentru vizibilitate øi SIMON SHEIKH este critic de artæ øi curator. Este editorul seriei de antologii critice oe~, publicate de b_books. Este profesor de teoria artei øi coordonator al Programului de Studii Critice de la Academia de Artæ din Malmö.

arhiva

reprezentare? Dacæ unul dintre criteriile pentru [demarcarea] instituflii[lor] este dat de excluderile pe care acestea le practicæ (inerente oricærei colecflii), întrebarea este care subiecfli ræmîn în afara instituflionalizærii, nu din cauza unui act voluntar sau a unui exod, dupæ cum au crezut øi dorit anumite miøcæri artistice, ci din cauza expulzærilor din chiar centrul institufliilor care le permit sæ se instituflionalizeze. Este evident cæ aceasta ar necesita o concepflie foarte extinsæ de criticæ instituflionalæ, care se întinde cumva dincolo de istoria criticii instituflionale aøa cum a fost ea discutatæ aici. Aøadar, întorcîndu-ne la obiectul la îndemînæ, critica instituflionalæ ca o practicæ artisticæ: ce înseamnæ ea atunci cînd practica analizei øi a criticii instituflionale s-a deplasat de la artiøti înspre curatori øi critici øi cînd instituflia a ajuns sæ fie internalizatæ deopotrivæ de artiøti øi curatori (prin educaflie, prin canonul istoric al artei, prin praxis cotidian)? Analizatæ în termenii dialecticii negative, aceasta ar pærea sæ indice co-optarea totalæ a criticii instituflionale de cætre instituflii (øi, prin implicaflie øi extensiune, co-optarea rezistenflei de cætre putere), øi astfel ar scoate complet din circulaflie critica instituflionalæ ca metodæ criticæ. Fiind co-optatæ, critica instituflionalæ ar fi precum o bacterie care se poate sæ fi slæbit temporar pacientul – instituflia –, dar numai pentru a întæri, pe termen lung, sistemul imunitar al pacientului. Cu toate acestea, o astfel de concluzie s-ar racorda la conceptele de subiectivitæfli, acfliuni [agencies] øi spaflialitæfli, pe care critica instituflionalæ s-ar zice cæ a încercat sæ le deconstruiascæ. Ar presupune implicit despre critica instituflionalæ istoricæ faptul cæ ar fi întrucîtva „originaræ“ øi „puræ“, confirmînd, aøadar, autenticitatea artiøtilor-subiecfli ce o performau (spre deosebire de subiecflii „instituflionali“ actuali) øi reafirmînd, în consecinflæ, una dintre ideile pe care critica instituflionalæ øi-a propus sæ le dejoace, øi anume conceptul de subiecfli autentici per se (ca fiind reprezentafli de cætre artist, reificafli de cætre instituflie). Dacæ într-adevær critica instituflionalæ a fost un discurs al dezvæluirii øi al demistificærii manierei în care atît subiecflii artistici, cît øi obiectul au fost reprezentafli øi reificafli de instituflie, atunci despre orice discurs ce postuleazæ (din nou) autenticitatea anumitor voci øi a anumitor subiecfli, ca încarnæri posibile ale anumitor politici øi poziflii critice, trebuie sæ se spunæ cæ este nu numai contrar proiectului însuøi de criticæ instituflionalæ, ci poate øi co-optarea ultimæ sau, mai precis, însuøirea ostilæ a acesteia. De fapt, critica instituflionalæ nu se referæ în primul rînd la intenflionalitæflile øi identitæflile subiecflilor, ci mai degrabæ la politicile øi acfliunile [inscriptions] institufliilor (øi, aøadar, la maniera în care subiecflii sînt întotdeauna deja cernufli prin spaflii instituflionale specifice øi specificabile). Mai degrabæ, ar trebui sæ se încerce istoricizarea momentelor de criticæ instituflionalæ øi analiza modului în care au avut succes, în termenii includerii lor în educaflia artiøtilor øi a curatorilor, aceasta fiind ceea ce Julia Bryan-Wilson a numit „curriculum-ul criticii instituflionale“.4 Critica instituflionalæ poate fi, aøadar, væzutæ nu ca perioadæ istoricæ øi/sau gen al istoriei artei, ci mai degrabæ ca instrument analitic, ca metodæ de criticæ øi articulare spaflialæ øi politicæ ce poate fi aplicatæ nu doar lumii artei, ci øi spafliilor disciplinare øi institufliilor în general. O criticæ instituflionalæ a criticii instituflionale, care poate fi denumitæ „criticæ instituflionalizatæ“, trebuie atunci sæ interogheze rolul educafliei, istoricizarea øi modul în care autocritica instituflionalæ nu conduce numai la chestionarea institufliei øi a ceea ce ea instituie, ci devine øi mecanism de control în cadrul noilor moduri de guvernamentalitate, prin chiar actul sæu de internalizare. Iar acesta este conceptul de criticæ instituflionalæ extinsæ la care m-am referit pe scurt mai sus øi care ar putea deveni, la fel de bine, atît moøtenirea miøcærilor istorice, cît øi o orientare pentru ceea ce aøa-zisele „instituflii critice ale artei“ pretind a fi.

4. Vezi Julia Bryan-Wilson, „A Curriculum of Institutional Critique“, in Jonas Ekeberg (ed.), New Institutionalism, Oslo, OCA/verksted, 2003, pp. 89–109.

Traducere de Andreea Lazær

Instituﬂia criticii Hito Steyerl

1. Referindu-se în mod literal la corpurile aerodinamice sau hidrodinamice (ale cæror forme le garanteazæ cea mai micæ rezistenflæ la înaintarea prin apæ sau aer), termenul sugereazæ atît fasonarea (-lined) subiecflilor conform tendinflelor (institufliilor...) curente (stream) sau dominante (mainstream), cît øi slaba lor rezistenflæ faflæ de acestea. (N. tr.)

Atunci cînd discutæm despre critica institufliei, problema pe care trebuie sæ o cercetæm este cea datæ de inversarea termenilor: instituflia criticii. Existæ oare ceva precum o instituflie a criticii, øi ce înseamnæ ea? Nu este oare destul de absurd sæ susflii cæ aøa ceva existæ, într-un moment în care institufliile culturale critice sînt, færæ îndoialæ, dezarticulate, insuficient fundamentate, supuse cererilor unei economii a evenimentului neoliberal øi aøa mai departe? Aø vrea totuøi sæ formulez întrebarea la un nivel mult mai fundamental. Întrebarea este: care este relaflia internæ dintre criticæ øi instituflie? Ce fel de relaflie existæ între instituflie øi critica sa ori, pe de altæ parte – instituflionalizarea criticii? Øi care este contextul istoric øi politic al acestei relaflii? Pentru a obfline o imagine mai claræ asupra acestei relaflii, trebuie mai întîi sæ avem în vedere funcflia criticii în general. La un nivel foarte general, anumifli subiecfli politici, sociali sau individuali sînt formafli prin intermediul criticii institufliei. Subiectivitatea burghezæ ca atare s-a format printr-un astfel de proces de criticæ øi a încurajat ieøirea dintr-o imaturitate autoimpusæ, pentru a cita celebrul aforism al lui Kant. Aceastæ subiectivitate criticæ era desigur ambivalentæ, de vreme ce implica utilizarea rafliunii numai în acele situaflii pe care astæzi le-am considera apolitice, øi anume în examinarea problemelor abstracte, însæ nu øi în critica autoritæflii. Critica produce un subiect care ar trebui sæ îøi utilizeze rafliunea în circumstanfle publice, nu øi în cele private. Chiar dacæ aceasta sunæ emancipator, lucrurile stau exact pe dos. Potrivit lui Kant, critica autoritæflii este lipsitæ de importanflæ øi privatæ. Libertatea constæ în a accepta cæ autoritatea nu trebuie sæ fie pusæ sub semnul întrebærii. Aøadar, aceastæ formæ de criticæ produce un subiect foarte ambivalent øi guvernabil, ea fiind de fapt în aceeaøi mæsuræ atît un instrument al guvernærii, cît øi un instrument al rezistenflei, aøa cum este adesea înfleleasæ. Dar subiectivitatea burghezæ ce a fost astfel creatæ a fost foarte eficientæ. Øi, într-un anume sens, critica instituflionalæ este integratæ în acea subiectivitate, aspect la care Marx øi Engels se referæ în mod explicit în Manifestul lor comunist, øi anume la capacitatea burgheziei de a aboli øi a arunca în aer institufliile depæøite, tot ceea ce este inutil, împietrit, atît timp cît forma generalæ a autoritæflii înseøi nu este ameninflatæ. Clasa burghezæ s-a format printr-o criticæ limitatæ, instituflionalizatæ, ca sæ spunem aøa, øi s-a perpetuat øi reprodus prin aceastæ formæ de criticæ instituflionalæ. Øi, drept urmare, critica a devenit o instituflie în sine, un instrument guvernamental ce produce subiecfli foarte puflin rezistenfli [streamlined].1 Dar mai existæ øi o altæ formæ de subiectivitate care este produsæ de cætre criticæ øi, de asemenea, de critica instituflionalæ. De exemplu, este evident cæ subiectul politic al cetæflenilor francezi a fost format printr-o criticæ instituflionalæ a monarhiei franceze. Aceastæ instituflie a fost în cele din urmæ abolitæ øi chiar decapitatæ. În cursul acestui proces, s-a pus deja la punct un apel pe care Karl Marx avea sæ îl lanseze mult mai tîrziu: armele criticii ar trebui sæ fie înlocuite de cætre critica armelor. În acest siaj, s-ar putea spune cæ proletariatul în calitate de subiect politic a fost produs prin critica burgheziei ca instituflie. Aceastæ a doua formæ produce probabil subiectivitæfli la fel de ambivalente, numai cæ existæ aici o diferenflæ crucialæ: în loc sæ o reformeze sau sæ o amelioreze, ea aboleøte instituflia pe care o criticæ. Aøadar, în acest sens, critica instituflionalæ serveøte drept instrument de subiectivare pentru anumite grupuri sociale sau subiecfli politici. Øi ce tip de subiecfli diferifli produce? Sæ aruncæm o privire asupra diferitelor maniere de criticæ instituflionalæ din cîmpul artei ultimelor decenii. Simplificînd o dezvoltare complexæ: primul val de criticæ instituflionalæ din sfera artei, din anii øaptezeci, chestiona rolul autoritarist al institufliei culturale. A pus sub semnul întrebærii autoritatea care se concentrase în institufliile culturale în cadrul statului-nafliune. Institufliile culturale, precum muzeele, øi-au asumat o funcflie guvernamentalæ complexæ. Acest rol a fost în mod strælucit descris de cætre Benedict Anderson în seminala sa lucrare Imagined Communities [Comunitæfli imaginate], acolo unde analizeazæ rolul muzeului în formarea statelornafliune coloniale. Din perspectiva sa, prin crearea unui trecut naflional, muzeul a creat, de asemenea, retroacHITO STEYERL lucreazæ ca realizator de film, artist video øi autor, în zona filmului documentar de facturæ eseisticæ, a criticii postcoloniale, atît ca producætor, cît øi ca teoretician.

arhiva

tiv, øi originea øi întemeierea nafliunii, iar aceasta a fost principala lui funcflie. Dar aceastæ situaflie colonialæ, ca øi în multe alte cazuri, indicæ structura institufliei culturale în cadrul statului-nafliune în general. Iar aceastæ situaflie, legitimarea autoritaristæ a statului-nafliune de cætre instituflia culturalæ, prin intermediul construcfliei unei istorii, a unui patrimoniu, a unei moøteniri, a unui canon øi aøa mai departe, a fost cea pe care primele valuri de criticæ instituflionalæ øi-au propus sæ o critice în anii 1970. Legitimarea lor în a face aceasta era în fond una politicæ. Cele mai multe state-nafliuni se considerau a fi democraflii întemeiate pe mandatul politic al poporului sau al cetæflenilor. În acest sens, era uøor de susflinut cæ orice instituflie culturalæ naflionalæ ar trebui sæ reflecte aceastæ autodefinire øi cæ, în consecinflæ, orice instituflie culturalæ naflionalæ ar trebui sæ se întemeieze pe mecanisme similare. Dacæ sfera politicæ naflionalæ era – cel puflin în teorie – fundamentatæ pe participarea democraticæ, de ce ar trebui ca sfera culturalæ naflionalæ øi maniera în care ea îøi construieøte istorii øi canoane sæ fie diferite? De ce nu ar fi øi instituflia culturalæ cel puflin tot atît de reprezentativæ precum democraflia parlamentaræ? De ce nu ar include, de exemplu, øi femeile în canonul sæu, dacæ femeile erau, cel puflin în teorie, acceptate în parlament? În acest sens, pretenfliile cærora primul val de criticæ instituflionalæ le-a conferit voce au fost, desigur, fundamentate pe teorii contemporane despre sfera publicæ øi pe o interpretare a institufliei culturale drept sferæ publicæ potenflialæ. Dar, la modul implicit, ele se sprijineau pe douæ asumpflii fundamentale: prima, sfera publicæ era implicit una naflionalæ, deoarece era fasonatæ dupæ modelul parlamentarismului reprezentativ. Legitimarea criticii instituflionale se întemeia exact pe acest aspect. De vreme ce sistemul politic al statului-nafliune era, cel puflin în teorie, reprezentativ pentru cetæflenii sæi, de ce nu ar fi astfel øi o instituflie culturalæ naflionalæ? Legitimarea lor consta în aceastæ analogie, care era, de asemenea, mai degrabæ înrædæcinatæ în circumstanfle materiale decît altminteri, de vreme ce majoritatea institufliilor culturale erau finanflate de cætre stat. Ca atare, aceastæ formæ de criticæ instituflionalæ se întemeia pe un model bazat pe structura participærii politice în cadrul statului-nafliune øi pe o economie fordistæ, care permitea colectarea de taxe pentru astfel de scopuri. Critica instituflionalæ din aceastæ perioadæ era legatæ de aceste fenomene în maniere diferite. Fie prin negarea radicalæ a institufliilor în integralitatea lor, fie prin încercarea de a construi instituflii alternative sau prin încercarea de a le include în institufliile dominante [mainstream]. Întocmai precum în arena politicæ, strategia cea mai eficace era o combinaflie dintre cel de-al doilea øi cel de-al treilea model, care pretindea, de exemplu, includerea minoritæflilor sau a majoritæflilor dezavantajate, precum femeile, în institufliile culturale. În acest sens, critica instituflionalæ a funcflionat precum paradigmele înrudite ale multiculturalismului, feminismului reformist, miøcærilor ecologiste øi aøa mai departe. Ea constituia o nouæ miøcare socialæ pe scena artelor. Însæ, pe parcursul urmætorului val de criticæ instituflionalæ, care a avut loc în anii nouæzeci, situaflia a fost puflin diferitæ. Nu era cu mult mai diferitæ din punctul de vedere al artiøtilor sau al celor care au încercat sæ interpeleze øi sæ critice institufliile care, din perspectiva lor, ræmîneau încæ autoritariste. De fapt, principala problemæ era aceea cæ au fost ajunøi din urmæ de o formæ de dreapta a criticii instituflionale burgheze, exact cea pe care Marx øi Engels o descriseseræ øi care aruncæ în aer tot ce este solid. Aøadar, exigenfla ca instituflia culturalæ sæ fie o sferæ publicæ nu mai era la adæpost de orice contestare. Burghezia a decis cumva cæ, din punctul sæu de vedere, o instituflie culturalæ era mai întîi de toate una economicæ øi, ca atare, trebuia sæ fie supusæ legilor pieflei. Convingerea cæ institufliile culturale trebuie sæ ofere o sferæ publicæ reprezentativæ s-a sfærîmat odatæ cu fordismul øi nu este întîmplætor faptul cæ, pînæ la un punct, institufliile care încæ mai aderæ la idealul creærii unei sfere publice au funcflionat mai mult timp acolo unde fordismul încæ se mai menfline pe poziflie. Ca urmare, al doilea val de criticæ instituflionalæ a fost într-un anumit sens unilateral, întrucît a formulat exigenfle care, în acea vreme, îøi pierduseræ, cel puflin parflial, puterea de legitimare. Urmætorul factor a fost transformarea relativæ a sferei culturale naflionale, care oglindea transformarea sferei culturale politice. În primul rînd, statul-nafliune nu mai este unicul cadru al reprezentærii culturale – mai existæ øi structuri supranaflionale precum UE. Øi, în al doilea rînd, modul lor de reprezentare politicæ este foarte complicat øi numai parflial reprezentativ. Îøi reprezintæ circumscripfliile mai degrabæ la nivel simbolic decît material. Pentru a utiliza o diferenfliere din germanæ legatæ de cuvîntul reprezentare: Sie stellen sie eher dar, als sie sie vertreten [Mai degrabæ îi prezintæ decît îi reprezintæ]. Aøadar, de ce ar trebui ca o instituflie culturalæ sæ îøi reprezinte la modul material circumscripflia? Nu este întrucîtva suficient sæ o reprezinte simbolic? Øi chiar dacæ producerea unei identitæfli øi a unei moøteniri culturale naflionale este încæ importantæ, nu doar aceasta este importantæ pentru coeziunea internæ sau socialæ a unei nafliuni, ci este, de asemenea,

foarte important ca, într-o economie culturalæ din ce în ce mai globalizatæ, ea sæ fie dotatæ cu puncte de vînzare internaflionale. Astfel, într-un anumit sens, a fost inifliat un proces care este încæ în derulare astæzi. Acesta fiind procesul includerii culturale sau simbolice a criticii în instituflie sau mai curînd la suprafafla institufliei, færæ a avea vreo consecinflæ materialæ în cadrul institufliei înseøi sau asupra organizærii ei. Acesta reflectæ un proces similar [care are loc] la nivel politic: includerea simbolicæ, precum cea a minoritæflilor, simultanæ cu menflinerea inegalitæflii politice øi sociale, reprezentarea simbolicæ a circumscripfliilor în structurile politice supranaflionale øi aøa mai departe. Din acest punct de vedere, datoria reprezentærii materiale a fost anulatæ øi înlocuitæ cu una mai degrabæ simbolicæ. Aceastæ modificare a tehnicilor reprezentaflionale de cætre instituflia culturalæ reflectæ de asemenea o tendinflæ a criticii înseøi, øi anume deplasarea dinspre o criticæ a institufliei înspre o criticæ a reprezentærii. Aceastæ tendinflæ, care era inspiratæ de epistemologiile specifice feminismului, postcolonialismului øi studiilor culturale, a continuat cumva în siajul criticii instituflionale anterioare, prin aceea cæ înflelegea întreaga sferæ a reprezentærii drept sferæ publicæ, în care reprezentarea materialæ trebuia sæ fie implementatæ, ca de exemplu sub forma expunerii proporflionale øi nepærtinitoare a imaginilor cu persoane de culoare sau femei. Aceastæ exigenflæ reflectæ întrucîtva confuzia legatæ de reprezentarea la nivel politic, dat fiind faptul cæ sfera reprezentærii vizuale este încæ øi mai puflin reprezentativæ în sens material decît o structuræ politicæ supranaflionalæ. Ea nu reprezintæ circumscripflii sau subiectivitæfli, ci le creeazæ, articulînd corpuri, afecte øi dorinfle. Dar ea nu a fost înfleleasæ exact în acest mod, de vreme ce a fost mai degrabæ consideratæ drept o sferæ în care trebuie sæ se obflinæ hegemonia, un soi de majoritate la nivelul reprezentærii simbolice, pentru a obfline o ameliorare a unei zone difuze, suspendate între politicæ øi economie, între stat øi piaflæ, între subiectul în calitate de cetæflean øi subiectul în calitate de consumator øi între reprezentare øi reprezentare. Deoarece critica nu a mai putut stabili antagonisme nete în aceastæ sferæ, a început sæ o fragmenteze øi sæ o atomizeze øi sæ susflinæ o politicæ a identitæflii, care a condus la fragmentarea sferei publice, a pieflelor, la culturalizarea identitæflii øi aøa mai departe. Aceastæ criticæ reprezentaflionalæ punea în evidenflæ un alt aspect, øi anume dezancorarea unei relaflii aparent stabile dintre instituflia culturalæ øi statul-nafliune. Din nefericire pentru criticii instituflionali ai acelei perioade, un model de reprezentare pur simbolicæ a cîøtigat legitimitate øi în acest cîmp. Institufliile nu mai pretindeau cæ reprezintæ material statul naflional øi circumscripflia sa, ci pretindeau numai cæ le reprezintæ simbolic. Øi astfel, în vreme ce se poate spune cæ primii critici instituflionali fie erau integrafli în instituflie, fie nu erau deloc, cel de-al doilea val de criticæ instituflionalæ a fost integrat nu în instituflie, ci în reprezentarea ca atare. Aøadar, din nou, un subiect Janus bifrons a fost format. Acest subiect era interesat de mai multæ diversitate în reprezentare, fiind mai puflin omogen decît predecesorul sæu. Numai cæ în încercarea de a crea aceastæ diversitate, a creat øi piefle de niøæ, profiluri specializate de consumatori øi un spectacol general al „diferenflei“ – færæ a realiza prea multæ schimbare structuralæ. Dar care sînt condifliile predominante astæzi, în timpul a ceea ce ar putea fi provizoriu definit drept o prelungire a celui de-al doilea val de criticæ instituflionalæ? Strategiile artistice de criticæ instituflionalæ au devenit din ce în ce mai complexe. Acestea s-au dezvoltat, din fericire, foarte departe de impulsul etnografic de a tîrî nediscriminant circumscripflii defavorizate sau neobiønuite în muzee, iar aceasta chiar împotriva voinflei lor – doar de dragul „reprezentærii“. Ele includ cercetæri detaliate, ca de exemplu Fish Story [Povestea peøtelui] a lui Allan Sekula, care pune în relaflie o fenomenologie a noilor industrii culturale, precum Bilbao Guggenheim, cu documente despre alte constrîngeri instituflionale, de tipul celor impuse de OMC sau de alte organizaflii economice globale. Au învæflat mersul pe sîrmæ între local øi global, færæ a deveni nici indigeniste øi etnografice, nici lipsite de specificitate øi snoabe. Din nefericire, nu acelaøi lucru se poate spune despre cele mai multe dintre institufliile culturale care vor trebui sæ reacflioneze la aceeaøi provocare, cea de a fi nevoite sæ activeze atît în sfera culturalæ naflionalæ, cît øi pe o piaflæ accentuat globalizantæ. Dacæ le priveøti dintr-o parte, vei vedea cæ se gæsesc sub presiunea pretenfliilor indigeniste, naflionaliste øi nativiste. Dacæ le priveøti din cealaltæ parte, vei vedea cæ se gæsesc sub presiunea criticii instituflionale neoliberale, adicæ sub presiunea pieflei. Acum, problema este cæ – øi aceasta este într-adevær o atitudine foarte ræspînditæ – atunci cînd o instituflie culturalæ ajunge sub presiunea pieflei, ea încearcæ sæ se retragæ într-o poziflie [din] care pretinde cæ este de datoria statului-nafliune sæ o finanfleze øi sæ o menflinæ în viaflæ. Problema cu o atare poziflie este aceea cæ este una funciarmente protecflionistæ, cæ, în fond, fortificæ construcflia sferei publice naflionale øi cæ, din aceastæ perspectivæ, instituflia culturalæ poate fi apæratæ numai în cadrul unei

arhiva

noi atitudini de stînga ce încearcæ sæ se retragæ la adæpostul ruinelor unui stat naflional al bunæstærii, care s-a præbuøit, øi al carapacei sale culturale øi sæ le apere de orice intruøi. Cu alte cuvinte – încearcæ sæ se apere, în fond, de perspectiva celorlalfli duømani ai sæi, øi anume criticii nativiøti øi indigeniøti ai institufliei, care vor sæ o transforme într-un soi de etnoparc sacralizat. Însæ nu mai existæ întoarcere la vechiul protecflionism fordist al statului-nafliune øi la naflionalismul sæu cultural, cel puflin nu în vreo perspectivæ emancipatoare. Pe de altæ parte, atunci cînd instituflia culturalæ este atacatæ din aceastæ perspectivæ nativistæ, indigenistæ, ea încearcæ de asemenea sæ se apere prin apelul la valori universale precum libertatea cuvîntului sau cosmopolitismul artelor, care sînt pe de-a-ntregul transformate în marfæ, în aceeaøi mæsuræ ca øi efectele de øoc sau expunerea diferenflei culturale agreabile, încît aproape cæ nici nu existæ în afara acestei forme de transformare în marfæ. Sau ar putea chiar sæ încerce cu toatæ convingerea sæ reconstruiascæ o sferæ publicæ în condifliile de piaflæ, ca de exemplu prin uriaøe spectacole temporare de criticæ finanflate, sæ spunem, de Bundeskulturstiftung2-ul german. Dar în circumstanflele economice actuale, principalul efect obflinut este intrarea criticilor în precaritate, încorporarea în structurile de muncæ flexibilizatæ din cadrul proiectelor temporare øi de muncæ freelancer din cadrul industriilor culturale. Øi, în cele mai rele cazuri, acele spectacole de criticæ constituie decorafliuni ale marilor întreprinderi ale colonialismului economic, precum [se întîmplæ] în colonizarea Europei de Est de cætre aceleaøi instituflii care produc arta conceptualæ în aceste regiuni. Dacæ în primul val de criticæ instituflionalæ critica a produs includerea în instituflie, cel de-al doilea a reuøit doar includerea în reprezentare. Dar în cea de-a treia fazæ, singura includere care pare a fi obflinutæ cu uøurinflæ este cea în precaritate. Øi în acest sens putem astæzi sæ ræspundem întrebærii referitoare la funcflia institufliei criticii dupæ cum urmeazæ: în timp ce institufliile critice sînt demontate de critica instituflionalæ neoliberalæ, aceasta produce un subiect ambivalent, care dezvoltæ strategii multiple de a face faflæ dislocærii sale. Pe de o parte, se adapteazæ nevoilor unor condiflii de viaflæ din ce în ce mai precare. Pe de altæ parte, se pare cæ niciodatæ nu a fost mai mare nevoie de instituflii care sæ satisfacæ noile nevoi øi dorinfle pe care aceastæ circumscripflie le va crea.

2. Fundaﬂia Federalæ pentru Culturæ. (N. tr.)

Traducere de Andreea Lazær

Întreprinderea instituﬂiei de artæ în capitalismul tîrziu Nina Möntmann

Ceea ce este actualmente înfleles drept politic în cadrul artei este marcat de un discurs ce cuprinde un interval larg de perspective critice asupra mecanismelor globalizærii, a privatizærii øi a precarizærii stilurilor de viaflæ. În plus, de o vreme încoace, arta a demonstrat un viu interes faflæ de activismul politic. Cu toate acestea, alianflele cele mai puternice øi mai influente dintre arta contemporanæ øi politicæ nu se regæsesc în tabæra politicii de stînga, cu vreo agendæ activistæ, ci mai degrabæ, øi din ce în ce mai mult, în implementarea idealurilor politice neoliberale, ca standard al institufliilor de artæ privatizate într-o mæsuræ din ce în ce mai mare. Structurile de întreprindere ale capitalismului tîrziu inundæ politicile de management øi modurile de a lucra ale institufliilor, solicitînd, în acelaøi timp, calificæri personale øi abilitæfli noi. Prin urmare, directorul unei instituflii mai mari trebuie sæ demonstreze cæ defline calitæflile unui manager, pe de o parte, øi pe cele ale politicianului populist, pe de alta. Dimpotrivæ, constituirea subiectului în interiorul cîmpului cultural este un proces politic, care serveøte drept model director pentru cultura de întreprindere a capitalismului tîrziu. Adoptarea condifliilor sociale precare øi a strategiilor de supraviefluire precum managementul personal, creativitatea permanentæ, stilurile de viaflæ flexibile øi mobile, cum sînt cele practicate, mai mult sau mai puflin voluntar, în cîmpul artei, a avut deja loc în procesul de dezvoltare a Noii Economii øi este continuatæ prin instaurarea structurilor de companie øi reculul filosofiilor muncii øi vieflii în lumea neoliberalæ a afacerilor.

1. Immanuel Wallerstein, „Demokratie, Kapitalismus und Systemveränderung“, in Demokratie als unvollendeter Prozess, Documenta 11_Plattform 1, pp. 113–130.

2. În sens strict, peer group desemneazæ un grup ai cærui membri au aproximativ aceeaøi vîrstæ, acelaøi status social sau aceleaøi interese. (N. tr.)

În scenariul actual, care merge mînæ în mînæ cu demontarea statului bunæstærii, pare sæ fie necesaræ o nouæ orientare cætre formele de acfliune emancipatoare în cîmpul instituflionalizat al artei. În acelaøi timp, înainte de toate, se ridicæ o întrebare fundamentalæ referitoare la poziflionare: meritæ statul bunæstærii sæ fie apærat? Sau a mascat formele actuale de proprietate în forma sa practicatæ, evitînd ca oamenii sæ træiascæ sub pragul venitului minim pe economie øi introducînd astfel, simultan, privatizarea institufliilor de artæ? Immanuel Wallerstein, de exemplu, face trimitere la o retoricæ de stînga a revolufliei, care afirmæ cæ tot ceea ce nu produce præbuøirea sistemului de putere dominant trebuie respins. El susfline cæ o politicæ a paøilor mærunfli nu mai reprezintæ o opfliune realæ øi argumenteazæ în favoarea imaginærii unui sistem complet înnoit, care sæ înlocuiascæ ideile perimate ale democrafliei, care nu au fost în fond niciodatæ realizate. Democraflia trebuie sæ fie echivalentul egalitarismului, spune Wallerstein, el militînd pentru un sistem în mod radical egalitar.1 Ceea ce el vede în sistemul leninist este pur øi simplu o retoricæ egalitaræ. Care sînt perspectivele ce emerg dintr-un astfel de scenariu? Wallerstein sugereazæ cæ trebuie sæ se gæseascæ alianfle, dar recunoaøte øi cæ este necesaræ circumspecflia faflæ de interesele celor care vor sæ menflinæ relafliile de putere existente. Wallerstein însuøi nu pare a fi prea pesimist în legæturæ cu øansele de succes ale abordærii sale. Desigur cæ ceva mai mult scepticism ar fi cu putinflæ – dar, cu toate acestea, maniera în care el descrie situaflia actualæ øi concepflia despre posibilitatea de structurare øi dirijare a abordærilor democratice pot fi utile organizærii strategiilor de colaborare din cîmpul artei. Începînd cu anii 1960, evolufliile din cîmpul artei øi din cel politic s-au îndepærtat unele de altele din ce în ce mai mult. Din acest motiv, a proiecta noi instituflii – atît de jos în sus, cît øi în cadrul institufliilor existente – care sæ reconcilieze arta øi politica este pe cît de provocator, pe atît de necesar. Întrebarea crucialæ este totuøi aici: care este noul cerc social [peer group2] al acestor instituflii proiectate? Odatæ cu pierderea influenflei sociale din partea burgheziei, institufliile de artæ øi-au pierdut cercul social øi au plonjat astfel într-o crizæ de legitimitate. În calitatea sa de proiect iluminist, instituflia de artæ a întrupat idealurile burgheziei øi a contribuit la producerea øi afirmarea valorilor clasei de sus øi a rædæcinilor lor ideologice. Astfel, a consolidat gustul øi educaflia unui anumit segment al populafliei, socialmente relevant, procurîndu-i un forum public, care în NINA MÖNTMANN este profesoaræ øi øefa Departamentului de Teoria Artei øi Istoria Ideilor de la Colegiul Universitar Regal de Arte Frumoase din Stockholm. Este corespondentæ a revistei Artforum øi contributoare la Le Monde Diplomatique, Parachute, metropolis m, Frieze øi altele.

arhiva

schimb îi susflinea propria legitimitate. Iar cei care nu fæceau parte din acest segment aveau cel puflin sæ primeascæ o porflie de educaflie în institufliile de artæ. Modelul instituflional burghez clasic a fost totuøi înlocuit, cu mult timp în urmæ, de o logicæ instituflionalæ corporativæ, de condiflii de muncæ flexibilizate, de un program cu caracter evenimenflial øi de o concepflie populistæ despre sfera publicæ. Conceptul lui Habermas de sferæ publicæ omogenæ, care urmæreøte un ideal abstract øi exclude, de pildæ, subculturile øi contraculturile, a fost de multæ vreme respins prin recunoaøterea fragmentaritæflii unei sferei publice la care nu au acces în acelaøi mod segmente diferite ale populafliei. Cu toate acestea, problema care se pune pentru institufliile de artæ actuale este aceea cæ politicienii øi sponsorii încæ se mai încred într-un concept populist, omogen de sferæ publicæ, iar susflinætorii financiari ai institufliilor încæ le mai atribuie acestora o misiune corespunzætoare. Prin urmare, mæsura succesului lor øi, aøadar, legitimarea actualæ a institufliilor de artæ se bazeazæ pe numærul de vizitatori, cu alte cuvinte exclusiv pe cantitate, øi deci pe viabilitatea economicæ a institufliilor.3 În acest caz, vizitatorul este înfleles drept consumator global. În cea mai recentæ dintre cærflile sale, Richard Sennett analizeazæ aceastæ „fiinflæ umanæ idealæ“ a „noului capitalism“, care se gæseøte constant în cæutarea noului øi care, prin urmare, disprefluieøte bunurile vechi care încæ sînt complet neatinse, care cælætoreøte dintr-un loc într-altul, pierzîndu-øi simultan înrædæcinarea în vechile relaflii øi abandonîndu-øi deprinderile.4 Nu doar de la vizitatorii institufliilor se aøteaptæ sæ îøi dezvolte aceastæ personalitate, ci øi de la personal. Mai ales în cazul institufliilor de artæ contemporanæ, ele însele flexibile øi nesigure în privinfla viitorului, cunoøtinflele fundamentate, educaflia øi experienfla nu sînt adesea la fel de importante precum capacitatea unei persoane de a fi prezentæ øi de a stabili contacte la nivel global øi calitæflile sale manageriale. Ce aøteptæri sînt implicate aici? Cerinflele s-au schimbat, institufliile de artæ trebuie sæ intre în competiflie cu întreprinderile în ce priveøte politicile de localizare øi de relaflii cu publicul. Misiunea educativæ s-a transformat într-o misiune de consum.

3. Aceastæ logicæ specificæ întreprinderii capitaliste este amplificatæ în Scandinavia de ideea social-democratæ cæ orice instituflie trebuie sæ fie de folos poporului, ceea ce înseamnæ potenflial fiecærui cetæflean. 4. Richard Sennett, Die Kultur des neuen Kapitalismus, Berlin, Berlin Verlag, 2005. (Titlul original în limba englezæ: Richard Sennett, The Culture of the New Capitalism, New Haven, Conn., Yale University Press, 2005.) Totuøi, cartea împærtæøeøte o problemæ care apare frecvent în scrierile lui Sennett, mai precis aceea cæ o analizæ adecvatæ a condifliilor existente tinde sæ urmeze propunerii de soluflii bazate pe o judecatæ post festum.

Exemplul Muzeului Guggenheim demonstreazæ cel mai limpede cum instituflia este conceputæ øi pusæ în scenæ de cætre politicieni øi sponsori drept un templu al consumului øi cum expansiunea globalæ a institufliilor este calculatæ cu precizie. Nu e niciun secret cæ arta ca factor de localizare a jucat rolul cel mai important în decizia ca spectaculoasa clædire proiectatæ de Frank O. Gehry a Muzeului Guggenheim sæ fie amplasatæ la Bilbao. Oraøul care fusese cel mai mare oraø industrial al Spaniei pînæ la sfîrøitul secolului al XIX-lea începuse sæ decadæ economic din anii 1970. Din acest motiv, regiunea bascæ a dezvoltat un plan de dezvoltarecadru, în care Guggenheim a deflinut un rol central. Planul a funcflionat: milioane de turiøti se revarsæ în fiecare an, regiunea se bucuræ din nou de succes economic, iar combaterea øomajului este în mare parte atribuitæ muzeului. Acest rezultat a stabilit o tendinflæ numitæ astæzi „Efectul Bilbao“. O altæ megainstituflie americanæ stabileøte standardele pentru corporatizarea progresivæ a muzeelor, noul MoMA, al cærui director, Glen Lowry, a extins conducerea øi comisia de experfli a muzeului cu directori de afaceri prosperi, dintre care majoritatea nu sînt deloc formafli în domenii legate de artæ. În acelaøi timp, curatorii øi-au pierdut influenfla øi responsabilitatea prin subordonarea faflæ de un nivel managerial recent înfiinflat. Extinderile spafliale sînt realizate, de cele mai multe ori, în favoarea zonelor comerciale de pe fiecare etaj, a restaurantelor, cafenelelor øi foaierelor caracteristice, croite pe mæsura evenimentelor de strîngere de fonduri.5 Astfel, MoMA a internalizat complet în logica institufliilor ideea iluzorie a unui concept populist de sferæ publicæ øi producerea subiectului consumist.

5. Cf. Andrea Fraser, „A Museum is not a Business. It is Run in a Business-like Fashion“, in Nina Möntmann (ed.), Art and its Institutions, London, Black Dog Publishing, 2006.

Totuøi, o criticæ a acestei forme a instituflionalismului globalizat corporatist øi a audienflei sale consumiste este de asemenea formulatæ: începînd cu jumætatea anilor nouæzeci, în programele galeriilor de artæ publicæ progresiste (Kunsthalle) ale asociafliilor de artæ øi ale altor instituflii de artæ contemporanæ se menflioneazæ frecvent cæ este nevoie ca noi sfere publice sæ fie „produse“, ceea ce constituie o contratezæ în raport cu vechiul concept familiar de „extindere a audienflei“. Ceea ce este fundamental pentru noile concepte [avansate] de instituflii mai progresiste este o înflelegere radical diferitæ a sferei publice øi a structurii spafliilor publice. Datæ fiind tendinfla simultanæ cætre din ce în ce mai multæ privatizare, securitate, rivalitate øi excludere din spafliile publice, un spafliu democratic omogen, în care cele mai diverse interese sæ poatæ fi træite øi exprimate în armonie unul alæturi de celælalt, este imposibil de imaginat. În schimb, sfera publicæ este consideratæ drept un spafliu structurat de diversitate, în care diferite interese care existæ în paralel au o relaflie reciproc conflictualæ.6 Recunoaøterea disonanflelor ca forfle productive ale spafliilor publice înseamnæ cæ provocarea

6. Chantal Mouffe, de pildæ, descrie acest spaﬂiu drept o „sferæ publicæ agonisticæ“; a se vedea Chantal Mouffe, The Democratic Paradox, London, Verso, 2000.

7. Lars Bang Larsen, „Statement on Art and Politics“, in Frieze, nr. 87, nov./dec. 2004, p. 87.

8. Gayatri Chakravorty Spivak, „Can the Subaltern Speak“, in Cary Nelson øi Lawrence Grossberg (eds.), Marxism and the Interpretation of Culture, Urbana & Chicago, University of Illinois Press, 1998, p. 271.

cu care se confruntæ institufliile de artæ publice (precum øi planificarea urbanæ, politica, media, toate celelalte instituflii publice øi, în cele din urmæ, fiecare dintre utilizatorii spafliilor publice) constæ în a face faflæ diversitæflii øi a transforma conflictele existente în forfle productive. Aceasta este misiunea cæreia i s-au devotat, de exemplu, Museu d’Art Contemporani de Barcelona (MACBA) øi Rooseum din Malmö. MACBA admite presupoziflia cæ publicul îøi asumæ un rol activ în calitate de producætor, ceea ce ar putea conduce la apariflia unor structuri sociale øi artistice noi în cadrul societæflii civile. Muzeul se consideræ drept agent al acestei practici politice, care reprezintæ simultan o platformæ pentru repolitizarea artei înseøi. În acelaøi timp, MACBA procedeazæ diplomatic, dupæ cum este absolut necesar pentru o instituflie de talia sa, pentru un muzeu public de artæ contemporanæ dintr-un oraø mare. Proiecte politice progresiste precum Las Agencias [Agenfliile], în care muzeul a fost redat artiøtilor øi grupurilor de activism social pentru diverse activitæfli în punctul culminant al miøcærii antiglobalizare din anul 2001, sau Desacuerdos [Dezacorduri], despre miøcærile de rezistenflæ din spafliul public din Spania, sînt încorporate în expozifliile retrospective clasice ale lucrærilor lui Robert Frank sau Francis Alys, de pildæ. Rooseum din Malmö, o galerie publicæ regionalæ dintr-un oraø suedez de mærime mijlocie, a urmærit consecvent, sub conducerea lui Charles Esche, o abordare datæ de lucrul cu mai multe sfere publice. Cu proiecte precum Baltic Babel, la care au participat grupuri de artiøti autoorganizate provenind din flærile baltice, sau expoziflia criticæ evaluativæ Whatever Happened to Social Democracy? [Ce i s-a întîmplat social-democrafliei?], Rooseum a devenit cea mai progresistæ øi poate cea mai interesantæ instituflie din flærile nordice. Cu toate acestea, chiar la Malmö, activitæflile de la Rooseum s-au lovit de opoziflie politicæ. Politicienii regionali au apærat conceptul lor populist de sferæ publicæ exprimat în numær de vizitatori, øi nu sub forma sferelor publice multiple, hibride, incluzînd uneori grupuri care nu se pliazæ idealurilor reprezentærii burgheze. În ambele exemple, cel diplomatic øi cel radical, este limpede cæ institufliile implicæ arta în procesele democratice. În plus, fiind mediatizatæ prin intermediul institufliilor, arta este capabilæ de a introduce niveluri ale dorinflei în conceptele politice, pentru a prelua expresia lui Lars Bang Larsen dintr-un articol publicat recent.7 Nofliunea de dorinflæ este în acest context în mod evident legatæ de introducerea unei perspective subiective. De fapt, „economia dorinflei“ reprezintæ, dupæ pærerea mea, un factor esenflial, dacæ avem în vedere producerea unei sfere politice a institufliilor de artæ. În acelaøi timp însæ, i-aø contrazice pe Deleuze øi Guattari, care definesc subiectul exclusiv drept o economie a dorinflei, înflelegînd prin aceasta o orientare pur libidinalæ, øi, în schimb, aø fi de acord cu Gayatri Spivak, care argumenteazæ în favoarea unor relaflii în mod necesar asimetrice dintre dorinflæ øi interes.8 În calitate de curator la NIFCA (Nordic Institute for Contemporary Art [Institutul Nordic pentru Artæ Contemporanæ]), am explorat tema schimbærilor actuale din institufliile de artæ contemporanæ într-o serie de expoziflii, ateliere tematice [panel discussions], seminarii øi reuniuni. Acestea se bazau pe observaflia menflionatæ anterior conform cæreia, în paralel cu corporatizarea sporitæ, mai ales a muzeelor øi a institufliilor mai mari, care se deruleazæ începînd cu anii 1990, noi forme ale unor instituflii mai flexibile s-au format în alianflæ cu critica. În ciuda faptului cæ aceste noi forme de instituflii au apærut în condiflii, contexte øi cu intenflii foarte diferite, activitatea lor se deruleazæ în jurul ideii împærtæøite de a inventa soluflii alternative la realizarea unui program populist. Aceste noi instituflii øi-au stabilit drept sarcinæ nu doar producerea continuæ de expoziflii de interes popular, ci mai degrabæ sæ intre în legæturæ cu subiecfli foarte diferifli, la niveluri multiple, prin cele mai diverse oferte specifice øi sæ producæ o diversitate de sfere publice. În timp ce modelul populist al politicii atragerii maselor urmæreøte cel mai mic numitor comun, institufliile de artæ mai progresiste încearcæ sæ creeze un cîmp democratic al polivocalitæflii, prin evenimente specifice derulate în paralel, acceptînd, în acelaøi timp, posibilitatea conflictelor. Mæ intereseazæ mai ales sæ cercetez mai îndeaproape aceste modele mai progresiste øi sæ evaluez evolufliile acestor noi posibilitæfli, care apar frecvent într-o cooperare mai strînsæ a curatorilor cu artiøtii. Cum sînt formulate condifliile de activitate ale acestor instituflii, cum sînt stabilite øi utilizate potenflialul øi profilul critic, cum sînt exprimate reacfliile politice? Putem deja sæ inventariem aceste modele? Cum este astæzi formulatæ activitatea emancipatoare de partea institufliilor de artæ, în ce mod poate ea sæ existe chiar? Scopul proiectelor era acela de a discuta øi de a aplica experimental noi modele de cooperæri instituflionale – atît utopice, cît øi realiste – la diferite niveluri øi în cadrul diverselor formate, precum expoziflii, proiecte de cercetare, ateliere tematice, seminarii øi reuniuni. Proiectul Opacity. Current Considerations on Art Insti-

arhiva

tutions and the Economy of Desire [Opacitate. Consideraflii actuale despre institufliile de artæ øi economia dorinflei] reprezintæ o platformæ pentru un model instituflional experimental, bazat într-o primæ fazæ pe cercetare øi analizæ, urmate de procese orientate într-o mæsuræ mai mare cætre vizual, precum expoziflii, proiecflii sau fanzine. Drept instrumente de cercetare nu am folosit doar metodele tradiflionale de colectare øi tratament al datelor, ci øi ficfliunea øi strategii secundare precum aproprierea. Artiøtii (Kajsa Dahlberg, Danger Museum, Markus Degerman, Stephan Dillemuth, Gardar Eide Einarsson, Sofie Thorsen) øi institufliile participante (NIFCA din Helsinki, INDEX din Stockholm, UKS din Oslo øi Secession din Viena) s-au implicat deopotrivæ în realizarea seminariilor, a unei expoziflii, a atelierelor tematice, a unei proiecflii øi în producerea unui fanzin. Strînsa cooperare øi schimbul au constituit øi fundamentul proiectului Spaces of Conflict [Spaflii ale conflictului], un eseu audiovizual bazat pe o cercetare asupra spafliilor instituflionale realizat de artiøtii suedezi Mike Bode øi Staffan Schmidt, implicînd de data aceasta curatori øi directori din øapte instituflii din Berlin, Oslo, Copenhaga, Vilnius, Malmö øi Helsinki øi studenfli la facultæflile de artæ din universitæflile aceloraøi oraøe. Institufliile participante au pus la dispoziflie condiflii spafliale dintre cele mai diferite. Ce înseamnæ, pentru activitatea unui curator, cæ expozifliile øi alte evenimente au loc în clædirea unei foste bænci din secolul al XIX-lea, precum Muzeul Naflional de Artæ Contemporanæ, Arhitecturæ øi Design din Oslo, într-o fostæ fabricæ de margarinæ, precum Kunst-Werke din Berlin, în clædirea unui palat al artei din epoca socialistæ, precum Centrul de Artæ Contemporanæ din Vilnius, într-o fostæ centralæ de turbogeneratoare electrice, precum Rooseum din Malmö, sau în clædirea în stil neoclasic a unui muzeu, precum Kunsthalle din Helsinki? În timp ce clædirea, sediul fizic al acestor instituflii, pare a fi un factor constant al activitæflii instituflionale, toate celelalte condiflii instituflionale se schimbæ constant, uneori din cauza transformærilor politice, ca de pildæ în cazul situafliei ce a urmat schimbærii de guvern din Danemarca, care a cauzat modificæri radicale ale structurii, influenflei, autonomiei, legitimizærii øi condifliilor de activitate ale institufliilor culturale. Trebuie remarcat cæ aproape fiecare dintre institufliile descrise de Bode øi Schmidt – Rooseum, Kunst-Werke, Muzeul de Artæ Contemporanæ din Oslo (astæzi Muzeul Naflional de Artæ Contemporanæ, Arhitecturæ øi Design), x-room din Copenhaga øi chiar NIFCA – trec actualmente printr-o transformare majoræ, care solicitæ o schimbare de direcflie de partea politicilor, care se întind de la restructurarea totalæ, prin decizii legate de personal øi reduceri bugetare masive, øi pînæ la închiderea respectivelor instituflii. Se pare, aøadar, cæ aceste modele au fost înfrînate, indiferent dacæ e vorba de încercæri progresiste de a integra structurile institufliilor în activitatea lor programaticæ, de un muzeu de artæ contemporanæ orientat spre interese specifice sau pur øi simplu o modalitate de niøæ de a ancora contemporanul în cadrul institufliilor de orientare istoricæ. Tendinfla este claræ: suprastructurile centralizate sînt cele promovate, adicæ ceea ce Tone Hansen numea „megamonstrumuzeele“ în studiul sæu asupra procesului de centralizare a muzeului de stat din Oslo.9 Institufliilor progresiste le ræmîne sarcina de a contracara aceastæ tendinflæ prin concepte emancipatoare, de a prezenta concepte politice imaginative øi dezirante øi de a demonstra astfel cæ „politica plæcerii“ nu trebuie echivalatæ cu „politica de consum“.

9. Tone Hansen lucreazæ pe aceastæ temæ în calitate de cercetætor asociat la Academia de Arte Frumoase din Oslo.

Traducere de Andreea Lazær

Investigaﬂii extradisciplinare. Spre o nouæ criticæ a instituﬂiilor Brian Holmes

1. Robert Smithson, „Cultural Confinement“ [1972], in Jack Flam (ed.), Robert Smithson: The Collected Writings, Berkeley, Universiy of California Press, 1996; Brian O’Doherty, Inside the White Cube: The Ideology of the Gallery Space (ediﬂie adæugitæ), Berkeley, Universiy of California Press, 1976/1986.

2. Vezi introducerea la antologia ReadMe!, New York, Autonomedia, 1999. Unul dintre cele mai bune exemple ale criticii imanente este proiectul Name Space al lui Paul Garrin, care îøi propunea sæ schimbe sistemul domeniunume (DNS) ce constituie webul ca spaﬂiu navigabil; cf. pp. 224–229.

Care este logica, nevoia sau dorinfla care împinge din ce în ce mai mulfli artiøti sæ lucreze în afara limitelor propriei lor discipline, definitæ de nofliunile de reflexivitate liberæ øi esteticæ puræ, încarnatæ de circuitul galerierevistæ-muzeu-colecflie øi bîntuitæ de amintirea genurilor normative, precum pictura øi sculptura? Încæ din anii 1960–1970, arta pop, arta conceptualæ, body art, performance-ul øi videoul au marcat fiecare o rupturæ a cadrului disciplinar. Dar s-ar putea susfline cæ aceste erupflii dramatizate nu au fæcut altceva decît sæ importe teme, medii sau tehnici de expresie în ceea ce Yves Klein numise ambianfla „specializatæ“ a galeriei sau a muzeului, circumscrisæ de primatul esteticului øi administratæ de funcflionarii artei. Tocmai aceste argumente au fost lansate de cætre Robert Smithson în textul sæu din 1972 despre îngrædire culturalæ øi apoi reluate de Brian O’Doherty în tezele sale despre ideologia white cube.1 Acestea îøi pæstreazæ încæ, în bunæ mæsuræ, validitatea. Însæ acum sîntem confruntafli cu o nouæ serie de erupflii, numite net.art, bioartæ, geografie vizualæ, arta spafliului [space art] øi arta bazei de date [database art] – la care s-ar mai putea adæuga o arhiartæ, sau arta arhitecturii, care, în mod destul de curios, nu a fost niciodatæ botezatæ astfel, ca øi maøin-arta [machine art], care trimite tocmai la constructivismul anilor 1920, sau chiar o artæ a finanflelor [„finance art“], a cærei naøtere a fost anunflatæ, chiar vara trecutæ, la Casa Encendida din Madrid. Caracterul eterogen al listei sugereazæ imediat aplicarea sa în toate domeniile în care teoria øi practica se întîlnesc. În formele artistice care rezultæ, se vor gæsi întotdeauna ræmæøifle ale vechiului tropism modernist, prin care arta se indicæ pe sine în primul rînd, reatrægînd atenflia asupra propriilor sale operaflii de expresie, reprezentare, metaforizare sau deconstrucflie. Indiferent care ar fi „subiectul“ pe care îl trateazæ, arta tinde sæ facæ din aceastæ autoreflexivitate træsætura sa distinctivæ sau identificatoare ori chiar propria sa raison d’être, cu un gest a cærui legitimitate filosoficæ a fost întemeiatæ de Kant. Dar în genul de lucræri despre care doresc sæ discut este în joc ceva mai mult. Putem sæ le abordæm prin intermediul cuvîntului pe care proiectul Nettime l-a utilizat pentru a-øi defini ambifliile colective. Pentru artiøtii, teoreticienii, activiøtii media øi programatorii care populau acel mailing list – unul dintre cei mai importanfli vectori ai net.art de la sfîrøitul anilor 1990 –, în chestiune era propunerea unei „critici imanente“ a internetului, adicæ a infrastructurii tehnoøtiinflifice pe atunci în curs de construcflie. Aceastæ criticæ a fost derulatæ în cadrul reflelei înseøi, utilizîndu-i limbajele øi instrumentele tehnice øi focalizîndu-se asupra obiectelor ei caracteristice, cu scopul de a-i influenfla sau chiar de a-i modela în mod direct dezvoltarea – dar færæ a refuza posibilitæflile de distribuflie în afara circuitului.2 Ceea ce s-a schiflat este o miøcare bidirecflionalæ, care constæ în a ocupa un cîmp cu un potenflial de a zgudui societatea (telematica) øi a iradia apoi în exteriorul acelui domeniu specializat, cu scopul explicit formulat de a produce schimbare în cadrul disciplinei artei (consideratæ a fi prea formalistæ øi narcisistæ pentru a scæpa de vraja propriului cerc), în cadrul disciplinei criticii culturale (consideratæ prea academicæ øi istoricistæ pentru a se putea confrunta cu transformærile actuale) øi chiar în cadrul „disciplinei“ – dacæ se poate numi aøa – a activismului de stînga (considerat prea doctrinar, prea ideologic pentru a sesiza ocaziile prezentului). Aici acflioneazæ un nou tropism øi un nou tip de reflexivitate, implicîndu-i pe artiøti, în aceeaøi mæsuræ ca øi pe teoreticieni øi activiøti, într-o trecere dincolo de limitele atribuite în mod tradiflional practicii lor. Cuvîntul tropism exprimæ dorinfla sau nevoia de a te întoarce cætre altceva, cætre un cîmp exterior sau o disciplinæ exterioaræ; pe cînd nofliunea de reflexivitate indicæ acum o întoarcere criticæ la punctul de pornire, o încercare de a transforma disciplina iniflialæ, pentru a pune capæt izolærii sale, pentru a deschide noi posibilitæfli de exprimare, analizæ, cooperare øi angajament. Aceastæ miøcare înainte-øi-înapoi ori, mai degrabæ, aceastæ spiralæ transformaflionalæ constituie principiul operativ a ceea ce voi numi investigaflii extradisciplinare. Conceptul a fost forjat într-o încercare de a depæøi un fel de dublæ lipsæ de finalitate ce afecteazæ practicile de semnificare contemporane, chiar o dublæ derivæ, însæ færæ calitæflile revoluflionare pe care situaflioniøtii BRIAN HOLMES este critic cultural øi lucreazæ direct cu grupuri de artiøti øi de activiøti. A publicat în revistele Springerin, Brumaria øi Multitudes.

arhiva

le cæutau. Mæ gîndesc mai întîi la inflaflia discursurilor interdisciplinare în circuitele academice øi culturale: un virtuoz sistem combinatoriu care hræneøte moara simbolicæ a capitalului cognitiv, funcflionînd ca un fel de supliment al nesfîrøitei moriøti de vînt a autofinanflærii (curatorul Hans-Ulrich Obrist este un specialist al acestor combinatorii). În al doilea rînd, mæ refer la starea de indisciplinæ care reprezintæ un efect nedorit al revoltelor antiautoritariste din anii 1960, în care subiectul se lasæ pur øi simplu pradæ solicitærilor estetice ale pieflei (în siajul neopop, indisciplina înseamnæ repetarea øi remixarea nesfîrøitæ a fluxului imaginilor comerciale prefabricate). Deøi nu sînt unul øi acelaøi lucru, interdisciplinaritatea øi indisciplina au ajuns sæ fie douæ dintre cele mai comune scuze pentru neutralizarea unei interogaflii semnificative.3 Nu existæ însæ niciun motiv pentru a le accepta. Ambiflia extradisciplinaræ este de a derula investigaflii riguroase pe terenuri la fel de îndepærtate de artæ, precum este arta de finanfle, biotehnologie, geografie, urbanism, psihiatrie, spectrul electromagnetic etc., pentru a introduce în acele teritorii „jocul liber al facultæflilor“ øi experimentarea intersubiectivæ care sînt caracteristice artei moderne, dar øi pentru a încerca sæ identifice, în chiar acele domenii, atît de desele utilizæri spectaculare sau instrumentale ale libertæflii subversive a jocului estetic – aøa cum arhitectul Eyal Weizman reuøeøte într-o manieræ exemplaræ, atunci cînd investigheazæ aproprierea de cætre armatele israelianæ øi americanæ a ceea ce era iniflial conceput drept strategii arhitecturale subversive. Cu hærflile lui despre infrastructurile de securitate din Israel, Weizman interpeleazæ armata pe propriul ei teren; dar ceea ce aduce înapoi constituie elemente pentru o examinare criticæ a ceea ce a fost odinioaræ disciplina sa exclusivæ.4 Aceastæ miøcare complexæ, care nu neglijeazæ niciodatæ existenfla diferitelor discipline, dar care nici nu se lasæ vreodatæ capturatæ de acestea, poate furniza un nou punct de pornire pentru ceea ce se numea cîndva criticæ instituflionalæ. Istorii în prezent Ceea ce a fost consacrat, retrospectiv, ca fiind „prima generaflie“ de criticæ instituflionalæ include figuri precum Michael Asher, Robert Smithson, Daniel Buren, Hans Haacke øi Marcel Broodthaers. Aceøtia au examinat condiflionarea propriei lor activitæfli de cætre cadrele ideologice øi economice ale muzeului, cu scopul de a evada. Erau într-o strînsæ relaflie cu revoltele antiinstituflionale din anii 1960 øi 1970 øi cu criticile filosofice însoflitoare.5 Cel mai potrivit mod de a înflelege focalizarea lor specificæ asupra muzeului nu este de a-l lua drept o limitæ autodesemnatæ sau o fetiøizare a institufliei, ci, în schimb, a-l considera parte a unui praxis materialist, în mod clar conøtient de contextul sæu, dar cu intenflii transformatoare mai extinse. Totuøi, pentru a afla unde conduce povestea lor, trebuie sæ examinæm scrierile lui Benjamin Buchloh øi sæ vedem cum a încadrat el emergenfla criticii instituflionale. Într-un text intitulat „Arta conceptualæ 1962–1969“, Buchloh citeazæ douæ propuneri-cheie aparflinînd lui Lawrence Weiner. Prima este A Square Removed from a Rug in Use [Un pætrat scos dintr-un covor în uz], iar cea de-a doua, A 36” × 36” Removal to the Lathing or Support Wall of Plaster or Wallboard from a Wall [Scoatere de øipci sau zid de susflinere de ipsos sau placæ de fibræ dintr-un perete [cu dimensiunile] de 36” × 36”] (ambele din 1968). În fiecare este vorba despre a lua cea mai autoreferenflialæ øi mai tautologicæ formæ cu putinflæ – pætratul, ale cærui laturi se repetæ øi se reitereazæ reciproc – øi de a o insera într-un mediu marcat de determinismele lumii sociale. Dupæ cum scrie Buchloh: „Ambele intervenflii – în ciuda faptului cæ îøi pæstreazæ legæturile structurale øi morfologice cu tradiflia formalæ, prin respectarea geometriei clasice […] – se înscriu pe suprafeflele de susflinere ale institufliilor øi/sau ale caselor, pe care tradiflia le-a dezavuat întotdeauna. [...] Pe de o parte, ea anihileazæ aøteptarea tradiflionalæ de-a întîlni opera de artæ doar într-un loc «specializat» sau «consacrat» [...] Pe de altæ parte, niciuna dintre aceste suprafefle n-ar putea fi vreodatæ luatæ în considerare independent de amplasarea ei instituflionalæ, de vreme ce inscripflia fizicæ pe fiecare suprafaflæ genereazæ, inevitabil, lecturi contextuale […]“6 Propozifliile lui Weiner constituie în mod evident o versiune a criticii imanente, acflionînd direct asupra structurilor materiale øi discursive ale institufliilor de artæ; dar ele sînt prezentate drept o deducflie pur logicæ, din premise conceptuale øi minimaliste. Øi prefigureazæ la fel de evident activismul simbolic al lucrærilor de „anarhitecturæ“ ale lui Gordon Matta-Clark, precum Splitting [Despicare] (1973) sau Window Blow-Out [Spargere de ferestre] (1976), care au confruntat spafliul galeriei cu inegalitatea urbanæ øi discriminarea rasialæ. Din acest punct de pornire, o istorie a criticii artistice ar fi putut conduce la forme contemporane de activism øi cercetare tehnopoliticæ, prin mobilizarea artiøtilor în jurul epidemiei SIDA de la sfîrøitul anilor 1980. Însæ

3. Cf. Brian Holmes, „L’extradisciplinaire“, in Hans-Ulrich Obrist øi Laurence Bossé (eds.), Traversées, catalog, Musée d’art moderne de la Ville de Paris, 2001.

4. Eyal Weizman, „Walking through Walls“ [http://transform.eipcp.net/transversal/0507].

5. Cf. Stefan Nowotny, „Anti-Canonization: The Differential Knowledge of Institutional Critique“ [http://transform.eipcp.net/transversal/0106/nowotny/en/#_ftn6].

6. Benjamin Buchloh, „Conceptual Art 1962– 1969: From the Aesthetics of Administration to the Critique of Institutions“, in October, nr. 55, 1990 [„Arta conceptualæ 1962–1969: De la estetica administrærii la critica instituﬂiilor“, traducere de Veronica Lazær øi Andrei State, in IDEA artæ + societate, nr. 25, 2006, p. 16].

7. Situaﬂie de indecidabilitate definitæ de expunerea la douæ constrîngeri/solicitæri incompatibile sau paradoxale, la care se adaugæ imposibilitatea de a evita efectuarea unei alegeri (în teoria sistemelor). (N. tr.)

8. „Aøa cum arta nu poate exista în afara cîmpului artei, noi nu putem exista în afara cîmpului artei, cel puflin nu ca artiøti, critici, curatori etc. [...] dacæ nu existæ un în afaræ pentru noi, aceasta nu se întîmplæ fiindcæ instituflia este perfect închisæ sau fiindcæ existæ ca un aparat într-o «lume administratæ în întregime» sau fiindcæ a devenit atotcuprinzætoare ca mærime øi întindere. Ci fiindcæ instituflia este în interiorul nostru, iar noi nu putem ieøi în afara noastræ.“ Andrea Fraser, „From the Critique of Institutions to the Institution of Critique“, in John C. Welchman (ed.), Institutional Critique and After, Zürich, JRP/Ringier, 2006. 9. Cf. Gerald Raunig, „Instituent Practices. Fleeing, Instituting, Transforming“ [http:// transform.eipcp.net/transversal/0106/raunig/en]. 10. Marcel Broodthaers, „To be bien pensant… or not to be. To be blind“ [1975], in October, nr. 42 („Marcel Broodthaers: Writings, Interviews, Photographs“), 1987.

cele mai ræspîndite versiuni ale istoriei culturale din anii 1960 øi 1970 nu au luat niciodatæ aceastæ întorsæturæ. Conform subtitlului celebrului text al lui Buchloh, miøcarea teleologicæ a artei modernismului tîrziu din anii 1970 s-a îndreptat „De la estetica administrærii la critica institufliilor“. În descendenfla strictæ a Øcolii de la Frankfurt, aceasta ar însemna o viziune asupra muzeului ca instituflie ce idealizeazæ iluminismul, deterioratæ atît de statul birocratic, cît øi de spectacolul pieflei. Alte istorii ar putea fi scrise. La mijloc este încordata dublæ constrîngere [double-bind7] datæ de dorinfla de a transforma „celula“ specializatæ (dupæ cum a descris Brian O’Doherty galeria modernistæ) într-un potenflial mobil de cunoaøtere vie, care se poate prelungi în lumea [din afaræ], øi contraconvingerea cæ orice este legat de acest spafliu estetic specializat este o capcanæ, care a fost instituitæ ca o formæ de îngrædire. Acea tensiune a produs intervenfliile incisive ale lui Michal Asher, denunflurile zdrobitoare ale lui Hans Haacke, dislocærile paradoxale ale lui Robert Smithson sau dispoziflia melancolicæ øi imaginaflia poeticæ ale lui Marcel Broodthaers, al cærui resort ascuns era un angajament de tinerefle faflæ de suprarealismul revoluflionar. Primul lucru constæ în a nu reduce niciodatæ diversitatea øi complexitatea artiøtilor care nu s-au alæturat niciodatæ în mod voluntar unei miøcæri. O altæ reducflie provine din focalizarea obsedantæ asupra unui context [site] specific de prezentare, øi anume muzeul, fie cæ este bocit ca o relicvæ pe cale de dispariflie a „sferei publice burgheze“, fie cæ este exaltat printr-un discurs ce fetiøizeazæ „specificitatea contextului“ [„site-specificity“]. Aceste douæ capcane au pîndit discursul criticii instituflionale, atunci cînd acesta a luat o formæ explicitæ în Statele Unite, la sfîrøitul anilor 1980 øi începutul anilor 1990. Aceasta era perioada aøa-numitei „a doua generaflii“. Printre numele cel mai adesea citate se numæræ Renée Green, Christian Philipp Müller, Fred Wilson sau Andrea Fraser. Aceøtia au cæutat sæ realizeze o explorare sistematicæ a reprezentærii muzeologice, examinînd raporturile acesteia cu puterea economicæ øi rædæcinile sale epistemologice într-o øtiinflæ colonialæ care îl trateazæ pe Celælalt ca pe un obiect care urmeazæ sæ fie expus într-o vitrinæ. Dar au adæugat o turnuræ subiectivantæ, de neimaginat færæ influenfla feminismului øi a istoriografiei postcoloniale, care le-au permis sæ reconstituie ierarhiile de putere externe ca ambivalenfle în interiorul sinelui, deschizînd o sensibilitate conflictualæ faflæ de coexistenfla modurilor multiple øi a vectorilor multipli de reprezentare. Existæ aici o negociere irezistibilæ, cu precædere în opera lui Renée Green, între analiza discursului specializat øi întruparea experimentærii cu aparatul senzorial uman. Totuøi, cea mai mare parte a acestei opere a fost de asemenea realizatæ sub forma metareflecfliilor asupra limitelor practicilor artistice ca atare (simulæri de expuneri în muzeu sau performance-uri video dupæ scenariu), puse în scenæ în cadrul unor instituflii care erau din ce în ce mai flagrant corporative – pînæ în punctul în care a devenit din ce în ce mai greu sæ fereøti investigafliile critice de propriile lor acuzaflii øi de propriile lor concluzii adesea devastatoare. Situaflia unui proces critic ce se ia pe sine ca obiect a condus-o recent pe Andrea Fraser sæ considere instituflia artisticæ drept un cadru imposibil de depæøit, atotdefinitor, susflinut prin propria sa criticæ orientatæ spre interior.8 Analiza deterministæ a lui Bourdieu asupra închiderii cîmpurilor socio-profesionale, combinatæ cu o profundæ confuzie între „cuøca de fier“ a lui Weber øi dorinfla lui Foucault „de a se elibera de sine“, este internalizatæ aici într-o guvernamentalitate a eøecului, în care subiectul nu poate face mai mult decît sæ-øi contemple propria închisoare psihicæ, avînd drept compensaflie cîteva desfætæri estetice.9 Din nefericire, toate acestea adaugæ doar foarte puflin lucidului testament al lui Broodthaers, formulat într-o singuræ paginæ din 1975.10 Pentru Broodthaers, singura soluflie alternativæ la o conøtiinflæ vinovatæ era cecitatea autoimpusæ – adicæ nu tocmai o soluflie! Însæ Fraser o acceptæ, prezentîndu-øi argumentul drept o încercare de a „apæra instituflia însæøi, a cærei posibilitate a fost creatæ de instituflia «autocriticii» avangardiste: instituflia criticii“. Færæ a fi într-o relaflie antagonistæ sau mæcar agonisticæ cu statu-quoul øi, mai presus de toate, færæ a avea scopul de a-l modifica, ceea ce este susflinut devine ceva prea puflin diferit de o versiune masochistæ a egoistei „teorii instituflionale a artei“ promovate de Danto, Dickie øi urmaøii lor (o teorie a recunoaøterii reciproce øi circulare dintre membrii unui mediu orientat spre obiect, în mod înøelætor numit „lume“). Circuitul este închis, iar ceea ce a fost un proiect la scaræ largæ, complex, critic øi transformaflional al artei din anii 1960 øi 1970 pare a ajunge într-o fundæturæ, care are drept consecinfle instituflionale complacerea, imobilitatea, pierderea autonomiei, capitularea în fafla diferitelor forme ale instrumentalizærii…

arhiva

Schimbare de fazæ Sfîrøitul ar putea fi [urmarea] logic[æ], dacæ nu ar fi dorinfla de a merge mai departe. Primul lucru [legat de aceastæ dorinflæ] constæ în redefinirea mijloacelor, a mediilor øi a scopurilor unei posibile a treia faze de criticæ instituflionalæ. Nofliunea de transversalitate, dezvoltatæ de practicienii analizei instituflionale, este de folos teoretizærii asamblærilor ce leagæ actorii øi resursele din circuitul artei de proiecte øi experimente care nu se epuizeazæ în acesta, ci, mai degrabæ, se extind în altæ parte.11 Aceste proiecte nu mai pot fi definite într-un mod lipsit de ambiguitate ca fiind artæ. Ci se bazeazæ în schimb pe o circulaflie între discipline, implicînd adesea rezerva criticæ realæ a pozifliilor marginale sau contraculturale – miøcæri sociale, asociaflii politice, locuri ocupate ilegal [squats], universitæfli autonome –, care nu pot fi reduse la o instituflie atotcuprinzætoare. Proiectele tind sæ fie colective, cu toate cæ tind, de asemenea, sæ evite dificultæflile pe care le implicæ colectivitatea, funcflionînd ca reflele. Inventatorii lor, care au atins vîrsta majoratului în universul capitalismului cognitiv, sînt atraøi de funcflii sociale complexe, pe care øi le apropriazæ împreunæ cu toate detaliile lor tehnice, øi sînt pe deplin conøtienfli de faptul cæ cea de-a doua naturæ a lumii este acum modelatæ de tehnologie øi de forma organizaflionalæ. Aproape în fiecare caz, ceea ce le dæ dorinfla de a-øi derula investigafliile pretenflioase dincolo de limitele unei discipline artistice sau academice este un angajament politic. Numai cæ procesele lor analitice sînt în acelaøi timp expresive øi, pentru ei, fiecare mecanism complex este inundat de afect øi subiectivitate. Iar atunci cînd aceste aspecte, cel analitic øi cel subiectiv, se împletesc strîns, în noile contexte de producflie øi politice ale muncii comunicaflionale (øi nu doar în metareflecflii reprezentate exclusiv pentru muzeu), se poate vorbi de „a treia fazæ“ a criticii instituflionale – sau, mai bine, de o „schimbare de fazæ“ în ceea ce a fost anterior cunoscut drept sfera publicæ, o schimbare ce a transformat extensiv contextele øi modurile de producflie culturalæ øi intelectualæ în secolul XXI. Un numær din Multitudes, coeditat cu revista web Transform, oferæ exemple ale acestei abordæri.12 Scopul este acela de a schifla cîmpul problematic al unei practici exploratoare care nu este nouæ, dar care, în mod categoric, devine din ce în ce mai urgentæ. Mai degrabæ decît sæ furnizæm o refletæ curatorialæ, am dorit sæ prezentæm într-o luminæ nouæ vechile probleme privitoare la închiderea disciplinelor specializate, la paralizia intelectualæ øi afectivæ la care aceasta conduce øi la alienarea oricærei capacitæfli de luare a deciziei într-un mod democratic, care este o consecinflæ inevitabilæ, mai ales într-o societate tehnologicæ foarte complexæ. Formele de expresie, de intervenflie publicæ øi de reflexivitate criticæ ce au fost dezvoltate ca reacflie la atari condiflii pot fi caracterizate drept extradisciplinare – însæ færæ a fetiøiza cuvîntul în detrimentul orizontului spre care încearcæ sæ indice. Dacæ îi luæm în considerare opera, øi în special articolele ce trateazæ despre aspecte tehnopolitice, unii se vor întreba poate dacæ nu ar fi fost interesant sæ evocæm numele lui Bruno Latour. Ambiflia lui este aceea de a „face lucrurile publice“ sau, mai precis, de a elucida ciocnirile specifice dintre obiectele tehnice complexe øi procesele specifice de luare a deciziei (indiferent dacæ acestea sînt de jure sau de facto politice). Pentru aceasta, spune el, trebuie ca procedura sæ ia forma „dovezilor“ stabilite pe cît de riguros posibil, dar în acelaøi timp în mod necesar „dezordonat“, ca înseøi lucrurile lumii.13 Existæ ceva interesant în maøina demonstrativæ a lui Latour (chiar dacæ tinde, færæ îndoialæ, cætre productivismul academic al „interdisciplinaritæflii“). O preocupare pentru maniera în care lucrurile sînt formate în prezent øi un deziderat de interferenflæ constructivæ în procesele øi deciziile ce le formeazæ, iatæ o caracteristicæ a celor care nu mai viseazæ la un exterior absolut øi la o revoluflie totalæ, care sæ instituie anul zero. Cu toate acestea, pentru a vedea diferenflele, este suficient sæ ne gîndim la artiøtii pe care i-am invitat în numærul din Multitudes. Oricît de mult s-ar încerca, conducta de 1750 km Baku-Tbilisi-Ceyhan nu poate fi redusæ la „dovada“ a nimic, chiar dacæ Ursula Biemann a comprimat-o în zece secfliuni distincte ale Black Sea Files [Dosarele Marea Neagræ].14 Traversînd Azerbaidjanul, Georgia øi Turcia înainte de a ajunge la Marea Mediteranæ, conducta face obiectul unor decizii politice, chiar øi atunci cînd se extinde dincolo de rafliune øi de imaginaflie, implicînd întreaga planetæ în incertitudinea geopoliticæ øi ecologicæ a prezentului. În mod similar, coridoarele paneuropene de transport øi comunicaflie, care trec prin fosta Iugoslavie, Grecia øi Turcia, filmate de participanflii din grupul Timescapes inifliat de Angela Melitopoulos, sînt rezultatul unuia dintre cele mai complexe procese de planificare infrastructuralæ din epoca noastræ, derulat la nivel transnaflional øi transcontinental. Însæ aceste proiecte economice planificate în detaliu sînt simultan imposibil de disociat de memoriile conflictuale ale precedentelor lor istorice øi imediat predate multiplicitæflii utilizærilor

11. Cf. Félix Guattari, Psychanalyse et transversalité: Essais d’analyse institutionnelle [1972], Paris, La Découverte, 2003.

12. A se vedea „Extradisciplinaire“ [http://transform.eipcp.net/transversal/0507].

13. Bruno Latour øi Peter Weibel (eds.), Making Things Public: Atmospheres of Democracy, Karlsruhe, ZKM, 2005.

14. Instalaflia video Black Sea Files de Ursula Biemann, realizatæ în contextul proiectului Transcultural Geographies [Geografii transculturale], a fost expusæ, împreunæ cu alte lucræri din acel proiect, la Kunst-Werke din Berlin, în perioada 15 decembrie 2005 – 26 februarie 2006, apoi la Fundaflia Tapies din Barcelona, în intervalul 9 martie – 6 mai 2007; inclusæ în catalogul de expoziflie al lui Anselm Frank (editor øi curator), B-Zone: Becoming Europe and Beyond, catalog, Berlin, KW/Actar, 2005.

15. Instalaﬂia video Corridor X de Angela Melitopoulos, alæturi de lucræri ale altor membri ai Timescapes, a fost expusæ øi inclusæ în catalogul de expoziﬂie B-Zone: Becoming Europe and Beyond.

lor, ce includ punerea în scenæ a unor proteste majore autoorganizate în cadrul opozifliei conøtiente faflæ de manipularea vieflii cotidiene de cætre procesul de planificare a coridorului. Oamenii nu vor neapærat sæ fie „dovada“ vie a unei teze economice, pusæ în aplicare de sus [în jos] cu instrumente puternice øi sofisticate – inclusiv tehnici media care le distorsioneazæ imaginile øi afectele cele mai intime. O pancartæ bætætoare la ochi aparflinînd unui protestatar anonim, fluturatæ în fafla camerelor televiziunii la demonstrafliile prilejuite de summitul UE din 2003, de la Tesalonic, spune totul: ORICE ASEMÆNARE CU PERSOANE SAU EVENIMENTE REALE ESTE ÎNTÎMPLÆTOARE.15 Istoria artei a irumpt în prezent, iar critica condifliilor de reprezentare s-a reværsat pe stræzi. Dar, în aceeaøi miøcare, stræzile øi-au ocupat locul în criticile noastre. În eseurile filosofice pe care le-am inclus în proiectul Multitudes, instituflie [institution] øi constituflie [constitution] rimeazæ întotdeauna cu privafliune [destitution]. Focalizarea particularæ asupra practicilor artistice extradisciplinare nu înseamnæ cæ politica radicalæ a fost uitatæ, ci dimpotrivæ. Astæzi mai mult decît oricînd, orice investigare constructivæ trebuie sæ înalfle standardele rezistenflei. Traducere de Andreea Lazær

arhiva

Practici instituante A fugi, a institui, a transforma

Gerald Raunig

Atunci cînd susflinem, în cadrul proiectului nostru transform, teza provizorie potrivit cæreia, în continuarea celor douæ faze de criticæ instituflionalæ din anii 1970 øi 1990, va apærea o fazæ nouæ1, aceastæ tezæ este întemeiatæ mai puflin pe constatæri empirice, cît pe o necesitate politicæ øi teoreticæ, ce devine evidentæ atunci cînd ne uitæm la evoluflia criticii instituflionale. Ambele curente ale practicii criticii instituflionale, între timp canonizatæ, au avut propriile lor strategii øi metode, determinate de context, au fost simultan asemænætoare una alteia (mai asemænætoare decît ar sugera delimitærile din canonul istoriei artei sau din canonul criticii de artæ) øi diferite una de alta, în funcflie de circumstanflele sociale øi politice. Din vremea cînd Michael Asher, Robert Smithson, Daniel Buren, Hans Haacke, Marcel Broodthaers øi alflii au inifliat primul val a ceea ce a ajuns sæ fie numit criticæ instituflionalæ, care a condus aproape pe nesimflite la ramificarea multiplæ a proiectelor care circulau sub acelaøi nume la sfîrøitul anilor 1980 øi în anii 1990, circumstanflele, îndeosebi, s-au schimbat enorm. Pentru a evita rigidizarea øi paralizarea criticii instituflionale în forma a ceva consacrat în cîmpul artei øi restrîns în perimetrul regulilor ei, trebuie ca ea sæ continue sæ se dezvolte în pas cu schimbærile din cadrul societæflii øi, mai ales, sæ se conecteze la alte forme de criticæ, atît din interiorul, cît øi din exteriorul cîmpului artei, precum cele care iau naøtere în opoziflie faflæ de respectivele împrejuræri sau chiar înainte de formarea acestora.2 În contra condifliilor ce conduc la acest gen de schimb transversal al formelor de criticæ, dar øi depæøind iluzia unor spaflii ferite de dominaflie øi instituflii, critica instituflionalæ trebuie sæ fie reformulatæ în termenii unei atitudini critice øi ai unei practici instituante. În conferinfla sa din 1978 intitulatæ „Qu’est-ce que la critique?“ [Ce este critica?], Michel Foucault a descris ræspîndirea øi reproducerea guvernamentalitæflii în Europa Occidentalæ a secolului al XVI-lea, susflinînd cæ odatæ cu aceastæ guvernamentalizare a tuturor sferelor posibile ale vieflii øi, în cele din urmæ, ale sinelui, critica s-a dezvoltat de asemenea ca arta de a nu fi guvernat în acel mod. Chiar øi færæ a analiza aici în profunzime continuitæflile øi rupturile dintre formele istorice ale dezvoltærii guvernamentalitæflii liberale øi formele curente ale guvernamentalitæflii neoliberale3, se poate afirma cæ relaflia dintre guvernare øi a nu fi guvernat în acel mod ræmîne în continuare o premisæ obligatorie pentru reflectarea asupra relafliei contemporane dintre instituflie øi criticæ. Preluînd cuvintele lui Foucault: „[…] aceastæ guvernamentalizare, care îmi pare a fi mai degrabæ caracteristicæ acestor societæfli din Europa Occidentalæ a secolului al XVI-lea, nu poate fi, dupæ cîte se pare, disociatæ de întrebarea «cum sæ nu fii guvernat?». Prin aceasta nu vreau sæ spun cæ guvernamentalizærii i s-ar opune, într-un soi de confruntare, afirmaflia opusæ: «noi nu vrem sæ fim guvernafli, øi nu vrem sæ fim guvernafli deloc». Ci vreau sæ spun cæ în cadrul acestei preocupæri considerabile pentru maniera de a guverna øi pentru cæutarea cæilor de guvernare, identificæm o problemæ constantæ, care ar putea fi: «cum sæ nu fii guvernat în acel mod, de cætre acele instanfle, în numele acelor principii, avînd în minte cutare sau cutare obiectiv øi utilizînd cutare proceduri, nu în acel mod, nu pentru atingerea acelui obiectiv, nu de cætre acele instanfle»“.4 Aici Foucault insistæ asupra trecerii de la o negare fundamentalæ a guvernærii la o manevræ de a evita acest tip de dualism: de la a nu fi guvernat deloc la a nu fi guvernat în acel mod, de la o luptæ iluzorie pentru un mare Celælalt la o luptæ constantæ în planul de imanenflæ, care – dupæ cum mi-ar plæcea sæ adaug – nu este actualizatæ (doar) sub forma unei critici fundamentale a institufliilor, ci mai degrabæ sub forma unui permanent proces de instituire. Foucault continuæ: „Iar dacæ atribuim acestei miøcæri de guvernamentalizare atît a societæflii, cît øi a indivizilor dimensiunea øi amploarea istoricæ pe care cred cæ a avut-o, se pare cæ în cadrul ei s-ar putea localiza cu aproximaflie ceea ce am putea numi atitudinea criticæ. Confruntîndu-se frontal cu artele guvernærii sau compensîndu-le, ori mai curînd, atît ca partener, cît øi ca adversar al acestora, ca act de sfidare, ca provocare,

1. http://transform.eipcp.net/about.

2. Asupra antecedenflei temporale øi ontologice a criticii/rezistenflei, a se vedea Gilles Deleuze, Foucault, Minneapolis/London, University of Minnesota, 1988, p. 89 [Gilles Deleuze, Foucault, traducere de Bogdan Ghiu, Cluj, Idea Design & Print, 2002, p. 79]: „[...] ultimul cuvînt al puterii este acela cæ rezistenfla e primæ [...]“, øi Gerald Raunig, Kunst und Revolution, Wien, Turia+Kant, 2005, capitolul „Primatul rezistenflei“. 3. Cf. Isabell Lorey, „Governmentality and SelfPrecarization: On the normalization of culture producers“, in Simon Sheikh (ed.), CAPITAL (It Fails Us Now), Berlin, b_books, 2006.

4. Michel Foucault, „What is Critique?“, in Sylvére Lotringer øi Lysa Hochroch (eds.), The Politics of Truth: Michel Foucault, New York, Semiotext(e), 1997, p. 28.

GERALD RAUNIG este filosof øi teoretician al artei. Træieøte la Viena øi lucreazæ la eipcp (Institutul European pentru Politici Culturale Progresiste).

5. Ibid.

6. Gilles Deleuze, Claire Parnet, Dialoge, Frankfurt/Main, Suhrkamp, 1980, p. 45. 7. Paolo Virno, Grammatik der Multitude. Mit einem Anhang: Die Engel und der General Intellect, Wien, Turia+Kant, 2005, p. 97 [A Grammar of the Multitude: http://www. generation-online.org/c/fcmultitude3.htm, p. 70].

8. Andrea Fraser, „From the Critique of Institutions to the Institution of Critique“, in Artforum, XLIV, nr. 1, septembrie 2005, p. 282.

9. Ibid.

ca mod de a limita aceste arte ale guvernærii øi de a le calibra, de a le transforma, de a gæsi o manieræ de a se elibera de ele sau, în orice caz, o manieræ de a le înlocui“.5 Asupra acestor din urmæ categorii doresc sæ-mi îndrept atenflia, [analizîndu-le] în termenii transformærii øi dezvoltærii ulterioare a chestiunii formelor contemporane ale criticii instituflionale: transformærile ca moduri de a scæpa de artele guvernærii, linii de fugæ, care nu trebuie nicidecum considerate drept inofensive sau individualiste sau escapiste sau ezoterice, chiar dacæ acestea nu mai permit închipuirea unei exterioritæfli complet diferite. „Nimic nu este mai activ decît a fugi!“, dupæ cum noteazæ Gilles Deleuze øi Claire Parnet6 øi dupæ cum repetæ aproape literal Paolo Virno: „Nimic nu este mai puflin pasiv decît fuga, decît ieøirea“.7 Dacæ „artele guvernærii“ presupun o întreflesere a guvernærii øi a faptului de a fi guvernat, a guvernærii øi a autoguvernærii, atunci „transformarea artelor guvernærii“ nu se reduce doar la orice procese arbitrare de transformare în cel mai general sens, fiindcæ transformærile reprezintæ o proprietate esenflialæ a cadrului guvernamentalitæflii. Este mai degrabæ vorba despre transformæri în mod specific emancipatoare, iar aceasta detaøeazæ de asemenea un aspect central al vechii critici instituflionale. Prin intermediul caracterului lor emancipator, aceste transformæri dobîndesc o dimensiune transversalæ, adicæ efectul lor depæøeøte limitele particulare ale cîmpurilor singulare. Împotriva acestor tipuri de transformæri emancipatoare transversale ale „artelor guvernærii“ existæ o problemæ recurentæ în discursul artei: aceea a reducerii øi a includerii mai multor chestiuni generale în cîmpul propriu. Chiar dacæ (auto)canonizærile, valorizærile øi deprecierile din cîmpul artei – øi din dezbaterile asupra practicilor criticii instituflionale, de asemenea – sînt adesea împodobite cu o selecflie eclecticæ, disparatæ øi contradictorie de importuri teoretice, aceste importuri îndeplinesc adesea doar funcflia de a dispune de poziflii artistice particulare sau de cîmpul artei. O variafliune contemporanæ a acestei funcflionalizæri constæ în combinarea teoriilor poststructuraliste ale imanenflei cu o simplificare a teoriei bourdieusiene a cîmpurilor. Teoriile care, pe de o parte, contrazic posibilitatea de existenflæ a unei exterioritæfli în sensul transcendenflei creøtine sau socialiste, de exemplu, øi, pe de alta, aduc argumente în favoarea autonomiei relative a cîmpului artei sînt estompate, în acest caz, printr-o aserfliune defetistæ: „Sîntem blocafli în cîmpul nostru“ (Andrea Fraser). Pînæ øi actorii critici ai celei de-a „doua generaflii“ de criticæ instituflionalæ nu par sæ fie scutifli de aceste fantasme ale închiderii. Fraser, de exemplu, realizeazæ o autoistoricizare ofensivæ în articolul ei din Artforum, „From the Critique of Institutions to the Institution of Critique“ [De la critica institufliilor la instituflia criticii] (septembrie 2005), cu ajutorul unei scurte istorii a termenilor, limitînd în cele din urmæ toate formele posibile de criticæ instituflionalæ la o criticæ a „institufliei artei“ (Peter Bürger) øi a institufliilor sale. Referindu-se la Bourdieu, ea noteazæ: „[…] aøa cum arta nu poate exista în afara cîmpului artei, noi nu putem exista în afara cîmpului artei, cel puflin nu ca artiøti, critici, curatori etc. Iar ceea ce realizæm în afara cîmpului, în mæsura în care ræmîne în afara sa, nu poate avea niciun impact în interiorul sæu. Prin urmare, dacæ nu existæ un în afaræ pentru noi, aceasta nu se întîmplæ fiindcæ instituflia este perfect închisæ sau fiindcæ existæ ca un aparat într-o «societate administratæ în întregime» sau fiindcæ a devenit atotcuprinzætoare ca mærime øi întindere. Ci fiindcæ instituflia este în interiorul nostru, iar noi nu putem ieøi în afara noastræ“.8 Deøi pare sæ existe aici un ecou al conceptului foucaldian de guvernare de sine, nu se indicæ nicio formæ de scæpare, de schimbare, de transformare. În timp ce pentru Foucault atitudinea criticæ apare simultan ca „partener“ øi ca „adversar“ al artelor guvernærii, cea de-a doua parte a acestei ambivalenfle specifice dispare în descrierea Andreei Fraser, conducînd la o autolimitare discursivæ, care lasæ loc numai reflecfliei asupra propriei închideri. Contrar oricærei evidenfle a efectivitæflii multiple, øi nu doar a practicilor artistice critice de pe parcursul întregului secol XX, Andrea Fraser pune o placæ veche: arta este øi ræmîne autonomæ, iar funcflia ei se limiteazæ la cîmpul artei. „Cu fiecare încercare de a ne sustrage limitelor determinærii instituflionale, de a îmbræfliøa un exterior, ne extindem cadrul øi includem în el mai mult din lume. Dar nu-i putem niciodatæ scæpa.“9 Însæ tocmai aceasta, atitudinea criticæ, ar constitui o dimensiune esenflialæ a conceptului foucaldian de criticæ: în loc sæ deducem închiderea cîmpului pe baza argumentelor teoretice øi sæ o promovæm în mod concret, îndeletnicindu-ne astfel cu arta guvernærii, ar trebui avansatæ, în acelaøi timp, o formæ diferitæ de artæ, care sæ conducæ la scæparea de artele guvernærii. Iar Foucault nu este singurul care a introdus aceøti noi termeni nonescapiøti ai sustragerii. Figuri ale fugii, ale retragerii, ale trædærii, ale dezertærii, ale exodului, acestea sînt figurile pe care mai mulfli autori diferifli le propun – mai ales împotriva invocærilor cinice sau

arhiva

conservatoare ale imposibilitæflii sustragerii øi ale fatalitæflii – ca forme de rezistenflæ poststructuralistæ, nondialecticæ. Cu aceste tipuri de concepte, Gilles Deleuze, Paolo Virno øi alfli cîfliva filosofi încearcæ sæ propunæ noi modele de politici nonreprezentaflionale, care sæ poatæ fi întoarse atît împotriva concepfliilor leniniste despre revoluflie ca preluare a controlul asupra statului øi împotriva pozifliilor anarhiste radicale, care imagineazæ un exterior absolut al institufliilor, cît øi împotriva conceptelor de transformare øi tranziflie, [înflelese] în sensul unei omogenizæri treptate în direcflia globalizærii neoliberale. În termenii noului lor concept de rezistenflæ, scopul este de a contracara conceptualizarea dialecticæ a puterii øi a rezistenflei: [printr-]o formæ pozitivæ de retragere, o fugæ care sæ fie simultan o practicæ instituantæ. În loc sæ presupunæ condifliile dominafliei drept un orizont imuabil de la sine înfleles, øi cu toate acestea sæ lupte împotriva lor, aceastæ fugæ modificæ condifliile în care presupoziflia ia naøtere. Dupæ cum noteazæ Paolo Virno în Gramatica multitudinii, exodul transformæ „contextul în care o problemæ a apærut, mai degrabæ decît sæ se confrunte cu aceastæ problemæ optînd pentru una sau alta dintre solufliile alternative puse la dispoziflie“.10 Atunci cînd figuri ale fugii sînt importate în cîmpul artei, aceasta conduce adesea la înflelegerea greøitæ care implicæ retragerea personalæ a subiectului din tumultul øi murmurul lumii. Protagoniøti precum „Bartleby“ al lui Herman Melville la Deleuze øi Agamben sau „virtuozul“ pianist Glenn Gould la Virno sînt væzufli drept personificæri ale rezistenflei individuale øi – în cazul lui Bartleby – ale replierii individuale. Într-un proces conservator de „împrumut“ øi reinterpretare, în discursul artistic-critic aceste figuri sînt astfel îndepærtate în aøa de mare mæsuræ de punctul lor de pornire, încît fuga nu mai implicæ, precum este cazul la Deleuze, fuga pentru a cæuta o armæ. Dimpotrivæ, aici vechile imagini ale retragerii într-o sihæstrie artisticæ sînt reîncælzite, fiind dispuse, în cercuri (artistice) neocultural-pesimiste, nu doar împotriva artei de spectacol participative øi relaflionale, ci øi împotriva strategiilor colective intervenflioniste, activiste sau experimentale de un alt tip; de pildæ, atunci cînd Isabelle Graw, directoarea revistei Texte zur Kunst, se întoarce cætre „modelul pictorului absorbit care lucreazæ izolat în atelierul sæu, care refuzæ sæ dea orice explicaflie, care respinge ostentativ conectarea la reflea, care nu cælætoreøte niciodatæ, care abia dacæ îøi face apariflia în public“, rafliunea [din spatele] acestei orientæri este, chipurile, a împiedica principiul spectacolului sæ „acceseze în mod direct competenflele sale mentale øi emoflionale“.11 Deøi, înaintea pasajului citat, Graw se referæ în mod direct la Paolo Virno, nici maniera în care Virno problematizeazæ industria culturalæ, nici conceptul sæu de exod nu înclinæ spre asemenea aøteptæri burgheze ale salværii prin intermediul individului-artist. Cu imaginea pictorului solitar, care eludeazæ „noua tendinflæ a capitalismului de a acapara întreaga persoanæ“12, prin retragerea încæpæflînatæ a propriei persoane, Graw pune în relaflie o analizæ contemporanæ øi o consecinflæ ultraconservatoare. Chiar øi dupæ nenumæratele utilizæri spectaculare ale acestui stereotip, se pare cæ aceeaøi veche imagine a artistului – contraræ ideilor lui Virno despre virtuozitate – încæ sau încæ o datæ mai poate fi astæzi celebratæ ca antispectacularæ. Implicafliile propunerilor poststructuraliste de renunflare øi retragere sînt totuøi orice mai puflin acest gen de recrudescenflæ a celebrærii individului care întoarce spatele societæflii. Aspectul esenflial este contracararea dihotomiilor de tip individ/colectivitate, teoretizarea ofensivæ a noilor forme de ce este comun øi singular în acelaøi timp. Aceastæ idee a fost dezvoltatæ în mod limpede mai ales de cætre Paolo Virno în Gramatica multitudinii. Fæcînd aluzie la conceptul de intelect general, pe care Karl Marx l-a lansat în lucrarea sa Bazele criticii economiei politice, Virno introduce conceptul de „intelect public“. Preluarea conceptului lui Marx indicæ faptul cæ acel „intelect“ nu trebuie înfleles aici drept competenflæ a unui individ, ci mai degrabæ drept o relaflie împærtæøitæ øi un fundament în continuæ dezvoltare al individuærii. Aøadar, Virno nu face aluzie nici la intelectualii mediatici din societatea spectacolului, nici la ideile nobile despre gînditorul sau pictorul autonom. Acel tip de publicitate individualizatæ corespunde în mai mare mæsuræ conceptului negativ al lui Virno de „condiflie publicæ [publicness] færæ sferæ publicæ“: „În cazul în care nu devine o republicæ, o sferæ publicæ, o comunitate politicæ, intelectul general sau intelectul public sporeøte drastic formele de supunere“.13 Pe de altæ parte, Virno îøi îndreaptæ atenflia asupra dimensiunii sociale a intelectului.14 În timp ce gînditorul (sau chiar pictorul) alienat este în mod tradiflional descris drept un individ care se retrage din vorbæria inutilæ, din tumultul mulflimilor, pentru Virno tumultul multitudinii este el însuøi locul unei sfere publice nonstatale, nonspectaculare, nonreprezentaflionale. Aceastæ sferæ publicæ nonstatalæ nu trebuie înfleleasæ drept loc anarhic al libertæflilor absolute, drept un cîmp deschis [aflat] dincolo de domeniul institufliei. Fuga øi exodul nu reprezintæ nimic negativ, o reacflie la altceva, ci sînt, în schimb, în relaflie øi întreflesute cu puterea constitutivæ, reorganizînd, reinventînd øi instituind.

10. Paolo Virno, Grammatik der Multitude, p. 97 [A Grammar of the Multitude: http://www. generation-online.org/c/fcmultitude3.htm, p. 70].

11. Isabelle Graw, „Jenseits der Institutionskritik. Ein Vortrag im Los Angeles County Museum of Art“, in Texte zur Kunst, nr. 59, septembrie 2005, p. 46 sq.; pentru o criticæ adiflionalæ asupra textului lui Graw øi a numærului din Texte zur Kunst despre critica instituflionalæ, a se vedea øi Stefan Nowotny, „Anti-canonization”: http://transform. eipcp.net/transversal/0106/nowotny/en. 12. Ibid., p. 47; cf., de asemenea, critica suplimentaræ asupra textului lui Graw øi a numærului din Texte zur Kunst despre critica instituflionalæ, în Stefan Nowotny, „Anti-canonization”: http://transform.eipcp.net/transversal/0106/nowotny/en.

13. Paolo Virno, Grammatik der Multitude, p. 51 [A Grammar of the Multitude: http://www .generation-online.org/c/fcmultitude3.htm, p. 41]. 14. Împreunæ cu Klaus Neundlinger, am explicat mai detaliat ideile despre dimensiunea socialæ a intelectului în introducerea la versiunea germanæ a lucrærii Grammatik der Multitude; vezi Klaus Neundlinger øi Gerald Raunig, „Einleitung oder die Sprachen der Revolution“, in Paolo Virno, Grammatik der Multitude, pp. 9–21.

15. Am dezvoltat ideile care urmeazæ pentru conferinfla eipcp din Viena „Progressive Art Institutions in the Age of the Dissolving Welfare State“, iar acestea au fost publicate pentru prima datæ pe site-ul web al republicart [www.republicart.net], cu titlul „The Double Criticism of parrhesia. Answering the Question «What is a Progressive (Art) Institution?»“: http://eipcp.net/transversal/ 0504/ raunig/en. 16. Cel mai vechi exemplu de parrhesia politicæ este cel al lui Diogene, care îi porunceøte lui Alexandru, din poziflia precaræ în care se gæsea în butoiul sæu, sæ se dea la o parte din lumina soarelui. Precum cetæfleanul ce exprimæ o opinie minoritaræ în cadrul democratic al agorei, filosoful cinic practicæ de asemenea o formæ de parrhesia faflæ de monarhul aflat în public. 17. Michel Foucault, Diskurs und Wahrheit, Berlin, Merve, 1996, p. 150 [Discourse and Truth: http://foucault.info/documents/parrhesia/].

În plus, miøcarea fugii fereøte dintru început aceste practici instituante de structuralizare øi închidere, împiedicîndu-le sæ devinæ instituflie în înflelesul de putere constituitæ. Ce înseamnæ aceasta în raport cu practicile artistice ale criticii instituflionale? Dintr-o perspectivæ schematicæ, „prima generaflie“ de criticæ instituflionalæ a cæutat distanflarea de instituflie, cea de-a „doua“ s-a ocupat de implicarea inevitabilæ în instituflie. Denumesc schematicæ aceastæ perspectivæ, întrucît aceste tipuri de „grupuri generaflionale“ sînt în mod firesc estompate la nivelul practicilor relevante øi au existat tentative – din partea lui Andrea Fraser, de exemplu – de a descrie primul val ca fiind constituit de al doilea (incluzîndu-se øi pe ea însæøi) øi, în plus, de a atribui primei faze o reflexivitate similaræ privitoare la propria condiflie instituflionalæ. Indiferent dacæ lucrurile stau sau nu astfel, o poziflie importantæ øi eficace poate fi atribuitæ ambelor generaflii din cîmpul artei începînd cu anii 1970 øi pînæ în prezent, iar în unele cazuri relevanfla depæøeøte în mod evident graniflele domeniului. Însæ întrebærile fundamentale pe care Foucault le-a lansat deja într-o manieræ implicitæ øi pe care Deleuze le-a continuat cu siguranflæ în cartea sa despre Foucault nu sînt formulate odatæ cu strategiile de intervenflie distanflatæ øi deconstructivæ în instituflie: ne conduc oare considerafliile lui Foucault la a ne læsa închiøi tot mai mult în relafliile de putere? Øi, cel mai important, care sînt liniile de fugæ care permit ieøirea din impasul acestei închideri? Pentru a utiliza maniera în care Foucault trateazæ aceastæ problemæ în cazul chestiunii noilor practici instituante, aø dori sæ închei acest articol cu un recurs prelungit la ultimul Foucault, mai precis la seria de prelegeri de la Berkeley, din toamna anului 1983, [intitulatæ] „Discourse and Truth“ [Discurs øi adevær], øi la termenul parrhesia, explicat pe larg în acestea.15 În greaca veche, parrhesia înseamnæ „a spune totul“, a rosti adeværul în mod liber, færæ jocuri retorice øi færæ ambiguitate, chiar dacæ øi mai ales atunci cînd acest lucru este riscant. Servindu-se de numeroase exemple din literaturæ anticæ greacæ, Foucault descrie practica parrhesiei drept o miøcare de la o tehnicæ politicæ la una personalæ. Vechea formæ de parrhesia ca tehnicæ politicæ corespunde rostirii în mod public a adeværului ca [exercitare a unui] drept instituflional. În funcflie de forma pe care o ia statul, subiectul adresærii de parrhesiastes sînt adunarea, în agora democraticæ, øi tiranul, în cazul curflii monarhice.16 Parrhesia este în general înfleleasæ ca venind de jos øi îndreptatæ în sus, fie cæ este vorba despre critica tiranului de cætre filosof sau de critica majoritæflii adunærii de cætre cetæflean: potenflialul specific al parrhesia se gæseøte în distanfla lipsitæ de echivoc dintre cel care îøi asumæ riscul de a exprima orice øi suveranul criticat, care este atacat de acest adevær. De-a lungul timpului, are loc o schimbare în jocul adeværului, „care – în concepflia vechilor greci despre parrhesia – consta în faptul cæ cineva era suficient de curajos pentru a spune adeværul celorlalfli oameni. […] are loc o trecere de la acel tip de joc parrhesiastic la un alt joc de adevær, ce constæ acum în a fi suficient de curajos pentru a dezvælui adeværul despre sine“.17 Aceastæ evoluflie de la critica publicæ la (auto)critica personalæ are loc în paralel cu diminuarea importanflei sferei publice democratice a agorei. În acelaøi timp, parrhesia se perfecflioneazæ din ce în ce mai mult alæturi de educaflie. Unul dintre exemplele lui Foucault relevante aici este dialogul platonician Laches, în care întrebarea despre cel mai bun educator pentru fiii interlocutorului reprezintæ punctul de pornire øi de comparaflie. Educatorul Socrate nu mai înflelege funcflia exercitatæ de parrhesiastes în sensul exercitærii contradicfliei primejdioase din punct de vedere politic, ci mai degrabæ în sensul de a-øi provoca ascultætorii sæ dea seama de ei înøiøi øi de a-i conduce spre o autointerogare care sæ vizeze relaflia dintre afirmafliile lor (logos) øi modul lor de viaflæ (bios). Totuøi, aceastæ tehnicæ nu serveøte drept confesiune autobiograficæ sau drept examinare a conøtiinflei ori prototip al autocriticii maoiste, ci mai degrabæ [este utilæ] stabilirii unei relaflii între discursul raflional øi stilul de viaflæ al interlocutorului sau al persoanei autointerogative. Contrar oricærei interpretæri individualiste, mai ales a textelor tîrzii ale lui Foucault (imputîndu-i-se o „întoarcere la filosofia subiectului“ etc.), parrhesia nu este aici competenfla unui subiect, ci mai degrabæ o miøcare între poziflia care pune sub semnul întrebærii concordanfla dintre logos øi bios øi poziflia care exercitæ autocritica în lumina acestei interogæri. Menflinînd o interpretare productivæ în cazul practicilor contemporane ale criticii instituflionale, scopul meu aici este de a pune în relaflie cele douæ concepte de parrhesia descrise de Foucault ca o dezvoltare genealogicæ, pentru a înflelege refutarea riscantæ în relaflia sa cu propria descoperire. Critica, øi mai ales critica instituflionalæ, este neobositæ atît în a denunfla abuzuri, cît øi în a se retrage într-o autointerogare mai mult sau mai puflin radicalæ. În termenii cîmpului artei, aceasta înseamnæ cæ nici strategiile beligerante ale criticii instituflionale din anii 1970, nici arta în slujba institufliei din anii 1990 nu au promis intervenflii eficace asupra guvernamentalitæflii prezentului.

arhiva

Aici øi acum este nevoie tocmai de parrhesia ca dublæ strategie: ca încercare de implicare øi angajare într-un proces de refutare riscantæ øi ca autointerogare. Este nevoie, aøadar, tocmai de practici care sæ conducæ la o criticæ socialæ radicalæ øi care însæ sæ nu se reprezinte ca fiind situate la o distanflæ imaginatæ faflæ de instituflii; practici care sæ fie simultan autocritice øi care sæ nu fie totuøi [prea] ataøate propriei implicæri, propriei complicitæfli, propriei existenfle captive în cîmpul artei, propriei fixaflii asupra institufliilor øi a institufliei, propriului fapt-de-a-fi-instituflie. Practicile instituante care ar îmbina avantajele ambelor „generaflii“ de criticæ instituflionalæ, utilizînd astfel ambele forme de parrhesia, vor da un impuls articulærii criticii sociale, a criticii instituflionale øi a autocriticii. Aceastæ articulare se va dezvolta, în cea mai mare mæsuræ, din înlænfluirea directæ øi indirectæ a practicilor politice øi a miøcærilor sociale, færæ a se dispensa însæ de competenflele øi strategiile artistice, færæ a se dispensa de resursele din cîmpul artei øi de efectele asupra cîmpului artei. În acest caz, exod nu ar desemna mutarea într-o altæ flaræ sau într-un alt cîmp, ci trædarea regulilor jocului prin actul fugii: „transformarea artelor guvernærii“ nu doar în relaflie cu institufliile din cîmpul artei sau cu instituflia artei [înfleleasæ] drept cîmpul artei, ci mai degrabæ ca participare la procesele de instituire øi la practicile politice care traverseazæ cîmpurile, structurile, institufliile. Le mulflumesc lui Isabell Lorey øi lui Stefan Nowotny pentru remarci critice øi recomandæri. Traducere de Andreea Lazær

Bibliografie: Gilles Deleuze, Foucault, Minneapolis/London, University of Minnesota, 1988 [Gilles Deleuze, Foucault, traducere de Bogdan Ghiu, Cluj, Idea Design & Print, 2002]. Gilles Deleuze, Claire Parnet, Dialoge, Frankfurt/Main, Suhrkamp, 1980. Michel Foucault, Diskurs und Wahrheit, Berlin, Merve, 1996 [Discourse and Truth: http://foucault.info/documents/parrhesia/]. Michel Foucault, „What is Critique?“, in Sylvére Lotringer øi Lysa Hochroch (eds.), The Politics of Truth: Michel Foucault, New York, Semiotext(e), 1997, pp. 23-82. Andrea Fraser, „From the Critique of Institutions to the Institution of Critique“, in Artforum, XLIV, nr. 1, septembrie 2005, pp. 278–283. Isabelle Graw, „Jenseits der Institutionskritik. Ein Vortrag im Los Angeles County Museum of Art“, in Texte zur Kunst, nr. 59, septembrie 2005, pp. 40–53. Isabell Lorey, „Governmentality and Self-Precarization: On the normalization of culture producers“, in Simon Sheikh (ed.), CAPITAL (It Fails Us Now), Berlin, b_books, 2006. Gerald Raunig, „The Double Criticism of parrhesia. Answering the Question «What is a Progressive (Art) Institution?»“: http://eipcp.net/transversal/0504/raunig/en. Gerald Raunig, Kunst und Revolution, Wien, Turia+Kant, 2005. Paolo Virno, Grammatik der Multitude. Mit einem Anhang: Die Engel und der General Intellect, Wien, Turia+Kant, 2005 [A Grammar of the Multitude: http://www.generation-online.org/c/fcmultitude3.htm].

galerie

LUKASZ SKA¸PSKI a studiat pictura la Cracovia. Face fotografie, filme video, instalaflii, obiecte øi alte tipuri de lucræri. În perioada anilor 1990, subiectele (øi materialele) lucrærilor sale au fost lumina øi miøcarea (aflate aproape imperceptibil în schimbare). Ele mai furnizeazæ încæ subiecte seriei de tranziflie Devices [Dispozitive], însæ – conceptual øi simbolic –aceasta a deschis perioada de lucræri sociale a lui Ska¸pski. A proiectat instrumente optice realizate perfect pentru „a uøura experienfla spiritualæ“. Ultimele sale lucræri se deplaseazæ tot mai deschis înspre chestiuni sociale sau politice care exprimæ preocupærile sale civice. În 2001 a fondat, în colaborare, Azorro Supergroup, care a jucat un rol semnificativ în viafla artisticæ din Polonia, fiind un „critic instituflional“ cu o viziune destul de ironicæ asupra practicilor din lumea artei. Din 2002, Ska¸pski lucreazæ la Departamentul de Design Industrial al Academiei de Arte din Cracovia. În 2006 a obflinut doctoratul la Academia de Arte din Poznan ´.

Lukasz Ska¸pski: Maøini (fragment dintr-un set de 112 fotografii) Machines (fragment from a set of 112 photos) LUKASZ SKA¸PSKI studied painting in Cracow. He makes photography, video films, installations, objects and other things. Throughout the 90-ties light and motion (almost imperceptible changing) were subjects (and materials) of his work. The transitional Devices series still pertained to this subjects but conceptually and symbolically was opening a period of Ska¸pski ’s social works. Perfectly made optical instruments were designed to “facilitate spiritual experience”. His latest works move more openly towards social or political issues, expressing his civic concerns. In 2001 he co-founded Azorro Supergroup, which has played a significant role in Polish artistic life being an “institutional critic” with quite an ironic view of the art-world practices. From 2002 Ska¸pski works at the Department of Industrial Design at the Academy of Fine Arts in Cracow. In 2006 obtained PhD at the Academy of Fine Arts in Poznan’.

arhiva

În 1982, în satul Zasan de lîngæ Myslenice, am fost martorul unei tentative de a porni o maøinæ de arat pentru cartofi. Era confecflionatæ de un fermier care folosise componente ale unei motociclete SHL. Aræta absurd: ghidonul era la spatele motocicletei, roata din spate lipsea, fiind înlocuitæ de un bræzdar; motorul fusese mutat în faflæ, pe jantæ, care fusese luatæ, în mod evident, de la o maøinæ agricolæ. Am urmærit cu neîncredere strædania fermierului. Nu credeam cæ va funcfliona. Mai væzusem maøinærii artizanale în sat øi m-am gîndit cæ ar merita imortalizate. Ideea mea s-a concretizat doar în vara lui 2005. Am inaugurat un dosar de fotografii øi videouri cu aproximativ 150 de tractoare øi cu alte maøini agricole create artizanal de cætre fermierii din regiunea Podhale. Înainte de a purcede la lucru, îl mai vizitasem o datæ pe fermierul din Zasa. Auzisem cæ maøina acestuia „nu mergea bine“. Interesul meu pentru producflia individualæ a fermierilor polonezi a fost stimulat însæ de caracterul ei, cred eu, anticorporatist. Aici trebuie sæ explic de ce folosesc termenul de „anticorporatist“ în cazul unor acfliuni ce au rezultat din ingeniozitate øi din lipsa posibilitæflii de a achizifliona mici maøini agricole. Trebuie avute în vedere øi condifliile sociale, politice øi economice specifice care prevalau în timpul perioadei comuniste în întregul bloc estic, inclusiv în Republica Popularæ Polonæ. fiinînd cont de faptul cæ aproape toate mijloacele de producflie erau în proprietatea statului øi cæ statul singur controla øi capitalul, cred cæ socialismul real poate fi considerat drept capitalism de stat. Capitalism de stat – cu alte cuvinte, o megacorporaflie monopolistæ care controleazæ toate aspectele vieflii sociale øi economice øi care priveøte atît proprietatea privatæ asupra pæmîntului, cît øi pe micii fermieri ca pe niøte competitori øi ca pe o ameninflare politicæ. Nu færæ motiv, dupæ cum a dovedit istoria recentæ. Proprietatea privatæ asupra pæmîntului i-a ajutat pe fermierii polonezi sæ-øi cîøtige independenfla faflæ de stat øi a fost una dintre cauzele indirecte ale præbuøirii sistemului comunist. Producflia artizanalæ de maøini agricole constituia un aspect al acelei independenfle, al identitæflii subiective øi al ingeniozitæflii lor. Era dovada palpabilæ

In 1982, in the village of Zasan by Myslenice, I witnessed an attempt to start a ploughing machine for potatoes. It was hand-made by a farmer, who used the parts of a SHL motorbike. It had an absurd look: the handgrip was at the back of the motorbike, the rear wheel was missing, instead there was a ploughshare; propulsion was moved to the front on the metal stern wheel, obviously taken from an agricultural machine. I watched the farmer’s struggle with disbelief. I didn’t think it could work. I had seen hand-made engines in villages before, and I thought that they would be worth recording. It was only in the summer of 2005 that my idea was implemented. I opened up a record of photographs and videos of about 150 tractors and a number of other agricultural machines hand produced by farmers in the Podhale region. Before I set to work, I had visited once again the farmer in Zasan. I was told that his machine “didn’t perform well”. My interest in the individual production of Polish farmers, however, was stimulated by its, as I believe, anti-corporate character. Here I must explain why I use the term “anti-corporate” for actions resulting from resourcefulness and lack of opportunity to purchase small agricultural machines. Specific social, political and economic conditions prevailing in the communist period in the entire Eastern bloc, including the People’s Republic of Poland must be taken into consideration. Bearing in mind that almost all means of production were state-owned and that capital was controlled by the state alone, I assume that real socialism can be treated as state capitalism. State capitalism – in other words, a monopolistic mega-corporation controlling all aspects of social and economic life, and regarding private ownership of land as well as small farmers as competition and political threat. Not without a reason, as newest history has demonstrated. Private ownership of land helped Polish farmers gain independence of the state and was an indirect reason for the collapse of the communist system. Farm production of agricultural machines was an aspect of that independence, their subject identity and resourcefulness. It was tangible evidence of a gap in the system and the way it could be used. And, considering the conditions of that time, anti-corporate activity. My intention was to present the unparalleled amounts of energy that people can gather in unfavourable circumstances.

a unei lacune a sistemului øi a modului în care putea fi folositæ. Øi, avînd în vedere condifliile acelor vremuri, activitate anticorporatistæ. Intenflia mea a fost aceea de a prezenta cantitatea nemaivæzutæ de energie pe care oamenii o pot produce în situaflii nefavorabile. În anii ’60, cæruflele cu cai erau cel mai comun mijloc de transport în zonele piemontane. Însæ eficienfla lucrului cu cærufla trasæ de cai e mult mai scæzutæ, iar dificultatea mult mai mare decît în cazul lucrului cu tractorul. Una dintre cauzele producerii domestice de tractoare în Podhale (în locul achiziflionærii unuia) era îngustimea ecartamentului (110 cm) cæruflelor cu cai. Drumurile de pæmînt care stræbæteau cîmpiile sau pædurile, bræzdate de cærufle, s-au erodat cu timpul, transformîndu-se în øanfluri adînci øi înguste aflate în zone accidentate. Niciun vehicul, cu excepflia cæruflei, n-ar fi ræzbit în astfel de øanfluri, întrucît ar fi fost prea lat. Doar dacæ n-ar fi fost vorba de un mic tractor ale cærui osii au fost scurtate. Acesta e motivul pentru care, la începutul anilor ’60, ingenioøii munteni au început sæ-øi producæ propriile tractoare. Acestea erau în general mici tractoare construite din pærfli ale unor camioane sau vehicule de teren. Era un obicei foarte ræspîndit sæ-fli cumperi o maøinæ veche de la o staflie de pompieri (vehiculele acestea mari de teren, care erau excedentare, fæceau parte din echipamentul brigæzilor de pompieri din munfli), sæ-i scurtezi osiile øi sæ instalezi un motor diesel produs la Andrychow pe un cadru manufacturat. Producflia de cætre stat a maøinilor agricole în Polonia avea ca scop aprovizionarea întreprinderilor mari de stat care dominau cîmpiile Poloniei centrale. Pæmîntul din zonele de piemont øi de munte e de proastæ calitate, iar regiunea este øi a fost dintotdeauna populatæ de ferme mici, fragmentate. Tractoarele produse de Ursus erau prea mari øi prea scumpe pentru aceøti fermieri. Dupæ cum mi-a povestit un proprietar al unui astfel de tractor artizanal, un tractor Ursus alocat costa, în acea perioadæ, 40.000 de zlofli, iar sæ mituieøti un funcflionar pentru a-fli aloca unul costa 60.000 de zlofli. Era posibil sæ-fli fie alocat un tractor færæ a trebui sæ mituieøti pe nimeni doar dacæ ferma furniza un minim de produse agricole la prefluri de achiziflie oficiale. Fermele mici nu puteau face asta.

In the 1960s horse-drawn carts were the most common means of transport in piedmont areas. However, the efficiency of working with a horse-drawn cart is far lower and the inconveniency greater than that of working with a tractor. One of the reasons for the domestic production of tractors (rather than purchase) in the Podhale was the narrow track width (110 cm) of the horse-drawn cart. Dirt roads cutting through fields or forests, rutted by carts, got eroded in time into deep and narrow ditches in steep areas. No vehicle, apart from a cart, could drive in such ditches, being too wide. Unless it was a small tractor whose axles had been shortened. That was the reason why ingenious highlanders began to produce their own tractors in the early 1960s. These were usually small tractors constructed of parts of lorries or off-road vehicles. It was popular to buy an old dodge from a fire station (these big off-road army surplus vehicles were part of the equipment of fire brigades in the mountains), shorten its axles and install a slow-turning diesel engine produced in Andrychow onto a hand-made frame. State production of agrarian machines in Poland was aimed at providing them for large state enterprises that dominated the plains of central Poland. Soil in the piedmont and mountain areas is poor, and the region is and has always been covered with small, fragmented farms. Tractors produced by Ursus were too big and too expensive for those farms. As I was told by one of the owners of a home-made tractor, an allotted Ursus tractor cost 40,000 zlotys of the time and to bribe a clerk to allot one cost 60,000 zlotys. It was possible to be allotted a tractor without having to bribe anyone only if the farm delivered a minimum of agrarian products by official purchase prices. Small farms could not do that. A tractor made of scrap was cheap, and so was labour in Poland. Far cheaper than a factory produced tractor. It was also better and safer: depending on whether its owner’s fields were steep or not, it could have one-axle (2 × 4), two-axle (4 × 4) or three-axle drive (AWD). The third axle was the axle of a two-wheel semi-trailer, called kara by highlanders. It was indeed an ingenious invention considering that roads were narrow: it was much easier to maneuver. Kara drive was a necessity in the mountains: while driving uphill, a tractor was not immobilized by a loaded trailer pulling it back and did not “rear up”, when going downhill it was not pushed by the

galerie

Un tractor construit din ræmæøifle era ieftin, la fel ca øi mîna de lucru în Polonia. Cu mult mai ieftin decît un tractor produs în fabricæ. În acelaøi timp, era mai bun øi mai sigur: în funcflie de gradul de accidentare al terenului proprietarului, tractorul putea avea tracfliune pe o osie (2 × 4), pe douæ (4 × 4) sau pe trei (AWD). Cea de-a treia era osia unei semiremorci cu douæ rofli, pe care muntenii o numeau kara. Era cu adeværat o invenflie ingenioasæ, avînd în vedere cæ drumurile erau înguste: era mult mai uøor de manevrat. Vehiculul kara era o necesitate în munfli: la urcare, tractorul nu era imobilizat de o remorcæ încærcatæ care sæ-l tragæ înapoi øi nu se ridica pe roflile din spate, în timp ce la coborîre nu era împins de remorcæ, întrucît aceasta putea fi opritæ cu frîna de motor. Împins astfel, un tractor se poate ræsturna, lucru care se întîmplæ adesea cu tractoarele Ursus care au tracfliunea pe o singuræ osie. Din cîte am reuøit sæ aflu, primul tractor a fost construit de cætre Andrzej „Hucbala“ Pabin din Witow. Kara a fost construit de cætre Hucbala øi Andrzej Masny „Balas“ din Chocholow. Ei se consultau la construirea tractoarelor. Hucbala susfline cæ a construit „cam o sutæ“ de tractoare, însæ „o sutæ“ suna ca „o mulflime“. E foarte posibil sæ fi fost mult mai multe. Ambii constructori au o educaflie elementaræ. Ideilor lor au fost imediat observate øi implementate în alte construcflii artizanale. Astfel, vehiculele kara sau secerætoarele laterale au devenit echipament standard pentru tractoarele din Podhale. În anii ’80, aproape fiecare fermæ din Podhale avea un tractor construit artizanal. Cînd marile ferme PGR, deflinute de stat, au fost desfiinflate în Polonia la începutul anilor ’90, iar bunurile acestora au fost scoase la vînzare, muntenii au cumpærat de la acestea tractoare. Simultan, preflul mîinii de lucru a crescut în Polonia øi, ca urmare, numærul tractoarelor construite artizanal a scæzut brusc. Lukasz Ska¸pski, 2006 Traducere de Alex Moldovan

trailer as it could brake with gears. Being pushed so can cause a tractor to turn over, which often happens with the Ursus tractors which have one-axle drive. As far as I was able to find out, the first tractor was constructed by Andrzej “Hucbala” Pabin from Witow. Kara was constructed by Hucbala and Andrzej Masny “Balas” from Chocholow. They consulted their constructions with one another. Hucbala claims that he has constructed “about a hundred” tractors, but “a hundred” sounded like “a lot”. It could as well have been many more. Both constructors have primary education. Their ideas were instantly observed and implemented in other domestic constructions. In this way, karas or side comb mowers became a standard tractor equipment in the Podhale. In the 1980s almost every farm in the Podhale had a hand-made tractor. When the great state-owned farms PGRs were dissolved in Poland in the early 1990s and their possessions were on sale, highlanders bought tractors from them. Simultaneously, labour cost got higher in Poland, and, consequently, the number of hand-made tractors suddenly decreased.

Lukasz Ska¸pski, 2006 Translated by Monika Ujma

Owner: Boleslaw “Bronek” Krupa, Witow Constructor: Boleslaw “Bronek” Krupa, Witow Vehicle type: loader Year of production: 1979 Engine: Andoria-Leyland, Diesel Rated power (HP): 80 Max speed (kph): x Max load (t): x Chassis: hand welded Axles, differentials: 2 front axles from an IFA truck Gearbox: x Transfer case: x Drives: 4 × 4 Additional equipment: x Other: x Use: saw-mill Comments: both axles are turning

Owner: Franciszek Folfas, Witow Constructor: Boleslaw “Bronek” Krupa, Witow Vehicle type: small tractor Year of production: 1980 Engine: Andoria S20 Diesel, 2 cylinders Rated power (HP): 6 Max speed (kph): 25 Max load (t): x Chassis: homemade Axles, differentials: GAZ Gearbox: x Transfer case: x Drives: 4 × 4 Additional equipment: winch; trailers Other: wheel tread width: shortened; wheels: 16” Use: agricultural and forest works Comments: fuel consumption 5 l per day

Owner: Jozef Chyc, Murzasichle Constructor: “Oliwiarz”, Labowka, adapted by the owner Vehicle type: small tractor Year of production: 1985 Engine: Andoria S7 Diesel Rated power (HP): 7 Max speed (kph): x Max load: x Chassis: homemade Axles, differentials: Warszawa Gearbox: Warszawa Transfer case: x Drives: 2 × 4 Additional equipment: plough Other: wheel tread width: shortened 20 cm; shaft: Opel; wheels: Warszawa Use: x Comments: unregistered

Owner: Stanislaw “Zbojnik” Lukaszczyk, Murzasichle Constructor: x, Stare Bystre Vehicle type: small tractor Year of production: 1979 Engine: Andoria S20 Diesel Rated power (HP): 20 Max speed (kph): x Max load (t): x Chassis: homemade Axles, differentials: Lublin Gearbox: Lublin Transfer case: x Drives: 2 × 4 Additional equipment: semi-trailer; mower; tedder Other / inne: brakes: hydr.; starter; steering wheel: Lublin; steering: Star; clutch: UAZ Use: agricultural works Comments: registered

Owner: Marcin Skubel, Bustryk Constructor: Stanislaw Lasak (grandfather), Bustryk Vehicle type: small tractor Year of production: 1968 Engine: Andoria S12 Diesel Rated power (HP): x Max speed (kph): 15 Max load (t): x Chassis: Dodge Axles, differentials: Dodge Gearbox: Dodge Transfer Case: Dodge Drives: 2 Ă&#x2014; 4 Additional Equipment: semi-trailer; mower Other: x Use: agricultural and forest works Comments: unregistered

Owner: Stanislaw “Kantor” Majerczyk, Murzasichle Constructor: Stanislaw “Kantor” Majerczyk, Murzasichle Vehicle type: Skidder Year of production: 1998 Engine: D65 Diesel Rated power (HP): 65 Max speed (kph): 35 Max load (t): 3 Chassis: homemade Axles, differentials: Star Gearbox: Zil Transfer case: Kraz Drives: 4 × 4 Additional equipment: winch; narrow dozer blade Other: brakes: hydr.; starter; wheels: Kraz Use: forest works Comments: articulated vehicle; hydraulics; registered

Owner: Witow Constructor: Wojciech “Maruda” Rafacz, Witow Vehicle type: tractor Year of production: 1970 Engine: x Rated power (HP): x Max speed (kph): x Max Load (t): x Chassis: homemade Axles, differentials: x Gearbox: x Transfer case: x Drives: 4 × 4 Additional equipment: semi-trailer Other: x Use: agricultural works and general transport Comments: x

Owner: Jozef Brzezinski, Murzasichle Constructor: Tadeusz Buc, Murzasichle Vehicle type: small tractor Year of production: 1980 Engine: Andoria S10 Diesel Rated power (HP): 10 Max speed (kph): 30 Max load (t): 2 Chassis: homemade Axles, differentials: Zuk Gearbox: Lublin Transfer case: x Drives: 2 Ă&#x2014; 4 Additional equipment: semi-trailer; mower; tedder; plough; winch Other: wheel tread width: 150 cm; brakes: hydr.; starter; wheels: 16â&#x20AC;? from a mower Use: agricultural works Comments: registered

Owner: Stanislaw Bobak, Poronin Constructor: Stanislaw Bobak, Poronin Vehicle type: small tractor Year of production: 1970 Engine: Andoria S6 Diesel Rated power (HP): 6 Max speed (kph): 20 Max load (t): 2 Chassis: homemade Axles, differentials: UAZ, Lublin Gearbox: Muscel + Maz Transfer case: x Drives: 4 Ă&#x2014; 4 Additional equipment: semi-trailer; mower; winch; lift Other: brakes: mech. + hydr.; starter Use: agricultural works and general transport Comments: x

Owner: Wladyslaw Bobak, Sierockie Constructor: Pokusa, Czerwienne Vehicle type: small tractor Year of production: 1965 Engine: Andoria S15 Diesel Rated power (HP): x Max speed (kph): 20 Max load (t): 2 Chassis: homemade Axles, differentials: Zuk Gearbox: Lublin Transfer Case: Lublin Drives: 2 Ă&#x2014; 4 Additional equipment: semi-trailer; mower; tedder Other: brakes: mech. Use: agricultural and forest works Comments: bought

Owner: Bronek Weglarczyk, Dzianisz Constructor: Bronek Weglarczyk + Bronislaw “Krupecka” Jasionek, Dzianisz Vehicle type: small tractor Year of production: 1981 Engine: Andoria S6 Diesel Rated power (HP): 6 Max speed (kph): 25 Max load (t): x Chassis: homemade Axles, differentials: x Gearbox: Robur Transfer case: x Drives: 2 × 4 Additional equipment: semi-trailer; mower; potato digger; tedder; cultivator; plough; harrow Other: x Use: agriculture, household Comments: x

Owner: Stanislaw “Kantor” Majerczyk, Murzasichle Constructor: Stanislaw “Kantor” Majerczyk, Murzasichle Vehicle type: small tractor Year of production: 1984 Engine: Perkins Diesel Rated Power (HP): 45 Max speed (kph): 80 Max load (t): x Chassis: homemade Axles, differentials: UAZ + homemade Gearbox: Lublin Transfer case: GAZ 63 Drives: AWD (4 × 4 + semi-trailer) Additional equipment: semi-trailer; winch Other: power take-off; wheel tread width: original; brakes: hydr.; starter; wheels: Zetor Use: forest works Comments: registered

Owner: Jozef Lak, Czarny Dunajec Constructor: Jozef Lak, Czarny Dunajec Vehicle type: small tractor Year of production: 2000 Engine: Andoria S6 Diesel Rated power (HP): 6 Max speed (kph): 20 Max load (t): 3 Chassis: homemade Axles, differentials: x Gearbox: x Transfer case: x Drives: 2 Ă&#x2014; 4 Additional equipment: semi-trailer Other: x Use: agricultural and forest works Comments: unregistered

Owner: Bronislaw “Krupecka” Jasionek, Dzianisz Constructor: Bronislaw “Krupecka” Jasionek, Dzianisz Vehicle type: small tractor Year of production: 1976 Engine: Andoria S6 Diesel Rated power (HP): 6 Max speed (kph): x Max load (t): 2 Chassis: homemade Axles, Differentials: Zuk Gearbox: 2 × Zuk Transfer Case: x Drives: 2 × 4 Additional equipment: mower; potato digger Other: wheel tread width: 125 cm (shortened); brakes: mech.; wheels: Fiat 125p; front suspension: bolt-mounted suspension Use: agricultural works Comments: unregistered

Owner: Franciszek Bandyk, Brzegi Constructor: Franciszek Bandyk + mechanic, Czarny Dunajec Vehicle type: tractor Year of production: 1985 Engine: Andoria S30 Diesel, water cooled Rated power (HP): x Max speed (kph): 30 Max load (t): x Chassis: homemade Axles, differentials: Muscel + Lublin Gearbox: Lublin Transfer Case: Lublin Drives: 4 Ă&#x2014; 4 Additional equipment: semi-trailer; mower; plough; winch; lift Other: brakes: hydr.; starter Use: agricultural and forest works Comments: registered

Owner: Andrzej Stopka, Czarny Dunajec Constructor: “Zmichla” + Jan Szuba, Czarny Dunajec Vehicle type: small tractor Year of production: x Engine: Andoria S18 Diesel Rated power (HP): 18 Max speed (kph): x Max load (t): x Chassis: homemade Axles, differentials: Star Gearbox: Star Transfercase: Star Drives: 2 × 4 Additional equipment: semi-trailer; mower; potato digger; tedder-rake Other: wheel tread width: shortened Use: agricultural works Comments: x

Owner: Stanislaw “Marciga” Zapotoczny, Banska Wyzna Constructor: Stanislaw “Marciga” Zapotoczny, Banska Wyzna Vehicle type: tractor Year of production: 1970 Engine: Ursus 30 Diesel Rated power (HP): x Max speed (kph): 60 Max load (t): 2.5 Chassis: homemade Axles, differentials: GAZ Gearbox: GAZ Transfer case: GAZ Drives: 4 × 4 Additional equipment: mower Other: brakes: hydr.; wheels: GAZ Use: x Comments: registered

Owner: Kazimierz Kijeka, Dzianisz Constructor: Bronislaw “Krupecka” Jasionek + Kazimierz Kijeka, Dzianisz Vehicle type: small tractor Year of production: 1980 Engine: Andoria S20 Diesel Rated power (HP): x Max speed (kph): 60 Max load (t): x Chassis: homemade Axles, differentials: Warszawa Gearbox: Lublin Transfer Case: GAZ Drives: AWD (4 × 4 + semi-trailer) Additional equipment: x Other: power take-off Use: x Comments: x

Owner: Stanislaw Gromski, Dzianisz Constructor: Kojs “Skik”, Nowe Bystre Vehicle type: tractor / ciagnik Year of production: 1956 Engine: Andoria S12 Diesel Rated power (HP): 12 Max speed (kph): 20 Max load (t): 1 Chassis: homemade Axles, differentials: originally: Studebacker, currently: GAZ Gearbox: Lublin Transfer case: x Drives: 4 × 4 Additional equipment: semi-trailer; mower; potato digger Other: wheel tread width: 110 cm (shortened); brakes: mech. Use: agricultural and forest works Comments: bought in 1976 from Staszek Palenica, Dzianisz

Owner: Andrzej Mardula, Poronin Constructor: Andrzej Mardula, Poronin Vehicle type: tractor Year of production: 1990 Engine: Andoria S18 Diesel Rated power (HP): 18 Max speed (kph): x Max load (t): x Chassis: homemade Axles, differentials: GAZ 63 Gearbox: GAZ 63 Transfer case: GAZ 63 Drives: 4 Ă&#x2014; 4 Additional equipment: semi-trailer; mower Other: brakes: hydr. GAZ 63; wheels: GAZ 63; hydraulics: Star Use: x Comments: x

Views from the exhibition, photo: Szilรกrd Miklรณs, credit: Studio Protokoll

scena

O discuﬂie cu Oliver Ressler despre Fly Democracy realizatæ de Alex. Cistelecan øi Attila Tordai-S. Fly Democracy [Democraﬂia în aer], Studio Protokoll, 23 octombrie – 14 noiembrie

OLIVER RESSLER, næscut în 1970 la Knittelfeld, Austria, træieøte øi lucreazæ la Viena, realizînd proiecte pe diferite teme socio-politice. Începînd cu 1994, este preocupat sæ dezvolte expoziflii, proiecte în spafliul public øi lucræri video pe teme precise, cum ar fi probleme legate de rasism, migraflie, inginerie geneticæ, economie, forme de rezistenflæ øi alternative sociale. Multe din lucrærile lui Ressler sînt produse în colaborare: proiectul în desfæøurare Boom!, cu artistul din Statele Unite David Thorne, filmele Venezuela from Below [Venezuela væzutæ de jos] øi 5 Factories – Worker Control in Venezuela [5 fabrici – controlul muncitoresc în Venezuela], cu analistul politic Dario Azzellini, øi numeroase proiecte despre rasism øi migraflie, cu artistul Martin Krenn. www.ressler.at.

ALEX. CISTELECAN: „Democraflie directæ nonstatalæ“, „autoadministrare“, „municipalism libertarian“, „democraflie consensualæ anarhistæ“ etc.: este dificil sæ ne imaginæm ce se aflæ exact în spatele acestor denumiri generale, pe care le putem gæsi în cele zece manifeste ale proiectului dumneavoastræ. Singurul exemplu pe care îl menflionafli – Grecia anticæ – nu clarificæ deloc lucrurile: sæ nu uitæm cæ modelul grecesc de democraflie participativæ era doar partea luminoasæ a unui sistem politic mai degrabæ injust, bazat, în mare mæsuræ, pe sclavie. Ne putefli furniza alte exemple de astfel de democraflii directe, fie din trecut, fie din prezent sau – de ce nu? – dintr-un viitor nu foarte îndepærtat? OLIVER RESSLER: E clar cæ modelul Greciei antice a funcflionat ca un model democratic cu o implicare directæ în procesele de luare a deciziilor doar pentru oamenii albi, privilegiafli – de altfel, mæ refer la acest aspect în descrierea proiectului Fly Democracy. E interesant sæ-i cunoøti structura, însæ, desigur, nu poate fi folosit ca model pentru crearea unei societæfli democratice moderne. Fireøte, cred cæ existæ în istorie cîteva exemple de democraflie directæ, începînd de la Comuna din Paris, în 1871, øi pînæ la asocierile de muncitori din timpul Ræzboiului Civil din Spania. Din pæcate, aceste modele au existat doar pentru scurt timp, putîndu-se manifesta doar într-o anumitæ mæsuræ, øi asta din cauza unei imense presiuni din partea inamicilor politici, fiind foarte curînd înfrînte pe cale armatæ. Dacæ ne gîndim la democraflia directæ de astæzi, cred cæ trebuie menflionate juntele bunei guvernæri1, reflelele de autoguvernare democraticæ directæ ale zapatiøtilor din Mexic. Iar acele consejos comunales din Venezuela, consiliile comunale, care sînt reflele de cartier formate ad hoc pentru a da oamenilor un mai mare control asupra chestiunilor care privesc comunitæflile lor, reprezintæ cea mai recentæ dezvoltare, care speræm cæ va izbuti sæ implice mai mult populaflia din Venezuela în procesele de participare democraticæ. Nu cred cæ vreunul dintre aceste modele este perfect, toate au problemele lor, însæ ele prezintæ exemple interesante pentru democraflia directæ øi sînt demne de luat în considerare. A. C.: Haidefli sæ mutæm puflin problema øi sæ împærflim discuflia în douæ. Pe de o parte, afli menflionat Comuna din Paris øi asocierile de muncitori din timpul Ræzboiului Civil din Spania. În acelaøi timp, afli fost de acord cu faptul cæ aceste miøcæri au fost de scurtæ duratæ, zdrobite rapid de cætre inamicii lor. Nu credefli cæ aceasta este o problemæ

AN INTERVIEW WITH OLIVER RESSLER ABOUT HIS PROJECT FLY DEMOCRACY Realized by Alex. Cistelecan and Attila Tordai-S. Fly Democracy, Studio Protokoll, 23 October – 14 November OLIVER RESSLER, born in Knittelfeld, Austria, in 1970, lives and works in Vienna. He is doing projects on various socio-political themes. Since 1994 he has been concerned with theme specific exhibitions, projects in public space, and videos on issues of racism, migration, genetic engineering, economics, forms of resistance and social alternatives. Many of Ressler’s works are produced as collaborations: the ongoing project Boom! with the US-artist David Thorne, the films Venezuela from Below and 5 Factories – Worker Control in Venezuela with the political analyst Dario Azzellini, and numerous of projects on racism and migration with artist Martin Krenn. www.ressler.at.

ALEX. CISTELECAN: “Stateless direct democracy”, “self-management”, “libertarian municipalism”, “anarchist consensual democracy”, etc.: it is difficult to imagine what exactly lies behind these fundamental expressions that we find in the ten leaflets of your project. The one example that you mention – Ancient Greece – doesn’t make things easier; let’s not forget that the Greek model of participative democracy was just the sunny side of a more unethical political system based, in the main, on slavery. Could you give us some other possible examples of such direct democracy, either from the past, from the present or – why not? – from a not so distant future? OLIVER RESSLER: It is clear that the Ancient Greek model only functioned as a democratic model with direct involvement in decisionmaking processes for the privileged white man – I also refer to this aspect in the project description of Fly Democracy. It is interesting to learn about its structure, but of course it cannot be used as a blueprint for the creation of a modern democratic society. Indeed, I think there are some examples of direct democracy in history, ranging from the Paris Commune in 1871 to the workers’ collectives during the Spanish Civil War. Unfortunately these models existed for a very short time, could only be developed to a certain extent due to a lot of pressure from political enemies, and were militarily defeated very quickly. If we think of direct democracy today, I think the juntas of the good government, the direct-democratic self-governing networks of the Zapatistas in Mexico, have to be mentioned. And the consejos comunales in Venezuela, the communal councils, which are neighborhood networks currently formed to give people greater control over the running of their communities, are the most recent development which will hopefully succeed in involving the population of Venezuela more in democratic participation processes. I think that none of these models is perfect, all of them have their problems, but they all present interesting examples for direct democracy which have to be taken into consideration. A. C.: Let’s try to shift the problem a little bit with a dichotomy. On the one hand, you mentioned the Paris Commune and the worker’s

ALEX. CISTELECAN este doctorand în filosofie la Universitatea „Babeø-Bolyai“ din Cluj øi redactor al revistei IDEA artæ + societate.

ALEX. CISTELECAN is pursuing his doctoral studies in philosophy at Babeø-Bolyai University, Cluj. He is also editor at IDEA arts + society.

ATTILA TORDAI-S. este redactor la IDEA artæ + societate øi coordonator al Studioului Protokoll.

ATTILA TORDAI-S. is editor at IDEA arts + society, is running Protokoll Studio.

scena

structuralæ a unor asemenea miøcæri revoluflionare – øi anume cæ angajamentul lor revoluflionar este unul finit, cæ nu sînt capabile sæ pæstreze puterea øi cæ, spus pe øleau, sînt prin urmare ceva foarte specific stîngii, ceva ce francezii numesc „le romantisme de la Chose perdue“ [romantismul cauzei pierdute]? Pe de altæ parte – øi acesta poate fi deja ræspunsul la întrebarea de mai sus –, afli menflionat zapatiøtii øi consiliile comunale din Venezuela. Este adeværat, aici momentul revoluflionar se dovedeøte a fi unul durabil, însæ doar în mæsura în care este susflinut de un lider puternic øi charismatic. Credefli cæ e un compromis care trebuie fæcut de cætre miøcærile revoluflionare ori e vorba de o simplæ întîmplare? Sau, pentru a pune întrebarea în termenii politicii reprezentærii øi ai reprezentærii politicii: cum poate crede cineva în asemenea forme de democraflie directæ øi, în acelaøi timp, sæ se raporteze la mesajele pe care media le difuzeazæ, adicæ la faptul cæ organizaflia zapatistæ nu a produs niciun progres economic øi cæ Hugo Chávez se transformæ din ce în ce mai mult în obiønuitul dictator al oricærei flæri comuniste? O. R.: Este clar cæ astæzi toate apropierile de o democraflie directæ pot surveni doar în contra rezistenflei redutabile a capitalismului neoliberal. Aceasta înseamnæ cæ existæ nenumærate limitæri øi obstacole. Presupun cæ nu ar fi o mare problemæ pentru armata mexicanæ sæ zdrobeascæ în cîteva sæptæmîni, prin mijloace militare, structurile øi institufliile zapatiste, însæ preflul plætit ar putea fi foarte mare, întrucît zapatiøtii sînt foarte prezenfli în media øi sînt, la nivel naflional øi internaflonal, sprijinifli de mulfli oameni. O înfrîngere militaræ a zapatiøtilor ar putea provoca un val de revoltæ în întreaga flaræ øi ar afecta serios imaginea modernæ cu care guvernul mexican doreøte sæ fie asociat, imaginea unei democraflii (formale) funcflionale, care asiguræ cetæflenilor sæi anumite libertæfli. Însæ sînt sigur cæ insurecflia zapatistæ ar continua, chiar dacæ subcomandante Marcos s-ar retrage sau ar muri. Deja numele „subcomandante“ pune sub semnul întrebærii structurile tipic ierarhice ale armatei sau societæflii în general, pentru cæ, aøa cum au arætat în mod clar prin comunicatele lor publice, în comunitæflile zapatiste oamenii sînt cei care dau ordine, iar Junta Bunei Guvernæri øi sectorul militar cei care ascultæ. În Junta Bunei Guvernæri, reprezentanflii flæranilor lucreazæ pe baza rotafliei permanente a posturilor, færæ sæ fie plætifli, øi încearcæ sæ rezolve problemele dintre indivizi øi comunitæfli. Subcomandante Marcos este persoana care comunicæ cu mass-media øi, prin urmare, este foarte cunoscut, însæ el nu a acumulat putere, spre deosebire de preøedintele Hugo Chávez din Venezuela, unde avem o situaflie complet diferitæ. Acumularea puterii de cætre Chávez se aflæ, desigur, într-o contradicflie indisolubilæ cu efortul de a instala un sistem care îi implicæ pe oameni în procesele de luare a deciziilor într-o manieræ democraticæ directæ. Însæ, færæ o conducere puternicæ, experimentul politic din Venezuela ar fi fost deja de mult ræsturnat. E interesant de observat cæ prefacerile de succes din Venezuela øi Bolivia sînt bazate pe luptele øi grevele de ani de zile ale majoritæflii oamenilor pauperizafli, øi cred cæ mai ales faptul cæ aceste miøcæri au obflinut în final puterea prin cîøtigarea alegerilor în cadrul sistemului actual de democraflie reprezentativæ contribuie la vizibilitatea øi atenflia atît de mari acordate unei singure persoane charismatice. În plus, discursul schematic al marilor canale media susfline oarecum cæ aceøti lideri induc în eroare øi seduc masele, pentru cæ sînt populiøti, iar simpatizanflii lor ar fi, chipurile, proøti. E o stranie distorsionare a faptelor... A. C.: Fæcînd un pas mai departe în direcflia politicii reprezentærii/reprezentærii politicii øi a rolului mass-mediei, s-ar putea spune cæ existæ un mic paradox în ceea ce tocmai afli spus: pe de o parte, miøcarea zapatistæ este întrucîtva protejatæ de imaginea sa; dacæ nu ar avea aceastæ notorietate în mass-media, zapatiøtii ar putea fi uøor zdrobifli de guvernul mexican. Pe de altæ parte, în cazul Venezuelei, mass-media joacæ rolul invers øi, prin distorsiunea deliberatæ a faptelor, pune în pericol experimentul politic condus de Chávez. Este acest paradox unul structural pentru mass-media, în general?

collective during the Spanish Civil War. But you also agree that these movements were only short ones, quickly crushed by their enemies. Don’t you think that this is a structural problem of such revolutionary movements – namely, that their revolutionary engagement is a finite one, that they are not capable of holding power and, to put it bluntly, that they are, as such, very specific for the left, something that the French call “le romantisme de la Chose perdue”? On the other hand – and this could already be the answer to the question above – you mentioned the Zapatistas and the communal councils in Venezuela; here, it is true, the revolutionary moment proved to be a lasting one, but only if it was supported by a strong and charismatic leader. Do you think this is a compromise to be made by the revolutionary movement or is it its only chance? Or, to put the question in terms of politics of representation and representation of politics: how can one put his faith in such forms of direct democracy, and relate at the same time to the messages that the media diffuses, namely, that the Zapatistas organization didn’t bring any economic progress and that Hugo Chávez is becoming more and more the usual dictatorial leader of the communist countries? O. R.: It is clear that nowadays all approaches towards direct democracy can only take place against the powerful resistance of neo-liberal capitalism. That means there are many limitations and obstacles. I assume it wouldn’t be a big problem for the Mexican army to smash the structures and institutions of the Zapatistas within a couple of weeks through military means, but the price of doing so would be a very big one, as the Zapatistas are very present in the media and are supported by many people on a national and international level. A military defeat of the Zapatistas would severely damage the modern image the Mexican government wants to be associated with, the image of a functioning (formal) democracy with certain freedoms for their citizens, and it would provoke a wave of revolt in the whole country. But I am sure the Zapatista uprising would continue even if Subcomandante Marcos would resign or die. The title “Subcomandante” from the outset questions typical hierarchical structures of the army or society in general, because, as also clearly pointed out in their public announcements, the people in Zapatista communities give the orders and the Good Government Junta and the military sector listen. Delegates of peasants work in the Good Government Junta as rotating volunteers to try to solve problems between individuals and communities. Subcomandante Marcos is the very visible person who communicates with the media, but he has no accumulated power comparable to that of President Hugo Chávez in Venezuela where we have a completely different situation. Chávez’ accumulation of power is, of course, an indissoluble contradiction in the effort to install a system that involves people in direct-democratic decisionmaking processes. But without his strong leadership, the political experiment there would have ended a long time ago. It is interesting to observe that the successful transformations in Venezuela and Bolivia are based on years of struggles and strikes by the majority of the impoverished people, and I think especially the fact that these movements finally gained power through winning elections within the existing system of representational democracy contributes very much to the visibility and attention enjoyed by a single charismatic person. The reductionist discourse of big media then somehow claims that these leaders mislead and seduce the masses, because they are populists and their voters are gullible. It is a strange distortion of the facts... A. C.: In pursuing further the politics of representation/representation of politics and the role of the media, one could say that there is a small paradox in what you’ve just said: on the one hand, the Zapatista movement is somehow protected by its image; if they didn’t have all their notoriety in the media, the Zapatistas would be easily smashed by the Mexican government. On the other hand, in the case of Venezuela, the media plays the opposite role and, through its deliberate distortion of facts, endangers the political experiment led by Chávez. Is this paradox a structural one for the media in general?

scena

Oliver Ressler Fly Democracy, still from the video projection

Este aceasta natura dualæ inevitabilæ a mass-mediei, sæ fie în acelaøi timp un mediu pentru politicile de emancipare øi arma directæ a represiunii? Se poate depæøi aceastæ contradicflie øi paria pe existenfla mass-mediei independente – sau acest lucru ar prezenta riscul de a pierde prea mult din vizibilitate øi de a ne scufunda într-un pur localism? O. R.: Ei bine, existæ mai multe tipuri de mass-media. Am citit în media liberalæ niøte texte ale unor autori care pæreau sæ fie fascinafli de zapatiøti – aceøtia din urmæ fiind adesea descriøi drept prima gherilæ postmodernæ, pentru cæ au schimbat armele cu arma cuvîntului rostit. Nu trebuie sæ fii un stîngist radical pentru a recunoaøte cæ rebeliunea indigenilor din Mexic este justificatæ, deoarece ei træiesc în niøte condiflii groaznice, de extremæ særæcie, iar drepturile lor au fost ignorate de cætre toate guvernele mexicane. Extraordinara frumusefle øi poezie a declarafliilor lor, afiøarea zapatiøtilor în public cu pasamontaña, acea mascæ de schi care ascunde individualitæflile pentru a face puterea colectivæ mai vizibilæ, toate astea îi fascineazæ pe mulfli oameni – inclusiv, desigur, pe jurnaliøti. Chávez este într-o situaflie complet diferitæ, care pare sæ-l facæ mai puflin atractiv mass-mediei occidentale. Faptul cæ a cîøtigat toate alegerile începînd cu 1998 este adesea ignorat, el fiind descris ca un dictator populist antidemocratic. Originea sa militaræ øi faptul cæ a fost implicat, la începutul anilor 1990, într-o tentativæ de lovituræ de stat îl fac o flintæ uøoaræ pentru mass-media conservatoare, care-i respinge politica. Proprietarii mass-mediei de dreapta din Venezuela constituie partea cea mai puternicæ a opozifliei împotriva procesului bolivarian, ei fiind direct implicafli în lovitura de stat împotriva lui Chávez, din aprilie 2002. Foarte adesea, informaflia unilateralæ øi complet greøitæ a acestei mass-medii este repetatæ, færæ a fi verificatæ, de cætre mass-media occidentalæ. Graflie rezervelor de petrol, Venezuela are o mare putere în America Latinæ, iar Chávez foloseøte aceastæ putere la mai multe nivele. Printre altele, el a fondat, în contra CNN-ului, refleaua sudamericanæ de mass-media Telesur øi Banco del Sur, Banca Sudului, care reduce dependenfla statelor din America Latinæ faflæ de Banca Mondialæ øi FMI. Odatæ cu procesul bolivarian se instaureazæ un model care funcflioneazæ ca model director pentru alte state, cum sînt Bolivia øi Ecuador, care cautæ øi ele posibilitæfli alternative de dezvoltare. Cel puflin în America Latinæ, Venezuela reprezintæ un real pericol pentru modelul neoliberal øi se opune intereselor mass-mediei private, ceea ce o face sæ fie privitæ ca un inamic. Cu siguranflæ, situaflia este mult mai complexæ, însæ acestea ar putea fi cîteva aspecte.

ATTILA TORDAI-S.: Este destul de evident cæ elita politicæ øi economicæ a recunoscut puterea mass-mediei ca instrument pentru propagandæ øi cæ asta a dus la încercæri repetate de a o controla. În România, mass-media este extrem de puternicæ; în mod oficial, ræsturnarea politicæ din 1989 a început cu protecflia oferitæ de mass-media internaflionalæ pastorului reformat din Timiøoara øi a continuat cu „revoluflia televizatæ“. Poate cæ din aceastæ cauzæ societatea româneascæ a ræmas una dependentæ de televizor. Comparativ cu importanfla mass-mediei, practica artisticæ contemporanæ este consideratæ o simplæ extravaganflæ, cu absolut niciun impact asupra societæflii. Ce rol credefli cæ poate juca arta contemporanæ, în acest context definit de structuri instituflionale puternice, de hegemonia pieflei libere øi de neutralizarea neoliberalæ a politicului? O. R.: Speranfla mea e ca, din cînd în cînd, arta sæ mai aibæ capacitatea de a interveni direct în dezbaterile politice. Cred cæ uneori e posibil... De obicei, mæ situez de partea uneia din taberele aflate în conflict øi nu mæ aflu în poziflia convenabilæ a observatorului neutru. De la proiect la proiect, rolul meu se modificæ puflin, pentru cæ sînt interesat sæ verific diferite strategii în interiorul practicii mele artistice. Aøa cæ, de exemplu, pentru Fly Democracy, am montat un fel de punere în scenæ, care poate fi væzutæ ca o luare a dorinflelor drept realitate [wishfull thinking] în legæturæ cu viitoarele posibilitæfli potenfliale de acfliune politicæ, prin prezentarea difuzærii în Statele Unite a unor manifeste despre democraflia directæ. Existæ o anumitæ ironie în aceastæ monturæ, pentru cæ ea se referæ la aruncarea de manifeste realizatæ de aviaflia militaræ a Statelor Unite la începutul recentelor ræzboaie purtate în Irak øi Afganistan, desigur manifeste de propagandæ pentru democraflia reprezentativæ. Fly Democracy combinæ foarte direct øi deschis material textual din diferite discursuri despre democraflia directæ øi participativæ, citate din analiøti politici de stînga, cu material video øi cu un sunet foarte estetic, care a fost produs special pentru aceastæ lucrare øi care – comparativ cu alte proiecte de-ale mele – poate fi receptat mai uøor de cætre oameni la un nivel emoflional. A. T.-S.: Færæ îndoialæ, sutele de manifeste clamînd democraflia directæ paraøutate pe teritoriul Statelor Unite au un efect puternic øi, cel puflin, dezvæluie realitatea militaræ øi politicæ globalæ în care un asemenea eveniment este de neconceput. Mæ refer la ideea cæ cetæflenii americani ar putea fi încurajafli, de cætre o entitate necunoscutæ, sæ se elibereze. Aøadar, în aceastæ privinflæ, Fly Democracy intervine într-o chestiune politicæ. Pe de altæ parte, teritoriul ocupat de obicei în lumea realæ de cætre o lucrare de artæ este atît de restrîns, încît uneori mæ întreb care sînt posibilele efecte ale unei astfel de lucræri politice. Vorbesc acum împotriva a ceea ce cred, întrucît nu mæ consider nici eu un observator neutru. Cînd am mers la tipografie pentru a lua invitafliile pentru expoziflia dumneavoastræ de la Studio Protokoll, acestea nu erau încæ gata, aøa cæ a trebuit sæ aøtept puflin. Privind în jur, am observat cæ în aceeaøi încæpere, pe lîngæ cele 350 de invitaflii la vernisajul proiectului dumneavoastræ, existau mii – mai exact, 30.000 – de postere øi materiale promoflionale care anunflau viitoarele alegeri pentru Parlamentul European. Paradoxul situafliei a fost surprins perfect de cætre un muncitor, care, fæcând semn cætre acele mormane imense de tipærituri promoflionale, a spus: „Vedefli, de aici vin banii noøtri“. Nu credefli cæ aceastæ stranie situaflie este, de fapt, paradigma normalæ a artei contemporane? Øi nu neutralizeazæ ea potenflialul politic al aøa-numitei arte critice øi subversive? Sau, pentru artæ, existæ o altæ strategie posibilæ, una care ar putea evita acest paradox? O. R.: Cu siguranflæ este foarte greu sæ lucrezi împotriva copleøitoarei puteri financiare øi ideologice a sistemului politic dominant. Dacæ-fli prezinfli lucrarea în instituflii de artæ, ea este foarte adesea væzutæ doar în interiorul unor limite înguste. Acesta este unul din motivele pentru care am realizat o mare parte din lucrærile mele în afara institufliilor de artæ. Pe de o parte, am produs postere, panouri publicitare, obiecte cu funcflii publicitare sau reviste care sæ intervinæ direct în spafliile publice din inte-

Is this the inevitable dual nature of media, to be at the same time a medium for the politics of emancipation and the immediate weapon of repression? Can one overcome this contradiction and bet on the existence of the independent media – or would this present the risk of losing too much visibility and sinking into pure localism? O. R.: Well, there are different kinds of media. I read a couple of texts in liberal media by writers who seemed to be fascinated by the Zapatistas, who are often described as the first postmodern guerillas because they exchanged weapons through the weapon of the spoken word. You don’t have to be a radical leftist to acknowledge that the rebellion of the Mexico’s indigenous people is justified, because they live under terrible conditions of extreme poverty and their rights have been ignored by all Mexican governments. The superior beauty and poetry of their declarations and of their distinct appearance in the pasamontaña, the ski mask, which hides the individuals while making the Zapatistas as a collective power better visible, fascinates many people, and obviously journalists as well. Chávez is in a completely different situation that seems to make him less attractive for Western media. The fact that he has won all elections since 1998 is often ignored and he is depicted as an anti-democratic, populist dictator. His military background and his involvement in an attempted coup d’Etat in the early 1990’s make him an easy target for the conservative media who reject his politics. The privately owned right-wing media in Venezuela are the strongest part of the opposition against the Bolivarian Process, and they were directly involved in the coup d’Etat against Chávez in April 2002. The completely erroneous and one-sided statements of these media are very frequently repeated by Western media unverified. Through its oil wealth, Venezuela has a lot of power in Latin America and Chávez uses this power on many levels: among other things, he founded the South American counter-CNN media network Telesur and the Banco del Sur, the Bank of the South, which reduces the dependence of Latin American states on the World Bank and IMF. With the Bolivarian Process a role model has been established for other states seeking alternative development possibilities, like Bolivia and Ecuador. Venezuela represents a real threat to the neo-liberal model, at least in Latin America, and stands in contradiction to the interests of private media, which consider Venezuela an enemy. The situation is more complex for sure, but these are some relevant aspects. ATTILA TORDAI-S.: It is quit obvious that the political and economical elite recognize the power of mass media as a tool for propaganda, so much attention has been given to its control. In Romania, the mass media are extremely powerful; the political changes in 1989 officially began with the protection given by the international media to a Timiøoara-based reformed pastor, and continued as a “televised revolution”. Perhaps this is why Romanian society remains such a highly TV-addicted nation. But compared to the importance of mass media, the practice of contemporary art is considered simply a luxury with absolutely no impact on society. What role do you think contemporary art can play in this context defined by strong institutional structures, by the hegemony of the free market, and by the neo-liberal neutralisation of the political? O. R.: Well, my hope is that from time to time art still has the capacity to intervene directly in political debates. I think sometimes it is possible... I usually position myself on one side of conflicting parties, and don’t take in the convenient position of the neutral observer. My role shifts a little from project to project, because I am interested in trying out different strategies within my artistic practice. So, for example, a kind of staged scenario has been created for Fly Democracy that can be seen as wishful thinking about potential future possibilities for political action, by presenting the staged release of leaflets about direct democracy in the US. There is some irony in this allusion to the drop of leaflets from US military aircraft in Iraq and Afghanistan at the beginning of these recent wars, which contained propaganda for representational democracy. Fly Democracy combines very direct and straightforward textual material from different

scena

riorul oraøului øi sæ punæ, prin diferite metode, chestiuni politice. De exemplu, am realizat recent un poster, ca parte a unei campanii de afiøaj împotriva summitului G8 de la Heiligendamm, din Germania, în care 50.000 de postere au fost tipærite øi distribuite pentru a mobiliza demonstranflii øi blocadele. A fost cu adeværat uimitor sæ vezi cum posterele øi subiectele au fost folosite de cætre activiøti øi au apærut în atît de multe publicaflii de-ale lor, care erau toate produse pentru anumite scopuri publicitare. Pe de altæ parte, lucrez mult cu filmele, care nu sînt prezentate doar în zona artei, ci øi în cinematografe, festivaluri, centre comunitare, la proiecflii realizate de cætre organizaflii politice de stînga; din cînd în cînd, filmele au fost prezentate øi la televizor. De exemplu, filmul Venezuela from Below [Venezuela væzutæ de jos], pe care l-am realizat în 2004 împreunæ cu analistul politic Dario Azzellini, a fost transmis pe Telesur øi pe canalele de televiziune Vive TV øi VTV din Venezuela. Deøi, iniflial, filmul venea din zona artei, cu resursele sale de producflie limitate, el a avut capacitatea de a atinge o audienflæ foarte largæ. Însæ în acelaøi timp sînt interesat øi sæ-mi prezint lucrærile în spaflii expoziflionale, atîta timp cît le consider spaflii valoroase, în care forme de disidenflæ pot fi articulate într-un mod experimental. Arta nu poate fi întotdeauna neutralizatæ prin formatul expozifliei, ca dovadæ ciclul expoziflional NowTime Venezuela: Media Along the Path of the Bolivarian Process [Venezuela de astæzi: Mass-media pe calea procesului bolivarian] de la Berkeley Art Museum, din 2006, pentru care Dario øi cu mine am realizat instalaflia video pe 6 canale 5 Factories – Worker Control in Venezuela [5 fabrici – Controlul muncitoresc în Venezuela]. Dupæ multe presiuni din partea muzeului asupra curatorului expozifliei, Chris Gilbert, continuarea ciclului a fost opritæ din cauza intenfliei sale politice øi, pentru cæ era imposibil sæ mai continue sæ lucreze acolo, Chris a demisionat øi locuieøte acum la Caracas. Voi continua sæ lucrez în toate aceste zone diferite, sînt interesat sæ mæ mut dintr-un spafliu de prezentare într-altul, dintr-o zonæ de receptare într-alta. Traducere de Andrei State

Notæ: 1. „Buna guvernare“ defineøte modul de organizare participativæ a indienilor chiapas, pe zone ale rezistenﬂei. „Bunæ“ nu este o caracterizare a priori a autoguvernærii, ci denotæ decizia politicæ prin care nativii chiapas s-au desprins de guvernarea „rea“, centralæ, a statului mexican, luîndu-øi soarta în propriile mîini. De asemenea, „junta“ nu reprezintæ o dictaturæ militaræ – în fond, procesul de organizare e printre cele mai democratice din lume –, ci trimite la faptul cæ chiapas trebuie sæ facæ faﬂæ unei agresiuni øi cæ autoguvernarea zapatistæ e strîns legatæ de exercitarea dreptului la autoapærare. (N. red.)

discourses on direct and participatory democracy, quotes by leftist political analysts, with video material and a very esthetical sound produced for the piece, which – in comparison to other projects I have done – can be more easily received by people on an emotional level. A.T.-S.: No doubt, hundreds of leaflets calling for direct democracy raining down on US soil has a strong effect and, at very least, reveals the global military and political reality in which such an action is unthinkable. I mean, the idea that American citizens might be encouraged by an unknown entity to free themselves. So Fly Democracy is in this way intervening in a political issue. On the other hand, the territory usually occupied by a work of art in real life is so narrow that I sometimes wonder what the possible outcomes of such a political work can be. Now I am speaking against myself, as I don’t consider myself a neutral observer either. When I went to the printing house to collect the invitation cards for your exhibition at Protokoll Studio, they were not yet ready so I had to wait there for a while. I was looking around and noticed that in the same room, besides the 350 invitations for your project, there were thousands – in fact, 30,000 – posters and promotional items announcing the upcoming European parliamentary elections. The paradox of the situation was well-captured by a worker who said, pointing to these huge piles of promotional prints, “Look, this is where our money comes from”. Don’t you think that this unique situation is, in fact, the normal paradigm for contemporary art? And doesn’t it neutralize the political potential of so called critical and subversive art? Or is there another possible strategy for art, one that could avoid this paradox? O. R.: Sure, it is very difficult to work against the overwhelming financial and ideological power of the dominant political system. If you present your work in art institutions it is very often only seen within a narrow frame. This is one reason why I realise a lot of my work outside of art institutions. On the one hand, I produce posters, billboards, billboard-objects, or magazines that intervene directly in public inner-city spaces and address political issues through different methods. For example recently I recently realised a poster as part of a campaign against the G8-summit in Heiligendamm, Germany, in which 50,000 posters were printed and distributed to mobilise the demonstrations and blockades. It was absolutely amazing to see how the posters and their ideas were used by the activists and appeared in so many of their own publications, which were all produced for particular publicity events. On the other hand, I also work a lot on films, which are presented not only in the field of art, but are also presented in cinemas, festivals, and community centers, in screenings organized by leftist political organizations, and the films are also sometimes presented on TV. For example the film Venezuela from Below, which I did with the political analyst Dario Azzellini in 2004, was broadcast on Telesur and the Venezuelan television stations Vive TV and VTV. Though the film originally came from the art world with its limited production resources, it had the capacity to reach a very broad audience. But at the same time, I am also interested to show my work in exhibition spaces, as I consider them as valuable spaces in which forms of dissent can be articulated in an experimental way. Art doesn’t always get neutralised through the exhibition format , as can be seen in the example of the exhibition cycle Now-Time Venezuela: Media Along the Path of the Bolivarian Process at the Berkeley Art Museum in 2006, for which Dario and I realised the 6-channel video installation 5 Factories – Worker Control in Venezuela. After a lot of pressure on the exhibition curator Chris Gilbert by the museum, the continuation of the cycle was canceled because of its political intention, and because it was impossible to continue working: Chris resigned and is now living in Caracas. I will continue working in all these different fields – I am interested in shifting from one presentation space to another, from one field of reception to another.

H.arta Project Space, pictures from the events, 16 September – 15 October, Spaﬂiul Public Bucureøti | Public Art Bucharest 2007, courtesy: the artists and Goethe-Institut Bukarest

scena

Intervenflia prin opoziflie: Spafliul Public Bucureøti | Public Art Bucharest 2007* Vlad Morariu

Spaﬂiul Public Bucureøti | Public Art Bucharest 2007, 15 aprilie – 15 octombrie

Într-un interviu luat în aprilie 2007 de Timotei Nædæøan lui Marius Babias, teoreticianul, criticul de artæ øi curatorul german argumenta pentru o reacflie împotriva procesului de dispariflie treptatæ a spafliului public, problemæ care, în cazul concret al României, se pune în cel mai dramatic mod cu putinflæ: ceea ce erau recunoscute în mod tradiflional ca locuri publice dispar subit, înghiflite în malaxorul creøterii economice – domenii publice privatizate sau vîndute abuziv, publicitatea agresivæ, discreditarea sub ocupaflia politicii emoflionalizate. Rezistenflele sînt locale, fæcîndu-se greu auzite, atunci cînd nu îøi pierd substanfla prin transformarea în scandal promovat mediatic. O soluflie în acest sens poate fi oferitæ de proiectul de artæ contemporanæ. Ca mijloc al creafliei øi al criticii, el poate face ca o serie de lucruri sæ fie vizibile øi îøi poate alege chiar spafliul public ca loc de desfæøurare, reuøita sa fiind evaluatæ în funcflie de discufliile critice pe care le genereazæ în anterioritatea sau posterioritatea evenimentului artistic. Arta poate fi mijlocul prin care se poate încerca asigurarea hegemoniei asupra simbolicului øi a imaginarului culturii critice øi furnizarea legitimitæflii subscenelor de opoziflie.1 Fapt care nu presupune însæ declaraflia unei sciziuni în øi aøa slab configurata sferæ criticæ, un proiect al hegemoniei prin anexare, ci mai degrabæ intenflia unui front comun ce oferæ recunoaøterea aceleiaøi teleologii. Proiectul care øi-a propus tocmai generarea acestor tipuri de reacflii critice este cel curatoriat de Sabine Hentzsch øi Marius Babias, Spafliul Public Bucureøti | Public Art Bucharest 2007, iar orizontul de dezvoltare al proiectului a fost anunflat încæ de pe 20 aprilie 2007, data lansærii: el avea sæ includæ o serie de proiecte artistice, dezbateri publice øi intervenflii mediatice, urmærind confruntarea publicului cu dezvoltærile sociale, iniflierea dezbaterilor publice øi contribuflia culturalæ la dezvoltarea democrafliei. Spafliul Public Bucureøti | Public Art Bucharest 2007 îøi propunea conectarea Bucureøtiului la evoluflia artei contemporane internaflionale, cu scopul de a genera o conøtiinflæ a semnificafliei sferei publice; instituirea, pe termen mediu, a unei inifliative independente sau a unei instituflii pentru arta în spafliul public; realizarea, pe termen lung øi permanent, a proiectelor de artæ în spafliul public. 2007 a fost un an-pilot, iar artiøtii care au luat parte la acest experiment au fost Mircea Cantor, Anetta Mona Chiøa/Lucia Tkácˇová, Nicoleta Esinencu, H.arta, Daniel Knorr, Dan Perjovschi øi Lia Perjovschi. Proiectul s-a dezvoltat pe mai multe nivele, incluzînd aici lansarea unui website, însoflitæ de un panel de discuflii, invitarea unor artiøti în rezidenflæ în România, fapt care a permis dezvoltarea unor proiecte de lungæ duratæ, editarea unor cærfli într-o nouæ colecflie, Public, la Editura Idea Design & Print din Cluj øi, în fine, lansarea unor proiecte artistice în spafliul public din Bucureøti. Intervenflii: tematizînd publicul Fapt devenit deja un loc comun, în România sfera opoziflionalitæflii, reprezentatæ de cultura scriiturii critice, se cristalizeazæ timid. Platforme øi inifliative singulare, ce VLAD MORARIU urmeazæ în prezent studii aprofundate în cadrul unui program de masterat în filosofie la universitæflile „Humboldt“ din Berlin øi „Al. I. Cuza“ din Iaøi. Este membru al asociafliei Vector, Iaøi, organizatoare a Bienalei de Artæ Contemporanæ Periferic.

INTERVENTION THROUGH OPPOSITION: SPAfiIUL PUBLIC BUCUREØTI | PUBLIC ART BUCHAREST 2007* Vlad Morariu Spafliul Public Bucureøti | Public Art Bucharest 2007, 15 April – 15 October In an interview realized in April 2007 by Timotei Nædæøan with Marius Babias, the German theoretician, art critic and curator argued in favour of a reaction against the process of gradual disappearance of the public space, an issue which, in the actual case of Romania, is posed in the most dramatic possible way: what have been traditionally recognized as public spaces suddenly disappear, devoured by the economical growth blender – public domains being privatized or abusively sold, aggressive advertising, the disparagement under emotionalized politics. The resistances are local, having a hard time being heard, that is when they don’t loose their substance by turning into a media-promoted scandal. A solution in this respect may come from the contemporary art project. As a means for creation and critique, it can make a series of things become visible and it even can choose the public space as a place for unfolding, its success being determined by the critical discussions generated prior or after the artistic event. Art can be the means when trying to ensure the hegemony over critical culture symbolic and imaginary and to offer legitimacy to the opposition subscenes.1 A fact which doesn’t imply yet the declaration of a schism within the already weakly configured critical sphere, a project of hegemony through annexation, but rather the intent of a common front meant to offer the acknowledgement of the same teleology. The project aiming precisely at the generation of these kinds of critical reactions is the one curated by Sabine Hentzsch and Marius Babias, Spafliul Public Bucureøti | Public Art Bucharest 2007. Its horizon of development has been already announced on April 20, 2007, its launching date: it would include a series of artistic projects, public debates and media interventions, intending to confront the public with social developments, to initiate public debates and the cultural contribution to the development of democracy. Spafliul Public Bucureøti | Public Art Bucharest 2007 intended to connect Bucharest to the evolution of international contemporary art, with the purpose of generating an acknowledgement of the public space significance; to institute, on a medium term, an independent initiative or an institution for the public space art; to accomplish, on a long and permanent term, art projects within the public space. 2007 was a pilot-year, and the artists taking part in this experiment were Mircea Cantor, Anetta Mona Chiøa/Lucia Tkácˇová, Nicoleta Esinencu, H.arta, Daniel Knorr, Dan Perjovschi and Lia Perjovschi. The project developed on multiple levels, including launching a website, accompanied by a discussion panel, inviting some artists in residence to Romania, VLAD MORARIU currently pursues a master degree programme in philosophy at the Humboldt University from Berlin and A. I. Cuza University Iaøi. He is a member of the Vector Association from Iaøi, the organizer of the Periferic Biennial for Contemporary Art.

Nicoleta Esinencu A(II)Rh+, theatre street performance, 16–21 September, Spaﬂiul Public Bucureøti | Public Art Bucharest 2007, courtesy: the artist and Goethe-Institut Bukarest

scena

Lia Perjovschi CAA Inventory – Open Studio, 17–22 September, Spaﬂiul Public Bucureøti | Public Art Bucharest 2007, courtesy: the artist and Goethe-Institut Bukarest

Øerban Sturdza & Virgil Scripcariu hot art 6 – H.C.L.M.B. 10/25/01/2001/ Landscape in the City’s backyard, 16 September, Spaﬂiul Public Bucureøti | Public Art Bucharest 2007, courtesy: Goethe-Institut Bukarest

încearcæ sæ nu se lase compromise de industria de lifestyle øi imagine, au probleme în a-øi asigura accesibilitatea. În cazul proiectului Spafliul Public Bucureøti | Public Art Bucharest 2007, a fost mai degrabæ vorba de o strategie inversæ: a crea breøe cætre arealul socialului, prin asigurarea prezenflei în mijlocul unor purtætori de mesaj uøor accesibili. Proiectul a coborît în stradæ dezbaterile de idei, iar luæri de poziflie au fost formulate în paginile a douæ suplimente în revistele Observator cultural øi Suplimentul de culturæ. Deøi artiøtii conceptuali experimentaseræ încæ din anii ’60 posibilitæflile transformærii cærflii într-o lucrare de artæ, o suprapunere a acestora douæ, care sæ meargæ pînæ la identificare, apare în cazul scenei româneøti ca o noutate absolutæ, iar colecflia Public, prin inifliativa editærii „cærflilor de artist“, a acceptat provocarea lansærii acestui tip de obiect de artæ. Semnificaflia cærflilor de artist din aceastæ colecflie este dublæ: pe de o parte, ele încearcæ, întocmai cærflii tradiflionale, sæ genereze un anumit tip de cunoaøtere, în ultimæ instanflæ cu intenflia dezvoltærii unei conøtiinfle sociale; pe de altæ parte, producerea acestei cunoaøteri are loc prin reinventarea instrumentelor analitice, de aceastæ datæ fiind angajate resorturile subiective ale artistului, o cunoaøtere ale cærei idei sînt puse în circulaflie mai mult prin imagini øi mai puflin prin cuvinte. Astfel au fost bookletul øi lucrarea Dialectics of Subjection #4 a Anettei Mona Chiøa/Luciei Tkácˇová, o privire ludicæ aruncatæ asupra modurilor de apropriere ale politicului, publicaflia-inventar Contemporary Art Archive/Center for Art Analysis 1985–2007 a Liei Perjovschi, care marcheazæ punctul de început al unui proces de redefinire pentru arhiva colectatæ de artistæ, cartea Postmodern Ex-communist produsæ de Dan Perjovschi, care cuprinde desene øi graffitiuri incluse în ultimele sale prezenfle expoziflionale, cartea de artist Tæcerea mieilor/The Silence of the Lambs a lui Mircea Cantor, care comenteazæ situaflia unei practici sociale prinse între imobilitatea tradiflionalului øi restricfliile impuse de aderarea la structurile instituflionale europene, prima apariflie editorialæ a Nicoletei Esinencu pe piafla din România, cu A(II)Rh+, acte de „subversiune performativæ“2 deja reprezentate pe multe din scenele Occidentului, øi publicaflia grupului H.arta, H.arta 2008, de fapt o agendæ al cærei caracter inovativ constæ în aceea cæ datele cuprinse în ea fac în multe cazuri trimitere la evenimente cu o anumitæ semnificaflie pentru istoria noastræ mai mult sau mai puflin recentæ. O publicaflie aparte este cea a lui Daniel Knorr, care se intituleazæ

which allowed the development of some long term projects, the publishing of books in a new collection, Public, at the Idea Design & Print Publishing House in Cluj and, finally, launching some artistic projects in Bucharest’s public space. Interventions: Thematizing the Public It’s a common place that in Romania the oppositional domain (sphere) represented by the critical writing culture crystallizes slowly. Platforms and individual initiatives, which try not to let themselves compromised by the lifestyle and image industry, have troubles in ensuring their accessibility. In the case of the Spaﬂiul Public Bucureøti | Public Art Bucharest 2007 project, it had to do more with an inversed strategy: creating breaches to the social area by ensuring presence among some easily accessible message carriers. The project descended the debates of ideas in the streets and stands have been taken in the pages of two supplements issued by the magazines Observator cultural and Suplimentul de culturæ. Although the possibilities of transforming the book into an artwork have been experimented by the conceptual artists as far back as the ’60s, an overlapping of the two, going all the way to their identification, appears as an absolute novelty for the Romanian scene, and the Public collection, due to the initiative to issue “artist books”, has accepted the challenge of launching this type of art object. The significance of the artist books in this collection is twofold: on one side, just like the traditional book, they try to generate a certain type of knowledge, in the last resort, with the intention of developing a social consciousness; on the other side, the generation of this knowledge takes place through the reinvention of the analytical instruments, as this time the subjective resorts of the artists are being engaged, a knowledge whose ideas are put into circulation more through the use of images than of words. So were the booklet and the work Dialectics of Subjection #4 of Anetta Mona Chiøa/Lucia Tkácˇová, a playful glance at the ways of appropriating the politics, the inventory-publication Contemporary Art Archive/Center for Art Analysis 1985–2007 of Lia Perjovschi, which marks the starting point of a redefining process for the archive collected by the artist, the book Postmodern Ex-communist, produced by Dan Perjovschi, which includes drawings and grafitties from his last exhibition presences, the artist book Tæcerea mieilor/The Silence of the Lambs of Mircea Cantor, which comments on the situation of a social practice caught

scena Website (www.spatiul-public.ro) lounch, 20 July, Spaﬂiul Public Bucureøti | Public Art Bucharest 2007, courtesy: e-cart and Goethe-Institut Bukarest

chiar Carte de artist. Knorr a produs 300 de exemplare unicat, între paginile sale adunînd fragmente de gunoaie din diferite pærfli ale României, care, pe de o parte, satisfac criteriile estetice ale unei lucræri de artæ prin aceea cæ, aflate sub o presiune de 150 de tone, micile artefacte au læsat urme vizibile în paginile cærflii, configuraflii ale unor contingenfle spafliale transmutate într-o narafliune a timpului nostru trecut, pe de altæ parte ele reuøind sæ producæ un act de reflecflie asupra a ceea ce noi degajæm, a ceea ce noi læsæm în urmæ, în ultimæ instanflæ, asupra reziduurilor subiectivitæflilor noastre.3 Intervenflii: aproprierea imaginii În 1992, W. J. T. Mitchell, raportîndu-se la mult mediatizata „linguistic turn“ din mediul filosofiei analitice a anilor ’60, anunfla în revista Artforum cæ træim vremurile unei schimbæri de paradigmæ în øtiinflele umane øi ale culturii, prin care imaginea înlocuieøte semnul ca obiect de studiu al acestora. E timpul unui „pictorial turn“4, spunea Mitchell. Dar deja simptomatica acestei schimbæri de paradigmæ era datæ în analizele situaflioniøtilor, cînd Guy Debord consacra conceptul de societate a spectacolului, definind spectacolul ca puræ afirmare a aparenflei, o afirmare a vieflii sociale ca puræ aparenflæ, acolo unde viafla era ucisæ prin re-prezentarea ei. O neliniøte similaræ vom gæsi la Mitchell: dacæ schimbarea de paradigmæ trimitea la faptul cæ relafliile sociale sînt acum mediate de imagini, apelul sæu atrægea atenflia asupra faptului cæ noi încæ nu am înfleles structura øi funcflionalitatea lor, relaflia lor cu limbajul øi modul lor de acfliune asupra observatorilor øi asupra lumii. Analiza lui Mitchell se îndrepta înspre gæsirea unui punct de contact între iconologie øi ideologie, înflelegînd ideologia în termenii unei iconologii care diagnosticheazæ. Situarea discursului iconologico-ideologic în proximitatea celui despre spafliul public ar putea avea consecinfle importante pentru constituirea unei arheologii a individului contemporan.5 O lucrare în care imaginile diagnosticheazæ leziunea iremediabilæ produsæ asupra cortexului social, cauza unei percepflii de sine alterate, este Istorie/Isterie, realizatæ de Dan Perjovschi în fafla Facultæflii de Arhitecturæ din Bucureøti. Dan Perjovschi ne-a oferit o lucrare mutæ, ne-a oferit imagini mute, statui vivante închipuind douæ personaje imersate deja în atemporalul memoriei colective, un student øi un miner, care au încremenit timp de o sæptæmînæ (15–22

between the immobility of the traditional and the restrictions imposed by the adherence to the European institutional structures, the first publication of Nicoleta Esinencu on the Romanian market, with A(II)Rh+, acts of “performative subversion”2 already represented on many Western stages and the publication of the H.arta group, H.arta 2008, actually a notebook whose innovative character consists in the fact that the data contained in it refer, in many cases, to events bearing a certain significance for our more or less recent history. A publication out of the ordinary is Daniel Knorr’s, taking plainly in its title (Carte de artist [Artist book]) the intentions of the whole project. Knorr produced 300 unique copies, gathering inside them fragments of waste from different areas of Romania, which on one hand satisfy the aesthetical criteria of a work of art by the the fact that, under a pressure of 150 tons, the small artifacts leave visible traces on pages, configurations of spacial contingencies translated into a naration of our past time, and on the other hand they are able to produce an act of reflection upon that which we get rid off, that which we leave behind, in other words, that which constitute the remains of our own subjectivities.3 Interventions: the Appropriation of the Image In 1992, W. J. T. Mitchell, referring to the much mediated “linguistic turn” in the area of analytical philosophy of the ’60s, announced in the Artforum magazine that we live in the times of a paradigm shift for human sciences and culture, causing image to replace the sign as their study object. It’s time for a “pictorial turn”5, Mitchell said. But the symptoms of this paradigm shift were already given in the situationists’ analyses, when Guy Debord established the concept of a society of spectacle, defining the spectacle as sheer affirmation of the appearance, an affirmation of the social life as sheer appearance, where life was killed by its representation. One may find a similar concern in Mitchell: if the paradigm shift referred to the fact that social relations are now mediated by images, his appeal drew attention on the fact that we haven’t yet understood their structure and functionality, their relation to the language and the way they act on observers and on the world. Mitchell’s analysis attempted to find a contact point between iconology and ideology, regarding ideology in the terms of an iconology which gives diagnoses. Positioning the iconological-ideological discourse in the proximity of that about public space could have significant consequences on

Daniel Knorr Trams and Institutions, 15 September – 15 October, Spaﬂiul Public Bucureøti | Public Art Bucharest 2007, courtesy: the artist and Goethe-Institut Bukarest

scena

Daniel Knorr Trams and Institutions, 15 September – 15 October, Spaﬂiul Public Bucureøti | Public Art Bucharest 2007, photo: Cristi Dorombach, courtesy: the artist and Goethe-Institut Bukarest

septembrie 2007) în acelaøi loc, în aceleaøi poziflii, în acelaøi cod al aducerii aminte: cele douæ personaje faflæ-cætre-faflæ, spate-cætre-spate, violenfla unuia asupra celuilalt. Jocul de cuvinte din titlul lucrærii lui Dan Perjovschi ascunde de fapt cezura dialecticæ a conøtiinflei unui observator imaginar, pentru care consemnarea textualæ ar trebui sæ obiectiveze o privire lucidæ a faptelor, faptul care devine text, textul care devine istorie, dar care este subminat de imagine, cea care creeazæ nebunia, percepflia falsæ, conøtiinfla falsæ, isteria øi, în final, inevitabilul. Pe acelaøi traseu, dar cu o altæ opticæ, se instaleazæ lucrarea artistei Anetta Mona Chiøa. Øi totuøi aici nu este vorba despre o conøtinflæ falsificatæ prin prezenfla imaginii, ci mai degrabæ de reacflia împotriva unei conøtiinfle adormite, sedate de repetitivitatea øi similaritatea imaginilor care inundæ bazinul spafliului social. De-a lungul lunii iunie, lucrarea de numai 45 de secunde a artistei a putut fi vizionatæ pe billboarduri, spaflii de expunere publicitare din malluri øi în deschiderea filmelor din programul unor cinematografe. Aceastæ intervenflie video poate fi interpretatæ ca o reacflie inversæ la publicitatea instalatæ în spafliul public: îi împrumutæ agresivitatea øi violenfla, subversiunea prin seducflie, forfla performativæ. Mesajul se instaleazæ neaøteptat: cel ce vizioneazæ aøteaptæ docil invazia mesajului publicitar, însæ nu primeøte decît imaginea unei tinere care îl priveøte cu ostilitate øi care îl întreabæ pur øi simplu „What the fuck are you staring at? What the fuck are you looking for here?“6 Performanceul singurului personaj din acest video reproduce doar simularea unui atac; de fapt, el se refuzæ prin învæluire, un refuz care porneøte dinspre imagine pentru a genera o reacflie similaræ la nivelul conøtiinflei privitorului. Imaginea nu se mai lasæ privitæ øi, prin aceasta, nu face decît sæ construiascæ o rezistenflæ neînduplecatæ la orice tentativæ de control. Ea eliminæ posibilitatea de a fi utilizatæ ca mijloc, devenind punct terminus în sine, refracflie ce determinæ reflecflie. Intervenflii: instituflii emergente Un nou tip de spafliu public presupune exercifliul reevaluærii øi al reconceptualizærii; punctul de sprijin vine din reproblematizarea institufliilor. E vorba aici de demascarea celor deja nefuncflionale, dar øi de instituirea colectiv-intenflionalæ a unora noi. Dincolo de suportul concret, institufliile au nevoie de legitimare colectivæ pentru a exista. Ceva devine o instituflie numai dacæ este reprezentat, recunoscut øi, prin aceasta, legitimat ca atare. O întrebare venitæ din imboldul de a chestiona avatarurile structurale ale institufliilor a animat proiectul Tramvaie øi instituflii7 al artistului Daniel Knorr. Timp de o lunæ, începînd cu 15 septembrie, patru tramvaie au putut fi væzute circulînd pe liniile Bucureøtiului, purtînd cu sine mærcile vizuale a patru instituflii creditate cu cea mai mare încredere de cætre populaflia României: Biserica Ortodoxæ Românæ, Armata, Poliflia øi Societatea de Cruce Roøie. Suportul actului artistic e determinat de nevoia chestionærii acestui fapt certificat de sondajele de opinie øi considerat neproblematic. A cælætori cu tramvaiele lui Daniel Knorr devine un prilej de a ræspunde la cîteva întrebæri simple: Ce înseamnæ cæ sînt purtat de Bisericæ? (Asemeni, sînt eu purtat de instituflie sau de Casa lui Dumnezeu?) Cum am ajuns sæ fiu închis în vehiculul Polifliei? Care îmi sînt øansele de supraviefluire în aceastæ ambulanflæ recondiflionatæ a Crucii Roøii? Devin flintæ în acest vehicul al Armatei øi mai ales pentru cine lupt(æm)? Proiectul lui Daniel Knorr îøi regæseøte semnificaflia deplinæ doar ca moment al unui act de reflecflie næscut în conøtiinfla cælætorilor sæi. Altfel, obiectele artistului, care nu întîmpinæ nevoia unei ornamentæri a spafliului public (ca pete de culoare în cîmpul vizual, ele sînt seci øi neatractive), ræmîn la simpla lor proprietate de a fi obiecte. Ca preludiu al neliniøtii, tramvaiele lui Knorr problematizeazæ contradicfliile ascunse în spatele acestor instituflii: între tradiflionalism øi modernism, între dileme geopolitice øi izolare, între neputinfla øi dorinfla de a oferi „siguranflæ øi încredere“, între viaflæ salvatæ øi valoarea sa monetaræ. Dincolo de toate aceste dileme

Anetta Mona Chiøa What the fuck are you staring at!?, video, 2001–2007, intervention on digital screen, 20 June – 20 July, Spaﬂiul Public Bucureøti | Public Art Bucharest 2007, courtesy: the artist and Goethe-Institut Bukarest

establishing an archaeology of the contemporary individual.5 A work in which the images diagnose the irretrievable lesion caused to the social cortex, the cause of an altered self-perception, is Istorie/ Isterie [History/Hysteria] produced by Dan Perjovschi in the front of the Bucharest Architecture Faculty. Dan Perjovschi offered us a mute artwork, mute images, living statues representing two characters already immersed in the timelessness of collective memory, a student and a miner, who froze for a week (September 15–22, 2007) in the same spot, in the same positions, in the same code of recollection: the two characters face-to-face, back-to-back, the violence imposed by one on the other. What the wordplay in Dan Perjovschi’s work conceals is, in fact, the dialectic caesura of an imaginary observer’s consciousness, for which the textual recording should objectivize a lucid glance at the facts, the fact becoming text, the text becoming history, but which is being subverted by image, the one creating madness, false perception, false conscience, hysteria and, finally, the inevitable. The work of the artist Anetta Mona Chiøa follows the same lines, but takes on a different perspective. However, it is not about a conscience falsified through the presence of the image, but rather about a dormant conscience, sedated by the recurrent character and the similarity of the images which flood the social space basin. During the month of June, the artist’s 45 seconds long work could be seen on billboards, on publicity display spaces and it opened movies in some theatres’ program. This video intervention may be interpreted as a contrary reaction to the publicity installed in the public space: it borrows its aggressiveness and violence, its subversion through seduction, its performative force. The message sets in unexpectedly: the viewer waits docilely for the invasion of the publicity message, but all he gets is the image of a young woman staring hostilely at him and who simply asks him: “What the fuck are you staring at? What the fuck are you looking for here?”6 The performance of this video’s single character only reproduces the simulation of an attack; in fact, it refuses itself through encircling, a refuse coming from the image, in order to generate a similar reaction on the level of the viewer’s conscience. The image doesn’t let itself be watched at anymore and, through this, is building a stubborn resistance to any attempt of control. It eliminates the possibility of it being used as a means and becomes the terminus point in itself, a refraction causing reflection.

scena

alienante, în proiectul lui Daniel Knorr institufliile coboaræ din nou în stradæ, în sfera publicæ. Ceea ce artistul face este nimic altceva decît gestul simplu al returnærii lor cætre oameni. O simplæ curiozitate iniflialæ, ce putea fi satisfæcutæ cu mijloacele modeste ale unui aparat foto analogic, s-a transformat ulterior pentru Mircea Cantor într-o oportunitate de analizæ øi comparaflie pe termen lung. Lucrarea sa video Tæcerea mieilor s-a concentrat asupra unei practici pe cale de dispariflie, cea a tæierii mieilor în pieflele oraøelor, odatæ cu pregætirea særbætorii pascale. Lucrarea abundæ în imaginea însîngeratæ a animalelor sacrificate, însæ concluzia se lasæ totuøi aøteptatæ. Încæ un work in progress, Tæcerea mieilor prefigureazæ momentul critic, dar încæ nu îl împlineøte. Existæ analogia cu universul lui Hannibal Lecter, însæ ne lipseøte ghidul care sæ ne spunæ încotro trebuie sæ ne îndreptæm. În lipsa punctelor de sprijin, tentaflia e cea de a cæuta dincolo de drama celor pentru care a creøte aceste animale øi a le sacrifica devine un mijloc de existenflæ, dramæ cauzatæ de impunerea unor noi reglementæri României de cætre structurile europene. În spatele întrebærii adresate de cætre artist „Cum vedefli viitorul acestei practici?“ ræmîne imaginea mieilor care, mufli, se îndreaptæ spre tæiere. Contribuflia Liei Perjovschi a venit sub forma confirmærii unei practici deja devenite obiønuinflæ în Occident: aceea a open studio-ului. Pentru opt ore în fiecare zi, timp de o sæptæmînæ, uøa atelierului artistei a ræmas deschisæ oricærei priviri curioase asupra conflinutului arhivei la care Lia Perjovschi lucreazæ de 22 de ani. Pentru mediile artistice din România, Arhiva de Artæ Contemporanæ/Centrul de Analizæ a Artei (CAA), care pentru o vreme va intra într-o fazæ de renegociere cu sine însæøi/însuøi, nu mai are nevoie de niciun fel de prezentare.8 Sæ spunem însæ cæ prin încercarea acestui experiment, al open studio-ului, prin faptul cæ arhiva se deschide spafliului public, CAA devine un mediu al producfliei de cunoaøtere øi al schimbului de informaflie øi, în acelaøi timp, un proces inifliat nu sub forma încercærii unei noi muzeificæri, ca tentativæ de creare a unui spafliu public clasic, ci, mai degrabæ, sub cea a revizitærii øi reevaluærii tematice, în fine, sub forma reconceptualizærii øi repoziflionærii strategice în regiunile nou-deschise ale artei contemporane. Intervenflii: rezistenflæ øi revoltæ La ultimul gay fest a avut loc un eveniment neobiønuit pentru spafliul public românesc, devenind o premieræ pentru cel mediatic. Contrademonstraflia miøcærii extremiste Noua Dreaptæ a întîmpinat rezistenfla unui grup de gherilæ urbanæ, o variantæ a germanei Antifa. A fost, poate, primul semn cæ în România încep sæ se cristalizeze microsfere ale rezistenflei, adeværate comunitæfli critice alternative. Proiectul grupului H.arta este cu atît mai inovativ, cu cît øi-a propus sæ creeze conexiuni între diferite astfel de voci subterane, într-o continuare fireascæ a unei inifliative mai vechi, cea de a realiza o imagine omogenæ „despre noi øi ceilalfli“9, plecînd de la teme sensibile pentru societatea româneascæ. Avînd patru puncte de orientare, în tematicile postcomunismului, feminismului, educafliei øi display-ului, øi ca urmare a unui proces intens de cercetare øi documentare, cele trei artiste (Maria Crista, Anca Gyemant, Rodica Tache) au invitat timp de o lunæ în spafliul Ordinului Arhitecflilor din România, devenit project space H.arta, aceste grupuri de activiøti ale spafliului public românesc øi internaflional10, cu scopul de a construi un corp de dezbateri ale cæror concluzii comune vor fi fæcute cunoscute opiniei publice în diverse forme (comunicate, postere, flyere etc.). Intenflia de a construi o viziune a rezistenflei vine astfel sæ întîmpine perspectiva unui spafliu public aflat în refugiu, subiect al violenflelor simbolice øi structurale. Tot din perspectiva rezistenflei a vorbit inifliativa lui Øerban Sturdza øi a lui Virgil Scripcariu, cea a unei întîlniri cu o livadæ de cireøi moartæ. hot art 6/Peisaj în curtea din dos a oraøului e povestea unei recuperæri øi a protestului mut. Recuperarea e de

Interventions: Emergent Institutions A new type of public space implies the practice of re-evaluating and re-conceptualising; the guiding point comes from the re-problematization of the institutions. It is about exposing the already non-functional ones, but also about the collective-intentional establishment of new ones. Besides the actual support, institutions need a collective legitimacy in order to exist. Something becomes an institution only if it is represented, recognized and, as a result, legitimatized as such. A question driven by the impulse to discuss the structural avatars of the institutions gave life to the project Tramvaie øi instituﬂii [Trams and institutions]7 of the artist Daniel Knorr. For a month, starting on September 15, four trams could be seen on Bucharest’s tracks carrying along the visual marks of four institutions, credited in the highest degree by Romania’s population: the Romanian Orthodox Church, the Army, the Police and the Red Cross Society. The support of the artistic act is determined by the need to question this fact, which is certified by the opinion surveys and considered non-problematic. Riding with Daniel Knorr’s trams becomes an opportunity to answer some simple questions: what does it mean that I’m being carried by the Church? (likewise, am I being carried by the institution or by the House of God?). How did I end up being locked in the Police vehicle? What are my odds of surviving in this restored ambulance of the Red Cross? Am I becoming a target in this Army vehicle and especially who are we fighting for? Daniel Knorr’s project achieves its complete significance only as a moment of a reflective act generated in his passengers’ conscience. Otherwise, the artist’s objects, which don’t meet the need of an ornamentation of the public space (as colour spots in the visual field, they are arid and unattractive) stick to their sheer characteristic of being objects. As a prelude to concern, Knorr’s trams problematize the contradictions hidden behind these institutions: between traditionalism and modernism, between geopolitical dilemmas and isolation, between the incapacity and the desire to offer “safety and trust”, between saved life and its monetary value. Beside all these alienating dilemmas, in Daniel Knorr’s project the institutions descend again in the streets, in the public sphere. What the artist is doing is nothing else but the simple gesture of returning them to the people. A simple initial curiosity, which could have been satisfied through the modest means of an analogue photo camera, subsequently became an opportunity for a long term analysis and comparison for Mircea Cantor. His video work Tæcerea mieilor [The silence of the lambs] focuses on a practice which is on the brink of extinction, namely, killing lambs in city markets for the celebration of the paschal feast. The work abounds in bloody images of the sacrificed animals, but the conclusion is still to be formulated. As another work in progress, The Silence of the Lambs prefigures the critical moment, but it doesn’t accomplish it. There we have the analogy with Hannibal Lecter’s universe, but we lack the guide telling us where we should be heading to. In the absence of some guiding lines, the temptation emerges to look beyond the drama of those for which breeding these animals and sacrificing them becomes a means to survive, a drama caused by the imposition of new regulations to Romania by the European structures. Behind the question addressed by the artist, “How do you see the future of this practice?” remains the image of the lambs who head silently to the slaughter. The contribution of Lia Perjovschi came to confirm a practice already accustomed in the West: that of the open studio. For eight hours each day, for a week, the door to the artist’s studio remained open to any curios glance at the content of the archive Lia Perjovschi is working at for 22 years. For the artistic media in Romania, Arhiva de Artæ Contemporanæ/Centrul de Analizæ a Artei (CAA) [Contemporary Art Archive/Art Analysis Centre (AAC)], which is about to go through a re-negotiation phase with itself for some time, doesn’t need any presentation.8 Let’s just say that by attempting this experiment, the open studio, by the fact that the archive is opening

scena

Dan Perjovschi Monument (History/Histeria 2), living sculpture, 15–22 September, Spaﬂiul Public Bucureøti | Public Art Bucharest 2007, courtesy: the artist and Goethe-Institut Bukarest

fapt gestul simbolic al celor doi de a salva urmele unei constelaflii moarte, cea a livezii de cireøi tæiate, pentru ca în locul ei sæ se construiascæ un nou centru comercial. Protestul e chiar cel al trunchiurilor, mut în urma vieflilor lor ucise, mut în urma aneantizærii spafliului verde, dar totuøi prezent ca survenire în baricada imaginaræ pe care ele o constituie. 419 forme pietrificate devin echivalentul a 1676 de viefli noi care ar putea sæ vinæ (pentru fiecare copac tæiat, patru copaci nou-plantafli într-un parc, pe marginea unui lac, oriunde), dar care încæ întîrzie. Acfliunea e poate un conciliu funerar, dar care se sustrage mereu performærii ultimului serviciu. A merge direct cætre miezul problemei, dincolo de simularea pacificærii, dincolo de simulacrul clamærii disparifliei diferenflelor, pentru ca analiza sæ ræstoarne un ræspuns indezirabil: grupa øi culoarea sîngelui – aceasta este odiseea personajelor din A(II) Rh+, piesa Nicoletei Esinencu. Ele øi-au început istoria prin a fi simple voci: „fiara mea este cea mai frumoasæ flaræ din lume / […] Propun sæ gæsim o flaræ, sæ plætim o flaræ, în care sæ emigreze tofli fliganii / bulgarii / maghiarii / americanii / arabii / ruøii / nemflii din flara noastræ“. Locul nu a contat: a fost doar o întîmplare cæ evenimentul s-a consumat pe strada Lizeanu, la fel de bine am fi putut fi pretutindeni. Aici a existat un gard de tablæ care separa pe cei ce ascultau de cei ce vorbeau. Ultimii s-au închis în curtea unui punct de colectare a fierului vechi. Între ei, Denisa nu era actriflæ profesionistæ, ci unul din romii care locuiesc în aceastæ zonæ. Pentru ea, a face parte din A(II)Rh+ nu a mai presupus gestul simulærii, ci chiar pe cel al repetærii vieflii de zi cu zi. Acceptarea ei devine semnul respingerii unei atribuiri: o dublæ negativitate, aceea de a fi un rom care protesteazæ chiar împotriva lui însuøi, se transformæ într-o pozitivitate. Denisa s-a deconstruit cultural pe sine øi a devenit un simplu cetæflean. Dincolo de gard, spectatorii nu au putut decît sæ asculte, dar øi pentru ei a survenit acelaøi rezultat: rasismul devine un alien, pentru cæ, færæ faflæ, el este inuman. Aøteptarea de a vedea chipuri, nervoasæ la început, a devenit liniøtitæ; abia atunci personajele au ieøit afaræ din curte øi au început sæ îøi facæ traseul lor obiønuit prin cartier. De data aceasta însæ, nu mai era vorba de colectarea fierului vechi, ci a privirilor curioase ale locatarilor din blocurile învecinate, a întrebærilor tæcute, în fine, o curiozitate care a devenit normalitate pentru o sæptæmînæ – pelerinajul A(II)Rh+ s-a repetat în fiecare zi, doar obiectul zilei de uræ generalæ schimbîndu-se. Indivizibilul majoritæflii se separæ în microdiviziuni. În loc de epilog... o aøteptare. În urmæ au ræmas o documentare, o serie de cærfli care aøteaptæ sæ fie digerate, relaflii noi, dezbateri ale cæror concluzii au ræmas deschise øi oamenii obiønuifli confruntafli cu alt fel de situaflii. S-a consumat primul episod, îl aøteptæm pe urmætorul.

itself to the public space, AAC becomes a medium for the knowledge production and the information exchange and, at the same time, a process initiated not as an attempt to perform a new museification, to create a classic public space, but rather as a thematic revisitation and re-evaluation, finally, as a re-conceptualization and a strategic re-positioning within the recently open regions of contemporary art. Interventions: Resistance and Revolt At the last gay fest, an event unusual for the Romanian space has taken place, becoming a premiere for the media. The counterdemonstration of the extremist movement Noua Dreaptæ [The New Right] encountered the resistance of an urban guerrilla group, a version of the German Antifa. It was, maybe, the first sign that microspheres of resistance, actual alternative critical communities, start to crystallize in Romania. The project of the H.arta group is innovative to a great extent, in as far as it intends to create connexions between different such subterranean voices, in a natural continuation of a prior initiative, that of realizing a homogenous image “about us (and) the others”9, starting from themes which are sensible for the Romanian society. Finding four guiding points in the themes of post-communism, feminism, education and display, and as the result of an intense process of research and documentation, the three artists (Maria Crista, Anca Gyemant, Rodica Tache) have invited for a month, in the venue of the Romanian Architects Order, turned into project space H.arta, these groups of activists in the Romanian and international public space11, with the purpose of building a body of debates, whose common conclusions would be made public under various forms (communicates, flyers etc). The intention of building a vision of resistance is thus meeting the perspective of a public space in retreat, subject to symbolical and structural violence. The perspective of resistance was also embraced in Øerban Sturdza and Virgil Scripcariu’s initiative, that of meeting a dead cherry tree meadow. hot art 6/Peisaj în curtea din dos a oraøului [hot art 6/Scene from the city backyard] is the story of retrieval and mute protest. The retrieval is, in fact, the symbolic gesture of the two to save a dead constellation, that of the cherry tree meadow cut in order to make place for a new commercial centre. The protest is that of the very logs, mute as a result of their killed lives, mute as a result of the annihilation of the green area, but nevertheless present through its intervention on the imaginary barricade they constitute. 419 petrified forms become the equivalent of new 1,676 new lives which could come (for each cut tree, four new trees, planted in a park, on a lake’s bank, anywhere), but which are late still. The action may be a funerary council, but it always evades the performance of the last rites. Going straight to the core of the problem, beyond simulating the pacification, beyond the simulacrum of claiming the vanishing of the differences, in order for the analysis to return an undesirable answer: the blood type and colour – this is the odyssey of the characters in A(II)Rh+, Nicoleta Esinencu’s piece. They started by being simple voices: “My country is the most beautiful country in the world / . . . I propose we find a country, pay for a country whereto all the Gypsies / Bulgarians / Hungarians / Americans / Arabians / Russians / Germans in our country should emigrate.” The location was not important: it was only by chance that the event took place on Lizeanu Street, a place as good as any other. There was a sheetmetal fence separating the listeners from those who talked. The latter enclosed themselves in the yard of a scrap metal collecting centre. Among them, Denisa was not a professional actress, but one of the rroms living in the neighbourhood. For her, being a part of the A(II)Rh+ didn’t imply the gesture of simulation, but the very gesture of repeating day to day life. Her acceptance becomes the sign of rejecting an assignation: a double negation, that of being a Roma protesting against herself becomes something positive.

scena Note: * Cu titlul „Mobilizînd resursele opoziflionalitæflii“ Spafliul Public Bucureøti | Public Art Bucharest 2007“, o variantæ a textului de faflæ a fost publicatæ în Vector – artæ øi culturæ în context, nr. 4, 2007. 1. Vezi interviul luat lui Marius Babias de cætre Timotei Nædæøan, „A asigura hegemonia asupra simbolicului øi imaginarului din arta criticæ“, in IDEA artæ + societate, #26, 2007, republicat în Observator cultural, nr. 133 (390), 20–26 septembrie 2007. 2. Vezi textele Mirellei Nedelcu-Pætureanu øi ale Iuliei Popovici din Observator cultural, nr. 133 (390), 20–26 septembrie 2007. 3 O discuflie asupra acestei cærfli o face Øtefan Tiron, în paginile aceluiaøi numær din Observator cultural. 4. Vezi W. J. T. Mitchell, „Der Pictorial Turn“, in Christian Chravagna (ed.), Privileg Blick. Kritik der visuellen Kultur, Berlin, ID Verlag, 1997, pp. 15–40. De asemenea, un comentariu asupra consecinflelor acestei teze poate fi urmærit in Marius Babias, Recucerirea politicului. Economia culturii în societatea capitalistæ, traducere de Cristian Cercel, revizuitæ de Vlad Morariu, Cluj, Idea Design & Print, 2007, pp. 113–118. 5. O încercare în acest sens e constituitæ de analiza din acum faimoasa lucrare Videograme dintr-o revoluflie a artiøtilor Andrei Ujicæ øi Haroun Farocki. 6. Lucrarea poate fi vizionatæ pe site-ul proiectului www.spatiul-public.ro.

Denisa culturally deconstructed herself and became a simple citizen. Beyond the fence, the viewers could only listen, but for them, too, the result was the same: racism becomes an alien because, in the absence of a face, it becomes inhuman. The expectance of seeing faces, nervous in the beginning, became a calm one; it was only then that the characters came out of the yard and started to follow their usual route around the neighbourhood. This time, it was not about collecting scrap metal anymore, but about the curious glances of the tenants in the neighbouring blocks, about the silent questions, finally, a curiosity which turned to normality for a week – the A(II)Rh+ pilgrimage repeated each day, as only the object of general hatred changed. The indivisible of the majority separates into micro-divisions. Instead of an Epilogue... an awaiting. What’s left is a documentation, a series of books waiting to be digested, new relations, debates whose conclusions remained open and ordinary people confronted with a different kind of situations. The first episode has consumed, we are waiting for the next.

7. Vezi øi textul pe care l-am scris despre acest proiect, „Daniel Knorr: Tramvaie øi instituflii“, in Observator cultural, nr. 133 (390), 20–26 septembrie 2007. 8. Pentru cei mai puflini familiarizafli cu acest proiect, poate fi consultat, de exemplu, Raluca Voinea, „CAA, un proiect de Lia Perjovschi“, în Vector – artæ øi culturæ în context, nr. 1, 2005 øi Elena Crippa & Lia Perjovschi, „CAA – Lia Perjovschi“, traducere de Andrei State øi Veronica Lazær, în IDEA artæ + societate, #23, 2006. 9. În acest sens, vezi publicaflia Despre noi øi ceilalfli, autoprodusæ de grupul H.arta în 2006. 10. Au fost prezenfli, printre alflii, activiøti locali Food Not Bombs, membri ai comunitæflilor gay, lesbiene, bisexuali, persoane transgender, membri ai miøcærilor antiglobalizare, membri ai comunitæflii Indymedia România, activiøti împotriva discriminærii øi rasismului etc.

Traducere de Alex Moldovan

Notes: * A version of this text has been published in Vector – artæ øi culturæ în context, No. 4, 2007, under the title “Mobilizînd resursele opoziflionalitæflii: Spafliul Public Bucureøti | Public Art Bucharest 2007”. 1. See the interview realized by Timotei Nædæøan with Marius Babias “Ensuring Hegemony Over Critical Culture Symbolic and Imaginary”, in IDEA artæ + societate, #26, 2007, republished in Observator cultural, No. 133 (390), September 20–26, 2007. 2. See the texts of Mirella Nedelcu-Pætureanu and Iulia Popovici in Observator cultural, No. 133 (390), September 20–26, 2007. 3. Øtefan Tiron proposes a discussion upon this book in the pages of the same issue of Observator cultural. 4. See W. J. T. Mitchell, “Der Pictorial Turn”, in Christian Chravagna (ed.), Privileg Blick. Kritik der visuellen Kultur, Berlin, ID Verlag, 1997, pp. 15–40. Also, a commentary on the consequences of this thesis may be observed in Marius Babias, Recucerirea politicului: Economia culturii în societatea capitalistæ, translated by Cristian Cercel, revised by Vlad Morariu, Cluj, Idea Design & Print, 2007, pp. 113–118.

Mircea Cantor The Silence of the Lambs, still from the video, October 15, Spaﬂiul Public Bucureøti | Public Art Bucharest 2007, courtesy: the artist and Goethe-Institut Bukarest

5. An attempt in this regard is represented by the analysis of now famous Videograms of a Revolution, by the artists Andrei Ujicæ and Haroun Farocki. 6. The work can be seen on the project’s site, www.spatiul-public.ro. 7. Also, see the text I have written about this project, “Daniel Knorr: Tramvaie øi instituﬂii”, in Observator cultural, No. 133 (390), September 20–26, 2007. 8. Those less familiarized with this project may consult, for example, Raluca Voinea, “CAA, un proiect de Lia Perjovschi”, in Vector – artæ øi culturæ în context, No. 1, 2005 and Elena Crippa & Lia Perjovschi, “CAA – Lia Perjovschi”, translated by Andrei State and Veronica Lazær, in IDEA artæ + societate, #23, 2006. 9. In this respect, see the publication Despre noi (øi) ceilalﬂi, self/produced by the H.arta group in 2006. 10. Among others, there were local activists from Food Not Bombs, members of the gay, lesbian communities, bisexuals, transgender persons, members of the anti-globalization movements, members of the Indymedia Romania community, activists against discrimination and rasism.

Optimistul internaflional la Istanbul Raluca Voinea A 10-a Bienalæ Internaflionalæ de la Istanbul, 8 septembrie – 4 noiembrie A zecea ediflie a Bienalei de la Istanbul a constat într-o serie de expoziflii øi evenimente care au încercat sæ se adapteze la particularitæflile istoriei recente a oraøului øi în acelaøi timp sæ-l plaseze într-un context internaflional. Cu un titlu la fel de pretenflios ca al majoritæflii bienalelor, dar oferind mai multe aøteptæri în ceea ce priveøte relevanfla acestei bienale pentru contextul politic actual, a zecea Bienalæ de la Istanbul nu a fost un pretext artistic neinteresant, dar nu a reuøit sæ fie mai mult de atît. Deøi intenfliile curatorului au fost de a crea o structuræ complexæ, care sæ depæøeascæ tipul de festival influenflat de piaflæ øi uøor de consumat de cætre public, a reuøit numai sæ realizeze un traseu destul de dificil al bienalei (amplasamentele erau ræspîndite în oraø øi nu toate erau uøor de gæsit), dar nu a construit o expoziflie substanflialæ care sæ ofere posibile soluflii pentru a contracara starea actualæ a vieflii într-o lume a precaritæflii øi a ræzboiului global. Cu un text curatorial abuzînd de termeni precum „Lumea a Treia“ øi o selecflie de artiøti care numai parflial susflin acest interes, cu o expunere care s-a dorit provocatoare, dar a generat în multe cazuri confuzie, „Not only possible, but also necessary: optimism in the age of global war“ [Nu doar posibil, dar øi necesar: optimismul în epoca ræzboiului global], a fost o bienalæ privilegiind mai degrabæ iluziile decît optimismul. Cu excepflia cazului în care am putea lua citatele poetice, precum cel scris în neon pe faflada clædirii Antrepo nr. 3 (unul dintre locurile bienalei) de cætre artistul Yang Jiechang: I Believe in Angels [Cred în îngeri], drept îndemnuri la optimism. Cel puflin acesta pare sæ fi fost cazul pentru artistul însuøi, care s-a decis sæ realizeze aceastæ lucrare drept ræspuns la ciocnirile violente de pe stræzile Istanbulului din 1 mai 2007, ce i-au reamintit de cele din piafla Tiananmen din 1989. Dacæ noi, ca spectatori, nu ne informam imediat asupra originilor lucrærii, am fi asociat-o mai degrabæ cu firma exterioaræ, situatæ în vecinætate, a muzeului Istanbul Modern (fostul depozit Antrepo nr. 4, acum muzeu privat de artæ modernæ din Istanbul), care era acoperitæ, de cætre artista Ayse Erkmen, cu material textil aurit, reprezentînd o adaptare a lucrærii pe care ea a realizat-o pentru a doua ediflie a Bienalei de la Istanbul øi care acum fæcea parte dintr-o expoziflie cu selecflii din cei 20 de ani ai acestui eveniment, organizatæ de Istanbul Modern. Aceastæ expoziflie putea de fapt sæ determine pe oricine sæ aprecieze bienala curentæ, chiar dacæ ar fi fost numai pentru faptul cæ aceasta era un eveniment viu, arætînd cum bienalele sînt concepute sæ provoace expozifliile instituflionale øi sæ creeze un discurs mai larg øi mai angajat cu øi despre oraø. Bienala lui Hou Hanru a reuøit aceasta mæcar în privinfla unui aspect, atrægînd atenflia asupra cîtorva dintre locurile pe care le-a folosit. În primul rînd, ea a pæstrat deplasarea edifliei anterioare de la siturile turistice øi istorice cætre partea modernæ a oraøului øi a abordat cîteva probleme privind viitorul acestor locuri în contextul dezvoltærii Istanbulului. AKM (Atatürk Kültür Merkezi [Centrul Cultural Atatürk]), situat în piafla Taksim øi gæzduind instituflii precum Orchestra Simfonicæ de Stat din Istanbul, a ars în 1970, curînd dupæ inaugurarea sa, øi a fost refæcut cîfliva ani mai tîrziu. Acum, în procesul de gentrificare a zonei, este în pericol de a fi înlocuit, o clædire postmodernæ de birouri urmînd sæ-i ia locul, iar o dezbatere este în curs despre soarta clædirii øi eventuala

OPTIMIST INTERNATIONAL – THE ISTANBUL CHAPTER Raluca Voinea

RALUCA VOINEA træieøte la Bucureøti. Critic de artæ øi curator, conduce Asociaﬂia E-cart.ro. Coordonator al proiectului Spaﬂiul Public Bucureøti | Public Art Bucharest 2007.

RALUCA VOINEA lives in Bucharest. Art critic and curator, she is running the NGO E-cart.ro. Coordinator of the project Spaﬂiul Public Bucureøti | Public Art Bucharest 2007.

The 10th edition of Istanbul Biennial was a series of exhibitions and events which tried to adapt to the particularities of Istanbul’s recent history while at the same time placing it in a global context. With a title as pretentious as most of the biennials’ titles, but setting more expectations to the relevance of the biennial for the political urgencies in which we are constrained to perceive the art of today, the 10th Istanbul Biennial was not an uninteresting art pretext but failed to be more than that. While the curator’s intentions were to create a complex structure which could be more than a festival influenced by the art market and easily consumable by the audience, he only succeeded to make the parcours of the biennial a difficult adventure, as the venues were spread throughout the city and some were not easy to find, but he didn’t provide a substantial show which can leave one thinking of real solutions to counter-act the current state of living in a world of precariousness and global warfare. With a concept abusing terms such as “The Third World” and a selection of artists which only partially held up this focus, and with a display which wanted to appear provocative but was rather confusing, “Not only possible, but also necessary: optimism in the age of global war” was a biennial privileging more wishful thinking than optimism. Unless one could take poetic quotes such as the one written in neon on the façade of the Antrepo no. 3 building (one of the biennial venues) by the artist Yang Jiechang: I Believe in Angels, as calls for optimism. For the artist this seemed to be the case, as the decision to realise this work came in response to violent crashes in the streets of Istanbul on the 1st of May 2007, but also as a recalling of the Tiananmen Square in 1989. If we didn’t immediately inform ourselves on the background of the work, we would rather tend to associate it with the exterior sign, situated in its vicinity, of Istanbul Modern (former Antrepo no. 4 and now Istanbul’s private Modern Art Museum), which was covered in golden fabric by Ayse Erkmen, an adaptation of the work she has realised for the 2nd Istanbul Biennial, now as part of an exhibition showing highlights of 20 years of this event. The exhibition at Istanbul Modern could actually make one enjoy the current biennial, even if it was only for the fact that the latter was alive and showing how biennials are made to challenge institutional exhibitions, and to create a wider and more engaged discourse about and with the city. Hou Hanru’s biennial managed this at least in one point, drawing attention to some of the venues it used. First of all, it continued the previous edition’s shift from the tourist and historic sites towards the modern part of the city and it actually addressed some concerns regarding these venues’ future in the context of Istanbul’s development. AKM (Atatürk Kültür Merkezi [Atatürk Cultural Centre]), situated in Taksim square and hosting institutions such as the Istanbul State Symphony Orchestra, burnt down in 1970, soon after its construction, and was rebuilt a few years later. Now it is in danger of being replaced in the process of gentrification of the area, a post-modern

Tadej Pogacar CODE: Red Brasil, Daspu, video, T-shirts, and bridal gown made from sheets and cloth from “love hotels” in Rio, 2006–2007, photo: Serkan Taycan, courtesy of the artist

10th International Istanbul Biennial, 8 September – 4 November

AKM, view from the exhibition, photo: Muammer Yanmaz

AKM, view from the exhibition, photo: Serkan Taycan

AKM, view from the exhibition, photo: Pelin Erdogan

AKM, view from the exhibition, photo: Serkan Taycan

pæstrare a ei ca un simbol al modernizærii Turciei. Aceastæ dezbatere a constituit punctul de pornire pentru selecflia lui Hou Hanru prezentatæ la AKM, numitæ Burn it or not? [Sæ ardæ sau nu?]. Scopul curatorului a fost sæ aducæ AKM în atenflia publicæ, prezentînd lucræri care reflectæ asupra disparifliei acestui tip de monumente în era post-Ræzboiul Rece øi asupra eøecului utopiilor socialiste în arhitecturæ øi educaflie. În ciuda intenfliilor, designul clædirii, care nu a oferit spaflii reale pentru expunere, øi estetica bazatæ pe luminæ øi reflexie au fæcut ca prezentarea lucrærilor de artæ contemporanæ în acest spafliu sæ fie o misiune foarte dificilæ. Provocærilor fizice ale spafliului li s-a adæugat preferinfla curatorului pentru o selecflie suprailustrativæ. Dacæ, de exemplu, fotografiile manipulate ale lui Vahram Aghasyan, arætînd clædiri sovietice fantomatice inundate de apæ, clædiri ce aparflin unei zone rezidenfliale începute în 1989 în oraøul armean Gyumri øi niciodatæ terminatæ, reprezentau o reamintire a sorflii utopiei sociale a modernismului øi a denaturærii idealurilor sale arhitecturale, atunci cînd acest mesaj a fost repetat prin alte serii de fotografii documentare (UN – United Nations a lui Daniel Faust, Hotel Rossija a lui Markus Krottendorfer), el a devenit didactic øi, în unele cazuri, a dat o notæ decorativæ lucrærilor (aøa cum a fost cazul cu seria lui Tomoko Yoneda, After the Thaw [Dupæ dezghefl], reprezentînd fotografii ale unor relicve socialiste din Ungaria øi Estonia, serie expusæ într-o zonæ de relaxare din hol). Deøi aspirînd sæ aducæ o dozæ de energie proaspætæ în clædire øi sæ o facæ vizibilæ ca o prezenflæ culturalæ importantæ în oraø, expoziflia realizatæ la AKM a copleøit vizitatorul cu o exageratæ atitudine melancolicæ øi o imagisticæ dominantæ bazatæ pe artificialitatea unei arhitecturi øi a unui peisaj lipsit de prezenfla umanæ. Au fost øi excepflii, precum instalaflia audio Memories on Silent Walls [Amintiri pe perefli tæcufli], a lui Erdem Helvaciog˘lu, care a constat în înregistræri ale producfliilor care au avut loc la AKM de-a lungul timpului øi interviuri despre acest loc øi viitorul lui. Aceasta a fost o lucrare site-specificæ nu numai în conflinut, dar øi în felul în care se infiltra în clædire, færæ sæ reproducæ în mod nenecesar elementele de design ale acesteia. De asemenea, lucrarea putea fi ascultatæ în timp ce spectatorul privea prin ferestrele mari activitatea din piafla Taksim, un loc cu o importanflæ politicæ øi istoricæ profundæ pentru Istanbul, în care cîfliva zeci de oameni au fost uciøi în timpul demonstrafliilor de 1 mai din 1977, în care cortegiul participînd la înmormîntarea jurnalistului armean Hrant Dink, asasinat în ianuarie 2007, nu a îndræznit sæ se opreascæ pentru a-øi striga sloganurile de tipul „Sîntem cu toflii armeni“, dar unde oameni înarmafli cu steagul naflional s-au adunat anul acesta de ziua republicii pe 30 octombrie, împreunæ cu sentimentele lor antikurde care însoflesc særbætoarea naflionalæ. Niciunul dintre aceste moduri problematice în care spafliul public este impregnat cu reprezentæri sîngeroase øi confrontaflionale nu a fost reflectat în expoziflia lui Hou Hanru de la AKM øi ne întrebæm dacæ arhitectura, extrasæ din mediul sæu, poate fi contextualizatæ astfel, mai ales atunci cînd vorbim despre o clædire publicæ precum aceasta, cu o asemenea valoare simbolicæ ridicatæ. Totuøi, nu ar trebui sæ judecæm o expoziflie pe baza a ceea ce nu este, ci mai degrabæ în virtutea a ceea ce încearcæ sæ fie. Burn it or not? nu a oferit un ræspuns clar cu privire la capacitatea artei de a determina o dezbatere realæ asupra locului culturii într-o societate care se predæ interesului capitalist, dar cu toate acestea a avut meritul de a aduce AKM în atenflie, øi cu siguranflæ a fost partea cea mai apreciatæ din bienalæ. Un alt complex arhitectural modernist care este în pericolul de a fi demolat øi care a fost folosit ca amplasament pentru bienalæ este IMÇ (Istanbul Manifaturacilar Çarøisi [Piafla Comercianflilor de Textile Istanbul]). Conceput la sfîrøitul anilor 1950 ca o referinflæ modernæ la Bazarul Mare øi fæcînd legætura dintre oraøul vechi øi noul centru urban, proiectul s-a dorit o soluflie mai bunæ pentru comercianflii de textile care-øi desfæøurau activitatea în partea veche a oraøului. Patru decenii mai tîrziu, sutele de mici magazine ale complexului s-au diversificat în sectoare comerciale diferite, incluzînd, de exemplu, decorafliuni interioare sau muzicæ. Unele dintre magazinele goale au fost

AKM, view from the exhibition, photo: Serkan Taycan

IMC, view from the exhibition, photo: Pelin Erdogan

scena

AKM, view from the exhibition, photo: Serkan Taycan

Vahram Aghasyan Ghost City, C-print, 100 × 130 cm, 2005, photo: Serkan Taycan, courtesy of the artist

building is planned to take its place and a debate is rousing if the building should be kept, as a symbol of Turkey’s modernization. It was this debate the starting point for Hou Hanru’s selection at AKM, called Burn it or not? His aim was to bring public attention to the building and its fate by presenting works which reflect on the erasure of such monuments in the post-Cold War era and the failure of socialist type of utopias and their architectural and educational apparatuses. However, the building’s design as a concert hall, which didn’t offer real spaces for exhibiting, and the aesthetic based on light and reflection made the presentation of contemporary works there a difficult task. To the physical challenges of the space was added the curator’s decision for over-illustration. If Vahram Aghasyan’s manipulated photographs showing Soviet ghostly buildings overrun by water in a residential area which was started in 1989 in the Armenian city of Gyumri and never finished, represented a haunting reminder on the fate of social utopia of modernism and the perversion of architectural ideals, already when this message was repeated through other series of documentary photography (Daniel Faust’s UN – United Nations, Markus Krottendorfer’s Hotel Rossija), it became didactic and in some cases it turned the works into decoration (as was the case with Tomoko Yoneda’s After the Thaw, photographs of socialist relics from Hungary and Estonia, displayed in a lounge area). Although aspiring at injecting some fresh energy into the building and make it visible as an important cultural presence in the city, the exhibition realized in the AKM overwhelmed the visitor with an exaggerated dose of melancholia and an imagery focused on emptiness and man deserted architecture. There were few exceptions, such as the sound installation Memories on Silent Walls of Erdem Helvaciog˘lu, which consisted in recordings of the productions that have taken place at AKM in time, and interviews with people about the centre and its future. It was a work which was site-specific not only in content but also in the way it infiltrated the building without replicating unnecessarily its design elements. It was also a work which could be listened to while following through the wide windows the activity in Taksim square, a place of profound historic and political importance for Istanbul, where several tens of people were killed during the demonstrations on the 1st of May 1977, where the cortege participating at the funeral of Armenian journalist Hrant Dink, assassinated in January 2007 did not dare stop to cry their “We are all Armenians” slogans, but where people armed with the national flag gathered this year for the Republic Day on the 30th of October, with the anti-Kurdish feelings that come together with the national celebration. None of these more problematic ways in which public space is impregnated with blood and colliding representations in Istanbul were reflected in Hou Hanru’s exhibition at the AKM, and one wonders if architecture can ever live like that, subtracted from its environment, especially when it is a public building with such a high symbolic value. However, one should not judge an exhibition on what it is not, but rather on what it attempts to be. Burn it or not? did not offer a clear answer as to the art’s capacity to determine a real debate on culture’s place in a society surrendering to capitalist interest, however it had the merit that it brought AKM under scrutiny and it surely was the most praised part of the biennial. Another modernist architectural complex which is in danger of being demolished and which was used as a venue for the biennial is the IMÇ (Istanbul Manifaturacilar Çarøisi [Istanbul Textile Traders’ Market]). Designed at the end of 1950s as a modern reference to the nearby Grand Bazaar, and making the connection between the old city and the new urban centre, the project was meant to create a suitable space for the textile traders who had carried on their businesses in the old commercial part of the city. Four decades later, the hundreds of shops diversified into different commercial sectors, including interior decorations and music. Some of the empty shops were used for the biennial to show an exhibition Hou Hanru mounted earlier this year at the San Francisco Art Institute galleries, called World Factory. The exhibition started from the idea that the developing world is now

Huang Yong Ping Construction Site, aluminium and tissue metal, 4 Ă&#x2014; 4 Ă&#x2014; 12 m, 2007, photo: Serkan Taycan, courtesy Galerie Anne de Villepoix Burak Delier Reverse Direction: Counter-Services, 2007, posters, booklet, photo: Serkan Taycan, courtesy of the artist

scena

folosite pentru bienalæ, unde a fost montatæ o expoziflie pe care Hou Hanru a arætat-o anul acesta în avanpremieræ la galeriile Institutului de Artæ din San Francisco, numitæ World Factory [Fabrica mondialæ]. Expoziflia a pornit de la ideea cæ Lumea a Treia este în prezent producætorul de bunuri pentru piafla Lumii Întîi, øi a adus împreunæ proiecte øi inifliative care examineazæ critic procesul transformærii unor flæri sau regiuni întregi în fabrici cu forflæ de muncæ ieftinæ. Bazîndu-se pe prezumflia cæ Turcia însæøi este o flaræ în curs de dezvoltare, nevoitæ sæ urmeze regulile economiei globale, øi cæ IMÇ este un microcosmos al Istanbulului, væzut ca „un megaoraø în permanentæ transformare øi expansiune“, Hou Hanru a realizat o expoziflie pe care a încercat sæ o integreze organic în context øi cu care øi-a propus sæ stimuleze „dialogul, schimbul øi chiar colaborærile cu oamenii care lucreazæ în clædire“. Chiar dacæ læsæm la o parte faptul cæ, doar pentru cæ are cîteva ateliere øi maøini de cusut, IMÇ nu prea poate fi numitæ fabricæ øi cæ acesta este de fapt un loc în care comerflul este practicat în acelaøi fel organizat în care a fost (øi încæ mai este), în Bazarul Mare, World Factory nu a pærut sæ creeze nicio interacfliune cu proprietarii de magazine, alta decît sæ le aducæ acestora potenflial mai mulfli clienfli. Expoziflia a fost limitatæ la propriile ei spaflii, cu foarte pufline lucræri desfæøurate în spafliile de trecere sau integrate activitæflilor locale øi cu o prezentare care cu greu era atrægætoare øi pentru un cunoscætor al artei contemporane, cu atît mai greu pentru comercianflii care probabil o raportau la rigoarea cu care ei îøi expun marfa. Lucrærile erau înghesuite în spaflii mici, etichetele erau greu de urmærit, videouri lungi erau programate unul dupæ altul pe acelaøi ecran øi, în general, prea multe lucræri video fæceau spafliile claustrofobe øi istoriile greu de urmærit. În general, a pærut o expoziflie avînd drept public-flintæ profesioniøtii din domeniul artei, cærora li se oferæ suficiente date pentru a putea sæ se poziflioneze corect pe agenda zilei. Printre lucrærile prezentate erau totuøi cîteva care nu se încadrau doar conceptului, ci erau relevante øi pentru situaflia în care se aflau, a locului øi a oraøului. Astfel a fost, de exemplu, proiectul lui Tadej Pogacar în cadrul Muzeului sæu de Artæ Contemporanæ P.A.R.A.S.I.T.E. (structura mobilæ creatæ de artistul sloven la începutul anilor ’90) øi în colaborare cu Davida, o organizaflie din societatea civilæ fondatæ la Rio de Janeiro øi care promoveazæ drepturile prostituatelor. Proiectul, CODE: Red Brasil, Daspu, 2006–2007, a prezentat o linie de îmbræcæminte conceputæ de prostituate pentru ele însele, ca ræspuns la, dar øi cu sprijinul industriei de modæ braziliene. Rochia de mireasæ expusæ ca parte a proiectului lui Pogacar în World Factory, fæcutæ din cearøafuri øi materiale textile din hotelurile „dragostei“ din Rio øi cu un voal de prezervative, a reprezentat, cu siguranflæ, un contramodel la magazinele învecinate din IMÇ, care vînd rochii lungi øi eøarfe acoperitoare pentru femeile din Turcia, satisfæcîndu-le dorinfla de a fi în ton atît cu ultima modæ, cît øi cu tradiflia. Un alt proiect a fost acela al lui Burak Delier, Reverse Direction: Counter-Services [Direcflie inversæ: Contraservicii], în cadrul cæruia artistul a creat „Parkalynch“, un echipament special antilinøaj pentru cei care vor sæ ia parte la demonstraflii împotriva politicilor neoliberale sau naflionaliste. „În loc sæ distrugæ formele de producflie ale societæflii actuale, consumul, interacfliunea øi schimbul, [Reverse Direction] urmæreøte sæ le reinterpreteze, sæ le schimbe cursul øi sæ le forfleze pînæ cedeazæ.“ Înainte de a fi folositæ drept scut, jacheta roøie „Parkalynch“ este cu siguranflæ o piesæ atractivæ de îmbræcæminte, însæ dacæ ræmîne doar în forma unui prototip ce merge dintr-o expoziflie în alta, nu are multe øanse sæ întrerupæ lanflul producfliei, iar accesoriile de autoapærare ale activiøtilor vor continua sæ fie improvizate øi nesigure. Revenind la Antrepo nr. 3, acesta a fost cel mai puflin interesant loc, cu douæ expoziflii într-un spafliu (Entre-polis øi Dream House [Casa de vis]), ambele încercînd sæ facæ aluzie la specificul labirintului urban care este Istanbulul. Generoase în instalaflii extinse øi sculpturi øi exploatînd fiecare colfl al spafliului, inclusiv ferestrele, podelele øi tavanele, cele douæ expoziflii au apærut într-adevær ca un labirint, dar unul care aparflinea mai degrabæ

the producer of goods for the First World market, and it brought together projects and initiatives which are critically examining the process of turning whole countries or regions into factories with lowpaid labour hand. Based on the assumption that Turkey itself is a developing country forced to obey the rules of global economy, and that IMÇ is a microcosm of Istanbul as “a mega-city in permanent mutation and expansion”, Hou Hanru put together an exhibition that he tried to organically integrate in the context, and which was aimed to foster “dialogue, exchange and even collaborations with the people working in the building”. Even if we leave aside the fact that just because it has some sewing machines and workshops, IMÇ can hardly be called a factory, and that it is in fact a place where commerce is practiced in the same organized way it has been (and still is) in the Grand Bazaar, World Factory didn’t seem to create any interaction with the local shop-owners other than bringing them potentially more customers. The exhibition was confined to its own spaces, with very few works deployed in the passage space or integrated within the local activities, and with a display which was hardly appealing for a contemporary art lover, let alone for the traders who were probably relating it to their particularly thorough way of presenting their goods. The works were cramped in the little spaces, labelling was difficult to go through, long videos were programmed one after the other on the same screen and in general too many video works were making the spaces claustrophobic and the stories difficult to follow. Altogether it seemed an exhibition which is targeting mainly other art professionals who are just given enough data in order to position themselves correctly on the agenda of the day. Among the works presented, there were nevertheless some which not only fitted the concept but also challenged the situation of Istanbul and of the venue itself. Thus for example was the project of Tadej Pogacar in the frame of his P.A.R.A.S.I.T.E. Museum of Contemporary Art (the developing structure created by the Slovenian artist in the early ’90s), and in collaboration with Davida, a civil society organization founded in Rio de Janeiro and which promotes the rights of prostitutes. The project, CODE: Red Brasil, Daspu, 2006–2007 presented a line of cloths designed by the prostitutes for themselves, in response to and also with support from the Brazilian fashion industry. The bridal gown exhibited as part of Pogacar’s project in World Factory, made of sheets and clothes from sex hotels in Rio, and with a veil of condoms, certainly was an interesting counter-model to the nearby shops in IMÇ selling long dresses and scarves for Turkish women who want to keep up with the latest fashion without giving up tradition either. Another project was Burak Delier’s Reverse Direction: CounterServices, through which the artist created “Parkalynch”, a specially designed lynch-proof equipment for those who want to take part in demonstrations against the neo-liberal and nationalist policies. “Instead of destroying society’s present forms of production, consumption, interaction and exchange, it [Reverse Direction] aims to reinterpret them, to reverse their flow and to stretch them until they break.” The “Parkalynch” red jacket is definitely an attractive piece of clothing before being used as a shield, however, if it only stays in the form of a prototype going from one exhibition to the next, it doesn’t have many chances to interrupt the production chain, and activists’ self-defense accessories will continue to be improvised and unsafe. Coming back to the Antrepo no. 3, this was the least interesting venue, with two exhibitions in one space (Entre-polis and Dream House), both trying to hint at the urban maze of Istanbul’s day and night life. Generous in large installations and sculptures, and exploiting each corner of the space, including the windows, floors and ceilings, the two exhibitions presented themselves as a maze, but one which belonged more to the spectacle of culture than it echoed the city with its fascinating mix of colors, smells, fragments of different epochs and interwoven stories. The selections presented at Antrepo (especially the Entre-polis show) had some interesting points but mostly when it came to works which benefited from their own space,

spectacolului culturii decît unul care sæ reprezinte ecoul oraøului, cu amestecul sæu fascinant de culori, arome, fragmente din diferite epoci øi istorii întreflesute. Selecfliile prezentate la Antrepo (în special expoziflia Entre-polis) au avut øi cîteva accente interesante, dar mai ales în cazul unor lucræri care au beneficiat de propriul lor spafliu, lucræri care reflectau mai mult conceptul general al bienalei decît încercarea de a aminti în permanenflæ spectatorului de oraøul în care acesta se afla. Astfel a fost lucrarea lui Michael Rakowitz, The Invisible Enemy Should Not Exist [Duømanul invizibil nu ar trebui sæ existe], care consta din sculpturi miniaturale reprezentînd replici ale unor artefacte furate din Muzeul Naflional al Bagdadului, dupæ invazia Statelor Unite din 2003. Sculpturile erau realizate din ambalaje ale unor produse din Orientul Mijlociu øi din ziare despre aceeaøi zonæ, toate provenind din diferite oraøe americane unde acestea au ajuns, iar expunerea lor era acompaniatæ de fiøe de tipul celor de muzeu ale lucrærilor dispærute øi de citate din personaje implicate, precum fostul secretar american al apærærii, Donald Rumsfeld. Prezentarea artefactelor recreate a fost legatæ de istoria fostului director al Muzeului Naflional din Irak, Donny George, care a fost bateristul unei trupe specializate pe reluæri ale cîntecelor formafliei Deep Purple, astfel cæ o variantæ arabæ a cîntecului Smoke on the Water oferea, în bienalæ, coloana sonoræ a acestei lucræri. Au existat øi lucræri care erau încæ îndatorate unui tip de abordare turisticæ a Istanbulului, dar care, în felul în care erau dezvoltate, ofereau potenflial pentru discuflie. De exemplu, sculptura lui Huang Yong Ping, inspiratæ de conversia bisericii creøtine Hagia Sofia într-o moschee øi reprezentînd un minaret cæzut øi înconjurat de un voal, semænînd, în mærimea ei naturalæ, cu o rachetæ, era un comentariu aluziv, dar nu mai puflin controversat, la adresa religiei øi a reprezentærilor acesteia, læsînd însæ loc pentru aproprierea semnificafliei ei de cætre adepflii unor tabere opuse. Sau videoul lui Wong Hoy-Cheong despre øi în colaborare cu copiii romi din cartierul Sulukule, un documentar amuzant care însæ era prezentat într-un cort cu un covor oriental øi cu perne, încercînd, mæcar parflial, sæ recreeze pentru spectator atmosfera din video. În timp ce poveøtile øi animafliile copiilor erau incitante øi pline de umor, display-ul era superficial, fæcîndu-ne sæ ne întrebæm unde încep cliøeele øi de ce o expoziflie trebuie sæ aibæ întotdeauna aparenfla de artæ. Aceeaøi întrebare era valabilæ pentru un alt proiect comunitar, cel realizat de grupul Apartman Projesi, prezentat într-unul din locurile bienalei care era destinat „proiectelor speciale“, lîngæ santralistanbul (centrul pentru culturæ øi artæ abia deschis, dar neterminat încæ, ce aparfline Universitæflii Bilgi, este gæzduit într-o fostæ centralæ electricæ). De ce aceste proiecte erau mai speciale decît celelalte prezentate în bienalæ e greu de spus, cu excepflia faptului cæ erau mai greu de gæsit. Proiectul 2+1 al colectivului de artiøti stabilifli în Istanbul Apartman Projesi era din nou o explorare a vieflii copiilor øi adolescenflilor care supraviefluiesc în diferite cartiere ale oraøului, cu familiile lor cu care au emigrat din toate zonele Turciei. Prezentarea documentafliei, cu desene øi colaje pe perete, cu ecrane plate, computer øi mobilier elegant de birou, era destul de problematicæ, aøa cum este întotdeauna cazul cu astfel de proiecte de artæ socialæ, în care existæ aparent o distanflæ de netrecut între artiøti øi subiecflii investigafliei lor. De fapt, aceasta nu a fost singura lucrare care a ridicat problema responsabilitæflii etice a artistului, øi este de asemenea discutabil dacæ optimismul predicat de cea de-a zecea Bienalæ de la Istanbul, ca atitudine de a înfrunta deprimarea globalæ, nu este cumva rezervat doar cîtorva puflini, privilegiafli. A-l introduce în rîndul Lumii a Treia (cum ar spune Hou Hanru) este poate la fel de provocator ca øi a face o bienalæ într-o flaræ cu pufline resurse. Poate doar puflin mai dificil… Notæ: Toate citatele sînt din catalogul bienalei. Mulflumiri speciale lui Claire Bishop, Erden Kosova øi Esra Sarigedik pentru considerafliile lor asupra bienalei.

works which were more referencing the general concept of the biennial than they were trying to remind the viewer constantly about the city one was located in. Such was the work in progress of Michael Rakowitz, The Invisible Enemy Should Not Exist, which consists in miniature sculptures reconstructing the stolen artifacts from the National Museum of Baghdad after the US invasion in 2003. The sculptures were made from packaging of Middle Eastern products and newspapers, found in US cities, and their display accompanied by museum descriptions of the lost items and quotes from involved people like the former US Secretary of Defense, Donald Rumsfeld. The presentation of the re-made artifacts was linked to the story of the former Director of the National Museum of Iraq, Donny George, who used to play drums in a band specialized on Deep Purple covers, an Arabic version of Smoke on the Water providing the sound for the work in the biennial. There were some works still embedded in a kind of first tourist approach to Istanbul, but which in the way they were developed were offering potential for discussion. For example, the sculpture of Huang Yong Ping, inspired by Hagia Sofia’s conversion from a Christian church to a mosque, and representing a fallen and veiled minaret, which in its life-like size resembled a missile, was an allusive but more the less controversial comment on religion and its representations, giving place to appropriation of its meaning by opposing sides. Or the video realized by Wong Hoy-Cheong about and in collaboration with the Roma children of Istanbul’s Sulukule, a funny documentary which was presented in a tent with an oriental carpet and cushions, trying to create for the viewer at least partially the atmosphere from the video. While the stories and the animations of the children were really engaging and humorous, the display was superfluous, making us wonder where do clichés begin and why does an exhibition always have to look like art. The same question stood also for another community project, the one of Apartman Projesi, presented in one of the biennial’s venues for special projects, near santralistanbul (the newly opened but not yet finished centre for culture and arts of Bilgi University, located in a former power plant). Why they were more special than the others was hard to explain, except for the fact that they were hard to find. The project 2+1 of the Istanbul based collective Apartman Projesi was again an exploration in the lives of youngsters who survive in different neighbourhoods of Istanbul, with their families having migrated there from all Turkey. The display of the documentation, with wall drawings and collages, with flat screens, computers and classy office furniture was highly problematic as is always the case with this kind of community projects, where there is apparently an unbridgeable gap between the artists and the subjects of the investigation. As a matter of fact, this wasn’t the only work which raised the issue of the ethical responsibility of the artist, and it is also questionable if the optimism preached by the 10th Istanbul Biennial as an attitude to face the global gloom is in fact only reserved for a few, privileged ones. To introduce it to the developing world (as Hou Hanru would say) is just as challenging as making a biennial in a country which lacks many resources. Perhaps a bit more difficult though...

Note: All quotes are from the biennial’s catalogue. Special thanks for their considerations on the biennial to Claire Bishop, Erden Kosova, and Esra Sarigedik.

scena

Monumentul transformærii Mariana Serranová

„Viafla umanæ e descrisæ ca un fir lung, continuu sau ca o succesiune de momente discontinue sau ca nimic altceva decît momentul prezent sau ca fiind prea lungæ sau prea scurtæ sau ca neexistînd etc.“ (Zbyne ˇk Baladrán)1 „Percep Monumentul transformærii ca pe un tip special de arhivæ: e organizat precum o colecflie de fragmente de viaflæ menite uitærii. E construit din uitare. Într-un astfel de depozit al diverselor fragmente care monumentalizeazæ uitarea, sîntem forflafli sæ ne aducem aminte – programatic în cazul acestei lucræri – de lucruri pe care ne deranjeazæ sæ ni le amintim.“ (Aristide Atonas)2 Trecutul din prezent Monumentul transformærii, un proiect colectiv adus la viaflæ la inifliativa lui Zbyneˇk Baladrán (tranzitdisplay) øi a lui Vít Havránek (tranzit.cz), este o reacflie la numeroasele întrebæri ræmase færæ ræspuns cu privire la evenimentele ultimelor douæ decenii. S-a încheiat procesul de transformare (perioada ce a urmat Revolufliei din 1989) sau este încæ în curs de desfæøurare? Chestiunea mentalitæflilor totalitare reziduale determinæ, se pare, dislocarea trecutului øi, în acelaøi timp, luarea unei poziflii ezitante faflæ de noile provocæri de o anverguræ nemaiîntîlnitæ. Întreruperea repetatæ a continuitæflii istorice în secolul douæzeci øi consecinflele de duratæ pot fi deci privite ca moduri temporale suprapuse: progresia timpului nu poate fi redusæ la ideea unei linii continue – o aglomeraflie aparent nesfîrøitæ de momente nelegate între ele, privite de pe poziflia avantajoasæ a prezentului, reclamæ un nou tip de interpretare. Taxonomia specificæ a raporturilor propusæ de autorii Monumentului transformærii (vezi tabelul de mai jos) este, în felul ei, un cadru pentru observarea proceselor temporale care ordoneazæ prezentul. Monumentul transformærii evolueazæ precum o work in progress, printr-o colectare gradualæ a materialelor, øi anume a perspectivelor subiective ale artiøtilor øi teoreticienilor care au fost contactafli. Arhiva interdisciplinaræ rezultatæ (artæ, texte teoretice øi aøa mai departe) alæturæ nu doar experienfle postsocialiste spicuite din ultimii douæzeci de ani, ci øi amintiri din perioada de transformare a unor flæri care ulterior au intrat în UE (cum ar fi Grecia øi Portugalia, de exemplu). Monumentul transformærii cerceteazæ istoria recentæ (schimbærile politice din anii 1989–1968–2009), memoria colectivæ øi perspectivele individuale, folosind o metodæ arheologicæ (explorînd arhive existente, amintirile cuprinse în dosarele indivizilor etc.).3 Dupæ o perioadæ de inflaflie în perioada totalitaræ, ideea de monument a devenit o unealtæ în mîinile aparatului de stat. Monumentele revendicæ eternitatea, în timp ce procesul psihologic al dezgropærii amintirilor e unul efemer. Muzeele, monumentele, arhivele øi bazele de date privite ca „locuri ale memoriei“ publice sînt întotdeauna politice în esenflæ. Cine supravegheazæ procesul reamintirii øi în ce scop? Monumentele øi ritualurile memoriale creeazæ raporturi sociale care, într-un fel, înlocuiesc mediul natural în care se petrec procese de reamintire – dar dacæ

MARIANA SERRANOVÁ este critic de artæ øi curator independent. Din 2004 colaboreazæ cu revista Ume˘lec, iar din 2005, cu Galeria Jelení din Praga. În prezent este doctorand la Academia de Artæ, Arhitecturæ øi Design din Praga.

MONUMENT TO TRANSFORMATION Mariana Serranová “Human life is described as a long, continuous thread or as a sequence of discontinuous moments or as nothing but the present moment or as too short or too long or as not existing, etc.” (Zbyneˇk Baladrán)1 “I perceive Monument to Transformation as a special kind of archive: it is organised like a collection of fragments from life consigned to oblivion. It is made of forgetting. In such a repository of diverse fragments that monumentalise oblivion, we are forced to remember – programmatically in the case of the specific work – things we are disturbed to remember.” (Aristide Atonas)2 The Past in the Present Monument to Transformation, a collective project brought into being at the initiative of Zbyneˇk Baladrán (tranzitdisplay) and Vít Havránek (tranzit.cz), is a response to numerous unanswered questions dealing with the events of the past two decades. Has the process of transformation (the period following the 1989 revolution) ended, or is it still underway? The issue of residual totalitarian mentalities apparently entails dislodging the past and, at the same time, taking up a hesitant stance towards new challenges of unprecedented scope. The repeated interruption of historical continuity in the 20th century and the lingering consequences thereof may be seen as overlapping temporal modes: the progression of time cannot be reduced to the idea of a continuous line – a seemingly endless aggregate of unconnected moments seen from the vantage of the present calls for a new type of interpretation. The specific taxonomy of spatio-temporal relationships proposed by the authors of Monument to Transformation (see table below), in its own way, a framework for viewing the temporal processes that regulate the present. Monument to Transformation is evolving like a work in progress, through a gradual collection of materials, namely the subjective accounts of the artists and theoreticians who have been addressed. The resulting interdisciplinary archive (art, theoretical texts and so on) bring together not only post-socialist experiences gleaned over the past twenty years, but also memories of the transformational period from countries which later entered the EU (such as Greece and Portugal, for example). Monument to Transformation probes recent history (the political changes in the years 1989–1968–2009), collective memory and individual perspectives using an archaeological method (exploring existing archives, the memories contained in individuals’ files, etc.).3 Following a period of inflation during the totalitarian period, the idea of the monument has become a mere prop in the hands of the state apparatus. Monuments lay claim to eternity, whereas the psychological process of unearthing memories is ephemeral. Museums, monuments, archives and databases taken as public “memory sites” are always political in their essence. Who oversees the processes of recollection and what for? Monuments and memorial rituals create social relationships which in a way replace the natural environment

MARIANA SERRANOVÁ is an art critic and independent curator. She has collaborated with the Ume˘lec magazine since 2004, and with Jelení Gallery, Prague since 2005. Currently, she is completing her PhD at the Academy of Art, Architecture, and Design in Prague.

in which the processes of recollection take place – but what if the monument is the process of recollection itself? Isn’t the relationship between memory and history thus grounded in its proper context once again? The exploration of different forms of temporality in a social context is closely linked to multivalent concepts of collective identity and memory – which are, incidentally, the spheres of interest posited by the Erste Bank group, which supports tranzit’s initiatives. Within the nexus of cultural politics and the lines of force which crisscross it in the region of Central Europe, it is by no means insignificant that this influential socio-historical research project is financed by a bank group dominant in that very region. Regardless of the project’s strong political overtones, Monument to Transformation is a unique and grandiloquent project in its consistency, its breadth and its international purview. By uncovering layers of a formulaically understood process, specific socio-historical processes in Central Europe – where certain important milestones were experienced with particular intensity in the 20th century – are being made visible and analogies are being sought out in other geopolitical areas.

Kaisa Dahlberg Without Title, permanent installation, 2007, tranzitdisplay, Prague Fragment #4, installation view, Index, Stockholm, from left: Zbyneˇk Baladrán, Vangelis Vlahos, Willi Najvar, 2007

Archaeology The field of spatio-temporal investigation, which Zbyneˇk Baladrán refers to as the “present past”, becomes an archaeological field at the moment of investigation (remembrance). This is not the first time Baladrán uses this method – he used an analogical approach in earlier works based on archival materials (Socio-Fictions, Theory and Practice, Work Procedure and others) – which is why he became an ideal candidate for the inter-textual project which is Monument to Transformation. Even though the subjects he investigates are intuitively defined, his approaches are systematic: Baladrán is aware that the past cannot be known in its entirety or in all its particulars – instead, we must determine trajectories enabling us to reconstruct the whole and imagine the rest.4 According to its authors, Monument to Transformation aims towards the form of a “subjective museum” – that is, a permanent exhibition, situated in Prague. But its main goal is gradual expansion, transformation and reinstallation. The concept is based on the idea of the fragment: with each new contribution, the expanding monument taken as a whole transforms itself.5 In Residing in Archives, Aristide Atonas (see introductory quote) calls attention to the noteworthy discursive quality of Monument to Transformation – based as it is on individual remembrances – as its own sort of archive in the context of the discursive practices of political power and the gigantic archives of the present (the internet). If we understand the archive as a sort of structure which collects and classifies the concrete accounts of a particular period and a particular place – that is, it creates the conditions for a discourse – then, logically, we run into that which is restricting in the intentions of such an archive. The open process of Monument to Transformation is quite far-sighted in that it is gradually meant to expand, particularly in a geographic sense. In essence, therefore, it pre-empts the local blinders that determine what may be articulated and what many not at a particular place and time. The intuitive method undercuts the established concept of the “archive”, which is neither critical nor affirmative in and of itself, but simply represents the background to discourse (Foucault). In my view, the conception of Monument to Transformation is, in fact, critical in its openness – but in a good sense: as a result of experimenting with conventionally presented theme of transformation as a process in the recent history of postsocialist countries especially, it relativises what may be understood under the term transformation.6 The Formalisation of the Process of Knowing – Fragments The declared emphasis on the visual formalisation of the expanding collection of texts and images through installation may be observed beginning with Fragment #1 (2006), which focuses on the theme of

scena

Zbyne ห k Baladrรกn Project drawings for installation modell, 2006

ZbyneË&#x2021;k BaladrĂĄn Fragment #3, instalation modell, graphic design: Radim Pesko, 2007

Vangelis Vlahos Detail of installation, burned Sarajevo Parliament, 2007

scena

monumentul este însuøi procesul de reamintire? Nu se întemeiazæ atunci din nou raportul dintre amintire øi istorie pe propriul ei context? Explorarea diferitelor forme de temporalitate într-un context social e strîns legatæ de conceptele plurivalente ale identitæflii øi memoriei colective – care sînt, întîmplætor, sferele de interes ale grupului Erste Bank, care sprijinæ inifliativele tranzit. În miezul politicii culturale øi al liniilor de forflæ care o traverseazæ pe aceasta în regiunea Europei Centrale, nu este deloc nesemnificativ cæ acest influent proiect de cercetare socioistoricæ e finanflat de un grup bancar dominant tocmai în acea regiune. Indiferent de puternicele conotaflii politice ale proiectului, Monumentul transformærii este un proiect unic øi grandilocvent prin consistenfla, întinderea øi orizontul sæu internaflional. Prin dezvæluirea straturilor unui proces privit drept unul plin de øabloane, anumite procese socio-istorice din Europa Centralæ – în care importante jaloane au fost experimentate cu sporitæ intensitate în secolul douæzeci – sînt scoase la ivealæ øi se cautæ analogii în alte zone geopolitice. Arheologie Domeniul investigafliei spaflio-temporale, pe care Zbyne ˇk Baladrán îl numeøte „trecutul prezent“, devine unul arheologic în momentul investigærii (reamintirea). Nu e pentru prima datæ cînd Baladrán foloseøte aceastæ metodæ – el a mai utilizat o abordare analogæ în unele lucræri anterioare bazate pe materiale de arhivæ (Socio-Fictions [Socioficfliuni], Theory and Practice [Teorie øi practicæ], Work Procedure [Proceduræ de lucru] øi altele) – motiv pentru care a devenit un candidat ideal pentru proiectul intertextual care este Monumentul transformærii. Chiar dacæ subiectele pe care le investigheazæ sînt definite intuitiv, abordærile sale sînt sistematice: Baladrán e conøtient de faptul cæ trecutul nu poate fi cunoscut în întregime sau în toate detaliile – în schimb, trebuie sæ stabilim niøte traiectorii care sæ ne permitæ sæ reconstruim întregul øi sæ imaginæm restul.4 Potrivit autorilor lui, Monumentul transformærii urmæreøte sæ capete forma unui „muzeu subiectiv“ – adicæ o expoziflie permanentæ, situatæ la Praga. Însæ principalul obiectiv este extinderea, transformarea øi reinstalarea lui treptatæ. Conceptul se bazeazæ pe ideea fragmentului: cu fiecare nouæ contribuflie, monumentul aflat în proces de extindere, luat ca întreg, se transformæ.5 În Residing in Archives [Locuind în arhive], Aristide Atonas (vezi citatul introductiv) atrage atenflia asupra remarcabilei calitæfli discursive a Monumentului transformærii – întemeiat pe reamintiri individuale – ca un tip unic de arhivæ în contextul practicilor discursive ale puterii politice øi al giganticelor arhive ale prezentului (internetul). Dacæ înflelegem arhiva ca un fel de structuræ care colecteazæ øi clasificæ perspectivele concrete asupra unei anumite perioade øi unui anumit loc – cu alte cuvinte, creeazæ condifliile pentru un discurs –, atunci, în mod logic, ne lovim de ceea ce e restrictiv în intenfliile unei astfel de arhive. Caracterul deschis al procesului inifliat de Monumentul transformærii îi oferæ o bætaie destul de lungæ, prin aceea cæ urmeazæ sæ se extindæ treptat, în special în sens geografic. În esenflæ, aøadar, el înlæturæ ochelarii de cal zonali care determinæ ce poate fi articulat øi ce nu într-un anumit loc øi moment. Metoda intuitivæ submineazæ conceptul consacrat de „arhivæ“, care nu e nici critic, nici afirmativ în øi prin sine, ci pur øi simplu reprezintæ contextul discursului (Foucault). Din punctul meu de vedere, conceptul Monumentului transformærii este, de fapt, critic prin deschiderea lui – dar într-un sens pozitiv: în urma experimentærii cu tema, prezentatæ convenflional, a transformærii ca proces în istoria recentæ, în special a flærilor postsocialiste, aceasta relativizeazæ ceea ce poate fi înfleles prin termenul de transformare.6

the “architecture of information”7, all the way to the present form of the project in tranzitdisplay’s new space in Prague. Participant no. 58 by Tomásˇ Vaneˇk brought a new dimension with regard to understanding temporality; in addition, the project underwent a shift towards a greater subjectivity and “private qualities” as a result. In this work, Vaneˇk installed the journals of Czech writers, poets, artists and politicians into a series of freezers, in order to “freeze the quality of private time”8, as it were. Another phase of Monument to Transformation was inaugurated by the participatory Fragment #3 in the lobby of the Prazˇák Palace in Brno, in which Baladrán took out a newspaper advert inviting people to provide him with photos they thought depicted “processes of change or changes” with the aim of expanding a collective project on individual definitions of processes of change.9 In contrast with the local delimitation of the first fragments, Fragment #5, which was presented at Prague Biennial 3 – which counted with the participation of the artists and theoreticians Milica Tomicˇ, Sanja Ivekovicˇ, Kajsa Dahlberg, Little Warsaw, Keiko Sei and Alexander Kiossev – intensively opened up an international context. The emphasis remained on Central and Southeastern Europe, which is, it should be noted, the area where activities involved in tranzit’s initiatives are carried out.10 The final form truly offers several incentives to study transformational issues – in both individual and collective senses, concentrating on concrete historical coordinates as well as more hypothetical and abstract demarcations. For example, the Little Warsaw group presented a model telephone booth titled Made in West Germany. As a basic means of communication in the political temporal space of a particular period (Berlin in 1968–1989), we can understand the booth on a symbolic plane as a sort of audio archive with strong political connotations anchored in the sphere of interpersonal communication. For his part, Vangelis Vlahos analytically investigates the mechanisms of political relationships, particularly the role of Greece in the Balkans. He documents the long reconstruction process – financed by the Greek government – of the Bosnian parliament in Sarajevo. Vlahos confronts the language of architecture with that of political and economic power. His installation for Monument to Transformation and the accompanying documentation (articles, designs, correspondence) probe the circumstances of the reconstruction, which is predicated on the intensification of Greece’s foreign policies and economic diplomacy in Southeastern Europe. The most politically explicit instance is that of Milica Tomicˇ’s installation titled Politics of Memory. Through the eponymous publication, the artist searches for the reasons behind the relationships between the citizens’ initiatives and the ideology of the official authorities during the time the political system was transformed in Serbia. Considering, however, that the publication documents a discussion between the members of the Monument Group – that is, insiders who comment on the circumstances of their own political engagement – the artist’s intent gets lost in a maze of details which are rather unintelligible for “readers” who are outsiders. The Collective as Transformation Theoretical texts have their place alongside the works of artists in Monument to Transformation – as against the projects of artists which often focus on a certain partial phenomenon. By contrast, grasping the process of transformation in a more complex manner is within the scope of the texts written for the project. Thus, A Flâneur in the Mud by Bulgarian philosopher Alexander Kiossev paints a broader, colourful picture of society undergoing transformation. Kiossev, who has no qualms about being a sceptical participant in reality, observes the forms and likenesses of art against a social backdrop and the period’s mood during a time of economic changes in Bulgaria. Nevertheless, the deviation from straightforward reflections on the socio-political reality represents, for example, a subtle conception of transformation which stands up to an image of mythical transformation in contemporary forms – the transformations of

Fragment #5, installation view, Prague Biennial, from left: Keiko Sei, Milica Tomicˇ, Little Warsaw, 2007

Formalizarea procesului de cunoaøtere – fragmente Accentul pus în mod declarat pe formalizarea vizualæ a colecfliei de texte øi imagini, aflatæ în extindere, prin intermediul instalafliei, poate fi observat începînd cu Fragment #1 (2006), care se concentreazæ asupra temei „arhitecturii informafliei“7, øi pînæ la actuala formæ a proiectului, în noul spafliu tranzitdisplay din Praga. Lucrarea Participant no. 58, a lui Tomásˇ Vane ˇk, a adæugat o nouæ dimensiune cu privire la înflelegerea temporalitæflii; ca urmare, proiectul a trecut, în plus, printr-o schimbare de direcflie, înspre o mai accentuatæ subiectivitate øi „calitate privatæ“. În aceastæ lucrare, Vane ˇk a instalat jurnale ale unor scriitori, poefli, artiøti øi politicieni cehi într-o serie de frigidere, pentru a „înghefla însuøirea de timp privat“8, ca sæ spunem aøa. O altæ fazæ a Monumentului transformærii a fost inauguratæ de Fragment #3, cu caracter deschis, în holul palatului Prazˇák din Brno, în care Baladrán a folosit o reclamæ dintr-un ziar, prin care invita oamenii sæ-i ofere fotografii care, în opinia lor, descriu „procese de schimbare sau schimbæri“, urmærind sæ dezvolte un proiect colectiv privind definifliile individuale ale proceselor de schimbare.9 Spre deosebire de delimitarea localæ a primelor fragmente, Fragment #5, care a fost prezentat la Bienala de la Praga 3 – care a beneficiat de participarea artiøtilor øi teoreticienilor Milica Tomicˇ, Sanja Ivekovicˇ, Kajsa Dahlberg, Little Warsaw, Keiko Sei øi Alexander Kiossev –, a inaugurat, în mod viguros, un context internaflional. Accentul a ræmas pe Europa Centralæ øi de Sud-Est, care este, trebuie remarcat, zona în care se desfæøoaræ activitæflile întreprinse de inifliativele tranzit.10 Forma finalæ oferæ cu adeværat cîteva mobiluri pentru studiul chestiunilor ce flin de transformare

Permanent installation in tranzitdisplay: installation view, from left: Willi Najvar, Keiko Sei, Milica Tomicˇ, 2007, tranzitdisplay, Prague

Tomásˇ Vane ˇk Permanent installation in tranzitdisplay: Without Title, 2007, tranzitdisplay, Prague

– atît în sens individual, cît øi colectiv, concentrîndu-se asupra unor coordonate istorice concrete, precum øi asupra unor demarcaflii cu un caracter mai ipotetic øi abstract. De exemplu, grupul Little Warsaw [Mica Varøovie] a prezentat modelul unei cabine telefonice intitulate Made in West Germany [Fabricatæ în Germania de Vest]. Ca mijloc fundamental de comunicaflie în spafliul temporal politic al unei anumite perioade (Berlin, între 1968 øi 1989), putem înflelege cabina în plan simbolic, drept un soi de arhivæ audio cu puternice conotaflii politice, ancoratæ în sfera comunicærii interpersonale. La rîndul sæu, Vangelis Vlahos investigheazæ, în mod analitic, mecanismele raporturilor politice, în special rolul Greciei în Balcani. El documenteazæ îndelungatul proces de reconstrucflie – finanflat de guvernul grec – al parlamentului bosniac din Sarajevo. Vlahos pune faflæ în faflæ limbajul arhitecturii cu cel al puterii politice øi economice. Instalaflia sa pentru Monumentul transformærii øi documentaflia care a însoflit-o (articole, schifle, corespondenflæ) studiazæ circumstanflele reconstrucfliei, care e legatæ de intensificarea politicilor externe øi a diplomafliei economice ale Greciei în Europa Sud-Esticæ. Exemplul cel mai pregnant politic e instalaflia lui Milica Tomicˇ intitulatæ Politics of Memory [Politica memoriei]. Prin intermediul publicafliei eponime, artista cautæ rafliunile aflate în spatele raporturilor dintre inifliativele cetæfleneøti øi ideologia autoritæflilor oficiale în perioada în care sistemul politic din Serbia suferea o transformare. Avînd în vedere, pe de altæ parte, cæ publicaflia documenteazæ o discuflie între membrii grupului Monument – adicæ oameni din interior, care comenteazæ pe marginea circumstanflelor propriului lor angajament politic –, intenflia artistei se

pierde într-un labirint de detalii care sînt mai degrabæ neinteligibile pentru „cititorii“ din afaræ. Colectivul ca transformare Textele teoretice îøi gæsesc øi ele locul alæturi de lucrærile artiøtilor în Monumentul transformærii – pe fundalul proiectelor artiøtilor care se concentreazæ adesea asupra unui anumit fenomen parflial. Dimpotrivæ, surprinderea procesului de transformare într-o manieræ mai complexæ fline de sfera textelor scrise pentru proiect. Astfel, textul A Flâneur in the Mud [Un flâneur în noroi], al filosofului bulgar Alexander Kiossev, zugræveøte o imagine mai largæ, coloratæ a societæflii care trece prin transformæri. Kiossev, care n-are niciun scrupul pentru faptul de a fi un participant sceptic la realitate, studiazæ formele øi asemænærile artei pe un fundal social øi starea acelei perioade într-o vreme a schimbærilor economice din Bulgaria. Cu toate acestea, devierea de la reflecfliile directe asupra realitæflii socio-politice reprezintæ, de exemplu, o concepflie subtilæ asupra transformærii care înfruntæ imaginea unei transformæri mitice în forme contemporane – transformærile eroilor culturii populare, aøa cum sînt prezentate în Troubled Adults and the Modernist Experiments of Transformation [Adulfli cu probleme øi experimentele moderniste ale transformærii], al teoreticianului japonez Keiko Sei. Se dovedeøte cæ acest colectiv care priveøte transformarea nu e un martor local, ci un spectator în masæ. E cert cæ fiecare epocæ îøi reconstruieøte sistematic propria memorie colectivæ sau cæ societæflile au tendinfla de a-øi construi selectiv propriul trecut, în loc sæ ofere o dare de seamæ plauzibilæ asupra lui. Øtim cæ interpretærile istoriei realizate cu un ochi îndreptat asupra nevoilor prezentului sînt selective. Interpretarea „trecutului prezent“ prin Monumentul transformærii în intenfliile diverselor mentalitæfli demarcate local øi istoric relativizeazæ deci întrebæri precum: Ce-a mai ræmas? Ce s-a schimbat? Ce am trecut cu vederea? Ce conteazæ pentru noi? Ce este evident?11 Potrivit lui Baladrán, termenul de memorie colectivæ e destul de flexibil – færæ a-l defini, Baladrán îl utilizeazæ funcflional, pentru a surprinde anumite experienfle sociale. Ca de pildæ tipul acesta de proces contextual deschis care face posibilæ – ce-i drept, în cadrul unui concept de transformare foarte vag definit – reprezentarea atît a evenimentelor clare træite colectiv, cît øi a momentelor pe care nu sîntem conøtienfli cæ le împærtæøim. Caracterul deschis øi neprevæzutul rezultatelor procesului provoacæ øi unele incertitudini: „Interesul faflæ de modelele de transformare în diferite perioade ne-a eliberat din capcana cliøeelor polarizate Vest-Est/Est-Vest. O nouæ hartæ a rezultat din perspectiva transformaflionalæ. Întrebarea care trebuie încæ pusæ este în ce mæsuræ poate fi coerentæ o astfel de hartæ – dacæ poate reprezenta flæri care diferæ din perspectiva gradului de transformare, dar nu a naturii procesului de transformare“.12 Efectul destigmatizant al acestui proiect stratificat, care privilegiazæ demarcafliile temporale mai complexe în defavoarea fenomenelor date temporal, aruncæ o umbræ de îndoialæ asupra polaritæflilor geopolitice consacrate. Nu e deloc lipsitæ de semnificaflie perceperea subminærii convenfliilor lingvistice legate de timpurile gramaticale (în cehæ, existæ cîte un singur timp gramatical pentru trecut, prezent øi viitor) ca fiind înspre binele unei „percepflii gramaticale“ mai puflin restrictive a acelor timpuri. Organizarea unor astfel de raporturi de timp/temporale e deschisæ; nu existæ nici un început, nici un sfîrøit – ci doar un proces. „Viitorul e necunoscut“ – aceasta e certitudinea care persistæ (Baladrán). Traducere de Alex Moldovan

the heroes of popular culture as presented in Troubled Adults and the Modernist Experiments of Transformation, by Japanese art theoretician Keiko Sei. It turns out that the collective beholding the transformation is not a local witness, but a mass spectator. It is certain that every age systematically reconstructs its own collective memory, or that societies tend to selectively construct their past rather than give a plausible account of it. We know that interpretations of history with an eye towards the needs of the present is selective. The interpretation of the “present past” through Monument to Transformation in the intentions of various locally and historically demarcated mentalities thus relativises questions such as: What’s left? What has changed? What have we overlooked? What does it matter to us? What’s obvious?11 According to Baladrán, the term collective memory is quite flexible – without defining it, Baladrán uses it functionally to grasp certain social experiences. This type of open contextual process which makes it possible – within the framework of a very broadly defined concept of transformation, admittedly – to map both evident collectively experienced events and moments which we are not fully aware that we share. The openness and unpredictability of the results of the process entail some uncertainties as well: “An interest in transformation models in various periods liberated us from the trap of the polarised clichés of West-East/East-West. A new map emerged of the transformational perspective. The question yet to come is to what degree such a map may be coherent – whether it can represent countries that differ in the degree of transformation, but not in the nature of the transformation process.”12 The de-stigmatising effect of this layered project, which favours more complex temporal demarcations over temporally given phenomena, throws established geopolitical polarities into doubt. It is far from meaningless to perceive the disruption of linguistic conventions regarding grammatical tenses (in Czech there is only one past, one present and one future grammatical tense) as being for the good of a less restrictively “grammatical perception” of those tenses. The organisation of such tense/temporal relationships is open; there is neither a beginning, nor an end – it is but a process. “The future is unknown” – that is the certainty which remains (Baladrán). Translated by Iván Gutiérrez

scena Notes: 1. Zbyneˇk Baladrán, Monument transformace [Monument to transformation], fragment #3, Atrium, 1–07, Moravská galerie v Brneˇ [Moravian Gallery in Brno], text in exhibition catalogue, p. 6. 2. Aristide Atonas, “Residing In Archives: Remembrance of Oblivion. Fragment”, Monument transformace. 3. The participants in Monument to Transformation are: Aristide Atonas, Zbyneˇk Baladrán, Kajsa Dahlberg, Pavel Humhal, Sanja Ivekovicˇ, Alexander Kiossev, Little Warsaw, Chantal Mouffe, Fillip Najvar, Keiko Sei, Milica Tomicˇ, Tomásˇ Vaneˇk and Vangelis Vlahos; for further information and texts, see http://www.monumenttotransformation.org/ 4. Cf. Jirˇí Ptácˇek, Zbyneˇk Baladrán: “Stroj je porˇád uvnitrˇ nás!” [The machine is still within us!], interview, http://www.artservis.info. 5. Zbyneˇk Baladrán, Vít Havránek, http://www.monumenttotransformation.org/. 6. “When we speak of transformation, time is much more important than geography or geopolitics. Transformation in the passive sense is conducted within historical time (from-to) and this chronology generates historicity and sequential relationships.” “In our model of transformation, we relate traditional historicity to human time and from this relationship we derive the following table, with the aid of which we try to reformulate the concept of past, present and future.” Ibid. 7. Monument transformace, fragment #1, Auditorium, Stage, Backstage – An Exposure in 32 Acts Frankfurter Kunstverein, Steinernes Haus am Römerberg, in collaboration with Pavel Humhal, www.fkv.de.

Note: 1. Zbyne ˇk Baladrán, Monument transformace [Monumentul transformærii], fragment #3, Atrium, 1–07, Moravská galerie v Brne ˇ, text din catalogul expozifliei, p. 6. 2. Aristide Atonas, „Residing In Archives: Remembrance of Oblivion. Fragment“, Monument transformace. 3. Participanflii la Monumentul transformærii sînt: Aristide Atonas, Zbyneˇk Baladrán, Kajsa Dahlberg, Pavel Humhal, Sanja Ivekovicˇ, Alexander Kiossev, Little Warsaw, Chantal Mouffe, Fillip Najvar, Keiko Sei, Milica Tomicˇ, Tomásˇ Vaneˇk øi Vangelis Vlahos; pentru informaflii øi texte suplimentare, vezi http://www.monumenttotransformation.org/ 4. Cf. Jir ˇí Ptácˇek, Zbyneˇk Baladrán: „Stroj je porˇád uvnitrˇ nás!“ [Maøinæria este încæ în noi!], interviu, http://www.artservis.info.

8. Monument transformace, fragment #3, Société anonyme, Le Plateau Gallery, Place Hannah Arendt www.fracidf-leplateau.com. 9. W. Najvar, M. Pluhácˇková, Z. Krocˇa, M. Bisová, Kvetanová, A. Bursˇíková, J. Sˇvehlová, P. Sˇvirgová, K. Sˇteˇpánková, L. Válková, pí Bohácˇková, P. Vrbová, Sˇ. Mikesková. Moravská galerie, Brno, www.moravska-galerie.cz. 10. Prague Biennial 3, 24 May – 16 September 2007, Prague, www.flashartonline.com. 11. Op. cit., note 1. 12. Op. cit., note 5.

5. Zbyneˇk Baladrán, Vít Havránek, http://www.monumenttotransformation.org/. 6. „Atunci cînd discutæm despre transformare, timpul e mult mai important decît geografia sau geopolitica. Transformarea, în sens pasiv, se petrece înæuntrul timpului istoric (dinspre-cætre), iar aceastæ cronologie genereazæ istoricitate øi raporturi consecutive.“ „În cadrul modelului nostru de transformare, legæm istoricitatea tradiﬂionalæ de timpul uman øi din acest raport derivæm tabelul urmætor, cu ajutorul cæruia încercæm sæ reformulæm conceptele de trecut, prezent øi viitor.“ Ibid. 7. Monument transformace, fragment #1, Auditorium, Stage, Backstage – O expunere în 32 de acte, Frankfurter Kunstverein, Steinernes Haus am Römerberg, în colaborare cu Pavel Humhal, www.fkv.de. 8. Monument transformace, fragment #3, Société anonyme, Le Plateau Gallery, Place Hannah Arendt www.fracidf-leplateau.com. 9. W. Najvar, M. Pluhác ˇková, Z. Krocˇa, M. Bisová, Kvetanová, A. Bursˇíková, J. ˇSvehlová, P. ˇSvirgová, K. ˇSteˇpánková, L. Válková, pí Bohácˇková, P. Vrbová, ˇS. Mikesková. Moravská galerie, Brno, www.moravska-galerie.cz. 10. Bienala de la Praga 3, 24 mai – 16 septembrie 2007, Praga, www.flashartonline.com. 11. Op. cit., nota 1. 12. Op. cit., nota 5.

Collier Schorr Mach die Wunder sauber (Study 1), Booby trap, courtesy 303 Gallery, New York and Stuart Shave / Modern Art, London

Collier Schorr Mach die Wunder sauber (Study 1), We got him, courtesy 303 Gallery, New York and Stuart Shave / Modern Art, London

scena

Mai mult decît o imagine pe ecranul televizorului dumneavoastræ* Jörg Franzbecker History Will Repeat Itself: Strategies of Re-enactment in Contemporary Art [Istoria se va repeta: Strategii de repunere în scenæ în arta contemporanæ], 18 noiembrie 2007 – 13 ianuarie 2008, Kunst-Werke, Berlin

În ultimii ani, strategiile de repunere în scenæ s-au bucurat de un reînnoit øi crescut interes pentru producflia de artæ, precum øi pentru receptarea ei. Primele lor zile de glorie au fost în anii øaptezeci, cînd imaginea mediatizatæ pærea sæ înlocuiascæ într-o mæsuræ tot mai mare experienfla vieflii reale, iar artiøtii au început sæ reflecteze asupra naturii øi consecinflelor acestui proces. Spre deosebire de practicile de repunere în scenæ angajate într-o reprezentare a istoriei ce fline de cultura pop, artiøtii i-au explorat potenflialul, dovedind un interes aparte pentru prezent. Forma clasicæ a repunerii în scenæ din acele vremuri avea de-a face, în mod predominant, cu examinarea criticæ a mass-mediei, o mare parte a impactului provenind din acest aspect. Meritul primei expoziflii extinse din Germania legate de acest subiect este cel de a aræta cæ aceastæ înflelegere e doar una dintr-un numær de perspective posibile. Conceputæ de Inke Arns øi curatoriatæ împreunæ cu Gabriele Horn, History Will Repeat Itself a fost, dupæ prima prezentare de la Hartware Medienkunstverein, la Dortmund, expusæ recent la Kunst-Werke Berlin. Prin strîngerea laolaltæ a unui mare numær de lucræri, bogate în imagini øi performative, curatorii urmæresc sæ punæ sub semnul întrebærii relaflia noastræ cu concepfliile asupra istoriei øi memoriei, dimensiunea participærii, preocupærii øi traumei individuale, precum øi diferenfla dintre trecut øi prezent ca atare. Aceastæ focalizare lasæ deoparte perspectivele care aplicæ repunerea în scenæ la istoria artei, acestea fiind deja tema mai multor expoziflii precedente. Ca referinflæ curatorialæ øi teoreticæ, curatorii au menflionat Experience, Memory, Re-enactment [Experienflæ, memorie, repunere în scenæ], o serie de evenimente aparflinînd lui Anke Bangma, Steve Rushton øi Florian Wüst, prezentate la Piet Zwart Institut de la Willem de Kooning Academy din Rotterdam, în 2005, precum øi expoziflia Once More… With Feeling [Încæ o datæ… cu sentiment], curatoriatæ de Robert Blackson, în 2006, la Reg Vardy Gallery din Sunderland. Pentru Inke Arns, fundamentul principal al strategiilor de repunere în scenæ pare sæ constea într-o structuræ paradoxalæ, încadratæ de miøcærile de simultanæ stabilire øi eliminare a distanflei faflæ de lucrul portretizat. Acest paradox apare în mod explicit atunci cînd un eveniment e deconstruit efectiv prin repunerea sa în scenæ. Pe lîngæ lucrarea istoricæ, probabil cea mai celebræ din expoziflie, The Eternal Frame [Eterna ramæ], aparflinînd lui T. R. Uthco & Ant Farm, din 1975, în care e repusæ în scenæ asasinarea lui John F. Kennedy, aceastæ operafliune e ilustratæ în mod exemplar într-una dintre cele mai intense lucræri ale expozifliei, cea a Irinei Botea, Audition for a Revolution [Audiflie pentru o revoluflie]. Într-o proiecflie dublæ, artista confruntæ documente TV originale despre Revoluflia Românæ din decembrie 1989 cu materiale JÖRG FRANZBECKER este curator øi scriitor. Stabilit la Berlin, a inifliat la Hamburg spafliul de proiecte GOLD øi a conceput expoziflii, precum Celebration [Særbætorire] sau sammeln müssen [nevoia colectærii] (în colaborare cu Bettina Steinbrügge), la Halle für Kunst din Lüneburg. În prezent lucreazæ la un proiect despre figuri øi gesturi ale marcærii øi i-a fost comisionatæ dezvoltarea unui format TV pentru artæ contemporanæ.

MORE THAN AN IMAGE ON YOUR TV SCREEN* Jörg Franzbecker History Will Repeat Itself: Strategies of Re-enactment in Contemporary Art, 18 November 2007 – 13 January 2008, Kunst-Werke, Berlin In the recent years, strategies of re-enactment have received a renewed and intense interest in art production as well as reception. Its first heydays took place in the seventies, when the mediated image seemed to more and more substitute real life experience and artists began to reflect on the nature and consequences of this process. Unlike to practices of re-enactment engaged with a popcultural image of history, artists have explored its potentials with a specific interest in the present. The classical form of re-enactment of those times had predominantly been concerned with a critical examination of the media, drawing a considerable part of their impact from this aspect. Showing that this understanding is only one of a number of possible perspectives, is the merit of the first extensive exhibition to that issue in Germany. Conceived by Inke Arns and curated together with Gabriele Horn History Will Repeat Itself was, after its first appearance in the Hartware Medienkunstverein in Dortmund, recently shown at the Kunst-Werke Berlin. By assembling a plurality of mainly image-rich and performative works, the curators intend to question our relationship to conceptions of history and memory, dimensions of individual participation, concern and trauma, as well as the difference between the past and the present in itself. This focus leaves aside positions that apply re-enactment to art history, these having already been the issue of a number of preceding exhibitions. As a curatorial and theoretical reference the curators have mentioned Experience, Memory, Re-enactment, a series of events by Anke Bangma, Steve Rushton and Florian Wüst at the Piet Zwart Institut of the Willem de Kooning Academy in Rotterdam in 2005, as well as the exhibition Once More... With Feeling curated by Robert Blackson in 2006 at the Reg Vardy Gallery in Sunderland. For Inke Arns the principal basis of strategies of re-enactment seems to lie in a paradoxical structure, framed by the movements of simultaneously establishing and eliminating a distance to the portrayed. This paradox explicitly arises, when an event literally is deconstructed by its re-enactment. Besides the possibly best-known historical piece in the show, The Eternal Frame by T. R. Uthco & Ant Farm from 1975, in which the assassination of John F. Kennedy is re-enacted, this operation is exemplarily pictured in one of the exhibition’s most intense works of art, Irina Botea’s Audition for a Revolution. In a double projection the artist confronts original TV documents of the

JÖRG FRANZBECKER is a Berlin-based curator and writer. He founded the project space GOLD in Hamburg and conceived exhibitions such as Celebration or sammeln müssen (in collaboration with Bettina Steinbrügge) at Halle für Kunst Lüneburg. Currently he is working on a project dealing with figures and gestures of marking and he was comissioned to develop a TV format on contemporary art.

Irina Botea Audition for a Revolution, video stills, Chicago, 2005–2006, photo: Ræzvan Botea

scena

100

scena

Kerry Tribe Here & Elsewhere, stills from 2-channel video installation, 2002, © the artist

Frédéric Moser & Philippe Schwinger Unexpected Rules, production still, 2004, © the artists

101

regizate de ea øaisprezece ani mai tîrziu, înfæfliøînd „audiflii“ cu studenfli americani la actorie din Chicago. La fiecare „audiflie“, Botea øi distribuflia ei discutæ, scenæ cu scenæ, imaginile TV, dupæ care urmeazæ înregistrarea repunerii în scenæ a acfliunilor øi a situafliilor revoluflionarilor. Graflie extraordinarului montaj, în care cele douæ evenimente nu sînt prezentate cronologic, ci asociativ, primele gesturi stîngace øi amatoristice ale studenflilor americani, în special lupta lor cu limba românæ, devin acum parte a receptærii evenimentului iniflial, Revoluflia Românæ. Videoul Irinei Botea este deci un metacomentariu nu la revoluflie, ci la caracterul ei pur mediatic. În acelaøi timp, autoarea instituie o distanflæ faflæ de imagini prin înlocuirea sau suprascrierea lor ca parte înscrisæ, contingentæ a propriei sale identitæfli. Acest fapt ridicæ întrebarea care stræbate multe repuneri în scenæ, scoflînd în evidenflæ diferenfla dintre interioritate øi exterioritate în raport cu evenimentul. Unde sînt acestea localizate ca poziflii øi cine le poate revendica? Se aflæ martorul înæuntru, iar cel care practicæ repunerea în scenæ în afaræ, sau cel care practicæ repunerea în scenæ se aflæ înæuntru, iar spectatorul în afaræ? Ne oferæ experienfla televizatæ a evenimentului contemporan un acces privilegiat? Suferæ repunerea în scenæ de o ireductibilæ exterioritate? Inke Arns pune aceste întrebæri fæcînd o reverenflæ instructivæ înaintea gîndirii morale a lui Immanuel Kant, introducînd nofliunea acestuia de observator dezinteresat, a cærui „capacitate de a reflecta asupra întregului într-o manieræ dezinteresatæ – în absenfla oricærui fel de interes (personal) – era, pentru Kant, dovada existenflei unei «dispoziflii morale» a omenirii, øi anume, abilitatea de a simpatiza“. Pus astfel, paradoxul indicat mai sus e rezolvat într-o manieræ dialecticæ, absenfla propriei implicæri fizice øi a dorinflei individuale fiind declarate condiflii necesare ale unei atitudini etice øi ale unei participæri la un nivel superior. Cæ aceste douæ niveluri sînt totuøi constant implicate într-un conflict complex e dovedit de lucrarea War & Peace Show [Spectacolul ræzboiului øi al pæcii] a lui Heike Gallmeier. Într-o serie de fotografii øi un video (împreunæ cu Tabea Sternberg), aceasta prezintæ un material semidocumentar filmat la unul dintre cele mai importante evenimente militare de repunere în scenæ care se desfæøoaræ la Beltring, Marea Britanie. Afirmaflii ale participanflilor – care se implicæ cu entuziasm în scene din cel de-al Doilea Ræzboi Mondial –, precum „N-are nimic de-a face cu politica“, indicæ în mod categoric existenfla problemelor legate de distanflæ, de fascinaflie øi de cadrele mentale etice corespunzætoare. Într-o manieræ aproape cinicæ, o astfel de atitudine e descrisæ în videoul 80064 al lui Artur Zmijewski. Acesta îl aratæ pe Zmijewski adresîndu-i direct lui Josef Tarnawa, supraviefluitor al holocaustului, întrebæri vizînd mæsura în care acesta a încercat sæ reziste øi dacæ ar fi de acord ca numærul de înregistrare din lagærul de concentrare, acum øters, sæ-i fie tatuat din nou, lucru cu care, în cele din urmæ, el este de acord. Aceasta ridicæ întrebæri cu privire la pozifliile ocupate de victimæ, autor øi beneficiar øi la implicafliile morale rezultate. O poziflie similaræ e aleasæ de cætre Rod Dickinson, care repune în scenæ experimentul realizat în 1961 la Universitatea Yale de cætre Stale Milgram. Experimentul urmærea sæ testeze supunerea indivizilor faflæ de persoanele cu autoritate, oamenii de øtiinflæ cerîndu-le subiecflilor testafli sæ supunæ la øocuri electrice alte persoane testate, aflate într-o încæpere alæturatæ, în cazul unui ræspuns incorect. S-a dovedit cæ majoritatea participanflilor erau gata sæ administreze øocuri electrice pînæ la un nivel letal. The Milgram Re-enactment cuprinde reproducerea la scaræ naturalæ a încæperilor originale, combinatæ cu un material video care înfæfliøeazæ o repunere în scenæ care a avut loc acolo, totul sub ferestre mate care permit unui public sæ urmæreascæ evenimentul. Existæ o problemæ în adoptarea unei poziflii øi deci în provocarea destinatarului sæ facæ acelaøi lucru, întrucît aceasta confline pericolul unui ræspuns gata fabricat. În

102

Romanian revolution in December 1989 with material directed by herself sixteen years later, showing “auditions” with American acting students in Chicago. In each “audition” Botea and her cast scene by scene discuss the TV images, to be followed by a recorded re-enactment of the revolutionary actions and situations. Due to the extraordinary editing, in which both events are not chronically displayed, but associatively, the first clumsy and dilettantish gestures of the American students, particularly their struggle with the Romanian language, become now a part of the reception of the underlying event, the Romanian revolution. Irina Botea’s video is therefore not a meta-commentary to the revolution, but to its pure mediality. At the same time the author is setting up a distance to the images by replacing or overwriting them as an inscribed contingent part of her own identity. This raises a question which crosses many re-enactments, stressing the difference between interiority and exteriority in relation to the event. Where are these located as positions and who can claim on them? Is the witness inside and the re-enactor outside or is the reenactor inside and the spectator outside? Does the televised experience of the contemporary event give us a privileged access? Is the re-enactment suffering from an irreducible exteriority? Inke Arns addresses these questions with an instructive bow to Immanuel Kant’s moral thinking, introducing his notion of the disinterested observer, whose “ability to reflect upon the whole in a disinterested fashion – without any kind of (personal) interest – was for Kant the proof of a ’moral disposition’ in humankind, namely, the ability to sympathise”. Put this way, the paradox named above is resolved in a dialectical manner, the absence of own physical involvement and individual desire being declared the necessary condition for an ethical attitude and participation on a higher level. That these two levels are nevertheless persistently entangled in an intricate conflict is pointed out in the piece War & Peace Show by Heike Gallmeier. In a series of photographs and a video (together with Tabea Sternberg) she presents semi-documentary material shot at one of the major military re-enactment events taking place at Beltring, UK. Statements by the participants – who engage in WWII scenes quite enthusiastically – such as “There are no politics involved”, point out emphatically the problems concerning distance, fascination and corresponding ethical mindsets. In an almost cynical manner such a stance is depicted in Artur Zmijewski’s video 80064. The video displays Zmijewski directly addressing the holocaust-survivor Josef Tarnawa with questions to what extent he had tried to resist and if he would agree to have his now faded KZ-number redone by a tatooer to which he agrees in the end. This raises questions about the positions held by victim, author and recipient and the resulting moral implications. A similar disposition is chosen by Rod Dickinson who re-enacts the experiment conducted in 1961 at Yale University by Stale Milgram. The experiment intended to test the obedience of individuals towards people in authority, as scientists would ask test persons to give electric shocks to another test person next door in case of an incorrect answer. It turned out that a majority of participants was ready to impose shocks up to a lethal level. The Milgram Re-enactment includes the one-to-one reproduction of the original rooms combined with a video showing a re-enacting performance which took place in there, dimmed windows allowing an audience to follow the event. There is a problem with taking a stand and thus provoking the recipient to do the same, which contains the threat of an already precast answer. Especially if a do-gooder attitude is served, the impact of an artwork can almost be neutralised. To assume that to Jeremy Deller isn’t far out. His re-enactment of the conflict between the mineworkers and the Thatcher government in 1984–85 (The Battle of Orgreave), documented by Mike Figgis, openly stands up to refute former government-biased media coverage and serve justice by taking the worker’s side.

scena

Daniela Comani Ich warâ&#x20AC;&#x2122;s. Tagebuch 1900â&#x20AC;&#x201C;1999, installation view, KW Institute for Contemporary Art, Berlin, photo: Uwe Walter

103

special dacæ o atitudine binevoitoare este servitæ, impactul unei opere de artæ poate fi neutralizat aproape complet. Nu e deloc exagerat sæ presupunem asta cu privire la Jeremy Deller. Repunerea în scenæ de cætre el a conflictului dintre mineri øi guvernul Thatcher, din 1984–’85 (The Battle of Orgreave [Bætælia de la Orgreave]), documentat de cætre Mike Figgis, se ridicæ fæfliø împotriva relatærii media distorsionate în favoarea guvernului øi a justifliei servile, flinînd partea muncitorilor. Comprehensibilæ din punct de vedere politic, aceasta eøueazæ artistic din cauza propriilor determinaflii. Daniela Comani, dimpotrivæ, se abfline de la folosirea unor cadre de referinflæ restrînse în minunata sa lucrare Ich war’s. Tagebuch 1900–1999. Cu ajutorul unei instalaflii avînd dimensiunile unui perete, ea prezintæ 365 de însemnæri de jurnal, care dau seama despre evenimente cruciale ale secolului al douæzecilea – puse la persoana întîi. De pildæ: „21 februarie. New York. L-am împuøcat pe Malcolm X în timpul unui discurs în Harlem“. Sau: „28 februarie. În direct la televiziune. Eliberez Kuweitul. Ræzboiul din Golf s-a încheiat“. Prin aproprierea istoriei, Daniela Comani se afirmæ ca protagonist, ducînd-o pe aceasta, în acelaøi timp, la limita absurdului. În ciuda aspectelor pseudobiografice, ea evitæ totuøi sæ împærtæøeascæ vreun aspect emoflional. Intenflia ei este de a revizui nofliuni ale istoriei, færæ a formula ræspunsuri ultime. Repunerile în scenæ dovedesc cæ percepflia unui eveniment istoric e perturbatæ de efectele temporizærii øi sedimentærii, care îi încadreazæ adeværata realitate. Pe mæsuræ ce nivelurile suprapuse se adunæ, devine din ce în ce mai dificil sæ le cuprinzi într-o ordine generalæ. Care este, de exemplu, imaginea veritabilæ a „asaltului Palatului de Iarnæ“? Este evenimentul în sine, care n-a fost documentat øi care trebuie sæ fi fost, de fapt, destul de neinteresant? Este repunerea în scenæ a lui Nikolai Evreinov din 1920, un spectacol al agitpropului, reprezentat în expoziflie prin douæ dintre cele cîteva mærturii fotografice? Majoritatea documentarelor despre asalt folosesc materiale din filmul lui Serghei Eisenstein, Octombrie, care a fost repus în scenæ pentru a doua oaræ în 1927. Pierre Huyghe prezintæ stratificarea memoriei într-o manieræ antrenantæ. Pentru instalaflia sa The Third Memory [Cea de-a treia memorie], Huyghe a construit un decor de studio frust øi l-a rugat pe John Woytowicz sæ repunæ în scenæ jefuirea de cætre el a bæncii din San Francisco, din 1972, care avea ca scop finanflarea schimbærii de sex a partenerului sæu de atunci. A fost una dintre primele crime difuzate la televiziune. Trei ani mai tîrziu, povestea a stat la baza filmului Dog Day Afternoon [Dupæ-amiazæ de cîine], regizat de Sidney Lumet, în care Al Pacino juca rolul lui John Woytowicz. În cadrul proiecfliei sale duble, Pierre Huyghe combinæ fragmente din transmisia TV în direct, din filmul care a urmat øi din propriul sæu material video. E limpede cæ principalul personaj al incidentului se repoziflioneazæ înspre varianta mediatizatæ øi, prin aceasta, estompeazæ cursul original al evenimentelor. Unele pærfli ale memoriei personale se constituie, în mod evident, din documente video, precum øi din reprezentarea ficflionalæ dintr-un film. Artificialul construcfliei evenimentelor mediatizate e demonstrat de doi artiøti elveflieni, Frédéric Moser øi Philippe Schwinger, în lucrarea Unexpected Rules [Reguli neaøteptate]. Øapte actori repun în scenæ episoade din afacerea Clinton – Lewinsky pe o scenæ de peep-show luminatæ de becuri colorate. Jocul afectat al actorilor, care aminteøte de telenovelele zilnice, øi decorul succint, dar epatant scot în evidenflæ natura teatralæ a unor astfel de evenimente. Printre atîtea lucræri artistice vaste, e destul de dificil ca o serie de fotografii precum cea a lui Collier Schorr, Mach die Wunde sauber (Study 1) [Curæflind rana] sæ-øi dezvæluie capacitæflile. Schorr, care a crescut ca fiicæ a unui soldat american în Schwäbisch Gmünd, Germania, øi care acum træieøte la New York, prezintæ o serie de fotografii ale unor tineri în uniforme SS sau Wehrmacht împrumutate de la o agenflie de

104

Comprehensible from a political point of view, it fails artistically by its determination. Daniela Comani in contrast refrains from closed frames of reference in her wonderful work Ich war’s. Tagebuch 1900–1999. On a wallsized installation she displays 365 diary entries that report on crucial events of the 20th century – put in the first person. For instance: “February 21st. New York. I shot Malcolm X during a speech in Harlem.” Or: “February 28th. Live on TV. I am liberating Kuwait. The Gulf war has ended.” By appropriating history, Daniela Comani deploys herself as protagonist while at the same time leading it to the point of absurdity. Despite of the pseudo-biographical aspects she thereby avoids to impart any emotional quality. Her intent is to revise notions of history without phrasing ultimate answers. Re-enactments exhibit that the perception of a historical event is interfered by effects of temporisation an sedimentation, which frame its proper reality. As overlapping levels pile up, it becomes increasingly difficult to comprise them in an over-all order. What for instance is the genuine image of The Storming of the Winter Palace? Is it the event itself, which wasn’t documented, and which must in fact have been rather dull? Is it the re-enactment by Nikolaj Evreinov from 1920, an agitprop spectacle represented in the exhibition by two of the few photographical records? Most of the documentaries about the storming make use of material from Sergei Eisenstein’s film October, who re-enacted it a second time in 1927. Pierre Huyghe displays the overlay of memory in an entertaining manner. For his video installation The Third Memory Huyghe constructed a simple studio setting and asked John Woytowicz to reenact his 1972 San Francisco bank robbery, which was intended to fund the sex change of his then partner. It was one of the first crimes broadcasted on TV. Three years later the story set the background for Dog Day Afternoon directed by Sidney Lumet, where Al Pacino played the character of John Woytowicz. In his double projection Pierre Huyghe interweaves cut-outs from the live TV coverage, the later movie and his own video material. It is lucid that even the main character of the incident is re-orientating himself to the mediated version and by that bluring the original course of events. Parts of the own memory are obviously constituted by the filmic documents as well as the fictional representation in a movie. The artificial construction of mediated events is demonstrated by the two Swiss artists Frédéric Moser and Philippe Schwinger in the piece Unexpected Rules. Seven actors re-enact scenes from the Clinton– Lewinsky affair on a peep-show stage illuminated by coloured light bulbs. It is the overacting of the performers, reminding of daily soaps, and the sparse but flashy setting that emphasises the theatrical nature of such events. Amongst such a number of extended works of art, it is quite difficult for a picture-series like Collier Schorr’s Mach die Wunde sauber (Study 1) to unfold its capacities. Schorr, who was raised as daughter of an American soldier in Schwäbisch Gmünd, Germany and now lives in New York, shows a series of photographs of young men in SS or Wehrmacht uniforms, borrowed from a costume agency. The sometimes fragile or unstable posture and body language of these men is in addition emphasised by the graphical accentuation of single facial features, which gives a quite campy impression of the men. Even contrasted to the solemn posture of their grandfathers this never appears overdone. Quite the contrary it shows an artists perpetual attempts to trace questions of history and identity in an exceptional way. To conceive an exhibition for several venues is not only attractive, but a required curating practice. Unfortunately this didn’t work well in the case of History Will Repeat Itself. The exhibition seems to be designed for the extensive hall space of the Hartware Medienkunstverein rather than to be squeezed in the multi-storey premises of the Kunst-Werke. This not enough, the spatial partition was reinforced by another unfavourable decision. Whereas the display in Dortmund followed an open but coherent layout, thus managing to convey a

scena

costume. Postura øi limbajul corporal, uneori fragile sau nesigure, ale acestor bærbafli sînt reliefate øi mai mult de accentuarea graficæ a cîte unei træsæturi faciale, care le oferæ un aer aproape efeminat. Chiar în comparaflie cu postura solemnæ a bunicilor lor, faptul acesta nu apare deloc exagerat. Dimpotrivæ, stæ mærturie pentru încercærile continue ale unui artist de a ræspunde unor întrebæri privind istoria øi identitatea într-o manieræ ieøitæ din comun. A concepe o expoziflie destinatæ mai multor spaflii nu e doar ceva atractiv, ci chiar o practicæ curatorialæ necesaræ. Din nefericire, aceasta n-a funcflionat prea bine în cazul expozifliei History Will Repeat Itself. Expoziflia pare a fi destinatæ mai degrabæ spafliului extins al Hartware Medienkunstverein, decît înghesuirii în spafliile supraetajate de la Kunst-Werke. Acestea nu sînt suficiente, împærflirea spaflialæ fiind impusæ printr-o altæ decizie nefericitæ. Dacæ expunerea de la Dortmund a urmærit o configuraflie deschisæ, însæ coerentæ, reuøind deci sæ lase o impresie intensæ øi consistentæ, prezentarea de la Berlin e dispusæ potrivit supraordonærii temelor. Astfel, lucrærile de la primul etaj au fost subsumate temei experienflelor fizice ale istoriei, realizate prin repunerea în scenæ, la etajul al doilea accentul s-a pus pe chestiuni legate de experienfla traumei øi a repetifliei, în timp ce etajele al treilea øi al patrulea ar trebui sæ vizeze ambiguitatea istoriei între autenticitate øi ficfliune, aceastæ împærflire împiedicînd lucrærile sæ se angajeze în raporturi neaøteptate. Aceastæ prezentare se aflæ, de fapt, în dezacord cu concepflia catalogului. Unele dintre lucræri sînt, într-adevær, luate în considerare ca puncte de referinflæ, din motive sistemice sau flinînd de subiect, însæ, prin introducerea lor într-o structuræ deschisæ, clasificærile sînt împiedicate. Færæ îndoialæ, meritul concepfliei curatoriale este acela de a indica diversele posibilitæfli de înflelegere a acestui gen. Gestul de a include lucræri precum Mondrian ’63–’98, a unui misterios, dar, în acelaøi timp, bine-cunoscut în domeniu Walter Benjamin, øi, pe de altæ parte, lucrarea lui Kerry Tribe Here & Elswhere [Aici øi altundeva] este încununat de succes. Chiar dacæ videoul lui Benjamin este mai degrabæ o lucrare istoricæ, el dezvæluie cum strategiile de repunere în scenæ ar putea fi urmate øi conceptualizate încæ øi mai mult. În timp ce Mondrian ’63–’98 prezintæ înregistrærile conferinflelor lui Benjamin despre copiere øi valoarea ei explicativæ în cazul picturilor lui Mondrian, instalaflia video a lui Kerry Tribe, deøi trimite la o lucrare datæ (seria de videouri France tour détour deux enfants a lui Jean-Luc Godard øi Anne-Marie Melville), extinde øi mai mult cadrul conceptual al expozifliei, punînd în valoare o abordare mai formalæ øi mai discursivæ.

consistently intensive impression, the presentation in Berlin is arranged according to superordinated topics. Hence the pieces on the first floor were subsumed under the theme of physical experiences of history taking place in the re-enactment, on the second floor the issues of trauma and repetition were emphasised, while the third and fourth floor should address the ambiguity of history between authenticity and fiction; this partition hindering the works to engage in unforeseen interrelations. This presentation actually disagrees with the design of the catalogue. Some of the works are indeed consulted as points of reference for topical or systematic arguments, but through their intertwining in an open structure classifications are prevented. Beyond doubt the merit of the curatorial concept is to point up the diverse possibilities to read the genre. To include works such as Mondrian ’63–’98 by a mysterious, but meanwhile also in this character widely known Walter Benjamin and on the other hand Kerry Tribe’s Here & Elsewhere, is a successful gesture. Even if Walter Benjamin’s video is more of a historic work, it reveals how strategies of re-enactment could further be pursued and conceptualised. While Mondrian ’63–’98 shows the recordings of Walter Benjamin’s lectures about copying and its explanatory value on the instance of Mondrian’s paintings, Kerry Tribe’s video installation, although referring to a given work (the series of videos France tour détour deux enfants by Jean-Luc Godard and AnneMarie Melville) is also extending the exhibition’s conceptual frame, putting forward a more formal and discursive approach. Further advancements of the genre could acquire strength by disengaging from the repetition or appropriation of a single event in favour of picking up and assembling multiple references. This would assume indefiniteness as a condition of production and include ways of remodelling phrases, relations and contexts. Although this already is artistic practice, it still remains in a detached position, lacking the fundamental discursive extrapolation. In this respect the exhibition History Will Repeat Itself is a good occasion to pick up the threads.

Note: * Ref. to: “I am, in reality, only an image on your TV screen”, Doug Hall alias J. F. Kennedy in The Eternal Frame, T. R. Uthco & Ant Farm.

Dezvoltærile ulterioare ale genului ar putea dobîndi vigoare prin renunflarea la repetarea sau aproprierea unui singur eveniment în favoarea alegerii øi punerii laolaltæ a mai multor referinfle. Aceasta ar postula caracterul indefinit drept condiflie a producfliei øi ar cuprinde moduri de remodelare a frazelor, raporturilor øi contextelor. Deøi aceasta este deja o practicæ artisticæ, ea ræmîne pe o poziflie îndepærtatæ, lipsindu-i extrapolarea discursivæ fundamentalæ. În aceastæ privinflæ, expoziflia History Will Repeat Itself e o bunæ ocazie de a o lua de la capæt. Traducere de Alex Moldovan

Notæ: * Trimitere la: „În realitate, sînt doar o imagine pe ecranul televizorului dumneavoastræ“, Douglas Hall alias J. F. Kennedy, în The Eternal Frame, T. R. Uthco & Ant Farm.

105

Walter Crane Stop the War, ca. 1899, Print as it appeared in The War Against War, a periodical published by the Stop The War Committee, courtesy the Working Class Movement Library, Salford

scena

Restabilind permanenfla rezistibilitæflii (sau cum sæ te dezvolfli prin artefacte) Krist Gruijthuijsen Forms of Resistance [Forme de rezistenflæ], 22 septembrie 2007 – 6 ianuarie 2008, Van Abbemuseum, Eindhoven

Ca urmare a proiectului Resetting the Permanency of Resistibility (or How to Thrive on Artefacts) [Restabilind permanenfla rezistibilitæflii (sau cum sæ te dezvolfli prin artefacte)], extinsa øi pætrunzætoarea cercetare de la Van Abbemuseum asupra convergenflei artei øi vieflii (Allan Kaprow, Lee Lozano), nu a surprins pe nimeni faptul cæ recenta expoziflie Forms of Resistance se concentreazæ asupra artei øi a dorinflei de schimbare socialæ. Necesitatea de a rezista sau a lupta pentru chestiuni politice øi sociale a fost dintotdeauna însoflitæ de nevoia de expresie vizualæ. În decursul ultimelor secole, artiøtii au simflit nevoia presantæ de a se afirma ca activiøti, anarhiøti øi propagandiøti, iar treptat arta a început sæ se manifeste în diferite sisteme øi a devenit o unealtæ pusæ în slujba examinærii climatelor culturale, sociale, politice øi economice. Ceea ce trebuie pus în discuflie e modul de reprezentare a unei astfel de istorii a rezistenflei din vremurile de schimbare politicæ øi socialæ majoræ. Dupæ cum a replicat, foarte simpatic, situaflionistul Mustapha Khayati atunci cînd i s-a cerut sæ-øi republice textul On Poverty of Student Life [Despre mizeria din mediul studenflesc]: „Acest pamflet, care îøi avea valoarea revoluflionaræ intactæ în 1966, are azi, pentru editorul specializat în teorie radicalæ, doar o valoare de marfæ“ – la fel, trebuie sæ avem mare grijæ cu nofliunea de expunere a unor artefacte care au constituit odatæ manifestæri ale unor atitudini radicale. Expoziflia porneøte de la patru momente istorice care „nu marcheazæ începuturi sau sfîrøituri definitive“, ci au fost alese pentru cæ „reprezintæ miezul istoric al anumitor situaflii, condiflii sau atitudini“. Geografic, asta s-ar putea numi „globalizarea modernismului“. Tapetul cu motive florale al lui William Morris este una dintre formele reprezentaflionale al anului 1871, anul Comunei din Paris, øi e expus în prima galerie. Morris a reacflionat la accelerarea industrializærii, concentrîndu-se în principal asupra meøteøugæriei øi, ca urmare, a întemeiat miøcarea Arte øi Meøteøuguri. Tapetul produs de Morris and Co e însoflit de pamflete care dovedesc angajamentul sæu în miøcarea socialistæ englezæ. Gustave Courbet, un artist care prefera sæ picteze realitatea cotidianæ în locul scenelor religioase sau istorice, era un membru activ al Comunei din Paris, care a luat fiinflæ dupæ ce Napoleon al III-lea a pierdut ræzboiul împotriva germanilor, iar Franfla a fost obligatæ sæ devinæ republicæ. În 1871, un grup numeros de muncitori, susflinut de ziariøti øi de protestatari politici, s-a revoltat împotriva clasei superioare. Ei au reuøit sæ ocupe Parisul øi au instituit Comuna. În cele din urmæ, dupæ trei luni, armata francezæ a pus capæt în mod violent acestei forme politice democratice. Aceastæ luptæ portretizatæ în litografiile lui Edouard Manet e alæturatæ lui Courbet øi Morris øi, laolaltæ, obiectele lor formeazæ o introducere solidæ în acest subiect, care se øi încheie deja, în mod regretabil, la intrarea în galeria urmætoare.

RESETTING THE PERMANENCY OF RESISTIBILITY (OR HOW TO THRIVE ON ARTEFACTS) Krist Gruijthuijsen

KRIST GRUIJTHUIJSEN (n. 1980, Olanda) este artist, scriitor øi curator independent stabilit, la Amsterdam. A studiat artele plastice la Academia de Artæ din Maastricht, apoi a urmat un program de studii postuniversitare la HISK din Antwerpen øi un program de cercetare curatorialæ (curatorlab) la Konstfack din Stockholm.

KRIST GRUIJTHUIJSEN (b. 1980, The Netherlands) is an artist, writer and independent curator based in Amsterdam. He studied fine art at the Art Academy in Maastricht followed by a post-graduate study at the HISK in Antwerp and a curatorial research program (curatorlab) at Konstfack in Stockholm.

Forms of Resistance, 22 September 2007 – 6 January 2008, Van Abbemuseum, Eindhoven In the continuation of the Resetting the Permanency of Resistibility (or How to Thrive on Artefacts), Van Abbemuseum’s extensive and investigative research on the convergence of art and life (Allan Kaprow, Lee Lozano) it came as no surprise that their recent exhibition Forms of Resistance is focusing on art and the desire for social change. The necessity to resist or fight for political and social issues has always been accompanied by the need for visual expression. During the past centuries, artists felt the urgency to position themselves as activists, anarchists and propagandists and slowly art started manifesting itself in various systems and became a tool for observing cultural, social, political and economical climates. How to represent such history of resistance on specificities in times of heavy political and social change and what to focus on, is to be challenged, especially from an established positioning. As the situationist Mustapha Khayati so nicely replied when requested to republish his text On Poverty of Student Life: “This pamphlet, which had all of its revolutionary value in 1966, today has for the licensed publisher of radical theory only a commodity value”, thus one should be very careful with the notion of displaying artefacts which were once manifestations of radical attitudes. The show departs from four historical moments, which “do not mark definitive beginnings or endings” but were chosen as “representing the historical focus of certain situations, conditions or attitudes”. Geographically, this might be termed as the “globalisation of modernism”. William Morris’ flower patterned wallpaper is one of the representational forms of 1871, the year of the Paris Commune, which is displayed in the first gallery. Morris responded against the increasing of industrialisation by mainly focussing on craftsmanship and therefore founded the Arts and Crafts movement. The wallpaper produced by Morris and Co is accompanied by pamphlets that show his commitment to the English socialist movement. Gustave Courbet, an artist painting day-to-day reality instead of religious or historical scenery, was an active member of the Paris Commune, which came to existence after Napoleon III lost the war against the Germans and France was forced to become a republic. In 1871 a large group of labourers, supported by journalists and political protesters revolted against the upper class. They managed to occupy Paris and establish the Commune. Finally, after three

107

Room view, Brigada Ramona Parra, photo: Peter Cox

Room view, Disobedience, photo: Peter Cox

Room view, photo: Peter Cox

Room view, Bauhaus, photo: Peter Cox

Room view, photo: Peter Cox

Room view, John Heartfield, photo: Peter Cox

scena

Hans Haacke But I Think You Question My Motives, 1978â&#x20AC;&#x201C;79

Room view, Tobias Putrih, photo: Peter Cox Peter Kennard Crushed Missile, 1980, photo montage, courtesy of the artist

Kasimir Malevich Suprematism Cross, 1920–21, 84 × 96,5 cm, courtesy Stedelijk Museum Amsterdam

110

months, the French army violently ended this democratic political form. This battle, portrayed in Edouard Manet’s lithos, is juxtaposed to Courbet and Morris and all together form a solid introduction to the topic, which already pitifully ends when entering the next gallery. Dedicated to Russia, this gallery displays the connection between the Russian revolution in 1917 and the origin of Russian constructivism. The communists taking over Russia in 1917 coincided with the introduction of abstract art and artists such as El Lissitzky and Malevich believed that the true meaning of a work of art did not depend on an identifiable subject. Displayed together with other colleagues such as Rodchenko and Popova, this room unfolds their mentality on constructing art. Contrary to the Russian abstractionists, German artist/graphic designer Helmut Herzfelde, also known as John Heartfield, made cynical chaotic photomontages of the state of Germany where Hitler started increasing power. As a “flâneur” of the “anti-art” Heartfield fled from the Nazis only to return to East Berlin in 1950’s. In 1919, a German Academy opened its doors by mainly focussing on designing technical and artistic products. Bauhaus, as the academy was called, aimed to manufacture solid products for a wider audience. The academy got accused of becoming a leftist imperial with sympathy for communism and in 1933 was forced to close its doors. Inspired by Kiesler and Breuer’s exhibition models, the gallery holds a construction in which several examples of products made by Bauhaus students and imagery student demonstrations against the academy’s regime are displayed. Smart but unnecessary is the dialogue with a print and poster by Picasso and Miró that were made to protest against the Franco regime. This is the part where I slowly get annoyed with the superficiality of the display in which only a few examples cover large issues. As if each gallery represents another period in which some of the aspects are important to address but others feel random. One specifically feels this when entering the two other periods: the year 1968 and the world after 1989, the beginning of the end of the Soviet Empire, both extremely important years for global change. In 1968 the fall of Czechoslovakia’s head of state, Antonín Novotny’ caused the “Prague Spring”, a short period of freedom of speech in the communist era which was brutally ended by the Russian Army that same year. In France, large-scale student and labor demonstrations fought against poverty and unemployment which often lead to blood-baths such as the “Bloody Monday” on the Parisian Quartier Latin. Brigadas Ramona Parra, the youth of the Communist Party in Chile, developed murals as a form of resistance. The murals demonstrated against the media’s propaganda of the government’s right wing ideas. An example of a mural by BRP and some of the posters designed by the Parisian Art Academy students (Atelier Populaire) to support the demonstrations together with documentation of the “Prague Spring” procedure offers a very minimal presentation of what was supposed to be the year of revolution. There’s almost nothing mentioned on the Vietnam War (except for some posters of the Thomas Leeuwenberg collection in Alexander Rodchenko’s “the worker’s club”, displayed in a separate gallery) nor the black civil rights movement (who lost their leader, Martin Luther King, that year). Why concentrating on “smaller” issues such as the student uprising in Poland or the murals in Chile? Surely, it couldn’t be only for geographical reasons? Following 1968, artists had the urge to spread themselves into different realms. Therefore they often decided to withdraw from the art establishment to concentrate on a more alternative lifestyle in which they could get more involved with social and political issues. The art market grew rapidly, a phenomenon which segregated the establishment even more. Some examples could be Bonnie Sherk’s “crossroads community” (aka The Farm), a meeting place for different

scena

Superflex Free Beer Bottles, 2007, in the Van Abbemuseum, photo: Peter Cox Brigada Ramona Parra Design for Wall Painting, 2007, in the Van Abbemuseum

111

Bonnie Ora Sherk Crossroads Community (The Farm), 1976, dia / transparency 35 mm, courtesy of the artist

Peter Kennard Crushed Missile, 1980, photo: Peter Cox

112

scena

Sture Johannesson Sture Johannesson with friends outside Gallery Cannabis, 1967, photo: Per Roland, courtesy of the artist

El Lissitzky Prounenraum, 1923 (reconstruction of 1971), Collection Van Abbemuseum, photo: Peter Cox

113

Dedicatæ Rusiei, aceastæ galerie înfæfliøeazæ legætura dintre Revoluflia Rusæ din 1917 øi originea constructivismului rus. Preluarea Rusiei de cætre comuniøti în 1917 a coincis cu intrarea pe scenæ a artei abstracte, iar artiøti precum El Lissitzky øi Malevici considerau cæ adeværata semnificaflie a unei opere de artæ nu depinde de existenfla unui subiect identificabil. Prezentîndu-i laolaltæ cu alfli colegi, precum Rodcenko øi Popova, aceastæ încæpere dezvæluie mentalitatea acestora cu privire la construirea artei. Spre deosebire de abstracflioniøtii ruøi, artistul/designerul grafic german Helmut Herzfelde, cunoscut øi drept John Heartfield, a produs montaje foto haotice øi pline de cinism ale statului german în perioada în care puterea lui Hitler începea sæ creascæ. Ca „flâneur“ al antiartei, Heartfield a fugit de naziøti, pentru a reveni în Berlinul estic în anii ’50. În 1919, o academie germanæ øi-a deschis porflile, concentrîndu-se în principal asupra proiectærii de produse tehnice øi artistice. Bauhaus, cæci acesta era numele academiei, urmærea sæ producæ produse solide pentru un public mai larg. Academia a fost acuzatæ cæ devine un bastion al stîngii, cu simpatii pentru comunism, iar în 1933 a fost forflatæ sæ-øi închidæ porflile. Inspiratæ de modelele de expoziflie ale lui Kiesler øi Breuer, galeria are o construcflie în care sînt expuse cîteva exemple de produse realizate de studenfli de la Bauhaus, precum øi demonstraflii studenfleøti imaginare împotriva regimului academiei. Inteligent, dar de prisos este dialogul cu o reproducere øi un poster aparflinînd lui Picasso øi Miró, care au fost fæcute cu intenflia de a protesta împotriva regimului lui Franco. Aceasta e partea în care încep, treptat, sæ fiu deranjat de superficialitatea expunerii, în care numai cîteva exemple acoperæ chestiuni vaste. E ca øi cum fiecare galerie ar reprezenta o altæ perioadæ, în care unele aspecte sînt importante de abordat, însæ altele par aleatorii. Acest lucru e deosebit de evident odatæ cu intrarea în celelalte douæ perioade: anul 1968 øi lumea de dupæ 1989, începutul sfîrøitului Imperiului Sovietic, doi ani extrem de importanfli în contextul schimbærii globale. În 1968, cæderea øefului statului cehoslovac, Antonín Novotny ´, a provocat „Primævara de la Praga“, o scurtæ perioadæ de libertate în era comunistæ, înæbuøitæ, în mod brutal, de armata rusæ în acelaøi an. În Franfla, demonstraflii la scaræ mare ale studenflilor øi muncitorilor, în care aceøtia luptau împotriva særæciei øi a øomajului, au dus adesea la bæi de sînge precum „Lunea Însîngeratæ“ în Cartierul Latin al Parisului. Brigadas Ramona Parra, tinerii Partidului Comunist din Chile, au creat picturi murale ca formæ de rezistenflæ. Acestea demonstrau împotriva propagandei media a ideilor de dreapta ale guvernului. Un exemplu de picturæ muralæ aparflinînd BRP øi cîteva dintre posterele create de studenflii de la Academia parizianæ de artæ (Atelier Populaire) în sprijinul demonstrafliilor, laolaltæ cu o documentare asupra „Primæverii de la Praga“, oferæ o prezentare foarte minimalæ a ceea ce ar trebui sæ fie anul revolufliei. Nu se pomeneøte aproape nimic despre Ræzboiul din Vietnam (cu excepflia cîtorva postere din colecflia Thomas Leeuwenberg, în „clubul muncitorilor“ al lui Rodcenko, afiøat într-o galerie separatæ) øi nici despre miøcarea pentru drepturi civile a negrilor (care øi-a pierdut conducætorul, pe Martin Luther King, în acel an). De unde concentrarea pe chestiuni mai „mærunte“, precum revolta studenflilor din Polonia sau picturile murale din Chile? Cu siguranflæ, nu poate fi vorba numai de considerente geografice. Dupæ 1968, artiøtii au simflit nevoia de a se ræspîndi în diferite domenii. Ca atare, au hotærît adesea sæ se retragæ din establishmentul artistic pentru a se concentra asupra unui stil de viaflæ diferit, în care sæ se poatæ implica mai profund în probleme sociale øi politice. Piafla de artæ s-a dezvoltat rapid, fenomen care a segregat încæ øi mai mult establishmentul. Cîteva exemple ar fi „comunitatea de ræscruce“ (cunoscutæ øi ca The Farm [Ferma]) a lui Bonnie Sherk, loc de întîlnire pentru diferifli artiøti,

114

El Lissitzky On the Van Abbemuseum, photo: Peter Cox

scena

aflat sub o intersecflie de autostræzi în San Francisco; sau un grup de artiøti din Buenos Aires, intitulat Tucumán Arde, care a cercetat închiderea bruscæ a fabricilor de zahær din Tucumán, Argentina; sau, poate, o demonstraflie a trupei daneze de teatru Slovognen împotriva unei întîlniri NATO în Danemarca, în 1973, care e documentatæ øi proiectatæ în frumosul Argos Cinema de cætre Tobias Putrih. Din nou, toate acestea sînt exemple aleatorii. O expunere convingætoare este reconstruirea expozifliei intitulate Germany through the Ages [Germania de-a lungul anilor], prezentatæ la Casa de Culturæ din Stockholm, în 1976. Aceasta înfæfliøa imagini øi sloganuri ale RAF, care ar fi fost cenzurate în Germania de Vest. Expoziflia dorea sæ prezinte libertatea de exprimare øi cenzura prin ochii activistei germane Ulrike Meinhof. Un responsabil politic s-a arætat neliniøtit faflæ de o parte a conflinutului expozifliei, iar dupæ douæ zile Casa de Culturæ a hotærît sæ o închidæ. Astfel, aceasta a devenit o expoziflie cenzuratæ care urmærea, de la bun început, sæ dezbatæ subiectul cenzurii. Curatorilor Anne-Charlotte øi Sture Johannesson li s-a cerut sæ reconstruiascæ expoziflia special pentru aceastæ manifestare. Cîteva exemple privind politica identitaræ au fost reprezentate de Hans Haacke – care discutæ despre apartheidul din Africa de Sud prin punerea sub semnul întrebærii a rolului companiilor stræine, cum ar fi Philips (cu sediul la Eindhoven) – sau de General Idea, care a transformat sculptura înfæfliøînd cuvîntul LOVE a lui Robert Indiana în AIDS, øi de chestionarul lui Adrian Piper privind politica albilor øi negrilor. Tocmai în aceastæ încæpere ai sentimentul cæ, într-un fel, curatorii au deschis cutia Pandorei øi au pierdut controlul cu privire la ce sæ abordeze în contextul acestei teme. Chestiuni precum cea a apartheidului nu se trateazæ atît de lesne, prin prezentarea unui singur exemplu. De ce nu o concentrare asupra unor vremuri mai îndepærtate, cum ar fi Comuna din Paris sau Revoluflia Rusæ øi o mai intensæ aprofundare a acestora, în locul unei abordæri superficiale practicate prin oferirea cîtorva exemple aleatorii clasificate în patru momente istorice? Situafliile de dupæ cel de-al Doilea Ræzboi Mondial, 1968, 1989 nu pot fi reprezentate cu atîta uøurinflæ prin oferirea unor forme de rezistenflæ punctuale, unidimensionale, precum demonstrafliile. Mai existæ øi dimensiunea mentalæ a rezistenflei. În special ultima încæpere, intitulatæ The Disobedience Archive [Arhiva nesupunerii], este un amestec de cazuri contemporane interschimbabile, structurate, øi ele, în alte patru categorii: Reclaiming the Streets [Recîøtigarea stræzilor], The Neoliberal World [Lumea neoliberalæ], Disobedience East [Estul nesupunerii] øi Argentina Social Factory [Întreprinderea socialæ Argentina]. Un anticlimax cu desævîrøire dezordonat, de nedigerat pentru o expoziflie de o asemenea importanflæ. Teme precum acestea trebuie abordate øi discutate, însæ institufliile fetiøizeazæ cu uøurinflæ elementul radical. Will Bradley, unul dintre curatorii expozifliei, citeazæ un exemplu în introducerea sa la extraordinara (øi, într-adevær, remarcabila contribuflie la domeniul cunoaøterii) culegere de texte critice art and social change [arta øi schimbarea socialæ], în care „expoziflia «Experience 68» de la Institutul DiTella din Buenos Aires a devenit obiect de disputæ pentru mulfli dintre artiøtii invitafli, care mai degrabæ s-au retras, decît sæ-øi vadæ dorinfla de angajare politicæ reîncadratæ de cætre instituflie ca, pur øi simplu, un alt capitol în dezvoltarea avangardei moderniste“. Conflinutul e foarte dependent de context øi legat de moment, dar este, în mod limpede, de o mare importanflæ în dezvoltarea artei în timp. Dar cum sæ (re)prezentæm asta? Culegerea de texte critice însoflitoare ar putea fi o soluflie.

kinds of art practitioners under a motorway interchange in San Francisco or an artist group from Buenos Aires called Tucumán Arde, who researched the sudden closure of the sugar factories in Tucumán, Argentina, or maybe a demonstration of the Danish theater group Slovognen against the NATO-meeting in Denmark 1973, which is documented and screened in the nicely built Argos Cinema by Tobias Putrih. Again, all and all very random examples. A compelling display is the reconstruction of the exhibition entitled Germany through the Ages that was held at the House of Culture in Stockholm in 1976. It presented images and slogans of the RAF, which would have been censored in West Germany. The exhibition wanted to demonstrate freedom of speech and censorship through the eyes of German activist, Ulrike Meinhof. A politician responsible was concerned about some of the content and after two days the House of Culture decided to close the exhibition. It became a censured exhibition that was originally intended to debate censorship. The curators, Anne-Charlotte and Sture Johannesson, were asked to reconstruct the exhibition especially for this show. Some examples about identity politics are represented by Hans Haacke, who discusses the apartheid in South Africa by questioning the role of foreign companies such as Philips (hometown is Eindhoven), General Idea, who’ve changed Robert Indiana’s word sculpture LOVE into AIDS, and Adrian Piper’s questionnaire on black and white politics. It’s specifically this room where you feel that the curators have opened Pandora’s box and lost control of what to address in the context of the topic. Issues such as the apartheid are not that easily discussed by displaying one example. Why not focus more on earlier times such as the Paris Commune or the Russian Revolution and deepen it more instead of scratching the surface with some random examples categorized in four historical moments? Times after WWII, 1968, 1989, are not that easily represented by offering literal one-dimensional forms of resistance such as demonstrations. There’s also the mental question of resisting. Especially the last room, which is entitled The Disobedience Archive, is a mish mash of interchangeable contemporary cases structured in yet four other directories: Reclaiming the Streets, The Neoliberal World, Disobedience East and Argentina Social Factory. A complete unsorted, inconsumable anti-climax to a show of such great importance. Topics such as these have to be addressed and discussed but institutions easily fetishize the radical element. Will Bradley, one of the curators of the show, quotes an example in his introduction to the amazing (and yes, it’s a true contribution to knowledge) critical reader art and social change in which “the ’Experience 68’ exhibition at the DiTella Institute in Buenos Aires became the focus of dissent for many of the invited artists who withdrew rather then see their desire for political engagement reframed by the institution as simply another chapter in the development of the modernist avant-garde”. The content is very context driven and moment-based but is clearly of great importance in the development of art in time. But how to (re)present this? The additional critical reader could be one solution.

Traducere de Alex Moldovan

115

From left: Crowd Control (2007), metal fences; Loudspeaker (2007), out of function loudspeaker, mixed media; Human Pyramid (2007), sculpture, metal, © Anna Ådahl

116

scena

Mulﬂimi Sven-Olov Wallenstein

Staging Independence [Punînd în scenæ independenﬂa], Anna Ådahl, expoziﬂie personalæ, 22 septembrie – 14 octombrie, ak 28, Stockholm

De cînd categoria „mulflimii“ a intrat în limbajul psihologiei øi al øtiinflelor sociale – poate cæ pentru întîia oaræ în opera lui Gabriel Tarde, la sfîrøitul secolului al nouæsprezecelea –, cuvîntul însuøi a sugerat ceva în acelaøi timp efemer øi masiv. Ca urmare a microcomportamentelor imprevizibile, iar Tarde percepea „imitarea“ ca pe cel mai important dintre acestea, mulflimea e ceva care fuzioneazæ, ceva care se formeazæ prin interacfliunea moleculelor într-o miøcare aberantæ, însæ care, odatæ ce øi-a cæpætat forma øi a dobîndit un oarecare avînt, nu mai poate fi opritæ. Dupæ cum spune øi maestrul lui Tarde, Leibniz, valul constæ, e adeværat, din simple picæturi de apæ, însæ odatæ ce l-ai lovit la o anumitæ vitezæ, acesta devine dur precum o stîncæ øi face nava færîme. Mulflimea e o sursæ constantæ de teamæ, øi ca atare are impact asupra noilor øtiinfle sociale, în special asupra modului în care acestea conceptualizeazæ spafliul urban. Metropola, pare sæ gîndeascæ toatæ lumea, va scæpa în curînd de sub control dacæ nu dezvoltæm tehnici de urmærire øi de disciplinare a multiplicitæflii dezordonate a indivizilor care o traverseazæ. Gæsim aceeaøi neliniøte la Weber øi la Durkheim, iar prin opera lor, aceasta intræ într-un fel de inconøtient social: odatæ ce individul a fost eliberat de apartenenfla sa organicæ la Gemeinschaft-ul [comunitatea] rural, el va fi azvîrlit în spafliile aleatorii ale Gesellschaft-ului [societæflii], unde va intra în relaflii cu oameni total necunoscufli, va crea noi legæturi temporare, motiv pentru care va deveni vulnerabil în fafla mecanismului de „imitare“ diagnosticat de Tarde. El va deveni, pe scurt, un membru al tuturor mulflimilor posibile care se pot forma oriunde, cineva al cærui comportament va indica un nou tip de iraflionalitate. Prima parte a dipticului Annei Ådahl Staging Independence ne prezintæ recuzita unei puneri în scenæ extrem de violente. Obiectele înfæfliøate trimit la diferite tehnici de control al mulflimii sau la moduri în care mulflimea a fost înfleleasæ ca o masæ potenflialæ øi maleabilæ. E cazul lucrærii Human Pyramid [Piramida umanæ] (1936), o structuræ construitæ pentru a suporta o masæ de oameni. Ea face trimitere la o fotografie a lui Rodcenko, Female Pyramid [Piramida femininæ], dintr-o perioadæ cînd arta constructivistæ, de bunævoie sau nu, trecea printr-o fazæ propagandisticæ øi cînd artiøti precum Rodcenko øi El Lissitzky îøi repuneau tehnicile în serviciul unui aparat de stat violent øi autoritar. Un aspect mai benign al controlului maselor poate fi væzut în Democracy [Democraflie], care este o serie de fotografii ale bine-cunoscutei instituflii sudeze Folkpark [Parcul Poporului], ceva între un bîlci amuzant øi un loc de întruniri politice. Mai puflin sinistre decît eøafodajul pentru piramida umanæ, poate chiar provocînd o anumitæ înduioøare øi nostalgie, aceste fotografii ne aratæ arhitectura øi scenografia welfare state [statului bunæstærii] suedez, care, la rîndul sæu, avea de-a face cu controlul, chiar SVEN-OLOV WALLENSTEIN predæ filosofie la Colegiul Universitar de la Södertörn øi teoria arhitecturii la Institutul Regal de Tehnologie, ambele din Stockholm. Este redactorul-øef al SITE (www.sitemagazine.net), autor al cîtorva cærfli øi eseuri despre arta contemporanæ, filosofie øi esteticæ øi traducætor al unor lucræri aparflinînd lui Kant, Frege, Husserl, Heidegger, Lévinas, Derrida øi Deleuze.

CROWDS Sven-Olov Wallenstein Staging Independence, Anna Ådahl, solo exhibition 22 September – 14 October, ak 28, Stockholm Ever since the category of the “crowd” entered the language of psychology and social science – perhaps for the first time in Gabriel Tarde’s work at the end of the 19th century – the very word has suggested something at once fleeting and something massive. As a result of unpredictable micro-behaviors, and Tarde perceived “imitation” as the most fundamental one, the crowd is something that coalesces, something that forms through the interplay of molecules in aberrant motion, but once it has acquired its form and achieved a certain momentum, it can no longer be stopped. As Tarde’s master Leibniz says, the wave indeed consists just of drops of water, but once you hit it at a certain speed, it will become just as hard as rock and it will smash the boat to pieces. The crowd is a constant source of fear, and as such it impacts on the emerging social sciences, particularly in the way the conceptualize urban space. The Metropolis, everyone seems to think, will soon be out of control unless we develop techniques for surveying and disciplining the unruly multiplicity of individuals that traverse it. We find the same anxiety in Weber and Durkheim, and through their work it enters into a kind of social unconscious: once the individual has been liberated from his organic embeddedness of the rural Gemeinschaft, he will be thrown into the aleatory spaces of the Gesellschaft where he will bond with complete strangers, create new and temporary liaisons, and for this he will also be susceptible to the mechanism of “imitation” that Tarde diagnosed. He will, in short, become a member of all possible crowds that can form everywhere, and someone whose behavior signals a new type of irrationality. The first part of Anna Ådahl’s diptych Staging Independence shows us the props for such a violent staging. The objects on display refer to different techniques for crowd control, or ways in which the crowd has been understood as a potential and malleable mass. This is the case of Human Pyramid, a structure constructed to carry a mass of people. It refers us to a photograph by Rodchenko, Female Pyramid (1936), from a period when constructivist art, willingly or not, was moving into a propagandistic phase, and when artists like Rodchenko and El Lissitzky were re-functioning their techniques in the service of a violently authoritarian state apparatus. A more benign facet of mass control can be seen in Democracy, which a series of photographs of the well-known Swedish institution People’s Park (Folkpark), something in between a fun fair and place of political rallying. Less eerie than the scaffolding for the human pyramid, perhaps even provoking a certain tenderness and

SVEN-OLOV WALLENSTEIN teaches philosophy at the University College of Södertörn, and architectural theory at Royal Institute of Technology, both in Stockholm. He is the editor-in-chief of SITE (www.sitemagazine.net), the author of several books and essays on contemporary art, philosophy, and aesthetics, and the translator of works by Kant, Frege, Husserl, Heidegger, Lévinas, Derrida and Deleuze.

117

Democracy (detail)

Democracy, installation, 50 colour photographs (a selection out of 240), 2007 ÂŠ Anna Ă&#x2026;dahl

scena

Fire, lopped DV video, 2007 © Anna Ådahl

Crowd Control, metal fences, 2007; Fire, looped video, 2007 ÂŠ Anna Ă&#x2026;dahl

120

scena

dacæ într-o manieræ mai relaxatæ øi mai subtilæ. Alte douæ pærfli ale instalafliei trimit, într-un mod mai general, la ideea maselor øi mulflimilor: Crowd Control [Controlul mulflimii] øi Loudspeaker [Megafon], în timp ce videoul Fire [Foc] face aluzie la analiza lui Elias Canetti asupra logicii mulflimilor din monumentala sa carte Masse und Macht [Masele øi puterea], o lucrare ce se inspiræ din numeroase idei ale noilor øtiinfle sociale de la ræscrucea dintre secole. „Independenfla“ pusæ aici în scenæ ar putea fi consideratæ a fi atît emanciparea unei anumite individualitæfli, care ar conduce la un dublu conflict, øi anume negarea ordinii organice øi ameninflarea subiectului cu izolarea din partea mulflimii, cît øi independenfla øi autonomia politicæ a maselor (clasa, rasa, noul subiect politic, indiferent de natura sa), care, la rîndul lor, necesitæ un set de instrumente pentru a se ordona într-o unitate coerentæ. Într-un fel, instalaflia pare a aøtepta sæ fie desævîrøitæ, poate de propriile noastre temeri øi neliniøti, dar øi de fascinaflia øi næzuinfla noastræ spre viitoare ordini colective. Ea propune un mecanism cu ajutorul cæruia sæ putem gîndi, dar øi fantaza øi visa; ne oferæ un negativ al mulflimii, al maselor urbane. Traducere de Alex Moldovan

nostalgia, these photographs show us the architecture and scenography of the Swedish welfare state, which too to a large extent was about control, although in a much more fluid and subtle fashion. Two other pieces of the installation refer in a more generic way to the idea of masses and crowds: Crowd Control and Loudspeaker, whereas the video Fire alludes to Elias Canetti’s analysis of the logic of crowds in his monumental book Masse und Macht, a work which draws upon many of the early ideas of the emerging social sciences from the turn of the century. The “independence” being staged here could be taken both as the emancipation of a certain individuality, which would lead to a double conflict, both with the organic order that is negated, and with the crowd that threatens to engulf the subject, or as the independence and political autonomy of the masses (the class, the race, the new political subject of whatever nature it may be), which in their turn require a set of instruments to become disciplined into a coherent unity. In a certain way the installation is it were waiting to be filled, perhaps with our fears and anxieties, but also our fascination and longing for future collective orders. It proposes a machine with which we can think, but also fantasize and dream; it provides a negative of the crowd, of the urban masses.

Female Pyramid, 1936, photo: Alexander Rodchenko

121

Jennifer Allora and Guillermo Calzadilla Clamor, Bunker, 2006, photo: Blaise Adilon, courtesy Astrup Fearnley Collection, Oslo, with the support of JS Musique, Ludovic, Amine Metahni

Liu Wei The Outcast, installation, 2007, photo: Blaise Adilon, courtesy of artist and Universal Studios, Beijing

scena

Cronica unui fiasco anunﬂat Ami Barak

Bienala de la Lyon, 19 septembrie 2007 – 6 ianuarie 2008 2007 a fost anul eøecului ideii înseøi de proiect curatorial øi cînd spun asta îmi cîntæresc bine cuvintele. Øi totuøi el se anunfla foarte bogat în evenimente majore øi în întîlniri de anverguræ atît de aøteptate de o audienflæ din ce în ce mai atentæ øi mai dornicæ de a participa la experienfle fondatoare. Iar cînd am ajuns în 2007 am fost martorii fiascoului unei profesii care în ultimii ani øi-a væzut rîndurile înzecindu-se, filierele de formare educaflionalæ înmulflindu-se precum pîinile, lucrærile teoretice întærind o bibliografie bine pusæ la punct øi curatorii-vedetæ fæcînd obiectul unui „mercato“ al institufliilor prestigioase. Vara a fost momentul ales pentru transhumanfla europeanæ începutæ de Bienala de la Veneflia, urmatæ de documenta de la Kassel, apoi de Skulptur Projekt din Münster; revenirea din septembrie a fost apoi marcatæ de un trio de manifestæri concomitente precum bienalele de la Lyon/Istanbul /Atena. Fenomenul bienalelor este în sine un veritabil obiect de studiu, cæci proliferarea acestora este lipsitæ de precedent, iar ambiflia lor este semnul neîndoielnic al întrepætrunderii de interese care depæøesc cu mult simplul cîmp al artei contemporane. Dar nu acestea constituie obiectul acestui articol, care se va mulflumi sæ evidenflieze doar un punct de vedere, cu toate cæ analiza øi argumentele ce vor urma ar necesita o cu totul altæ dezvoltare. Într-un periplu estival urmat de vara indianæ, documenta a fost momentul unei mari decepflii øi al agasærii celor mai mulfli vizitatori profesioniøti. Rafliunile au fost multiple, dar mæ voi mulflumi sæ le enumær pe ale mele. Curatorul celei mai importante expoziflii de artæ contemporanæ a încercat sæ rescrie complet istoria artei postbelice, dorind sæ impunæ o versiune apocrifæ øi tendenflioasæ, încoronatæ de voinfla de punere în scenæ a ariergardei øi a micii burghezii. Dar Roger Buergel a ræmas cuminte în linia fundamentelor practicii curatoriale. El a propus un concept, a fæcut alegeri øi a expus lucrærile conform unei scenografii asumate. Acolo cel puflin nu a avut loc eøecul unei întregi întreprinderi. În cazul Bienalei de la Veneflia, curatorul acestei ediflii fiind profesorul Robert Storr, am fost martorii unei slæbiciuni cronice a principiilor fundamentale. Conceptul hazardat øi demonstraflia unei viziuni pe de-a-ntregul academice au avut drept rezultat o expunere de lucræri desfæøuratæ ca øi cum ar fi fost vorba de umplerea spafliilor goale pentru programul zilnic de la CNN. Un pic de ræzboi, pe ici, pe colo, cîteva aspecte sociale, puflin glamour de asemenea, plus cîteva figuri istorice obligatorii pentru a ajunge la impresia unui potpuriu færæ cap øi coadæ, bazat pe un concept a cærui subtilitate puflini oameni au fost într-adevær capabili sæ o sesizeze: a simfli cu mintea øi a gîndi cu simflurile atunci cînd în mod normal øi færæ emfazæ facem exact pe dos øi, din fericire, chiar øi atunci cînd este vorba despre arta contemporanæ. La Veneflia am asistat chiar la triumful curatorului, opus în mod voluntar ideii înseøi de necesitate a acestei funcflii uzurpate în persoana lui Daniel Buren, artist eminent ales pentru a juca rolul curatorului pavilionului francez ocupat de Sophie Calle, unde a rezolvat într-adevær cu brio problemele de scenografie øi de arhitecturæ, evitînd cu grijæ øi deliberat sæ intervinæ asupra planului conceptual, pentru a semnala parcæ mai bine cæ artistul poate în orice moment sæ se lipseascæ de un coach atît de abuziv precum curatorul, acest AMI BARAK este critic de artæ øi curator, director al Département de l’Art dans la Ville, Primæria oraøului Paris.

THE CHRONICLE OF AN ANNOUNCED FIASCO Ami Barak Biennale de Lyon, 19 September 2007 – 6 January 2008 2007 was the year of the failure of the very idea of curatorial project and I weigh my words. And yet it was announced to be very rich in major events and in meetings of wide scope which were so much awaited by an increasingly attentive and eager to participate to founding experiments audience. And at the opening we were the witnesses of the fiasco of a profession whose rows have increased tenfold, whose courses have multiplied like the loaves and fishes, whose theoretical works have reinforced a well established bibliography and whose stars curators have been the object of “mercato” by prestigious institutions during these last years. The summer was the moment chosen for the European transhumance starting with the Venice Biennale, followed-up by documenta in Kassel and then by Skulptur Projekt in Münster, then the September comeback was marked by the trio of concomitant events of the Istanbul/Athens/ Lyon Biennale. The phenomenon of biennales would stand by itself as a genuine subject of studies since their proliferation is without precedent and their ambition is undoubtedly the sign of crossed interests which largely exceeds the mere field of contemporary art. But this is not the object of this article, which will content itself to express a simple point of view although the analysis and the arguments which will follow would require a very different advancement. In the estival tour followed by the Indian summer, documenta was one moment of great disappointment and irritation for most of the professional visitors. The reasons were multiple but I will content myself with enumerating mine. The curator of the most important exhibition of contemporary art tried to rewrite completely the postwar art history thereby wanting to impose an apocryphal and tendentious version on it, crowned with a will to enact the rear guard and the petty bourgeoisie. But Roger Buergel wisely remained in the line of the fundamentals of the curatorial practice. He proposed a concept, chose and deployed the works according to a purposeful scenography. In that case there was at least no failure of an entire undertaking. With the Venice Biennale, whose curator of this edition was Professor Robert Storr, we have witnessed the chronic weakness of the founding principles. The hazardous concept and the demonstration of a completely academic vision resulted in the deployment of works as if it were a question of filling in the empty spaces for the daily CNN program. A bit of war here and there, a bit of social issues, a little glamour also, and in addition to that some indispensable historical figures, all this leading to the impression of a cock-andbull potpourri based on a concept whose subtlety could have really been grasped only by few people: to feel with the mind and to think with the senses when normally and without emphasis – and fortunately even as far as contemporary art is concerned – this is done precisely all the other way. In Venice we have even witnessed the triumph of the curator voluntarily opposing the very idea of the necessity of this function encroached on the person of Daniel Buren, eminent artist chosen to play the curator role of the French pavilion

AMI BARAK is an art critic and curator, director of the Département de l’Art dans la Ville, City Council of Paris.

123

Michel Houellebecq The World is not a Panorama, details of the installation, 2007 (sculptures of Rosemarie Trockel & Thea Djordjadze), photo: Blaise Adilon, courtesy Rosemarie Trockel & Thea Djordjadze

Urs Fischer installation view, left: A Place Called Novosibirs, 2004, collection Ringier, Suisse, right: A Thing Called Gearbox, 2004, collection Shane Akeroyd, London, photo: Blaise Adilo

Tomas Saraceno Flying Garden/Airport, City/60SW, installation, 2007, photo: Blaise Adilon, courtesy: the artist and Tanya Bonakdar gallery, New York, Andersenâ&#x20AC;&#x2122;s contemporary, Copenhagen, Pinksummer, contemporary art, Genoa

scena

intrus care øi-a inventat o meserie pe spatele artiøtilor øi care ajunge chiar sæ realizeze lucræri „artistice“ întrucîtva. Sæ revenim totuøi la aceastæ Bienalæ de la Lyon, care se dorea, nici mai mult, nici mai puflin, decît adeværatul punct de plecare al secolului XXI. Cei doi comisari, elveflianul Hans-Ulrich Obrist, responsabil de expozifliile de la Serpentine Gallery din Londra, øi Stephanie Moisdon-Tremblay, curatoare freelance care træieøte în Franfla, au organizat un concurs de „miss world“ al artei contemporane. Au constituit un juriu popular alcætuit din vreo øaizeci de curatori de pretutindeni, actori cunoscufli øi recunoscufli ai tinerei profesii, øi tot ce li s-a putut cere a fost sæ desemneze un artist care, din punctul lor de vedere, promite cel mai mult sæ dea tonul anilor ce vor veni øi sæ reprezinte tendinflele majore ale viitorului apropiat. Øi, bineînfleles, curatorii s-au mulflumit sæ instaureze acest areopag drægufl øi sæ ræmînæ în chip regal mai presus de încæierare, în rolul arbitrilor ferifli de orice bænuialæ de pærtinire. Deøi simplistæ, regula jocului a fost urmatæ în litera ei de cætre toatæ aceastæ lume distinsæ, aøa încît la lansare am avut parte de o expoziflie de o liniaritate øi de un plictis færæ margini. S-ar fi zis cæ ne aflam la un tîrg de artæ cu mai pufline standuri, dar urmînd acelaøi principiu, adicæ etalarea lucrærilor færæ legæturæ una cu cealaltæ øi avînd drept unicæ grijæ cea de a atribui fiecærei lucræri un loc øi de a o prezenta ca øi cum actul expunerii nu ar mai merita sæ fie conceput øi imaginat într-un context mai global, mai judicios øi mai coerent. Øi, mai presus de toate, ceea ce a strælucit la Lyon a fost absenfla oricærei idei generice, globale, lipsa oricærui suport conceptual integrator, iar ceea ce a fost scandalos a fost evidenfla însæøi a acestei opfliuni deliberate. Iatæ cum regulile pe care lumea curatorialæ încearcæ sæ le stabileascæ de vreo douæzeci de ani încoace se transformæ într-un faliment orgolios, într-o demisie lipsitæ de strælucire, cæci este vorba despre o retragere mediocræ. Pentru a organiza un eveniment ne chemæm prietenii, care la rîndul lor cheamæ alfli prieteni, dupæ care chefuim øi ne amuzæm vioi în timpul vernisajului øi ne arætæm a fi cei mai mulflumifli de sine. Cæci Bienala de la Lyon, ediflia 2007, a fost exact aøa ceva, o adunare de artiøti mai mult sau mai puflini tineri, mai mult sau mai puflin promiflætori, care au beneficiat cu toflii de o rubricæ în Flash Art în ultimii ani, fiecare dintre ei bucurîndu-se de un sprijin care ar fi trebuit sæ fie infailibil, dar care, iatæ, se dovedeøte a fi catastrofal. Niciunul dintre artiøtii prezenfli, unii dintre ei mari talente øi færæ îndoialæ figuri importante în anii ce vor urma, nu va putea, dupæ aceastæ bienalæ, sæ øi-o treacæ cu mîndrie la activ. Aceasta pentru cæ în acest gen de manifestare nu este suficient sæ fii prezent, precum la jocurile olimpice, ci este mai mult decît important ca evenimentul sæ fie construit pe baza conjuncfliei unui anumit numær de elemente de ansamblu, la care sæ contribuie atît anvergura øi calitatea lucrærilor, cît øi inserarea lor într-un demers care are funcflia de numitor comun, de fir roøu conducînd printre diferitele expresii øi forme afiøate. Iar la Lyon nu a existat nimic din toate acestea øi consecinfla este gravæ, de vreme ce îndoiala s-a insinuat ulterior în spiritele curatorilor ucenici, iar mînia este evidentæ la colegii de pretutindeni, din moment ce o chestiune majoræ ræmîne în suspensie, øi anume: de ce trebuia ca, în aceste momente mai degrabæ dificile, o parte atît de oarbæ øi care slæbeøte atît de tare o profesie aflatæ oricum în deficit de credibilitate sæ fie acceptatæ într-o instituflie reputatæ? În aceste vremuri de schimbæri importante, în care piafla iese triumfætoare la sfîrøitul anilor vacilor slabe øi în care s-a asistat la consolidarea profilului profesional de cætre curatori øi chiar la instaurarea unei meserii care beneficia de o auræ predictivæ, iatæ cæ niøte manifestæri eøuate demoleazæ tot ce s-a construit øi scot în evidenflæ slæbiciunea structuralæ. Astæzi, nici piafla øi nici colecflionarii nu mai au nevoie de o opinie predictivæ, pe care øi-o pot oferi sau pe care o pot impune ei înøiøi. Øi atunci ce mai ræmîne pentru a justifica demersul curatorial în ansamblul sæu? O gîndire globalæ, mai înainte de toate, øi o voinflæ neabætutæ de a sprijini øi de a promova creaflia, la adæpost de inconvenientul unei

126

occupied by Sophie Calle, where he has indeed brilliantly dealt with the scenography and architecture issues while carefully and deliberately avoiding to intervene on the conceptual level as for better expressing that the artist could at any time do without such an abusive coach as the curator, this intruder who has invented himself a job on the back of the artists and who goes as far as accomplishing, to some extent, an “artistic” task. But let us return to this Lyon Biennale which wanted to be no more, no less than the genuine starting point of this 21st century. The two commissioners, the Swiss Hans-Ulrich Obrist, which was in charge of the exhibitions to Serpentine Gallery in London, and Stephanie Moisdon-Tremblay, a freelance curator based in France, have organized a “miss world” contemporary art contest. They have set up a popular jury composed of about sixty curators from all sides, actors known and renown belonging to the young branch of the profession and all that they could ask them to do was to single out an artist who seemed to be and appeared to them as the most promising of calling the tone in years to come and of representing the major trends of the near future. And, of course, the curators contented themselves with investing this merry areopagus and to royally pose as detached observers of the mêlée and referees free from any suspicion of partiality. The rule of play was simplistic but it was applied literatim by all this beau monde and thus at the opening the result was an exhibition of boundless flatness and boredom. One could have the impression of an art fair having fewer stalls but being organized according to the same principle, i.e. displaying the works inconsequently, concerning only with assigning a place to an work and presenting it as if it were not any longer worth designing and imagining the act of display in a more global, more judicious and more coherent context. And particularly conspicuous in Lyon was the absence of any inclusive, global idea, of any embracing conceptual background and more maddening that that was the very obviousness of this deliberate choice. This is how what the curatorial gente have been trying to regularize for about twenty years turns into a proud failure, into a tarnished resignation, since this is a case of unfortunate recoil. In order to organize an event one invites his pals who in turn invite other palls and people have fun and they briskly jest during the vernissage and they set themselves as being the most satisfied with themselves. For the 2007 edition of the Lyon Biennale was precisely this: an assemblage of names of more or less young, more or less promising artists who have all had the opportunity of signing a column in Flash Art during these last years, each of them leaning on a support which should have been stalwart but which thus proves to have been catastrophic. After this biennale, none of the present artists, some of whom being great talents and undoubtedly among the important figures of the years to come, can proudly post it on its CV. Because with this kind of manifestation it is not enough to be there as it happens with the Olympic Games, it is more than important to organize the event on the basis of the conjunction of a certain number of overall elements concurring not only with the stature and the quality of the works but also with their coalescence in an approach accomplishing the function of common denominator, of clew guiding the tour between the different expressions and forms displayed. And there was nothing close to this in Lyon and the consequence is serious, given the fact that the doubt has afterwards insinuated itself in the spirit of the apprentice curators and our colleagues from everywhere are obviously angry, since a major question is left in the air: why, at these rather difficult moments, it was necessary to accept in a famous institution such a blind part and which weakens so much a profession deficient in credibility. In these times of important changes, when the market comes off with flying colours from the lean years and which brought about the consolidation of their professional profile by the curators and even the establishment of a profession enveloped in a predictive aura, it happens that unsuccessful events wipe out everything and bespeak structural weakness. Nowadays neither the market nor the collectors any

scena longer need a predictive opinion that they can offer themselves or impose by themselves. What does it remain, then, to justify the curatorial approach as a whole? First of all, a global way of thinking and an infallible will to support and to promote the creation beyond the shadow of a possible and tendentious embezzlement, be it institutional. This is the creed betrayed by a catastrophic summer at the end of which only Skulptur Projekt in Münster comes through, for Kaspar König, a historical figure, has not forgotten for one moment the foundations of the profession to the establishment of which he had contributed. The fallacious argument put forward in order to justify the falsely conceptual choice was that “the profusion of artistic proposals, their extraordinary heterogeneity in terms of style, medium, ambition, the coexistence on the same scene of artists of very different origins and languages contribute to rendering the apprehension of the artistic field more complex”. Thus, it was morally necessary “to write the history of this time . . . and to conceptualize the nonlinear space of the emergence of art”. The method of this biennale was thus based on the idea of a play, not even a televisual one, aside from the terminology, which involved sixty players: curators coming from everywhere and supposed to “produce the living matter for an archaeology of the present time”. This community of critics and commissioners was asked only one question: “According to you, which is the artist or the work whose place in this decade is essential?” But there was also a group of artists which were entrusted not with a solo but with a group version of the question. Why the artist was more capable to manage collectively an exhibition will remain a mystery but in spite of this we got at groups with more or less explicit but nevertheless autonomous thematic agendas. The main curators recoiled from delegating a choice and stated that their method accomplished the role of “disrupting the criteria of apparition, signature, collaboration and hierarchy of knowledge, of reconsidering the concept of list which had become one of the springs of the relation to art in the mechanics of the biennales, and which also corresponds to this universal passion of thinking/classifying”. But this vain phraseology was not sufficient for concealing the sad truth. They have even had tutelary figures such as Glissant or Agamben quoted in their desperate effort of justification but in order to validate the conceptual enterprise reinforcing it by appealing to particular thinkers is not enough. They have thus called their process a device in the acceptation given by Agamben, “a network of heterogeneous elements which includes virtually everything, be it is discursive or not: discourses, institutions, edifices, aesthetic and philosophical proposals. A device always has a concrete strategic function and it always inscribes itself in a relation between power and knowledge”. But this is how the quotation reveals the true intention and the only will which consists of adopting a power strategy, as they finally put it: “the play is never free, it is what renders available what was previously only accessible”. Cinthia Marcelle Capa Morada (Cape Town), photography (Jean Meeran), 2003, photo: Blaise Adilon, courtesy of the artist and Gallery Box 4

THE LIST OF ARTISTS LA SUCRIÈRE Jumana Emil Abboud invited by Francis McKee Juan Pérez Agirregoikoa invited by Peio Aguirre Jennifer Allora & Guillermo Calzadilla invited by Hamza Walker Charles Avery invited by Tom Morton Thomas Bayrle invited by the artist Marta Kuzma Erick Beltran invited by Gilbert Vicario Gerard Byrne invited by Rachael Thomas James Coleman invited by Dorothea von Hantelmann Minerva Cuevas invited by Joanna Mytkowska Trisha Donnelly invited by S. Moisdon and H.-U. Obrist Dot Dot Dot Magazine invited by Stefan Kalmar Cao Fei invited by Hu Fang Urs Fischer invited by Massimiliano Gioni

127

posibile øi tendenflioase recuperæri, fie ea øi instituflionalæ. Iatæ crezul trædat de o varæ catastrofalæ, din care numai Skulptur Projekt de la Münster a ieøit basma curatæ, deoarece Kaspar König, o figuræ istoricæ, nu a pierdut niciun moment din vedere fundamentele unei profesii la a cærei impunere a contribuit. Argumentul falacios avansat pentru a justifica opfliunea fals conceptualæ a fost acela cæ „bogæflia propunerilor artistice, extraordinara lor eterogenitate în termeni de stil, mediu, ambiflie, coprezenfla pe aceeaøi scenæ a artiøtilor de origini øi limbi foarte diferite, contribuie la creøterea complexitæflii înflelegerii cîmpului artistic“. Deci standardele morale impuneau „scrierea istoriei timpului prezent […] øi conceptualizarea spafliului nonliniar al emergenflei artei“. Metoda acestei bienale s-a fondat, aøadar, pe ideea unui joc, nici mæcar televizat, situat dincolo de terminologie, care a provocat intervenfliile a øaizeci de jucætori: curatori venifli de pretutindeni øi menifli sæ „producæ materia vie a unei arheologii a prezentului“. O singuræ întrebare a fost adresatæ acestei comunitæfli de critici øi de comisari: „Dupæ pærerea dumneavoastræ, care este artistul sau opera care ocupæ un loc esenflial în acest deceniu?“. Dar a existat øi un grup de artiøti cærora li s-a încredinflat nu o versiune solo, ci una de grup a acestei întrebæri. De ce artistul era mai capabil sæ gereze o expoziflie în grup va ræmîne un mister, însæ cu toate acestea s-au gæsit grupuri cu tematici mai mult sau mai puflin explicite, dar totuøi autonome. Curatorii principali s-au ferit de a delega o opfliune øi au afirmat cæ metoda lor are rolul „sæ disloce criteriile date de apariflie, semnæturæ, colaborare øi ierarhie a cunoøtinflelor øi sæ reconsidere nofliunea de listæ, devenitæ unul dintre resorturile raportærii la artæ în mecanica bienalelor øi care corespunde, de asemenea, acestei pasiuni universale de a gîndi/clasifica“. Dar aceastæ frazeologie zadarnicæ nu a fost suficientæ pentru a masca trista realitate. Au mers pînæ la a cita figuri tutelare precum Glissant sau Agamben în efortul lor disperat de justificare. Numai cæ, pentru ca demersul conceptual sæ fie valabil, nu este de ajuns sæ-l consolidezi prin citarea unor gînditori. Øi-au denumit, aøadar, procedeul un dispozitiv în accepflia agambenianæ, „o reflea de elemente eterogene care include în principiu orice, în formæ discursivæ sau nu: discursuri, instituflii, edificii, propuneri estetice, filosofice. Un dispozitiv are întotdeauna o funcflie strategicæ concretæ øi se înscrie întotdeauna într-o relaflie între putere øi cunoaøtere“. Dar iatæ cæ citatul dezvæluie adeværata intenflie øi unica dorinflæ, ce constæ în a adopta o strategie de putere, dupæ cum se menflioneazæ în cele din urmæ: „jocul nu este niciodatæ gratuit, ci este ceea ce face disponibil ceea ce înainte nu era decît accesibil“.

LISTA ARTIØTIILOR LA SUCRIÈRE Jumana Emil Abboud, invitatæ de Francis McKee Juan Pérez Agirregoikoa, invitat de Peio Aguirre Jennifer Allora & Guillermo Calzadilla, invitaﬂi de Hamza Walker Charles Avery, invitat de Tom Morton Thomas Bayrle, invitat de artista Marta Kuzma Erick Beltran, invitat de Gilbert Vicario Gerard Byrne, invitat de Rachael Thomas James Coleman, invitat de Dorothea von Hantelmann Minerva Cuevas, invitatæ de Joanna Mytkowska Trisha Donnelly, invitatæ de S. Moisdon øi H.-U. Obrist Dot Dot Dot Magazine, invitaﬂi de Stefan Kalmar Cao Fei, invitatæ de Hu Fang Urs Fischer, invitat de Massimiliano Gioni Jean Pascal Flavien, invitat de S. Moisdon øi H.-U. Obrist Sheela Gowda, invitatæ de Suman Gopinath Shilpa Gupta, invitatæ de Pooja Sood Wade Guyton, invitat de Scott Rothkopf David Hamilton, invitat de Eric Troncy

128

Shilpa Gupta Untitled, interactive video-projection, 2007, photo: Blaise Adilon, courtesy the artist, with the support of ATC Groupe and Sikkens Vachon

scena Christian Holstad, invitat de Nicolas Trembley Norma Jeane, invitatæ de Giovanni Carmine Adrià Julià, invitat de Lauri Firstenberg Brian Jungen, invitat de Trevor Smith Ömer Ali Kazma, invitat de Hou Hanru Annette Kelm, invitatæ de Susanne Pfeffer Nathaniel Mellors, invitat de Dan Fox Ohad Meromi, invitat de Vincent Pécoil Muzeul de Artæ Americanæ, invitat de Tirdad Zolghadr Hilary Lloyd, invitatæ de Stuart Comer Cinthia Marcelle, invitatæ de Jochen Volz Darius Miksys, invitat de Raimundas Malasauskas M/M (Paris), invitafli de S. Moisdon øi H.-U. Obrist Tomas Saraceno, invitat de Daniel Birnbaum Josh Smith, invitat de S. Moisdon øi H.-U. Obrist Armando Andrade Tudela, invitat de Francesco Manacorda Nomeda øi Gediminas Urbonas, invitafli de Natasˇa Petresˇin Annie Vigier & Franck Apertet, invitafli de Pierre Bal-Blanc Kelley Walker, invitat de Anne Pontégnie James Webb, invitat de Sean O’Toole Liu Wei, invitat de Pi Li Jia Zhang-ke, invitat de Thomas Boutoux

Jean Pascal Flavien invited by S. Moisdon and H.-U. Obrist Sheela Gowda invited by Suman Gopinath Shilpa Gupta invited by Pooja Sood Wade Guyton invited by Scott Rothkopf David Hamilton invited by Eric Troncy Christian Holstad invited by Nicolas Trembley Norma Jeane invited by Giovanni Carmine Adrià Julià invited by Lauri Firstenberg Brian Jungen invited by Trevor Smith Ömer Ali Kazma invited by Hou Hanru Annette Kelm invited by Susanne Pfeffer Nathaniel Mellors invited by Dan Fox Ohad Meromi invited by Vincent Pécoil Museum of American Art invited by Tirdad Zolghadr Hilary Lloyd invited by Stuart Comer Cinthia Marcelle invited by Jochen Volz Darius Miksys invited by Raimundas Malasauskas M/M (Paris) invited by S. Moisdon and H.-U. Obrist Tomas Saraceno invited by Daniel Birnbaum Josh Smith invited by S. Moisdon and H.-U. Obrist Armando Andrade Tudela invited by Francesco Manacorda Nomeda et Gediminas Urbonas invited by Natasˇa Petresˇin Annie Vigier & Franck Apertet invited by Pierre Bal-Blanc Kelley Walker invited by Anne Pontégnie James Webb invited by Sean O’Toole Liu Wei invited by Pi Li Jia Zhang-ke invited by Thomas Boutoux

MUZEUL DE ARTÆ CONTEMPORANÆ Saâdane Afif & Valérie Chartrain, invitaﬂi de S. Moisdon øi H.-U. Obrist Jéro ˆme Bel, invitat de S. Moisdon øi H.-U. Obrist Claire Fontaine, invitatæ de de S. Moisdon øi H.-U. Obrist Michel Houellebecq, invitat de S. Moisdon øi H.-U. Obrist Pierre Joseph, invitat de S. Moisdon øi H.-U. Obrist Rem Koolhaas, invitat de S. Moisdon øi H.-U. Obrist Ranjani Shettar, invitatæ de Philippe Vergne Tino Sehgal, invitat de Jens Hoffmann Rirkrit Tiravanija, invitat de S. Moisdon øi H.-U. Obrist

THE MUSEUM OF CONTEMPORARY ART Saâdane Afif & Valérie Chartrain invited by S. Moisdon and H.-U. Obrist Jéroˆme Bel invited by S. Moisdon and H .U. Obrist Claire Fontaine invited by de S. Moisdon and H.-U. Obrist Michel Houellebecq invited by S. Moisdon and H.-U. Obrist Pierre Joseph invited by S. Moisdon and H.-U. Obrist Rem Koolhaas invited by S. Moisdon and H.-U. Obrist Ranjani Shettar invited by Philippe Vergne Tino Sehgal invited by Jens Hoffmann Rirkrit Tiravanija invited by S. Moisdon and H.-U. Obrist

INSTITUTUL DE ARTÆ CONTEMPORANÆ Paul Chan øi Jay Sanders, invitafli de S. Moisdon øi H.-U. Obrist Keren Cytter, invitatæ de Beatrix Ruf Dave Hullfish Bailey, invitat de Jacob Fabricius Claire Fontaine, invitatæ de S. Moisdon øi H.-U. Obrist Ryan Gander, invitat de Francesca Grassi Sheela Gowda, invitatæ de Suman Gopinath Marcellvs L., invitat de Adriano Pedrosa Markus Miessen, invitat de S. Moisdon øi H.-U. Obrist Mai-Thu Perret, invitatæ de Mathieu Copeland Seth Price, invitat de Andrea Viliani Simon Starling, invitat de Julieta Gonzalez Una Szeemann, invitat de Yves Aupetitallot Kostis Velonis, invitat de Xenia Kalpaktsoglou, Poka-Yio, Augustine Zenakos FUNDAfiIA BULLUKIAN E-flux video rental, invitafli de S. Moisdon øi H.-U. Obrist Liu Wei, invitat de Pi Li Traducere de Andreea Lazær

THE INSTITUTE OF CONTEMPORARY ART Paul Chan and Jay Sanders invited by S. Moisdon and H.-U. Obrist Keren Cytter invited by Beatrix Ruf Dave Hullfish Bailey invited by Jacob Fabricius Claire Fontaine invited by S. Moisdon and H.-U. Obrist Ryan Gander invited by Francesca Grassi Sheela Gowda invited by Suman Gopinath Marcellvs L. invited by Adriano Pedrosa Markus Miessen invited by S. Moisdon and H.-U. Obrist Mai-Thu Perret invited by Mathieu Copeland Seth Price invited by Andrea Viliani Simon Starling invited by Julieta Gonzalez Una Szeemann invited by Yves Aupetitallot Kostis Velonis invited by Xenia Kalpaktsoglou, Poka-Yio, Augustine Zenakos THE BULLUKIAN FOUNDATION E-flux video rental invited by S. Moisdon and H.-U. Obrist Liu Wei invited by Pi Li Translated by Andreea Lazær

129

insert

M6.1, DEPT III: Abschlussball Dis-/Agreement este un proiect independent, multiauctorial, a peste 20 de studenfli selectafli din Dept III al „eøuatului“ proiect øcoalæ-în-calitate-de-bienalæ de la Manifesta 6, care trebuia sæ aibæ loc în 2006 la Nicosia, în Cipru. Am folosit intenflionat între ghilimele termenul „eøuat“. Greøita interpretare a proiectului l-a transformat pe direcflii imprevizibile – devenind prima bienalæ pur textualæ. De la început øi pînæ acum, proiectul s-a manifestat exclusiv printr-o colecflie de texte (aplicaflii, articole de presæ, declaraflii curatoriale, documente juridice, publicaflii, e-mailuri etc.). Aceastæ transformare a repoziflionat intenfliile, dar a produs, în genul sæu, din greøealæ, cea mai transdisciplinaræ bienalæ, implicînd, færæ sæ excludæ, sferele juridicæ, politicæ, diplomaticæ, intelectualæ, media, economicæ øi esteticæ. Din aceastæ perspectivæ, refleaua „næscutæ moartæ“ a participanflilor din Dept III cæuta sæ se autoreanimeze într-o „reflea zombie“ ca un „dangæt“ colectiv, reînviat, productiv. Eforturile colaborative neconsensuale sînt combinate într-un „contract-confetti“ coauctorial – un text construit în comun pe baza iterærilor dintre toate fragmentele, declarafliile, digresiunile, interacfliunile, rescrierile, definifliile øi disputele care au avut loc printre participanflii la un grup atît de mare. Iniflial, participanflii au lucrat la distanflæ, iar cîfliva s-au reunit la Berlin, în Germania de Vest, pentru dezbaterile finale cu privire la contract (28–31 mai 2007). Contractul nesemnat a fost særbætorit public cu o /Abschlussball/ (petrecere de sfîrøit de an øcolar), pe 1 iunie 2007. Contractul de dezacord reapropriazæ mediul textual al bienalei øi înlocuieøte noncontractul nostru de participare antepresupusæ la eveniment, ca „studenfli“. Mai mult, regulile de angajament în interiorul activitæflii de grup sînt ele însele un experiment al formelor de producflie colaborativæ bazate pe neînflelegere øi disensiune – singura regulæ fiind cæ nimeni nu poate øterge lucrarea altcuiva, ci doar s-o elimine în mod violent. Varianta finalæ a contractului nostru de dezacord a fost transformatæ într-un poster, inserat pentru cititorii IDEA. Proiectul a fost inifliat de cooperativa artisticæ Société Réaliste (FR/HU) øi de Pia Fuchs (dt ID v. Patricia Reed) (DE/CA). Printre coautori se numæræ: Robin Bhattacharya; Chicks on Speed; Samuel Dowd; Gaia Fugazza; Gabriele Gaspari; Ingela Johansson; Ralph Kistler; Magnus Liistamo; Lyn Löwenstein; Susannah Mira; Petros Moris; Patricia Reed; Société Réaliste; Can Sarvan; Alexander Schikowski; Anthony Schrag; Craig Smith; Jens Strandberg øi Inga Zimprich. Pentru sprijinul lor, dorim sæ ne exprimæm mulflumirea faflæ de Botschaft von Kanada, Collegium Hungaricum Berlin øi Bureau des Arts Plastiques. Multe mulflumiri lui Ingo Gerken øi Stephan Kallage din Germania de Vest, pentru gæzduirea petrecerii noastre øi a dezbaterilor despre contract. Pentru mai multe informaflii, væ rugæm sæ vizitafli www.abschlussball.net. (Traducere de Andrei State)

un proiect iniﬂiat de/a project initiated by

Pia Fuchs (dt. ID v. Patricia Reed) and Société Réaliste: Manifesta 6 Department 3: Abschlussball www.abschlussball.net Participanﬂi/Participants: Robin Bhattacharya (www.bhattacharya.co.uk), Chicks on Speed, Samuel Dowd (www.sproutart.co.uk), Gaia Fugazza, Gabriele Gaspari (www.26cc.org), Ingela Johansson, Ralph Kistler, Magnus Liistamo, Lyn Löwenstein, Susannah Mira, Petros Moris, Pia Fuchs (dt. ID v. Patricia Reed – www.aestheticmanagement.com), Can Sarvan (www.naryarasi.com), Alexander Schikowski (www.redstargate.net), Anthony Schrag (www.anthonyschrag.com), Société Réaliste (www.societerealiste.net), Craig Smith, Jens Strandberg, Inga Zimprich (www.ingazimprich.net).

M6.1, DEPT III: Abschlussball Dis-/Agreement is a multi-authored, independent project from more than 20 of the selected students from Dept III of the “failed” Manifesta 6 school-as-biennale project, due to have taken place in Nicosia, Cyprus in 2006. We use the term “failed” purposefully in quotations. The mishap of the project has transformed it unforeseeable directions – becoming the first purely textual biennial. Since the inception of the project until now it has manifest itself exclusively through a collection of texts (applications, press articles, curatorial statements, legal documents, publications, emails, etc.). This transformation has re-positioned the intentions, but has unwillingly produced the most trans-disciplinary biennial of its’ kind, involving, but not excluded to the juridical, political, diplomatic, intellectual, media, economic and aesthetic spheres. From this perspective, the “still-born” network of Dept III participants, sought to reanimate itself into a “zombie network”, as a collective, resurrected, productive “ding”. The non-consensual, collaborative efforts are combined into a co-authored “confetti contract” – a text co-built in iterations between all participants of fragments, statements, digressions, interactions, re-writings, definitions and discords that take place amongst such a large group. Participants initially worked remotely and several convened in Berlin at West Germany for final contract deliberations (May 28–31, 2007). The unsigned contract was celebrated publicly with a /Abschlussball/ (end of school year celebration) on June 1, 2007. The contract of discord re-appropriates the textual medium of the biennale and replaces our broken non-contract of pre-supposed participation in the event as “students”. Furthermore, the rules of engagement within the groups’ activity are themselves, an experiment into disunity and dissension based forms of collaborative production – the only rule being that one could not delete the work of another, but rather violently strike it out. The final draft of our contract of discord has been transformed into a poster insert for IDEA readers. The project was initiated by the artist cooperative Société Réaliste (FR/HU) and Pia Fuchs (dt ID v. Patricia Reed) (DE/CA). Co-authors include: Robin Bhattacharya; Chicks on Speed; Samuel Dowd; Gaia Fugazza; Gabriele Gaspari; Ingela Johansson; Ralph Kistler; Magnus Liistamo; Lyn Löwenstein; Susannah Mira; Petros Moris; Patricia Reed; Société Réaliste; Can Sarvan; Alexander Schikowski; Anthony Schrag; Craig Smith; Jens Strandberg and Inga Zimprich. We would like to thank the Botschaft von Kanada, Collegium Hungaricum Berlin and Bureau des Arts Plastiques for their support. Many thanks for hosting our ball and contract deliberations to Ingo Gerken and Stephan Kallage from West Germany. For more information please visit www.abschlussball.net.

130

+ (jurisdicﬂia libertæﬂilor)

Drept, dreptate, drepturile omului – dincoace de fanatism Ciprian Mihali

Într-o conferinflæ consacratæ rafliunii øi moøtenirii Luminilor1, Jacques Derrida propune un alt nume deconstrucfliei, atunci cînd evalueazæ aceastæ moøtenire øi diagnosticheazæ lumea contemporanæ. În condifliile indisociabilitæflii dintre o anumitæ exigenflæ a rafliunii øi imposibilitatea (ca pericol al) unei raflionalizæri complete a existenflei sociale øi politice, ale unei alianfle între rafliunea calculatorie øi principiul necondiflionalitæflii, atitudinea pe care putem s-o adoptæm este aceea a unei distincflii subtile, dar ferme, care sæ treacæ printre rafliune øi eveniment, printre ordonarea impusæ de prima øi surpriza ca spafliu de libertate creatæ de cel de-al doilea. O distincflie analiticæ, o distincflie poate prea rafinatæ într-o actualitate hrænindu-se masiv din încælcærile de frontiere, fie ele teoretice sau practice. Dacæ existæ, spune Derrida, o aøteptare faflæ de politicæ (øi de toate aplicafliile care se fac în cadrul ei øi în numele ei), aøa cum se practicæ astæzi, ea merge în direcflia refuzului unei imunizæri a politicii democratice, al închiderii acesteia pe certitudini øi previzibilitæfli, în numele protejærii øi securizærii ei împotriva, tocmai, a ceea ce poate sæ i se întîmple, dinæuntrul sæu, cu deosebire, dar øi din afaræ. Deconstrucflia este atunci tentativa, una dintre tentativele, de a „salva onoarea rafliunii“, færæ a face din ea principiul unei suveranitæfli absolute (fie ea filosofice sau politice), dar, în acelaøi timp, færæ a renunfla la necesara devenire a rafliunii. O rafliune refuzînd sæ se replieze de partea unui drept care, el însuøi, s-ar dori sau s-ar impune ca dreptul însuøi, depozitar al întregii dreptæfli øi unic apærætor al drepturilor omului. Suveranitatea rafliunii, rafliunea suveranitæflii, raflionalitatea dreptului, universalitatea drepturilor omului sînt cu toate afectate de ceea ce Derrida numeøte un proces autoimunitar. Næscute din lupta modernitæflii împotriva tradifliei, a obscurantismului, a inegalitæflii, a nedreptæflii, toate aceste imperative care au mobilizat spirite øi armate, devenite schelet (parflial øi denivelat) al societæflii actuale, au fost supuse unui dublu proces istoric: pe de o parte, ele au fost invalidate punctual, în contexte politice, sociale, militare, economice care au bræzdat regulat ultimii douæ sute de ani. Pe de altæ parte, din chiar contextul invalidærii lor au apærut nenumærate reformulæri øi ajustæri care sæ corespundæ unei realitæfli mereu în avans faflæ de orice teoretizare, aplicare sau reglementare. Este øi cazul drepturilor omului, formulate sacrosanct în mai multe generaflii, de la sfîrøitul secolului al XVIII-lea încoace. Pretenflia lor universalæ, atît la nivelul imaginærii unui subiect universal care sæ se bucure de ele, cît øi la cel al unei respectæri necondiflionate a lor, le-a expus unor critici sistematice, de la Burke øi Marx pînæ la Hannah Arendt sau Michel Villey. O criticæ filosoficæ, politicæ sau juridicæ, mereu justificatæ, atunci cînd a fost formulatæ argumentat øi cu o privire înspre funcflionarea lor efectivæ în realitæflile atît de diverse ale societæflii contemporane, o criticæ însæ care a obligat teoreticienii drepturilor omului sæ le regîndeascæ, sæ le restructureze øi sæ revadæ pretenfliilor lor. De aceea, înainte de orice fel de situare fanaticæ în raport cu ele, împotriva lor sau în favoarea lor, se cuvine sæ inventariem schematic criticile ce li se aduc astæzi øi sæ le situæm în contextul filosofic, social, politic, economic øi juridic în care ceva din moøtenirea lor mai poate funcfliona.

1. Jacques Derrida, „«Lumea» Luminilor ce vor veni (Excepﬂie, calcul, suveranitate)“, traducere de Emilian Cioc, in Jacques Derrida, Deconstrucﬂia politicii. Scrieri politice, Cluj, Idea Design & Print, 2005, pp. 61–99.

De la Michel Villey la Jacques Derrida øi Mireille Delmas-Marty, o aceeaøi dublæ serie de întrebæri se pune. Mai întîi: de unde provine necesitatea drepturilor omului? Ce anume din exigenfla lor iniflialæ øi inifliaticæ s-a pæstrat øi trebuie sæ fie pæstrat, în ciuda tuturor încælcærilor, slæbiciunilor øi infirmærilor lor? Apoi: cum se poate negocia în teorie øi în practicæ aceastæ necesitate cu recuperarea lor, fie de cætre instanfle politice sau apolitice care, în numele lor, participæ la terfelirea lor prin intervenflii violente în lume, fie de cætre adversarii lor, conservatori sau neoliberali, pentru care ele se reduc la fundamentalism sau la simple naivitæfli? Ræspunsurile la aceste întrebæri sînt, evident, complexe øi meritæ un tratament mult mai aprofundat decît poate sæ îngæduie economia acestui text. Ele pot deschide însæ calea unei înflelegeri a mecanismului autoimunitar, autodeconstructiv care face ca drepturile omului sæ trebuiascæ sæ fie interogate azi de o manieræ nouæ, radicalæ. Cred cæ un asemenea mecanism – prin care øi legitimitatea, dar øi delegitimizarea drepturilor omului nu se datoreazæ unor instanfle anterioare sau superioare lor, ci chiar propriei logici a postulærii CIPRIAN MIHALI predæ filosofie contemporanæ la UBB Cluj. Traducætor, eseist, redactor la revista IDEA artæ + societate.

133

2. Jacques Derrida, „Autoimunitæﬂi, sinucideri reale øi simbolice. Un dialog cu Giovanna Borradori“, traducere de Ciprian Mihali, in Jacques Derrida, Deconstrucﬂia politicii, p. 107.

3. Alain Supiot, Homo Juridicus. Essai sur la fonction anthropologique du Droit, Paris, Seuil, 2005, p. 285.

4. Ibid., p. 286.

5. Ibid., p. 287.

6. Ibid., p. 289.

134

øi aplicærii lor – se lasæ înfleles dacæ putem urma cel puflin trei linii de fugæ (de forflæ, dar øi de slæbiciune, aøadar) ale proiectului modern-occidental al drepturilor omului. Prima dintre ele urmæreøte chiar raportul dintre rafliune øi credinflæ în elaborarea lor, tocmai acel raport care face posibil sæ se vorbeascæ de fanatism sau fundamentalism al drepturilor omului; cea de-a doua vizeazæ statutul incert al omului drepturilor omului; în sfîrøit, ultima, dar nicidecum cea din urmæ, fline seama de conflictele interne øi de neregularitæflile existente în sînul drepturilor omului. Aceste direcflii de interogare urmeazæ, aøa cum spuneam, întrebærii cu privire la necesitatea lor, dar øi criticii sistematice a drepturilor omului. Pentru a putea urmæri, rezumativ, fiecare din aceste direcflii, sæ adæugæm doar cæ Michel Villey a sintetizat într-o lucrare din 1983 slæbiciunile majore ale proiectului lor. Astfel, drepturile omului sînt ireale, de unde øi neputinfla lor manifestæ; greøeala lor este cæ promit prea mult, iar o asemenea greøealæ e cu atît mai patentæ cu cît obiectul promisiunii lor este mai indeterminat („libertatea“ sau „egalitatea“ sînt termeni prea vagi – prea sub- øi prea supradeterminafli, în acelaøi timp – pentru a putea fi operaflionalizafli numaidecît); în fine, ele sînt inconsistente øi lacunare, declarafliile øi formulærile lor fæcînd loc la numeroase contradicflii interne, contradicflii care, în practica social-politicæ, devin sursæ principalæ de injustiflie. Însæ trebuie sæ mergem mai departe decît acest inventar al slæbiciunilor evidente ale drepturilor omului øi sæ surprindem sursele autoimunitarului, adicæ, în analogie cu biologicul, ale acelui „ciudat comportament al viului care, într-un mod cvasi-sinucigaø, încearcæ sæ se distrugæ «pe sine», propriile sale protecflii, sæ se imunizeze împotriva «propriei» sale imunitæfli“.2 Aøadar, în ce fel proiectul drepturilor omului, ca proiect cu ambiflii universale de dreptate, ca proiect næscut din reacflia la obscurantism øi la dogmatism, ca proiect menit sæ punæ capæt conflictelor øi inegalitæflilor, a ajuns sæ se aplice astæzi, „dar numai pe fragmente“, sæ facæ el însuøi obiectul suspiciunii majore de fanatism, sæ justifice, în fine, agresiunile øi intervenfliile militare sub numele pompoase de „restabilire a ordinii“, „a securitæflii“, „a democrafliei“ etc.? Prima tentativæ de ræspuns vine, aøadar, din chiar echivocul naøterii øi utilizærii drepturilor omului. Nu încape nicio îndoialæ, pentru oricine priveøte înspre teoria øi practica politicæ a ultimelor douæ secole, cæ despre drepturile omului se vorbeøte, de la bun început, pe terenul credinflei. Cæ, postulate de o rafliune dorind sæ se elibereze de orice tutelæ, ele nu se legitimeazæ øi nu se mobilizeazæ decît ca bloc dogmatic de convingeri idealiste, a cærui rezonanflæ religioasæ, creøtin-occidentalæ, se face lesne auzitæ. Credinflele care le susflin umplu spafliul gol care desparte o serie de afirmaflii dintre cele mai generale øi caracterul lor pretins øtiinflific, decalajul dintre un imperativ øi dificila, dacæ nu imposibila sa împlinire în practicæ, un decalaj care se infiltreazæ între tofli termenii care compun dualitæflile conceptuale ale gîndirii filosofico-politice occidentale. Tot numai o credinflæ poate sæ infereze, bunæoaræ, de la realitatea inegalitæflii la necesitatea egalitæflii, de la constatarea diverselor forme de asuprire øi supunere la revendicarea libertæflii. O credinflæ care, numai ea, øi mobilizatæ la maximum, poate sæ mascheze contradicflia dintre fundamentele naflionale ale dreptului øi pretenfliile universale ale drepturilor, dintre suveranitatea statului (gîndit ca Unu) øi suveranitatea umanitæflii (gînditæ fie ca Unu metafizic, fie ca mulflime indefinitæ de indivizi). Un asemenea temei dogmatic al unuia din marile proiecte raflionale ale modernitæflii este cel care îngæduie analizei critice contemporane sæ vorbeascæ despre „fundamentalismul occidental al drepturilor omului“3, care a putut îmbræca mai multe forme în ultimele douæ secole. O primæ formæ ar fi mesianismul, care trateazæ, în modul cel mai strict cu putinflæ, drepturile omului ca un nou Decalog, „un Text revelat de societæflile «dezvoltate» societæflilor «în curs de dezvoltare»“, nelæsînd acestora din urmæ altæ øansæ decît convertirea la modernitatea drepturilor omului øi, în chip indisociabil, la economia de piaflæ.4 O astfel de interpretare literalæ a valorilor promovate de marile declaraflii constæ, bunæoaræ, în „a rupe principiul egalitæflii de orice referinflæ care i-ar fi exterioaræ øi a trata fiinflele umane ca pe niøte «lucruri de acelaøi gen», cum le numeøte Codul civil [francez], adicæ niøte produse de masæ, interschimbabile øi færæ calitæfli proprii, iar societatea umanæ ca suma aritmeticæ a unor unitæfli elementare, a unor particule contractante, pe care nimic nu trebuie sæ le distingæ în afara mærimii contului lor din bancæ“.5 O asemenea schemæ vidæ a egalitæflii formale se umple de conflinuturile ideologiei zilei, care este multiculturalismul, apologet al identitæflilor comunitar-culturale, mai precis culturale întrucît comunitare, culturale pentru cæ lipite de criteriile ferme øi exclusive ale noilor identitæfli: rasa, religia, opfliunea sexualæ etc. Comunitarismul drepturilor omului conferæ „o valoare normativæ relativismului cultural“, considerînd corpusurile dogmatice ca fiind incomunicabile øi imuabile.6 Pe tærîmul acestei credinfle întîlnim însæ øi øtiinfla, mai precis sub a treia formæ a fundamentalismului, scientist de

+ (jurisdicﬂia libertæﬂilor)

astæ datæ: o øtiinflæ mobilizatæ parflial, în acele din dezvoltærile sale – cu deosebire în economie øi biologie, dar øi în sociologie sau antropologie – care, suferind ele însele de un deficit de øtiinflificitate, au putut justifica inegalitate øi egalitate, drepturi rasiale øi drepturi sociale, în funcflie de felul în care cutare sau cutare øtiinflæ s-a putut pune în slujba unei puteri. Astæzi, øtiinfla economicæ este aceea care, dupæ o fericitæ expresie a lui Mireille Delmas-Marty, promoveazæ un „universalism normativ pe fragmente“, putînd intra în opoziflie oricînd cu anumite drepturi (cele sociale în primul rînd) în funcflie de utilitatea doveditæ a unei acfliuni politice, militare sau chiar economice. Cine este însæ omul drepturilor omului, omul noii-vechii religiozitæfli în jurul cæreia lumea e neobosit îndemnatæ sæ se adune? O lume dezvræjitæ, o lume în care locul gol al divinitæflii absente sau retrase e ocupat de imaginea Omului, de proiecflia unei fiinfle care, din punct de vedere juridic, poate sæ funcflioneze, deopotrivæ sau punctual, fie ca individ, fie ca subiect, fie ca persoanæ. Ca individ, mai întîi, în dublul sens cantitativ (unitate) øi calitativ (unicitate), particulæ elementaræ, stabilæ øi numærabilæ a oricærei societæfli, fiinflæ completæ øi insularæ, „înzestratæ cu proprietæfli juridice constante øi uniforme“.7 Ræmîne însæ pe de-a-ntregul de discutat dacæ nu cumva o asemenea completitudine øi o asemenea insularitate, presupuse øi proiectate mai degrabæ decît constatate în realitatea cotidianæ, conduc nu în direcflia unei agregæri societale, ci invers, în direcflia promoværii individualismului concurenflial, a responsabilizærii crescînde în josul ierarhiei sociale øi a deresponsabilizærii progresive înspre institufliile sociale, politice sau juridice. Ca subiect, apoi, încæ o datæ într-un dublu sens, atît ca supus legii øi protejat de ea, cît øi, mai ales, ca eu „acflionînd, capabil sæ-øi fixeze lui însuøi propriile sale legi øi trebuind sæ ræspundæ ca atare de actele sale“.8 Elementului credinflei, descris anterior, i se adaugæ aici cel al voinflei: un asemenea subiect nu poate acfliona decît în mæsura în care este considerat a fi o fiinflæ demnæ, liberæ, înzestratæ cu rafliune øi cu autonomie, definiflie tipic occidentalæ øi stræinæ altor civilizaflii. Subiect al cunoaøterii (øtiinflifice), subiect al acfliunii (politice, economice, juridice), omul drepturilor omului face parte din acea imagine a gîndirii, cum i-ar spune Deleuze, færæ de care declarafliile universaliste nu ar avea efect dincolo de frontierele unei teorii sau ale unui stat. De aceea, atunci cînd omul occidental vorbeøte despre drepturile sale, el extinde aceastæ imagine de sine asupra lumii întregi, asupra fiecærui om øi a tuturor oamenilor laolaltæ. În fine, ca persoanæ, altæ moøtenire a creøtinismului, fiinflæ cu dublæ naturæ, materialæ øi spiritualæ, devenind în dreptul modern personalitate juridicæ, de pe fafla cæreia, cum inspirat se exprimæ Alain Supiot, nu poate fi smulsæ aceastæ mascæ a personalitæflii. Abia presupunînd o asemenea dimensiune spiritualæ capætæ omul individualitatea calitativæ, unicitatea amintitæ mai sus, abia recunoaøterea ei a permis evitarea reducerii celui care se vede supus legii la un simplu organism biologic. Însæ tot recunoaøterea personalitæflii juridice face posibil jocul, niciodatæ reglat întru totul, joc incalculabil în toate consecinflele sale, între valorile ataøate corporalitæflii øi cele recunoscute spiritualitæflii, dupæ cum ea nu îngæduie nici ataøarea exclusivæ a demnitæflii la acfliuni ale corpului sau la acfliuni ale minflii. Toate aceste consideraflii ne conduc înspre ultimul punct evocat mai sus øi care priveøte într-un mod mai aplicat conflictele care bræzdeazæ în modernitatea noastræ recentæ drepturile omului. Aceste conflicte dau seama de slæbiciunea universalismului juridic, pe de o parte, øi, pe de altæ parte, materializeazæ eterogenitæflile, clivajele øi contradicfliile care populeazæ proiectul teoretic, aøa cum a fost el inventariat în paginile anterioare. De aceea, atunci cînd un jurist încearcæ sæ reflecteze la operaflionalitatea diverselor structuri formale ale drepturilor omului, el va întîlni în primul rînd tensiunile ce provin din nevoia traducerii riguroase în termenii dreptului pozitiv a unor valori vagi, cu contururi variabile în timp øi spafliu; rigoarea dreptului se conjugæ atunci cu relativitatea desemnærii valorilor øi, mai ales, se pliazæ contextului øi interpretærilor circumstanfliale. Mireille Delmas-Marty9, care a pus în evidenflæ aceste conflicte, ajunge sæ considere cæ existæ douæ concepflii ale valorilor care subîntind drepturile omului: mai întîi, o concepflie care exprimæ o eticæ a voinflei øi a consimflæmîntului, specificæ lumii anglo-saxone, øi care are în centru imaginea individului liber, autonom, aflat în concurenflæ cu ceilalfli indivizi din societate; apoi, o altæ concepflie, dezvoltatæ cu deosebire în Europa catolicæ, ataøatæ ideii unei conøtiinfle colective øi a egalei demnitæfli. Dacæ prima caracterizeazæ societæflile liberale, cea de-a doua, næscutæ din experienflele tragice ale ultimului secol, privilegiazæ, uneori de o manieræ intruzivæ, o normativitate care apæræ umanitatea omului, la limitæ chiar împotriva lui însuøi. Dacæ individualismul eticii voinflei conduce la desfacerea legæturii sociale prin inflaflia drepturilor subiective øi a libertæflilor, colectivismul eticii demnitæflii dæ naøtere la paradoxuri de îndatæ ce se încearcæ circumscrierea demnitæflii

7. Ibid., p. 279.

8. Ibid.

9. Mireille Delmas-Marty, Les forces imaginantes du droit. Le relatif et l’universel, Paris, Seuil, 2004.

135

10. Ibid., p. 146.

11. Derrida, „«Lumea» Luminilor ce vor veni (Excepﬂie, calcul, suveranitate)“, p. 91.

136

înseøi, mereu relativæ øi dependentæ de împrejuræri culturale, religioase, etnice, nici universalizabile, nici reductibile la un model anume. Demnitatea musulmanæ, de pildæ, întemeiatæ pe valorile tari ale religiei islamice, gæseøte cu greu puncte comune cu demnitatea laic-europeanæ, zæmislitæ de metafizica raflionalæ antidogmaticæ a Luminilor. O altæ serie de conflicte poate fi identificatæ în raportul nereglat între drepturile individuale øi drepturile colective; în acest raport, moøtenire a filosofiei politice occidentale, dreptul trebuie sæ tranøeze în absenfla unor criterii ferme, depinzînd, øi de aceastæ datæ, de altceva decît de instrumentele pur juridice. Situaflia se complicæ atunci cînd acestui raport i se suprapune, færæ coincidenflæ, un alt raport, øi anume cel dintre drepturile civile øi politice, pe de o parte, øi drepturile economice, sociale øi culturale, pe de altæ parte. Færæ a insista asupra acestui tip de conflicte, uøor identificabile, sæ spunem, urmînd-o pe jurista francezæ, cæ universalizarea drepturilor omului înceteazæ sæ mai aparflinæ astæzi spafliului civil-politic, filosofic sau social, pentru a se redimensiona øi fortifica în dreptul economic. Idee accesibilæ øi ea înflelegerii, dacæ acceptæm cæ singurele valori øi legi care fac unanimitate sînt cele ale pieflei øi capitalului. Celebrul „drept de a avea drepturi“, revendicat de teoriile încæ umaniste (printre care øi cea, recentæ, a Hannei Arendt), poartæ, în gura experflilor contemporani, numele de „capabilitate“, veriga prin care se articuleazæ (ceea ce a mai ræmas din) drepturile omului øi noua fantoøæ planetaræ care se cheamæ „dezvoltare durabilæ“. Desigur, vorbind de capabilitate, cineva ca Amartya Sen doreøte sæ salveze ceva din capacitæflile øi posibilitæflile indivizilor în procesul ireversibil în care ei sînt prinøi; nu e însæ deloc sigur cæ aceastæ tentativæ de re-gæsire a unui loc pentru om în dreptul internaflional, tot mai determinat de cætre legile economice, poate încæ læsa un spafliu de inifliativæ indivizilor, fie ei din flærile dezvoltate sau din Lumea a Treia. Conflictul între valorile economice øi cele noneconomice se complicæ øi se rezolvæ în favoarea celor dintîi, pentru cæ forfla lor de penetrare øi de concretizare materialæ, demultiplicarea normelor care reglementeazæ schimbul tot mai accelerat de produse, de informaflii etc. contrasteazæ cu incapacitatea valorilor zise umanitare (demnitate, solidaritate, egalitate, dreptate etc.) de a influenfla decisiv dreptul internaflional. De aceea, pentru a relua deja celebra expresie a lui Mireille Delmas-Marty, dar în totalitatea frazei în care este prinsæ, „cu drepturilor omului øi cu diversele forme juridice cæpætate de umanitate (victime ale unor crime sau stæpîni ai domeniului) øi cu piafla (lex mercatoria, lex electronica øi lex economica), universalismul a devenit normativ, dar numai pe fragmente. Pentru ca aceste fragmente sæ se poatæ ajusta unele altora, ar trebui sæ øtim ce comunitate de valori vrem sæ construim, însæ izolarea diferitelor sfere ale dreptului unele de altele este atît de puternicæ, încît fiecare îøi pæstreazæ coerenfla proprie færæ a comunica efectiv cu celelalte“.10 În acest punct, ne întoarcem la miza fixatæ la începutul textului øi reamintim o frazæ, øi ea cunoscutæ, a lui Jacques Derrida: „nu existæ o profilaxie siguræ împotriva auto-imunitarului. Prin definiflie. O tranzacflie întotdeauna periculoasæ trebuie, aøadar, sæ-øi inventeze, de fiecare datæ, în fiecare situaflie singularæ, legea øi norma, adicæ o maximæ care primeøte, de fiecare datæ, evenimentul care stæ sæ vinæ“.11 În fafla ideologiei manipulatoare a drepturilor omului, manipulatoare pentru cæ prezentîndu-se ca ideologia majoræ, poate ultima ideologie, a unui lumi de dupæ sfîrøitul metanarafliunilor de legitimare, o atitudine critic-deconstructivæ are de semnalat efectele perverse ale utilizærii acestei ideologii, atitudine care nu urmæreøte „salvarea“ drepturilor omului, cæci dacæ despre o salvare poate fi vorba, ea nu vine nicidecum din gîndirea criticæ, nici din orice alt fel de filosofie. Semnalarea criticæ e doar mæsura færæ niciun calcul a distanflei care separæ de fiecare datæ, øi tot mai mult, exigenflele înscrise în declarafliile drepturile omului sub formæ de ireductibili ai fiinflei umane de ceea ce se face în numele drepturilor omului. O criticæ, în fond, capabilæ sæ suspecteze orice discurs politic sau de altæ naturæ de îndatæ ce ar începe sæ invoce drepturile omului. E limpede cæ acestea sînt, de-acum, un fruct otrævit al modernitæflii occidentale; dar e tot atît de limpede cæ ele participæ la compoziflia moøtenirii acestei modernitæfli, færæ de care nu putem înflelege nici trecutul recent, nici, cu atît mai puflin, prezentul multiform. De aceea, impulsul de a gæsi profilaxia siguræ împotriva autoimunitarului, de care vorbeøte Derrida, trebuie deconstruit øi la cei care nu væd în drepturile omului decît o nouæ sursæ de fanatism, atribuindu-l la repezealæ unei gîndiri reactive, nostalgice øi aflate în crizæ de modele dupæ præbuøirea comunismului. Nici de o parte, nici de cealaltæ, drepturile omului nu par a avea credibilitate øi nici suficientæ forflæ în ele însele øi prin ele însele. Slæbiciunea lor e, în fond, slæbiciunea multiplæ a modernitæflii globalizate øi globalizante. Dar tocmai aceastæ slæbiciune îngæduie unei reflecflii asupra lor sæ cultive de manieræ criticæ exigenflele înscrise în ele, færæ a le suprima, dar øi færæ a le închide în armætura inexpugnabilæ a superioritæflii occidentale.

+ (jurisdicﬂia libertæﬂilor)

Amfibolia drepturilor omului Emilian Cioc

În încercarea de a evita spafliul monoton mærginit de proslævirea naivæ øi de promovarea funcflionæreascæ, pe de o parte, øi de contestærile vehemente, însæ cît de repetitive, pe de altæ parte, spafliu în care par adesea sæ se consume – în toate sensurile – disputele publice, dar øi dezbaterile academice privind drepturile omului, ar fi poate utilæ o resituare a temei în contextul problematic al destituirii principiilor configuratoare øi al tentativelor de reîntemeiere normativæ. O asemenea reformulare s-ar defini înainte de toate prin decizia de a se dispensa øi delimita de o serie întreagæ de simplificæri utile discursului descriptiv sau explicativ. Ea ar avea desigur nevoie de un lung øi minuflios parcurs genealogic, care aici nu îøi poate gæsi decît o sumaræ øi abruptæ schiflæ. În reprezentarea dominantæ de sine, modernitatea s-a afirmat ca trecere de la heteronomie la autonomie, altfel spus, de la un regim ontologic øi politic întemeiat pe o legislaflie constituantæ emanatæ øi impusæ din exterior la un regim imanent, întemeiat nemijlocit øi integral pe om, mai precis pe omenescul lui. Øi totuøi, conceptul de trecere se dovedeøte el însuøi a fi extrem de complicat, aøa cum o aratæ de pildæ argumentarea de neocolit a lui Hans Blumenberg1 privitoare la teorema secularizærii, ceea ce duce la o reevaluare a performanflei sale descriptive øi explicative. Pentru a nu mai spune nimic despre uzura tot mai accentuatæ pe care o acuzæ aceastæ reprezentare. Pe de altæ parte, pare întru totul legitim sæ presupunem cæ, pentru a putea sæ existe autonomie, autoinstituire sau autoimpunere nomicæ, trebuie sæ fi existat în prealabil o suspendare anomicæ, o epoché. Din aceastæ perspectivæ, epoca modernæ este înainte de toate o asemenea epoché a legii supreme. Evenimentul destituirii legii fundamentale s-ar numi øi dezactivare sau suspendare a rafliunii suficiente ca principiu suprem. Fiindcæ aceasta din urmæ numeøte tocmai temeiul, principiul configurator, finalitatea imperativæ øi categoricæ, legea constrîngætoare øi exigentæ. Comprehensiunea curentæ a afirmærii de sine a modernitæflii sub semnul noutæflii øi al rupturii vede în aceastæ epoché exclusiv suspendarea sau abrogarea legii celuilalt øi în aceastæ abrogare – condiflia necesaræ (øi uneori suficientæ) pentru instaurarea legii aceluiaøi, a legii înseøi. Într-adevær, în forma sa cea mai notorie, suspendarea modernæ a legii constituie scena refuzului legii celuilalt: suspendare a heteronomiei, a supunerii la comandamentele øi la poruncile impuse de celælalt sau în numele celuilalt. Miza decisivæ se aflæ, alt lucru mult prea bine cunoscut, în reaproprierea sinelui prin mijlocirea luptei împotriva alienærii în celælalt decît sine øi în instituirea umanitæflii omului ca principiu al unui nou regim ontologic øi politic suprem. Or, øi aceasta este problema criticæ, se dovedeøte cæ autoinstituirea sau autodonarea modernæ a legii este neîncetat subminatæ de suspendarea aplicabilitæflii legii fundamentale, øi asta în ciuda strategiilor mobilizate în vederea autoasigurærii sale. Ipoteza propusæ øi analizatæ în continuare vizeazæ faptul cæ drepturile omului, de la bun început supradeterminate ca inalienabile, imprescriptibile, naturale øi în acelaøi timp sacre, reprezintæ modalitatea prin care o anume modernitate a crezut cæ poate solufliona aporia întemeierii ultime a legii. Imaginea legislatorului autonom care îøi dæ sieøi legea, legea sa øi legea a tot ceea ce îi este propriu, constituie færæ îndoialæ figura centralæ a moøtenirii læsate de Aufklärung, sau poate ar trebui sæ spunem a Luminilor.2 Ea se construieøte pe aceastæ singularæ intricare a libertæflii øi a raflionalitæflii, în care libertatea garanteazæ øi întemeiazæ raflionalitatea, tot aøa cum raflionalitatea garanteazæ øi întemeiazæ libertatea instanflei legislatoare. Astfel, omul modern ar fi liber pentru cæ raflional øi rezonabil, raflional øi rezonabil pentru cæ liber. Aceastæ lege – legea datæ de cætre sine sieøi – se aflæ în strictæ dependenflæ faflæ de libertatea raflionalæ, de rafliunea liberæ, eliberatæ. Deliberarea se articuleazæ în cartografierea lumii øi a acfliunii, fie cæ e vorba de acfliune socialæ, moralæ, politicæ sau reflexivæ. Umanitatea pare, aøadar, sæ ocupe poziflia legislatorului suprem care, în realitate, este obligat sæ fie autolegislator.3 Prin urmare, cunoaøterea øi morala revin în ultimæ instanflæ la o cunoaøtere øi la o moralæ de sine, coincidenflæ definitorie pentru hegemonia Subiectului, pentru regimul metafizic al subiectivitæflii. Dacæ ne recunoaøtem într-o asemenea imagine, acest fapt se datoreazæ în egalæ mæsuræ unei EMILIAN CIOC este doctorand în filosofie la Universitatea din Nisa øi la Universitatea din Cluj, cu o tezæ despre împlinirea nihilismului în modernitate.

1. Cf. Hans Blumenberg, La légitimité des Temps Modernes, traducere de M. Sagnol, J.-L. Schlegel øi D. Trierweiler, în colaborare cu M. Dautrey, Paris, Gallimard, 1999, p. 19.

2. În încercarea de a surprinde ameninflærile ascunse în devalorizarea generalizatæ, James C. Edwards remarcæ pe bunæ dreptate faptul cæ „toate aceste chestiuni îøi au în mod inevitabil rædæcinile în foarte atractiva imagine de sine fæuritæ pentru noi de cætre cei mai mari gînditori ai Luminilor: imaginea unui liber øi raflional autolegislator care cartografiazæ în chip deliberat un parcurs epistemic øi etic prin lume“ (James C. Edwards, The Authority of Language: Heidegger, Wittgenstein, and the Threat of Philosophical Nihilism, Tampa, University of South Florida Press, 1990, p. 1). 3. Cu precizarea cæ e vorba eminamente de umanitatea occidentalæ. Dacæ aceastæ condiflie restrictivæ ræmîne cel mai adesea implicitæ, ea ar trebui sæ facæ la rîndul sæu obiectul unei lecturi critice, care sæ-i poatæ dezvælui presupozifliile øi efectele.

137

4. Jacob Taubes, La théologie politique de Paul. Schmitt, Benjamin, Nietzsche, Freud, traducere de M. Köller øi D. Séglard, Paris, Seuil, 1999, p. 129.

5. Cu privire la confuziile øi ambiguitæﬂile acestui tip de reproø, vezi Giorgio Agamben, État d’exception. Homo sacer, II, 1, traducere de J. Gayraud, Paris, Seuil, 2003, p. 125.

6. Friedrich Nietzsche, Œuvres philosophiques complètes. Fragments posthumes, 13, automne 1887 – mars 1888, 11[99], traducere de P. Klossowski øi H.-A. Baatsch, Paris, Gallimard, 1976, p. 244. 7. Arthur Leff, „Unspeakable Ethics, Unnatural Law“, in Duke Law Journal, nr. 6, 1979, p. 1230. 8. Despre aceastæ descoperire a unei legi færæ putere normativæ, descoperire ce are loc în timp øi urmînd mai multe direcflii øi dimensiuni, Habermas dæ seama, la rîndul sæu, pregætind ceea ce el înfæfliøeazæ drept o reconstrucflie a normativitæflii: „Dacæ urmæm drumul care duce de la disputele de secol XVIII între raflionalismul dreptului natural øi teoriile sociale empirice pînæ la structuralismul øi teoria sistemelor din zilele noastre, se pare cæ reflecflia sociologicæ a subminat în mod ireversibil mai mult decît presupozifliile prescriptiviste øi raflionaliste ale teoriei contractului social. Ea pare sæ devalorizeze legea în general, înfleleasæ drept categorie centralæ a teoriei sociale“. Jürgen Habermas, Between Facts and Norms, Cambridge, Massachusetts, MIT Press, 1996, p. 48. 9. Jean-Christophe Bailly, Adieu. Essai sur la mort des dieux, La Tour-d’Aigues, Éditions de l’Aube, 1993, p. 32.

138

anumite seducflii. Sîntem pur øi simplu ataøafli de imaginea în cauzæ, captivafli de øi captivi în reflexiile ei. Dincolo de orice pozitivism sau istoricism, ræmîn totuøi de elucidat rafliunile profunde pentru care, în epoca Luminilor, aceastæ imagine a umanitæflii ca subiect øi ca sine al istoriei a devenit posibilæ øi operativæ. Oricum ar sta lucrurile, cert e cæ Occidentul modern a ræmas ataøat reprezentærii de sine ca umanitate autonomæ, ca subiect al istoriei, altfel spus ca instanflæ legiuitoare edictînd ceea ce e permis øi ceea ce e interzis, deflinætor al împærflirii în bine øi ræu, depozitarul legii morale øi politice øi al sensului devenirii istorice. Acest Sine nu întîrzie totuøi sæ se vadæ confruntat cu propria sa neputinflæ, cu o neputinflæ care îl expropriazæ. Ceva precum coapartenenfla esenflialæ, øi deci necesaræ øi universalæ, a libertæflii øi raflionalitæflii are tot mai multe dificultæfli în a se distinge de himeræ. Occidentul modern sfîrøeøte prin a descoperi, cu cuvintele lui Jacob Taubes, cæ „nu Eul (Ich) este cel care guverneazæ omul, cæ nu omul autonom, Eul, este la cîrmæ, dacæ pot spune astfel, ci cæ în spatele lui acflioneazæ forfle care submineazæ voinfla conøtientæ, care nu o depæøesc, dar o submineazæ. Ceea ce înseamnæ, dacæ e sæ adunæm toate acestea într-o formulæ, cæ în Eu existæ o profundæ neputinflæ“.4 Iar gînditorii ziøi ai bænuielii au adus o neliniøtitoare mærturie în acest sens. Conøtientizarea neputinflei Subiectului a tulburat profund imaginea omului øi descrierea experienflei contemporane. Mai mult, neputinfla Eului legislator antreneazæ neputinfla Legii, a exigenflei nomice pe care pretinde cæ o emanæ øi o impune. Într-adevær, neputinfla care loveøte subiectul nu lasæ nevætæmatæ legea acestuia, adicæ, potrivit revendicærilor sale, legea însæøi. Într-adevær, fapt prea bine cunoscut, unul din cele mai frecvente reproøuri adresate drepturilor omului se referæ la incapacitatea lor de a produce efecte juridice, politice, directe, izolabile, identificabile.5 E foarte probabil, de altfel, ca neputinfla subiectului legislator sæ nu intre în orizontul conøtiinflei decît odatæ ce legea e deja de mult timp epuizatæ în ceea ce priveøte aplicarea ei. Tema destituirii legii, a neputinflei ei, este tot mai prezentæ în cîmpul reflecfliei juridice øi al filosofiei dreptului. Însæ ceea ce e luat drept o descoperire de ultimæ oræ este de fapt o reapariflie a ceea ce devenise deja o problemæ pentru un gînditor precum Nietzsche, care înflelege devalorizarea dispozitivelor evaluative øi normative supreme în termeni de inaplicabilitate.6 Spre ilustrare, acest enunfl prin care Arthur Leff îøi precizeazæ intenflia analiticæ într-un text cu totul remarcabil intitulat „Unspeakable Ethics, Unnatural Law“ [Eticæ indicibilæ, drept nenatural]: „Voi încerca sæ urmæresc cîteva din cicatricele læsate pe scrierile de jurisprudenflæ de aceastæ tot mai amplæ, øi aparent înspæimîntætoare, descoperire“.7 Færæ îndoialæ cæ descoperirea faptului cæ legea nu-øi are originea în ea însæøi, cæ nu-øi are originea într-un temei transcendent, într-o rezervæ a imuabilului, înspæimîntæ Occidentul de multæ vreme. Este øi motivul pentru care urmele, mærcile pe care le lasæ aceastæ descoperire sînt resimflite øi înfæfliøate precum tot atîtea ræni sau cicatrice. E straniu øi sugestiv în acelaøi timp faptul cæ aceastæ negativitate înscrisæ în lege øi în poruncæ este formulatæ, „uitatæ“ øi apoi redescoperitæ cu aceeaøi spaimæ øi tematizatæ în termeni foarte apropiafli. O posibilæ explicaflie rezidæ în aceea cæ dintotdeauna conøtientizarea acestei negativitæfli e însoflitæ de imensul efort al Occidentului de a umble vidul care se cascæ în însæøi inima legii, a acestei legi pe care el înflelege sæ-øi întemeieze societæflile, regimurile politice, juridice øi morale.8 Øi ar fi cel puflin oportunæ elucidarea motivelor pentru care „descoperirea“ a fost refulatæ de gîndirea juridicæ øi filosoficæ a modernitæflii øi motivele pentru care ea revine în forflæ øi sustrægînd posibilitatea unei noi reprimæri. Într-o descriere de o profunzime øi o finefle rare a experienflei modernitæflii, Jean-Christophe Bailly nu ezitæ sæ afirme cæ destituirea s-a produs færæ ca umanitatea occidentalæ sæ o fi vrut ca atare øi cæ, mai mult, omul s-a dovedit nedemn de ceea ce e anunflat în aceastæ teribilæ veste a destituirii care îi este totuøi adresatæ: „Pentru a o spune foarte simplu, omul nu s-a arætat demn de destituirea divinului pe care a operat-o, a fost cuprins de teamæ dinaintea întinderii ce s-a deschis în fafla lui øi a umplut-o pe datæ cu tot ce a gæsit la îndemînæ, cu tot ce i-a cæzut în mînæ, inclusiv cu resturile de credinflæ care îl mai puteau liniøti. Cu alte cuvinte, omul occidental modern nu a dorit cu adeværat moartea lui Dumnezeu, ci doar l-a pierdut pe Dumnezeu pe drum, øi asta atît de tîmp, încît nici mæcar nu øi-a dat încæ seama“.9 Færæ îndoialæ cæ o asemenea poziflie este de naturæ sæ tulbure serios icoana omului ce se împlineøte øi înfæptuieøte pe sine conform unui transparent øi univoc calcul al naturii esenfliale øi inalienabile. O contrariere similaræ a simflului comun, inclusiv filosofic, beneficiar al simplificærilor utile øi al tuturor complezenflelor, este amorsatæ de Alain Badiou, care scrie: „Formulez acest paradox: filosofia nu a øtiut cîtuøi de puflin pînæ foarte recent cum sæ gîndeascæ la înælflimea capitalului, fiindcæ a læsat spafliu liber, pînæ în ce are ea mai intim, zadarnicelor nostalgii ale sacrului, bîntuirii Prezenflei, dominafliei obscure a poemului, îndoielii privitoare la pro-

+ (jurisdicﬂia libertæﬂilor)

pria-i legitimitate“.10 Întocmai ca øi Bailly, Badiou pune aceastæ nepricepere a gîndirii filosofice øi politice a modernitæflii pe seama unei dispoziflii marcate de teamæ: „Ræmîne adeværata întrebare: ce s-a întîmplat cu filosofia încît sæ refuze temætor libertatea øi puterea pe care i-o propunea o epocæ desacralizantæ?“11 Doar o asemenea reevaluare cu adeværat criticæ a narafliunilor dominante, a versiunilor oficiale poate deschide calea de ræspuns la o serie de dileme ale explicafliei istorice. De ce, bunæoaræ, umanitatea occidentalæ se afirmæ pe sine în formæ revoluflionaræ ca modernitate, ca epocæ, suspendare a tot ce va fi fost înainte, ca negare definitivæ a alienærii, se dæ ca obiect al construcfliei ei øi, în acelaøi timp, ajunge sæ deplîngæ la infinit øi în tonuri tot mai sumbre faptul cæ tot ce face ea nu e decît construct øi artificiu, cu o valoare incertæ øi instabilæ øi, în definitiv, færæ valoare? Problemæ care o întretaie pe aceea a resacralizærii politicului, ce apare stilistic, retoric, strategic chiar, inclusiv în textele revoluflionare, nu numai în textele conservatoare sau în revendicærile restaurafliei. O atare reflecflie ne-ar putea apoi oferi posibilitatea unei situæri mai potrivite în raport cu experienfla paradoxalæ a aøteptærii, care, în orizontul politicii, poartæ numele de revoluflie, prinsæ cum e între afirmarea autonomiei, a reproducerii identicului, a autoreproducerii øi voinfla sau speranfla în celælalt, în radical celælalt chiar. Simpla existenflæ a acestor probleme atestæ faptul cæ Occidentul modern a fost împins, obligat – de o întreagæ serie de mutaflii sociale, tehnologice, øtiinflifice – sæ se confrunte cu acest eveniment decisiv care este destituirea, punînd sub semnul îndoielii pertinenfla recursului exclusiv la ipoteza – de fapt, la teza – voinflei de rupturæ ca formæ explicitæ a voinflei de sine. Scena pe care o presupune voinfla de rupturæ ca iniflialitate, ca unic fundament al autoafirmærii este prea puræ, prea idealizatæ ca sæ nu devinæ suspectæ. Ea implicæ maøinal presupoziflia conform cæreia, atunci cînd intræ sub incidenfla negafliei revoluflionare, teologico-politicul ar fi o instanflæ monoliticæ, omogenæ, în vigoare, færæ fisuræ øi færæ contestaflie. La o privire mai atentæ însæ, el se dovedeøte a fi lucrat de propria-i epuizare, ceea ce înseamnæ cæ voinfla de autoconstituire, de afirmare de sine în termeni de umanitate autonomæ øi de imanenflæ, se genereazæ în porii teologico-politicului øi în legæturæ intimæ cu o negativitate aflatæ de mult în curs. Dacæ, incontestabil, afirmarea de sine se manifestæ, cel puflin în primæ instanflæ, ca voinflæ de rupturæ, aceasta se întîmplæ din rafliuni istorico-strategice øi chiar tactice. Cu siguranflæ existæ o voinflæ de rupturæ, însæ ea se constituie istoric øi nu se auto-dæ într-o iniflialitate izolabilæ øi identificabilæ ca voinflæ de rupturæ, urmînd a se efectua apoi programatic ca istorie. Altfel spus, ruptura este deja în curs atunci cînd ajunge sæ fie formulatæ programatic prin figura voinflei. Voinfla de rupturæ intræ în scenæ abia pe urmæ, ajungînd sæ funcflioneze ca dispozitiv de legitimare øi de explicaflie istoricæ. Multe din cele ce s-au întîmplat pe urmæ øi se mai întîmplæ încæ în Occident øi aiurea ar putea fi considerate probe pentru o asemenea perspectivæ. Pentru a reveni, drepturile omului au fost øi ele folosite pentru a umple golul, pentru a reface legætura pierdutæ prin destituirea fundamentului suprem al legilor. Pentru cæ nimic nu a putut fi mai la îndemînæ pentru acoperirea întinderii deschise de destituirea divinului, în raport cu care umanitatea occidentalæ a fost mai mult pacient decît agent. Echivalarea destituirii cu urmarea capitalæ a unei voinfle de rupturæ øi apoi reinterpretarea acestei rupturi în orizontul unei promise sau revendicate refaceri a legæturii cu sine reprezintæ momente ale unei încercæri tenace de domesticire, de reapropriere a unui eveniment care, în fapt, are loc într-o marcatæ indiferenflæ în raport cu asemenea planuri. Pe de altæ parte, øi mai tehnic de aceastæ datæ, problema fundamentalæ la care ræspund drepturile omului este aceea a instituirii, adicæ – în vechea logicæ – a întemeierii, unui regim de drept. Noul regim normativ e nevoit sæ îøi asigure forfla de lege. Nu e de ajuns ca el sæ intre în vigoare, adicæ sæ fie declarat sau, mai bine spus, declamat; el are nevoie de forfla de a produce efecte universale øi omogene, de a configura sistemul de legi, de a orienta øi sancfliona færæ contestaflie posibilæ sistemul deschis de practici sociale. Ceea ce se revendicæ drept voinflæ de rupturæ radicalæ recade astfel în ceea ce neagæ, mobilizîndu-se în vederea reinstituirii unui principiu normativ suprem. Aøa încît radicalitatea rupturii devine cel puflin incertæ. Ambiguitatea instituirii noului regim normativ este înscrisæ explicit – între alte locuri – în chiar Declaraflia din 1789, care vorbeøte astfel de „drepturile naturale, inalienabile øi sacre“, afirmate „în prezenfla øi sub auspiciile Fiinflei supreme“. Aceastæ din urmæ formulare, prin chiar aspectul sæu contradictoriu, dæ o idee despre voinfla de a renunfla la ipostaza creøtinæ a principiului întemeietor øi despre constrîngerea structuralæ de a menfline un suprem eficient, care adicæ sæ fie transcendent în raport cu pærflile øi sæ confere forflæ unei legi universalizabile. Sesizarea conflictului înscris în însæøi structura legii moderne, susfline Leff, deschide posibilitatea de a înflelege mai bine mizele discufliilor actuale privind dimensiunea cu adeværat problematicæ a normativitæflii. „De fapt,

10. Alain Badiou, Manifeste pour la philosophie, Paris, Seuil, 1989, p. 39. 11. Ibid., p. 40.

139

12. Leff, „Unspeakable Ethics, Unnatural Law“, p. 1229. „Vreau sæ cred – øi dumneavoastræ la fel – într-un set complet, transcendent øi imanent de propoziﬂii privitoare la bine øi la ræu, reguli cu putinﬂæ de gæsit, care, cu autoritate øi færæ ambiguitate, sæ ne cælæuzeascæ în ce fel sæ træim cum se cuvine. Vreau de asemenea sæ cred – øi dumneavoastræ la fel – cæ nu existæ aøa ceva øi cæ, dimpotrivæ, sîntem pe deplin liberi, nu numai sæ alegem pentru noi înøine ce avem de fæcut, ci øi sæ decidem, ca indivizi øi ca specie, ceea ce trebuie sæ fim.“ (ibid.)

13. Jacques Derrida, Forflæ de lege. „Fundamentul mistic al autoritæflii“, traducere de B. Ghiu, in Walter Benjamin, Jacques Derrida, Despre violenflæ, Cluj, Idea Design & Print, 2004.

14. Reiner Schürmann, Le principe d’anarchie. Heidegger et la question de l’agir, Paris, Seuil, 1982, p. 15.

140

øi aceasta este teza mea centralæ, multe din lucrurile misterioase care se scriu astæzi despre lege pot fi înflelese numai în contextul acestei tensiuni între ideea unei legi gæsite øi a unei legi fæcute: o tensiune cu deosebire evidentæ în conøtientizarea tot mai acutæ, øi totuøi reprimatæ cu disperare, a faptului cæ nu poate exista, de fapt, nimic de gæsit – cæ ori de cîte ori pornim sæ gæsim «Legea», nu sîntem capabili sæ gæsim nimic mai atrægætor, ori mai definitiv, decît pe noi înøine.“12 Virtutea neprefluitæ a unui nomos gæsit ar rezida în aceea cæ ar fi incontestabil, avînd nemijlocit forflæ de lege øi eficacitate la nivelul înfæptuirii istorice – politice, sociale øi morale – a binelui øi a dreptæflii. Ar fi dat, remis, transmis, emanat dintr-o transcendenflæ prezentæ, implicînd nemijlocit sæ fie primit, descoperit øi respectat. Un nomos construit, la rîndul lui, ar fi contextual, local, accesibil, posibil de corectat, de amendat, perfectibil. Însæ tocmai astfel el ar fi pe veci færæ autoritate absolutæ, færæ semnificaflie universalæ, færæ necesitate generalizatæ. Uman, finit, instabil, el riscæ în orice clipæ sæ cadæ pradæ voinflelor conflictuale, pozifliilor pærtinitoare, negocierilor. În acest fel, el eøueazæ în a satisface exigenfla de stabilitate, de univocitate a sensului øi, pentru a încheia, de legitimitate. Din aceastæ perspectivæ, drepturile omului se înfæfliøeazæ ca o legislaflie cu putinflæ de gæsit pentru cæ e datæ prin naturæ, de fapt, de o supranaturæ imanentizatæ, legislaflie universalæ øi inalienabilæ, imuabilæ, care sæ fie astfel regulativæ pentru orice lege construitæ viitoare. Ceea ce Leff numeøte voinfla de a crede are o relevanflæ extraordinaræ, cu condiflia de a-i acorda atenflia cuvenitæ. Sintagma trimite la tema credinflei ca fapt de a lua drept adeværat, deschisæ de Nietzsche. Tot aøa cum trimite la ceea ce Derrida13 reproblematizeazæ sub numele de fundament mistic al autoritæflii. Sæ remarcæm faptul cæ voinfla de a crede este în ea însæøi contradictorie, aporeticæ, fiind, pentru a spune astfel, în conflict cu ea însæøi. Ea pare sæ poarte în sine negativitatea care o destineazæ distrugerii. Tocmai pentru cæ se enunflæ ca voinflæ, ea atestæ distrugerea credinflei, a oricærei crederi, pentru a relua încæ o datæ cuvintele lui Nietzsche. Punerea în evidenflæ a acestei nonomogenitæfli a voinflei de a crede, a crederii pur øi simplu, ar putea avea consecinfle hermeneutice demne de toatæ atenflia. Mai ales cæ Declaraflia universalæ se enunflæ pornind de la afirmarea unei asemenea „credinfle în drepturile fundamentale ale omului“. Cæ nu e nimic de gæsit, cæ o atare cæutare nu duce la nimic, acest lucru nu înseamnæ neapærat cæ nu existæ nimic pur øi simplu. Dacæ totuøi o anume modernitate, o anume tradiflie occidentalæ au putut infera de aici absurditatea, indiferenfla, inutilitatea øi nulitatea oricærui fapt de a fi øi a oricærei acfliuni, rafliunile trebuie cæutate în chiar tipul de raflionare dominant pentru aceastæ modernitate øi pentru acest Occident. Abia pe limita acestui tip de gîndire devine posibil pentru noi sæ vedem cæ necesitatea pretinsæ øi prezumatæ era de fapt dependentæ de gîndirea însæøi, localæ, øi deci, în termenii aceleiaøi metafizici, nonnecesaræ. „În epoca epuizærii metafizicii“, scrie în acest sens Schürmann, „schema referinflei la o arché se dovedeøte a fi produsul unui anumit tip de gîndire, al unui ansamblu de reguli filosofice care øi-au avut geneza, perioada de glorie øi care cunosc poate astæzi un declin.“14 Ceea ce e inacceptabil pentru adversarii unei asemenea perspective, care aparfline unei anumite miøcæri de deconstrucflie, rezidæ în însæøi afirmaflia potrivit cæreia metafizica înfleleasæ ca referinflæ la un prim/ultim legislator cunoaøte o genezæ, o glorie øi un declin, altfel spus cæ ea este produsul unei constelaflii particulare a gîndirii, un produs pur øi simplu. Din perspectiva metafizicii, referinfla la principiul fundamental øi deci existenfla øi eficacitatea principiului legislator sînt înscrise în însæøi natura lucrurilor. Iar o asemenea naturæ ar fi imuabilæ, în mæsura în care ea reprezintæ esenfla lumii øi a gîndirii. Tot astfel, ar fi prea puflin legitim sæ spunem cæ am gæsi nimicul, de vreme ce nu gæsim nimic altceva, nimic din altul: decît pe noi înøine. Iar diferenfla între noi înøine øi altceva sau ceva din altul e indicatæ întîi de toate în termeni de atractivitate øi de finalitate. Ceea ce constituie în acelaøi timp, se pare, o mærturisire de plictis, de saturaflie øi de exasperare. Dupæ atîtea fantasme, vom fi devenit pesemne færæ niciun interes pentru noi înøine. Mai mult, umanul nu ar putea fi propria sa finalitate. O nouæ contradicflie a acestei voinfle care se vrea pe sine, a acestei voinfle de sine prin care øi în numele cæreia o anumitæ modernitate a crezut cæ se poate afirma. Færæ urmæ de îndoialæ, ceea ce constituie problema cardinalæ, literalmente criticæ, pentru orice regim normativ, øi cu atît mai mult pentru unul care se revendicæ imanent, rezidæ în capacitatea de a produce efecte, adicæ de a se aplica øi de a obliga. Nu este deci deloc întîmplætor faptul cæ, spre exemplu, în Declaraflia universalæ din 1948 aceastæ chestiune e formulatæ în douæ rînduri, invocîndu-se – pentru cæ despre o invocare este vorba – „respectul universal øi efectiv“ øi, respectiv, „recunoaøterea øi aplicarea universale øi efective“. Apelurile, programele, acordurile sau amendamentele în vederea întæririi drepturilor omului ignoræ fatal tocmai aceastæ dimensiune a unei legi care structural nu se mai poate bucura de puterea øi de efec-

+ (jurisdicﬂia libertæﬂilor)

tivitatea despre care se presupune a-i fi fost conferite øi garantate de prezenfla efectivæ a transcendenflei în politic. Pe de altæ parte însæ, tocmai în acest fel ele o atestæ. Pretenflia definitorie a oricærei declaraflii a drepturilor omului rezidæ în aceea cæ omul, în virtutea umanitæflii sale, este fundamentul øi beneficiarul unei legi inalienabile, în sensul precis în care aceastæ lege ar fi înscrisæ în însæøi natura de om a omului. Omul se vede astfel promovat la rang de temei al dreptului. „Cuvîntul temei“, scrie A. Badiou, „recapituleazæ metafizica umanismului radical: omul este fiinfla care îøi este propriul sæu program øi care, dintr-o aceeaøi miøcare, întemeiazæ posibilitatea unei cunoaøteri programatice de sine.“15 Drepturile omului reprezintæ, în ultimæ instanflæ, intenflia sau pretenflia unui drept întemeiat pe om, un drept a cærui legitimitate øi eficacitate sînt conferite nemijlocit de simplul fapt cæ omul este om. Aceastæ tautologie politicæ este maniera în care o anumitæ modernitate a crezut cæ a gæsit soluflia la problema instituirii legii. Cu siguranflæ însæ, enunflul „omul ca om“ este susceptibil de o serie întreagæ de protocoale, evidenfla universalæ øi imediatæ la care pretinde dovedindu-se, la o lecturæ vigilentæ, produsul unui mod particular de gîndire. Conform revendicærii care le defineøte, drepturile fundamentale nu sînt instituite. Ele sînt declarate, descoperite aøa cum sînt ele înscrise în natura esenflialæ a umanitæflii, iar declararea lor vizeazæ conservarea, protejarea øi aplicarea acestor drepturi inalienabile, imprescriptibile øi naturale. Ceea ce atestæ încæ o datæ faptul cæ de partea fundamentului nu se poate legifera, ci doar impune. Altfel spus, enunflarea drepturilor fundamentale nu poate fi decît o declaraflie. Cînd se formuleazæ o Declaraflie, oricare ar fi ea, în definitiv, ne aflæm în momentul de re/punere a fundamentului – øi aici se joacæ totul. Drepturile omului s-ar putea dovedi cea mai metafizicæ parte a politicului modern tocmai prin adeziunea explicitæ la fundament, la justificarea în sensul de legitimare a proiectului juridico-politic al modernitæflii. Într-o eventualæ enumerare a semnificafliilor marcante ale drepturilor omului, ele ar reprezenta øi ceea ce tinde sau pretinde sæ înlocuiascæ revelaflia, sæ ia locul corpului dublu al regelui; ne aflæm, aøadar, de la bun început într-o problemæ de legitimitate øi de legitimare. De notat aici totuøi dificultatea extremæ pe care o ridicæ schema înlocuirii, care adesea funcflioneazæ ca o capcanæ în analizæ, deøi e revendicatæ ca o evidenflæ. Formulærile multiple øi diferite ale declarafliei s-ar putea dovedi a nu fi neapærat semnul unei inoværi perpetue, al unor mutaflii decisive sau al unei claritæfli crescînde în descoperirea a ceea ce se presupune a fi universal. Ci, de fiecare datæ, se repetæ, cu diferenflele de rigoare, desigur, în situaflii øi din poziflionæri diferite, acelaøi conflict – acela al eficacitæflii dispozitivelor normative întemeiate pe om øi destinate lui. Interogaflia asupra promoværii umanitæflii omului pe poziflia de fundament al legii are nevoie sæ punæ în prealabil în luminæ structura care articuleazæ instituirea unui dispozitiv normativ øi evaluativ suprem øi, mai mult, modul maøinal în care instituirea unei legi genereazæ teza unui principiu absolut din care ar emana, într-un chip sau altul, poate nu atît corpusul de legi, cît forfla øi legitimitatea normelor evaluative. „În aceøti termeni devine limpede cæ, aflafli în cæutarea unei evaluæri, trebuie de fapt sæ cæutæm un evaluator: vreo maøinærie pentru generarea de judecæfli asupra stærii de fapt. Dacæ evaluarea trebuie sæ fie mai presus de orice îndoialæ, atunci øi evaluatorul øi procesul sæu de evaluare trebuie de asemenea izolate. Dacæ e sæ-øi îndeplineascæ rolul, evaluatorul trebuie sæ fie judecætorul nejudecat, legiuitorul nesupus legii, cel care face premise ce nu se bazeazæ pe nicio premisæ, creatorul necreat al valorilor.“16 În argumentul lui Leff vom remarca imediat structura enunflului metafizic prin excelenflæ, a afirmafliei care instituie primul principiu. O lecturæ atentæ regæseøte aici acelaøi gest care permite instituirea motorului nemiøcat al lui Aristotel. Primul care în acelaøi timp, dar sub un alt raport, este øi ultimul este spus øi pus într-o frazæ construitæ pe o afirmaflie negativæ, o afirmaflie care exclude orice negativitate. O tranzitivitate færæ pasivitate, absolutæ, absolvitæ de orice negaflie, fie cæ e vorba de miøcare, de timp, de pasiune sau de orice altæ modalitate. O lume adeværatæ care comandæ lumii de aici øi asupra cæreia aceasta din urmæ nu are nicio acfliune, ræmînîndu-i mereu cu un pas în urmæ. Primul este structural separat în ordinea articulærii. Iar ceea ce e desemnat cu numele de maøinæ se referæ la o anume autonomie, la un dispozitiv fundamental care funcflioneazæ pe baza unui program pe care îl reitereazæ færæ alterare. Ideal al unei automiøcæri pure, al perfecfliunii miøcærii, adicæ al puterii neconsumate, færæ consum, øi deci inepuizabile. Sinele pur este de asemenea o astfel de maøinæ perfectæ. Ceea ce subiectul modern, inclusiv subiectul de drept, s-a stræduit cu disperare sæ imite. Ceea ce ignoræ sau reprimæ o soluflie precum drepturile omului este tocmai faptul cæ, din rafliuni structurale, omul nu poate funcfliona ca fundament absolut al legii pozitive. De unde, poate, øi o anume indecizie

15. Alain Badiou, Le siècle, Paris, Seuil, 2005, p. 241.

16. Leff, „Unspeakable Ethics, Unnatural Law“, p. 1230. Aceastæ structuræ a unui principiu hegemonic condiﬂionant øi necondiﬂionat este analizatæ în Reiner Schürmann, Des hégémonies brisées, Mauvezin, Trans Europ Repress, 1996.

141

17. Ibid., p. 1232.

142

privind locul – inclusiv epistemic – al drepturilor omului: între specie øi specializare, pe de o parte, øi general øi constituflional, pe de altæ parte. Tot aici ar trebui luate în considerare diversele modalitæfli în care se încearcæ specificarea drepturilor omului în speranfla „concretizærii“ lor – drepturile persoanei în vîrstæ, drepturile omului ca locuitor al oraøului etc. La drept vorbind, øi este mutaflia decisivæ, aceastæ posibilitate de a institui regimuri normative supreme devine imposibilæ odatæ cu destituirea teologico-politicului. Pentru a-l cita încæ o datæ pe Leff: „Dacæ El nu existæ, atunci nu existæ nici echivalent metaforic. Nicio persoanæ, nicio asociere de oameni, niciun document, oricît de consacrat de timp, niciun proces, nicio premisæ, nimic nu este echivalent cu un Dumnezeu real în aceastæ funcflie centralæ de examinator neexaminabil al binelui øi ræului. Aøanumita moarte a lui Dumnezeu se dovedeøte a nu fi fost doar înmormîntarea lui, ci pare a fi dus în egalæ mæsuræ la eliminarea totalæ a oricærui sistem etic sau legal coerent sau mai mult decît momentan convingætor întemeiat pe premise extrasistemice înzestrate cu autoritate“.17 În perspectiva astfel articulatæ, drepturile fundamentale ale omului se dovedesc, aøadar, a avea o dublæ semnificaflie. Pe de o parte, ele atestæ faptul cæ, dupæ destituirea teologico-politicului, nu mai este posibilæ instituirea unui principiu normativ suprem, cæ, dupæ ceea ce s-a numit moartea lui Dumnezeu, omul, umanitatea sa nu pot constitui, în ciuda unei pretenflii notorii, instanfla pe care se poate reîntemeia politicul øi juridicul. Pe de altæ parte, drepturile omului sînt forflate sæ ocupe locul læsat vacant de aceastæ destituire øi sæ funcflioneze ca un asemenea principiu normativ suprem, ceea ce, încæ o datæ, le este strict imposibil. Afirmarea imposibilitæflii omului øi a drepturilor pe care le are sau pe care le pretinde ca om de a funcfliona ca lege a legilor, ca principiu normativ suprem, nu înseamnæ însæ neapærat infirmarea sau diminuarea potenflialului de rezistenflæ, de disidenflæ sau de protest, a capacitæflii de a provoca efecte de emancipare sau de schimbare pe care drepturile fundamentale ale omului le-au putut avea øi continuæ sæ le aibæ. De altfel, aceastæ ambivalenflæ se regæseøte în disputele privind drepturile omului inclusiv în societæflile postcomuniste. Intrigæ modul cum disidenfla s-a imaginat, articulat øi legitimat prin revendicarea drepturilor omului, prin denunflarea încælcærii lor violente øi masive, a deturnærii lor øi a alienærii naturii inalienabile a omului, pentru ca, dupæ îndepærtarea regimului opresiv, drepturile omului sæ fie contestate øi acuzate la rîndul lor cæ ar opera o încæ øi mai gravæ øi mai perfidæ alienare a unei naturi încæ øi mai profunde, øi mai esenfliale, dacæ se poate spune astfel, o naturæ literal sacræ øi inviolabilæ øi a cærei împlinire ar fi fæcutæ imposibilæ prin respectarea øi aplicarea universalæ øi efectivæ a drepturilor omului. Ceea ce e contestat astfel în ultimæ instanflæ este virtutea drepturilor fundamentale ale omului de a-l aøeza într-un raport liber cu o esenflæ supraumanæ. Contestare care se face însæ în numele acestei supranaturi esenfliale, sacre øi divine. Dublæ ignorare a ceea ce sînt, trebuie øi pot sæ fie drepturile omului. Nu este de aceea atît de surprinzætor cæ scena disputei reprezintæ o lungæ øi insidioasæ falsificare, falsificare care este însæ înscrisæ în tocmai aceste drepturi, care ar revendica ele însele o imposibilæ putere de a realiza ceva precum o naturæ esenflialæ a omului. Nu este întîmplætor, de asemenea, cæ limbajul discufliei este de la bun început øi strategic construit pe imagini violente ale crimei, ale fanatismului, ale lipsei de rafliune. Dar, øi acesta este punctul decisiv, fiindcæ nimic nu mai poate asuma øi satisface funcflia fundamentului care legifereazæ, evalueazæ, valorizeazæ, semnificæ øi sancflioneazæ în mod absolut øi în chip esenflial; gestul de care ar fi poate nevoie în concepflia juridicului øi politicului ar fi sensibil diferit.

+ (jurisdicﬂia libertæﬂilor)

Majoritar, minoritar – determinat, nedeterminat Alex. Cistelecan

De la formularea lor în 1791 øi pînæ în zilele noastre, drepturile omului au fost mereu acuzate în Occident pentru cæ sînt insuficiente, pur formale øi iremediabil locale. De 17 ani încoace, aceleaøi drepturi ale omului sînt atacate constant în România pentru cæ sînt excesive, îngrozitor de universale øi teribil de intransigente. Dacæ în Occident efortul teoretic permanent de reevaluare øi reîntemeiere a drepturilor omului urmæreøte tocmai eficientizarea øi universalizarea acestora, obiecfliile pe care discursul neoconservator le aduce la noi aceloraøi drepturi acuzæ tocmai extinderea øi eficienfla lor peste mæsuræ. Acum 17 ani, lumea întreagæ særbætorea præbuøirea comunismului øi triumful deplin al drepturilor omului. Astæzi, aceleaøi drepturi ale omului par sæ se bucure în Estul eliberat de aceeaøi imagine care pînæ nu demult era asociatæ tocmai odioaselor ideologii comuniste: øi anume cea de a fi ceva absolut stræin spiritului øi credinflelor locale, ceva impus cu forfla din afaræ. De la DIAMAT-ul de tristæ amintire la political correctness-ul de astæzi, de la dictatura proletariatului la drepturile inalienabile ale omului, cizma care apasæ iobagul neoconservator øi majoritatea ortodoxæ de la noi se pare cæ n-a fæcut decît sæ-øi schimbe pielea, pæstrîndu-øi neschimbatæ textura-i aspræ øi, evident, constanta gravitaflionalæ. Aøa se explicæ faptul cæ, în discufliile publice din România, drepturile omului au jucat aproape întotdeauna rolul unui personaj negativ. În Occident, cel puflin pentru o parte a discursului teoretic, ræzboiul din Irak a readus la luminæ aporiile inerente declarafliilor drepturilor omului øi a provocat un nou demers de întemeiere criticæ a acestora. La noi, ræzboiul din Irak øi implicarea statului român n-au ridicat nicio problemæ moralæ, juridicæ sau politicæ, fiind declarate de la bun început o sfîntæ datorie de neam. Cînd, într-o bunæ zi, primul-ministru Cælin Popescu-Tæriceanu øi-a adus aminte cæ e liberal øi cæ, poate, trupele noastre nu prea au ce cæuta în Irak, „analistul politic“ Armand Goøu a sancflionat imediat aceastæ deviere de luciditate a premierului, asemænînd intenflia sa de retragere a trupelor cu trædarea istoricæ de la 23 august 1944 (pe undeva, o paralelæ ce se susfline, dacæ flinem cont de natura aliaflilor noøtri). Pentru editorialistul revistei 22, cuvîntul dat americanilor øi avantajele strategice care rezultau din participarea noastræ la invazia Irakului erau infinit mai importante decît chestiunile sofisticate øi simandicoase privind legitimitatea juridicæ øi politicæ a acestei intervenflii. Inutil sæ mai spunem cæ, în aceeaøi linie de heirupism pragmatic øi cinic, prezenfla pare-se realæ a unor închisori secrete ale CIA pe teritoriul României s-a fîsîit prin presæ pe la subsolurile paginilor. La fel cum nici expulzarea færæ proces a unor cetæfleni arabi de pe teritoriul României, pe baza simplei suspiciuni de intenflii teroriste, sau moartea, în ultimii ani, a nu mai puflin de cinci persoane aflate în arestul polifliei n-au ridicat vreo discuflie despre necesitatea respectærii øi aplicærii drepturilor omului pe tærîmul carpato-danubiano-pontic. Dar dacæ intelectualii publici øi, în general, membrii societæflii civile au ræmas absolut impasibili în fafla atîtor încælcæri flagrante ale principiilor democratice, nu acelaøi lucru s-a întîmplat atunci cînd, pe baza invocærii drepturilor omului, douæ procese care pæreau fireøti pentru tradiflia româneascæ au ajuns sæ fie puse sub semnul întrebærii. În primul rînd, e vorba de scandalul icoanelor din øcoli. Faptul cæ protestul celor care vizau eliminarea simbolurilor religioase din øcolile de stat s-a bazat pe anumite drepturi care stipuleazæ caracterul laic al institufliilor publice øi libertatea fiecærui cetæflean de a-øi exprima øi urma opfliunile religioase, acest fapt a atras imediat furia „societæflii civile“ la adresa drepturilor omului: iatæ, s-a spus, iatæ cum drepturile omului pot oricînd da naøtere la abuzuri, la fanatism; iatæ cum ele pot oricînd sæ devinæ un instrument prin care o minoritate atee încearcæ sæ submineze majoritatea ortodoxæ. Confruntat cu aceastæ încleøtare între credinfla stræmoøeascæ øi democraflia modernæ, statul român, prin intermediul ministrului învæflæmîntului, a luat decizia curajoasæ de a nu lua nicio decizie. Problema era oricum deja tranøatæ în mass-media: drepturile omului sînt ultima deghizare a comunismului ateu, deci jos mîinile de pe posterele cu Duhul Sfînt. În al doilea rînd, e vorba de repetatele „scæpæri“ rasiste ale preøedintelui Bæsescu. Øi în acest caz, reacfliile ONG-urilor care cereau sancflionarea penalæ a acestor afirmaflii au atras aceeaøi interpretare din partea ALEX. CISTELECAN este doctorand în filosofie la Universitatea „Babeø-Bolyai“ din Cluj øi redactor al revistei IDEA artæ + societate.

143

principalilor purtætori de opinie, în frunte cu cæpitanul Roncea: încæ o datæ, o minoritate romæ sau, din motive imposibil de ghicit, aliatæ romilor, ori cel puflin vîndutæ agenturilor stræine, încerca sæ submineze majoritatea românæ øi sæ næclæiascæ puritatea ei etnicæ. Pentru cæ, pînæ la urmæ, despre purificare etnicæ se pare cæ e vorba: sau oare sæ nu-l credem pe ministrul nostru de externe, Adrian Cioroianu – liberal! –, care afirma recent cæ soluflia la toate problemele României este deportarea romilor într-un lagær construit anume în deøertul egiptean?! Cititorul neavizat va fi poate surprins sæ afle cæ, dupæ aceastæ afirmaflie, Adrian Cioroianu nu doar cæ mai e în libertate, ci mai e încæ în fotoliul de ministru. Øi-atunci, oare nu se cuvine sæ ne întrebæm: la atîflia liberali, ce nevoie mai avem de Gigi Becali? O micæ obiecflie la aceastæ desfæøurare ar putea suna astfel: oare nu umflæm cu semnificaflie øi gravitate politicæ niøte situaflii destul de irelevante în sine? Faptul cæ în øcolile publice existæ icoane ortodoxe nu garanteazæ deloc, în fond, cæ elevul va fi pentru totdeauna un credincios ortodox, dupæ cum nici invers, absenfla acestora nu-i garanteazæ viitoarea „libertate de conøtiinflæ“. La fel, în cazul repetatelor declaraflii incorecte politic ale PD-iøtilor, PNL-iøtilor sau PNG-iøtilor, a le acuza de rasism înseamnæ oarecum a le trata cu prea multæ generozitate øi a le învesti totuøi cu onestitate: înseamnæ a presupune cæ liderul politic crede sincer în ideologia pe care o promoveazæ cînd, de multe ori, el nu face decît sæ bifeze procente în cursa electoralæ, gîdilînd rasismul mocnit al majoritæflii veønic verzi. Dar chiar dacæ în ambele situaflii relaflia cauzæ-efect nu e una imediatæ, ci presupune o constelaflie de factori secundari, ceea ce e alarmant în ele e prezenfla unui acelaøi principiu de guvernare, a unui acelaøi model de structurare a reprezentærii politice øi a raportului dintre stat øi cetæflean. În cazul care ne intereseazæ aici, acest principiu øi acest model sînt cele care traseazæ binomul în care e gînditæ orice revendicare ce apeleazæ la carta drepturilor omului: binomul majoritate – minoritate. Conform acestei interpretæri, intrarea comunitæflii în sfera reprezentærii politice nu îi aduce nicio modificare substanflialæ. Practic, politicul lucreazæ aici cu clase øi pæturi sociale gata structurate – politicul cel mult le aduce acestor entitæfli prepolitice o reprezentare cît mai fidelæ øi exhaustivæ. Fiecare parte îøi are locul sæu øi ponderea sa prestabilitæ în reprezentarea politicæ. Acelaøi lucru øi la nivel individual: subiectul politic nu este aici cetæfleanul nedeterminat, ci individul în carne øi oase, determinat de calitæflile øi proprietæflile sale imediate. Ca atare, politicul nu este decît spafliul în care niøte conflicte nonpolitice øi prepolitice se pot solufliona ceva mai paønic decît în afara lui. El nu este, aøadar, spafliul în care se construieøte universalul, ci spafliul în care particularismele se pot ciocni færæ prea multe scîntei, întrucît lucreazæ cu intermediari. Ca atare, universalitatea nu poate fi vizatæ aici decît asimptotic: în viafla de zi cu zi, ea este reprezentatæ de majoritate; ideal ar fi ca ea sæ fie reprezentatæ de unanimitate. Între cele douæ, niøte minoritæfli care încurcæ literalmente socotelile øi îngreuneazæ identificarea majoritæflii cu universalul, un rest care împiedicæ identitatea unului cu el însuøi. Spafliul public nu este, aøadar, aici, locul de manifestare øi efectivitate al nedeterminatului, ci locul în care majoritatea, pentru cæ e majoritate, îøi poate trasa însemnele: nu locul gol, nu vidul în calitate de condiflie de posibilitate øi efectivitate a universalului, ci arhiplinul øi prezenfla compactæ a valorilor majoritæflii. Pe scurt, politicul în viziunea româneascæ nu este decît administraflie sau, în termenii lui Rancière, la care vom reveni imediat, politicul nu este aici decît poliflie. De la Marx pînæ la Hannah Arendt øi Giorgio Agamben, diverøi filosofi au semnalat paradoxul inerent Declarafliei drepturilor omului øi cetæfleanului: care este sensul prezenflei celor doi termeni – om øi cetæflean? Istoria pare sæ fi justificat temerile acestor autori: se pare cæ aplicarea universalæ a drepturilor la omul pur øi simplu nu poate fi garantatæ decît de cetæflenia acestuia, adicæ de încadrarea lui în structurile statului-nafliune. În ciuda universalitæflii sale suprastatale scontate, Declaraflia drepturilor omului nu poate fi aplicatæ decît în interiorul cadrului statului suveran. Din aceastæ perspectivæ, putem spune cæ algoritmul reprezentærii politice în România mai face un pas: fractura minoritar-majoritar reproduce øi adînceøte în interiorul statului fractura pe care Marx øi Arendt au observat-o, la granifla statului, între om øi cetæflean. Tot aøa cum drepturile inalienabile ale omului nu pot fi impuse decît ca drepturi pe care cetæfleanul le cîøtigæ în interiorul unei anumite reprezentæri politice, la fel, în Est, drepturile inalienabile ale minoritæflilor nu existæ decît în mæsura în care se identificæ cu doleanflele majoritæflii. În vreme ce, în declarafliile drepturilor omului, categoria de cetæflean reprezintæ, pare-se, gradul maxim de universalitate øi nedeterminare la care putem visa, iar statul e, paradoxal, singurul garant al unei universalitæfli metastatale, în politica româneascæ singura universalitate admisæ e cea obflinutæ prin însumarea mai multor particularisme apropiate, iar statul nu îøi asumæ decît rolul de reprezentant al acestei comunitæfli prepolitice alcætuite nu din cetæfleni – deja nedeterminafli –, ci din simpli indivizi determinafli social, cultural sau religios.

144

+ (jurisdicﬂia libertæﬂilor)

Problema e însæ cæ, din pæcate, categoria de minoritate nu se lasæ redusæ la statutul de simplæ parte marginalæ a societæflii politice. Printr-o deplasare irepresibilæ, minoritatea, care pærea a încarna diferenfla obligatoriu neglijabilæ dintre majoritate øi unanimitate, devine fractura însæøi care împiedicæ identitatea cu sine a comunitæflii, iar ceea ce pærea a fi cel mai infim particularism devine prezenfla însæøi a universalului. Poate în acest sens trebuie înfleleasæ afirmaflia lui Deleuze cæ a fi de stînga înseamnæ a deveni minoritar: minoritar, adicæ universal. Cæci, în fond, contrar aøteptærilor, în paralela minoritar-majoritar, determinat-nedeterminat, majoritatea e cea care încarneazæ determinatul, deci particularul øi localul, iar minoritatea este expresia nedeterminatului, a universalului øi a generalului. Acest scurtcircuit prin care logica minoritæflii – dar nu logica minoritaræ – subverteøte practica administrativæ a asignærii unei pærfli determinate, a unei margini ocupabile øi delimitabile, poate fi væzut la lucru într-o situaflie cît se poate de recentæ, avîndu-l ca actor principal pe Vadim Tudor. Atunci cînd o parte a societæflii italiene, scandalizatæ de crima cetæfleanului român de origine romæ Mailat, a cerut expulzarea tuturor romilor de pe teritoriul italian, preøedintele Partidului România Mare a declarat cæ îi înflelege perfect pe italieni – cæci, cu alte cuvinte, øi el viseazæ la un teritoriu eliberat de acest rest neintegrabil care sînt romii. Însæ atunci cînd partidele de dreapta italiene au început sæ cearæ expulzarea tuturor românilor, mizînd pe identitatea dintre romi øi români, acelaøi Corneliu Vadim Tudor s-a væzut nevoit sæ se desolidarizeze de aliaflii sæi din Parlamentul European, cærora abia ceva mai devreme le dæduse perfectæ dreptate. Iatæ deci cum, pe de o parte, minoritatea, iniflial simplæ parte detaøabilæ a întregului, încarneazæ spontan universalul øi întregul, øi iatæ cum, pe de altæ parte, logicii majoritare îi sînt refuzate tocmai solidaritatea øi universalitatea pe care pærea cæ le exprimæ. Or, acest scurtcircuit prin care minoritatea devine universalul este, pentru Rancière, evenimentul politic prin excelenflæ. Acolo unde, aøa cum am væzut deja, administraflia sau poliflia procedeazæ atribuind fiecærei pærfli a comunitæflii locul sæu determinat øi drepturi proporflional cu ponderea ei în ansamblul populafliei, politica începe tocmai prin gestul prin care partea celor færæ de parte se autopropune ca expresie a universalului. Politica începe, aøadar, prin politizare, prin eliberarea minoritæflii færæ de parte de lanflurile øi determinarea în care administraflia o leagæ. Politica este traducerea nimicului ca tot. Dar oare nu atingem aici, în aceastæ logicæ de inspiraflie evident marxistæ – partea celor færæ de parte nu este oare ea un neologism pentru clasa universalæ, færæ determinaflii, care era proletariatul? –, aceleaøi aporii în care au sfîrøit teoria marxistæ øi aplicarea ei în Estul Europei? Dacæ revenim la istoria recentæ a implantærii øi respectærii drepturilor omului, vom observa cæ ultimele intervenflii diplomatice sau militare în numele acestor drepturi par sæ-øi fi schimbat principiile de bazæ, urmînd tocmai linia dezvoltærilor Hannei Arendt notate ceva mai sus. Acolo unde Arendt observa inaplicarea drepturilor omului dincolo de cadrul statal oferit de cetæflenie øi, implicit, abandonarea færæ drept de apel a refugiaflilor øi despatriaflilor – omul lipsit de cetæflenie – la pura violenflæ a puterii, recentele intervenflii de militarism umanitar par sæ încerce o remediere a acestei scæpæri, concentrîndu-øi atenflia tocmai asupra omului lipsit de drepturi, asupra individului abandonat în spafliul færæ de drepturi dintre cetæflenie øi simpla umanitate. Øi-atunci, nu reprezintæ oare acest militarism umanitar øi ræzboiul din Irak ultima expresie a impunerii drepturilor omului? Øi nu repetæ ele acelaøi scurtcircuit al politizærii, observat mai sus, øi care constæ în identificarea pærflii celor færæ de parte cu subiectul însuøi al reprezentærii politice? La o privire mai atentæ, putem observa cæ lucrurile nu sînt chiar atît de simple. Atunci cînd militarismul umanitar identificæ subiectul sæu în omul privat de drepturile pe care, în mod normal, i le conferæ cetæflenia, problema cu care ne confruntæm aici este o nouæ identificare a celui færæ identitate, o nouæ determinare øi delimitare a nedeterminatului: corectarea drepturilor omului din drepturi ale cetæfleanului în drepturi ale omului færæ de drepturi exclude încæ o datæ politizarea øi universalizarea acestuia din urmæ. Subiectul drepturilor omului este acum victima ca atare, victima puræ øi viafla ei nudæ, dincolo de orice dimensiune politicæ. S-ar zice cæ, orice ar face, politicile de implementare a drepturilor omului trebuie sæ aleagæ între douæ variante tot atît de rele: fie decretînd ca subiect al drepturilor cetæfleanul øi abandonînd astfel în afara jurisdicfliei lor omul ca atare, nedeterminat politic; fie concentrîndu-se asupra drepturilor omului færæ de drepturi øi încælcînd astfel prin intervenfliile sale drepturile cetæfleneøti øi suveranitatea statalæ. Este aceastæ alternativæ între cetæflean øi om, viaflæ calificatæ politic øi viaflæ nudæ, ultimul orizont al politicilor drepturilor omului? Care este, în fond, subiectul drepturilor omului? Cetæfleanul, omul, nici unul, nici celælalt sau amîndouæ simultan? Ræspunsul lui Jacques Rancière ni se pare a oferi cea mai bunæ soluflie de pînæ acum. Confruntat cu acest impas subliniat de Hannah Arendt, în care drepturile omului sînt fie o tautologie – drepturile celor

145

1. Jacques Rancière, „Who is the Subject of the Rights of Man?“, in The South Atlantic Quarterly, 103:2/3, Spring/Summer 2004, p. 302. 2. Ibid.

3. Ibid., p. 304.

4. În acest context, critica pe care Rancière o aduce aici lui Giorgio Agamben pare oarecum nedreaptæ: ca øi în teoria lui Rancière, la Agamben emanciparea politicæ începe prin refuzul distincfliei înseøi dintre viaflæ nudæ øi viaflæ calificatæ politic.

146

care au deja drepturi (cetæflenii) –, fie un vid – drepturile celor care nu au drepturi (omul privat de cetæflenie), Rancière schifleazæ rezolvarea acestei aporii dupæ cum urmeazæ: „drepturile omului sînt drepturile celor care nu au drepturile pe care le au øi au drepturile pe care nu le au“.1 Ca atare, drepturile omului nu mai vizeazæ nicio identitate øi o calitate naturalæ sau culturalæ predefinitæ; subiectul lor nu este o entitate decelabilæ øi preexistentæ, ci este subiectul subiectiværii politice, subiectul care prin emanciparea sa „acoperæ intervalul dintre cele douæ forme de existenflæ ale drepturilor“.2 În acest fel, acea criticæ a drepturilor omului care acuzæ, începînd cu Marx, formalismul acestor declaraflii nu se mai susfline: formalismul drepturilor omului, susfline Rancière, apropiindu-se aici de interpretarea lui Claude Lefort din Invenflia democraticæ, nu este un defect structural al lor, ci, dimpotrivæ, calitatea lor principalæ: tocmai pentru cæ nu determinæ dinainte identitatea subiecflilor sæi, acest formalism deschide spafliul în care subiectivarea politicæ poate avea loc. „Diferenfla însæøi dintre om øi cetæflean nu este semnul unei disjuncflii care demonstreazæ cæ drepturile sînt fie vide, fie tautologice. Ci este deschiderea unui interval în vederea subiectiværii politice.“3 Practic, potenflialul emancipator al drepturilor omului constæ în chiar distanfla dintre literalitatea formulærii lor øi polemica privind verificarea lor, în distanfla dintre lege øi fapt, distanflæ pe care practica poliflieneascæ a administrafliei încearcæ neîncetat sæ o acopere. Prin urmare, subiectul drepturilor omului este subiectul politic. Ceea ce nu înseamnæ cæ el este cetæfleanul øi viafla sa determinatæ politic, ca opuse omului pur øi simplu sau vieflii nude. Dupæ cum el nu este nici simplul om deposedat de drepturi, victima puræ în numele cæreia intervenfliile umanitare îøi fac jocurile politice øi legitimeazæ invazia altor state. În ambele cazuri, procesul efectiv de politizare este eliminat, iar subiectul drepturilor omului este din nou administrat, adicæ asignat unei regiuni, unui grup preexistent, unei naturi determinate. Or, politicul este aici chiar ceea ce aruncæ în aer aceastæ distincflie imediatæ între cetæflean øi om, public øi privat, politic øi natural.4 Ceea ce înseamnæ cæ spafliul politic nu este cîmpul pe care majoritatea îl poate umple pînæ la refuz cu identitatea, tradiflia øi valorile ei. Spafliul politic este spafliul unei de-naturæri, în care întreaga comunitate este separatæ de ea însæøi øi de proprietæflile ei imediate. Pe scurt, politicul nu este algoritmul prin care majoritatea conduce minoritatea, ci procesul de radicalæ dezapropriere prin care determinatul se transformæ în nedeterminat, naturalul în artificial, iar imediatul în construit. E scurtcircuitul prin care majoritatea devine parte, iar restul devine întreg. E dubla negaflie prin care comunitatea devine nimic, iar nimicul devine tot. Din aceastæ perspectivæ, revenind la cele douæ situaflii româneøti de la care am pornit, ce-ar fi de spus? Færæ îndoialæ cæ, în mæsura în care opereazæ cu concepte prepolitice øi cu identitæfli substanfliale, în mæsura în care nu reuøesc sæ conceapæ conflictele politice altfel decît ca o înfruntare între o majoritate øi o minoritate la fel de determinate cultural, social øi istoric, intelectualii publici øi politicienii români nu reuøesc sæ facæ pasul înspre radicala înstræinare øi evacuare a conflinutului pe care le presupune existenfla politicæ. În cazul scandalului icoanelor din øcoli, afirmafliile lui Marx din Chestiunea evreiascæ ræmîn astæzi la fel de adeværate ca øi în 1843: „statul aøa-zis creøtin este negarea creøtinæ a statului, øi nicidecum realizarea politicæ a creøtinismului“. Iar dacæ existæ într-adevær un potenflial de emancipare universalæ în sînul creøtinismului, acesta nu va putea fi actualizat decît de statul ateu: „statul democratic, statul veritabil nu are nevoie de religie pentru împlinirea sa politicæ. El poate, dimpotrivæ, sæ facæ abstracflie de religie, întrucît în el fondul uman al religiei e realizat într-o manieræ profanæ“. Cît priveøte liberalismul care-i uneøte pe Bæsescu øi Cioroianu, Tæriceanu øi Vadim, ar trebui sæ spunem cæ recenta experienflæ surprinzætoare øi neplæcutæ a ultimului dintre ei poate fi ridicatæ la rang de principiu: atunci cînd construim un lagær pentru neintegrabili, scursuri øi pentru toate resturile societæflii, nu øtim niciodatæ dacæ îl construim din exterior sau nu cumva dinæuntru.

+ (jurisdicﬂia libertæﬂilor)

Instituiri moderne ale dreptæﬂii Andrei State

Dintr-o perspectivæ teologicæ, putem afirma cæ Reforma a reuøit sæ dea startul modernitæflii, însæ, deøi consecinflele sînt importante, constatarea nu-i încæ suficientæ pentru a avea o imagine mai exactæ a ceea ce a survenit în istoria omului începînd, sæ spunem, cu secolul al XVI-lea. Reforma consumæ un potenflial de revoltæ, dar nu a transfigurat singuræ lumea, pentru cæ revoluflia modernitæflii nu e doar teologicæ. Mai precis, susflin cæ, în momentul în care invocæm modernitatea, este necesar sæ luæm în calcul mai multe variabile: dimensiunea teologicæ, desigur, dar øi pe cea politicæ, determinafliile sociale øi cele economice, øtiinflele naturii øi sistemele juridice, flelurile filosofice øi timpul istoric... În sfîrøit, existæ o întreagæ formafliune de calcule, acfliuni, gînduri, sentimente – care se influenfleazæ reciproc, se presupun, converg sau comunicæ – pe care trebuie s-o avem în vedere, de care trebuie sæ flinem cont atunci cînd sîntem tentafli sæ generalizæm; pe scurt, nu putem vorbi articulat despre modernitate færæ a angaja o istorie øi o teorie a modernitæflii. Într-o altæ ordine de idei, aø zice cæ modernitatea este o epocæ cu totul nouæ, færæ a se dori neapærat øi una extrem de novatoare. Nimic nu e decis de la început, cæci nu avem de-a face cu o istorie a fiinflei, ci cu una a oamenilor, prinøi între reticenflæ øi inovaflii, între tradiflie øi transformæri. Proiectul modernitæflii nu e împlinirea perfect conøtientæ a unui ansamblu unitar de idei clare øi distincte, cumva predeterrminate øi apoi urmærite coerent, chiar dacæ, retrospectiv, putem stabili øi îi putem atribui unele træsæturi øi dispuneri specifice. Analogia între Reforma protestantæ øi revoluflia comunistæ este, din punctul meu de vedere, prea facilæ øi nu explicæ nimic; e bine sæ fim mai precaufli: corespondenflele nu ajung prea departe. Deøi a fost o miøcare revoluflionaræ, adicæ a schimbat decisiv înflelesul øi praxisul teologic al lumii, implicînd totodatæ øi o laturæ politicæ øi naflionalæ deloc de neglijat, protestantismul a fost nu mai puflin øi o miøcare conservatoare. Dublul sens al termenului revoluflie, amintit mai devreme, este cuprins în semnificafliile operante ale Reformei. Martin Luther, de pildæ, un cælugær augustinian absolut scandalizat de unele practici catolice øi care a simflit cæ mîntuirea poate fi obflinutæ îndeosebi prin credinflæ, nu prin repetarea formalæ a dogmelor transmise de tradiflia ecleziasticæ, îøi vedea demersul ca fiind unul de întoarcere la Antichitate, la un creøtinism originar; el nu se considera revoluflionar – dimpotrivæ, a fost oripilat de ræzmeriflele flæræneøti øi a scris extrem de dur împotriva lui Thomas Müntzer øi a celorlalfli radicali teologico-politici, cu toate cæ, într-o primæ fazæ, arætase înflelegere faflæ de unele pretenflii ale lor, mai exact faflæ de cele materiale. În timp, se observæ o diferenflæ între oamenii care au luptat hotærît cu structurile bisericii catolice øi aceiaøi oameni care, dupæ ce au învins, întrucît au convins diverøi principi cæ teologia promovatæ de ei este cea adeværatæ – simplu spus, acomodatæ într-un mod necorupt cu lumea de aici –, obflinînd astfel, prin protecflie, influenflæ, s-au opus continuærii luptei pentru o emancipare mai cuprinzætoare. Anabaptiste sau puritane, alte grupæri creøtine mai radicale – sensibilizate de mesajele reformatorilor, împærtæøind deci aceeaøi contestare a catolicismului, dar într-un chip mai strict – au luat mai în serios aspectele sociale øi politice, care decurgeau automat din critica autoritæflii. Luther a refuzat, într-un fel, sæ tragæ concluzii mai ferme din propria-i acfliune; în parte, fiindcæ nu era încæ desprins complet de catolicism: modernitatea teologicæ îøi va primi noua expresie sistematicæ abia în opera lui Jean Calvin, deøi, cu toatæ declararea øi declamarea întregii libertæfli de conøtiinflæ, posteritatea politicæ a calvinismului a fost destul de echivocæ – în mai puflin de un secol, a parcurs drumul de la împotrivirea activæ la supunerea interesatæ. Contraintuitiv, nu aø fi foarte sigur cæ drepturile omului sînt un proces dinamic. Noi le putem privi acum într-o schemæ procesual dinamicæ, de autoafirmare umanæ, cum ar spune Hans Blumenberg, însæ, la momentul enunflærii lor, acest aøa-zis dinamism era væzut pur øi simplu ca o deducflie a priori a înseøi legii naturii. ANDREI STATE este redactor la revista IDEA artæ + societate. A predat seminarii de teoria cunoaøterii øi de istoria filosofiei moderne la Universitatea „Babeø-Bolyai“ din Cluj øi lucreazæ la o tezæ despre întemeierea teologico-politicæ a modernitæflii în secolele XVI–XVII.

147

Statutul fondator al drepturilor omului reiese din noianul declarafliilor øi proclamafliilor din timpul Revolufliei Franceze, øi ar fi de evidenfliat, în principal, cele produse în 1793, care pronunflau drepturile omului „în fafla universului øi sub privirea legiuitorului nemuritor“ sau, cum scria Maximilien Robespierre, „în prezenfla øi sub auspiciile Fiinflei Supreme“. Nu era nimic dinamic. Spre deosebire de acestea, Declaraflia universalæ a drepturilor omului din 1948 renunflæ la acest tip de formulæri, dar renunflæ, simultan, øi la însuøirea subînfleleasæ de cetæflean cu care era înzestrat individul, încercînd sæ surprindæ o configuraflie idealæ a omului, ca subiect istoric eliberat de o istorie care, promiflîndu-i eliberarea, l-a aservit încontinuu. Referindu-se la absenfla unor presupoziflii teologice explicite din acest document adoptat de Adunarea Generalæ a Nafliunilor Unite, Jacob Taubes vede în ruinarea posibilitæflii de a întemeia umanitatea pe o lege divinæ un rezultat al criticii din secolul al XIX-lea a teologiei. Pe un alt plan, faptul cæ în 1948, cînd au fost reluate øi universalizate, drepturile omului au cæpætat o formæ normativæ, øi nu una deductivæ, dæ seama øi de ce s-a întîmplat între cele douæ momente: dezastrul milioanelor de viefli nimicite prin tentativele violente de a restructura întreaga lume øi de a regenera întreaga umanitate a avut loc nu înainte, ci dupæ recompunerea raflionalæ a unei figuri universale a omului øi a drepturilor ce i se cuvin. Într-una din cærflile sale, Hannah Arendt analizeazæ condifliile de posibilitate ale organizærii crimei de stat; ea deplînge sfærîmarea universalitæflii drepturilor omului øi ale cetæfleanului, odatæ cu mutaflia pe care a cunoscut-o statul european modern în intervalul cuprins între sfîrøitul secolului al XIX-lea øi începutul secolului XX. Dezvoltînd o formæ de stat în care societatea øi comunitatea au devenit indistincte, iar nafliunea garanta dreptul, puterea politicæ nu a mai recunoscut calitatea de cetæflean øi, prin aceasta, pe cea de om a celor care, ideologic, au devenit indezirabili, nemaifiind socotifli ca aparflinînd poporului. Vechea ordine juridicæ a fost anulatæ, iar cea nouæ s-a adaptat voinflei partidului, a statului sau a partidului-stat de a fabrica mecanisme legale de excludere øi discriminare, astfel încît restrîngerea libertæflilor a însemnat preludiul lichidærii oamenilor. Totala subordonare a indivizilor aøa-numitei rafliuni de stat øi împærflirea lor conform unor criterii imuabile au început, în interior, cu suspendarea dreptului øi au sfîrøit cu eliminarea drepturilor; iar în exterior, au coincis cu expansiunea militaræ în lumea întreagæ øi exploatarea economicæ a întregii lumi. Ræmîne însæ de studiat øi felul în care nu atît fabricarea unor ideologii legitimatoare, cît un anumit drept suveran øi un anumit drept imperial, situate ambele – ca douæ fefle ale aceleiaøi monede – la rædæcina civilizafliei occidentale, se aflæ de fapt, într-o mæsuræ simptomaticæ, în spatele celor douæ ræzboaie mondiale øi al evenimentelor corelative. Propriul acestei perioade l-a reprezentat nu doar exterminarea în masæ a unor întregi populaflii, ci øi extinderea dreptului unora de a-i omorî, senin, pe alflii; oamenii nu doar cæ au ucis, aøa cum, excepflional sau nu, au fæcut-o dintotdeauna, dar s-au øi stræduit sæ legifereze øi, procedural, sæ normalizeze extincflia celorlalfli. În aceasta constæ noua facturæ a epocii: mai mult decît un act, luarea vieflii a devenit un bilanfl. Prin urmare, chiar øi færæ sæ apæræm poziflii retrograde, pesimismul cu privire la operabilitatea drepturilor omului este justificat, iar pentru a le demonstra vulnerabilitatea, nu e obligatoriu sæ coborîm prea mult în trecut, întrucît prezentul ne furnizeazæ nenumærate probe: sub ochii noøtri au loc, sub pretexte adesea extravagante, încælcæri flagrante ale dreptului, pînæ øi din partea statelor democratice. În plus, reapariflia în forflæ, pretutindeni, a unui autoritarism naflionalist este cam neliniøtitoare – a fi nevoit, iaræøi, sæ combafli o tulburare conservatoare ce pærea stinsæ øi uitatæ e semnul unei reversibilitæfli a progresului. Inexactæ mi se pare øi interpretarea drepturilor omului ca o permanentæ reinventare de sine a omului; sinele nu se reinventeazæ, ci este inventat øi reinventat din afaræ – totul se petrece în afaræ: nu doar raportul cu lumea, ci øi raportul cu sine trece prin exterior. Cu alte cuvinte, ca orice fapt istoric, drepturile omului au ræspuns, de fiecare datæ, øi unor interpelæri ale veacului: fie unele triumfaliste, destul de euforice, care se priveau pe sine ca aflîndu-se în acord cu natura, cu legile eterne ale justifliei øi rafliunii øi cu tot felul de fantezii iluministe (1789), fie altele mai degrabæ reflinute, chiar sumbre, care doreau sæ evite, nu se øtie prea bine cum, repetarea altor catastrofe (1948). Odatæ consumate, mai devreme sau mai tîrziu, revolufliile politice au dezamægit, iar cu trecerea timpului, sentimentul acesta e tot mai prezent; ceva lipseøte. Atît revoluflia americanæ, cît øi cea francezæ din secolul al XVIII-lea par astæzi cam prea burgheze, prea unilaterale; miøcærile naflionale de la jumætatea secolului al XIX-lea, prin caracterul lor particular, aøadar incomplet, au avut un destin pînæ la urmæ nefericit; iar revolufliile comuniste din secolul XX nu au urmat unei præbuøiri a centrului mondial capitalist, ci au fost niøte

148

+ (jurisdicﬂia libertæﬂilor)

lovituri de stat care au izbîndit, fræmîntat, la periferiile lumii capitalului. Poate cæ revolufliile de pînæ acum nu au fost într-adevær universale, øi nici atît de radicale, încît sæ modifice în întregime condiflia umanæ. Oricum, cu toate declinærile sale, revoluflia continuæ sæ fie categoria reflecfliei øi corolarul acfliunii occidentale moderne, iar a înflelege aceasta, cum de instituirile moderne ale unui sens al lumii sînt øi propriile rafliuni de îndreptæflire, revine la a gîndi în radicalitatea sa constitutivæ însuøi principiul de miøcarea al modernitæflii. Sæ ne gîndim o clipæ la modul în care majoritatea revoluflionarilor francezi, intenflionînd sæ îndrepte o stare de fapt care ajunsese intolerabilæ, au perpetuat nedreptatea øi inegalitatea. Discuflia e mult mai complicatæ, dar s-ar putea spune un cuvînt în privinfla scindærii dintre intenflii øi realizæri. Cucerirea puterii øi afirmarea umanitæflii de sub tutela instanflelor tradiflionale au fost, cu siguranflæ, un gest politic hotærîtor; însæ efectul nu doar imediat, ci øi de duratæ pe care acest eveniment l-a provocat în societate nu a fost tocmai o ræsturnare completæ a structurii sociale: vechile drepturi de statut, reconvertite politic øi, imediat, economic, au ræmas neatinse; de exemplu, stilul în care activiøtii iluminiøti s-au stræduit sæ consfinfleascæ proprietatea este aproape înduioøætor. Iatæ øi cîteva exemplificæri: în Declaraflia drepturilor omului øi ale cetæfleanului (26 august 1793), articolul 17, ultimul, stipuleazæ cæ „Proprietatea este un drept inviolabil øi sacru“; articolul 6 din Declaraflia drepturilor omului, propusæ de Robespierre la 24 aprilie 1793, afirmæ cæ „Proprietatea este dreptul pe care-l are fiecare cetæflean de a se bucura øi de a dispune de acea parte de bunuri ce-i este garantatæ prin lege“; în sfîrøit, un Act constituflional din 24 iunie 1793 oferæ øi o definiflie – „Prin dreptul de proprietate se înflelege dreptul oricærui cetæflean de a se bucura øi de a dispune dupæ bunul sæu plac de bunurile øi veniturile care sînt rod al muncii øi priceperii lui“ (articolul 16). Reconstrucflia politicæ a societæflii plecînd de la proprietate este o idee semnificativæ numai în mæsura în care este øi gînditæ de o manieræ completæ. Adeværata problemæ e ca întreaga proprietate care îi revine de fapt øi de drept cetæfleanului sæ-i poatæ fi garantatæ legal øi sæ poatæ fi însuøitæ în mod real de cætre acesta, færæ ca altcineva sæ se interpunæ între el øi aceasta, produsul muncii øi priceperii sale. Pentru cæ relaflia dintre muncæ øi proprietate, fundamentul oricærei societæfli moderne, a ræmas neschimbatæ, în sensul în care producætorul øi proprietarul au continuat sæ fie douæ persoane (juridic) distincte, se poate spune cæ, deøi Revoluflia Francezæ a fost o mare reuøitæ politicæ, totuøi, prin specificul sæu burghez, a conservat, fie øi indirect, privilegiul (economic) de clasæ. În termenii lui Karl Marx, deosebirea realæ dintre posesiune privatæ øi proprietate asupra mijloacelor de producflie, dintre avere øi capital, a fost mai curînd ignoratæ. Fixaflia politicæ a furtunii revoluflionare din 1789, aminteøte Marx, este exprimatæ într-un decret din 14 iunie 1791, care a retras dreptul abia cucerit de asociere a muncitorilor, întrucît îl considera nici mai mult, nici mai puflin decît un „atentat împotriva libertæflii øi a Declarafliei drepturilor omului“. Doar emanciparea politicæ este insuficientæ, ræmîne abstractæ; nu existæ emancipare individualæ færæ o emancipare a întregii societæfli, scria cîndva, din exil, Theodor W. Adorno. Nu pofli sæ spui cæ tofli oamenii sînt egali øi liberi, cæ trebuie sæ li se garanteze siguranflæ øi ajutor social, apoi sæ tai capul regelui, sæ trimifli clerul pe lumea cealaltæ, nobilii øi adversarii politici pe eøafod, sæ schimbi calendarul øi, în acelaøi timp, sæ ignori cu totul caracterul social al producfliei de prosperitate, adicæ al muncii; întreaga societate este sursa bunæstærii, însæ nu a întregii societæfli: a celor care propriu-zis o produc – aøadar, aproprierea de cætre muncitor a (valorii) produsului muncii lui ar însemna doar reflectarea materialæ a situafliei, deci recunoaøterea øi restabilirea raflionalæ a adeværului. Socializarea societæflii, ca sæ preiau sintagma Rosei Luxemburg, este primul pas spre o reîntemeiere mai justæ a lumii în care træim. Din clipa consolidærii relafliilor sociale øi economice liberale, odatæ cu dezvoltarea capitalistæ a lumii moderne, viafla s-a deschis reglementærii øi reorganizærii sistematice: politic øi administrativ, medical øi militar, industrial øi comercial, sexual øi cultural. Referinfla la imensul corpus al politicilor vieflii sau al biopoliticii, în special la cercetærile lui Michel Foucault, se impune de la sine. Dincolo însæ de jocul forflelor de putere care traverseazæ întreaga societate, ar trebui spus cæ modelarea omului nu are doar o naturæ represivæ, ci øi una progresistæ: obiectiværii aparatelor de normare socialæ, ce intenflioneazæ sæ formeze într-un fel sau altul subiectul uman, i se opun subiectivitæflile reconfiguratoare ale oamenilor, care încearcæ sæ scape definirii redefinindu-se; nu e vorba însæ de o recucerire a interioritæflii printr-o retragere din lume, øi nici de un solipsism al conøtiinflelor, ci, dimpotrivæ, ne aflæm în fafla exteriorizærii sinelui øi a revendicærilor colective – recunoaøterea drepturilor øi libertæflilor se extinde øi se exprimæ peste tot. Oamenii învaflæ unii de la alflii, se înfruntæ sau se coalizeazæ, sistemele sînt experimentate, experienflele sistematizate, unii consimt, iar alflii se opun. Lumea

149

socializeazæ. Împreunæ se modificæ existenfla; experimentele øi experienflele au contribuit, deopotrivæ, la ceea ce sîntem. Aceastæ lentæ, dar nu mai puflin vizibilæ recodare a conøtiinflei umane, datoratæ øi angrenajului de forfle care acflioneazæ în societatea modernæ, a læsat urme: în conceptele filosofilor moderni, ceva s-a întîmplat øi cu intelectul, øi cu sensibilitatea omului; el a schimbat lumea, dar a øi fost schimbat de ea. Probabil cæ e vorba øi de procesul istoric de duratæ, pe care Peter Sloterdijk îl numeøte domesticirea sau îmblînzirea omului – o realizare a dresajului cultural øi politic umanist –, care, în final, a renunflat la ontoantropologie (ipostazierea unei diferenfle ontologice între om øi animal) øi la lume (conceptualizatæ ca adæpost al fiinflei umane øi loc de survenire a destinului) în favoarea fuziunii antropologicului øi zoologicului într-un biologic redus la elementar øi a transformærii ambientului într-o sferæ artificialæ a vieflii. Asistæm la un nou design al vieflii – în numele unei alte idei despre viaflæ, contururile esenflializate se estompeazæ, iar omul øi animalul se contopesc într-o entitate comunæ – cea a viului – care, færæ a øterge diferenflele, devine atotintegratoare. Primii gînditori moderni concepeau animalul ca pe un automat însufleflit øi o întreagæ tradiflie culturalæ modernæ a væzut în animal doar lipsa rafliunii øi a limbajului. Însæ, în secolul XX mai ales, toate esenflialitæflile omului au fost mai acut interogate, pretenfliile sau preeminenflele sale fiind demascate ca interesate. Supusæ unei reexaminæri nicidecum complezente, imaginea de sine a omului a suferit deformæri. În orice caz, s-a ajuns astfel, treptat, la a se pretinde øi drepturi pentru animale, o solicitare în logica ei deloc absurdæ, ba chiar una fireascæ, dacæ acceptæm cæ omul îøi poate pune øi alte întrebæri decît cele pe care le-a moøtenit. Animalul nu posedæ altceva în afara propriei viefli. Pentru cæ este lipsit de apærare, expus unei lumi care nu mai este øi a sa, el este implicat acum ca parte a unui contract social implicit, cel puflin acolo unde lucrurile au avansat: nimic exagerat, cæci nu e imposibil ca oamenii, în sfîrøit, sæ învefle a ocroti viafla oricærei fiinfle – aceasta s-ar putea numi responsabilitate umanæ ori socialæ; nu ne mai putem prevala de naturæ, cînd nu mai existæ nimic natural. Dacæ omul a fost reprezentat atîta vreme ca animal raflional øi stæpîn absolut al lumii naturale, dupæ cel de-al Doilea Ræzboi Mondial aceastæ concepflie a fost tot mai contestatæ: rafliunea ajunge sæ fie privitæ ca o facultate oarecare øi înstæpînirea pe mediul înconjurætor stîrneøte reacflii øi proteste – oamenii se îngrijoreazæ øi chiar se øi îngrijesc de celelalte specii øi de planetæ; e bine. Recenta înflelegere de sine a omului are drept consecinflæ, ori poate compensaflie, apariflia unui alt raport cu vietatea. Astæzi, animalul nu mai este nici o ameninflare, nici un monstru; din contra, omul este o fæpturæ suspectæ øi incomprehensibilæ. Despre acest motiv – omul øi animalul –, Jacques Derrida are intervenflii filosofice importante, iar lectura scrierilor sale ne ajutæ mæcar în a recunoaøte demnitatea subiectului. Øi încæ o ultimæ observaflie: a ridica problema unor drepturi ale animalelor, a spune cæ nu trebuie prezervate øi apærate numai drepturile omului, ci øi cele ale animalelor, pune în luminæ faptul cæ drepturile nu sînt sau nu mai sînt considerate a fi naturale, esenfliale, ci contingente, altfel spus, relative la un context istoric material, social øi politic, la o anumitæ sensibilitate ori capacitate de receptivitate, empatie, reflecflie.

150

verso: populism øi luptæ de clasæ

În 1989, cunoscutul teoretician de origine argentinianæ Ernesto Laclau prefafla entuziast prima carte publicatæ în limba englezæ de cætre un tînær ˇ izˇek. Cel puflin douæ erau punctele în autor sloven pe nume Slavoj Z ˇizˇek, care Ernesto Laclau nu numai cæ era complet de acord cu tezele lui Z ci, mai mult, considera cæ acestea oferæ o soluflie cît se poate de elegantæ unor probleme ræmase pînæ atunci în suspensie în dezbaterea internaflionalæ de idei: prima dintre aceste teze tranøa, de pe poziflii lacaniene, eterna disputæ dintre descriptiviøti øi antidescriptiviøti în favoarea ultimilor, aducînd însæ un plus de forflæ pozifliilor acestora prin conceperea identitæflii unui lucru ca „efect retroactiv al numelui însuøi“. A doua ipotezæ a filosofului sloven îmbræfliøatæ de Ernesto Laclau rezolva la fel de elegant polemica dintre „obiectiviøti“ øi „subiectiviøti“, concepînd subiectul ca simplæ scindare interioaræ a substanflei, ca imposibilitate a acesteia de a coincide cu sine. Una peste alta, conchidea elogios Ernesto Laclau în prefafla sa la The Sublime Object of Ideology [Obiectul sublim al ideoloˇ izˇek constituie o lecturæ obligatorie, unul din giei], lucrarea tînærului Z proiectele teoretice cele mai inovative øi mai promiflætoare de pe scena europeanæ a ultimilor ani. În 2005, în paginile finale ale ultimei sale cærfli, Ernesto Laclau oferea o cu totul altæ imagine a colegului sæu ˇizˇek, afirmæ Laclau, sloven. De data asta, analizele lui Z se dovedesc a fi îngrozitor de eclectice, o combinaflie imposibilæ de freudo-lacanianism øi hegeliano-marxism, o colecflie næucitoare de bancuri øi anecdote în care legæturile conceptuale se realizeazæ doar la nivelul unor simple omologii superficiale. Cît priveøte anticapiˇ izˇek, acesta fline, se pare, de talismul declarat al lui Z o viziune marxistæ primitivæ, abstractæ, care nu reuøeøte sæ propunæ altæ soluflie practicæ de emancipare politicæ decît „aøteptarea marflienilor“. Cum s-a ajuns aici? Cititorul poate urmæri în paginile dosarului de mai jos modul în care aceastæ polemicæ aprinsæ a continuat în 2006 prin cele ˇ izˇek, punctate de un ræspuns al lui Ernesto douæ reacflii ale lui Slavoj Z Laclau. În ce mæ priveøte, voi încerca aici sæ marchez doar etapele traseului de pînæ la izbucnirea conflictului, de la prefafla laudativæ a lui Ernesto Laclau la The Sublime Object of Ideology la concluziile extrem de critice ˇ izˇek formulate de acelaøi autor argentinian în On Populist la adresa lui Z Reason [Despre rafliunea populistæ]. La drept vorbind, nici scena iniflialæ a acestui dialog nu era una cu totul idilicæ. Ernesto Laclau a avut grijæ ca, în comentariul sæu la The Sublime ˇizˇek Object..., sæ enunfle øi douæ din punctele sale de dezacord cu Slavoj Z øi cu øcoala lacanianæ slovenæ. Acestea vizau, în primul rînd, separaflia prea tranøantæ, în viziunea lui Laclau, pe care aceøti teoreticieni sloveni o traseazæ între Jacques Lacan øi ceilalfli reprezentanfli ai poststructuralismului francez; øi, în al doilea rînd, importanfla exageratæ pe care aceiaøi teoreticieni sloveni o acordæ, în continuare, filosofiei hegeliene. Dar, în ciuda acestor puncte de dezacord, în 1989 încæ Ernesto Laclau putea ˇ izˇek la dezbasæ dea, în ansamblu, o apreciere pozitivæ contribufliei lui Z terea din interiorul teoriei politice de stînga de la acea oræ. Ceea ce, din cîte øtim deja, nu s-a mai întîmplat ulterior. Din ce motiv? ˇ izˇek însuøi øi-a modificat trepO primæ explicaflie ar putea fi faptul cæ Z tat, în anii care au urmat, concepfliile. În 1991, în deschiderea lucrærii

151

sale For They Know Not What They Do [Cæci nu øtiu ce fac], filosoful sloven aduce o criticæ majoræ cærflii sale de debut în limba englezæ. Sintetizînd, autocritica ˇz izˇekianæ se situeazæ la douæ niveluri: unul filosofic, din perspectiva cæruia The Sublime Object... este o lucrare încæ falogocentricæ øi metafizicæ; øi unul politic, conform cæruia cartea pæcætuieøte printr-o viziune liberalæ øi prin încrederea spontanæ în mecanismele democratice. În încercarea de a repara aceste erori øi de a evacua aceste „reziduuri de ˇ izˇek mærturiseøte cæ a fost nevoit sæ-øi clarifice ideologie burghezæ“, Z øi reformuleze trei puncte de interes major: lectura lacanianæ a lui Hegel; elaborarea conceptului de act; øi distanflarea vizavi de nofliunea însæøi de democraflie. În mod cît se poate de evident, aceste remanieri ale teoriei zˇizˇekiene n-au putut læsa neschimbate cele douæ teze prin care autorul sloven suscitase, în The Sublime Object..., entuziasmul lui Ernesto Laclau. Cu toate ˇ izˇek continuæ, øi dupæ aceastæ revizuire a concepfliilor acestea, Slavoj Z sale inifliale, sæ-l citeze aprobativ pe Ernesto Laclau øi sæ se foloseascæ frecvent de categoriile de „hegemonie“ sau „antagonism“ pe care autorul argentinian le forjase în faimoasa lucrare Hegemony and Socialist Strategy [Hegemonie øi strategie socialistæ], scrisæ în 1985 în colaborare cu Chantal Mouffe. Primele semne de „ingratitudine“ din partea filosofului sloven apar abia ˇ izˇek o consacræ în The în 1999. În finalul discufliei extinse pe care Z Ticklish Subject [Subiectul gîdilicios] principalilor teoreticieni de stînga contemporani, autorul sloven îi reproøeazæ acestui „schmittian antischmittian“ care e Ernesto Laclau cæ nu reuøeøte sæ depæøeascæ limitele formalismului kantian sau, altfel spus, cæ se opreøte la logica dorinflei (veønic imposibile), færæ sæ facæ pasul mai departe cætre negativitatea færæ rezerve specificæ pulsiunii morflii. Conflictul deschis nu izbucneøte însæ decît în volumul colectiv Contingency, Hegemony, Universality [Contingenflæ, hegemonie, universalitate], pe care cei doi autori îl semneazæ în 2000 în colaborare cu Judith ˇ izˇek la adresa lui Laclau pornesc de la øi aprofunButler. Obiecfliile lui Z deazæ acelaøi kantianism nemærturisit al teoreticianului de origine argentinianæ. Aceastæ neîncredere în „universalul concret“ hegelian, aceastæ insistenflæ pe ecartul ireductibil dintre flelul revoluflionar suprem øi angajamentul politic moderat øi realist, aceastæ abandonare græbitæ a viziunii „esenflialiste“, de inspiraflie marxistæ, asupra politicii – toate acestea, afirˇ izˇek, fac ca „democraflia radicalæ“ promovatæ de Laclau sæ nu fie mæ Z decît o viziune resemnatæ, pragmaticæ, postmodernæ asupra politicului, care acceptæ capitalismul liberal ca orizont ultim øi indepasabil al emancipærii øi care e compatibilæ, la limitæ, cu inofensiva utopie de stînga a „celei de-a treia cæi“. În sens invers, din perspectiva lui Laclau, existæ mai multe puncte slabe ˇ izˇek: în primul rînd, discursul lui Z ˇ izˇek nu este unul politic în teoria lui Z propriu-zis, ci e unul psihanalitic, care doar îøi extrage exemplele din cîmpul ideologico-politic; iar în al doilea rînd, viziunea politicæ a filosofului sloven ræmîne ancoratæ într-o viziune pur marxistæ (privilegierea clasei ca subiect revoluflionar, distincflia dintre bazæ øi suprastructuræ), care ignoræ mai toate contribufliile øi modificærile pe care teoria de stînga le-a adus ulterior acestei doctrine. Ceea ce ne aduce, din nou, la rîndurile pe care Ernesto Laclau i le dedicæ ˇ izˇek în 2005, în paginile finale ale lucrærii On Populist Reason. Nu lui Z

152

este întîmplætor faptul cæ teoreticianul argentinian simte nevoia sæ se mai ˇ izˇek. Întreconfrunte o datæ, aici, cu concepfliile politice ale lui Slavoj Z gul demers din On Populist Reason urmæreøte o reevaluare a populismului, prin care acesta din urmæ devine, practic, coextensiv oricærui demers democratic. Preferînd tradiflionalei abordæri de sus a fenomenului populist – prin care acesta este rapid amendat în termeni de „manipulare“, „demagogie“, „contagiune“ – o privire imanentæ, Laclau descoperæ în populism, înfleles ca proces de construcflie a subiectului politic, terenul însuøi de aplicaflie øi verificare a conceptelor centrale din teoria sa: logicæ a diferenflei, logicæ a echivalenflei, antagonism, eterogenitate, hegemonie etc. Nu este greu de ghicit care sunt adversarii imediafli ai acestei reevaluæri a populismului: pe de o parte, triumful recent al neoliberalismului postideologic øi al mæsurilor sale declarat realiste øi antipopuliste care constituie, din aceastæ perspectivæ, nimic mai puflin decît o reducflie a înseøi democrafliei øi a participærii politice. De cealaltæ parte, concepflia ˇ izˇek, pentru care frontul anticapitamarxistæ clasicæ promovatæ aici de Z list continuæ sæ constituie punctul central al luptei pentru emancipare, iar clasa – øi nu poporul – continuæ sæ reprezinte unicul subiect revoluflionar. Populism, luptæ de clasæ, utopie liberalæ, postideologie, revoluflie: aceøtia sunt, aøadar, termenii în jurul cærora se construieøte polemica de mai jos. Cît priveøte inactualitatea lor veønic actualæ – nu cred cæ ea mai trebuie subliniatæ. (A. C.)

verso: populism øi luptæ de clasæ

5Împotriva ispitei populiste ˇ izˇek Slavoj Z

Nu-ul francez øi cel olandez la proiectul Constitufliei europene a fost un exemplu limpede de ceea ce în „teoria [de sorginte] francezæ“ se cheamæ semnificant flotant: un nu al semnificafliilor amalgamate, contradictorii, supradeterminate, un fel de oalæ în care apærarea drepturilor muncitorilor coexistæ cu rasismul øi în care reacflia oarbæ la ceea ce e perceput ca o ameninflare, respectiv teama de schimbare, coexistæ cu vagi speranfle utopice. Ni se spune cæ, de fapt, nu-ul a fost unul spus multor altor lucruri: neoliberalismului anglo-saxon, lui Chirac øi guvernului actual francez, fluxului de muncitori imigranfli polonezi care face sæ scadæ salariul muncitorilor francezi etc., etc. Lupta veritabilæ care are loc acum e lupta pentru semnificaflia acestui nu – cine oare o va apropria? Cine – în caz cæ se vor gæsi amatori – o va traduce într-o viziune politicæ alternativæ coerentæ? Dacæ existæ o lecturæ predominantæ a acestui nu, ea nu poate fi decît o nouæ variafliune a vechiului motto al lui Clinton: „E din cauza economiei, tîmpitule!“ – nu-ul a fost, se zice, o reacflie la letargia economiei europene, care a ræmas în urma altor blocuri de putere economicæ ce øi-au scos capul în ultima vreme; cu alte cuvinte, la inerflia economicæ, socialæ øi ideologico-politicæ a Europei – dar, se mai zice cu totul paradoxal, reacflia aceasta e nepotrivitæ, fiindcæ ea e o reacflie tributaræ tocmai inerfliei europenilor privilegiafli, a celor ce se agaflæ încæ de vechile privilegii ale statului bunæstærii. Aøadar, reacflia în cauzæ e væzutæ ca o reacflie a „vechii Europe“, provocatæ de teama oricærei schimbæri reale, de refuzul incertitudinilor Minunatei Lumi Noi a modernizærii globaliste.1 Nu-i de mirare cæ reacflia Europei „oficiale“ a fost una cvasipanicatæ de primejdioasele øi „iraflionalele“ pasiuni rasiste øi izolaflioniste care au susflinut nu-ul, de respingerea provincialæ a deschiderii øi a multiculturalismului liberal. Ne-am obiønuit deja cu nemulflumirile exprimate la adresa apatiei tot mai mari ce domneøte în rîndurile electoratelor øi a declinului participærii populare la politicæ; liberali îngrijorafli vorbesc tot timpul despre nevoia de a-i mobiliza pe oameni sub forma inifliativelor de societate civilæ, de a-i angaja mai mult în activitæflile politice. Totuøi, cînd unii ar da semne cæ încep sæ se trezeascæ din somnul lor apolitic, asta se întîmplæ de regulæ sub forma unei revolte populiste de dreapta – nu-i de mirare, aøadar, ˇ izˇek, „Against the Populist Temptation“, Critical Inquiry, Textul de faflæ este tradus dupæ Slavoj Z 32 [Spring 2006], pp. 551–574. Copyright: The University of Chicago Press (Journals Division). The University of Chicago Press nu este responsabilæ pentru acurateflea traducerii din limba englezæ. ˇ IZ ˇ EK s-a næscut în 1949 la Ljubljana, Slovenia. Filosof øi psihanalist, a predat øi predæ SLAVOJ Z la instituflii precum Universitatea SUNY Buffalo, Universitatea Paris-III, New School for Social Research, New York, Universitatea Ann Arbor din Michigan etc. Printre scrierile sale importante se numæræ Tout ce que vous avez toujours voulu savoir sur Lacan, sans oser le demander à Hitchcock [Tot ce întotdeauna afli vrut sæ øtifli despre Lacan, færæ a îndræzni sæ-l întrebafli pe Hitchcock] (1988), Le plus sublime des hystériques: Hegel passe [Cel mai sublim dintre isterici: Hegel e aici…] (1988), The Sublime Object of Ideology (1989).

cæ mulfli dintre liberalii tehnocrafli øi iluminiøti se gîndesc dacæ „apatia“ de pînæ atunci n-a fost oare o binecuvîntare pe care ei au ratat s-o recunoascæ. Trebuie sæ fim atenfli în acest caz la cum pînæ øi acele elemente ce par a fi pur rasism de dreapta sînt, de fapt, doar o versiune deplasatæ a protestelor muncitoreøti. Bineînfleles, e rasist sæ ceri încetarea imigrærii muncitorilor stræini care pun în primejdie locurile noastre de muncæ; cu toate astea, ar trebui sæ flinem minte faptul simplu cæ fluxul muncitorilor imigranfli din flærile postcomuniste nu e consecinfla vreunei toleranfle multiculturaliste. Dimpotrivæ, el face parte în mod real din strategia capitalului de flinere în øah a revendicærilor muncitorilor [occidentali]; acesta e motivul pentru care, în Statele Unite, Bush a fæcut mai mult pentru legalizarea statutului imigranflilor mexicani ilegali decît democraflii aflafli sub presiunea sindicatelor. Aøadar, destul de ironic, populismul rasist de dreapta e azi cel mai bun argument cæ „lupta de clasæ“, departe de a fi „învechitæ“, merge înainte. Învæflætura pe care ar trebui s-o tragæ de aici stînga constæ în necesitatea de a evita eroarea simetricæ rasismului populist, care mistificæ/deplaseazæ ura faflæ de stræini [punînd-o în cîrca acestora]. Cu alte cuvinte, nu trebuie „aruncat copilul odatæ cu apa din copaie“, i.e., sæ se reziste rasismului populist împotriva imigranflilor numai cu simpla deschidere multiculturalistæ, obliterîndu-i acesteia din urmæ conflinutul de clasæ deplasat. Binevoitoare cum se vrea, simpla insistenflæ în dreptul deschiderii multiculturaliste e cea mai perfidæ formæ a luptei de clasæ împotriva muncitorilor… E destul de tipicæ, pentru ce ne intereseazæ aici, reacflia politicienilor germani în vogæ la înfiinflarea noului Linkspartei [Partidul Stîngii] cu ocazia alegerilor din 2005, o coaliflie a PDS [Partei des Demokratische Sozialismus – Partidul Socialismului Democratic] din fosta Germanie de Est øi a disidenflilor din SPD [Sozialdemokratische Partei Deutschlands – Partidul Social-Democrat din Germania]. Joschka Fischer însuøi a atins unul dintre punctele cele mai joase ale carierei sale atunci cînd l-a numit pe Oskar Lafontaine „un Haider german“ (din cauzæ cæ Lafontaine protestase împotriva importului de forflæ de muncæ ieftinæ din Europa de Est pentru a micøora salariile muncitorilor germani). E simptomatic modul exagerat øi panicard în care establishment-ul politic (øi chiar cel cultural) a reacflionat cînd Lafontaine i-a menflionat pe „muncitorii stræini“ sau cînd secretarul SPD i-a numit pe speculanflii financiari „læcuste“ – de parcæ am fi asistat la un deplin reviriment al neonazismului. Aceastæ orbire politicæ totalæ, pierderea putinflei de a mai distinge între stînga øi dreapta, trædeazæ o panicæ faflæ de orice fel de politizare ca atare. Concedierea automatæ, sub titlul de „demagogie populistæ“, a posibilitæflii de a avea øi alte gînduri decît acelea situate între coordonatele postpolitice încetæflenite e pînæ acum proba cea mai puræ a faptului cæ træim realmente în regimul unei noi Denkverbot [interdicflii de a gîndi]. (Tragedia, fireøte, e cæ Linkspartei este realmente un partid al protestului pur, færæ a avea vreun program de schimbare viabil øi global.) Populism: de la antinomiile conceptului… Nu-ul franco-olandez ne pune, aøadar, în fafla ultimului deznodæmînt în povestea populismului. Pentru elitele luminate liberal-tehnocrate,

153

populismul e, în mod inerent, „protofascist“, decesul rafliunii politice, o revoltæ sub forma izbucnirii unor pasiuni utopice oarbe. Ræspunsul cel mai simplu care se poate întoarce acestei neîncrederi ar fi sæ susflinem cæ populismul e inerent neutru: un fel de dispozitiv politic transcendental-formal care poate fi înregimentat de partea oricærui angajament politic. Aceastæ opfliune a fost dezvoltatæ în mod detaliat de Ernesto Laclau.2 Pentru Laclau, într-un frumos exemplu de autoreferenflialitate, logica articulærii hegemonice se aplicæ, de asemenea, øi opozifliei conceptuale dintre populism øi politicæ: „populism“ e lacanianul obiect a al politicii, figura particularæ ce stæ pentru dimensiunea universalæ a politicului, ceea ce îl face astfel „calea regalæ“ a înflelegerii acestuia din urmæ. Hegel a furnizat un termen pentru aceastæ suprapunere dintre universal øi o parte din conflinutul sæu particular: „determinaflie opozitivæ“ (gegensätzliche Bestimmung), ca punctul în care genul universal se întîlneøte pe sine printre speciile sale particulare. Populismul nu e o miøcare politicæ particularæ, ci politicul în forma sa cea mai puræ: „curbarea“ spafliului social care poate afecta orice conflinut politic. Elementele sale sînt pur formale, „transcendentale“, øi nu ontice: populismul se întîmplæ atunci cînd o serie de revendicæri „democratice“ (pentru o protecflie socialæ mai bunæ, servicii medicale mai bune, impozite mai scæzute, stoparea ræzboiului etc., etc.) sînt înlænfluite într-o serie de echivalenfle, iar aceastæ înlænfluire produce „poporul“ ca subiectul politic universal. Ceea ce caracterizeazæ populismul nu e conflinutul ontic al acestor revendicæri, ci simplul fapt formal cæ, prin înlænfluirea lor, „poporul“ se iveøte ca subiect politic øi toate luptele øi antagonismele politice particulare apar ca o luptæ antagonistæ dintre „noi“ (poporul) øi „ei“. Iaræøi, conflinutul lui „noi“ øi „ei“ nu e dinainte prescris, ci el este tocmai miza luptei pentru hegemonie: prin felul în care se construieøte acest „ei“, pînæ øi elemente ideologice ca rasismul øi antisemitismul brutal pot fi înlænfluite într-o serie populistæ de echivalenfle. E clar de ce Laclau preferæ populismul în locul luptei de clasæ: populismul furnizeazæ matricea „transcendentalæ“ neutræ a unei lupte deschise al cærei conflinut øi mize sînt determinate, ele însele, de lupta contingentæ pentru hegemonie, în timp ce „lupta de clasæ“ presupune un grup social particular (clasa muncitoare) ca agent politic privilegiat; acest privilegiu nefiind el însuøi rezultatul luptei hegemonice, ci fiind întemeiat pe „poziflia socialæ obiectivæ“ a acestui grup – lupta ideologico-politicæ e în cele din urmæ redusæ la un epifenomen al unor procese sociale, al unor puteri „obiective“ øi al conflictelor „obiective“ dintre ele. Pentru Laclau, dimpotrivæ, faptul cæ o luptæ particularæ e ridicatæ la rangul de „echivalent universal“ al tuturor luptelor nu e ceva predeterminat, ci este, la rîndul sæu, rezultatul luptei politice contingente pentru hegemonie. În anumite situaflii, aceastæ luptæ poate fi lupta muncitorilor, pe cînd în altele, lupta patrioticæ anticolonialæ sau lupta antirasistæ pentru toleranflæ culturalæ… Nu existæ nimic în însuøirile inerent pozitive ale unei lupte particulare care sæ o predestineze pentru un asemenea rol hegemonic de „echivalent general“ al tuturor luptelor. Lupta pentru hegemonie presupune deci nu doar un hiat ireductibil între forma universalæ øi multiplicitatea conflinuturilor particulare, ci, de asemenea, øi procesul contingent prin care unul dintre aceste conflinuturi e „transsubstanfliat“ în incarnarea nemijlocitæ a dimensiunii universale – de pildæ (exemplul îi aparfline lui Laclau), în Polonia anilor ’80, revendicærile particulare ale Soli-

154

darnos´ć au fost ridicate la rangul de incarnare a refuzului maselor împotriva regimului comunist, aøa încît toate celelalte versiuni ale opozifliei anticomuniste (de la cea conservator-naflionalistæ, trecînd prin opoziflia liberal-democratæ øi disidenfla culturalæ, la cea muncitoreascæ de stînga) s-au recunoscut pe ele însele în semnificantul gol Solidarnos´ć. În felul acesta, Laclau încearcæ sæ deosebeascæ poziflia sa nu doar de gradualism (care evacueazæ dimensiunea prin excelenflæ a politicului: tot ce ræmîne e realizarea treptatæ a revendicærilor „democratice“ particulare în cadrul spafliului social diferenflial), ci øi de ideea opusæ a unei revoluflii totale care ar produce o societate întru totul împæcatæ cu ea însæøi: ceea ce ambele extreme pierd din vedere e lupta pentru hegemonie, în care o revendicare particularæ e „înælflatæ la demnitatea Lucrului“, i.e., vine sæ stea pentru universalitatea „poporului“. Cîmpul politicii e deci prins într-o tensiune ireductibilæ între semnificanfli „goi“ øi „flotanfli“: cîfliva semnificanfli particulari încep sæ funcflioneze ca „goi“, incarnînd nemijlocit dimensiunea universalæ, încorporînd în lanflul echivalenflelor pe care le totalizeazæ un numær mare de semnificanfli „flotanfli“.3 Pentru a explica de ce în anii ’70 un numær mare de votanfli francezi ai Partidului Comunist au trecut de partea populismului de dreapta al Frontului Naflional, Laclau mobilizeazæ hiatul dintre nevoia „ontologicæ“ de a avea un vot de protest populist (condiflionatæ de faptul cæ discursul hegemonic al puterii nu poate încorpora anumite revendicæri populare) øi conflinutul ontic contingent la care se ataøeazæ acest vot – eleganfla acestei soluflii este cæ ne scuteøte de tema plicticoasæ a unei pretinse „solidaritæfli mai profunde (totalitariste, desigur)“ între extrema dreaptæ øi „extrema“ stîngæ (vezi OPR, p. 88). Cu toate cæ teoria lui Laclau despre populism se distinge azi ca una dintre marile (øi, din pæcate pentru teoria socialæ, rare) exemple de veritabilæ rigoare conceptualæ, trebuie remarcate cîteva dintre aspectele ei problematice; primul priveøte chiar definiflia pe care o dæ Laclau populismului: suita de condiflii formale enumerate nu e suficientæ pentru a numi un fenomen „populist“ – ceea ce trebuie adæugat e felul în care discursul populist deplaseazæ antagonismul øi construieøte duømanul: în cadrul populismului, duømanul e întotdeauna externalizat/reificat ca o entitate ontologicæ pozitivæ (chiar dacæ spectralæ), a cærei anihilare va reface echilibrul øi dreptatea; în mod simetric, identitatea noastræ – cea a agentului politic populist – e de asemenea perceputæ ca preexistînd atacului violent [la adresa ei] din partea adversarului. Sæ luæm, de pildæ, analiza precisæ a lui Laclau despre motivele care ar trebui sæ ne facæ sæ vedem chartismul ca un populism: „Laitmotivul sæu dominant [i.e., al chartismului] e sæ situeze relele societæflii nu în ceva care ar fi inerent sistemului economic, ci dimpotrivæ: în abuzul de putere al unor grupuri parazitare øi speculante care controleazæ puterea politicæ – «vechea corupflie», cum spune Cobbett. […] Din acest motiv, træsætura cea mai îngroøatæ a clasei dominante a fost trîndævia øi parazitismul ei“ (OPR, p. 90). Cu alte cuvinte, pentru un populist, cauza problemelor nu e niciodatæ sistemul ca atare, ci intrusul care l-a corupt (manipulanflii financiari, nu capitaliøtii ca atare etc.); nu o eroare fatalæ înscrisæ în structura însæøi, ci un element care nu-øi joacæ rolul cum trebuie în cadrul structurii. Pentru un marxist (la fel ca pentru un freudian), dimpotrivæ, patologicul (comportamentul deviant al unor elemente) e simptomul normalului, un

verso: populism øi luptæ de clasæ

indicator a ceea ce nu e în regulæ în chiar structura ameninflatæ de izbucnirile „patologice“: pentru Marx, crizele economice reprezintæ cheia înflelegerii funcflionærii „normale“ a capitalismului; pentru Freud, fenomenele patologice, precum izbucnirile isterice, furnizeazæ cheia cætre constituflia (øi antagonismele ascunse care susflin funcflionarea) subiectului „normal“. Din acest motiv, fascismul e categoric un populism. Figura Evreului e punctul de echivalenflæ al unei serii (eterogene, contradictorii chiar) de ameninflæri resimflite de indivizi; Evreul e simultan prea intelectual, prea murdar, prea nesætul sexualiceøte, prea muncitor, øi exploateazæ financiar mult prea mult… Aici regæsim o altæ træsæturæ crucialæ a populismului, care nu e menflionatæ de Laclau: nu numai cæ semnificantul-regent populist care desemneazæ duømanul e gol, vag, imprecis etc. (Laclau are dreptate sæ sublinieze asta): „A spune cæ oligarhia e responsabilæ pentru frustrarea revendicærilor sociale nu înseamnæ sæ afirmi ceva ce ar rezulta din revendicærile sociale însele; ea vine din afara revendicærilor sociale, printr-un discurs în care acestea se pot înscrie. […] În acest punct apare în mod necesar momentul hiatului, urmînd crearea legæturilor de echivalenflæ. Ergo, «caracterul vag» øi «imprecizia», dar acestea nu rezultæ din nicio situaflie marginalæ sau primitivæ; ele sînt înscrise în natura însæøi a politicului“ (OPR, pp. 98–99). În cadrul populismului propriu-zis, acest caracter „abstract“ e completat întotdeauna ulterior prin pseudoconcreteflea figurii selectate sæ fie duømanul, agentul singular din spatele tuturor ameninflærilor la adresa poporului. Azi se pot cumpæra calculatoare portabile a cæror tastaturæ imitæ în mod artificial rezistenfla la degete a vechilor maøini de scris, precum øi pocnetul maøinii de scris atunci cînd litera loveøte hîrtia – ce exemplu recent mai bun ne trebuie pentru ilustrarea pseudoconcreteflei? Astæzi, cînd nu numai relafliile sociale, dar øi tehnologia devin din ce în ce mai puflin transparente (cine poate vizualiza ce are loc într-un calculator?), existæ o nevoie stringentæ de a recrea o concretefle artificialæ, pentru a permite indivizilor sæ se raporteze la mediul lor concret ca o lume a vieflii cu sens. În cadrul programærii, acest lucru a fost perfecflionat de Apple: pseudoconcreteflea icoanelor. Vechea formulæ a lui Guy Debord despre „societatea spectacolului“ ia deci o nouæ turnuræ: se creeazæ imagini pentru a umple hiatul ce separæ noul univers artificial de vechiul mediu al lumii vieflii, i.e., acest nou univers e „domesticit“. Øi nu e oare figura populistæ pseudoconcretæ a „Evreului“, care condenseazæ vasta multitudine de forfle anonime ce ne determinæ, analoagæ tastaturii de calculator ce imitæ claviatura vechii maøini de scris? Evreul-ca-duøman ræsare cu siguranflæ din afara revendicærilor sociale care se simt frustrate. Aceastæ completare la definiflia populismului datæ de Laclau nu implicæ deloc vreun regres la nivelul ontic: ræmînem la nivelul formal-ontologic øi, în timp ce acceptæm teza lui Laclau cæ populismul e o anumitæ logicæ politicæ formalæ, independentæ de orice conflinut, îi adæugæm numai træsætura (nu mai puflin „transcendentalæ“ decît celelalte) a „reificærii“ antagonismului sub forma unei entitæfli pozitive. Ca atare, populismul confline, prin definiflie, un minim, o formæ elementaræ, de mistificare ideologicæ; din acest motiv, chiar dacæ e realmente o matrice formalæ sau un cadru formal al logicii politice care poate lua diferite valenfle (reacflionar-naflio-

naliste, progresist-naflionaliste…), în mæsura în care, în chiar ideea sa, el deplaseazæ antagonismul social imanent la nivelul antagonismului dintre poporul unificat øi duømanul sæu exterior, el confline totuøi în cele din urmæ o tendinflæ pe termen lung protofascistæ.4 Acesta e motivul pentru care e problematic sæ consideræm orice fel de miøcare comunistæ ca fiind o versiune a populismului. Dupæ ce menflioneazæ posibilitatea ca punctul identificærii împærtæøite, care fline laolaltæ un grup, sæ se mute de pe persoana unui conducætor pe o idee impersonalæ, Freud continuæ: „Abstracflia, la rîndul sæu, nu s-ar putea incarna mai mult sau mai puflin perfect în persoana unui øef secundar, în acest caz, între øef øi idee stabilindu-se raporturi variate øi interesante“.5 Nu fline asta, în mod exemplar, øi pentru liderul de tip stalinist, care, spre deosebire de cel fascist, e un „øef secundar“, o întruchipare-instrument a Ideii comuniste? Acesta e motivul pentru care miøcærile øi regimurile comuniste nu pot fi trecute în rîndul populismelor. Existæ øi alte slæbiciuni în analiza lui Laclau. Unitatea cea mai intimæ a analizei sale a populismului e categoria revendicærii sociale (în dublul sens al termenului: dorinflæ øi pretenflie). Rafliunea strategicæ ce comandæ alegerea acestui termen e evidentæ: subiectul revendicærii e constituit prin lansarea revendicærii; poporul se constituie deci pe sine însuøi printr-un lanfl de echivalenfle al revendicærilor. El este rezultatul performativ al acestor revendicæri, øi nu un grup care le-ar preexista. Cu toate astea, termenul revendicare [demand] implicæ o întreagæ scenæ de teatru în care subiectul îøi adreseazæ revendicærile unui Altul despre care se presupune cæ le poate satisface. Nu depæøeøte oare gestul politic cu adeværat revoluflionar sau emancipator orizontul acestor revendicæri? Subiectul revoluflionar înceteazæ sæ mai opereze la nivelul vreunei revendicæri anume adresate celor la putere; el vrea, dimpotrivæ, sæ-i nimiceascæ. Ulterior, Laclau va numi democraticæ o asemenea revendicare elementaræ, anterioaræ înlænfluirii ei într-o serie de echivalenfle; conform explicafliilor pe care le dæ, el recurge la acest uzaj uøor idiosincratic al termenului pentru a desemna o revendicare care încæ funcflioneazæ în cadrul sistemului social-politic sau o revendicare care e satisfæcutæ ca una particularæ, aøa încît nu ajunge sæ fie frustratæ øi, din cauza acestei [non]frustræri, e forflatæ sæ se înscrie într-o serie antagonistæ de echivalenfle. Chiar dacæ el subliniazæ cæ, într-un spafliu politic instituflionalizat øi „normal“, existæ, desigur, conflicte multiple – tratate separat, færæ a activa alianfle sau antagonisme transversale [între ele] –, Laclau e perfect conøtient cæ lanflurile de echivalenfle se pot constitui, de asemenea, într-un spafliu democratic instituflionalizat. Sæ ne aducem aminte cæ, în Marea Britanie, spre sfîrøitul anilor ’80, pe vremea guvernærii conservatoare a lui John Major, figura mamei necæsætorite øi øomere a fost ridicatæ la rangul de simbol universal a ceea ce nu era în regulæ cu vechiul sistem al statului bunæstærii; toate relele sociale fuseseræ cumva reduse la aceastæ figuræ. (Criza bugetului de stat? Prea mulfli bani cheltuifli pentru sprijinirea acestor mame øi a copiilor lor. Delincvenflæ juvenilæ? Mamele singure nu aplicæ destulæ autoritate pentru a furniza disciplina educaflionalæ potrivitæ. Øi aøa mai departe.) Ceea ce Laclau omite sæ sublinieze nu e doar caracterul unic al democrafliei în ce priveøte opoziflia sa conceptualæ fundamentalæ dintre logica diferenflelor (societatea ca un sistem reglat global) øi logica echivalenflelor

155

(spafliul social ca sfîøiere între douæ tabere antagoniste care îøi egalizeazæ diferenflele interne), ci, de asemenea, îngemænarea internæ totalæ a acestor douæ logici. Primul lucru care trebuie remarcat aici e cæ, abia într-un sistem politic democratic, logica antagonistæ a echivalenflelor ajunge sæ fie înscrisæ în chiar inima edificiului politic. Se pare cæ opera lui Chantal Mouffe e mai potrivitæ în acest caz6, în încercarea ei eroicæ de a pune laolaltæ democraflia øi spiritul luptei agonistice, refuzînd ambele extreme: pe de o parte, celebrarea luptei/confruntærii eroice care suspendæ democraflia øi regulile ei (Nietzsche, Heidegger, Schmitt); pe de alta, evacuarea luptei veritabile din cadrul spafliului democratic, aøa încît tot ce ræmîne e o competiflie anemicæ desfæøuratæ conform unor reguli clare (Habermas). Aici, Mouffe are dreptate sæ scoatæ în evidenflæ cæ violenfla se întoarce cu vîrf øi îndesat în excluderea celor care nu corespund regulilor comunicærii neîngrædite. Totuøi, principala ameninflare la adresa democrafliei în flærile democratice din zilele noastre constæ nu în vreuna din aceste extreme, ci în moartea politicului prin „înmærfuirea“ [commodification] politicii. Ceea ce e în joc aici nu e, în primul rînd, felul în care, în timpul alegerilor, sînt împachetafli øi vîndufli politicienii ca un bun de consum; o problemæ mai serioasæ decît atît este cæ alegerile însele sînt concepute în termenii cumpærærii unui bun (în cazul nostru, puterea); ele implicæ o competiflie între diverse partide-mærfuri, iar voturile noastre sînt ca banii pe care îi dæm pentru a cumpæra guvernul pe care-l vrem. Ceea ce se pierde într-o asemenea viziune asupra politicii, ca un alt serviciu de cumpærat, e politica în calitate de dezbatere publicæ a unor chestiuni øi decizii care ne privesc pe tofli øi la care participæm cu toflii. Aøadar, se pare cæ democraflia nu doar cæ poate confline antagonism, ea e singura formæ politicæ în care se cere øi se presupune antagonism, în care acesta devine instituflionalizat. Ceea ce alte sisteme politice percep ca o ameninflare (lipsa unui pretendent „firesc“ la putere) democraflia ridicæ la rangul de condiflie pozitivæ „normalæ“ a funcflionærii ei. Locul puterii e gol, nu existæ nicio persoanæ care sæ-l revendice în mod natural, polemos sau lupta e ireductibilæ øi fiecare guvernare pozitivæ trebuie obflinutæ prin luptæ, cîøtigatæ prin polemos. Iatæ de ce remarcile critice ale lui Laclau la adresa lui Lefort îøi rateazæ flinta: „Pentru Lefort, locul puterii în democraflii e gol. Dupæ mine, chestiunea se articuleazæ în mod diferit: e o chestiune a cum sæ produci un gol prin însæøi operarea logicii hegemonice. Pentru mine, golul e un tip de identitate, nu un loc structural“ (OPR, p. 166). Cele douæ feluri de goluri nu sînt, pur øi simplu, comparabile. Golul poporului e golul semnificantului hegemonic, care totalizeazæ lanflul echivalenflelor sau al cærui conflinut particular e „transsubstanfliat“ într-o întruchipare a Întregului social, în timp ce golul locului puterii e o distanflæ care face orice deflinætor empiric al puterii insuficient, contingent øi temporar. Un alt aspect neglijat de Laclau e paradoxul fundamental al fascismului autoritar, care este imaginea ræsturnatæ a ceea ce Mouffe numeøte „paradoxul democratic“. Dacæ ræmæøagul democrafliei (instituflionalizate) e sæ integreze lupta antagonistæ însæøi în spafliul instituflional/diferenflial, transformînd-o într-o întrecere reglatæ, fascismul merge în direcflia opusæ. În timp ce fascismul, prin felul în care acflioneazæ, duce logica antagonistæ la extrem (vorbind despre „lupta pe viaflæ øi pe moarte“ dintre el øi duømanii lui, întreflinînd – chiar færæ a o pune în practicæ întotdeauna – un minim de ameninflare violentæ extrainstituflionalæ, de „presiune directæ asupra

156

oamenilor“, care trece peste complexele cæi legal-instituflionale), el îøi stabileøte ca scop politic tocmai opusul, un corp social ierarhic, ordonat la extrem (nu trebuie sæ ne mire, aøadar, cæ fascismul se sprijinæ întotdeauna pe metafore organicist-corporatiste). Acest contrast poate fi redat foarte bine în termenii opozifliei lacaniene dintre „subiectul enunflærii“ øi „subiectul (conflinutului) enunflat“: pe cînd democraflia admite lupta antagonistæ ca scop al ei (în lacanianæ: ca enunflatul ei, conflinutul ei), felul ei de a proceda e reglat, sistemic; fascismul, dimpotrivæ, încearcæ sæ impunæ scopul armoniei structurate în mod ierarhic prin mijloacele unui antagonism nestæpînit. Concluzia care e de tras de aici este cæ populismul (în felul în care am completat definiflia lui Laclau) nu e unica modalitate a excesului de antagonism privitor la cadrul instituflional-democratic al luptei agonistice reglate. Nu numai organizafliile revoluflionare comuniste (deja dispærute), nici fenomenele ræspîndite ale protestului social øi politic neinstituflionalizat, de la miøcærile studenfleøti din perioada 1968 la protestele mai tîrzii împotriva ræzboaielor øi mai recenta miøcare împotriva mondializærii, nu pot fi numite populiste. E exemplar aici cazul miøcærilor antisegregaflioniste din Statele Unite de la sfîrøitul anilor ’50, începutul anilor ’60, ilustrat de activitatea lui Martin Luther King; chiar dacæ acesta se stræduise sæ articuleze o revendicare care n-a fost satisfæcutæ în mod corespunzætor de institufliile democratice existente, eforturile sale nu pot fi numite populiste în niciunul din înflelesurile cu sens ale acestui termen. Felul în care Martin Luther King øi-a dus lupta øi øi-a constituit adversarul n-avea nimic populist. (Se cere a fi fæcutæ aici o observaflie de ordin mai general despre miøcærile populare vizînd un singur obiectiv. Sæ luæm, de pildæ, „revoltele impozitului“ din Statele Unite. Chiar dacæ ele funcflioneazæ populist, mobilizînd oamenii în numele unei revendicæri care nu e satisfæcutæ de institufliile democratice, ele nu par sæ se bazeze pe un lanfl complex de echivalenfle, ci ræmîn concentrate pe o revendicare unicæ.) … la impasul angajamentelor politice În 2004, George Lakoff, un filosof postchomskian al limbajului, cunoscut înainte ca un cercetætor al metaforei, a început dintr-odatæ sæ se bucure de o popularitate exageratæ în rîndurile Partidului Democrat din SUA, datoritæ faptului cæ a furnizat o explicaflie elementaræ, uøor de înfleles øi de folosit, pentru ce nu era în regulæ cu politica democraflilor øi, de asemenea, o soluflie la cum sæ se redreseze aceastæ politicæ în aøa fel încît sæ se resusciteze forfla ei de mobilizare. Importanfla proiectului sæu pentru noi rezidæ în faptul cæ el are cîteva træsæturi superficiale comune cu constructul lui Laclau: trecerea de la lupta politicæ înfleleasæ ca un conflict al agenflilor ce urmeazæ calcule raflionale despre interesul lor la o viziune mai directæ asupra luptei politice, descrisæ ca un conflict al pasiunilor, susflinut de o retoricæ ireductibil metaforicæ. (Pentru Laclau, metafora e înscrisæ în însæøi inima luptei pentru hegemonia ideologicopoliticæ; operafliunea fundamentalæ a hegemoniei, ridicarea unui conflinut particular la rangul de întruchipare nemijlocitæ a universalului, pune în scenæ, literalmente, un scurtcircuit metaforic.) Trebuie sæ ne aducem aminte aici cæ Lakoff e un veritabil antichomskian, [Chomsky fiind cineva] care crede în rostirea tuturor adeværurilor factuale øi în puterea rafliocinærii clare (nu-i de mirare deci cæ existæ o adversitate profesionalæ øi personalæ între el øi Chomsky, fostul sæu magistru).

verso: populism øi luptæ de clasæ

Lakoff opteazæ pentru o viziune straniu antiiluministæ, care întoarce pe dos paradigma aøa-numit raflionalist-materialistæ. Oamenii nu urmeazæ calcule raflionale privitoare la interesul lor; ei gîndesc în cadre narative subconøtiente, structurate în jurul unor metafore centrale; convingerile lor sînt susflinute de asemenea cadre, øi nu de argumentarea raflionalæ. Ne-am întors la vechea opoziflie dintre mythos øi logos, retoricæ øi rafliocinare, metaforæ øi semnificaflie conceptualæ riguroasæ. Analiza concretæ a lui Lakoff oscileazæ între dezvæluiri amuzante despre cum fraze retorice cotidiene sînt îmbinate cu presupoziflii tacite (de pildæ, în alegerile din 2004, mass-media numise færæ excepflie casa lui Kerry „moøie“ [estate], iar pe cea a lui Bush „fermæ“ [ranch]) øi descifræri pseudofreudiene foarte primitive. În legæturæ cu 11 septembrie, el scrie: „Turnurile sînt simboluri ale puterii falice, iar præbuøirea lor întæreøte ideea unei pierderi a puterii… Avioanele penetrînd turnurile cu dîre de fum, iar Pentagonul, privit de sus, o imagine vaginalæ, e penetrat de un avion care vine ca o rachetæ“.7 În lumina acestui freudism naiv, nu trebuie sæ ne surprindæ cæ, pentru Lakoff, metaforele centrale constitutive se referæ la viziuni de structuri familiale idealizate ræzboindu-se. Conservatorii væd nafliunea ca o familie bazatæ pe un model riguros patriarhal, în care capul gospodæriei dæ ordine nevestei sale øi îi bate pe copii, în scopul de a-i transforma în adulfli disciplinafli øi cu încredere de sine, în timp ce progresiøtii preferæ modelul protector, în care doi pærinfli care se sprijinæ reciproc îøi apæræ øi cresc copiii. (Cum se va fi remarcat deja, ambele modele, cel al tatælui sever øi cel al pærinflilor protectori, sînt modele familiale, de parcæ ar fi cu neputinflæ sæ detaøezi politica de rædæcinile sale libidinale øi fantasmatice familiale.) Concluzia lui Lakoff este cæ, în loc sæ priveascæ cu groazæ limbajul metaforic pasionat în numele argumentærii raflionale øi al moralizærii abstracte, stînga ar trebui sæ accepte bætælia pe acest teren øi sæ învefle sæ ofere cadre mai seducætoare.8 Spre sfîrøitul cærflii Don’t Think of an Elephant! [Nu væ gîndifli la un elefant!], Lakoff scrie cæ, în ce-i priveøte, conservatorii „øi-au næscocit propriile valori, principii øi direcflii øi le-au implantat în mintea publicæ atît de eficace de-a lungul ultimilor treizeci de ani, încît ei øtiu sæ øi le reaminteascæ pe toate într-o filosofie din cinci expresii: Apærare Puternicæ, Piefle Libere, Impozite Mai Scæzute, Guverne Mai Mici, Valori Familiale“. El propune o similaræ filosofie din cinci expresii pentru liberali: „O Americæ Mai Puternicæ, Prosperitate Pe Scaræ Largæ, Un Viitor Mai Bun, Guvernare Eficace, Responsabilitate Reciprocæ“.9 Se va fi remarcat, de asemenea, slæbiciunea acestei alternative. În timp ce formula conservatoare prezintæ ceea ce par a fi niøte alegeri clare cerînd adoptarea unor poziflii antagoniste (o apærare puternicæ împotriva propunerilor de dezarmare; piefle libere împotriva reglementærilor statale; impozite mai mici împotriva programelor sociale de impozitare [tax-and-spend] ø.a.m.d.), formula liberalæ constæ în fraze generale, ce spun lucruri cærora nu li se opune, în principiu, nimeni (cine este împotriva prosperitæflii, a unui viitor mai bun, a unei guvernæri eficace?). Retorica violent-pasionatæ a fost înlocuitæ de una sentimentalæ, de rang inferior. Ceea ce surprinde aici e cæ Lakoff, un lingvist fin, specialist în semanticæ, poate sæ nu observe slæbiciunea evidentæ a formulei sale pozitive, o slæbiciune ce poate fi formulatæ exact în termenii lui Laclau în felul urmætor: îi lipseøte încærcætura

antagonistæ a desemnærii unui duøman bine delimitat, care e condiflia sine qua non a oricærei formule politice de mobilizare. Sîntem deci departe de a insinua cæ Lakoff ar propune o politicæ „laclauianæ“. Dimpotrivæ, tocmai referinfla la Laclau ne permite sæ vedem limitærile lui Lakoff în spatele asemænærilor superficiale. Conform senatorului Dick Durbin (D-III.), unul dintre susflinætorii lui Lakoff în cadrul nomenclaturii democrate, acesta din urmæ nu le cere democraflilor sæ-øi schimbe vederile sau filosofia. El spune cæ ele trebuie comunicate diferit. Republicanii au cîøtigat datoritæ faptului cæ au reîmpachetat idei vechi în ambalaje noi. Lupta e redusæ deci la simpla retoricæ. Ideile (øi politica „realæ“) ræmîn aceleaøi; chestiunea e numai cum sæ fie reambalate øi vîndute aceste idei (sau, în termeni mai „umani“, cum sæ stabileøti o comunicare mai bunæ). Atîta timp cît autorizeazæ o asemenea lecturæ a tezei sale, Lakoff nu ia îndeajuns în serios accentul pe care îl pune pe forfla cadrului metaforic, reducîndu-l la simpla reîmpachetare – în opoziflie cu Laclau, pentru care retorica opereazæ în inima însæøi a procesului ideologico-politic, dînd naøtere articulærii hegemonice, iar asta în pofida faptului cæ, uneori, Laclau pare sæ cadæ øi el pradæ ispitei de a reduce problemele de azi ale stîngii la un eøec „pur retoric“, cum se întîmplæ în urmætorul pasaj: „Stînga øi dreapta nu luptæ la acelaøi nivel. Pe de o parte, existæ o încercare la dreapta de a articula diversele probleme pe care le au oamenii într-un fel de imaginar politic, pe cînd, pe de altæ parte, stînga se retrage într-un discurs pur moral, care nu intræ în jocul hegemonic. […] Principala dificultate pe care o întîmpinæ stînga e cæ, astæzi, lupta nu are loc la nivelul imaginarului politic. Aøadar, stînga continuæ sæ se bazeze pe un discurs raflionalist despre drepturi, conceput într-un mod cu totul abstract, færæ a pætrunde în cîmpul hegemonic, iar în absenfla acestui angajament nu existæ posibilitatea unei alternative politice progresiste“.10 Cea mai mare problemæ a stîngii e atunci incapacitatea ei de a propune o viziune globalæ pasionatæ a schimbærii. E oare chiar atît de simplu? Sæ fie oare soluflia problemelor stîngii abandonarea discursului raflionalist „pur moral“ øi propunerea unei viziuni mai angajate, care sæ vizeze imaginarul politic, o viziune care sæ poatæ concura cu proiectele neoconservatoare øi, de asemenea, cu ideile mai vechi ale stîngii? Nu seamænæ acest diagnostic cu proverbialul ræspuns pe care-l dæ doctorul pacientului îngrijorat: „Tot ce-fli lipseøte e sfatul unui doctor priceput!“? Ce-ar fi sæ punem întrebarea elementaræ: ce anume va propune aceastæ nouæ viziune de stînga în ce priveøte conflinutul ei? Nu e oare declinul stîngii tradiflionale, retragerea ei în discursul raflionalist moral, care nu mai face parte din jocul hegemonic, condiflionat de marile schimbæri în cadrul economiei globale din ultimele decenii? Orice am avea împotriva „celei de-a treia cæi“, ea mæcar a încercat sæ propunæ o viziune care ia în considerare aceste schimbæri. Nu e de mirare cæ, dacæ ne-am apuca de analiza politicæ concretæ, ar pærea cæ domneøte confuzia. Într-un interviu recent, Laclau mi-a adus o acuzaflie stranie, imputîndu-mi cæ eu aø „susfline cæ problema Statelor Unite e cæ ele acflioneazæ ca o putere globalæ øi nu gîndesc ca o putere globalæ, ci numai în termenii intereselor lor proprii. Soluflia e atunci ca ele sæ gîndeascæ øi sæ acflioneze ca o putere globalæ, ca ele sæ-øi asume rolul de poliflist mondial.

157

ˇ izˇek, care vine din tradiflia hegelianæ, a spune asta Pentru cineva ca Z înseamnæ cæ Statele Unite tind sæ fie clasa universalæ. […] Funcflia pe care o acordæ Hegel statului øi Marx proletariatului ˇizˇek punctului culminant al imperialismului amee atribuitæ acum de Z rican. Nu existæ niciun motiv pentru a crede cæ lucrurile vor sta într-adevær aøa. Nu cred cæ vreo cauzæ progresistæ, în orice parte a lumii, ar putea gîndi în asemenea termeni“.11 Am citat acest fragment nu pentru a insista pe turnura lui interpretativæ ridicol de maliflioasæ; desigur, niciodatæ n-am pledat pentru Statele Unite ca o clasæ universalæ. Cînd am spus cæ Statele Unite acflioneazæ global øi gîndesc local, n-am vrut sæ zic cæ ele trebuie sæ acflioneze øi sæ gîndeascæ global deopotrivæ. Ceea ce am avut în vedere e pur øi simplu cæ acest hiat dintre universal øi particular e structural necesar øi din acest motiv, pe termen lung, Statele Unite îøi sapæ propria groapæ. Øi, în mod cu totul întîmplætor, în asta constæ hegelianismul meu: „motorul“ procesului istorico-dialectic e tocmai hiatul dintre a acfliona øi a gîndi. Oamenii nu fac ceea ce cred cæ fac; în timp ce gîndirea e formal universalæ, acfliunea ca atare e particularizantæ, iar din aceastæ cauzæ nu existæ, pentru Hegel, un subiect istoric care sæ-øi fie transparent. Tofli subiecflii sociali în acfliune sînt întotdeauna øi prin definiflie prinøi în viclenia rafliunii, împlinindu-øi rolul prin chiar eøecul de a-øi îndeplini sarcinile. Prin urmare, hiatul cu care avem de-a face aici nu e totuøi hiatul dintre forma universalæ a gîndirii øi interesele particulare ce susflin acfliunile noastre legitimate de gîndirea universalæ. Veritabila lecflie hegelianæ e cæ forma universalæ ca atare ajunge sæ devinæ particularæ, sæ se transforme în opusul ei, deci nu e nevoie sæ cæutæm vreun conflinut patologic particular care mîzgæleøte universalitatea puræ. Am citat pasajul de mai sus pentru a face o observaflie teoreticæ precisæ despre statutul universalitæflii, avem de-a face aici cu douæ logici opuse ale universalitæflii, care trebuie deosebite în mod riguros. Pe de o parte, existæ birocraflia de stat în calitate de clasæ universalæ a societæflii (sau, într-un înfleles mai larg, SUA ca poliflist mondial, agent constrîngætor øi garant universal al respectærii drepturilor omului øi democrafliei), agentul direct al ordinii mondiale; pe de altæ parte, existæ universalitatea „supranumeralæ“, universalitatea materializatæ în elementul care nu se potriveøte cu ordinea universalæ, dar care, în timp ce îi este acesteia internæ, nu are vreun loc corespunzætor în ordinea universalæ (ceea ce Jacques Rancière numeøte „partea færæ parte“).12 Nu doar cæ cele douæ sînt diferite, ci lupta însæøi are loc, în mod fundamental, între aceste douæ universalitæfli – nu pur øi simplu între elementele particulare ale universalului, nu doar despre conflinutul particular care va deveni hegemonic în cadrul formei goale a universalului, ci între douæ forme care se exclud reciproc ale universalului.13 Iatæ de ce Laclau rateazæ flinta atunci cînd opune clasa muncitoare øi poporul de-a lungul axei conflinutului conceptual ca opus efectului unei desemnæri radicale: clasæ muncitoare desemneazæ un grup social preexistent, caracterizat de un conflinut substanflial, în timp ce popor se iveøte ca agent unificat prin gestul însuøi al desemnærii. Nu existæ nimic în eterogenitatea revendicærilor care sæ le predispunæ sæ se unifice în popor (vezi OPR, p. 183). Cu toate astea, Marx face deosebirea dintre clasa muncitoare øi proletariat: clasa muncitoare e realmente un grup social particular, pe cînd proletariatul desemneazæ o poziflie subiectivæ. (Iatæ motivul pen-

158

tru care discuflia criticæ a lui Laclau despre opoziflia lui Marx dintre proletariat øi lumpenproletariat rateazæ, de asemenea, esenflialul; aceastæ distincflie nu e una între un grup social obiectiv øi un nongrup, un rest-exces færæ un loc corespunzætor în edificiul social, ci una trasatæ între douæ modalitæfli ale acestui rest-exces care genereazæ douæ poziflii subiective diferite.) Implicaflia analizei lui Marx e cæ, în mod paradoxal, deøi lumpenproletariatul pare exclus într-un mod mai radical din corpul social decît proletariatul, el se integreazæ totuøi mai bine în edificiul social. Pentru a ne întoarce la distincflia kantianæ dintre judecæflile negative øi cele infinite, lumpenproletariatul nu e un veritabil nongrup (negarea imanentæ a unui grup, un grup care e un nongrup), pur øi simplu el nu e un grup, iar excluderea sa din toate straturile societæflii nu doar consolideazæ identitatea altor grupuri, ci, de asemenea, îl transformæ pe acesta într-un element flotant care poate fi folosit de toate straturile øi clasele. El poate fi elementul carnavalesc radicalizat al luptei muncitoreøti, împingînd-o pe aceasta din urmæ de la strategii moderate øi de compromis cætre confruntarea deschisæ, dar, de asemenea, øi elementul folosit de clasa dominantæ pentru a suprima din interior opoziflia faflæ de dominaflia sa (vezi lunga tradiflie a gloatei de criminali dispuøi sæ-i slujeascæ pe cei aflafli la putere). Clasa muncitoare, dimpotrivæ, e un grup care, în sine, ca grup aflat înæuntrul edificiului social, este un nongrup; cu alte cuvinte, un grup a cærui poziflie e, în ea însæøi, contradictorie; membrii ei sînt o forflæ productivæ. Societatea øi cei aflafli la putere au nevoie de ea, clasa muncitoare, pentru a se reproduce pe ei înøiøi øi dominaflia lor, dar cu toate astea societatea øi puterea nu øtiu sæ gæseascæ un loc corespunzætor clasei muncitoare. Asta ne aduce la reproøul fundamental adresat de Laclau criticii marxiene a economiei politice (CEP): CEP e o øtiinflæ pozitivæ „onticæ“ delimitînd o parte a realitæflii sociale substanfliale, astfel încît orice fundamentare directæ a unei politici emancipatoare în CEP (sau, cu alte cuvinte, orice privilegiere a luptei de clasæ) reduce politicul la un epifenomen întipærit în aceastæ realitate substanflialæ. Un asemenea punct de vedere rateazæ ceea ce Derrida a numit dimensiunea spectralæ a CEP a lui Marx; departe de a produce ontologia unui domeniu social determinat, CEP demonstreazæ cæ aceastæ ontologie e întotdeauna completatæ cu o „spectrologie“, øtiinfla spectrelor – ceea ce Marx numeøte subtilitæflile metafizice øi drægælæøeniile teologice ale universului mærfurilor. Acest spectru sau aceastæ fantomæ stranie sælæøluieøte în chiar inima realitæflii economice, iar din acest motiv, odatæ cu CEP, cercul criticii elaborate de Marx se încheie. Teza iniflialæ a lui Marx în lucrærile sale din tinerefle fusese cæ orice criticæ trebuie sæ-øi ia ca punct de plecare critica religiei; de aici, el a continuat cu critica statului øi a politicii øi, în cele din urmæ, la CEP, ceea ce ne oferæ o privire asupra mecanismelor celor mai fundamentale ale reproducerii sociale. Cu toate astea, la acest punct final, miøcarea devine circularæ øi se întoarce la punctul ei de plecare sau, cu alte cuvinte, ceea ce descoperim în inima însæøi a acestei realitæfli economice solide e iaræøi dimensiunea teologicæ. Cînd Marx descrie circulaflia nebuneascæ a capitalului sporindu-se pe sine, al cærui drum solipsist al autofecundærii ajunge la apogeu în speculafliile metareflexive de azi asupra viitorului, e mult prea simplist sæ susflii cæ spectrul acestui monstru autoreproducætor care îøi urmeazæ calea færæ sæ-i pese de vreo ameninflare la adresa omului sau a mediului este o abstracflie ideologicæ øi cæ n-ar trebui sæ

verso: populism øi luptæ de clasæ

uitæm niciodatæ cæ, în spatele acestei abstracflii, existæ oameni reali øi obiecte naturale pe ale cæror capacitæfli productive øi resurse se bazeazæ circulaflia capitalului, hrænindu-se de pe urma lor ca un parazit gigantic. Problema este cæ aceastæ abstracflie nu se aflæ doar în percepflia noastræ eronatæ (sau în percepflia eronatæ a unor speculanfli financiari) despre realitatea socialæ, ci e realæ în sensul exact în care determinæ structura proceselor sociale materiale însele. Soarta unor pæturi sociale întregi øi, uneori, a unor flæri întregi poate fi decisæ de dansul solipsistspeculativ al capitalului, care îøi urmæreøte scopul profitabilitæflii, într-o binecuvîntatæ indiferenflæ faflæ de felul în care propria-i miøcare va afecta realitatea socialæ. Aici rezidæ violenfla sistemicæ fundamentalæ a capitalismului, mult mai stranie, mai înfricoøætoare øi mai alienantæ decît violenfla socio-ideologicæ precapitalistæ. Aceastæ violenflæ nu se mai poate pune pe seama unor indivizi concrefli øi a intenfliilor lor „malefice“, ci e pur obiectivæ, sistemicæ, anonimæ. În dreptul acestui punct trebuie sæ privim în ochi diferenfla lacanianæ dintre realitate øi Real: realitatea e realitatea socialæ a oamenilor reali implicafli în interacfliune øi în procesele de producflie, în timp ce Realul e logica inexorabilæ, abstractæ øi spectralæ a capitalului, care determinæ ce se întîmplæ în realitatea socialæ. Mai mult, sæ nu uitæm ce indicæ însæøi expresia CEP: economia e în ea însæøi politicæ, astfel încît nu putem reduce lupta politicæ la un simplu epifenomen sau un efect secundar al unui proces social-economic mai fundamental. Asta înseamnæ luptæ de clasæ pentru Marx: prezenfla politicului în inima însæøi a economiei; iatæ de ce e semnificativ cæ manuscrisul celui de-al treilea volum al Capitalului se întrerupe exact în momentul în care Marx trebuia sæ atace frontal chestiunea luptei de clasæ. Aceastæ întrerupere nu e pur øi simplu o lipsæ, semnul unui eøec, ci, mai curînd, semnul cæ linia gîndului se pliazæ asupra ei înseøi, se întoarce la o dimensiune care a fost dintotdeauna acolo. Lupta de clasæ politicæ impregneazæ întreaga analizæ încæ de la bun început; categoriile economiei politice (de pildæ, valoarea mærfii forflæ de muncæ sau nivelul profitului) nu sînt date socioeconomice obiective, ci date care semnaleazæ întotdeauna rezultatul unei lupte politice. Øi, dacæ tot veni vorba, în tratarea Realului, Laclau pare sæ oscileze între ideea formalæ a Realului ca antagonism øi o idee mai empiricæ a acestuia, ca acel ceva care nu poate fi redus la o opoziflie formalæ: „Opoziflia A-B nu va deveni niciodatæ întru totul opoziflia dintre A øi non A. «B-itatea» lui B va rezista în mod fundamental procesului dialectizærii. «Poporul» va fi întotdeauna ceva mai mult decît purul opus al puterii. Existæ un Real al «poporului» care rezistæ integrærii simbolice“ (OPR, p. 152). Chestiunea crucialæ e, desigur, de ce fel este acest exces al poporului asupra lui „a fi purul opus al puterii“ sau ce anume, în popor, rezistæ integrærii simbolice? Sæ fie oare pur øi simplu bogæflia determinafliilor sale (empirice sau de altæ naturæ)? Dacæ aøa stau lucrurile, atunci nu avem de-a face cu un Real care rezistæ integrærii simbolice, pentru cæ Realul, în acest caz, e tocmai antagonismul dintre A øi non A, astfel încît „ceea ce în B e mai mult decît non A“ nu este Realul din B, ci sînt determinafliile simbolice ale lui B.

Capitalismul nu e deci o simplæ categorie ce delimiteazæ o sferæ socialæ pozitivæ, ci o matrice formal-transcendentalæ care structureazæ întregul domeniu social – adicæ, literal, un mod de producflie. Puterea sa rezidæ în slæbiciunea sa; e împins sæ fie întotdeauna în miøcare, într-o perpetuæ stare de asediu, pentru a evita confruntarea antagonismului sæu fundamental, dezechilibrul sæu structural. Ca atare, el e ontologic deschis; el se reproduce prin autodepæøire perpetuæ. Aøa încît totul aratæ de parcæ el ar fi îndatorat propriului sæu viitor, luînd cu împrumut de la acesta øi amînînd la nesfîrøit achitarea datoriilor sale. Marøul turcesc Concluzia generalæ este cæ, deøi tema populismului se aratæ ca fiind crucialæ în scenariul politic al zilelor noastre, ea nu poate fi folositæ ca bazæ pentru înnoirea unei politici emancipatoare. Primul lucru care se cere observat e cæ populismul de astæzi e diferit de versiunea sa tradiflionalæ. Ceea ce îl deosebeøte e oponentul împotriva cæruia el mobilizeazæ oamenii: apariflia „postpoliticii“, reducerea politicii propriu-zise la administrarea raflionalæ a intereselor aflate în conflict. În flærile cele mai dezvoltate ale Europei Occidentale øi în SUA cel puflin, populismul se iveøte ca dublul interior tenebros al postpoliticii instituflionalizate; aproape cæ aø fi tentat sæ spun cæ el apare ca suplementul, în sens derridean, al acesteia din urmæ, arena în care revendicærile politice ce nu încap în spafliul instituflionalizat pot ajunge sæ fie articulate. În acest sens, existæ o mistificare constitutivæ ce fline de populism. Gestul sæu de bazæ este sæ refuze confruntarea complexitæflii situafliei, sæ o reducæ la o luptæ cu margini bine delimitate, cu o figuræ pseudoconcretæ a duømanului (de la birocraflia de la Bruxelles la imigranflii ilegali). Populismul e deci, prin definiflie, un fenomen negativ, un fenomen întemeiat pe un refuz øi chiar o recunoaøtere implicitæ a impotenflei. Øtim cu toflii vechiul banc despre tipul care-øi cæuta cheile pe care le-a pierdut la lumina unui stîlp de iluminat: întrebat unde øi le-a pierdut, el ræspunde: „la un colfl întunecat“. De ce le cautæ atunci la lumina stîlpului? Pentru cæ vizibilitatea e mult mai bunæ acolo. Existæ întotdeauna ceva din aceastæ poantæ în populism. Nu doar cæ populismul nu e zona în care ar trebui sæ se înscrie proiectele emancipatoare de astæzi, ci trebuie fæcut un pas înainte øi spus cæ principala sarcinæ a unei politici emancipatoare, chestiunea ei de viaflæ øi de moarte, este sæ gæseascæ o formæ a mobilizærii politice care, deøi se pæstreazæ criticæ (precum populismul) la adresa politicii instituflionalizate, evitæ ispita populismului. Unde ne duc atunci toate astea cu privire la impasul Europei? Electoratului francez nu i s-a dat posibilitatea unei alegeri simetrice bine delimitate, de vreme ce termenii înøiøi ai alegerii privilegiaseræ da-ul. Elita a propus poporului o posibilitate de alegere care, în realitate, nu fusese deloc o alegere; oamenii au fost chemafli sæ ratifice inevitabilul, rezultatul expertizei luminate. Mass-media øi elita politicæ prezentaseræ alegerea ca una între cunoaøtere øi ignoranflæ, între expertizæ øi ideologie, între administrare postpoliticæ øi vechile pasiuni politice ale Stîngii øi ale Dreptei.14 Nu-ul fusese deci concediat ca o reacflie neroadæ, oarbæ la consecinflele pe care le putea provoca, o reacflie obscuræ de teamæ în fafla

159

iminentei ordini globale postindustriale, un instinct de a fline la øi de a apæra tradifliile confortabile ale statului bunæstærii, un gest de refuz cæruia îi lipseøte orice program alternativ pozitiv. Nu-i de mirare cæ singurele partide politice a cæror poziflie oficialæ a fost nu fuseseræ cele care în mod obiønuit se aflæ la cele douæ extreme opuse ale spectrului politic: Frontul Naflional al lui Le Pen la dreapta øi comuniøtii øi troflkiøtii la stînga. Totuøi, chiar dacæ existæ ceva adevær în toate astea, faptul însuøi cæ nuul n-a fost sprijinit de o viziune politicæ alternativæ coerentæ e condamnarea cea mai puternicæ posibilæ a elitei politice øi mediatice – un monument al incapacitæflii lor de a articula, de a traduce într-o viziune politicæ dorinflele øi nemulflumirile oamenilor. În schimb, în reacflia lor faflæ de nu, ei trataseræ oamenii drept niøte øcolari cu minte înceatæ care nu pricep lecflia experflilor; autocritica lor fusese una a dascælului care admite cæ a eøuat în educaflia elevilor sæi. Ceea ce nu apucæ sæ vadæ apærætorii acestei teze a „comunicærii“ (nu-ul francez øi olandez înseamnæ cæ elita luminatæ n-a øtiut sæ comunice corespunzætor cu masele) e cæ, dimpotrivæ, nu-ul în chestiune fusese un exemplu perfect de comunicare în care, cum zice Lacan, vorbitorul primeøte din partea adresantului propriul sæu mesaj în forma sa inversatæ sau adeværatæ; birocraflii luminafli ai Europei au primit din partea electoratului lor platitudinea mesajului lansat de ei înøiøi, dar în forma ei adeværatæ. Proiectul Uniunii Europene respins de Franfla øi de Olanda a constat într-un truc ieftin, de parcæ Europa s-ar putea izbævi pe sine øi øi-ar putea învinge concurenflii prin simpla combinare a ce e mai bun în cele douæ lumi – trecînd în fafla SUA, Chinei øi Japoniei în ce priveøte modernizarea øtiinflifico-tehnologicæ, în timp ce îøi pæstreazæ tradifliile culturale. Trebuie insistat aici cæ dacæ e vorba ca Europa sæ-øi spele pæcatele, atunci, dimpotrivæ, trebuie sæ fie gata de riscul de a le pierde pe ambele (în sensul chestionærii radicale): sæ destrame fetiøul progresului øtiinflifico-tehnologic øi sæ înceteze a se mai baza pe superioritatea moøtenirii ei culturale. Deci, chiar dacæ alegerea n-a fost una între douæ opfliuni politice, ea n-a fost nici una între o viziune luminatæ a unei Europe moderne, pregætitæ sæ corespundæ noii ordini mondiale, øi vechile øi cefloasele pasiuni politice. Cînd comentatorii caracterizaseræ nu-ul ca un mesaj provenind dintr-o fricæ ambivalentæ, greøiseræ. Principala temere cu care avem de-a face aici e spaima pe care a provocat-o nu-ul însuøi în sînul elitei politice a noii Europe, spaima cæ oamenii nu vor mai accepta atît de uøor viziunea lor postpoliticæ. Pentru tot ceilalfli, nu-ul e mesajul øi expresia speranflei – speranfla cæ politica e încæ vie øi posibilæ, cæ dezbaterea despre noua Europæ va fi øi trebuie sæ fie una deschisæ. Din acest motiv, noi, cei de stînga, trebuie sæ respingem insinuarea batjocoritoare lansatæ de liberali cum cæ, în nu-ul nostru, ne trezim în acelaøi pat doar cu niøte neonaziøti. Ceea ce au în comun noua dreaptæ populistæ øi stînga e un singur lucru: conøtiinfla faptului cæ politica propriu-zisæ e încæ vie. Prin acest nu a avut loc o alegere pozitivæ: alegerea alegerii înseøi, refuzînd sæ fie øantajatæ de noua elitæ care ne oferæ unica opfliune de a confirma cunoaøterea lor de experfli sau sæ ne exhibæm lipsa „iraflionalæ“ de maturitate. Nu-ul este decizia pozitivæ de a începe o dezbatere cu adeværat politicæ despre ce fel de Europæ voim. Deja înaintat în vîrstæ, Freud øi-a pus celebra întrebare: ce vrea cu adeværat femeia? (Was will das Weib?), recunoscîndu-øi perplexitatea în fafla enigmei sexualitæflii femini-

160

ne. Impasul Constitufliei europene nu stæ oare mærturie pentru aceeaøi perplexitate: care Europæ o vrem? Imnul neoficial al Uniunii Europene, auzit la multe evenimente politice, culturale sau sportive, e Oda bucuriei din ultima parte a Simfoniei a IX-a a lui Beethoven, un veritabil semnificant gol ce poate sta pentru orice. În Franfla, ea a fost ridicatæ de Romain Rolland la rangul de odæ umanistæ a fraternitæflii tuturor neamurilor („marseieza umanitæflii“); în 1938, ea fost cîntatæ ca principalul punct de atracflie al Reichmusiktage [Zilele Muzicale ale Reich-ului] øi, de asemenea, la aniversarea zilei de naøtere a lui Hitler; pe vremea revolufliei culturale din China, în atmosfera respingerii clasicilor europeni, ea a fost recuperatæ ca o piesæ a luptei de clasæ progresiste; în Japonia zilelor noastre, ea a ajuns la un statut cultic, flesutæ în pînza societæflii cu presupusul ei mesaj de bucurie prin suferinflæ. Înainte de anii ’70 sau în perioada în care echipele olimpice ale Germaniei de Vest øi de Est trebuiau sæ concureze împreunæ ca aceeaøi echipæ, Oda bucuriei fusese cîntatæ în timpul ceremoniei de acordare a medaliei de aur, în timp ce, simultan, regimul lui Ian Smith în Rhodesia, susflinînd supremaflia rasei albe øi declarîndu-øi independenfla în 1960 pentru a pæstra apartheidul, øi-a ales ca imn naflional aceeaøi melodie. Chiar øi Abimael Guzmán, liderul (aflat acum în închisoare) al Sendero Luminoso, cînd a fost întrebat ce muzicæ îi plæcea, a menflionat partea a patra din a IX-a a lui Beethoven. Ne putem imagina deci cu uøurinflæ un spectacol în cadrul cæruia tofli duømanii juruifli, de la Hitler la Stalin, de la Bush la Saddam, vor uita pentru o clipæ de adversitæflile dintre ei øi vor participa la acelaøi moment magic al fraternitæflii extatice.15 Cu toate astea, înainte de a concedia partea a patra ca piesæ distrusæ prin utilizarea ei socialæ, sæ remarcæm cîteva particularitæfli ale structurii sale. Pe la mijlocul pærflii, dupæ ce am putut asculta linia melodicæ principalæ în trei variafliuni orchestrale øi trei vocale, la momentul primului climax, se întîmplæ ceva neaøteptat, ceva ce le-a dat destulæ bætaie de cap criticilor încæ de la prima interpretare publicæ a simfoniei, acum 180 de ani: la mæsura 331, tonul se schimbæ în întregime øi, în loc de progresia imnicæ solemnæ, aceeaøi temæ a „Bucuriei“ e repetatæ în stilul marøului turcesc (marcia turca), împrumutat de la muzica militaræ pentru instrumente de suflat øi percuflie, pe care armatele europene din secolul al XVIII-lea l-au preluat de la ienicerii turci. Modul e aici acela al unei parade populare carnavaleøti, un spectacol ridiculizat16, iar dupæ acest punct, totul o ia aiurea. Demnitatea simplæ øi solemnæ a primei jumætæfli a pærflii a patra nu va mai fi regæsitæ. Dupæ acest fragment „turcesc“ øi în contramiøcare cu el, muzica amintind a coral (øi condamnatæ de unii critici ca o fosilæ gregorianæ) încearcæ sæ zugræveascæ imaginea etericæ a milioane de oameni care îngenuncheazæ îmbræfliøîndu-se, contemplînd în extaz cerul îndepærtat øi cæutînd iubirea paternalæ a lui Dumnezeu, care trebuie cæ sælæøluieøte dincolo de bolta înstelatæ („überm Sternenzelt Muss ein lieber Vater wohnen“) (B, p. 108); cu toate astea, muzica se poticneøte parcæ la cuvîntul muss, lansat de baøi, repetat apoi de tenori øi altiste øi, în cele din urmæ, de soprane, de parcæ aceastæ conjurare reluatæ ar înfæfliøa o încercare disperatæ de a ne convinge (pe noi, dar øi pe ea însæøi) de ceea ce øtie cæ nu e adeværat, transformînd versul „trebuie cæ sælæøluieøte un Tatæ iubitor“ (B, p. 109) într-un gest disperat de implorare øi stînd deci mærturie pentru faptul cæ nu e nimic dincolo de bolta înstelatæ, niciun tatæ iubitor care sæ ne apere øi nicio

verso: populism øi luptæ de clasæ

garanflie a fraternitæflii noastre. Dupæ acest episod, se încearcæ o reîntoarcere la atmosfera de særbætoare sub forma unei fugi duble, care nu poate suna altfel decît fals în strælucirea ei excesiv de artificialæ, o falsæ sintezæ, dacæ a existat vreodatæ una veritabilæ, o încercare disperatæ de a acoperi golul Dumnezeului absent, revelat în secfliunea precedentæ. Cadenfla finalæ e totuøi lucrul cel mai straniu dintre toate, sunînd nu ca Beethoven, ci ca o versiune mai umflatæ a finalului din Ræpirea din serai a lui Mozart, combinînd elemente „turceøti“ cu spectacolul rapid al rococoului. (Øi sæ nu uitæm lecflia operei lui Mozart: figura despotului oriental e prezentatæ ca Stæpînul cu adeværat luminat.) Finalul e, aøadar, o mixturæ stranie de orientalism øi regresie în clasicismul de la sfîrøitul secolului al XVIII-lea, o dublæ retragere din fafla prezentului istoric, o recunoaøtere tacitæ a caracterului pur fantasmatic al bucuriei øi al fraternitæflii generale. Dacæ a existat vreodatæ muzicæ deconstruindu-se literalmente pe ea însæøi, atunci avem aici exemplul perfect al unei asemenea muzici. Contrastul dintre progresia liniaræ profund ordonatæ din prima jumætate a pærflii øi caracterul precipitat, eterogen øi inconsistent al jumætæflii a doua nu poate fi mai puternic. Nu-i de mirare cæ deja în 1826, la doi ani dupæ prima ei interpretare publicæ, unii critici descriseseræ finalul ca „un festival al urii împotriva a tot ce poate fi numit bucurie umanæ. Cu o putere giganticæ hoarda ameninflætoare se ridicæ, rupînd inimile în bucæfli øi întunecînd scînteia divinæ a zeilor într-o comedie asurzitoare øi monstruoasæ“ (B, p. 93). (Bineînfleles, aceste rînduri nu sînt menite sæ fie o criticæ la adresa lui Beethoven; dimpotrivæ, cum ar face, de pildæ, un Adorno, în acest eøec al pærflii a patra trebuie descifratæ integritatea artisticæ a lui Beethoven: semnalarea sinceræ a eøecului proiectului iluminist al fraternitæflii universale.) Simfonia a IX-a a lui Beethoven e plinæ deci de ceea ce Nicholas Cook numeøte „simboluri neconsumate“: elemente care sînt în exces faflæ de semnificaflia globalæ a operei (sau a momentului în care ele apar), care nu corespund acestei semnificaflii, deøi nu e clar ce semnificaflie suplimentaræ sînt menite sæ construiascæ (B, p. 103). Cook menflioneazæ „marøul funebru“ al mæsurii 513 din prima parte, finalul abrupt al pærflii a doua, tonalitæflile militare din partea a treia, aøa-numitele „fanfare ale groazei“, marøul turcesc øi multe alte momente din partea a patra – toate astea „vibreazæ de o semnificaflie implicatæ care dæ pe dinafara scenariului muzical“ (B, p. 93). Nu doar cæ înflelesul lor trebuie descoperit printr-o interpretare atentæ, însæøi relaflia dintre texturæ øi semnificaflie se regæseøte aici inversatæ. Dacæ „scenariul muzical“ predominant pare sæ transforme în muzicæ o semnificaflie dinainte stabilitæ (særbætorirea bucuriei, fraternitatea universalæ ø.a.m.d.), aici [în cazul „scenariului implicat“] semnificaflia nu e datæ dinainte, ci pare sæ pluteascæ într-un fel de indeterminare virtualæ. E de parcæ am øti cæ existæ (sau, mai curînd, trebuie sæ fie) o semnificaflie, færæ a fi în stare sæ precizæm care e aceastæ semnificaflie. Care e deci soluflia? Singura soluflie radicalæ e sæ schimbæm întreaga perspectivæ øi sæ cæutæm problema în chiar prima jumætate a pærflii a patra. Lucrurile nu încep sæ meargæ ræu numai de la mæsura 331, cu intrarea acelei marcia turca; ele merg prost încæ de la bun început. Trebuie sæ recunoaøtem cæ existæ ceva fals øi insipid în chiar Oda bucuriei, astfel încît

haosul care îøi face intrarea dupæ mæsura 331 e doar un fel de întoarcere a refulatului, un simptom a ceea ce a fost din capul locului problematic. Ce-ar fi dacæ ne-am da seama cæ am domesticit peste mæsuræ Oda bucuriei, dacæ ne-am obiønuit prea mult cu ea ca simbol al fraternitæflii fericite? Ce-ar fi dacæ ar trebui sæ ne confruntæm cu ea din nou, sæ respingem ceea ce e fals în ea? Nu e valabil oare acelaøi lucru pentru Europa, astæzi? Dupæ ce se invitæ milioane, de la cei mai de sus la cei mai de jos (viermi), sæ se îmbræfliøeze, cea de-a doua strofæ se încheie ameninflætor: „Cine n-a simflit iubirea plece dintre noi plîngînd“ (Und wer’s nie gekonnt, der stehle Weinend sich aus disem Bund) (B, pp. 108–109). Ironia Odei bucuriei a lui Beethoven ca imnul neoficial al Europei e, desigur, cæ principala cauzæ a crizei de astæzi în care se aflæ Uniunea este tocmai Turcia. Conform majoritæflii sondajelor de opinie, principalul motiv al acelora care au votat nu la ultimele referendumuri din Franfla øi Olanda a fost opoziflia lor faflæ de aderarea Turciei. Nu-ul poate fi justificat în termeni populiøti de dreapta (nu ameninflærii turceøti la adresa culturii noastre, nu forflei de muncæ ieftine a imigranflilor din Turcia) sau în termeni liberali-multiculturaliøti (Turcia n-ar trebui læsatæ sæ adere din cauzæ cæ, în felul în care-i trateazæ pe kurzi, nu aratæ destul respect pentru drepturile omului). Pærerea opusæ, da-ul, e la fel de falsæ precum cadenflele finale ale lui Beethoven. Deci, trebuie oare ca Turcia sæ fie læsatæ sæ adere sau sæ plece din Uniune (Bund) plîngînd? Poate Europa sæ supraviefluiascæ „marøului turcesc“? Øi ce-ar fi dacæ, aøa cum se întîmplæ în finalul Simfoniei a IX-a, problema realæ n-ar fi Turcia, ci melodia de bazæ însæøi, cîntecul unitæflii europene aøa cum e interpretat pentru noi de elita tehnocraticæ postpoliticæ de la Bruxelles? Ceea ce ne trebuie e o melodie cu totul diferitæ, o nouæ definiflie a Europei înseøi. Problema Turciei, perplexitatea Uniunii Europene faflæ de Turcia, nu e despre Turcia ca atare, ci despre confuzia în legæturæ cu ce este Europa însæøi. Care e, atunci, impasul cel mai profund al Europei de astæzi? Europa e prinsæ ca într-o menghinæ între America, de o parte, øi China, de cealaltæ. America øi China sînt, din punct de vedere metafizic, unul øi acelaøi lucru – aceeaøi turbare disperatæ a tehnicii dezlænfluite øi a organizærii færæ rædæcini a omului obiønuit. Cînd cel mai îndepærtat colfl al planetei a fost cucerit prin tehnicæ øi exploatat economic; cînd orice întîmplare, de oriunde øi oricînd, devine accesibilæ cu viteza pe care o vrem; cînd, prin relatærile de la fafla locului, putem „træi“ în acelaøi timp o luptæ din deøertul irakian øi o searæ la Opera din Beijing; cînd, într-o reflea digitalæ mondialæ, timpul nu e nimic altceva decît vitezæ, instantaneitate øi simultaneitate; cînd cîøtigætorul într-un reality show trece drept marele om al unui popor; atunci, ei bine, atunci, deasupra acestei agitaflii færæ cap øi coadæ, se iveøte ca un spectru întrebarea: la ce bun – încotro – ce va fi apoi?17 E nevoie deci, între europeni, de ceea ce Heidegger a numit Auseinandersetzung (confruntarea interpretativæ) cu alflii, precum øi cu trecutul Europei la toatæ scara acestuia, de la rædæcinile antice øi iudeo-creøtine pînæ la ideea recent decedatæ a statului bunæstærii. Europa e sfîøiatæ astæzi între aøa-numitul model anglo-saxon – acceptarea modernitæflii (adaptarea la regulile noii ordini mondiale) – øi modelul franco-german – a salva cît mai mult cu putinflæ din statul bunæstærii, ce fline de „vechea

161

Europæ“. Chiar dacæ sînt opuse, aceste douæ opfliuni sînt douæ fefle ale aceleiaøi monede, iar sarcina noastræ veritabilæ nu e nici sæ ne întoarcem la o formæ idealizatæ a trecutului – aceste modele sînt în mod clar epuizate –, nici sæ convingem europenii cæ, dacæ e sæ supraviefluim ca putere mondialæ, trebuie sæ ne adaptæm cît mai rapid cu putinflæ noilor tendinfle ale mondializærii. Sarcina noastræ nu e nici aceastæ opfliune, în mod clar cea mai proastæ dintre toate, de a cæuta o „sintezæ creatoare“ între tradifliile europene øi globalizare, cu scopul de a obfline ceea ce am putea fi ispitifli sæ numim mondializarea cu faflæ europeanæ. Fiecare crizæ e, prin ea însæøi, o instigare pentru un nou început; fiecare eøec al unor mæsuri strategice øi pragmatice pe termen scurt (pentru reorganizarea financiaræ a Uniunii etc.) este o binecuvîntare deghizatæ, o ocazie pentru a regîndi fundamentele însele. Avem nevoie de o refacere (Wieder-Holung). Printr-o confruntare criticæ cu întreaga tradiflie europeanæ, trebuie sæ repetæm întrebarea: „ce este Europa?“ sau, mai bine zis, „ce înseamnæ pentru noi sæ fim europeni?“ øi sæ formulæm astfel un nou început. Sarcina e dificilæ, ne obligæ sæ ne luæm riscul de a pæøi în necunoscut, dar singura soluflie alternativæ la aceasta e un declin încet, transformarea treptatæ a Europei în ceea ce fusese Grecia pentru Imperiul Roman ajuns la maturitate, o destinaflie pentru turismul cultural nostalgic, færæ vreo altæ importanflæ anume.18 Øi – un alt lucru faflæ de care trebuie sæ riscæm ipoteza cæ Heidegger a avut dreptate, chiar dacæ nu în sensul pe care l-a vrut – ce-ar fi dacæ democraflia n-ar fi ræspunsul potrivit la impasul european? În ale sale Notes towards a Definition of Culture [Însemnæri pentru o definiflie a culturii], marele conservator T. S. Eliot fæcea observaflia cæ existæ momente cînd unica opfliune e cea dintre sectarism øi lipsa de credinflæ, cînd unicul mod de a menfline vie o religie e sæ se opereze o schismæ sectaristæ faflæ de cadavrul ei principal. Astæzi, aceasta e unica noastræ øansæ. Abia printr-o „schismæ sectaristæ“ faflæ de moøtenirea europeanæ curentæ, prin dezlipirea cadavrului în declin al vechii Europe, se poate pæstra vie moøtenirea europeanæ reînnoitæ. O atare schismæ trebuie sæ facæ problematice premisele însele pe care avem tendinfla de a le accepta ca destinul nostru, ca træsæturi nonnegociabile ale impasului în care ne aflæm – fenomenul numit îndeobøte Nouæ Ordine Mondialæ øi nevoia, prin „modernizare“, de a ne adapta acesteia. Spus færæ menajamente, asta înseamnæ cæ dacæ Noua Ordine Mondialæ în ascensiune e cadrul nonnegociabil pentru noi tofli, atunci Europa e pierdutæ, aøa cæ singura soluflie pentru Europa e sæ-øi asume riscul øi sæ rupæ vraja destinului nostru. Nimic nu trebuie acceptat ca inviolabil în aceastæ nouæ fundare, nici nevoia de „modernizare“ economicæ, nici cele mai sacre fetiøuri liberale øi democrate. Aøadar, chiar dacæ nu-ul francez øi olandez nu e susflinut de o viziune alternativæ coerentæ øi detaliatæ, el mæcar face loc pentru aceasta din urmæ, deschizînd un gol care cere sæ fie umplut cu noi proiecte – spre deosebire de poziflia proconstituflie care face imposibilæ gîndirea, punîndu-ne în fafla unui fait accompli administrativ-politic. Mesajul nu-ului francez cætre tofli cei cærora le pasæ de Europa e un nu adresat experflilor anonimi a cæror marfæ ne este vîndutæ în frumos coloratul ambalaj liberal-multiculturalist, dar care nu poate sæ împiedice gîndirea. E timpul sæ devenim conøtienfli cæ trebuie sæ luæm o decizie propriu-zis politicæ despre ce vrem. Niciun administrator luminat nu va face treaba în locul nostru. Traducere de Alexandru Polgár

162

Note: 1. Mulfli comentatori proeuropeni au primit în mod favorabil disponibilitatea noilor membri est-europeni ai Uniunii de a aduce sacrificii financiare în raport cu comportamentul egoist øi intransigent al Marii Britanii, al Franflei, al Germaniei øi al altor state membre mai vechi; totuøi, trebuie sæ flinem minte ipocrizia Sloveniei øi a altor state membre din Europa de Est care au aderat recent la Uniune; ele s-au comportat ca ultimii venifli într-un club exclusivist, vrînd sæ fie ultimii care intræ. În timp ce acuzæ Franfla de rasism, tot ele se opun accesului Turciei. 2. Vezi Ernesto Laclau, On Populist Reason, London, 2005; abreviatæ infra ca OPR. 3. Aceastæ distincflie e omoloagæ cu aceea pusæ la lucru de Michael Walzer între o moralitate „subflire“ øi una „vîscoasæ“; vezi Michael Walzer, Thick and Thin, Notre Dame, Ind., 1994. El aduce ca exemplu marea demonstraflie de pe stræzile din Praga, care a avut loc în 1989 øi care a ræsturnat regimul comunist; pe majoritatea pancartelor stætea scris pur øi simplu „Adevær“, „Dreptate“ sau „Libertate“, sloganuri generale cu care trebuia sæ cadæ de acord pînæ øi regimul comunist; øiretlicul a stat, desigur, în urzeala subiacentæ de revendicæri „vîscoase“ (specifice, determinate), cum ar libertatea presei, alegeri pluripartinice øi aøa mai departe, care indicau ce anume aveau în vedere oamenii prin simplele sloganuri generale. Pe scurt, lupta nu s-a dus numai pentru libertate øi dreptate, ci øi pentru semnificaflia acestor cuvinte. 4. Multora dintre simpatizanflii regimului lui Hugo Chávez din Venezuela le place sæ opunæ stilul flamboaiant øi cîteodatæ clovnesc de caudillo al acestuia vastelor miøcæri populare de autoorganizare ale særacilor øi celor deposedafli, care l-au adus înapoi dupæ ce a pierdut puterea în urma loviturii de stat sprijinite de SUA; eroarea acestui punct de vedere e sæ credem cæ a doua merge færæ prima. Miøcarea popularæ are nevoie de figura identificatorie a liderului charismatic. Limitærile lui Chávez constæ în altceva øi, mai precis, în chiar factorul care îi permite sæ-øi joace rolul: banii rezultafli din comerflul cu fliflei. Pare cæ flifleiul e întotdeauna o binecuvîntare ambiguæ, de nu de-a dreptul un blestem. Datoritæ rezervelor de fliflei, el poate sæ dea curs liber gesturilor sale populiste, færæ a plæti preflul întreg pentru ele, færæ a inventa ceva nou la nivel socio-economic. Banii îi permit sæ practice o politicæ contradictorie (sæ impunæ mæsuri anticapitaliste populiste øi sæ lase practic neatins edificiul capitalist), sæ nu acflioneze, ci sæ amîne acfliunea, schimbarea radicalæ. (În ciuda retoricii sale îndreptate împotriva Statelor Unite, Chávez are mare grijæ sæ onoreze la timp contractele Venezuelei cu SUA; el este efectiv un Fidel al flifleiului.) 5. Sigmund Freud, Group Psychology and the Analysis of the Ego, 1921, The Standard Edition of the Complete Psychological Works, trad. øi ed. de Jamens Strachey, 24 vol., London, 1953–1974, vol. 18, p. 100. [Ed. românæ: Psihologia colectivæ øi analiza eului, traducere de Darie Læzærescu, Mediarex, 1995, p. 62.] 6. Vezi, mai ales, Chantal Mouffe, The Democratic Paradox, London, 2000. 7. George Lakoff, Don’t Think of an Elephant!, New York, 2004, p. 55. 8. Pentru a fi un pic ræu: existaseræ vremuri cînd stînga a reuøit, deøi nu spre onoarea ei, sæ producæ asemenea imagini, aøa cum s-a întîmplat la sfîrøitul anilor 1930 øi în anii 1940, cînd a creat o asemenea imagine a URSS-ului încît sæ legitimeze bine-cunoscutele procese-spectacol. 9. Lakoff, pp. 93–94. 10. Citat în Mary Zournazi, Hope, London, 2002, p. 145. 11. Ernesto Laclau, „Las manos en la masa“ [Mîfla din sac], Radar, 5 iunie 2005, p. 20. 12. Jacques Rancière, Disagreement: Politics and Philosophy, Minneapolis, 1998, p. 23. 13. Cel mai bun exemplu anecdotic pentru ce nu este în regulæ cu prima modalitate a universalitæflii e povestea, de pe vremea Primului Ræzboi Mondial, în care un soldat englez din clasa muncitoare, aflat în permisie, se înfurie cînd întîlneøte un tînær din clasele privilegiate, care îøi duce liniøtit viafla de rafinament „britanic pursînge“ (ritualul ceaiului øi aøa mai departe), færæ a fi deloc deranjat de ræzboi. Cînd soldatul îl repede pe tînær: „Cum pofli sæ stai aøa øi sæ-fli savurezi ceaiul, cînd noi ne værsæm sîngele pentru a ne apæra modul de viaflæ?“, acesta din urmæ îi ræspunde liniøtit: „Dar eu sînt modul de viaflæ pe care voi îl apærafli în tranøee!“. 14. Neajunsul postpoliticii e exemplificat cel mai bine nu doar de succesul populismului de dreapta, ci øi de alegerile din 2005 din Marea Britanie; în pofida tot mai accentuatei lipse de popularitate a lui Tony Blair (el a fost øi continuæ sæ fie indicat ca fiind persoana cea mai nepopularæ din Marea Britanie), aceastæ nemulflumire nu are nicio posibilitate de a-øi gæsi o expresie politic eficace; o atare frustrare poate numai sæ aflîfle explozii extraparlamentare.

verso: populism øi luptæ de clasæ 15. Vezi Nicholas Cook, Beethoven: Symphony No. 9, Cambridge, Mass., 2003; abreviatæ infra B. 16. Unii critici chiar comparæ „grohæitul absurd“ al fagoturilor øi al timpanelor acompaniind începutul marcia turca cu niøte bæøini; vezi B, p. 103.

De ce construirea unui popor e principala sarcinæ a unei politici radicale

17. Tofli care sînt cît de cît familiarizafli cu gîndirea lui Heidegger vor recunoaøte desigur cu uøurinflæ în acest paragraf o parafrazæ ironicæ a bine-cunoscutului pasaj din Martin Heidegger, Introduction to Metaphysics, New Haven, Conn., 2000, pp. 28–29. [Ed. românæ: Introducere în metafizicæ, Bucureøti, Humanitas, 1999, pp. 57–58.]

Ernesto Laclau

18. În martie 2005, Pentagonul a lansat un rezumat al unui document ultrasecret care schifleazæ programul de dominaflie militaræ mondialæ al Americii. Programul cheamæ la o abordare mai prevæzætoare a ræzboiului, una care sæ depæøescæ „blîndeflea“ acfliunilor preventive sau de apærare. El se concentreazæ pe patru sarcini principale: sæ se construiascæ parteneriate cu state în declin, pentru a înfrînge ameninflærile teroriste; sæ se apere patria, ceea ce poate însemna inclusiv operafliuni ofensive împotriva grupurilor teroriste ce plænuiesc un atac; sæ se influenfleze deciziile flærilor aflate la puncte de intersecflie strategice, cum ar fi China øi Rusia; sæ se previnæ cumpærarea de arme de distrugere în masæ de cætre statele ostile sau de cætre grupurile teroriste. Va accepta Europa toate astea, satisfæcutæ de rolul de Grecie anemicæ aflatæ sub dominaflia puternicului Imperiu Roman?

ˇ izˇek la adresa cærflii mele Am fost destul de surprins de critica lui Slavoj Z ˇizˇek, „Against On Populist Reason [Despre rafliunea populistæ] (vezi Slavoj Z the Populist Temptation“ [Împotriva ispitei populiste], Critical Inquiry, 32 [primævara 2006], pp. 551–574).1 Dat fiind cæ pomenita carte e foarte ˇ izˇek lucrurile, mæ aøteptam, desicriticæ la adresa felului în care vede Z gur, la o reacflie din partea lui. Totuøi, el a ales sæ-mi ræspundæ pe o cale destul de indirectæ øi oblicæ; nu zice nimic despre criticile mele la adresa operei sale, formulînd în schimb o suitæ de obiecflii la cartea mea, obiecflii care au un înfleles doar dacæ cititorul acceptæ în întregime perspectiva lui teoreticæ – adicæ tocmai ceea ce am pus eu sub semnul întrebærii. Pentru a evita continuarea acestui dialog între surzi, voi lua taurul de coarne, arætînd încæ o datæ ce consider ˇ izˇek øi, eu a fi fundamental greøit în abordarea lui Z cu un drum, refutîndu-i criticile pe care mi le aduce. Populism øi luptæ de clasæ ˇ izˇek Voi læsa deoparte porfliunile din eseul lui Z care trateazæ referendumurile din Franfla øi Olanda – pozifliile noastre nu sînt foarte depærtate privitor la aceastæ chestiune2 – øi mæ voi concentra pe acele pærfli teoretice în care el afirmæ divergenflele ˇizˇek începe prin a spune cæ prefer populismul în locul luptei dintre noi. Z de clasæ. Aceasta e o modalitate destul de ilogicæ de a prezenta chestiunea. Ea sugereazæ cæ populismul øi lupta de clasæ sînt douæ entitæfli existînd efectiv în lume, între care ar trebui sæ alegem, la fel cum alegem sæ facem parte dintr-un partid politic sau dintr-un club de fotbal. În realitate, ideea mea de popor øi concepflia clasic marxistæ despre lupta de clasæ sînt douæ modalitæfli diferite de a concepe felul în care se construiesc identitæflile sociale, astfel încît dacæ una dintre ele e corectæ, cealaltæ trebuie concediatæ – sau mai degrabæ resorbitæ øi redefinitæ în termenii ˇ izˇek descrie totuøi exact punctele în care cele perspectivei alternative. Z douæ perspective diferæ: „«lupta de clasæ» presupune un grup social particular (clasa muncitoare) ca agent politic privilegiat; acest privilegiu nefiind el însuøi Textul de faflæ este tradus dupæ Ernesto Laclau, „Why Constructing a People Is the Main Task of Radical Politics“, Critical Inquiry, 32 [Summer 2006], pp. 646–680. Copyright: The University of Chicago Press (Journals Division). The University of Chicago Press nu este responsabilæ pentru acurateflea traducerii din limba englezæ. ERNESTO LACLAU e profesor de politicæ la Universitatea din Essex øi profesor emerit de umanioare øi retoricæ la Northwestern University din Chicago. A scris Politics and Ideology of Our Time [Politica øi ideologia vremii noastre, 1977], New Reflections on the Revolution of Our Time [Noi reflecflii asupra revolufliei vremii noastre, 1990], Emancipation(s) [Emancipæri, 1996] øi, împreunæ cu Chantal Mouffe, Hegemony and Socialist Strategy [Hegemonie øi strategie socialistæ, 1985], ˇ izˇek øi Judith Butler Contingency, Hegemony, Universality [Contingenflæ, hegemoiar cu Slavoj Z nie, universalitate, 2000]. Cea mai recentæ carte a sa este On Populist Reason [Despre rafliunea populistæ, 2005].

163

rezultatul luptei hegemonice, ci fiind întemeiat pe «poziflia socialæ obiectivæ» a acestui grup – lupta ideologico-politicæ e în cele din urmæ redusæ la un epifenomen al unor procese sociale, al unor puteri «obiective» øi al conflictelor «obiective» dintre ele. Pentru Laclau, dimpotrivæ, faptul cæ o luptæ particularæ e ridicatæ la rangul de «echivalent universal» al tuturor luptelor nu e ceva predeterminat, ci este, la rîndul sæu, rezultatul luptei politice contingente pentru hegemonie. În anumite situaflii, aceastæ luptæ poate fi lupta muncitorilor, pe cînd în altele, lupta patrioticæ anticolonialæ sau lupta antirasistæ pentru toleranflæ culturalæ… Nu existæ nimic în însuøirile inerent pozitive ale unei lupte particulare care sæ o predestineze pentru un asemenea rol hegemonic de «echivalent general» al tuturor luptelor“.3 Deøi e clar cæ aceastæ descriere a contrastului este incompletæ, nu am nicio obiecflie împotriva imaginii de ansamblu asupra distincfliei fundamenˇ izˇek propune însæ în continuare o altæ tale dintre cele douæ abordæri. Z træsæturæ a populismului, una pe care, zice el, eu n-aø fi luat-o în considerare. Cu toate cæ aø fi indicat corect caracterul vid al semnificantuluiregent ce întruchipeazæ duømanul, n-aø fi menflionat pseudoconcreteflea figurii în care acesta din urmæ se incarneazæ. Trebuie sæ mærturisesc cæ nu gæsesc nimic consistent în aceastæ acuzaflie. Toatæ analiza mea se bazeazæ tocmai pe apærarea ideii cæ orice cîmp politico-discursiv e structurat întotdeauna printr-un proces reciproc în care golul [emptiness] slæbeøte particularitatea unui semnificant concret øi cæ, la rîndul sæu, particularul reacflioneazæ dînd, în mod necesar, universalului un corp care sæ-l incarneze. Am definit hegemonia ca fiind un raport prin care un anumit particular devine numele unui universal cu care primul nu se poate mæsura deloc. Aøadar, universalul, cu totul lipsit de instrumentele reprezentærii nemijlocite, obfline o prezenflæ doar de împrumut, prin mijlocirea distorsionatæ a investirii lui într-un anumit particular. ˇ izˇek are Pe moment, sæ læsæm totuøi deoparte aceastæ chestiune, cæci Z sæ propunæ o completare øi mai importantæ la ideea mea teoreticæ despre populism. În ochii lui, „ceea ce trebuie adæugat e felul în care discursul populist deplaseazæ antagonismul øi construieøte duømanul: în cadrul populismului, duømanul e întotdeauna externalizat/reificat ca o entitate ontologicæ pozitivæ (chiar dacæ spectralæ), a cærei anihilare va reface echilibrul øi dreptatea; în mod simetric, identitatea noastræ – cea a agentului politic populist – e de asemenea perceputæ ca preexistînd atacului violent [la adresa ei] din partea adversarului“. Bineînfleles, n-am spus niciodatæ cæ identitatea populistæ preexistæ atacului violent al adversarului, ci tocmai opusul: cæ un asemenea atac violent e condiflia premergætoare a oricærei identitæfli populare. Pentru a descrie felul în care væd aceastæ relaflie, l-am øi citat, de altfel, pe SaintJust, care spune cæ unitatea Republicii e datæ doar de distrugerea a ceea ˇ izˇek. ce i se opune. Sæ vedem însæ cum se desfæøoaræ argumentul lui Z El afirmæ cæ reificarea antagonismului într-o entitate pozitivæ implicæ o formæ elementaræ de mistificare ideologicæ øi cæ, deøi populismul se poate miøca în diverse direcflii politice (reacflionaræ, naflionalistæ, progresist-naflionalistæ etc.), „în mæsura în care, în chiar ideea sa, el deplaseazæ antagonismul social imanent la nivelul antagonismului dintre poporul unificat øi duømanul sæu exterior, el confline totuøi în cele din urmæ o tendinflæ pe termen lung protofascistæ“. La care adaugæ motivele care îl fac sæ crea-

164

dæ cæ miøcæri de tip comunist n-au cum sæ fie populiste, pentru cæ, pe cînd în fascism Ideea e subordonantæ voinflei øefului, în comunism Stalin e un øef secundar – în sens freudian –, pentru cæ e subordonat Ideii. Frumos compliment la adresa lui Stalin! E bine cunoscut faptul cæ el nu se supunea niciunei ideologii, ci o manipula la modul cel mai grotesc, pentru a o face sæ serveascæ agendei lui politice pragmatice. De exemplu, principiul autodeterminærii naflionale ocupa o poziflie privilegiatæ în universul ideologic stalinist; exista totuøi o clauzæ care stipula cæ acest principiu trebuie aplicat „în mod dialectic“, adicæ putea fi violat ori de cîte ori asta convenea din punct de vedere politic. Stalin n-a fost un particular subsumabil unei universalitæfli conceptuale; dimpotrivæ, universalitatea conceptualæ e cea care a ajuns sæ fie subsumatæ numelui „Stalin“. Din acest punct de vedere, nici Hitler nu ducea lipsæ de idei politice – patria, rasa ø.a.m.d. –, pe care le manipula la fel de abil cînd rafliunile politice o cereau. Se înflelege de la sine cæ nu spun cæ între regimul nazist øi cel stalinist n-ar fi existat deosebiri, ci doar cæ, oricare ar fi diferenflele dintre ele, acestea nu pot fi fundamentate pe o relaflie ontologicæ diferitæ între Øef øi Idee.4 (Cît despre relaflia efectivæ dintre populism øi comunism, voi reveni la ea într-o clipæ.) ˇizˇek Sæ ne întoarcem însæ la paøii logici prin care se articuleazæ analiza lui Z – adicæ la felul cum îøi concepe el completarea la constructul meu teoretic. Argumentul lui nu-i altceva decît o succesiune de concluzii non sequitur. Desfæøurarea lor aratæ cam aøa: (1) începe prin a cita un fragment din cartea mea, un fragment în care, prin exemplul felului în care s-au constituit identitæflile populare în timpul chartismului britanic, aræt cæ relele societæflii n-au fost prezentate ca derivînd din sistemul economic, ci din abuzul de putere al unor grupuri parazitare øi speculante5; (2) el consideræ cæ ceva asemænætor are loc øi în discursul fascist, în care figura Evreului devine incarnarea concretæ a tot ce nu-i în regulæ cu societatea (aceastæ concretizare e prezentatæ de el ca o operaflie de reificare); (3) el concluzioneazæ cæ asta aratæ cæ în orice populism (de ce? cum?) existæ o „tendinflæ pe termen lung protofascistæ“; (4) comunismul totuøi ar fi imun la populism, pentru cæ în discursul sæu nu are loc nicio reificare, iar conducætorul ræmîne, færæ vreun pericol, unul secundar. Nu e greu sæ vedem cæ aceastæ argumentaflie e, în întregul ei, falacioasæ. În primul rînd, chartismul øi fascismul sînt prezentate ca douæ specii ale genului populism; în al doilea, modus operandi al uneia dintre specii (fascismul) e conceput ca reificare; în al treilea, færæ niciun motiv precizat (în acest punct, exemplul chartist e trecut subtil sub tæcere), modus operandi al speciei devine træsætura definitorie a întregului gen; în al patrulea rînd, în consecinflæ, una dintre specii devine destinul teleologic al tuturor speciilor care aparflin aceluiaøi gen. La toate astea se adaugæ, în al cincilea rînd, încæ o concluzie hazardatæ, aceea cæ dacæ nu putem considera comunismul ca fiind o specie a genului populism, asta se întîmplæ, chipurile (færæ a o spune clar niciunde), pentru cæ în el n-ar exista reificare. În cazul comunismului am avea de-a face, aøadar, cu o universalitate nemijlocitæ; acesta ar fi motivul pentru care incarnarea supremæ a concretului, Conducætorul, trebuie sæ fie subordonatæ în întregime Ideii. Inutil de precizat cæ aceastæ ultimæ concluzie nu se bazeazæ pe nicio dovadæ istoricæ, ci doar pe un argument pur aprioristic. Mai importantæ totuøi decît insistarea pe evidenta circularitate a întreguˇ izˇek e explorarea celor douæ presupoziflii pe care lui raflionament al lui Z

verso: populism øi luptæ de clasæ

se bazeazæ acest raflionament. Ele sînt urmætoarele: (1) orice incarnare a universalului în particular trebuie gînditæ ca o reificare; (2) orice incarnare de acest fel e, în mod inerent, fascistæ. Acestor douæ postulate le vom opune douæ teze: (1) conceptul de reificare e complet inadecvat pentru a înflelege modalitatea de incarnare a universalului în particular proprie construcfliei unei identitæfli populare; (2) acest fel de incarnare – corect înfleles –, departe de a fi o caracteristicæ a fascismului sau a oricærei alte miøcæri politice, e inerent oricærui tip de relaflie hegemonicæ – adicæ tipului de relaflie propriu politicului ca atare. Sæ începem cu reificarea. Acesta din urmæ nu e un termen al limbajului comun, ci are un conflinut filosofic precis. A fost introdus pentru prima oaræ de Lukács, deøi majoritatea dimensiunilor lui au fost aproximate avant la lettre în multe din textele lui Marx, mai ales în secfliunea Capitalului care se ocupæ de fetiøismul mærfii. Atotputernicia valorii de schimb în societatea capitalistæ face imposibil accesul la o perspectivæ asupra totalitæflii; relafliile dintre oameni capætæ un caracter obiectiv øi, în timp ce indivizii se transformæ în lucruri, lucrurile apar ca adeværaflii agenfli sociali. Însæ, dacæ examinæm cu atenflie structura reificærii, o træsæturæ evidentæ devine de-ndatæ vizibilæ: reificarea rezidæ esenflialmente într-o operaflie de inversiune. Ceea ce e derivat apare ca originar; ceea ce e de ordinul aparenflei se prezintæ ca esenflial. Inversiunea relafliei dintre subiect øi predicat e nucleul oricærei reificæri. În acest sens, reificarea e un veritabil proces de mistificare ideologicæ, corelatul ei subiectiv fiind conceptul de falsæ conøtiinflæ. Ansamblul categorial reificare/falsæ conøtiinflæ are un înfleles numai în mæsura în care distorsiunea ideologicæ poate fi inversatæ; dacæ ea ar fi constitutivæ pentru conøtiinflæ, nu am putea vorbi de distorsiune. Acesta e motivul ˇizˇek, pentru a-øi impune propria idee despre falsa conøtiinflæ, pentru care Z e obligat sæ conceapæ antagonismele sociale ca fiind întemeiate pe un soi de mecanism imanent, care trebuie sæ considere conøtiinfla agenflilor sociali ca fiind pur øi simplu un fenomen derivat – sau, mai precis, un mecanism în care conøtiinfla agenflilor sociali, dacæ admitem cæ ea existæ, e doar expresia transparentæ a acestui mecanism. Universalul ar vorbi, aøadar, în mod direct, færæ a mai avea nevoie de mijlocirea concretului. Sau, în ˇ izˇek: populismul „deplaseazæ antagonismul social imanent termenii lui Z la nivelul antagonismului dintre poporul unificat øi duømanul exterior“. Cu alte cuvinte, construirea discursivæ a duømanului e prezentatæ ca o operaflie de distorsiune. Într-adevær, dacæ universalul care sælæøluieøte în antagonism ar avea posibilitatea unei expresii nemijlocite, mijlocirea prin concret n-ar putea fi conceputæ decît ca reificare. ˇ izˇek, tipul de articulare între universal øi particuDin nefericire pentru Z lar pe care îl presupune felul în care abordez eu chestiunea identitæflilor populare e radicalmente incompatibil cu nofliuni de ordinul reificærii øi al distorsiunii ideologice. Nu avem de-a face cu o falsæ conøtiinflæ opusæ uneia adeværate – care ne-ar aøtepta ca un destin teleologic programat –, ci cu construirea contingentæ a unei conøtiinfle tout court. Aøadar, ceea ˇ izˇek prezintæ drept completare la abordarea mea nu e deloc aøa ce Z ceva, ci punerea sub semnul întrebærii a premiselor sale fundamentale. Aceste premise rezultæ dintr-o anumitæ lecturæ a relafliei dintre universal øi particular, dintre abstract øi concret, pe care am discutat-o în lucrarea mea din trei perspective – psihanaliticæ, lingvisticæ øi politicæ – øi pe care

aø vrea s-o rezum aici, pentru a aræta incompatibilitatea ei cu modelul ˇ izˇek. brut al falsei conøtiinfle propus de Z Sæ începem cu psihanaliza. Am încercat sæ aræt în Despre rafliunea populistæ felul în care logica hegemoniei øi aceea a obiectului a al lui Lacan se suprapun în mare mæsuræ øi am vorbit despre o relaflie ontologicæ fundamentalæ, în care plenitudinea nu poate fi atinsæ decît printr-o investire radicalæ într-un obiect parflial – care nu e o parflialitate în cadrul totalitæflii, ci o parflialitate care este totalitatea. În dezvoltarea acestei idei, lucrarea mea datoreazæ mult analizelor lui Joan Copjec, care a întreprins o explorare riguroasæ a implicafliilor logice ale categoriilor lacaniene, ˇizˇek, prin analogii hegeliene superficiale. Aspecfæræ a le distorsiona, à la Z tul cel mai important pentru tema noastæ e cæ plenitudinea – Lucrul freudian – este de neatins; ea este doar o iluzie retrospectivæ, substituitæ de obiectele parfliale ce incarneazæ imposibila totalitate. În termenii lui Lacan: sublimarea constæ în înælflarea unui obiect la rangul de Lucru. Aøa cum am încercat sæ aræt, relaflia hegemonicæ reproduce toate aceste momente structurale; o anumitæ particularitate îøi asumæ reprezentarea unei universalitæfli întotdeauna în retragere. Cum se vede, modelul reificare/distorsiune/falsæ conøtiinflæ e radical incompatibil cu modelul hegemonie/obiect a; în timp ce primul presupune împlinirea plenitudinii prin inversarea procesului de reificare, al doilea concepe plenitudinea (Lucrul) ca fiind de neatins, pentru cæ e lipsitæ de orice conflinut; pe cînd primul consideræ incarnarea în concret ca o reificare distorsionatæ, al doilea vede investirea radicalæ într-un obiect ca singura cale de a atinge o anumitæ plenitudine. Aborˇ izˇek, bazatæ pe modelul reificare/falsæ conøtiinflæ, stæ în picioadarea lui Z re doar cu preflul eradicærii radicale a logicii obiectului a din cîmpul relafliilor politice. Urmætorul pas: semnificarea. (Ceea ce am numit perspectivæ lingvisticæ nu se referæ doar la lingvistic în sens strict, ci la toate sistemele de semnificare. Dat fiind caracterul lor coextensiv în raport cu viafla socialæ, categoriile øi relafliile explorate de analiza lingvisticæ nu aparflin unor arii regionale, ci cîmpului unei ontologii generale.) Avem de-a face øi aici cu aceeaøi imbricare între particular øi universal pe care am gæsit-o în perspectiva psihanaliticæ. Am arætat altundeva cæ totalizarea unui sistem de diferenfle e imposibilæ færæ o excludere constitutivæ.6 Aceasta din urmæ are însæ un efect logic primar, øi anume ruptura oricærui element semnificant într-o parte de echivalenflæ øi una de diferenflæ. Cum aceste douæ pærfli nu pot fi suturate logic, rezultæ cæ orice suturæ va fi una retoricæ; o anumitæ particularitate, færæ a înceta sæ fie particularæ, va ajunge sæ flinæ cumva loc de semnificaflie universalæ. Ergo, iregularitatea semnificafliei e singurul teren pe care se poate desfæøura procesul de semnificare. Catahrezæ = retoricitate = posibilitatea însæøi a unei semnificaflii. Aceeaøi logicæ pe care am gæsit-o în psihanalizæ între (imposibilul) Lucru øi obiectul ˇizˇek a ni se prezintæ din nou ca unicæ posibilitate a semnificærii. Analiza lui Z nu atacæ direct chestiunea semnificærii, dar nu e greu sæ tragem concluzia ce rezultæ, în acest cîmp, din abordarea lui bazatæ pe reificare: orice fel de substituflie retoricæ ce se întrerupe, færæ o reconciliere semnificantæ propriu-zisæ, va duce la falsæ conøtiinflæ. În fine, politica. Sæ luæm exemplul pe care l-am folosit în mai multe rînduri în Despre rafliunea populistæ: cazul Solidarnos´ć din Polonia. Avem

165

de-a face aici cu o societate în care frustrarea unei pluralitæfli de revendicæri de cætre un regim opresiv a creat o echivalenflæ spontanæ între acestea, o echivalenflæ care trebuia totuøi exprimatæ într-o formæ sau alta de unitate simbolicæ. Avem aici o alternativæ claræ: fie existæ un conflinut [al revendicærilor] negat de regimul opresiv, dar care poate fi læmurit, în ultimæ instanflæ, conceptual – caz în care acest conflinut poate fi exprimat în mod direct, în identitatea lui diferenflialæ pozitivæ –, fie revendicærile sînt radical eterogene øi singurul lucru pe care îl împærtæøesc e o træsæturæ negativæ – opoziflia lor comunæ la regimul opresiv. În cazul al doilea nu mai e vorba de exprimarea directæ a unei însuøiri pozitive, care sæ subîntindæ diferitele revendicæri; întrucît ceea ce trebuie exprimat e o negativitate ireductibilæ, reprezentarea sa va avea în mod necesar un caracter simbolic.7 Revendicærile lansate de Solidarnos´ć vor deveni simbolul unui lanfl mai întins de revendicæri, a cæror echivalenflæ instabilæ în jurul acelui simbol va constitui o identitate popularæ mai cuprinzætoare. Aceastæ constituire a unitæflii simbolice a taberei populare – øi corelatul ei: unificarea simbolicæ a regimului opresiv prin mijloace discursive/de echivalenflæ simiˇizˇek ne propune sæ concepem drept reificare. Ceea lare – este ceea ce Z ce e cu totul greøit. În reificare avem, cum am væzut, o inversiune în relaflia dintre expresia adeværatæ øi cea distorsionatæ, în timp ce aici opoziflia adeværat/distorsionat nu mai are niciun înfleles; dat fiind cæ legætura de echivalenflæ se stabileøte între revendicæri cu totul eterogene, „omogenizarea“ lor printr-un semnificant gol e un pur passage à l’acte [trecere la act], construirea a ceva esenflialmente nou, øi nu revelarea unei identitæfli „adeværate“ care sæ le subîntindæ. Acesta e motivul pentru care, în cartea mea, am insistat asupra faptului cæ semnificantul gol e doar un nume, care nu aparfline ordinii conceptuale. Aøadar, chestiunea nu e aceea a unei conøtiinfle adeværate sau false. Precum în cazul perspectivei psihanalitice – ridicarea unui obiect la rangul de Lucru – sau în acela al semnificærii – unde avem de-a face cu prezenfla unui termen figural, care este, totodatæ, o catahrezæ, pentru cæ numeøte øi astfel dæ prezenflæ discursivæ unui vid esenflial în cadrul structurii semnificante –, în politicæ avem de-a face cu constituirea de noi agenfli – popoare, în sensul acordat de noi termenului – prin articularea logicii echivalenflei cu aceea a diferenflei. Aceste logici implicæ materializæri figurale ce rezultæ dintr-o creatio ex nihilo, imposibil de redus la orice literalitate precedentæ sau ultimæ. Sæ uitæm deci de reificare. Ceea ce am spus pînæ acum anticipeazæ deja cæ, în opinia noastræ, a doua ˇ izˇek, conform cæreia reprezentarea simbolicæ – pe care el tezæ a lui Z o concepe ca reificare – e în mod esenflial sau mæcar tendenflial fascistæ, ˇ izˇek foloseøte aici un truc demagogic: rolul Evreilor în nu fline nici ea. Z discursul nazist, care trezeøte instantaneu imaginea ororilor holocaustului øi provoacæ o reacflie instinctiv negativæ. E adeværat cæ discursul fascist folosise anumite forme de reprezentare simbolicæ, dar nu e nimic în mod particular fascist în asta, cæci nu existæ niciun discurs politic care sæ nu-øi construiascæ simbolurile în acest fel. Aø spune chiar cæ acest tip de construire e tocmai definiflia obiectului politicii. Arsenalul exempleˇizˇek, e inepuilor ideologice posibile, divergente în raport cu cel ales de Z zabil. Ce anume – de nu o materializare simbolicæ – e implicat în discursul care prezintæ Wall Streetul ca sursa tuturor relelor economice? Sau în arderea drapelului american de demonstranflii din Lumea a Treia? Sau în emblemele rurale, antimoderniste ale miøcærilor inifliate de

166

Gandhi? Sau în incendierea catedralei din Buenos Aires de cætre masele peroniste? Ne identificæm cu anumite simboluri, în timp ce altele le respingem, dar acesta nu e un motiv suficient pentru a afirma cæ matricea unei structuri simbolice variazæ dupæ conflinutul material al simboluˇ izˇek, rilor. Aceastæ afirmaflie nu e posibilæ færæ ideea de reificare à la Z care face posibilæ atribuirea anumitor conflinuturi unei conøtiinfle adeværate øi a altora uneia false. Însæ nici mæcar aceastæ operafliune naivæ n-o va scoate la capæt færæ a postula mai tîrziu cæ orice formæ de incarnare simbolicæ este expresia unei false conøtiinfle, în timp ce adeværata conøtiinflæ ar fi cu totul absolvitæ de nevoia unei medieri simbolice. (Acesˇ izˇek: a læsa cu totul ta e punctul în care teoria lacanianæ se ræzbunæ pe Z la o parte medierea simbolicæ øi a te cantona la expresia puræ a conøtiinflei adeværate e acelaøi lucru cu a pretinde cæ existæ un acces nemijlocit la Lucrul ca atare, în timp ce obiectelor a li se va acorda doar statutul de reprezentæri distorsionate.) Revendicæri: între dorinfle øi pretenflii Unitatea cea mai discretæ a analizei sociale întreprinse de noi e categoria revendicærii. Ea presupune cæ grupul social nu e un referent esenflialmente omogen, ci cæ unitatea lui ar trebui conceputæ mai degrabæ ca ˇizˇek a formulat douæ o articulare între ele a unor revendicæri eterogene. Z obiecflii principale la aceastæ abordare. Prima: conceptul de revendicare nu surprinde adeværata naturæ antagonicæ a gestului revoluflionar („Nu depæøeøte oare gestul politic cu adeværat revoluflionar sau emancipator orizontul acestor revendicæri? Subiectul revoluflionar înceteazæ sæ mai opereze la nivelul vreunei revendicæri anume adresate celor la putere; el vrea, dimpotrivæ, sæ-i nimiceascæ“). A doua: nu existæ nicio corelaflie între pluralitatea implicitæ în ideea unui lanfl de echivalenfle al revendicærilor øi scopurile efective ale unei mobilizæri populiste, iar asta pentru cæ multe miøcæri populiste sînt structurate în jurul unui singur obiectiv („Se cere a fi fæcutæ aici o observaflie de ordin mai general despre miøcærile populare vizînd un singur obiectiv. Sæ luæm, de pildæ, «revoltele impozitului» din Statele Unite. Chiar dacæ ele funcflioneazæ populist, mobilizînd oamenii în numele unei revendicæri care nu e satisfæcutæ de institufliile democratice, ele nu par sæ se bazeze pe un lanfl complex de echivalenfle, ci ræmîn concentrate pe o revendicare unicæ“). ˇizˇek rateazæ întru totul chestiunea. Sæ începem Cele douæ obiecflii ale lui Z ˇ cu prima. Chiar dacæ Z izˇek menflioneazæ tensiunea dorinflæ/pretenflie în jurul cæreia se articuleazæ conceptul meu de revendicare, el nu e deloc conøtient de consecinflele ei teoretice. În opinia noastræ, orice revendicare începe ca o dorinflæ; de pildæ, institufliilor puterii locale li se cere sæ vinæ în întîmpinarea doleanflelor populafliei într-o anumitæ zonæ – în proˇ izˇek o blema locuinflelor, sæ zicem. Aceasta e singura situaflie pe care Z are în vedere; cei de la putere sînt rugafli sæ ia în considerare dorinfla unui grup de oameni. Din aceastæ perspectivæ, situaflia e cu totul inegalæ: satisfacerea revendicærii ar fi o concesie fæcutæ de cei de la putere. A reduce însæ chestiunea doar la aceastæ situaflie înseamnæ a ignora a doua dimensiune a analizei mele, procesul social prin care o dorinflæ e transformatæ într-o pretenflie. Cum are loc aceastæ mutaflie? Aøa cum am încercat sæ demonstrez, ea are loc prin operafliunea logicii echivalenflelor. Oamenii ale cæror revendicæri legate de locuinfle sînt nesatisfæcute væd cæ nu se dæ curs nici altor revendicæri, care privesc, de pildæ, transportul,

verso: populism øi luptæ de clasæ

sænætatea, securitatea, educaflia. Asta declanøeazæ un proces pe care l-am descris in extenso în cartea mea. El se reduce la urmætoarele: nesatisfacerea unei revendicæri individuale transformæ dorinfla într-o pretenflie în mæsura în care oamenii se percep pe ei înøiøi ca purtætori ai drepturilor care nu (le) sînt recunoscute. Aceste pretenflii sînt totuøi limitate, cæci entitatea referenflialæ cæreia îi sînt adresate e perfect identificabilæ – în exemplul nostru cu locuinflele: primæria. Dacæ însæ echivalenfla între principii e extinsæ – în exemplul nostru: locuinfle, transport, sænætate, educaflie ø.a.m.d. –, devine mult mai dificil de determinat care este instanfla cæreia îi sînt adresate pretenfliile. Aøadar, devine necesaræ construirea duømanului – oligarhia, statul, marii finanfliøti, capitalismul, globalizarea ø.a.m.d. – øi, din aceeaøi cauzæ, identitatea celor care lanseazæ pretenflii e transformatæ øi ea în acest proces prin care se universalizeazæ atît scopurile, cît øi duømanul. Întregul proces al Revolufliei Ruse a început cu trei revendicæri: „pace, pîine øi pæmînt“. Cui le-au fost adresate aceste revendicæri? Cu cît echivalenfla se extindea, cu atît mai clar devenea cæ nu doar regimului flarist. Odatæ ce trecem de un anumit punct, ceea ce fuseseræ dorinfle în cadrul institufliilor au devenit pretenflii adresate institufliilor øi, la un moment dat, pretenflii împotriva ordinii instituflionale. Atunci cînd acest proces se revarsæ dincolo de dispozitivele instituflionale, începem sæ avem de-a face cu poporul populismului. Ne putem întreba de ce acfliunile sociale trebuie concepute întotdeauna ca revendicæri. Aøa cum am explicat în Despre rafliunea populistæ, asta se întîmplæ din cauzæ cæ subiectul e întotdeauna un subiect al lipsei; el se iveøte întotdeauna dintr-o asimetrie între (imposibila) plenitudine a comunitæflii øi particularismul unui loc al enunflærii. Asta explicæ øi de ce diferitele nume ale plenitudinii vor rezulta întotdeauna dintr-o investire radicalæ de valoare universalæ într-o anumitæ particularitate – iaræøi: ridicarea unui obiect particular la rangul de Lucru. E important însæ sæ vedem cæ aceastæ investire nu lasæ neschimbat obiectul particular. El „universalizeazæ“ acel obiect prin înscrierea lui într-o infrastructuræ de relaflii de echivalenflæ. Din acest motiv, asta nu poate fi niciodatæ doar o simplæ chestiune de reificare, aøa ˇ izˇek. (Reificarea implicæ, aøa cum spuneam, o inversiune cum pretinde Z prin care particularitatea øi universalitatea îøi schimbæ locurile între ele, færæ a-øi modifica însæ identitæflile, în timp ce relaflia hegemonicæ presupune o contaminare între particular øi universal.) Aceastæ împrejurare, prin care o anumitæ particularitate nu e niciodatæ doar particularitate, fiind întotdeauna întretæiatæ de relaflii de echivalenflæ care îi „universalizeazæ“ conflinutul, e în sine suficientæ pentru a ræsˇ izˇek, conform cæreia mobilizærile punde celei de-a doua obiecflii a lui Z vizînd un singur obiectiv, avînd scopuri particulariste, nu pot constitui identitæfli politice mai cuprinzætoare. Asta nu e nimic altceva decît iluzie. Obiectivul aparent poate fi particular, dar e doar vîrful aisbergului. În spatele obiectivului individual, o lume a asociafliilor øi a afectelor mult mai vastæ îl contamineazæ øi îl transformæ în expresie a unor tendinfle mult mai generale. A lua la valoarea sa nominalæ însuøirea mobilizærii de a fi centratæ în jurul unui singur obiectiv echivaleazæ cu a reduce analiza viselor la conflinutul lor manifest. Referendumul olandez øi cel francez sînt exemple potrivite în acest sens. Obiectivul ˇizˇek, o întreagæ referendumului era unul punctual, dar, aøa cum aratæ øi Z

lume de frustræri, temeri øi prejudecæfli øi-a gæsit expresia în Nu. Øi toatæ lumea øtie cæ mizele referendumului vizînd impozitele din SUA sînt deplasæri politice de profunzime ale simflului comun comunitarist. Concluzia e cæ semnificaflia latentæ a unei mobilizæri nu poate fi niciodatæ descifratæ din sloganele ei literale øi din scopurile ei proclamate; o analizæ politicæ demnæ de acest nume începe abia atunci cînd se demonstreazæ supradeterminarea pe care se sprijinæ pomenita literalitate. Ce concluzii generale putem trage atunci din aceastæ suitæ complexæ de interconexiuni între identitæfli øi revendicæri populare pe de o parte, iar pe de alta, în cadrul revendicærilor, între dorinfle øi pretenflii? Cea mai importantæ e cæ fiecare dintre articulafliile posibile în aceastæ matrice structuralæ duce la o cale diferitæ de constituire a identitæflilor sociale øi la grade diferite de universalizare a pretenfliilor lor. La una din extreme, dacæ revendicærile nu trec de stadiul de simple dorinfle, avem o ordine profund instituflionalizatæ. Actorii sociali au o existenflæ „imanentæ“ în cadrul pozifliilor obiective ce delimiteazæ ordinea instituflionalæ a societæflii. (Bineînfleles, asta e o extremæ pur idealæ; societatea nu e niciodatæ într-atît de structuratæ încît actorii sociali sæ fie absorbifli în întregime de instituflii.) Al doilea scenariu e unul în care existæ o tensiune permanentæ între revendicæri øi ceea ce ordinea instituflionalæ poate absorbi. În acest caz, dorinflele tind sæ devinæ pretenflii øi existæ mai curînd o criticæ a institufliilor decît acceptarea pasivæ a legitimitæflii lor. În cele din urmæ, cînd relafliile de echivalenflæ dintre o pluralitate de revendicæri trec de un anumit punct, vom avea mobilizæri masive împotriva ordinii instituflionale ca atare. Avem aici emergenfla poporului ca actor istoric cu un grad de universalitate mai ridicat, ale cærui scopuri se vor cristaliza în mod necesar în jurul unor semnificanfli goi, ca obiecte de identificare politicæ. Apare o radicalizare a pretenfliilor, care poate duce la o remodelare revoluflionaræ a întregii ordini instituflionale. ˇ izˇek atunci cînd vorProbabil cæ la acest gen de dezvoltare se gîndeøte Z beøte despre a nu cere nimic de la cei aflafli la putere, ci a vrea, în schimb, sæ-i mæturi cu totul. Diferenfla dintre abordarea lui øi a mea e însæ cæ, pentru mine, ivirea actorilor emancipatori are o logicæ proprie, ancoratæ în structura revendicærii, ca unitate de bazæ a acfliunii sociale, pe cînd ˇ izˇek nu existæ o asemenea logicæ; subiecflii emancipatori sînt pentru Z concepufli ca entitæfli gata constituite, care se ivesc færæ niciun fel de proces genetic, ca Minerva din capul lui Jupiter. Secfliunea din cartea mea ˇ izˇek poartæ titlul „Z ˇ izˇek: Aøteptînd marflienii“. care analizeazæ opera lui Z ˇizˇek; Existæ, într-adevær, ceva extraterestru în subiecflii emancipatori ai lui Z condifliile ce fac din ei agenfli revoluflionari sînt determinate în cadrul unei geometrii a efectelor sociale atît de rigide, încît niciun actor empiric nu ˇ izˇek despoate sæ le corespundæ. Totuøi, în scrierile sale mai recente, Z fæøoaræ o nouæ strategie în indicarea agenflilor revoluflionari, care constæ în alegerea unor actori sociali existenfli, cærora le atribuie însæ atîtea caracteristici imaginare, încît aceøtia devin marflieni, mai puflin cu numele. ˇ izˇek de „marflianizare“. Vom reveni mai încolo la strategia lui Z Eterogenitate øi practici sociale ˇ izˇek în legæVom trece acum la o suitæ de observaflii pe care le face Z turæ cu statutul teoriei marxiste. Cea mai importantæ se referæ la economia politicæ marxistæ. Dupæ el, reproøul de bazæ pe care îl aduc eu acestei

167

teorii este acela cæ „e o øtiinflæ pozitivæ «onticæ» delimitînd o parte a realitæflii sociale substanfliale, astfel încît orice fundamentare directæ a unei politici emancipatoare în CEP [critica economiei politice] (sau, cu alte cuvinte, orice privilegiere a luptei de clasæ) reduce politicul la un epifenomen întipærit în aceastæ realitate substanflialæ“. Dupæ asta, pentru a combate ˇizˇek se lanseazæ într-o lungæ tiradæ în care pozifliile pe care mi le atribuie, Z încearcæ sæ arate cæ fetiøismul mærfii e un efect intern al formei capital ca atare øi cæ aceastæ formæ nu e abstractæ, cæci ea determinæ procese sociale efective: „aceastæ abstracflie [...] e realæ în sensul exact în care determinæ structura proceselor sociale materiale însele. Soarta unor pæturi sociale întregi øi, uneori, a unor flæri întregi poate fi decisæ de dansul solipsist-speculativ al capitalului, care îøi urmæreøte scopul profitabilitæflii, într-o binecuvîntatæ indiferenflæ faflæ de felul în care propria-i miøcare va afecta realitatea socialæ“. Dupæ ce a detectat astfel violenfla sistemicæ centralæ ˇ izˇek concluzioneazæ: „În dreptul acestui punct trebuie a capitalismului, Z sæ privim în ochi diferenfla lacanianæ dintre realitate øi Real: realitatea e realitatea socialæ a oamenilor reali implicafli în interacfliune øi în procesele de producflie, în timp ce Realul e logica inexorabilæ, abstractæ øi spectralæ a capitalului, care determinæ ce se întîmplæ în realitatea socialæ“. Ultima remarcæ e pur øi simplu o proastæ înflelegere a conceptului laˇ izˇek distorsioneazæ canian de Real – un bun exemplu al felului în care Z sistematic teoria lacanianæ, pentru a o face compatibilæ cu un hegelianism care este, în toate privinflele, tocmai opusul ei. Realul n-are cum sæ fie o logicæ spectralæ inexorabilæ øi cu atît mai puflin ceva care determinæ ce se întîmplæ în realitatea socialæ, pentru simplul motiv cæ Realul nu e un obiect determinabil, înzestrat cu legi proprii ale miøcærii, ci, dimpotrivæ, ceva care existæ øi se aratæ numai prin efectele lui disruptive în cadrul Simbolicului.8 Nu e un obiect, ci o limitæ internæ care stæ în calea constituirii fundamentale a vreunei obiectivitæfli. A identifica Realul cu logica proprie capitalului e un frumos exemplu al acelei reificæri la care tot revine ˇ izˇek. Greøeala lui e similaræ cu aceea a lui Kant, care, dupæ ce limiteazæ Z sfera de aplicaflie a categoriilor numai la fenomene, exceptînd lucrurile în sine, spune cæ acestea din urmæ sînt cauza externæ a aparenflelor, aplicînd o categorie – cauza – la ceva ce nu poate fi subsumat în mod leˇ izˇek trebuie sæ gitim niciunei categorii. E clar motivul pentru care Z distorsioneze în felul acesta conceptul de Real: logica proprie capitalului nu poate opera ca o infrastructuræ dictînd mersul lucrurilor în realitatea socialæ decît dacæ este, din capul locului, autodeterminatæ. Realul însæ, în sens lacanian, face exact pe dos; el stabileøte o limitæ care împiedicæ orice autodeterminare prin Simbolic. Tot acest uz metaforic ieftin al dualitæflii realitate/Real, pentru a face referinflæ la nimic altceva decît vechea distincflie bazæ/suprastructuræ, e cu totul impropriu; e evident cæ logica proprie capitalului e tot atît de simbolicæ precum realitatea socialæ pe care se presupune cæ o determinæ. Consecinfla e cæ, dacæ logica proprie capitalului øi realitatea socialæ sînt in pari materia – adicæ ambele sînt simbolice –, gæurile øi cræpæturile create în realitatea socialæ de cætre prezenfla Realului se vor regæsi øi la nivelul logicii autodezvoltærii capitalului (care, în consecinflæ, va fi contaminatæ de ceva eterogen cu sine; nu va fi o puræ auto-dezvoltare). Nu vreau sæ spun cæ Realul nu priveøte deloc chestiunile pe care le discuˇ izˇek l-a cæutat în locurile greøite. A concepe Realul tæm aici, ci doar cæ Z ca pe o logicæ obiectivæ, ce poate fi determinatæ pe cale conceptualæ,

168

nu are niciun sens. Înainte însæ de a încerca sæ stabilim locul ontologic precis al Realului – dacæ putem folosi aceøti termeni în legæturæ cu ceva a cærui prezenflæ tocmai cæ subverteøte toate situærile –, vreau sæ disˇ izˇek care spune cæ i-am „reproøat“ economiei politice cut afirmaflia lui Z marxiste faptul cæ e o øtiinflæ onticæ, delimitînd o regiune a realitæflii sociale øi reducînd politicul la poziflia epifenomen. Acest „reproø“ care îmi este ˇ izˇek. N-am afirmat niciodatæ cæ econoatribuit e o puræ invenflie a lui Z mia politicæ a lui Marx e o øtiinflæ regionalæ, iar asta din simplul motiv cæ, oricare ar fi meritele sau deficienflele ei, ea este un discurs vizînd totalitatea socialæ („anatomia societæflii civile e economie politicæ“). Aøadar, singurele douæ posibilitæfli de a o critica sînt fie sæ arætæm cæ existæ contradicflii logice în înlænfluirea categoriilor ei, fie sæ arætæm cæ existæ un exterior eterogen, care împiedicæ economia politicæ sæ se închidæ în sine în jurul categoriilor ei interne, constituind astfel un fundamentum inconcussum al socialului. E adeværat cæ prima criticæ e posibilæ øi – chiar dacæ nu m-am angajat la a o formula eu însumi – ea a fost adresatæ în repetate rînduri de-a lungul ultimului secol, pînæ la punctul în care puflin a mai ræmas din teoria valorii bazate pe analiza muncii [labor theory of value], aøa cum a fost ea prezentatæ de Marx. E destul sæ pomenim numele lui Eugen BöhmBawerk, Ladislaus Bortkiewicz, Joan Robinson sau Piero Sraffa.9 Întreaga discuflie despre transformarea valorilor în prefluri de la începutul ˇ izˇek secolului al XX-lea a fost o primæ etapæ în aceastæ analizæ criticæ. Z ignoræ în întregime aceastæ literaturæ øi continuæ sæ afirme versiunea lui Marx privind teoria valorii bazate pe analiza muncii ca pe o dogmæ imuabilæ. Dar sæ nu pierdem vremea cu acest dogmatism steril øi sæ trecem la a doua criticæ posibilæ a øtiinflei marxiene a economiei, care priveøte mult mai îndeaproape subiectul nostru. Alternativa se prezintæ în felul urmætor. Un prim scenariu posibil e acela în care n-ar exista un exterior al procesului descris de succesiunea categoriilor economice; în acest caz, istoria nu ar fi decît desfæøurarea lor endogenæ. Aøadar, povestea onticæ ˇ izˇek – pe care ele o spun ar fi, totodatæ, øi una onto– în termenii lui Z logicæ. Astfel, am avea un proces pur intern, neîntrerupt de niciun exterior. Succesiunea logicæ ar avea øi o valoare metafizicæ. Ce se întîmplæ însæ cu forflele care se opun capitalismului? În acest model, ele nu ar putea fi decît un efect intern al capitalismului însuøi. E bine cunoscut felul în care se prezintæ lupta de clasæ în aceastæ perspectivæ obiectivistæ: capitalismul îøi creeazæ propriii gropari. Al doilea scenariu rezultæ din ipoteza opusæ: forflele ce se opun capitalului nu sînt doar un rezultat al logicii capitaliste, ci ele o întrerup din exterior, aøa încît povestea capitalismului nu poate rezulta doar din desfæøurarea categoriilor lui interne. Pentru a da doar un singur exemplu: aøa cum au arætat mai multe analize, trecerea de la plusvaloarea absolutæ la cea relativæ nu e doar rezultatul miøcærilor în cadrul logicii profitului într-un spafliu nonconflictual, ci øi ræspunsul la mobilizarea muncitorilor. Dacæ aøa stau lucrurile, nu existæ o istorie pur internæ a capitalismului, asemenea celei descrise în prefafla la Critica economiei politice, ci o istorie marcatæ de conflicte, care nu poate fi înfleleasæ prin niciun fel de dezvoltare descriptibilæ conceptual. Vreau sæ insist asupra acestui punct, pentru cæ ne va conduce tocmai la conceptul de popor, aøa cum e prezentat el în Despre rafliunea populistæ. Nici nu mai trebuie spus cæ, între cele douæ opfliuni ale acestei alternative, o alegem, bineînfleles, pe a doua. În fapt, Despre rafliunea populistæ

verso: populism øi luptæ de clasæ

e în mare mæsuræ încercarea de a trage consecinflele teoretice ce ˇ izˇek însæ crede cæ se pricepe mai bine øi rezultæ din aceastæ alegere. Z opteazæ pentru negarea acestei alternative. Astfel: „Marx face deosebirea dintre clasa muncitoare øi proletariat: clasa muncitoare e realmente un grup social particular, pe cînd proletariatul desemneazæ o poziflie subiectivæ“. Trebuie spus de la bun început cæ Marx n-a fæcut niciodatæ aceastæ deosebire. Poate cæ ar fi trebuit s-o facæ, dar n-a fæcut-o. Dimpotrivæ, întregul lui efort teoretic a fost pus în slujba demonstrærii faptului cæ enigma istoriei nu va putea fi rezolvatæ atîta timp cît subiectivitatea revoluflionaræ nu va fi înrædæcinatæ ferm într-o poziflie obiectivæ, rezultînd ea însæøi dintr-un proces guvernat de legi imanente øi necesare. A citit ˇ izˇek Manifestul Partidului Comunist? Dacæ ar fi fæcut-o, ar fi vreodatæ Z øtiut cæ pentru Marx øi Engels „[...] burghezia nu a fæurit numai armele care îi aduc moartea; ea a creat øi oamenii care vor mînui aceste arme – muncitorii moderni, proletarii“.10 A citit oare Sfînta familie, în care, împotriva lui Bruno Bauer, ei apæræ inevitabilitatea comunismului, bazatæ tocmai pe dezumanizarea proletariatului (clasa muncitoare) provocatæ de logica proprietæflii private? A citit oare Ideologia germanæ, în care ei opun adeværatul socialism prezentei diviziuni a muncii – adicæ unui ansamblu reglat de poziflii sociale obiective – ca rædæcinæ øi sursæ a alienærii umane? Øi ce sînt Capitalul øi Grundrisse dacæ nu încercarea repetatæ de a înrædæcina exploatarea într-un proces obiectiv a cærui contrapartidæ necesaræ e lupta clasei muncitoare? Destul. N-are niciun rost sæ continuæm înøiruirea de argumente øtiute de orice student mediu. Pe deasupra, e suficient de clar ce-ar fi gîndit Marx despre deosebirea taxonomicæ dintre subiectiv øi obiectiv; el ar fi spus cæ, din punctul de vedere al totalitæflii sociale, ceea ce conteazæ nu e deosebirea ca atare, ci logica øi topografia conexiunilor dintre cei doi termeni ai ei; iar prefafla la Critica economiei politice clarificæ cu peste de mæsuræ ce însemna pentru el aceastæ conexiune. Alternativa pe care am prezentat-o este, de fapt, reflectatæ în mod conˇ izˇek. Pe de o parte, deosebirea dintre tradictoriu în gîndirea lui Z ˇ izˇek întrucît, urmînd linia stabilitæ subiectiv øi obiectiv e vitalæ pentru Z de cuplul situaflie/eveniment al lui Alain Badiou11, el vrea sæ stabileascæ o discontinuitate radicalæ între ruptura revoluflionaræ øi ceea ce îi precedæ. Corolarul e cæ gestul revoluflionar nu ar trebui sæ aibæ nimic în ˇ izˇek insistæ ad naucomun cu situaflia în care are loc. Pe de altæ parte, Z seam pe centralitatea luptei economice anticapitaliste, ceea ce înseamnæ cæ, în cadrul situafliei existente, existæ ceva – economicul ca loc particular într-o topografie socialæ – care are un fel de rol transcendental de structurare, determinînd a priori evenimentele ce pot avea loc. Aøadar, situaflia ar avea o preeminenflæ ontologicæ asupra evenimentului, rezultînd cæ præpastia dintre eveniment øi situaflie n-ar fi una radicalæ. ˇizˇek se confruntæ, aøadar, cu o alternativæ exclusivæ øi e mai curînd comic Z cæ nu-øi dæ seama de asta, continuînd sæ afirme ambele opfliuni într-un mod perfect contradictoriu. ˇ izˇek sæ se bucure de contradicflia lui øi sæ ne concenSæ-l læsæm pe Z træm, în schimb, pe felul în care e tratatæ aceastæ alternativæ în opera lui Marx. Nu încape îndoialæ cæ, pentru Marx, partea obiectivæ e în avantaj. Istoria e o poveste coerentæ pentru cæ dezvoltarea forflelor de producflie îøi stabileøte singuræ semnificaflia subiacentæ. Progresul tehnologic

duce la înæsprirea exploatærii, aøadar, lupta muncitorilor ajutæ la accelerarea crizei capitalismului, færæ a fi însæ sursa ei. Colapsul final al sistemului, chiar dacæ nu e mecanic, nu-øi are sursa principalæ în acfliunile muncitorilor. Ar fi însæ o greøealæ sæ credem cæ, pentru Marx, necesitatea istoricæ a redus libertatea de acfliune la un simplu epifenomen. Chestiunea e mai degrabæ dacæ nu cumva necesitatea istoricæ øi acfliunea revoluflionaræ liberæ coincid în asemenea mæsuræ, încît devin imposibil de deosebit una de cealaltæ. Ideea spinozistæ de libertate, înfleleasæ drept conøtiinflæ a necesitæflii, care avea încæ la Hegel o dimensiune speculativæ esenflialæ, devine la Marx un principiu activ ce identificæ necesitatea øi libertatea. Acesta e motivul datoritæ cæruia, la Marx, nu poate fi vorba de vreo deosebire între descriptiv øi normativ; din acelaøi motiv, marxismul nu poate avea o eticæ întemeiatæ în mod independent. De asemeˇ izˇek dintre proletariat øi clasæ nea, din acelaøi motiv, deosebirea lui Z muncitoare, respectiv cea dintre subiectiv øi obiectiv, ar fi fost anatemizatæ de Marx. Dificultæflile începuseræ ceva mai tîrziu, odatæ cu conøtiinfla din ce în ce mai acutæ a existenflei unei opacitæfli esenfliale, care împiedica trecerea linæ de la o categorie economicæ la urmætoarea øi de la un antagonism social la altul. Perspectiva marxistæ asupra destinului societæflii capitaliste se baza pe un postulat: simplificarea structurii sociale în condifliile capitalismului. fiærænimea øi clasa de mijloc urmau sæ disparæ øi, în final, masa amorfæ a populafliei va deveni o masæ proletaræ cuprinzætoare, aøa încît ultima confruntare antagonistæ a istoriei va fi o luptæ pe viaflæ øi pe moarte între burghezie øi clasa muncitoare. Foarte iute însæ, s-a væzut cæ acest model strategic prezenta o serie de contradicflii, atît la nivel teoretic, cît øi ca lecturæ a ceea ce se întîmpla în societate. Teoria valorii bazate pe analiza muncii s-a arætat a fi ciuruitæ de cusururi teoretice; diferenflierile interne dintre sectoarele economiei n-au putut fi explicitate intelectual de niciun fel de lege unificatæ a tendinflelor; structura socialæ, departe de a fi mai omogenæ, a devenit mai complexæ øi mai diversificatæ; chiar în sînul clasei muncitoare, rupturile între lupta economicæ øi cea politicæ au devenit tot mai puflin gestionabile politic. În aceastæ situaflie, reacflia iniflialæ a fost aceea de a încerca sæ se pæstreze liniile de bazæ ale teoriei clasice, multiplicînd însæ sistemul de medieri care, devenind chezaøele validitæflii sale ultime, îøi vor fi asumat sarcina eroicæ de omogenizare a eterogenului. Conceptul de falsæ conøtiinflæ al lui Lukács – al cærei corelat era situarea conøtiinflei adeværate a proletariatului în Partid – e un exemplu tipic pentru acest exercifliu laborios, dar în ultimæ instanflæ inutil. În cadrul marxismului de orientare structuralistæ, distincflia lui Nicos Poulantzas între „determinare de ultimæ instanflæ“ øi „rol dominant“ a avut aceeaøi soartæ. Singura soluflie alternativæ posibilæ ræmînea acceptarea eterogenitæflii aøa cum era, færæ a încerca reducerea ei la o omogenitate ascunsæ sau subiacentæ øi chestionarea a cum e posibilæ o totalizare care sæ fie totuøi compatibilæ cu o eterogenitate ireductibilæ. În continuare ne propunem sæ schiflæm contururile unui ræspuns la aceastæ întrebare. Înainte de a ne apuca însæ de acest lucru, aø vrea sæ comentez paginile ˇ izˇek, cæci ele pre565–56812 [ed. românæ: pp.157–159] din eseul lui Z zintæ ceea ce se apropie cel mai tare de un argument întemeiat øi coerent în scrierea lui. Ideile principale sînt urmætoarele:

169

1) Existæ douæ logici ale universalitæflii, care trebuie deosebite în mod riguros. Prima corespunde statului, aøa cum îl concepea Hegel, drept clasæ universalæ, agent direct al ordinii sociale. A doua e o universalitate supranumeralæ, internæ ordinii existente, dar færæ un loc corespunzætor în ea – „partea færæ parte“ a lui Rancière. Aøadar, nu existæ doar un conflinut particular care „va deveni hegemonic în cadrul formei goale a universalului, ci […] douæ forme care se exclud reciproc ale universalului“. 2) Proletariatul ar întruchipa acest al doilea fel de universalitate. (Acesˇizˇek face deosebirea dintre proletariat øi clasa muncita e locul în care Z ˇ izˇek criticæ poziflia cærflii toare, în felul discutat mai devreme.) Aici Z mele în chestiunea lumpenproletariatului, susflinînd cæ diferenfla dintre acesta øi proletariat stricto sensu nu este „una între un grup social obiectiv øi un nongrup, un rest-exces færæ un loc corespunzætor în edificiul social, ci una […] între douæ modalitæfli ale acestui rest-exces care genereazæ douæ poziflii subiective diferite“. Pe cînd lumpenproletariatul, ca nongrup, poate fi cooptat în strategia oricærui grup social – adicæ e infinit manipulabil –, clasa muncitoare, ca grup, se aflæ în poziflia contradictorie de a avea un loc precis în acumularea capitalistæ, nefiind totuøi în stare sæ-øi gæseascæ un loc în ordinea capitalistæ. ˇizˇek pro3) Logica abstractæ a capitalului produce efecte concrete. Aici Z pune distincflia lui între realitate („oameni […] reali implicafli în interacfliune øi în procesele de producflie“) øi Real („logica inexorabilæ, abstractæ øi spectralæ a capitalului, care determinæ ce se întîmplæ în realitatea socialæ“). Am arætat deja cusururile logice ale acestei distincflii; nu voi mai insista asupra lor. El adaugæ totuøi în continuare: „categoriile economiei politice (de pildæ, valoarea mærfii forflæ de muncæ sau nivelul profitului) nu sînt date socioeconomice obiective, ci date care semnaleazæ întotdeauna rezultatul unei lupte politice“. Politicul nu poate fi, aøadar, un epifenomen. ˇ izˇek formuleazæ apoi o criticæ a felului în care conceptualizez, în4) Z tr-o opoziflie de tip A-B, B-itatea B-ului care rezistæ simbolic la transformarea acestei opoziflii într-o relaflie simplæ A-non A. Întrucît discuflia acestui aspect necesitæ referirea la cîteva premise ale argumentului meu pe care le voi prezenta ceva mai încolo în acest eseu, voi amîna pe moment analiza acestei critici. 5) „Capitalismul nu e deci o simplæ categorie ce delimiteazæ o sferæ socialæ pozitivæ, ci o matrice formal-transcendentalæ care structureazæ întregul domeniu social – adicæ, literal, un mod de producflie.“ Care dintre aceste critici ar putea fi mæcar provizoriu plauzibilæ? Ræspunsul e simplu: niciuna. Sæ le luæm pe rînd. ˇ izˇek nu pot coexista în acelaøi 1) Cele douæ universalitæfli descrise de Z spafliu al reprezentærii, nici mæcar sub forma unei prezenfle antagonice. Simpla prezenflæ a uneia o face imposibilæ pe cealaltæ. Universalitatea inerentæ clasei universale a lui Hegel totalizeazæ un spafliu social, aøadar nimic esenflialmente antagonic nu poate exista în el; altfel, statul n-ar mai fi sfera în care se reconciliazæ particularitæflile societæflii civile øi n-ar mai fi în stare sæ-øi îndeplineascæ rolul universal. Ce se întîmplæ însæ dacæ acest rol e ameninflat de un particularism pe care nu-l poate mînui? În acest caz, pur øi simplu nu existæ reconciliere; conceputæ ca universalitate necontaminatæ, universalitatea e un fals. Întrucît relaflia dintre universalitatea statului øi ceea ce scapæ rolului

170

ei reconciliator e o relaflie de puræ exterioritate, ea este esenflialmente contingentæ, ceea ce revine la a spune cæ ea ar trebui conceputæ ca un sistem de putere. Universalitatea nu e un dat subiacent, ci o putere care, asemenea oricærei puteri, e exercitatæ asupra a ceva diferit de ea însæøi. Ergo, orice tip de universalitate e doar o particularitate care, în mod contingent, a reuøit sæ articuleze în jurul ei un numær vast de diferenfle. Asta e însæ tocmai definiflia relafliei hegemonice. Sæ ˇ izˇek – aceea a unui sectrecem acum la a doua universalitate a lui Z tor care, deøi prezent într-un spafliu social, nu poate fi considerat ca membru al acelui spafliu. Cazul celor sans papiers din Franfla e deseori citat ca un exemplu al acestei situaflii. Sæ începem prin a spune cæ simplul fapt de a fi în afara sistemului de locuri ce definesc un cadru social nu înzestreazæ un grup de oameni cu niciun fel de universalitate. Cei sans papiers vor sæ aibæ papiers, iar dacæ statul acceptæ sæ le acorde, ei ar deveni o nouæ diferenflæ în cadrul unui stat lærgit. Pentru ca ei sæ devinæ universali ar fi nevoie de altceva – situaflia lor de excluøi ar trebui sæ devinæ un simbol pentru alte categorii excluse sau marginale în cadrul societæflii; cu alte cuvinte, ar trebui sæ aibæ loc o agregare contingentæ a elementelor eterogene. Aceastæ agregare e ceea ce am numit un popor. Încæ o datæ, acest tip de universalizare e ceea ce înflelegem prin hegemonie. Ajungem la aceeaøi concluzie ca în cazul universalitæflii statului. Acesta e motivul pentru care Gramsci vorbea despre „devenirea-stat a clasei muncitoare“, ceea ce presupune o nouæ agregare a elementelor în jurul unui anumit punct nodal øi în detrimentul altora. Gramsci numise aceastæ miøcare ˇ izˇek ipos„un ræzboi de poziflie“ între universalitæfli antagonice. Cæ Z taziazæ cele douæ universalitæfli ale sale øi nu poate explica în ce ar consta lupta dintre ele øi cæ, pe deasupra, el concepe lupta hegemonicæ sub forma devenirii hegemonice a unei particularitæfli în cadrul „formei goale a universalitæflii“ aratæ cæ n-a înfleles nici mæcar abeceul teoriei hegemoniei. ˇ izˇek încefloøeazæ 2) În ce priveøte chestiunea lumpenproletariatului, Z din nou lucrurile. El spune cæ, în cazul proletariatului, existæ o contradicflie între locul lui precis în cadrul acumulærii capitaliste øi faptul cæ el n-are loc în ordinea capitalistæ; pe cînd în cazul lumpenproletariatului primul tip de loc ar fi absent, aøa încît identitatea sa sociopoliticæ ar fi maleabilæ la infinit. Chestiunea adeværatæ e însæ dacæ lipsa de loc a proletariatului e atît de ancoratæ în cadrul acumulærii capitaliste încît nu s-ar putea stabili nicio echivalenflæ cu alte sectoare færæ-de-loc, aøa încît sæ se poatæ forma o identitate mai cuprinzætoare a celor excluøi, una care sæ depæøeascæ orice loc particular. Dacæ aøa stau lucrurile, marginalitatea lumpenproletariatului ar fi simptomul unui fenomen mult mai vast. Vom reveni asupra acestui punct. ˇ izˇek, intrinsec politic, pentru cæ este 3) Cîmpul economic e, pentru Z cîmpul în care se structureazæ lupta de clasæ. Cu o afirmaflie de o asemenea generalitate pot fi, desigur, de acord. Despre construirea hegemoniei Gramsci scria cæ ea începe încæ la nivelul uzinei. Dezacordul începe însæ în punctul în care am încerca sæ definim ce înflelegem prin politic. Pentru mine, politicul are un rol primar de structurare pentru cæ relafliile sociale sînt esenflialmente contingente, iar orice articulare predominantæ rezultæ dintr-o confruntare antagonicæ al cærei ˇizˇek, în schimb, datele socioecorezultat nu e dinainte decis. Pentru Z

verso: populism øi luptæ de clasæ

nomice semnaleazæ întotdeauna rezultatul unei lupte politice – asta însemnînd cæ, dacæ existæ o trecere logicæ de la datele economice la rezultatul politic, politicul e doar o categorie internæ a economiei. Nu e poate un epifenomen – adicæ statutul sæu ontologic nu doar reflectæ o realitate substanflialæ, ci face parte din aceasta –, dar tocmai din acest motiv îi lipseøte orice autonomie. În timp ce analiza mea ˇizˇek sfîrøeøte într-o „ecoduce la o politizare a economiei, analiza lui Z nomizare“ a politicii. 5) Cum spuneam însæ, vom discuta punctul 4) ceva mai încolo. Cît desˇ izˇek susfline ideea cæ existæ ceva de pre punctul 5), nu numai cæ Z ordinul unui spafliu structurat numit mod de producflie, ci el afirmæ øi cæ un astfel de spafliu (1) e o matrice formal-transcendentalæ øi (2) structureazæ în mod direct întregul spafliu social – respectiv cæ realitatea socialæ nu excedeazæ în niciun punct ceea ce matricea poate controla øi determina (decît poate în trecerea de la un mod de producflie la altul; dacæ însæ modelul e coerent, asemenea tranziflie ar trebui sæ fie reglatæ de o logicæ internæ modului de producflie însuøi, ˇ izˇek dedeci nu s-ar schimba mare lucru). Întreaga explicaflie a lui Z pinde de validitatea acestor douæ ipoteze. Despre asta vom discuta în continuare. Eterogenitate øi dialecticæ Vom începe discuflia încercînd sæ determinæm statutul eterogenului. Prin relaflie eterogenæ înflelegem o relaflie existînd între elemente care nu aparflin aceluiaøi orizont al reprezentærii.13 Acest concept cere o serie de læmuriri, cæci un orizont de reprezentare se poate constitui în feluri multiple. Unitatea unui asemenea orizont poate fi, mai întîi, rezultatul medierilor dialectice – adicæ al unui tip de legæturæ între elemente care sæ permitæ sæ avem în fiecare dintre ele tot ceea ce e necesar pentru a trece logic la celelalte. În dualitatea A-non A, identitatea fiecærui pol se epuizeazæ în a fi pura negaflie a celuilalt. Aøadar, tranzifliile dialectice sînt nu doar compatibile cu contradicflia, ci chiar trebuie sæ se sprijine pe aceasta ca pe o condiflie a unitæflii lor în cadrul unui orizont omogen. Din aceastæ cauzæ, tranzifliile dialectice pot avea loc doar într-un orizont saturat. Orice ræmæøiflæ de empirie contingentæ care nu e controlatæ dialectic de cætre întreg ar ameninfla acest orizont saturat, cæci, în acest caz, contingenfla elementului nesupus ar face întregul sæ fie la fel de contingent, punînd sub semnul întrebærii însæøi posibilitatea unei medieri dialectice (aceasta e „obiecflia condeiului“ formulatæ de Krug împotriva dialecticii, la care Hegel a ræspuns cu o concediere violentæ, care abia dacæ reuøea sæ ascundæ faptul cæ nu avea niciun ræspuns). Afirmaflia lui ˇ izˇek cæ datele socioeconomice „semnaleazæ rezultatul unei lupte poZ litice“ e un bun exemplu de tranziflie dialecticæ – adicæ una care are loc într-un orizont omogen, ce eliminæ astfel posibilitatea negativitæflii radicale. Omogenitatea nu cere însæ în mod necesar tranziflii dialectice între elementele ce delimiteazæ un orizont. O relaflie semiologicæ între elemente e, de asemenea, o variantæ posibilæ. Concepflia lui Saussure despre limbaj ca sistem de diferenfle presupune øi ea omogenitate, în mæsura în care identitatea fiecærui element are nevoie de diferenfla ei în raport cu identitatea celorlalte elemente. Eterogenitatea ar intra în joc doar dacæ s-ar putea aræta cæ însæøi logica totalitæflii – fie ea dialec-

ticæ sau semiologicæ – eøueazæ la un moment dat, ca rezultat al unei aporii ce nu poate fi rezolvatæ în cadrele principiilor care structureazæ totalitatea datæ. Sæ luæm ca punct de plecare concepflia hegelianæ asupra istoriei. Premisa de bazæ a acestei concepflii e cæ miøcarea evenimentelor istorice este guvernatæ de o logicæ internæ, aprehendabilæ conceptual øi gînditæ ca o succesiune de inversæri øi recuperæri dialectice. Ivirea diverselor popoare pe scena istoriei e manifestarea fenomenalæ a unei asemenea logici. Existæ însæ o patæ oarbæ în aceastæ imagine: ceea ce Hegel numeøte „popoarele færæ istorie“, care nu reprezintæ niciun moment diferenfliat în seria dialecticæ. În cartea mea, le-am comparat pe acestea din urmæ cu ceea ce Lacan numeøte caput mortuum, reziduul ræmas într-un tub dupæ un experiment chimic. Aceastæ prezenflæ nonistoricæ e ca o picæturæ de benzinæ ce stricæ borcanul cu miere, cæci existenfla unui exces contingent excedînd dialectica istoriei face, de asemenea, contingentæ øi aceastæ dialecticæ, iar rezultatul este cæ întreaga viziune a istoriei ca o poveste coerentæ e, în cele din urmæ, pusæ în pericol. Acelaøi lucru se întîmplæ ˇ izˇek. Pentru a face din capitalism „o øi cu modelul de istoricitate al lui Z matrice formal-transcendentalæ care structureazæ întregul domeniu social“ e necesar ca o asemenea matrice sæ funcflioneze în mod riguros ca un fundament, respectiv ca nimic din domeniul social sæ nu depæøeascæ posibilitæflile de control ale matricei. Un fel de versiune pragmaticæ a modelului dialectic e totuøi posibilæ; cu toate cæ aceastæ nouæ versiune ar atenua considerabil ambifliile dialectice, s-ar putea totuøi afirma cæ „excesul“ e marginal în raport cu liniile de forflæ ale dezvoltærii istorice, aøa cæ din perspectiva unei istorii universale el poate fi ignorat færæ risc. Dacæ întreaga chestiune se reduce la asta, devine clar cæ decizia dacæ faptele însele asiguræ ipotezele acestei noi versiuni pragmatice e pur øi simplu o chestiune de opinie. În acest punct ar trebui sæ trecem de la Hegel la Marx, din a cærui opeˇizˇek. Sæ recapituræ putem considera cæ derivæ majoritatea analizelor lui Z læm totuøi paøii teoretici pe care i-am fæcut pînæ acum. Mai întîi, cum am væzut, orice fel de tranziflie dialecticæ e întemeiatæ pe existenfla unui orizont logic saturat, unde nimic nu poate scæpa determinærii dialectice. În al doilea rînd, aceastæ închidere logicæ e totuøi imposibil de atins pentru cæ, în cadrul orizontului respectiv, existæ ceva ce scapæ controlului dialecticii; am dat exemplul popoarelor færæ istorie, dar e evident cæ existæ multe alte asemenea exemple. În al treilea rînd, în ce priveøte domeniul istoric, acest exces al dezvoltærii dialectice poate fi conceptualizat doar prin relaflia sa contingentæ cu linia principalæ a dezvoltærii istorice. În al patrulea rînd, faptul cæ aceastæ linie principalæ are o relaflie contingentæ cu ceva exterior ei înseamnæ cæ devine ea însæøi contingentæ. În al cincilea rînd, pretenflia de a fi principalæ a acestei linii înceteazæ prin urmare sæ mai fie întemeiatæ pe o dezvoltare dialecticæ necesaræ øi nu poate fi caracterizatæ decît ca un proces contingent, dovedit istoric. Întrebarea e, aøadar: existæ în teoria lui Marx o entitate care sæ fie, în contingenfla ei, omoloagæ „popoarelor færæ istorie“ ale lui Hegel? În opinia mea, ræspunsul e afirmativ: lumpenproletariatul. Rezultatul prezenflei lui va fi, în continuare, distrugerea pretenfliilor proletariatului de a avea un rol central a priori, ca agent necesar al dezvoltærii istorice.

171

Istoria, la Marx, în mæsura în care este o poveste coerentæ, e istoria producfliei (dezvoltarea forflelor de producflie øi compatibilitatea/incompatibilitatea ei cu relafliile de producflie). Aøadar, la Marx, un loc precis în cadrul relafliilor de producflie e singurul garant al unui actor istoric. Tocmai acest loc îi lipseøte lumpenproletariatului. Pornind de la aceste premise, Marx trage færæ sæ ezite singura concluzie posibilæ: lumpenproletariatului trebuie sæ-i fie refuzatæ orice istoricitate; e un sector parazitar, care umple interstifliile dintre toate celelalte formafliuni sociale. Remarcæm aici similaritatea structuralæ cu „popoarele færæ istorie“ despre care vorbeøte Hegel; în raport cu linia principalæ a dezvoltærii istorice, existenfla lumpenproletariatului e marginalæ øi contingentæ. Dacæ toatæ chestiunea s-ar reduce numai la asta, n-ar exista nicio problemæ majoræ; deøi lumpenproletariatul n-ar avea niciun loc într-o povestire istoricæ gînditæ dialectic, limitarea categoriei sale la drojdia oraøelor – care e, evident, un sector marginal – n-ar pune sub semnul întrebærii versiunea pragmaticæ a poveøtii dialectice. Cu toate astea, dificultæflile persistæ. Færæ îndoialæ cæ, pentru Marx, referentul intuitiv al lumpenproletariatului este drojdia urbanæ, dar el va defini totuøi øi conceptual acest referent prin distanfla dintre lumpenproletariat øi procesul de producflie. El îøi va da seama însæ destul de repede cæ o asemenea distanflæ nu caracterizeazæ doar drojdia urbanæ, ci øi multe alte sectoare, de pildæ, aristocraflia financiaræ, ca prezenflæ a lumpenproletariatului în pæturile superioare ale societæflii. Dupæ deplierea întregii discuflii despre munca productivæ øi cea neproductivæ – o chestiune care atræsese deja atenflia economiøtilor politici clasici –, ideea istoriei ca istorie a producfliei a fost tot mai des atacatæ, iar apærarea ei cerea contorsiuni din ce în ce mai stranii. Testul practic, e clar, n-a fost trecut. Iatæ motivul pentru care chestiunea lumpenproletariatului e importantæ pentru mine. Ea este calea regalæ ce face vizibilæ o problematicæ mai largæ: chestiunea logicii ce structureazæ totalitatea socialæ. Acesta a fost motivul care m-a fæcut sæ spun cæ problema lumpenproletariatului e un simptom. Existæ însæ øi altceva care pune øi mai radical sub semnul întrebærii aborˇizˇek. Øi anume, întreaga chestiune a statutului teoretic al antagodarea lui Z nismelor sociale. Sæ ne întoarcem la afirmaflia lui, conform cæreia clasa muncitoare: „e un grup care, în sine, ca grup aflat înæuntrul edificiului social, este un nongrup; cu alte cuvinte, un grup a cærui poziflie e, în ea însæøi, contradictorie; membrii ei sînt o forflæ productivæ. Societatea øi cei aflafli la putere au nevoie de ea, clasa muncitoare, pentru a se reproduce pe ei înøiøi øi dominaflia lor, dar cu toate astea societatea øi puterea nu øtiu sæ gæseascæ un loc corespunzætor clasei muncitoare“. Asta poate însemna doar douæ lucruri: fie cæ poziflia obiectivæ a muncitorului în relafliile de producflie e cauza pozifliei lui contradictorii în societatea capitalistæ luatæ ca întreg, fie cæ absenfla acestei poziflii obiective în societatea capitalistæ ca întreg derivæ din ideea cæ muncitorul se aflæ dincolo de poziflia lui obiectivæ în cadrul relafliilor de producflie. Datæ fiind perspectiva geneˇ izˇek, e clar cæ nu poate fi vorba decît de primul caz. Tocmai ralæ a lui Z asta este însæ ceea ce e teoretic intenabil. Pentru ca poziflia muncitorului în cadrul relafliilor de producflie sæ fie una pur obiectivæ, acesta trebuie redus la categoria de vînzætor al forflei de muncæ, iar capitalistul la aceea de cumpærætor al forflei de muncæ înflelese ca marfæ. În acest caz însæ, nu definim vreun fel de antagonism, cæci extracflia de cætre capitalist a surplusului de muncæ de la muncitor nu implicæ antagonism decît în cazul

172

în care muncitorul rezistæ unei asemenea extracflii, dar aceastæ rezistenflæ nu poate fi derivatæ logic doar din simpla analizæ a categoriei „vînzætor de forflæ de muncæ“. Din acest motiv, în lucrærile mele, am apærat în mai multe locuri ideea cæ antagonismele sociale nu sînt relaflii obiective, ci limitele oricærei obiectivitæfli, deci societatea nu e niciodatæ o ordine pur obiectivæ, ci se construieøte în jurul unei imposibilitæfli fundamentale.14 E deja clar cæ singura cale de ieøire din aceastæ fundæturæ teoreticæ e ˇ izˇek (cea pe care trecerea la al doilea înfleles posibil al afirmafliei lui Z o evitæ sistematic), conform cæreia capitalistul nu neagæ în muncitor ceva inerent categoriei „vînzætor de forflæ de muncæ“, ci muncitorul se aflæ dincolo de aceastæ categorie (faptul cæ, sub un anumit nivel de salarizare, el nu poate avea acces la un consum minim, la o viaflæ decentæ ø.a.m.d.). Antagonismul nu e deci înæuntrul relafliei de producflie, ci are loc între relaflia de producflie øi ceva care îi este exterior. Cu alte cuvinte, cei doi poli ai antagonismului sînt legafli printr-o relaflie nonrelaflionalæ; adicæ sînt esenflialmente eterogeni unul faflæ de celælalt. Cum societatea e bræzdatæ de antagonisme, eterogenitatea se aflæ în chiar inima relafliilor sociale. Apar de-ndatæ øi consecinflele acestei deplasæri dinspre ideea unui orizont omogen, saturat cætre una în care e constitutivæ eterogenitatea. În primul rînd, a spune cæ un antagonism social se iveøte dintr-o eterogenitate insurmontabilæ implicæ, drept corolar necesar al acestei afirmaflii, cæ relaflia antagonistæ nu poate fi aprehendatæ conceptual. Nu existæ Spirit Absolut care sæ-i poatæ atribui acesteia un conflinut determinabil în mod obiectiv. Asta înseamnæ cæ polii acestui antagonism nu aparflin aceluiaøi orizont al reprezentærii. Ne aflæm aici într-o situaflie strict omoloagæ aceleia descrise de Lacan prin celebrul sæu dicton conform cæruia nu existæ raport sexual. Evident, prin asta n-a vrut sæ spunæ cæ oamenii nu fac dragoste, ci doar cæ nu existæ o formulæ unicæ de sexuare, care sæ absoarbæ polul feminin øi pe cel masculin într-un întreg unificat øi complementar.15 Avem de-a face aici cu o exterioritate radicalæ, care nu poate fi controlatæ simbolic. Eterogenitatea e un alt nume pentru Real.16 Asta explicæ ˇ izˇek înflelege statutul teoretic al Realului lacape deplin de ce nu poate Z nian. Dacæ modul de producflie ar fi fost – aøa cum crede el – o matrice formal-transcendentalæ a socialului, orice din societate ar trebui sæ poatæ fi explicat prin miøcærile endogene proprii acelei matrici; ergo, n-ar exista ˇizˇek loc pentru eterogenitate (= prezenfla Realului). Cæ, în mod absurd, Z atribuie Realului un conflinut formal-transcendental se bate cap în cap cu cele mai elementare cunoøtinfle de teorie lacanianæ. E interesant sæ remarcæm cæ, în tradiflia marxistæ însæøi, ambifliile epistemologice imperialiste ale categoriei „mod de producflie“ au fost deja de mult atenuate. Pentru a menfliona doar øcoala althusserianæ, Étienne Balibar demolase esenflialismul din Lire le Capital øi a arætat cæ unitatea formafliunii sociale nu poate fi gînditæ printr-o matrice de tip mod-de-producflie.17 Existæ totuøi o consecinflæ øi mai importantæ a acordærii acestui rol constitutiv eterogenitæflii, øi anume cæ lupta de clasæ (drept categorie) e depæøitæ în toate dimensiunile ei. Sæ le menflionæm pe cele mai importante: 1) Dacæ antagonismele nu sînt înæuntrul relafliilor de producflie, ci au loc între acestea din urmæ øi felul în care agenflii sociali se constituie în afara lor, e imposibil sæ determinæm natura øi modelul unui antagonism (la limitæ: dacæ va exista sau nu, precum øi gradul sæu de intensitate) prin sim-

verso: populism øi luptæ de clasæ

pla analizæ a structurii interne a relafliilor de producflie. Øtim cæ, empiric, grupurile de oameni pot reacfliona în cele mai divergente moduri la ceea ce, în termeni tehnici, se numesc variaflii ale gradului de exploatare. De asemenea, øtim øi cæ teoretic nu poate fi altfel, datoritæ eterogenitæflii inerente antagonismelor. Nu mai încape atunci loc de discufliile copilæreøti despre falsa conøtiinflæ, ce presupun o elitæ luminatæ care, aflatæ în posesia adeværului, e în stare sæ determine care sînt adeværatele interese ale unei clase. 2) Eterogenitatea destabilizeazæ însæ centralitatea clasei muncitoare øi într-un alt sens. Odatæ ce acceptæm cæ antagonismele presupun o exterioritate radicalæ, nu mai avem niciun motiv sæ credem cæ anumite locuri din cadrul relafliilor de producflie ar fi focare privilegiate de ivire a antagonismelor. Capitalismul contemporan genereazæ numeroase tipuri de dezechilibre øi de zone critice: crize ecologice, marginalizare øi øomaj, inegalitate în dezvoltarea diferitelor sectoare ale economiei, exploatare imperialistæ ø.a.m.d. Asta înseamnæ cæ focarele de antagonism se vor multiplica øi cæ orice construcflie a unei subiectivitæfli populare va trebui sæ porneascæ de la aceastæ eterogenitate. Nicio limitare îngustæ bazatæ pe clase nu va rezolva problema. 3) Asta produce a treia consecinflæ capitalæ, pe care am discutat-o în detaliu în cartea mea. Depæøirea tuturor identitæflilor înguste de clasæ printr-o logicæ a echivalenflelor trebuie sæ ia în calcul faptul cæ echivalenflele opereazæ pe un substrat de revendicæri esenflialmente eterogene. Ceea ce înseamnæ cæ unitatea pe care ele pot sæ se constituie va fi una nominalæ, øi nu conceptualæ. Aøa cum am arætat, numele este temelia lucrului. Aøadar, identitæflile populare sînt întotdeauna singularitæfli istorice. Dispunem acum de toate elementele necesare pentru a ræspunde ˇizˇek privitoare la ceea ce el numeøte reducerea mea a Realuobiecfliei lui Z lui la determinafliile empirice ale obiectului. fiinta lui e un fragment din cartea mea în care se afirmæ cæ „opoziflia A-B nu va deveni niciodatæ întru totul opoziflia dintre A øi non A. «B-itatea» lui B va rezista în mod fundamental procesului dialectizærii. «Poporul» va fi întotdeauna ceva mai mult decît purul opus al puterii. Existæ un Real al «poporului» care rezistæ ˇizˇek aduce urmætoarea obiecflie acestui pasaj: existæ integrærii simbolice“. Z o ambiguitate în formularea mea, întrucît ea oscileazæ între a accepta un concept formal de Real ca antagonism øi a reduce [acest concept] la acele determinaflii empirice ale obiectului care nu pot fi subsumate unei opoˇ izˇek, chestiunea crucialæ e de a afla ce anume din ziflii formale. Pentru Z popor excedeazæ statutul de opus pur al puterii, cæci dacæ ar fi vorba doar de bogæflia determinafliilor empirice, „atunci nu avem de-a face cu un Real care rezistæ integrærii simbolice, pentru cæ Realul, în acest caz, e tocmai antagonismul dintre A øi non A, astfel încît «ceea ce în B e mai mult decît non A» nu este Realul din B, ci sînt determinafliile simbolice ale lui B“. Aceastæ obiecflie e profund simptomaticæ pentru cæ aratæ cu cea mai mare ˇ izˇek privitor la Real, antagonisme øi identitæfli claritate ce nu înflelege Z populare. Sæ începem prin a spune cæ pentru el nu existæ decît douæ opfliuni: fie avem o contradicflie dialecticæ (A-non A), fie avem empiria onticæ a douæ obiecte (A-B) – ceea ce Kant numeøte Realrepugnanz. Dacæ aceasta ar fi o opfliune exclusivæ, e clar cæ orice B-itate excedînd non A ˇizˇek ar putea aræta atunci cu uøurinflæ poate fi doar de naturæ empiricæ, iar Z

cæ, în acest caz, n-am avea de-a face cu Realul, ci cu determinærile simˇ izˇek a ratat însæ aspectul cel mai important. bolice ale obiectului. Z Chestiunea e dacæ avem în A tot ce e necesar pentru a trece la opusul lui (care, prin urmare, ar fi redus la non A). Întorcîndu-ne la discuflia anterioaræ: dacæ gæsim în forma capital tot ce e necesar pentru a deduce logic antagonismul ei cu muncitorul. Dacæ aøa ar sta lucrurile, am avea o contradicflie, dar nu una antagonicæ, întrucît ea ar fi reprezentabilæ în întregime în cadrul unui orizont simbolic unificat. Iar întrucît ea s-ar putea simboliza în întregime, n-am avea de-a face deloc cu Realul. Un orizont construit în jurul opozifliei A-non A e un orizont în întregime saturat, care epuizeazæ prin aceastæ opoziflie toate alternativele posibile øi nu tolereazæ nicio întrerupere. Iatæ motivul pentru care universul dialecticii hegeliene, cu ambiflia lui de a obfline o suprapunere completæ a ordinii ontice øi a celei ontologice, e incapabil sæ trateze Realul antagonismului, care cere tocmai întreruperea unui orizont (simbolic) saturat. Conceptul nostru de antagonism ca limitæ a obiectivitæflii e un alt fel de a numi Realul, iar precondiflia lui e sæ læsæm în urmæ orice orizont saturat de tip A-non A. Totuøi, nu ne aflæm oare în aceeaøi situaflie – adicæ în cadrele unui orizont saturat – atunci cînd trecem la a doua opfliune ˇzizˇekianæ, aceea care vorbeøte despre o B-itate a lui B imposibil de dialectizat? Færæ-ndoialæ – însæ doar cu o condiflie: ca excesul sæ fie empiricitatea obiectului. Acel orizont în întregime simbolizat n-ar mai fi dialectic, ci diferenflial sau semiotic; reprezentabilitatea obiectivæ totalæ ar ræmîne totuøi dimensiunea lui definitorie. Tocmai în acest punct însæ putem desfæøura toate consecinflele analizei noastre a eterogenitæflii. În discuflia anterioaræ spusesem cæ antagonismul nu e înæuntrul relafliilor de producflie, ci el ia naøtere între relafliile de putere øi felul în care agenflii sociali se constituie în exteriorul lor. Asta înseamnæ cæ exploatarea capitalistæ are un efect de întrerupere. Acest efect este, cum am væzut, Realul antagonismului. Aøadar, prezenfla antagonismului neagæ agenflilor sociali plenitudinea unei identitæfli; ceea ce rezultæ de aici e un proces de identificare prin care anumite obiecte, scopuri ø.a.m.d. devin numele acelei plenitudini absente (ele sînt „înælflate la rangul de Lucru“). Tocmai asta înseamnæ B-itatea lui B. Nu e doar un obiect empiric, ci unul care a fost investit – øi libidinal – cu funcflia de a reprezenta o plenitudine ce depæøeøte particularitatea sa onticæ. Aøadar, ˇ izˇek e prost gînditæ în întregime. Mai întîi, cum se vede, versiunea lui Z el concepe Realul antagonismului ca relaflie dialecticæ A-non A, în care reprezentabilitatea totalæ a celor doi poli eliminæ natura disruptivæ a Realului. Apoi, el reduce B-itatea lui B la determinærile empirice ale obiectului, ignorînd astfel întreaga logicæ a obiectului a. Nu existæ nimic conˇ izˇek. sistent în obiecflia lui Z Despre genealogia poporului Odatæ ajunøi în acest punct al demonstrafliei, pasul urmætor ar fi sæ spunem ceva despre felul în care se reflectæ pe sine eterogenitatea constitutivæ în structurarea identitæflilor sociale. Cîteva dintre dimensiunile acestei reflecflii sînt deja clare. Mai întîi, relaflia dialecticæ omogenizare/eterogenizare trebuie conceputæ flinînd seama de întîietatea acesteia din urmæ. Nu existæ substrat ultim, nicio natura naturans, prin care sæ poatæ fi explicate articulafliile sociale existente. Articulafliile nu sînt

173

suprastructura a ceva, ci terenul primar de constituire a obiectivitæflii sociale. De aici rezultæ øi contingenfla lor esenflialæ, cæci ele constau în ansambluri relaflionale care nu se supun niciunei alte logici interne decît coexistenfla lor empiricæ. Asta nu înseamnæ cæ se pot miøca oricînd în orice direcflie. Dimpotrivæ, formafliunile hegemonice pot avea un grad ridicat de stabilitate, dar pînæ øi aceastæ stabilitate e rezultatul unei construiri ce opereazæ pe baza unei pluralitæfli de elemente eterogene. Omogenitatea e întotdeauna obflinutæ, øi nu datæ. Opera lui Georges Bataille e plinæ de învæflæminte în acest sens. Al doilea aspect derivînd din analiza noastræ precedentæ e cæ eterogenitatea constitutivæ implicæ întîietatea politicului în crearea legæturii sociale. În acest punct, ar trebui sæ fie deja clar cæ prin politic nu am în vedere niciun fel de zonæ regionalæ de acfliune, ci construirea contingentæ a legæturii sociale. Abia aøa îøi dobîndeøte categoria hegemoniei centralitatea în analiza socialæ. Drept consecinflæ, categoria formafliunii hegemonice înlocuieøte ideea modului de producflie ca totalitate efectivæ care se cuprinde pe sine însæøi. Rafliunile sînt evidente. Dacæ modul de producflie nu produce din sine propriile-i condiflii de existenflæ – adicæ dacæ acestea sînt furnizate din exterior øi nu sînt un efect de suprastructuræ a economiei –, aceste condiflii constituie o træsæturæ internæ a totalitæflii sociale primare. Devine mai clar cæ aøa stau lucrurile dacæ adæugæm cæ legæturile între diferite momente øi componente ale procesului economic sînt ele însele rezultatele articulafliilor hegemonice. Al treilea aspect de luat în calcul e cæ, dacæ eterogenitatea e constitutivæ, succesiunea articulafliilor hegemonice va fi structuratæ ca o povestire la rîndul ei constitutivæ, øi nu doar ca reversul factual al unui proces ce poate fi determinat logic. Asta înseamnæ cæ reflexia eterogenitæflii în constituirea identitæflilor sociale va adopta øi ea forma unei disrupflii a omogenului de cætre eterogen (din nou, iruperea Realului). De vreme ce marxismul fusese, cum øtim, organizat în jurul ideii cæ existæ legi necesare ale istoriei, meritæ o clipæ sæ discutæm felul în care un altul eterogen s-a reværsat în cîmpul discursivitæflii sale øi a dus la reapariflia poporului ca actor istoric privilegiat. Momentele în care marxismul clasic, în calitate de cîmp omogen de discursivitate, este întrerupt de o eterogenitate scæpînd controlului exercitat de sistemul de categorii al marxismului sînt legiune. Vom discuta însæ doar experienfla leninistæ, atît datoritæ centralitæflii ei în cadrul imaginarului politic al stîngii, cît øi pentru cæ aratæ, cu claritate paradigmaticæ, tipul de crizæ politico-teoreticæ despre care vrem sæ vorbim. Principiile care organizeazæ marxismul clasic ca orizont omogen de reprezentare discursivæ sînt pufline. Unul este postulatul caracterului de clasæ al agenflilor istorici. Al doilea ar fi imaginea capitalismului ca succesiune ordonatæ de etape, dominatæ de o logicæ economicæ unificatæ øi determinatæ endogen. Al treilea principiu, øi cel mai important pentru discuflia noastræ, a fost concepflia conform cæreia scopurile strategice ale clasei muncitoare depind în întregime de etapele dezvoltærii capitaliste. De vreme ce Rusia se afla într-un proces de tranziflie spre o societate capitalistæ în toatæ legea, ræsturnarea absolutismului nu putea consta decît într-o revoluflie burghezo-democraticæ, una care, urmînd modelul proceselor similare din Occident, ar fi deschis calea spre o lungæ perioadæ de expansiune capitalistæ. Toate astea se acordau perfect cu previziunile politice øi viziunea strategicæ a marxismului tradiflional. Exista însæ o anomalie eterogenæ –

174

o „excepflionalitate“, pentru a folosi vocabularul epocii – care complica povestea: burghezia rusæ ajunsese prea tîrziu pe piafla capitalistæ mondialæ, rezultatul fiind slæbiciunea ei øi incapacitatea ei de a-øi duce la bun sfîrøit propria revoluflie democraticæ. Asta se øtia încæ din primul manifest al social-democrafliei ruse, scris de Piotr Struve, øi nici mæcar un dogmatic încæpæflînat ca Plehanov nu îndræznise sæ-i acorde burgheziei un rol conducætor în revoluflia ce va sæ vinæ. În aceste împrejuræri, sarcinile democratice trebuiau asumate de alte clase (dupæ Lenin, o alianflæ între muncitori øi flærani; dupæ Troflki, clasa muncitoare). E simptomatic cæ aceastæ asumare a unei sarcini de cætre o clasæ care nu îi este purtætorul firesc fusese numit de social-democraflii ruøi hegemonie, introducîndu-se astfel termenul în limbajul politic. Gæsim astfel aici o eterogenitate care explodeazæ deja succesiunea linæ a categoriilor marxiste. Discursul lui Lenin øi cel al lui Troflki au fost încercæri susflinute de a pæstra sub control aceste efecte disruptive. Problema nu era cæ identitatea de clasæ a clasei muncitoare s-ar fi schimbat în urma asumærii sarcinilor democratice, nici cæ aceste sarcini øi-ar fi schimbat natura în momentul în care muncitorii deveniseræ purtætorii acestora. Concepflia leninistæ despre alianflele dintre clase e explicitæ în acest sens: „a ataca împreunæ øi a înainta independent“. Iar în ce-l priveøte pe Troflki, întreaga logicæ a revolufliei continue e bazatæ pe o succesiune de etape revoluflionare care au sens doar în mæsura în care natura de clasæ atît a agenflilor, cît øi a sarcinilor ræmîne aceeaøi ca la începutul revolufliei. Mai mult, „excepflionalitatea“ situafliei fusese væzutæ ca fiind de scurtæ duratæ; puterea revoluflionaræ din Rusia putea supravieflui doar dacæ socialismul ar fi fost victorios în flærile capitaliste avansate din Occident. Dacæ asta s-ar fi întîmplat, exteriorul eterogen ar fi fost reabsorbit de o dezvoltare normalæ ortodoxæ. Eøecul revolufliei în Occident, oricît de important ar fi fost efectul lui de dislocare, n-a fost totuøi unicul factor determinant în ruinarea teoriei claselor din marxismul clasic (inclusiv în variantele sale ruseøti). În perspectiva leninistæ asupra politicii mondiale existaseræ deja germenii care prevesteau aceastæ ruinæ. Capitalismul mondial fusese, pentru Lenin, o realitate politicæ, øi nu una doar economicæ; fusese un lanfl imperialist. Drept consecinflæ, crizele dintr-una din verigile sale creaseræ dezechilibre în raporturile dintre forflele din celelalte verigi. Lanflul fusese sortit sæ se rupæ în dreptul verigii celei mai slabe øi nimic nu garanta cæ o asemenea verigæ putea fi gæsitæ în cele mai dezvoltate societæfli capitaliste. Lucrurile stæteau mai degrabæ pe dos. Conceptul de dezvoltare inegalæ øi mixtæ fu cea mai claræ expresie a acestei dislocæri în succesiunea ordonatæ a etapelor despre care se presupunea cæ guverneazæ istoria oricærei societæfli. În anii ’30, cînd Troflki a fæcut publicæ ideea cæ dezvoltarea inegalæ øi mixtæ constituie terenul tuturor luptelor sociale ale epocii noastre, el completa (færæ sæ-øi dea seama) certificatul de deces al îngustei teorii a claselor din cadrul celei de a doua øi celei de a treia Internaflionale. De ce? Fiindcæ cu cît mai profund dislocæ dezvoltarea inegalæ øi mixtæ relafliile dintre sarcini øi agenfli, cu atît mai puflin e posibilæ alocarea acestor sarcini unui agent firesc determinat a priori øi cu atît mai puflin se poate susfline cæ agenflii au o identitate independentæ de sarcinile pe care øi le asumæ. Pæøim astfel pe terenul a ceea ce am numit articulaflii politice contingente øi pe acela al tranzifliei de la teoria strictæ a claselor la identitæfli populare mai largi. Scopurile oricærui grup în cadrul unei lupte pentru

verso: populism øi luptæ de clasæ

putere pot fi îndeplinite doar dacæ acest grup opereazæ hegemonic asupra unor forfle mai mari decît el, forfle care, la rîndul lor, îi vor schimba acestuia subiectivitatea. Acesta este sensul în care Gramsci vorbea despre voinfle colective. Populismul socialist e prezent în toate mobilizærile ˇ izˇek cæ populiscomuniste victorioase din acea perioadæ. Afirmaflia lui Z mul – luat în acest sens – e incompatibil cu comunismul este cu totul neîntemeiatæ. Ce-a fæcut Mao în timpul Lungului Marø dacæ nu sæ creeze o identitate popularæ mai vastæ, vorbind chiar de „contradicflii în interiorul poporului“ øi reintroducînd astfel o categorie, poporul, care fusese anatemizatæ de marxismul clasic? Ne putem imagina oare rezultatele dezastruoase pe care le-ar fi obflinut Tito în Iugoslavia, flara de baøtinæ ˇizˇek, dacæ øi-ar fi lansat apelul doar cætre muncitori, în loc sæ cheme a lui Z vastele mase populare la rezistenflæ împotriva ocupafliei stræine. Într-o lume eterogenæ, nu existæ posibilitatea unei acfliuni politice cu sens decît dacæ identitatea sectorialæ e conceputæ ca un nucleu øi ca un punct de pornire în constituirea unei voinfle populare mai largi. Despre alte critici Existæ, în fine, øi cîteva critici minore pe care le aduce ˇ izˇek lucrærii mele øi pe care n-aø vrea sæ le las færæ Z un ræspuns. Referitor la distincflia dintre categoria mea de semnificant gol øi ideea lui Claude Lefort despre locul gol ˇizˇek scrie: „Cele douæ feluri de goluri nu al puterii, Z sînt, pur øi simplu, comparabile. Golul poporului e golul semnificantului hegemonic, care totalizeazæ lanflul echivalenflelor sau al cærui conflinut particular e «transsubstanfliat» într-o întruchipare a Întregului social, în timp ce golul locului puterii e o distanflæ care face orice deflinætor empiric al puterii insuficient, contingent øi temporar“. Sînt ultimul care sæ nege ˇ izˇek e corectæ. De fapt, am trasat cæ distincflia lui Z chiar eu aceastæ distincflie tocmai în paragraful din ˇ izˇek: „Pentru mine, cartea mea din care citeazæ Z golul e un tip de identitate, nu un loc structural“. Am rezistat cîfliva ani la tendinfla oamenilor de a asimila abordarea mea aceleia a lui Lefort, ceea ce este, cred, în mare mæsuræ consecinfla utilizærii în ambele analize a cuvîntului gol. Dar faptul cæ ideea de gol e diferitæ în cele douæ abordæri nu înseamnæ cæ nu e posibilæ nicio comparaflie între ele. Ceea ce spune cartea mea e cæ dacæ nofliunea de gol e restrînsæ la un loc al puterii pe care oricine îl poate ocupa, se omite un aspect vital pentru întreaga chestiune, øi anume cæ ocuparea unui loc gol nu e posibilæ færæ ca forfla ocupantæ sæ devinæ ea însæøi, într-o anumitæ mæsuræ, semnifiˇizˇek din ideea cæ „orice deflinætor empiric cantul golului. Ceea ce refline Z al puterii (este) «insuficient», contingent øi temporar“ e doar posibilitatea ca el sæ fie înlocuit de alfli deflinætori ai puterii, însæ el nu fline deloc seama de chestiunea efectelor pe care le are acea condiflie insuficientæ, contingentæ øi temporaræ asupra identitæflii celor ce deflin puterea. Dat fiind cæ ˇ izˇek e cu totul orb la dimensiunea hegemonicæ a politicii, asta nu e Z deloc surprinzætor. Privitor la miøcarea antisegregaflionistæ din Statele Unite, ilustratæ de Marˇ izˇek scrie: „chiar dacæ acesta se stræduise sæ articutin Luther King, Jr., Z

leze o revendicare care n-a fost satisfæcutæ în mod corespunzætor de institufliile democratice existente, eforturile sale nu pot fi numite populiste în niciunul dintre înflelesurile cu sens ale acestui termen“. Totul depinde, desigur, de cum definim populismul. În înflelesul uzual øi îngust al termenului, ale cærui nuanfle peiorative îl asociazæ cu pura demagogie, færæ-ndoialæ cæ miøcarea pentru drepturi civile nu poate fi consideratæ populistæ. Tocmai acesta este însæ øi înflelesul pe care întreaga mea carte îl pune sub semnul întrebærii. Argumentul meu e urmætorul: construirea poporului ca actor colectiv cere extinderea nofliunii de populism la multe miøcæri øi fenomene care nu au fost considerate ca atare în mod tradiflional.18 Din acest punct de vedere, nu existæ nicio îndoialæ cæ miøcarea americanæ pentru drepturi civile extinsese logica echivalenflelor într-o suitæ de noi direcflii øi a fæcut posibilæ încorporarea în sferæ publicæ a celor care fuseseræ înainte subordonafli øi excluøi. În cele din urmæ, aø vrea sæ menflionez o chestiune anecdoticæ, însæ numai ˇ izˇek a ridicat aceastæ problemæ. Într-un interviu pe care l-am fiindcæ Z ˇ izˇek, dat tot în Buenos dat în Buenos Aires am citat un interviu al lui Z Aires unui alt ziar, în care spunea cæ problema Statelor Unite în cadrul politicii mondiale e cæ acflioneazæ global øi gîndesc local, iar în felul acesta rateazæ sæ poatæ acfliona cum trebuie ca poliflist universal.19 Din acest apel cætre Statele Unite, în care acestea sînt chemate sæ acflioneze øi sæ gîndeascæ deoˇizˇek le cepotrivæ global, am tras concluzia cæ Z re Statelor Unite sæ devinæ clasa universalæ, în sensul hegeliano-marxist al termenului. În eseul ˇ izˇek reacflioneazæ furios lui din Critical Inquiry, Z la ceea ce el numeøte interpretarea mea „ridicol de maliflioasæ“ øi spune cæ, de fapt, a avut în vedere: „cæ […] hiat[ul] dintre universal øi particular e structural necesar øi din acest motiv, pe termen lung, Statele Unite îøi sapæ propria ˇizˇek în acel groapæ“. Sæ vedem exact ce a spus Z interviu. La întrebarea jurnalistului („credefli cæ invadarea Irakului a fost o decizie corectæ din ˇ izˇek ræspunde: „Cred cæ nu asta e problema. partea Statelor Unite?“), Z Væ aducefli aminte de sloganul ecologist care spune «gîndifli global, acflionafli local»? Ei bine, problema e cæ Statele Unite fac exact pe dos: ei gîndesc local øi acflioneazæ global. Împotriva opiniei multora dintre intelectualii de stînga care se plîng de imperialismul american, cred cæ aceastæ flaræ ar trebui sæ intervinæ mai mult“. Øi, dupæ ce dæ ca exemplu Ruanda øi Irakul, conchide: „Asta e tragedia Statelor Unite: pe termen scurt ele cîøtigæ ræzboaiele, dar pe termen lung sfîrøesc prin a agrava conflictele pe care ar fi trebuit sæ le rezolve. Problema e cæ ar trebui sæ-øi joace mai cinstit rolul de poliflist mondial. Ei n-o fac, øi plætesc pentru asta“.20 Ræmîne desigur la latitudinea cititorului sæ decidæ cît de maliflios øi de ridiˇizˇek cheamæ Statele col am fost cînd nu mi-am dat seama cæ atunci cînd Z Unite „sæ-øi joace mai cinstit rolul de poliflist mondial“ vrea de fapt sæ spunæ cæ „acest hiat dintre universal øi particular e structural necesar øi din acest motiv, pe termen lung, Statele Unite îøi sapæ propria groapæ“. Dacæ aøa stau lucrurile, lumea e plinæ de indivizi ridicoli øi maliflioøi. Îmi

175

ˇ izˇek am aduc aminte cæ în perioada în care fusese publicat interviul lui Z discutat despre el cu mai multæ lume în Argentina øi nimeni n-a interpretat cuvintele sale aøa cum pretinde el cæ ar trebui interpretate. Chiar jurnalistul care i-a luat interviul mærturiseøte cæ a fost stupefiat de faptul cæ tocmai un filosof marxist cheamæ Statele Unite sæ acflioneze ca ˇ izˇek: Statele Unite ar un poliflist internaflional. Øi titlul interviului este „Z trebui sæ intervinæ mai mult øi mai eficace“. (Ce sens mai are sæ dai acest sfat dacæ eøecul e considerat „structural necesar“?) ˇ izˇek îi cere ajuTotuøi, oare de ce este eøecul structural necesar? Aici Z torul lui Hegel: „în asta constæ hegelianismul meu: «motorul» procesului istorico-dialectic e tocmai hiatul dintre a acfliona øi a gîndi“. Remarca lui Hegel însæ nu priveøte, în particular, politica internaflionalæ, ci ea se ˇ izˇek la întrebarea dacæ aplicæ la absolut tot din univers. Ræspunsul lui Z Statele Unite au avut sau nu dreptate sæ invadeze Irakul este deci cæ nu asta e chestiunea crucialæ; fiindcæ problema realæ e cæ existæ, în structura realului, un hiat necesar între a gîndi øi a acfliona. În orice caz, cu multæ ˇizˇek obserindulgenflæ, sînt pregætit sæ accept interpretarea pe care o dæ Z vafliilor pe care le face. Sfatul meu amical e totuøi cæ, dacæ nu vrea sæ fie prost înfleles, ar trebui sæ fie mai atent cum îøi alege cuvintele cînd face o declaraflie publicæ. Lichidarea ultrastîngistæ a politicului Am desenat un raport intim între o suitæ de categorii: politicul, poporul, semnificanfli goi, echivalenflæ/diferenflæ, hegemonie. Fiecare dintre aceøti termeni cere prezenfla celorlalfli. Dispersia antagonismelor øi a revendicærilor sociale, care sînt træsæturile ce definesc o eræ a capitalismului mondializat, are nevoie de construirea politicæ a tuturor identitæflilor sociale, iar asta e posibil doar dacæ se stabilesc relaflii de echivalenflæ între elemente eterogene øi se pune în luminæ dimensiunea hegemonicæ a [actului] numirii. Acesta e motivul pentru care orice identitate politicæ e în mod necesar popularæ. Mai existæ însæ øi un alt aspect care trebuie subliniat. Eterogenitatea antagonistæ indicæ, aøa cum am arætat, limitele din cadrul constitufliei obiectivitæflii sociale, øi tocmai din acest motiv nu se poate afla într-o situaflie de exterioritate totalæ în raport cu sistemul cæruia i se opune. Exterioritatea totalæ ar însemna o poziflie topologicæ definibilæ printr-un loc precis faflæ de sistemul dat, fiind în acest caz o parte a acestuia din urmæ. Exterioritatea totalæ e doar una dintre formele interioritæflii. O intervenflie politicæ veritabilæ nu e niciodatæ pur opoziflionalæ, ci mai degrabæ una care deplaseazæ termenii dezbaterii øi rearticuleazæ situaflia într-o nouæ configuraflie. În scrierile ei, Chantal Mouffe vorbeøte despre dualitatea agonisticæ/antagonism, subliniind cæ acfliunea politicæ are nu doar responsabilitatea de a lua poziflie într-un anumit context, ci øi aceea de a structura însuøi contextul în care o pluralitate de poziflii vor ajunge sæ se exprime.21 Acesta e înflelesul unui ræzboi de poziflie – o categorie pe care am discutat-o deja. Asta face apelul ultrastîngist la exterioritate totalæ sinonimul eradicærii politicului ca atare. Nu-i uøor sæ gæsim un caz mai extremist de ultrastîngism decît opera lui ˇizˇek. Sæ examinæm urmætorul pasaj, care meritæ sæ fie citat în întregime: Z „Ceea ce lucreazæ aici e o voinflæ de a îndeplini «saltul credinflei» øi de a ieøi în afara circuitului global, o voinflæ exprimatæ la modul extrem øi terifiant într-un bine cunoscut episod din timpul Ræzboiului din Vietnam: dupæ ce armata americanæ ocupase un sat, doctorii ei au vacci-

176

nat copiii în braflul stîng, pentru a-øi aræta grija lor umanitaristæ; a doua zi, cînd satul fusese reocupat de armata nord-vietnamezæ, soldaflii le-au tæiat tuturor copiilor vaccinafli mîna stîngæ... Cu toate cæ e greu de susflinut ca model de urmat ca atare, aceastæ respingere completæ øi indiferent de costuri a duømanului, chiar în momentul cînd acesta îøi aratæ grija «umanitaræ», trebuie aprobatæ în intenflia sa fundamentalæ. În mod asemænætor, cînd Sendero Luminoso ocupa un sat, rebelii nu ucideau în primul rînd soldaflii øi polifliøtii staflionafli acolo, ci consultanflii agricoli øi personalul medical ai ONU øi ai SUA, care încercau sæ-i ajute pe flæranii locali – dupæ ce le flineau prelegeri ore în øir, obligîndu-i sæ-øi recunoascæ public complicitatea cu imperialismul, îi împuøcau. Oricît de brutalæ ar fi aceastæ proceduræ, ea se bazeazæ pe o intuiflie deosebit de penetrantæ: consultanflii agricoli øi personalul medical, iar nu poliflia øi armata, reprezintæ adeværatul pericol, duømanul cel mai perfid, întrucît «ei mint sub masca adeværului» – cu cît sînt mai «inocenfli» (ei voiau «cu adeværat» sæ-i ajute pe flærani), cu atît servesc mai bine ca instrument al SUA. Abia o asemenea lovituræ în «bunætatea necondiflionatæ» a inamicului, în punctul în care inamicul «ne ajutæ cu adeværat» aratæ o autonomie øi o suveranitate veritabil revoluflionare“ (I, pp. 83–84). Sæ trecem peste cruzimea acestui fragment øi sæ ne concentræm în schimb pe ce conteazæ: viziunea asupra politicii pe care se sprijinæ o asemenea declaraflie. O træsæturæ devine de-ndatæ vizibilæ: toatæ concepflia despre rearticularea revendicærilor în ræzboaiele de poziflie lipseøte în întregime. Existæ, dimpotrivæ, o încercare claræ de a consolida unitatea blocului de putere existent. Ca de obicei, ultrastîngismul devine principala sursæ de sprijin a formafliunilor hegemonice existente. Ideea de a face hegemonice [hegemonize] revendicæri într-un nou bloc popular e respinsæ din principiu. Numai o confruntare violentæ, frontalæ cu inamicul e væzutæ ca acfliune legitimæ. Numai o poziflie de exterioritate totalæ faflæ de situaflia prezentæ poate garanta puritatea revoluflionaræ. De aici nu mai e decît un pas la a face din exterioritatea ca exterioritate valoarea politicæ supremæ øi la a pleda în favoarea violenflei de dragul violenflei. Cæ nu existæ nimic ˇ izˇek nu e prea de„ridicol de maliflios“ în sugestia mea conform cæreia Z parte de a face acest pas se poate vedea în fragmentul urmætor: „Singura perspectivæ «realistæ» e fundarea unei noi universalitæfli politice prin optarea pentru imposibil, asumînd întru totul locul excepfliei, færæ tabuuri, færæ norme a priori («drepturile omului», «democraflie») a cæror respectare ne-ar împiedica «sæ resemnificæm» teroarea, nemiloasa exercitare a puterii, spiritul de sacrificiu... dacæ aceastæ opfliune radicalæ e denunflatæ de sufletele frumoase liberale ca Linksfaschismus [fascism de stînga], aøa sæ-i ræmînæ numele!“22 ˇizˇek, subiecflii politici ai LinksNe-am putea totuøi întreba: ce sînt, pentru Z ˇizˇek faschismus? Nu e uøor sæ ræspundem la aceastæ întrebare, pentru cæ Z e destul de evaziv cînd trebuie discutate strategiile de stînga. Ne ajutæ însæ cartea lui despre Irak, în care existæ cîteva pagini dedicate protagoniøtilor a ce consideræ el o acfliune revoluflionaræ veritabilæ. El menflioneazæ în principal trei [tipuri de protagoniøti]: consiliile muncitoreøti ale tradifliei sovietice – despre care el însuøi recunoaøte cæ au dispærut; Canudos – o miøcare milenaristæ din secolul al XIX-lea din Brazilia; øi locuitorii faveˇ izˇek las-urilor braziliene. Legætura dintre ultimele douæ e descrisæ de Z în felul urmætor:

verso: populism øi luptæ de clasæ

„Ecourile miøcærii din Canudos ræsunæ færæ-ndoialæ în acele favelas din megalopolisurile Americii Latine: într-un anume sens, nu sînt oare acestea din urmæ primele «teritorii eliberate», celulele viitoarelor societæfli autoorganizate? [...] Regiunea autonomæ [the liberated territory] Canudos din Bahia ræmîne pentru totdeauna modelul unui spafliu al emancipærii, al unei comunitæfli alternative care neagæ în totalitate spafliul existent al statului. Totul trebuie încuviinflat aici, inclusiv «fanatismul» religios“ (I, p. 82). Asta nu e nimic altceva decît delir. Favelas sînt bidonville-uri în care særæcia pasivæ e supusæ acfliunii unor bande criminale cu desævîrøire nonpolitice, care flin populaflia sub teroare, la care se adaugæ acfliunile polifliei, ce practicæ execuflii sumare, denunflate cu regularitate de presæ. Cît despre afirmaflia cæ favelas pæstreazæ vie amintirea ræzboiului din Canudos, ea înseamnæ sæ fii atît de grotesc dezinformat, încît singurul ræspuns posibil e „fæ-fli temele“. Nu existæ nicio miøcare socialæ în Brazilia contemporanæ care sæ aibæ vreo legæturæ cu tradiflia milenaristæ din secolul al XIX-lea – cu atît mai puflin locuitorii din favelas, care n-au habar ce-a înˇ izˇek nu øtie nimic despre Brazilia de astæzi, de ieri, semnat Canudos. Z dintotdeauna – ceea ce pentru el nu constituie, desigur, o piedicæ în a face cele mai impetuoase afirmaflii despre strategiile revoluflionare din Brazilia. Acesta e procesul de „marflianizare“ pe care l-am menflionat: a atribui unor subiecfli reali øi existenfli cele mai absurde caracteristici, pæstrînd totuøi numele acestora, aøa încît sæ se creeze iluzia unui contact cu realitatea. Locuitorii din favelas au deja destule probleme grave chiar øi færæ adeziunile escatologiˇ izˇek. Aøadar, ceea ce îi lipseøte lui Z ˇ izˇek sînt adeværaflii marce ale lui Z flieni. Aceøtia sînt însæ prea deøtepfli sæ coboare pe planeta noastræ ˇ izˇek. doar pentru a satisface visele pline de cruzime ale lui Z Traducere de Sebastian Big øi Alexandru Polgár Notæ: Aø vrea sæ mulflumesc redactorilor Critical Inquiry pentru invitaflia de a ræspunde criticilor ˇ izˇek operei mele. aduse de Slavoj Z

Note: 1. Vezi Ernesto Laclau, On Populist Reason, London, 2005. 2. Exceptînd, desigur, punctul în care identificæ træsætura particularæ a campaniilor lui „Nu“ cu notele definitorii ale oricærui populism. ˇizˇek 3. Toate citatele færæ referinflæ din aceastæ scriere, precum øi cele din urmætorul eseu al lui Z ˇizˇek („Împotri(„Schlagend, aber nicht treffend!“), sînt luate fie din textul precedent al lui Z va ispitei populiste“), fie din textul de faflæ al lui Laclau. (N. red.) 4. Un truc ieftin pe care îl întîlnim la tot pasul în lucrærile lui Zˇ izˇek constæ în identificarea afirmafliei unor autori cæ existæ un anumit grad de comparabilitate între træsæturile regimurilor stalinist øi nazist cu imposibilitatea de a putea face vreo distincflie între aceste regimuri, postulatæ de autori conservatori ca Nolte. Relaflia dintre un lider politic øi „ideologia“ lui e, de fapt, o treabæ foarte complicatæ, implicînd numeroase nuanfle. Nu existæ nicio situaflie în care conducætorul sæ fie cu totul exterior propriei sale ideologii, avînd cu aceasta o relaflie pur instrumentalæ. Multe greøeli strategice fæcute de Hitler de-a lungul celui de-al Doilea Ræzboi Mondial, mai ales în perioada campaniei din Rusia, pot fi explicate doar prin faptul cæ s-a identificat efectiv cu dogmele de bazæ ale propriului discurs ideologic øi cæ fusese, în acest sens, un øef „secundar“ în raport cu ideologia. Dacæ însæ e greøit sæ facem din relaflia de manipulare dintre conducætor øi ideologie esenfla unui regim „totalitar“ nediferenfliat, e la fel de greøit sæ afirmæm, cum face Zˇ izˇek, cæ existæ o diferenfliere mecanicæ între un regim (comunist) în care conducætorul ar fi pur secundar øi un regim (fascist) în care acesta ar avea o întîietate neîngræditæ. ˇ izˇek nu fac decît sæ rezum, aprobativ, analiza chartis5. În pasajul citat de Z mului fæcutæ de Gareth Stedman Jones, „Rethinking Chartism“, in Languages of Class: Studies in Working Class History 1832–1902, Cambridge, 1983. 6. Vezi Laclau, „Why Do Empty Signifiers Matter to Politics?“, in Emancipation(s), London, 1996, pp. 34–36. 7. Aici nu folosesc termenul simbolic în sensul sæu lacanian, ci în sensul folosit în mod curent în discufliile privitoare la reprezentare. Vezi, de exemplu, Hanna Fenichel Pitkin, The Concept of Representation, Berkeley, 1967, cap. 5. 8. Trecem acum la conceptul riguros lacanian de Simbolic. 9. Vezi remarcabila carte a lui Ian Steedman, Marx after Sraffa, London, 1997. 10. Karl Marx øi Friedrich Engels, Manifesto of the Communist Party, in The Marx-Engels Reader, New York, 1978, p. 478. [Ed. românæ: Manifestul Partidului Comunist, Berlin, Dietz Verlag, 1975, p. 27.] 11. Vezi Alain Badiou, L’Être et l’événement, Paris, 1998. ˇ izˇek. (N. tr.) 12. Autorul face trimitere la ediflia originalæ a eseului lui Z 13. Vom discuta mai încolo despre cum e posibilæ o relaflie între elemente aparflinînd unor orizonturi de reprezentare diferite. 14. Vezi Laclau øi Chantal Mouffe, Hegemony and Socialist Strategy: Towards a Radical Democratic Politics, traducere de Winston Moore øi Paul Cammack, London, 1985, cap. 3, øi Laclau, New Reflections on the Revolution of Our Time, London, 1990, pp. 17–27 øi On Populist Reason, pp. 139–156. 15. Vezi pe acest subiect articolul clasic al lui Joan Copjec, „Sex and the Euthanasia of Reason“, in Read My Desire: Lacan against the Historicists, Cambridge, Mass., 1994, pp. 201–236. 16. Care implicæ reprezentarea ireprezentabilului, ducînd la ceea ce Hans Blumenberg numea „metafora absolutæ“. 17. Vezi Balibar, „Sur la dialectique historique: Quelques remarques critiques à propos de Lire le Capital“, in Cinq Études du matérialisme historique, Paris, 1974, pp. 205–245. 18. De fiecare datæ cînd definiflia fundamentului organizeazæ o anumitæ zonæ a subiectivitæflii, limitele acestei zone se schimbæ, rezultatul fiind cæ referenflii vizafli de un asemenea discurs sînt radical modificafli. Vezi, de pildæ, urmætorul fragment din Freud: „Demonstrînd rolul jucat de impulsurile perverse în formarea simptomelor psihonevrozelor, am lærgit considerabil mulflimea indivizilor care pot fi considerafli perverøi [...] Astfel cæ extraordinara ræspîndire a perversiunilor ne împinge sæ credem cæ înclinaflia cætre perversiuni nu e nici ea o raritate, ci trebuie cæ face parte din ceea ce trece drept constituflie normalæ“ (Sigmund Freud, Three Essays on the Theory of Sexuality, in The Standard Edition of the Complete Psychological Works

177

of Sigmund Freud, trad. øi ed. de James Strachey, 24 vol. [London, 1953–1974], vol. 7, p. 171). 19. Vezi Laclau, „Las manos en la masa“ [Mîfla din sac], Radar, 5 iunie 2005, p. 20, ˇ izˇek: www.pagina12.com.ar/diaro/suplementos/radar/9-2286-2005-06.09.html, øi „Z Estados Unidos debería intervenir más y mejor en el mundo“ [Zˇ izˇek: Statele Unite trebuie sæ intervinæ mai mult în lume], La nación, 10 martie 2004, www.lanacion.com. ar/04/03/10dg_580163.asp ˇ izˇek“. 20. „Z ˇizˇek, în articolul sæu din Critical Inquiry, a fæcut pentru prima 21. E totuøi un motiv de bucurie cæ Z oaræ efortul de a discuta separat opera mea øi aceea a lui Chantal Mouffe, færæ sæ mai atribuie unuia sau altuia dintre noi afirmafliile celuilalt. Pentru a menfliona un exemplu din cale-afaræ de scandalos: dupæ un lung citat dintr-o lucrare scrisæ de Mouffe, el spune: „problema aici e cæ aceastæ traducere a antagonismului în agonisticæ, într-un joc reglat al competifliei politice, implicæ prin definiflie o excludere constitutivæ, øi aceastæ excludere n-o mai tematizeazæ ˇ izˇek, Iraq: The Borrowed Kettle, London, 2004; abreviatæ infra ca I). Problema e Laclau“ (Z nu dacæ eu sînt sau nu de acord cu ce spune Mouffe; problema e cæ este lipsit de onestitate sæ critici un autor pentru ceva spus de un altul. ˇ izˇek, „Holding the Place“, in Judith Butler, Laclau øi Z ˇ izˇek, Contingency, Hegemony, Uni22. Z versality: Contemporary Dialogues on the Left, London, 2000, p. 236.

Schlagend, aber nicht treffend! ˇ izˇek Slavoj Z

Lucrurile stau destul de prost pentru mine în ræspunsul lui Ernesto Laclau (Laclau, „Why Constructing a People Is the Main Task of Radical Politics“ [De ce construirea unui popor e principala sarcinæ a unei politici radicale], Critical Inquiry, 32, vara 2006, pp. 646–680) la eseul meu „Against the Populist Temptation“ [Împotriva ispitei populiste].1 Mi se întîmplæ în mod repetat „sæ ratez întru totul chestiunea“, „nu sînt deloc conøtient“ de consecinflele teoretice ale conceptelor pe care le folosesc, „n-am înfleles nici mæcar abeceul teoriei hegemoniei“, reproøurile mele sînt „puræ invenflie“ øi nu sînt nici mæcar „provizoriu plauzibile“, aøa încît împotriva mea e suficient sæ se evoce „argumente øtiute de orice student mediu“; „distorsionez sistematic teoria lacanianæ“, trebuie „[sæ-mi fac] temele“, referinflele politice concrete pe care le dau nu sînt „nimic altceva decît delir“, în textul meu se pot gæsi „trucuri ieftine“, felul meu de a proceda e „lipsit de onestitate“. Nu existæ oare ceva uøor surprinzætor în aceastæ animozitate subiectivæ vædit excesivæ? În lumea universitaræ, felul politicos de a spune cæ intervenflia sau prezentarea colegului nostru ni se pare tîmpitæ øi plicticoasæ e sæ zicem cæ ea ni s-a pærut „interesantæ“. Aøadar, dacæ în schimb îi spunem colegului nostru cæ intervenflia sa a fost „tîmpitæ øi plicticoasæ“, atunci el e cu totul îndreptæflit sæ fie surprins øi sæ întrebe: „dar dacæ vi s-a pærut tîmpitæ øi plicticoasæ, de ce n-afli spus pur øi simplu cæ a fost interesantæ?“ Nefericitul nostru coleg ar avea dreptate sæ ia afirmaflia frontalæ ca implicînd ceva mai mult, nu doar o remarcæ despre calitatea lucrærii sale, ci un atac la persoana sa ca atare. Aøadar, diferenfla dintre Laclau øi mine este cæ el îmi zice cæ textul meu e tîmpit øi plicticos, pe cînd eu îi spun politicos cæ al sæu e interesant. Nu cæ tonul atacului lui Laclau m-ar deranja cu adeværat. Lucrurile stau, într-un anumit sens, mult mai prost, cæci, spus cu franchefle, în majoritatea cazurilor argumentele împotriva mea sînt atît de deplasate în raport cu flinta lor (schlagend, aber nicht treffend [luat în vizor, dar nu øi nimerit], cum spun germanii), încît mæ lasæ pur øi simplu rece øi indiferent, færæ sæ simt nicio nevoie de a contraataca. În ce mæ priveøte, din nefericire nu pot susfline cæ aø fi recunoscætor pentru efortul depus de Laclau, cæ remarcile sale ar fi provocatoare øi ar instiga la continuarea muncii de gîndire. Cel mai adesea, pe parcursul scrierii acestui ræspuns, m-am simflit mai curînd angajat la o sarcinæ administrativæ plicticoasæ. Sæ încep, aøadar, cu începutul, care confirmæ cæ sîntem în mijlocul unui dialog între surzi. Laclau îmi reproøeazæ cæ am ales o „cale destul de indiˇ izˇek] nu zice nimic despre criticile rectæ øi oblicæ“ de a-i ræspunde: „[Z mele la adresa operei sale, formulînd în schimb o suitæ de obiecflii la cartea mea, obiecflii care au un înfleles doar dacæ cititorul acceptæ în întregime perspectiva lui teoreticæ“. Acesta e un reproø, færæ-ndoialæ, straniu; ˇ izˇek, „Schlagend, aber nicht Treffend!“, Critical Inquiry, Textul de faflæ este tradus dupæ Slavoj Z 33 [Autumn 2006], pp. 185–211. Copyright: The University of Chicago Press (Journals Division). The University of Chicago Press nu este responsabilæ pentru acurateflea traducerii din limba englezæ.

178

verso: populism øi luptæ de clasæ

cæci, bineînfleles, eu nu îi ræspund lui în „Împotriva ispitei populiste“, de vreme ce textul nu e în exclusivitate despre opera lui, ci, mai general, despre chestiunea populismului astæzi. Am ræspuns detaliat la criticile pe care mi le-a adus într-un alt text al meu, aøa cæ insinuarea cæ aø evita în mod neonest o confruntare directæ cu argumentele sale e pur øi simplu falsæ.2 1. Subiectivul øi obiectivul: Laclau, Lukács, Lenin Grosul argumentului lui Laclau constæ în faptul cæ eu nu înfleleg ideea sa de hegemonie; statutul ei fiind acela al Realului, rezultæ cæ nu înfleleg nici Realul lacanian, iar sursa acestei neînflelegeri este faptul cæ eu îl contaminez pe Lacan cu Hegel, ceea ce înseamnæ cæ nu-l înfleleg nici pe Hegel. Pe scurt, eu nu înfleleg nimic. Pentru fiecare dintre aceste cazuri, Laclau aplicæ aceeaøi proceduræ monotonæ: mai întîi „recapituleazæ“ poziflia mea, reducînd-o la o versiune ridicol de falsificatæ a ei, iar apoi, færæ a argumenta, ci decretînd (foarte corect) cæ poziflia mea nu se potriveøte cu a sa, pur øi simplu îøi reafirmæ poziflia. Iatæ un caz exemplar pentru cum funcflioneazæ maøina-de-distrus-duømanul marca Laclau: „Pe de o parte, deosebirea dintre subiectiv ˇ izˇek întrucît, urøi obiectiv e vitalæ pentru Z mînd linia stabilitæ de cuplul situaflie/eveniment al lui Alain Badiou, el vrea sæ stabileascæ o discontinuitate radicalæ între ruptura revoluflionaræ øi ceea ce îi precedæ. Corolarul e cæ gestul revoluflionar nu ar trebui sæ aibæ nimic în comun cu situaflia în care are loc. Pe ˇ izˇek insistæ ad nauseam pe de altæ parte, Z centralitatea luptei economice anticapitaliste, ceea ce înseamnæ cæ, în cadrul situafliei existente, existæ ceva – economicul ca loc particular într-o topografie socialæ – care are un fel de rol transcendental de structurare, determinînd a priori evenimentele ce pot avea loc. Aøadar, situaflia ar avea o preeminenflæ ontologicæ asupra evenimentului, rezultînd cæ præpastia dintre eveniment øi situaflie n-ar fi una ˇ izˇek se confruntæ, aøadar, cu o alternativæ exclusivæ øi e radicalæ. Z mai curînd comic cæ nu-øi dæ seama de asta, continuînd sæ afirme ambele opfliuni într-un mod perfect contradictoriu“. Problema e cæ ambele brafle ale alternativei îi aparflin aici lui Laclau, „corolarul“ cæ „gestul revoluflionar nu ar trebui sæ aibæ nimic în comun cu situaflia în care are loc“ øi afirmaflia opusæ cæ „situaflia ar avea o preeminenflæ ontologicæ asupra evenimentului“ reprezintæ distorsionat poziflia mea. Cel care a elaborat nofliunea de „sit evenimenflial“, înfleles ca o cræpæturæ într-o situaflie existentæ, care deschide astfel posibilitatea intervenfliei unui act, a fost Badiou. Legætura dintre situaflie øi gest [revoluflionar] e, aøadar, claræ; departe de a fi determinate de situaflie (sau printr-o intervenflie venind dintr-un exterior misterios), gesturile [revoluflionare] sînt posibile datoritæ neînchiderii ontologice, incoerenflei sau hiatului din cadrul unei situaflii. Laclau construieøte opoziflia dintre poziflia lui øi a mea cu privire la relaflia dintre politic øi economic într-un fel în întregime analog: „Pentru mine, politicul are un rol primar de structurare pentru cæ relafliile sociale sînt esenflialmente contingente, iar orice articulare predominantæ rezultæ dintr-o confruntare antagonicæ al cærei rezulˇ izˇek, în schimb, datele socioecotat nu e dinainte decis. Pentru Z

nomice semnaleazæ întotdeauna rezultatul unei lupte politice – asta însemnînd cæ, dacæ existæ o trecere logicæ de la datele economice la rezultatul politic, politicul e doar o categorie internæ a economiei. Nu e poate un epifenomen – adicæ statutul sæu ontologic nu doar reflectæ o realitate substanflialæ, ci face parte din aceasta –, dar tocmai din acest motiv îi lipseøte orice autonomie. În timp ce analiˇ izˇek sfîrøeøte za mea duce la o politizare a economiei, analiza lui Z într-o «economizare» a politicii“. Iaræøi, orbit de animozitatea lui, Laclau prezintæ ca aparflinîndu-mi mie exact opusul a ceea ce spun eu. E clar ca „bunæ ziua!“ cæ eu vorbesc tocmai despre politizarea economiei, øi nu despre „economizarea politicului“. Cu alte cuvinte, Laclau interpreteazæ afirmaflia mea cæ datele socioeconomice indexeazæ întotdeauna rezultatul unei lupte politice ca øi cum aø zice cæ „existæ o trecere logicæ de la datele economice la rezultatul politic“, cæ datele socioeconomice determinæ rezultatul luptei politice, pe cînd ceea ce spun eu e tocmai opusul: cæ datele socioeconomice sînt indexul (semnul) unei lupte politice, cæ aparenta lor obiectivitate este rezultatul unei lupte politice.3 Caracterul problematic al reproøurilor lui Laclau – sau felul în care aceste reproøuri se sprijinæ pe o imagine ridicol de simplificatæ a adversarului – devine vizibil în respingerea sa automatæ, aproape ritualæ, a lucrærii Istorie øi conøtiinflæ de clasæ a lui Georg Lukács, ca versiunea cea mai puræ de marxism hegelian (proletariatul înfleles drept clasæ universalæ, subiectul-obiectul întrupat al Istoriei, al cærui rol ca agent al schimbærii revoluflionare e înscris în poziflia sa socialæ obiectivæ; conceptul de reificare ca „falsæ conøtiinflæ“, care, ca atare, presupune posibilitatea „adeværatei conøtiinfle“, conøtiinfla de clasæ proletaræ în care procesul istoriei devine în întregime transparent pentru el însuøi). Totuøi, existæ o træsæturæ fundamentalæ a teoriei lui Lukács care nu se potriveøte cu imaginea unui Lukács istoricist-determinist, øi anume insistenfla sa asupra indecidabilitæflii øi contingenflei procesului revoluflionar. Din acest motiv, Istorie øi conøtiinflæ de clasæ e profund leninistæ. Cînd, în Tezele din aprilie 1917, Lenin întrezærise acel Augenblick, unica øansæ a unei revoluflii, propunerile sale fuseseræ primite cu stupoare øi disprefl de majoritatea colegilor sæi de partid. În cadrul partidului boløevic, niciun lider proeminent n-a sprijinit chemarea sa la revoluflie, iar Pravda a fæcut pasul nemaipomenit de a disocia partidul, echipa sa editorialæ distanflîndu-se la unison de Tezele din aprilie. Departe de a fi o flatare oportunistæ øi o exploatare a sentimentului general al poporului, vederile lui Lenin fuseseræ foarte idiosincratice. Bogdanov descrisese Tezele din aprilie ca delirul unui nebun, iar Nadejda Krupskaia concluzionase cæ Lenin a luat-o razna. Nu e de mirare cæ, în scrierile sale din 1917, Lenin pæstreazæ ironiile sale cele mai acerbe pentru cei ce se angajeazæ în cæutarea unei garanflii pentru revoluflie. Aceastæ garanflie poate lua douæ forme: fie nofliunea reificatæ de necesitate socialæ (nu trebuie sæ se riøte o revoluflie prematuræ; trebuie sæ se aøtepte momentul potrivit, cînd situaflia s-a maturizat deja în privinfla legilor dezvoltærii istorice; „e prea devreme pentru o revoluflie socialistæ, clasa muncitoare nu e încæ maturæ“), fie legitimitatea normativæ sau „democraticæ“ („majoritatea populafliei nu e de partea noastræ,

179

aøadar, revoluflia nu va fi cu adeværat democraticæ“), cum semnalase în mod repetat Lenin, de parcæ atunci cînd agentul revoluflionar ar risca acapararea puterii de stat, el ar trebui sæ cearæ pentru asta permisiunea unui mare Altul (sæ organizeze un referendum care sæ poatæ clarifica dacæ majoritatea sprijinæ revoluflia sau nu). În cazul lui Lenin, precum în acela al lui Lacan, ideea principalæ e cæ revoluflia ne s’autorise que d’elle-même [e autorizatæ doar de ea însæøi]; trebuie asumat cæ gestul revoluflionar nu e dublat în legitimitatea sa de un mare Altul; teama de a prelua puterea prematur, cæutarea unei garanflii, e teama de abisul gestului. În asta rezidæ dimensiunea fundamentalæ a ceea ce Lenin va denunfla neîncetat ca oportunism, iar ræmæøagul sæu e cæ oportunismul e o poziflie în mod inerent falsæ, mascînd cu fapte, legi sau norme „obiective“ teama de a sævîrøi gestul, iar din acest motiv primul pas în a combate oportunismul este ca acesta sæ fie demascat în modul cel mai clar cu putinflæ. Ce este, atunci, de fæcut? Ræspunsul lui Lenin (trebuie afirmate faptele [aussprechen was ist], admis adeværul cæ existæ o tendinflæ în cadrul Comitetului Central) nu se referæ la o suitæ diferitæ de fapte obiective, ci este repetarea unui argument lansat cu un deceniu mai devreme de cætre Rosa Luxemburg împotriva lui Kautsky: cei care aøteaptæ condifliile obiective pentru revoluflie vor ajunge sæ aøtepte pentru totdeauna. Poziflia observatorului obiectiv (øi nu aceea a agentului angajat) e ea însæøi principalul obstacol în calea revolufliei. Poate fi concediatæ pur øi simplu Istorie øi conøtiinflæ de clasæ a lui Lukács ca o caricaturæ a marxismului hegelian, ca o afirmare a proletariatului ca subiect-obiect absolut al Istoriei? Arta a ceea ce Lukács a numit Augenblick ne confruntæ cu un Lukács care e mult mai gramscian sau mai sensibil la conjuncturi øi la contingenfle decît se admite în mod curent. Augenblick-ul lukácsian e neaøteptat de aproape de ceea ce Badiou a elaborat ca Eveniment – o intervenflie care nu poate fi explicatæ în termeni de condiflii obiective preexistente. Esenflialul argumentului lui Lukács e sæ respingæ orice reducere a gestului la circumstanflele sale istorice; nu existæ condiflii obiective neutre sau, pe hegelianæ, toate presupozifliile conflin deja un græunte de preafirmare [are already minimally posited]. E exemplaræ aici analiza lui Lukács a enumerærii obiectiviste a cauzelor care au dus la eøecul consiliilor/dictaturii revoluflionare maghiare din 1919 (trædarea din partea ofiflerilor din cadrul armatei, blocada externæ care a dus la foamete ø.a.m.d.). Cu toate cæ acestea fuseseræ færæ îndoialæ fapte care au jucat un rol crucial în aceastæ încercare eøuatæ de a face o revoluflie, e totuøi metodologic incorect ca ele sæ fie evocate ca fapte brute, færæ a lua în considerare felul în care au fost ele mijlocite de constelaflia particularæ a forflelor politice subiective. Sæ luæm, de pildæ, blocada; de ce s-a întîmplat oare cæ, spre deosebire de revoluflia maghiaræ din 1919, statul sovietic rus n-a cedat în fafla unei blocade imperialiste øi contrarevoluflionare mult mai aprige? Pentru cæ în Rusia partidul boløevic atenflionase masele cæ o asemenea blocadæ e rezultatul forflelor contrarevoluflionare stræine øi interne, pe cînd în Ungaria partidul n-a fost suficient de puternic din punct de vedere ideologic; masele muncitoare au cedat în fafla propagandei anticomuniste, care pretindea cæ blocada era un produs al naturii antidemocratice a regimului, logica lui „sæ ne întoarcem la democraflie, iar ajutoarele externe vor începe sæ curgæ din nou“. Trædare din partea ofiflerilor? Da, însæ de ce oare aceeaøi trædare n-a avut aceleaøi consecinfle catastrofice în Rusia sovieticæ? Iar cînd træ-

180

dætorii au fost descoperifli, de ce n-a fost oare posibilæ înlocuirea lor cu cadre de încredere? Pentru cæ partidul comunist maghiar n-a fost suficient de puternic øi de activ, în timp ce partidul boløevic rus a mobilizat în mod corespunzætor soldaflii care erau dispuøi sæ lupte pînæ la capæt pentru a apæra revoluflia. Desigur, se poate pretinde cæ slæbiciunea partidului comunist a fost o componentæ obiectivæ a situafliei sociale; cu toate astea, în spatele acestui fapt existæ iaræøi o suitæ de decizii øi gesturi subiective, aøa cæ niciodatæ nu atingem un grad zero al unei stæri de fapt pur obiective. Ideea fundamentalæ nu e obiectivitatea, ci totalitatea socialæ, ca proces de mediere globalæ între aspectele subiective øi cele obiective. Pentru a da un exemplu dintr-un domeniu diferit: felul în care îøi stabileøte ideologia presupozifliile se poate observa øi în (pseudo)explicaflia curentæ a creøterii simpatiei de care s-a bucurat ideologia nazistæ în Germania anilor 1920. Naziøtii au manipulat cu abilitate temerile øi anxietæflile clasei mijlocii, care au fost generate de criza economicæ øi de schimbarea socialæ vertiginoasæ. Problema cu aceastæ explicaflie este cæ ea trece cu vederea autoreferenflialitatea circularæ pusæ la lucru aici. Da, naziøtii au manipulat cu siguranflæ abil temeri øi anxietæfli; cu toate astea, departe de a fi vorba de simple fapte preideologice, aceste temeri øi anxietæfli erau deja produsul unei anumite perspective ideologice. Ideologia nazistæ însæøi a (co)generat temeri øi anxietæfli împotriva cærora s-a propus pe ea însæøi ca soluflie. Ideea crucialæ de reflinut aici e cæ nu existæ contradicflie între un Lukács hegeliano-marxist propunînd proletariatul ca subiect-obiect al istoriei øi acest Lukács conjuncturalist. Cei doi sînt cele douæ fefle ale aceleiaøi monede. 2. Hegemonia ca marflianizare Argumentul politic fundamental al lui Laclau împotriva mea e cæ, graflie viziunii mele pseudorevoluflionare, care reduce totul la clase, trebuie sæ mæ mærginesc la „aøteptarea marflienilor“, întrucît condifliile puse de mine agenflilor revoluflionari „sînt determinate în cadrul unei geometrii a efectelor sociale atît de rigide, încît niciun actor empiric nu poate sæ le corespundæ“. Cu toate astea, pentru a pæstra aparenfla cæ vorbesc despre agenfli reali, trebuie sæ recurg la procesul marflianizærii. Trebuie sæ „atribui unor subiecfli reali øi existenfli cele mai absurde caracteristici, pæstrînd totuøi numele acestora, aøa încît sæ se creeze iluzia unui contact cu realitatea“. Trei lucruri trebuie menflionate aici. Mai întîi, nu se poate trece cu vederea cæ acest proces descris parodic de Laclau ca „marflianizare“ seamænæ destul de mult cu propria sa teorie a hegemoniei; cînd un eveniment empiric e „[înælflat] la rangul de Lucru“, el începe sæ funcflioneze ca întruparea unei imposibile plenitudini a societæflii. Referindu-se la Joan Copjec, Laclau comparæ hegemonia cu valoarea-sîn ataøatæ obiectelor parfliale; aøadar, mutatis mutandis, teza sa nu spune oare cæ de vreme ce marflienii sînt imposibili, dar necesari, în procesul hegemoniei un element social empiric e investit cu valoarea-marflian? Diferenfla dintre noi trebuie sæ fie cæ eu (se presupune) cred în marflienii adeværafli, pe cînd el øtie cæ locul marflienilor e pentru totdeauna gol, însemnînd cæ tot ce putem face este sæ investim agenfli empirici cu valoarea-marflian. Doi, istoria personalæ a angajamentelor politice ale lui Laclau oferæ un bun exemplu al unei asemenea marflianizæri. Dupæ prima victorie a partidului noilor laburiøti, el a sprijinit cu entuziasm (pentru o vreme) guver-

verso: populism øi luptæ de clasæ

nul lui Blair ca un caz-model pentru reînnoirea stîngii; un an sau doi mai tîrziu, dezamægit, a trebuit sæ accepte cæ marflianizeazæ subiectul politic particular greøit (øi se poate prezice færæ pericolul de a greøi cæ, în cîfliva ani, acelaøi lucru se va întîmpla cu agenflii pe care îi marflianizeazæ în momentul de faflæ, noii populiøti latinoamericani). În cele din urmæ, felul în care ridiculizeazæ Laclau referirea pe care o fac la cartierele særace ale Lumii a Treia (printre altele, favelas braziliene) e un exemplu trist despre cum animozitatea personalæ îl duce la descrieri simplificate, echivalente cu o calomnie politicæ: „Asta nu e nimic altceva decît delir. Favelas sînt bidonville-uri în care særæcia pasivæ e supusæ acfliunii unor bande criminale cu desævîrøire nonpolitice, care flin populaflia sub teroare, la care se adaugæ acfliunile polifliei, ce practicæ execuflii sumare, denunflate cu regularitate de presæ. Cît despre afirmaflia cæ favelas pæstreazæ vie amintirea ræzboiului din Canudos, ea înseamnæ sæ fii atît de grotesc dezinformat, încît singurul ræspuns posibil e «fæ-fli temele»“. Ei bine, mi-am fæcut temele øi pot spune cæ descrierea pe care o face Laclau acelor favelas e un afront la adresa oamenilor ce træiesc acolo. Cum reiese clar din textul meu, în momentul la care face referinflæ aici Laclau, sînt departe de a idealiza cartierele særace, transformîndu-le în situri ale luptei revoluflionare. Tot ce susflin e cæ ele sînt un sit evenimenflial (pentru a folosi termenul lui Badiou) sau un loc din care ceva nou poate apærea.4 Øtiu øi eu foarte bine cæ existæ forme multiple de organizare socialæ care sînt active în aceste locuri: bande criminale, fundamentaliøti religioøi, capitaliøti sælbatici (departe de a fi numai pasive, favelas sînt adesea locuri pentru speculaflii capitaliste semilegale). Existæ însæ øi bucætærii comunitare, reflele ilegale de distribuflie a energiei electrice øi alte forme (adeværat, limitate) ale autoorganizærii în potenflæ emancipatoare. Descrierea fæcutæ de Laclau cartierelor særace ca locuri în care særacii pasivi se supun terorii bandelor criminale e o simplificare reacflionaræ ridicolæ. Laclau, care tinde sæ preamæreascæ populismul latinoamerican, ar trebui sæ-øi aducæ aminte mai bine decît alflii cum, dupæ lovitura de stat de scurtæ duratæ împotriva regimului lui Chávez din Venezuela, ceea ce l-a adus înapoi la putere a fost în mare parte mobilizarea maselor din cartierele særace suburbane, o dovadæ suficientæ cæ avem aici mai mult decît „særæcie pasivæ supusæ acfliunii unor bande criminale cu desævîrøire nonpolitice“. Cît priveøte legætura ideologicæ între cartierele særace øi Canudos sau faptul cæ ræzboiul din Canudos e perceput retroactiv ca premergætorul mitic al favelas, acesta e un simplu fapt de ideologie popularæ, folosit øi manipulat pînæ øi de massmedia dominantæ. Iatæ încæ ceva din „delirul“ meu despre Canudos, unde atrag atenflia fæfliø asupra felului de confuzie operatæ aici: „Øi, pentru a evita confuziile plicticoase, asta nu înseamnæ cæ excluøii sînt «cu totul în afaræ» – dacæ se examineazæ mai îndeaproape situaflia, se poate vedea desigur dintr-odatæ cum cele douæ niveluri se interpenetreazæ øi se reflectæ unul pe celælalt – cum, de pildæ, spafliul excluøilor reproduce adesea cele mai brutale træsæturi autoritare ale

statului; sau, de partea cealaltæ, cum statul legitim e adesea susflinut de practicile «excluse» (trecute public sub tæcere). Aceste reflecflii øi interpenetræri privesc totuøi conflinutul pozitiv care umple cele douæ locuri structurale diferite. Pentru a mæ întoarce la exemplul comunitæflii Canudos: desigur, multe dintre træsæturile sale fuseseræ împrumutate de la regimul premodern (ea s-a autodefinit ca fiind regalistæ, ca protectoare a rolului public al bisericii împotriva impulsului republican de modernizare a statului brazilian), dar ceea ce contase cu adeværat a fost cæ toate aceste elemente au fost transfigurate (transsubstanfliate chiar) de spafliul în care ele au (re)apærut“.5 ˇ izˇek-aøteptîndu-i-pe-marflieni, Øi totuøi, în argumentul sæu despre Z Laclau susfline cæ: „nu existæ altæ luptæ emancipatoare valabilæ în afara celei care e întru totul øi în mod direct anticapitalistæ. Cu cuvintele sale: «Eu cred în rolul structurant al luptei anticapitaliste». Problema totuøi e urmætoarea: el ˇizˇek nu dæ nicio indicaflie despre ce ar putea fi o luptæ anticapitalistæ. Z concediazæ pe scurt luptele multiculturaliste, antisexiste øi antirasiste ca nefiind în mod direct anticapitaliste. În acelaøi timp însæ, el nu aprobæ nici flelurile tradiflionale ale stîngii, legate în mod mai nemijlocit de economie: revendicærile privind salariile mai mari, democraflia industrialæ, controlul asupra procesului de producflie, distribuflia progresivæ a veniturilor nu sînt propuse nici ele ca fiind anticapitaliste… Nici mæcar un rînd din opera lui ˇizˇek nu dæ vreun exemplu despre ce conZ sideræ el a fi luptæ anticapitalistæ. Ræmîne sæ ne gîndim cæ poate se aøteaptæ la invazia unor fiinfle de pe vreo altæ planetæ“.6 Cînd dau peste pasaje de felul acestuia din urmæ, nu pot sæ nu mæ gîndesc cæ noi doi træim efectiv în universuri paralele; dacæ eu îi aøtept pe marflieni, Laclau trebuie sæ fie de pe un straniu Venus. Mai întîi, existæ aici o echivalare ridicolæ între teza mea despre rolul central de structurare pe care îl are lupta de clasæ øi pretenflia cæ orice luptæ emancipatoare valabilæ trebuie sæ fie întru totul øi în mod direct anticapitalistæ. Ca unul care a scris enorm despre supradeterminare øi articulare, Laclau ar trebui sæ øtie cæ rol structurant înseamnæ, tocmai, cæ lupta de clasæ e principiul supradeterminant al articulærii dintre mulflimea luptelor emancipatoare, øi nu conflinutul lor real. (Eu însumi dau un exemplu clar, deøi pentru Laclau øi mulfli alflii problematic, cînd, în lucrarea mea despre Lenin, susflin cæ în constelaflia de azi atenflia nu trebuie sæ cadæ pe anticapitalism, ci pe subminarea statutului de fetiø al democrafliei ca semnificant-regent7; cum o spune Badiou, „Astæzi, inamicul nu se cheamæ Imperium sau Capital. El se cheamæ Democraflie“.8) Apoi vine acuzaflia stranie cæ dupæ ce am concediat nonøalant toate formele existente de luptæ emancipatoare (de la luptele antisexiste øi multiculti la acfliunile tradiflionale ale sindicatelor) ca nefiind cu adeværat anticapitaliste, nu ofer niciun indiciu cît de minimal despre cum ar trebui sæ arate astæzi lupta cu adeværat anticapitalistæ. Asta e acelaøi lucru cu a întreba „Unde sînt fructele… în afaræ de mere øi portocale?“. (Deøi, în mod semnificativ, existæ ceva ce lipseøte din enumerarea pe care o face Laclau candidaflilor posibili la luptele emancipatoare astæzi, øi anume,

181

politica revoluflionaræ violentæ.) Departe de a ne împinge sæ concediem toate tipurile de antisexism, antirasism etc., rolul structurant al luptei de clasæ funcflioneazæ ca un dispozitiv ce ne permite (1) sæ dæm seama de schimbærile ca atare în ce priveøte punctul de focalizare al luptelor emancipatoare (dupæ mine, mutarea accentului de pe lupta economicæ clasicæ a clasei muncitoare pe o politicæ identitaræ a recunoaøterii trebuie sæ fie explicatæ prin dinamica luptei de clasæ) øi (2) sæ analizæm øi sæ judecæm conflinutul øi mizele politice concrete ale diverselor lupte. Profesînd solidaritatea cu særacii, liberalii [în sensul american al termenului – n. tr.] încripteazæ în partea care le revine din ræzboiul cultural un mesaj opoziflional de clasæ; cel mai adesea, lupta lor pentru toleranfla multiculturalæ øi drepturile femeii marcheazæ o contrapoziflie faflæ de intoleranfla, fundamentalismul øi sexismul patriarhal presupuse ale aøa-numitelor clase inferioare. Paradoxul aici este cæ tocmai populismul fundamentalist pæstreazæ logica antagonismului, în timp ce stînga liberalæ urmeazæ logica recunoaøterii diferenflelor, neutralizînd antagonismele ca diferenfle coexistente; în însæøi forma lor, campaniile populare conservator-populiste au preluat vechea poziflie stîngist-radicalæ a mobilizærii øi luptei populare împotriva exploatærii exercitate de clasele superioare ale societæflii. Trebuie, aøadar, nu doar sæ refuzæm facilul disprefl liberal la adresa fundamentaliøtilor populiøti (sau, chiar mai ræu, regretul superior despre cît de „manipulafli“ sînt ei); trebuie sæ refuzæm termenii înøiøi ai ræzboiului cultural. Cu toate cæ, bineînfleles, în ce priveøte conflinutul pozitiv al celor mai dezbætute chestiuni, un radical de stînga trebuie sæ sprijine poziflia liberalæ (sæ fie pentru avort, sæ fie împotriva rasismului øi a homofobiei etc.), nu trebuie niciodatæ uitat cæ, pe termen lung, fundamentalistul populist, øi nu liberalul e aliatul nostru. În toatæ furia lor, populiøtii nu sînt suficient de furioøi, nu sînt destul de radicali pentru a percepe legætura dintre capitalism øi decæderea moralæ pe care o deplîng. 3. De ce e Capitalul Real(ul) Urmætorul punct pe care se concentreazæ critica lui Laclau a conceptului meu de capital ca Real e cæ modul absurd în care atribui „Realului un conflinut formal-transcendental se bate cap în cap cu cele mai elementare cunoøtinfle de teorie lacanianæ“: „logica proprie capitalului nu poate opera ca o infrastructuræ dictînd mersul lucrurilor în realitatea socialæ decît dacæ este, din capul locului, autodeterminatæ. Realul însæ, în sens lacanian, face exact pe dos; el stabileøte o limitæ care împiedicæ orice autodeterminare prin Simbolic. Tot acest uz metaforic ieftin al dualitæflii realitate/Real, pentru a face referinflæ la nimic altceva decît vechea distincflie bazæ/suprastructuræ, e cu totul impropriu; e evident cæ logica proprie capitalului e tot atît de simbolicæ precum realitatea socialæ pe care se presupune cæ o determinæ“. În consecinflæ, conceptul meu de Real e: „pur øi simplu o proastæ înflelegere a conceptului lacanian de Real ˇ izˇek distorsioneazæ sistema– un bun exemplu al felului în care Z tic teoria lacanianæ, pentru a o face compatibilæ cu un hegelianism care este, în toate privinflele, tocmai opusul ei. Realul n-are cum sæ fie o logicæ spectralæ inexorabilæ øi cu atît mai puflin ceva care determinæ ce se întîmplæ în realitatea socialæ, pentru simplul motiv cæ

182

Realul nu e un obiect determinabil, înzestrat cu legi proprii ale miøcærii, ci, dimpotrivæ, ceva care existæ øi se aratæ numai prin efectele lui disruptive în cadrul Simbolicului“. În dreptul acestui punct, Laclau e cel care ar trebui sæ-øi facæ temele. Cum o spune în mod repetat Lacan, Realul este un concept complex; în teoria sa, el are cel puflin trei dimensiuni. Mai întîi, existæ Realul imaginar: Lucrul aflat dincolo de orice reprezentare în monstruozitatea sa, care ræmîne totuøi în domeniul Imaginarului, e drept cæ doar ca un fel de imagine ce încearcæ sæ întindæ imaginaflia pînæ la granifla însæøi a ireprezentabilului. Acest Real (de la Le Horla a lui Maupassant la maelstromul lui Poe sau la extraterestrul din filmul Alien) ocupæ spafliul de intersecflie dintre Imaginar øi Real. El stæ pentru real în dimensiunea sa cea mai terifiantæ, ca abis ce înghite totul, dizolvînd toate identitæflile. În al doilea rînd, existæ Realul simbolic: realul drept coerenflæ, cu semnificantul redus la o formulæ færæ sens, cum sînt formulele fizicii cuantice care nu mai pot fi traduse – sau raportate la – experienfla de zi cu zi a lumii vieflii noastre. În Freud, gæsim ambele tipuri de Real în visul sæu despre injecflia Irmei; dacæ Realul imaginar e privirea în gîtul Irmei, carnea crudæ palpitînd în interiorul lui, Realul simbolic e formula chimicæ (a trimetilaminei) care încheie visul, Realul øtiinflific, Realul formulei care redæ funcflionarea automatæ øi lipsitæ de sens a naturii. Diferenfla se datoreazæ punctelor de pornire diferite: dacæ începem cu Imaginarul (confruntarea în oglindæ a lui Freud cu Irma), obflinem dimensiunea imaginaræ a Realului, imaginea primordialæ terifiantæ care anuleazæ imaginea ca atare; dacæ pornim de la Simbolic (cearta dintre cei trei doctori), ajungem la un limbaj privat de bogæflia sensului sæu uman øi transformat în Realul unei formule færæ sens. Øi, în cele din urmæ, existæ Realul real (la care reduce Laclau conceptul de Real), hiatul/limitarea pur formalæ care dæ peste cap sau dislocæ orice identitate simbolicæ. Realul e deci efectiv toate aceste trei dimensiuni în acelaøi timp: vîrtejul abisal al Lucrului, structura matematizatæ coerentæ a realitæflii øi limita pur formalæ a oricærei obiectivitæfli. Trebuie sæ ne concentræm pe felul în care cei trei termeni ai triadei RealImaginar-Simbolic sînt în mod inerent întreflesufli; întreaga triadæ se reflectæ în fiecare dintre cele trei elemente ale sale. Nu existæ doar trei modalitæfli ale Realului. Într-un fel strict omolog, existæ de asemenea trei modalitæfli ale Simbolicului: realæ (semnificantul redus la o formulæ færæ sens), imaginaræ (simbolurile jungiene) øi simbolicæ (vorbire, limbæ cu sens). Existæ chiar trei modalitæfli ale Imaginarului: realæ (fantezia, care e tocmai un scenariu imaginar ocupînd locul Realului), imaginaræ (imaginea ca atare, avînd funcflia fundamentalæ a unei momeli) øi simbolicæ (iaræøi, simbolurile jungiene sau arhetipurile New Age). Caracterul multidimensional al realului clarificæ de ce Lacan insistæ întotdeauna asupra faptului cæ discursul øtiinflific modern, cu formulele sale matematizate, articuleazæ o cunoaøtere în cadrul Realului, øi nu doar o altæ istorisire simbolicæ. În acelaøi fel, eu susflin cæ statutul logicii capitalului e acela al Realului; dar în ce fel totuøi? Cînd, în recenta sa Logique des mondes, Badiou propune conceptul de punct pentru a descrie momentul în care alegerea subiectivæ puræ stabilizeazæ o lume, o situaflie în care trebuie luatæ decizia simplæ „da sau nu“, el se referæ în mod implicit la lacanianul point de capiton [punct de capitonaj]. Nu implicæ asta cæ nu existæ lume în afara limbii, cæ nu existæ lume al cærei orizont de sens sæ nu fie determinat de o ordine simboli-

verso: populism øi luptæ de clasæ

cæ? Trecerea cætre adevær e deci trecerea dinspre limbæ („limitele limbii mele sînt limitele lumii mele“) cætre litere øi mateme ce intersecteazæ în diagonalæ mulflimea lumilor. Relativismul postmodern e tocmai ideea unei ireductibile diversitæfli a lumilor, fiecare sprijinindu-se pe un joc de limbaj specific, aøa încît fiecare lume e istorisirea pe care membrii ei øi-o povestesc despre ei înøiøi, færæ niciun teren comun sau o limbæ comunæ între ei. Iar problema adeværului e tocmai cum sæ se stabileascæ ceva ce, în termeni dragi logicii modale, ræmîne acelaøi în toate lumile posibile. De ce a început Badiou sæ exploreze chestiunea lumii, „logica lumilor“? Øi dacæ impulsul pentru aøa ceva ar fi venit în urma unei priviri mai pætrunzætoare asupra capitalismului? Dacæ, sæ zicem, conceptul de lume ar fi fost necesar tocmai pentru a putea gîndi universul capitalist ca lipsit de lume? Badiou susflinuse recent cæ timpul nostru n-are lume; cum sæ înflelegem aceastæ tezæ stranie? Pînæ øi antisemitismul nazist a deschis o lume; prin descrierea situafliei critice a prezentului, prin precizarea scopului øi a mijloacelor de a-l atinge øi prin desemnarea duømanului (o conspiraflie evreiascæ), nazismul deschisese realitatea într-un fel care permitea subiecflilor sæi sæ obflinæ o cartografiere cognitivæ globalæ, care includea øi spafliul care fæcea angajamentul lor sæ fie plin de sens. Poate cæ pericolul capitalismului ar trebui localizat tocmai în acest aspect; cu toate cæ e global, cuprinzînd lumea întreagæ, el susfline o constelaflie ideologicæ stricto sensu færæ lume, privînd majoritatea oamenilor de orice cartografiere cognitivæ plinæ de sens. Universalitatea capitalismului rezidæ în faptul cæ acesta nu e numele unei civilizaflii, al unei lumi cultural-simbolice specifice, ci numele unei maøini economico-simbolice cu adeværat neutre, care opereazæ cu valori asiatice, precum øi cu altele, aøa încît triumful mondial al Europei e, de asemenea, øi înfrîngerea ei, øtergerea ei operatæ de ea însæøi, tæierea cordonului ombilical ce o unea cu restul lumii. Criticii eurocentrismului care se stræduiesc sæ descopere tendinfla europeanæ secretæ cætre capitalism rateazæ flinta; problema cu capitalismul nu e tendinfla sa europeanæ secretæ, ci faptul cæ e realmente universal, o matrice neutræ de relaflii sociale. Ce este globalizarea capitalistæ? Capitalismul este prima ordine socioeconomicæ a cærei principalæ caracteristicæ e cæ detotalizeazæ sensul. El nu e global la nivelul sensului (nu existæ o „viziune capitalistæ a lumii“ øi nici „civilizaflie capitalistæ“ propriu-zisæ – lecflia fundamentalæ a capitalismului e tocmai cæ el se poate adapta tuturor civilizafliilor, de la cea creøtinæ la cea hindusæ sau budistæ); dimensiunea sa globalæ poate fi formulatæ la nivelul adeværului-færæ-sens, ca „realul“ mecanismului pieflei mondiale. 4. Poporul nu existæ Asta, în cele din urmæ, ne aduce la tema centralæ a dezbaterii, conceptul de populism. Iatæ cum concediazæ Laclau afirmaflia mea cæ identitatea agenflilor populiøti e perceputæ ca preexistînd atacului violent din partea inamicului: „Bineînfleles, n-am spus niciodatæ cæ identitatea populistæ preexistæ atacului violent al adversarului, ci tocmai opusul: cæ un asemenea atac violent e condiflia premergætoare a oricærei identitæfli populare. Pentru a descrie felul în care væd aceastæ relaflie, l-am øi citat, de altfel, pe Saint-Just, care spune cæ unitatea Republicii e datæ doar de distrugerea a ceea ce i se opune“. Confuzia e aici cu adeværat uluitoare; „bineînfleles“,

cunosc teza lui Laclau cæ atacul violent (lupta antagonistæ) e precondiflia oricærei identitæfli populare. Însæ observaflia fæcutæ de mine e tocmai cæ agentul populist însuøi nu e conøtient de acest lucru, cæ percepe propria identitate substanflialæ ca preexistînd. Ce e atunci cu Saint-Just, care fusese conøtient de acest lucru? Tocmai din acest motiv, eu nu îi numær pe iacobini (sau boløevici) printre populiøti. Tot esenflialul argumentului meu e pierdut în redarea criticæ a lui Laclau. Sînt de acord cu încercarea lui Laclau de a defini populismul într-un fel formal-conceptual, luînd în considerare øi cum, în ultima sa carte, el øi-a schimbat în mod clar poziflia de la democraflia radicalæ la populism (acum el reduce democraflia la momentul revendicærii democratice în cadrul sistemului). Totuøi, cum øtie øi el, populismul poate fi øi foarte reacflionar; unde sæ tragem linie atunci? Iatæ propunerea mea: nu orice construcflie øi acfliune în numele poporului ca subiect politic e eo ipso populism. În acelaøi fel în care Laclau susfline cæ societatea nu existæ, poporul nu existæ nici el; problema cu populismul e cæ, în orizonturile sale, poporul existæ. Existenfla poporului e garantatæ de excepflia sa constitutivæ, prin externalizarea duømanului într-un intrus/obstacol. Referirea nepopulistæ la popor trebuie, aøadar, sæ fie o parafrazæ a definifliei kantiene a frumosului ca Zweckmäßigkeit ohne Zweck [finalitate færæ scop], popularul færæ popor, cu alte cuvinte, popularul care e secflionat, întretæiat de un antagonism constitutiv care îl împiedicæ sæ obflinæ identitatea substanflialæ deplinæ a unui popor. Acesta e motivul pentru care populismul, departe de a sta pentru politicul ca atare, implicæ întotdeauna o urmæ de depolitizare, de naturalizare a politicului. Asta explicæ paradoxul fundamental al fascismului autoritar. Acesta din urmæ ræstoarnæ aproape în mod simetric ceea ce Mouffe numeøte „paradoxul democratic“. Dacæ ræmæøagul democrafliei (instituflionalizate) este sæ integreze lupta antagonistæ însæøi într-un spafliu instituflional/diferenflial, transformînd-o într-o agonisticæ reglatæ, fascismul o ia în direcflia opusæ. În timp ce fascismul, în felul în care acflioneazæ, duce logica antagonistæ la extrem (vorbind despre lupta pe viaflæ øi pe moarte dintre el însuøi øi duømanii sæi øi pæstrînd întotdeauna – chiar dacæ nu punînd în practicæ – un minim de violenflæ extrainstituflionalæ, de presiune directæ asupra poporului, ocolind cæile legale instituflionale complexe), el îøi stabileøte ca scop tocmai opusul, un corp social ierarhizat, strict ordonat (nu e de mirare cæ fascismul se bazeazæ întotdeauna pe metafore organicist-corporatiste). Acest contrast poate fi frumos redat în termenii opozifliei lacaniene dintre subiectul enunflærii øi subiectul enunflatului (conflinutul); în timp ce democraflia admite lupta antagonistæ ca scop al ei (în lacanezæ: ca enunflat al ei, conflinutul ei), felul ei de a proceda e reglat-sistemic; fascismul, dimpotrivæ, încearcæ sæ impunæ scopul armoniei structurate ierarhic prin mijloacele unui antagonism nestæpînit. Într-un fel omolog, ambiguitatea clasei de mijloc, aceastæ contradicflie întrupatæ (cum spune Marx referitor la Proudhon), e cel mai bine exemplificatæ de felul în care se raporteazæ clasa de mijloc la politicæ. Pe de o parte, clasa de mijloc e împotriva politizærii; ea doar vrea sæ-øi conserve modul ei de viaflæ, sæ fie læsatæ sæ munceascæ øi sæ ducæ o viaflæ tihnitæ (acesta fiind motivul pentru care ea are tendinfla sæ sprijine lovituri de stat autoritare, care promit sæ punæ capæt mobilizærii politice nebuneøti a societæflii, pentru ca toatæ lumea sæ se poatæ întoarce la munca sa). Pe

183

de altæ parte, clasa de mijloc – sub forma majoritæflii morale ameninflate, patriotice øi care trage din greu – e principalul instigator al mobilizærilor populare de masæ (sub forma populismului de dreapta – sæ luæm, de pildæ, cazul Franflei de astæzi, unde singura forflæ care perturbæ administrarea postpoliticæ, tehnocrat-umanitaristæ e Frontul Naflional al lui Le Pen). În continuare, nu doar cæ peisajul politic de astæzi e polarizat între administraflii postpolitice øi politizæri populiste; fenomene ca Berlusconi aratæ cum cele douæ extreme pot coexista în cadrul aceleiaøi forfle politice. Nu e oare Forza Italia! a lui Berlusconi un caz de populism postpolitic – cu alte cuvinte, o guvernare mediatic-administrativæ legitimîndu-se în termeni populiøti? Øi nu e valabil acelaøi lucru, într-o anumitæ mæsuræ, pînæ øi în cazul guvernului Blair din Regatul Unit sau pentru administraflia Bush în Statele Unite? Cu alte cuvinte, nu înlocuieøte oare treptat populismul toleranfla multiculti ca protezæ ideologicæ spontanæ a administrafliei postpolitice, ca pseudoconcretizare a ei, traducerea ei într-o formæ care apeleazæ la experienfla nemijlocitæ a individului? Faptul esenflial aici e cæ postpolitica puræ (un regim a cærui autolegitimare e întru totul tehnocratæ øi care se prezintæ pe sine ca administrare competentæ) e în mod inerent imposibilæ; orice regim politic are nevoie de o autolegitimare populistæ suplimentaræ. 5. Viclenia rafliunii Înapoi la Laclau, mai precis la momentul în care el se referæ la ceea ce eu consider a fi træsætura caracteristicæ a populismului propriu-zis. Criticile sale se întemeiazæ pe pretinsa mea confuzie între pseudoconcretefle øi hegemonie – carevasæzicæ, el susfline cæ argumentul meu se bazeazæ pe douæ presupoziflii necriticate: „(1) orice incarnare a universalului în particular trebuie gînditæ ca o reificare; (2) orice incarnare de acest fel e, în mod inerent, fascistæ. Acestor douæ postulate le vom opune douæ teze: (1) conceptul de reificare e complet inadecvat pentru a înflelege modalitatea de incarnare a universalului în particular proprie construcfliei unei identitæfli populare; (2) acest fel de incarnare – corect înfleles – departe de a fi o caracteristicæ a fascismului sau a oricærei alte miøcæri politice, e inerent oricærui tip de relaflie hegemonicæ – adicæ tipului de relaflie propriu politicului ca atare“. Ceea ce e greøit øi cu totul înøelætor aici e pretenflia lui Laclau cæ pentru mine „orice incarnare a universalului în particular trebuie gînditæ ca o reificare“. Dimpotrivæ, dintr-o perspectivæ propriu-zis hegelianæ, particularul, exemplificînd universalul, e adeværul sæu. Aici Hegel e, în practica sa a filosofærii, efectiv un fel de materialist. În abordarea platonic-idealistæ, exemplele sînt întotdeauna imperfecte, ele nu redau niciodatæ perfect ceea ce trebuie sæ exemplifice. Trebuie, aøadar, sæ avem grijæ sæ nu le luæm prea literal, în timp ce, pentru un materialist, existæ întotdeauna mai mult într-un exemplu decît ceea ce el exemplificæ; cu alte cuvinte, un exemplu ameninflæ întotdeauna sæ submineze ceea ce trebuie sæ exemplifice, de vreme ce dæ un corp acelui ceva pe care ideea exemplificatæ ca atare îl reprimæ øi nu îl poate controla. În asta rezidæ procedura materialistæ a lui Hegel în Fenomenologia sa; orice figuræ a conøtiinflei e pusæ în scenæ, exemplificatæ øi apoi subminatæ prin propriul sæu exemplu. Iatæ de ce abordarea idealistæ cere întotdeauna o mulflime de exemple; de vreme ce niciun exemplu nu se potriveøte în întregime, trebuie generate mai multe

184

exemple pentru a indica bogæflia transcendentæ a ideii exemplificate de ele, ideea fiind punctul fix de referinflæ al exemplelor fluctuante. Pe de altæ parte, un materialist tinde sæ repete un exemplu, revenind asupra lui în mod obsesiv. Exemplul particular e cel care ræmîne acelaøi în toate universurile simbolice, în timp ce ideea universalæ pe care o exemplificæ îøi schimbæ în permanenflæ forma, aøa încît obflinem o mulflime de idei universale rotindu-se în jurul aceluiaøi exemplu ca insectele în jurul læmpii. Nu asta face oare øi Lacan, reîntorcîndu-se la aceleaøi cazuri exemplare (ghicitul cu cinci pælærii, visul injecfliei Irmei), producînd de fiecare datæ o nouæ interpretare? Asta înseamnæ, în ultimæ instanflæ, viclenia rafliunii la Hegel. Ræmæøagul lui Hegel e cæ cea mai bunæ cale de a distruge adversarul – în acest caz, ideea universalæ – e sæ i se dea libertatea de a-øi desfæøura potenflialitæflile, iar succesul sæu va fi un eøec, de vreme ce lipsa obstacolului extern îl va confrunta cu obstacolul absolut inerent al incoerenflei propriei poziflii: „Viclenia e altceva decît triøarea. Activitatea cea mai deschisæ e viclenia cea mai mare (celælalt trebuie considerat în adeværul sæu). Cu alte cuvinte, prin faptul cæ are o atitudine deschisæ, un om îl expune pe celælalt din sine însuøi, el îl face sæ aparæ aøa cum este el în øi pentru sine, iar prin asta îi scapæ acestuia din urmæ. Viclenia e marea artæ de a-i face pe ceilalfli sæ fie ceea ce sînt în øi pentru sine øi sæ aduci asta în lumina conøtiinflei. Chiar dacæ ceilalfli au dreptate, ei nu øtiu cum sæ øi-o apere prin mijloacele vorbirii. Tæcerea e viclenie rea, maliflioasæ. În consecinflæ, un stæpîn adeværat e de fapt acela care, prin gestul sæu, îl poate face pe celælalt sæ se transforme“.9 Ræmæøagul vicleniei rafliunii e deci mai puflin încredere în puterea rafliunii („Putem sæ luæm lucrurile uøor øi sæ ne retragem, rafliunea va avea grijæ ca partea bunæ sæ învingæ“) decît încredere în puterea iraflionalului din fiecare agent determinat, care, læsat pe seama dispozitivelor sale, se va autodistruge. Ironia e, aøadar, pentru Hegel nucleul însuøi al dialecticii: „Orice dialecticæ acceptæ ca valabil ceea ce, zice-se, trebuie sæ fie valabil; îl acceptæ ca øi cînd ar fi valabil øi lasæ distrugerea interioaræ însæøi sæ se dezvolte într-însul; [asta e] ironia universalæ a lumii“.10 Cu interogafliile lui, Socrate nu face decît sæ-øi împingæ oponentul/partenerul sæ-øi concretizeze ideea/reprezentarea (ce înflelegi prin dreptate, fericire?) øi, în felul acesta, îl lasæ sæ scoatæ la ivealæ inconsistenfla pozifliei sale øi lasæ aceastæ poziflie sæ se autodistrugæ. El nu impune unei idei etaloane exterioare; mai curînd, el mæsoaræ ideea conform etaloanelor ei proprii øi o lasæ sæ se autodistrugæ prin propria sa explicaflie de sine. Aøadar, cînd Hegel scrie cæ feminitatea e „ironia veønicæ [în viafla] comunitæflii“, nu afirmæ el oare prin asta caracterul feminin al ironiei/dialecticii?11 Ceea ce înseamnæ cæ prezenfla însæøi a lui Socrate, atitudinea sa interogativæ transformæ vorbirea partenerului sæu într-o prozopopee: „Cînd partenerii de dialog sînt confruntafli cu Socrate, dintr-odatæ cuvintele lor încep sæ sune ca niøte citate sau cliøee, ca voci de împrumut. Ei sînt confruntafli cu abisul a ceea ce îi autorizeazæ în vorbirea lor, iar în momentul în care încearcæ sæ se sprijine pe suporturile obiønuite ale autoritæflii, autorizarea eøueazæ. E de parcæ un ecou inaudibil de ironie s-ar adæuga vorbirii lor, un ecou ce scobeøte în cuvintele øi în vocile lor, iar vocile însele apar ca împrumutate øi expropriate“.12 În acest sens deci, pentru Lacan, ironia socraticæ anunflæ poziflia subiectivæ a analistului. Nu e oare valabil acelaøi lucru øi pentru øedinfla analiticæ?

verso: populism øi luptæ de clasæ

Sæ ne imaginæm pacientul relatînd analistului povestea pasionatæ a unora dintre aventurile sau fanteziile sale recente. Prezenfla însæøi a analistului, prin poziflia ironicæ a acestuia, desubiectivizeazæ pacientul; transsubstanfliazæ expresia sa autentic subiectivæ într-o redare maøinalæ a unui miscelaneu de amintiri falsificate øi fragmente din situaflii întru totul diferite, implicînd la origine alfli oameni (cum ar fi tatæl pacientului) sau chiar fragmente din discursuri proferate de alflii. Asta (øi nu ideea ridicolæ a vreunui spirit misterios care trage sforile în secret øi garanteazæ rezultatul fericit al luptelor noastre) înseamnæ viclenia rafliunii: „nu-fli ascund nimic, renunfl la orice fel de hermeneuticæ a suspiciunii, nu-fli imput niciun fel de motive obscure, nu fac decît sæ-fli las deschis un cîmp ca sæ-fli desfæøori potenflialitæflile øi ca, astfel, sæ te autodistrugi“. E uøor sæ remarcæm aici proximitatea neaøteptatæ dintre stæpînul hegelian øi analistul lacanian; viclenia rafliunii înseamnæ cæ Ideea se autorealizeazæ în øi prin chiar eøecul realizærii ei. Meritæ reamintitæ aici inversiunea sublimæ care se gæseøte în Marile speranfle de Charles Dickens. Cînd, la naøterea sa, Pip e desemnat drept un om cu un viitor luminos, de obicei asta e væzut ca o prevestire a succesului sæu lumesc. Totuøi, abia la sfîrøitul romanului, cînd el abandoneazæ farmecele false ale Londrei øi se întoarce la comunitatea copilæriei sale modeste, el ajunge sæ fie la înælflimea acestei prevestiri. Doar gæsind puterea de a læsa în urmæ emofliile vane ale societæflii bune londoneze va împlini el marile speranfle, verificînd prin asta prevestirea. Avem de-a face aici cu un fel de reflexivitate hegelianæ; ceea ce se schimbæ de-a lungul încercærii la care este supus eroul nu e doar propriul sæu caracter, ci de asemenea etalonul etic prin care se mæsoaræ acest caracter. Asta înseamnæ negarea negafliei, o schimbare a perspectivei care transformæ eøecul în victorie veritabilæ. Nu e oare valabil acelaøi lucru øi pentru freudianul Fehlleistung (faimosul acte manqué [gest ratat]), un gest care reuøeøte tocmai prin eøecul sæu? Cu alte cuvinte, ce este hegelianul Begriff spre deosebire de nofliunea nominaliøtilor (rezultatul unei abstrageri a unor træsæturi comune dintr-o suitæ de obiecte particulare)? Nu o datæ ni se întîmplæ sæ dæm peste un caz particular care nu se potriveøte întru totul cu speciile sale universale, care e atipic; urmætorul pas e sæ recunoaøtem cæ orice particular e „atipic“, cæ speciile universale existæ numai sub forma excepfliilor, cæ existæ o tensiune structuralæ între universal øi particular. În dreptul acestui punct, devenim conøtienfli cæ universalul nu mai este doar un recipient neutru øi gol al subspeciilor sale, ci o entitate aflatæ în tensiune cu fiecare øi toate speciile sale. Nofliunea universalæ atinge astfel o dinamicæ proprie; mai precis, adeværatul universal e aceastæ dinamicæ antagonistæ între universal øi particular. Abia în acest moment ajungem sæ trecem de la universalul abstract la cel concret, cînd conøtientizæm cæ fiecare particular e o excepflie øi, în consecinflæ, cæ universalul, departe de a confline conflinutul ei particular, mai curînd îl exclude (sau e exclus de cætre acesta). Reproøul lui Laclau – cæ eu „las cu totul la o parte medierea simbolicæ øi mæ cantonez la expresia puræ a conøtiinflei adeværate“, ceea ce e „acelaøi lucru cu a pretinde cæ existæ un acces nemijlocit la Lucrul ca atare, în timp ce obiectelor a li se va acorda doar statutul de reprezentæri distorsionate“ – rateazæ (distorsioneazæ, ca sæ fiu ironic) nu doar ideea mea, ci øi dialectica lui Hegel. Pentru Hegel, dacæ ideea nu se poate reprezen-

ta pe ea însæøi în mod corespunzætor, dacæ reprezentarea ei e distorsionatæ sau deficientæ, atunci aceastæ distorsiune semnaleazæ simultan o limitare sau o deficienflæ a Ideii înseøi. Pentru a ajunge însæ la nucleul speculativ al dialecticii hegeliene, mai trebuie fæcut un pas. Nu doar cæ Ideea universalæ apare într-un fel distorsionat sau deplasat, ci Ideea nu e nimic altceva decît distorsiune øi deplasare, inadecvarea cu sine a Particularului. Dezechilibrul dintre universal øi particular este deci motorul însuøi al miøcærii dialectice hegeliene; ceea ce împinge înainte miøcarea dialecticæ e inadecvarea cu sine a fiecærui moment. Luæm o nofliune universalæ, iar cînd o prezentæm, cînd îi desfæøuræm în întregime conflinutul particular, obflinem întotdeauna mai puflin (sau/øi mai mult), ceva ce din particular nu se potriveøte cu cadrul sæu universal. Ceea ce am în vedere atunci cînd vorbesc de reificare e totuøi ceva cu totul diferit. Reificarea are loc atunci cînd cauza dezechilibrului nu e pusæ [posited] ca fiind inerentæ universalului, ci proiectatæ într-un obiect extern care vine ca un intrus, iar aceastæ operaflie tocmai cæ pune capæt dezechilibrului. În felul acesta, universalul adeværat existæ sub forma ordinii organice care e restabilitæ odatæ ce inamicul e distrus. În continuare, Laclau nu poate rezista oportunitæflii de a mæ împunge din nou privitor la Stalin: „pe cînd în fascism Ideea e subordonantæ voinflei øefului, în comunism Stalin e un øef secundar – în sens freudian –, pentru cæ e subordonat Ideii. Frumos compliment la adresa lui Stalin! E bine cunoscut faptul cæ el nu se supunea niciunei ideologii, ci o manipula la modul cel mai grotesc, pentru a o face sæ serveascæ agendei lui politice pragmatice“. Sancta simplicitas! De parcæ n-ar øti toatæ lumea cæ Stalin a manipulat ideologia marxistæ în felul cel mai grotesc pentru a o face sæ serveascæ agenda lui politicæ pragmaticæ. Ceea ce am spus eu lucreazæ desigur la un nivel diferit, acela al pozifliei discursive oficiale, al structurii stalinismului ca formafliune discursivæ. Felul în care s-a prezentat discursiv pe sine însuøi Stalin a fost acela al unui instrument al necesitæflii istorice care intervine sub forma Ideii comuniste (motiv pentru care, aøa cum formulasem cu decenii în urmæ øi cum o spune øi Lacan în seminarul sæu, stalinismul e un discurs al universitæflii, spre deosebire de fascism, care e o întoarcere la discursul stæpînului). 6. Necesitatea contingenflei, contingenfla necesitæflii Observaflia centralæ a lui Laclau împotriva lui Hegel priveøte contrastul dintre dialecticæ øi eterogenitate. Un proces dialectic e prin definiflie unul imanent, ivindu-se într-un loc în întregime saturat, în care nu poate avea loc nicio întîlnire disruptivæ cu un exterior radical. O mediere dialecticæ e „un tip de legæturæ între elemente care sæ permitæ sæ avem în fiecare dintre ele tot ceea ce e necesar pentru a trece logic la celelalte. În dualitatea A-non A, identitatea fiecærui pol se epuizeazæ în a fi pura negaflie a celuilalt. Aøadar, tranzifliile dialectice sînt nu doar compatibile cu contradicflia, ci chiar trebuie sæ se sprijine pe aceasta ca pe o condiflie a unitæflii lor în cadrul unui orizont omogen. Din aceastæ cauzæ, tranzifliile dialectice pot avea loc doar într-un orizont saturat. Orice ræmæøiflæ de empirie contingentæ care nu e controlatæ dialectic de cætre întreg ar ameninfla acest orizont saturat, cæci,

185

în acest caz, contingenfla elementului nesupus ar face întregul sæ fie la fel de contingent, punînd sub semnul întrebærii însæøi posibilitatea unei medieri dialectice (aceasta e «obiecflia stiloului» adusæ de Krug dialecticii, la care Hegel a ræspuns cu o concediere violentæ, care abia dacæ reuøea sæ ascundæ faptul cæ nu avea niciun ræspuns)“. Aici, vedem iaræøi la lucru metoda lui Laclau. Oponentul – în cazul de faflæ, Hegel – e redus la o formulæ mai curînd ridicolæ, de culegere de texte pentru studenfli (contradicflia hegelianæ ca „relaflia dialecticæ A-non A, în care reprezentabilitatea totalæ a celor doi poli eliminæ natura disruptivæ a Realului“). Acestei medieri dialectice, ca desfæøurare a contradicfliilor imanente, Laclau îi opune, desigur, logica hegemoniei, în care, pe baza antagonismului constitutiv, subiectul-agent e împiedicat sæ obflinæ o identitate deplinæ øi investeøte apoi un element empiric contingent pentru a reprezenta aceastæ identitate deplinæ. Existæ „un proces de identificare prin care anumite obiecte, scopuri ø.a.m.d. devin numele acelei plenitudini absente (ele sînt «înælflate la rangul de Lucru»). Tocmai asta înseamnæ B-itatea lui B. Nu e doar un obiect empiric, ci unul care a fost investit – øi libidinal – cu funcflia de a reprezenta o plenitudine ce depæøeøte particularitatea sa onˇ izˇek e prost gînditæ în ticæ. Aøadar, cum se vede, versiunea lui Z întregime. Mai întîi, el concepe Realul antagonismului ca relaflie dialecticæ A-non A, în care reprezentabilitatea totalæ a celor doi poli eliminæ natura disruptivæ a Realului. Apoi, el reduce B-itatea lui B la determinærile empirice ale obiectului, ignorînd astfel întreaga logiˇ izˇek“. cæ a obiectului a. Nu existæ nimic consistent în obiecflia lui Z Ceea ce e straniu aici e cæ Laclau construieøte o opoziflie între poziflia mea øi a sa cînd, de fapt, ele sînt foarte apropiate. Desigur, înfleleg cum în cadrul logicii hegemoniei un element contingent-empiric e investit cu funcflia de a reprezenta lucrul imposibil.13 Diferenfla priveøte Realul antagonismului în relaflia sa cu contradicflia dialecticæ (relaflia dialecticæ A-non A); pentru Laclau, ele sînt în mod clar incompatibile, întrucît antagonismul e o dezmembrare a identitæflii, în timp ce contradicflia (hegelianæ) e o desfæøurare imanentæ a identitæflii lui A. Dar este oare într-adevær aøa ceva? Ceea ce susflin eu (øi nu doar eu) e cæ la Hegel contradicflia nu e între A øi non A. Ea este cea care i se opune lui A din interior, îl frustreazæ, împiedicîndu-l sæ-øi atingæ identitatea, sæ devinæ ceea ce este. În (ceea ce Laclau numeøte) orizontul unei reprezentabilitæfli depline, A øi B ar fi doi termeni identici cu sine, opuøi unul altuia, definindu-se unul pe altul prin aceastæ opoziflie øi astfel constituindu-se reciproc; bærbatul e bærbat în opoziflia lui faflæ de femeie ø.a.m.d. Ceea ce susflin e cæ asta nu e deloc o contradicflie hegelianæ, ci un simplu raport de polaritate, în care cei doi termeni sînt complementari. Pentru a ajunge de la polaritatea opuøilor la contradicflie, trebuie sæ facem douæ lucruri: mai întîi, trebuie sæ-l concepem pe B ca rezistînd lui A (întretæindu-l, privîndu-l, blocîndu-l) din interior, împiedicînd (øi nu constituind) identitatea sa cu sine; apoi, în al doilea rînd, printr-o întorsæturæ suplimentaræ crucialæ, trebuie sæ-l concepem pe B ca un efect (o materializare) a imposibilitæflii lui A de a fi pe deplin el însuøi, sæ atingæ identitatea sa cu sine. Pe scurt, nu numai cæ B este ceea ce îl împiedicæ pe A sæ atingæ propria sa identitate cu sine, un corp stræin în sînul lui A, ci B nu e nimic altceva decît eøecul lui A de a fi el însuøi, materializarea sau incarnarea acestui eøec.

186

Aøadar, e mai curînd ideea lui Laclau despre dialectica hegelianæ cea care seamænæ cu o versiune simplificatæ dintr-un eseu studenflesc din anii inferiori. Ceea ce el rateazæ în întregime e raportul propriu-zis hegelian dintre necesitate øi contingenflæ. Pentru a da o scurtæ explicaflie a acestui raport, voi începe printr-un caz exemplar de esenflialism prehegelian, acela al lui Rousseau, un autor cæruia nu i-a fost teamæ sæ urmæreascæ paradoxurile voinflei generale pînæ la extremele sale staliniste: „În afaræ de acest contract primitiv, votul majoritæflii îi obligæ întotdeauna pe tofli ceilalfli. Este o urmare a contractului însuøi. Dar se pune întrebarea: cum poate un om sæ fie liber øi în acelaøi timp silit sæ se conformeze unor voinfle care nu sînt ale lui? Cum pot fi opozanflii liberi øi totodatæ supuøi unor legi la care nu au consimflit? Ræspund cæ întrebarea nu e bine pusæ. Cetæfleanul consimte la toate legile, inclusiv la acelea care se voteazæ împotriva voinflei lui, øi chiar øi la acelea care îl pedepsesc cînd cuteazæ sæ încalce vreuna dintre ele. Voinfla constantæ a tuturor membrilor statului este voinfla generalæ; prin ea sînt ei cetæfleni øi liberi. Cînd se propune o lege în adunarea poporului, întrebarea ce se pune nu este chiar dacæ oamenii aprobæ sau resping propunerea, ci dacæ ea este conformæ sau nu cu voinfla generalæ, care este voinfla lor; fiecare, atunci cînd voteazæ, îøi spune pærerea cu privire la acea chestiune; astfel cæ din calculul voturilor se deduce declaraflia voinflei generale. Aøadar, cînd învinge o pærere contrarie pærerii mele, asta nu dovedeøte nimic altceva decît cæ eu mæ înøelasem, øi cæ ceea ce credeam cæ era voinfla generalæ nu era voinfla generalæ. Dacæ pærerea mea particularæ ar fi învins, aø fi fæcut altceva decît ceea ce aø fi voit, øi atunci n-aø fi fost liber“.14 Trucul totalitarist aici e scurtcircuitul dintre constatativ øi performativ; interpretînd procedura de vot nu ca un act de decizie performativ, ci ca unul constatativ, ca gestul prin care se exprimæ o opinie (sau o ghicire) despre ce este voinfla generalæ (care e astfel substanflializatæ în ceva ce preexistæ votærii), Rousseau scapæ de problema drepturilor acelora care ræmîn în minoritate (ei trebuie sæ asculte de decizia majoritæflii pentru cæ, aflînd rezultatul votærii, ei aflæ øi care este voinfla generalæ). Cu alte cuvinte, cei ce ræmîn în minoritate sînt nu doar o minoritate; aflînd rezultatul votærii (care se opune voturilor lor individuale), ei nu aflæ pur øi simplu cæ sînt o minoritate. Ceea ce învaflæ ei e cæ au greøit privitor la ce este voinfla generalæ. Paralela dintre aceastæ substanflializare a voinflei generale øi ideea religioasæ a predestinærii e uluitoare. În cazul predestinærii, destinul devine de asemenea o decizie care precedæ procesului, aøa încît miza acfliunilor individuale nu e constituirea performativæ a destinului fiecæruia, ci descoperirea (sau ghicirea) destinului preexistînd al fiecæruia. Ceea ce e eclipsat în ambele cazuri este transformarea dialecticæ a contingenflei în necesitate sau felul în care rezultatul unui proces contingent e aparenfla necesitæflii; lucrurile ajung abia retroactiv necesare. Aceastæ transformare e descrisæ frumos de Jean-Pierre Dupuy: „Evenimentul catastrofic e înscris în viitor ca destin, desigur, dar de asemenea ca accident contingent: putea sæ nu aibæ loc, chiar dacæ, în viitorul anterior, el apare ca fiind necesar. […] Dacæ un eveniment extraordinar are loc, o catastrofæ, de pildæ, el nu putea sæ nu aibæ loc; totuøi, în mæsura în care n-a avut loc, el nu este inevitabil. Actualizarea evenimentului – faptul cæ el are loc – e deci ceea ce îi creeazæ acestuia necesitatea în mod retroactiv“.

verso: populism øi luptæ de clasæ

Dupuy continuæ prin exemplul alegerilor prezidenfliale franceze din mai 1995, citînd aici pronosticul din ianuarie al institutului de sondaje de opinie cel mai renumit din Franfla: „Dacæ, pe 8 mai care vine, Dl Balladur va fi ales, se poate spune cæ alegerile prezidenfliale au fost decise înainte chiar de a avea loc“.15 Dacæ, întîmplætor, un eveniment are loc, el creeazæ lanflul unui precedent care îl face sæ aparæ ca inevitabil; asta – øi nu locuri comune despre cum necesitatea subiacentæ se exprimæ pe ea însæøi în øi prin jocul întîmplætor al aparenflelor – e in nuce dialectica hegelianæ a contingenflei øi a necesitæflii. Acelaøi lucru e valabil pentru Revoluflia din Octombrie (odatæ ce boløevicii au învins øi au stabilizat preluarea puterii, victoria lor a apærut ca un rezultat øi ca o expresie a unei necesitæfli istorice mai profunde) øi chiar øi pentru mult contestata primæ victorie electoralæ a lui Bush (dupæ contestata øi contingenta majoritate din Florida, victoria sa apare retroactiv ca o expresie a unei tendinfle politice mai profunde a electoratului american). Zeflemeaua lui Laclau despre „«obiecflia condeiului» formulatæ de Krug împotriva dialecticii“ – Krug a fost un contemporan al lui Hegel care l-a provocat pe acesta din urmæ sæ deducæ dialectic condeiul cu care scrie, o provocare la care Hegel a ræspuns „cu o concediere violentæ, care abia dacæ reuøea sæ ascundæ faptul cæ nu avea niciun ræspuns“ – e, aøadar, de douæ ori greøitæ. Nu numai cæ Hegel (coerent cu premisele sale) deduce necesitatea contingenflei – cu alte cuvinte, felul în care Ideea se externalizeazæ cu necesitate pe ea însæøi (îøi atinge realitatea) în fenomene care sînt veritabil contingente –, ci, de asemenea, acest aspect fiind adesea neglijat de mulfli dintre comentatorii sæi, el dezvoltæ øi punctul de vedere opus øi teoretic mult mai interesant despre contingenfla necesitæflii. Asta înseamnæ cæ atunci cînd Hegel descrie progresia de la aparenfla externæ contingentæ la esenfla internæ necesaræ, autointernalizarea aparenflei prin autoreflecflie, el nu descrie prin asta descoperirea vreunei esenfle interne preexistente, pætrunderea cætre ceva care fusese deja acolo (asta ar fi reificarea esenflei), ci un proces performativ de construire (formare) a ceea ce este descoperit. Cum o spune el însuøi în Logica sa, în procesul reflecfliei însæøi întoarcerea fundamentului pierdut sau ascuns produce acel ceva la care se revine. Carevasæzicæ, nu doar cæ necesitatea internæ e unitatea ei înseøi, iar contingenfla opusul ei, afirmînd [positing] contingenfla ca moment al ei. Ci contingenfla e de asemenea unitatea cuprinzætoare a ei înseøi øi a opusului ei, necesitatea; ceea ce înseamnæ cæ procesul însuøi prin care apare necesitatea e un proces în mod necesar contingent. Acelaøi lucru e valabil øi pentru relaflia dintre lege øi transgresiunea ei (delincventæ). Aici, o comparaflie între Hegel øi G. K. Chesterton poate fi instructivæ. În Omul care era joi, Chesterton desfæøoaræ dialectica delictului: „Noi afirmæm cæ în zilele noastre criminalul cel mai periculos este filosoful modern care nu are nici cel mai mic respect faflæ de lege. În comparaflie cu el, hoflii øi bigamii sînt niøte indivizi morali øi, în sufletul meu, îi compætimesc. Ei recunosc idealul esenflial al omului, dar îl cautæ în chip eronat. Hoflii respectæ proprietatea, problema e cæ ei îøi doresc ca ea sæ devinæ proprietatea lor, astfel încît sæ o poatæ respecta øi mai mult, în timp ce filosofii detestæ proprietatea în

esenfla ei øi vor sæ distrugæ pînæ øi ideea de posesiune personalæ. Bigamii respectæ cæsætoria, altfel nu s-ar supune formalitæflii, atît de ceremonioase, ba chiar rituale, a bigamiei. Filosofii însæ disprefluiesc cæsætoria pentru cæ e cæsætorie. Asasinii respectæ viafla, atîta doar cæ ei doresc sæ atingæ o plenitudine mai mare a vieflii omeneøti în ei înøiøi prin sacrificarea a ceea ce consideræ cæ ar fi viefli inferioare. Filosofii uræsc viafla, atît pe a lor cît øi pe a altora… Criminalul de rînd este un om ræu dar, cel puflin, el este, dacæ putem spune aøa, un om bun condiflionat. El spune cæ dacæ s-ar înlætura un anumit obstacol, un unchi bogat, sæ zicem, atunci ar fi gata sæ accepte lumea øi sæ-l slæveascæ pe Dumnezeu. Este un reformator dar nu un anarhist. El doreøte sæ curefle edificiul, nu sæ-l dærîme. În ceea ce îl priveøte pe filosof, el nu încearcæ sæ schimbe lucrurile, ci sæ le anihileze“.16 Aceastæ analizæ provocatoare demonstreazæ limitarea lui Chesterton, faptul cæ e lipsit de un veritabil hegelianism; ceea ce el nu înflelege e cæ delictul universal(izat) nu mai este delict – el se sublimeazæ (neagæ/depæøeøte) pe el însuøi ca delict øi ajunge din zona transgresiunii într-o nouæ ordine. El are dreptate sæ susflinæ cæ, în comparaflie cu filosoful, „care nu are nici cel mai mic respect faflæ de lege“, spærgætorii, bigamii øi chiar criminalii sînt esenflialmente morali. Un hofl e „un om bun condiflionat“. El nu neagæ proprietatea ca atare; el vrea doar mai mult pentru el însuøi øi e atunci gata s-o respecte. Totuøi, concluzia care trebuie trasæ de aici e cæ delictul este ca atare esenflialmente moral øi cæ vrea pur øi simplu o reordonare ilegalæ particularæ a ordinii morale globale, care, de altfel, poate sæ ræmînæ aøa cum e. Într-un spirit veritabil hegelian, aceastæ propunere (despre „moralitatea esenflialæ“ a delictului) trebuie adusæ la ræsturnarea sa imanentæ; nu doar cæ delictul e „esenflialmente moral“ (pe hegelianæ: un moment inerent al desfæøurærii antagonismelor øi contradicfliilor interne ale conceptului însuøi de ordine moralæ, øi nu ceva care perturbæ ordinea moralæ din exterior øi prin intruziune întîmplætoare), ci moralitatea ca atare e esenflialmente delincventæ – iaræøi, nu doar în sensul cæ ordinea moralæ universalæ „se neagæ pe sine însæøi“ în mod necesar, ci, mai radical, în sensul cæ felul în care moralitatea (în cazul furtului, proprietatea) se afirmæ pe sine e deja, în el însuøi, un delict. Proprietatea e furt, cum se spunea în secolul al XIX-lea. Asta înseamnæ cæ trebuie sæ trecem de la furt, ca o violare delincventæ particularæ a formei universale a proprietæflii, la forma însæøi a violærii delincvente. Ceea ce nu percepe Chesterton e cæ delictul universal(izat), pe care el îl proiecteazæ de partea „filosofiei moderne færæ de lege“ øi a echivalentului ei politic, miøcarea „anarhistæ“ care flinteøte sæ distrugæ întregul vieflii civilizate, existæ deja sub forma efectivæ a domniei legii, astfel încît antagonismul dintre lege øi delict se reveleazæ pe sine ca fiind inerent delictului, antagonismul dintre delictul universal øi cel particular. Chesterton øtia foarte bine acest lucru în al sæu „A Defence of Detective Stories“ [În apærarea povestirilor polifliste], în care face observaflia cæ povestirea poliflistæ „pæstreazæ cumva în fafla ochilor faptul cæ civilizaflia însæøi e aventura cea mai extraordinaræ øi cea mai romanticæ dintre rebeliuni. Cînd detectivul dintr-un roman poliflist stæ singur, întrucîtva prosteøte de curajos în fafla cuflitelor øi pumnilor unui hofl din bucætærie, ne ajutæ

187

sæ ne aducem aminte cæ agentul justifliei sociale e personajul original øi poetic, în timp ce spærgætorii øi hoflii de buzunare sînt doar niøte vechi conservatori cosmici placizi, fericifli în respectul imemorial al maimuflelor øi al lupilor. [Romanul poliflist] e bazat pe faptul cæ moralitatea este cea mai întunecatæ øi mai curajoasæ dintre conspiraflii“.17 Nu e dificil sæ recunoaøtem aici matricea elementaræ a procesului dialectic hegelian. Opoziflia externæ (dintre lege øi transgresiune delincventæ) e transformatæ în opoziflia, internæ transgresiunii ca atare, dintre transgresiuni particulare øi transgresiunea absolutæ care apare ca opusul ei înseøi, ca Lege universalæ. 7. „Dintre toate concepfliile, cea mai grea pentru rafliocinare“ Unul dintre punctele culminante ale dialecticii necesitæflii øi contingenflei e infama deducflie a necesitæflii raflionale a monarhiei ereditare. Lanflul birocratic al cunoaøterii trebuie completat cu decizia regelui ca „obiectivitatea deplin concretæ a voinflei [care] suspendæ în unitatea sinelui toate particularitæflile øi punînd un termen cumpænirii temeiurilor pentru øi contra, între care se poate øovæi, conclude cu: «eu vreau» øi face începutul oricærei acfliuni øi realitæfli. […] Conceptul de monarh este de aceea conceptul cel mai greu pentru rafliocinare, adicæ pentru considerarea pe calea reflecfliei intelectului“.18 Hegel va dezvolta chiar mai mult discuflia despre necesitatea speculativæ a monarhului: „Acest sine ultim al voinflei statului este, în abstracflia aceasta a sa, simplu, øi de aceea, o singularitate nemijlocitæ; în însuøi conceptul sæu se gæseøte determinaflia naturalitæflii; monarhul este prin urmare în chip esenflial acest individ, abstras de orice alt conflinut, øi acest individ este destinat la demnitatea de monarh în chip nemijlocit natural, prin naøtere naturalæ. […] Cînd se obiecteazæ adesea împotriva monarhului cæ, datoritæ lui, felul în care merg lucrurile în stat atîrnæ de întîmplare, întrucît monarhul poate fi ræu educat, ba chiar nedemn sæ stea în vîrful statului, øi cæ este absurd sæ se pretindæ cæ o atare situaflie trebuie sæ existe, ea fiind starea raflionalæ: apoi tocmai presupoziflia cæ ar fi în joc aici particularitatea caracterului e lipsitæ de valoare. Într-adevær, într-o organizaflie desævîrøitæ este vorba numai de vîrful unei decizii formale, øi ca monarh este nevoie doar de un om care sæ zicæ «da» øi care sæ punæ punctul pe i, cæci vîrful trebuie sæ fie astfel încît particularitatea caracterului sæu sæ fie færæ importanflæ. Ce posedæ monarhul în plus, peste prerogativa acestei decizii ultime, este ceva ce fline de particularitate, care nu trebuie sæ joace nici un rol. Pot desigur exista situaflii în care singuræ aceastæ particularitate apare, dar atunci statul nu este încæ un stat deplin format, sau unul bine construit. Într-o monarhie bine ordonatæ latura obiectivæ revine legii singure, la care monarhul are numai sæ adauge elementul subiectiv al unui «eu vreau»“.19 Momentul speculativ pe care Intelectul nu-l poate înflelege e „trecerea conceptului autodeterminærii pure în nemijlocirea fiinflei øi, astfel, în domeniul naturii“. Cu alte cuvinte, în timp ce Intelectul poate înflelege foarte bine medierea universalæ a totalitæflii vii, ceea ce el nu poate înflelege e cæ aceastæ totalitate, pentru a se actualiza pe sine, trebuie sæ obflinæ o existenflæ realæ sub forma unei singularitæfli nemijlocite, naturale.20 Termenului natural trebuie sæ-i acordæm aici toatæ greutatea cuvenitæ; la fel cum, la sfîrøitul logicii, automedierea împlinitæ a Ideii se elibereazæ de Naturæ øi recade în nemij-

188

locirea externæ a Naturii, automedierea raflionalæ a statului trebuie sæ obflinæ o existenflæ realæ într-o voinflæ care e determinatæ ca fiind în mod direct naturalæ, nemijlocitæ øi stricto sensu iraflionalæ. Contemplîndu-l pe Napoleon cælare pe stræzile Jenei, dupæ bætælia din 1807, Hegel fæcuse observaflia cæ a fost de parcæ ar fi væzut cælare Spiritul Universal. Implicafliile cristologice ale acestei observaflii sînt evidente; ceea ce s-a întîmplat în cazul lui Christ e cæ Dumnezeu însuøi, creatorul întregului univers, se plimba pe stræzi ca un individ oarecare. Acest mister al incarnærii se poate lectura la mai multe niveluri, pînæ la judecata speculativæ a pærinflilor ce exclamæ væzîndu-øi copilul: „Iatæ iubirea noastræ incarnatæ!“, exclamaflie ce stæ pentru transformarea hegelianæ a reflecfliei determinate în determinaflie reflexivæ. Acelaøi lucru s-ar putea spune cînd un supus øi-ar vedea regele plimbîndu-se pe stræzi: „Iatæ statul nostru plimbîndu-se pe stræzi!“. Evocarea de cætre Marx a determinærii reflexive (în faimoasa notæ de subsol din capitolul 1 al Capitalului) nu se ridicæ la înælflimea chestiunii; indivizii cred cæ trateazæ o persoanæ ca rege pentru cæ ea este un rege, cînd în realitate ea este un rege pentru cæ ei o trateazæ ca pe un rege. Totuøi, aspectul crucial e cæ aceastæ reificare a relafliei sociale într-o persoanæ nu poate fi concediatæ ca o percepflie eronatæ fetiøistæ. Ceea ce o asemenea concediere rateazæ e ceva ce poate cæ ar trebui numit performativul hegelian. Bineînfleles, un rege e, în sinea lui, un individ oarecare. Bineînfleles, el e rege numai în mæsura în care supuøii lui îl trateazæ ca pe un rege; cu toate astea, ideea e cæ iluzia fetiøistæ care susfline veneraflia noastræ faflæ de rege are, în ea însæøi, o dimensiune performativæ. Unitatea însæøi a statului nostru, cea întruchipatæ de rege, se actualizeazæ pe sine doar în persoana unui rege. Iatæ de ce nu e suficient sæ se insiste pe faptul cæ trebuie sæ evitæm capcana fetiøistæ øi sæ facem distincflia între contingentul caracter de persoanæ al unui rege øi lucrul pentru care acesta stæ; cæci acel ceva pentru care stæ regele ajunge sæ fie numai în persoana sa, la fel cum dragostea unui cuplu (cel puflin într-o anumitæ perspectivæ tradiflionalæ) devine realæ numai în progeniturile sale. Sper cæ dumneavoastræ, cititorii, vedefli ironia aici. Pentru Hegel, ceea ce Intelectul nu poate înflelege e tocmai necesitatea ca universalul sæ fie incarnat într-o singularitate contingentæ pe care, dupæ Laclau, Hegel n-o poate concepe (øi pe care eu o ratez în mod constant). Poate cæ aceastæ necesitate e de asemenea prea grea pentru rafliocinarea lui Laclau. Traducere de Alexandru Polgár øi Sebastian Big

verso: populism øi luptæ de clasæ Note: ˇ izˇek, „Against the Populist Temptation“, Critical Inquiry, 32, primævara 2006, 1. Vezi Slavoj Z pp. 551–574. ˇizˇek, ˇizˇek, „Concesso non dato“, in Traversing the Fantasy: Critical Responses to Slavoj Z 2. Vezi Z ed. Geoff Boucher, Jason Glynos øi Matthew Sharpe, Aldershot, 2005, pp. 219–255. 3. Împotriva tezei mele cæ Marx face distincflia între clasa muncitoare øi proletariat, Laclau afirmæ categoric: „Trebuie spus de la bun început cæ Marx n-a fæcut niciodatæ aceastæ deosebire“. Ca istoricist hegelian, Marx susfline cæ potenflialul politic revoluflionar al clasei muncitoare e înscris nemijlocit în situaflia sa socioeconomicæ obiectivæ, aøadar distincflia dintre ontologie socialæ øi eticæ nu poate fi aplicatæ în acest caz. Incredibil: bineînfleles cæ øtiu cæ nu existæ o asemenea deosebire explicitæ la Marx. Ceea ce fac e sæ produc aici exact aceeaøi lecturæ a lui Marx pe care a produs-o Lacan pentru Freud privitor la (printre alte exemple) eul ideal (Idealich) øi idealul eului (Ich-Ideal). Chiar dacæ de regulæ Freud confundæ cele douæ expresii, folosindu-le într-o modalitate interøanjabilæ, Lacan demonstreazæ cæ deosebirea dintre cele douæ e de fapt implicitæ øi crucialæ în opera lui Freud. În acelaøi fel, eu susflin cæ deosebirea dintre clasa muncitoare øi proletariat se aflæ pusæ la lucru de o manieræ latentæ la Marx. 4. Vezi Alain Badiou, Being and Event, traducere de Oliver Feltham, London, 2005. ˇ izˇek, Iraq: The Borrowed Kettle, New York, 2004, p. 91. 5. Z 6. Laclau, „The Populist Reason“, Umbr(a) 1, 2004, p. 34. 7. Vezi Vladimir Ilych Lenin, Revolution at the Gates: A Selection of Writings from February to October 1917, traducere de Peter Hallward, ed. ˇ izˇek, London, 2002. Z 8. Badiou, „Prefazione all’edizione italiana“, Metapolitica, Napoli, 2002, p. 14. 9. G. W. F. Hegel, Jenaer Realphilosophie, Vorlesungmanuskripte zur Philosophie der Natur und des Geistes von 1805–1806, Berlin, 1969, p. 199. 10. Hegel, Vorlesungen über die Geschichte der Philosophie, ed. Eva Moldenhauer øi Karl Markus Michael, 3 vol., Leipzig, 1971, vol. 1, p. 581. [Ed. românæ: Prelegeri de istorie a filosofiei, vol. I, traducere de D. D. Roøca, Bucureøti, Ed. Academiei RPR, 1964, p. 379.] 11. Hegel, Phenomenology of Spirit, traducere de A. V. Miller, Oxford, 1977, p. 288. [Ed. românæ: Fenomenologia spiritului, traducere de Virgil Bogdan, Bucureøti, Ed. Academiei RPR, 1965, p. 268.] 12. Mladen Dolar, Prozopopeja, Ljubljana, 2006, pp. 214–215. În ce priveøte observaflia despre caracterul feminin al ironiei/dialecticii, vezi mai ales p. 186. 13. Faptul cæ Laclau confundæ aici obiectul a øi semnificantul-regent e un alt aspect asupra cæruia nu avem timpul sæ insistæm. 14. Jean-Jacques Rousseau, „On Voting“, in On the Social Contract, traducere øi ed. de Donald Cress, Indianapolis, 1987, p. 81. [Ed. românæ: Contractul social, traducere de H. H. Stahl, Bucureøti, Ed. Øtiinflificæ, 1957, pp. 238–239.] 15. Jean-Pierre Dupuy, Petite métaphysique des tsunamis, Paris, 2005, p. 19. 16. Gilbert Keith Chesterton, The Man Who Was Thursday, Harmondsworth, 1986, pp. 45–46. [Ed. românæ: G. K. Chesterton, Omul care era joi, Bucureøti, Edinter, 1991, pp. 39–40.] 17. Chesterton, „A Defence of Detective Stories“ (1902), in The Art of Mystery Story, ed. Howard Haycraft, New York, 1946, p. 6. 18. Hegel, Philosophy of Right, traducere øi ed. de T. M. Knox, Oxford, 1981, p. 288. [Ed. românæ: Principiile filozofiei dreptului sau Elementele de drept natural øi de øtiinflæ a statului, traducere de V. Bogdan øi C. Floru, Bucureøti, Ed. Academiei RSR, 1969, p. 321. 19. Ibid., pp. 288–289 [325–326]. 20. N-au plætit oare marxiøtii care l-au luat pe Hegel în zeflemea preflul neglijenflei lor primind un conducætor care nu doar cæ a întrupat totalitatea raflionalæ, ci a fæcut-o pe deplin ca figuræ a cunoaøterii depline, øi nu doar ca unul care punea la modul idiot punctele pe i-uri? Cu alte cuvinte, un lider stalinist nu e un monarh, iar asta îl face cu atît mai ræu.

189

400117 RO Cluj Str. Dorobanﬂilor, nr. 12 tel.: +40-264-594634 tinka@ideaeditura.ro www.ideaeditura.ro Comandæ prin poøtæ – reducere de 15% Comandæ de minimum 5 cærﬂi – reducere de 25%

Editura IDEA a luat naøtere ca un proiect deopotrivæ teoretic øi practic: publicarea de texte ca tot atîtea instrumente de reflecflie asupra artisticului, socialului øi politicului. Echipa editorialæ a pornit de la un minim de exigenfle clare: traducerea riguroasæ în limba românæ a unor scrieri majore din filosofia contemporanæ øi din teoria recentæ a artei øi, prin aceasta, introducerea fiabilæ în dezbaterea intelectualæ de la noi a unor interogaflii exemplare pentru lumea în care træim. Nu e vorba însæ de simplul „import“ în românæ al unor „idei“. Prin opfliunea pentru un anumit tip de scriituræ, aceea în care limba se pune la încercare în toate resursele ei logice øi expresive, editura øi-a propus sæ împrospæteze, prin chiar actul traducerii ori prin texte originale, idiomul critic (i.e. filosofic) în româneøte. Cu alte cuvinte, sæ contribuie la deplasarea øi acutizarea capacitæflii de a gîndi ceea ce ni se întîmplæ, astæzi. Asumîndu-øi caracterul de edituræ micæ, noncomercialæ, IDEA a funcflionat, din 2001 pînæ acum, prin douæ colecflii – Balcon øi Panopticon. Publicarea în prima colecflie a unor autori precum Benjamin, Barthes, de Duve, Flusser, Groys, Babias, Lovink, Lacoue-Labarthe sau a unor materiale despre opera unor artiøti ca Joseph Beuys oferæ puncte de sprijin pentru cartografierea teritoriului artei moderne øi actuale; în acest fel, teoriile contemporane ale artei, al cæror potenflial explicativ øi analitic se constituie într-un „aparat conceptual“ util deopotrivæ cercetætorilor øi practicienilor, sînt aduse, pentru prima datæ, într-o manieræ coerentæ øi comprehensivæ în spafliul public românesc. Prin prezenfla în cea de-a doua colecflie a unor autori ca Derrida, Foucault, Deleuze, Lyotard, J.-L. Nancy, G. Granel, Sloterdijk, Baudrillard, G. M. Tamás, Agamben, Arendt, nu dorim doar sæ racordæm cititorul la „avangarda“ gîndirii filosofice actuale, ci, mai ales, sæ-i punem la dispoziflie mari lecturi ale unor probleme cu care se confruntæ în viafla societæflii: politicul øi puterea, aporiile reprezentærii øi ale istoricitæflii, cæderea comunismului sau criza universitæflii, globalizarea, (post)modernitatea, nihilismul etc. Nu în ultimul rînd, prin noile sale colecflii, editura a început sæ asume øi producflia propriu-zisæ – fie în mod individual, fie colectiv – de discurs critic aplicat, pornind de la situafliile politice øi contextele intelectuale actuale, adicæ simultan locale øi globale. Aceste noi colecflii, ale cæror titluri se aflæ în pregætire, urmeazæ sæ opereze sub generice precum Refracflii – dedicatæ analizelor culturale øi socio-politice in situ; Praxis – consacratæ explorærii strategiilor efective ale luptei politice pe diverse fronturi øi meridiane; øi, în sfîrøit, Public – acoperind autoproducflia artistico-democraticæ, multiplæ, a spafliului public.

APARIﬁII RECENTE

Hannah Arendt: Condiﬂia umanæ 14 × 23 cm, 276 pag. 35 RON

IDEA artæ + societate #20, 2005 20 RON

Boris Groys: Stalin – Opera de artæ totalæ 14 × 23 cm, 100 pag. 19 RON

Laura T. Ilea: Viaﬂa øi umbra ei 14 × 23 cm, 188 pag. 25 RON

IDEA artæ + societate #21, 2005 20 RON

Nicolas Bourriaud: Estetica relaﬂionalæ Postproducﬂie 14 × 23 cm, 152 pag. 25 RON

IDEA artæ + societate #22, 2005 20 RON

Michel Foucault: Naøterea biopoliticii 14 × 23 cm, 324 pag. 29 RON

IDEA artæ + societate #23, 2006 20 RON

www.ideaeditura.ro www.ideamagazine.ro IDEA publishing house was born as a theoretical and practical project at the same time. Committed to publishing texts as implements of reflection upon the artistic, the social, and the political, the editorial staff started with a clear set of minimum goals: the translation into Romanian of major texts of contemporary philosophy and recent theory of art. By this, IDEA aims to insert into the Romanian public debates interrogations which are exemplary for the world we live in. However, this means more than “importing” certain “ideas”. By promoting a certain type of writing – that in which the language experimentally but rigorously explores its logical and expressive resources – the publishing house intends to refresh, by the very gesture of translation or through original texts, the critical (i.e. philosophical) idiom of Romanian. In other words, to orient our possibilities of thinking toward the criticality of what happens to us today. Accepting its condition as a small, non-commercial publishing house, IDEA has, since 2001, run two series – Balcon and Panopticon. Providing important guiding marks for mapping the realm of modern and contemporary arts, the first series includes such authors as Benjamin, Barthes, de Duve, Flusser, Groys, Babias, Lovink, Lacoue-Labarthe or materials on the work of artists as Joseph Beuys. For the first time in the Romanian public space, contemporary art theory is brought along in a coherent and meaningful fashion. In this way, the elucidative and analytical potential of art theory provides a conceptual toolbox useful to both theorists and artists. In the second series, by publishing thinkers such as Derrida, Foucault, Deleuze, Lyotard, J.-L. Nancy, G. Granel, Sloterdijk, Baudrillard, G. M. Tamás, Agamben, Arendt, we would like not only to connect the reader to the “avant-garde” of contemporary philosophical thought, but also to provide the public with major readings of questions burdening our contemporary societies: power and the political, the predicaments of representation and historicity, the fall of communism, the crisis of academia, globalization, (post)modernity, nihilism, etc. Last, but not least, with its recent series the publishing house has also committed itself to the production of applied critical discourses, taking as its starting point the present political situations and intellectual contexts – a simultaneously global and local theoretical endeavour. These new collections, consisting of books still in preparation, will operate under titles such as Refracﬂii [Refractions] – dedicated to cultural and socio-political analyses in situ; Praxis – dealing with the exploration of the concrete strategies of progressive political struggle all over the world; and, finally, Public – covering the various modalities of artistic-democratic self-production of public space in Romania.

Jacques Aumont, Alain Bergala, Michel Marie, Marc Vernet: Estetica filmului 14 × 23 cm, 232 pag. 35 RON

IDEA artæ + societate #24, 2006 20 RON

Giorgio Agamben: Starea de excepﬂie 14 × 23 cm, 92 pag., 19 RON

Horst Bredekamp: Nostalgia Antichitæﬂii øi cultul maøinilor 14 × 23 cm, 116 pag., 19 RON

IDEA artæ + societate #25, 2006 20 RON

ÎN PREGÆTIRE M. Foucault, J. Derrida: Geniul ræu J. Derrida, B. Stiegler: Ecografii. Despre televiziune Walter Benjamin: Jurnalul moscovit Philippe Lacoue-Labarthe: Ficfliunea politicului. Heidegger, arta øi politica M. Foucault: Securitate, teritoriu, populaflie A. Badiou: Manifest pentru filosofie R. Guidierri: Abundenfla særacilor J. Baudrillard: Simulacru øi simulare A. Badiou: Secolul

Boris Groys: Topologia aurei øi alte eseuri 14 × 23 cm, 124 pag., 19 RON

IDEA artæ + societate #26, 2007 20 RON

European Influenza 16 × 23 cm, 264 pag. 20 RON

IDEA artæ + societate #27, 2007 20 RON

400117 RO Cluj Str. Dorobanﬂilor, nr. 12 tel.: +40-264-594634 tinka@ideaeditura.ro www.ideaeditura.ro

COLECfiIA PUBLIC Spafliul Public Bucureøti | Public Art Bucharest 2007 Editate de Marius Babias, Sabine Hentzsch Seria de cærfli de artist este publicatæ de Editura Idea Cluj, Verlag der Buchhandlung Walther König, Köln, 2007.

CÆRﬁI DE ARTIST

Dan Perjovschi: Postmodern Ex-communist 16 × 23 cm, 96 pag. 35 RON

Anetta Mona Chiøa, Lucia Tkácˇová: Dialectics of Subjection #4 16 × 23 cm, DVD 35 RON

Nicoleta Esinencu: A(II)Rh+ 16 × 23 cm, 240 pag. 35 RON

Mircea Cantor: Tæcerea mieilor The Silence of the Lambs 16 × 23 cm, 132 pag. 35 RON

H.arta: 2008 16 × 23 cm, 124 pag. 35 RON

CÆRﬁI DE ARTIST

Lia Perjovschi: Contemporary Art Archive Center for Art Analysis 1985–2007 16 × 23 cm, 200 pag. 35 RON

Daniel Knorr: Carte de artist 16 × 23 cm, 200 pag. 190 RON

Aceastæ carte a fost publicatæ în 240 de exemplare-unicat semnate øi numerotate de cætre artist. Editura IDEA are la dispoziflie 100 de exemplare din seria A 1/100 – A 100/100. Fiecare exemplar confline diverse deøeuri gæsite øi culese (alese) de artist din spafliul public, inserate øi presate într-o selecflie singularæ în corpul cærflii. Cartea mai cuprinde øi un DVD cu un film de 32 de minute care documenteazæ întregul proces al producerii sale, cu etapele øi implicarea artistului în fiecare dintre ele. Carte de artist de Daniel Knorr poate fi achiziflionatæ prin comandæ pe site-ul editurii, la sediul editurii din Cluj, în Bucureøti la Galeria Andreiana Mihail (str. Pandele fiæruøanu, 4 bis, tel.: 0722 650221), sau cu ocazia participærii editurii la tîrguri de carte, în standul sæu exclusiv.

ÎN PREGÆTIRE

Marius Babias: Recucerirea politicului 16 × 23 cm, 140 pag. 30 RON

Spaﬂiul Public Bucureøti | Public Art Bucharest 2007 16 × 23 cm