Prin labirintul de cristal

PRIN LABIRINTUL DE CRISTAL SUB ARIPA ÎMPĂRATULUI DE CEARĂ

CRONICI LA VOLUMELE POETEI GABRIELA ANA BALAN Petruş Andrei, Flavia Crăstănuş, Daniel Marian, Gheorghe Clapa

ILUSTRAŢIA, MIHAELA TROFIN

“ÎMPĂRATUL DE CEARĂ” – EDITURA SINGUR, 2012

“LABIRINTUL DE CRISTAL”, EDITURA SELF PUBLISHING, 2014

GABRIELA ANA BALAN – BALSAM PENTRU INIMĂ ŞI GÂND După volumul de debut “Împăratul de ceară (Singur, 2012), Gabriela Ana Balan semnează un al doilea intitulat “Labirintul de cristal”(Self Publishing, 2014). În arborele genealogic al autoarei trebuie să fi fost un strămoş, Stuparu, care se va fi ocupat cu creşterea albinelor, numai aşa îmi pot explica mierea dintr-unele poeme ale sale.

Titlul volumului trebuie înţeles într-o anumită paradigmă.

“Labyrinthus”, conform dicţionarului mitologic, era o “condtrucţie vastă, cu nenumărate galerii, înălţată de Daedalus în insula Creta, la porunca regelui Minos. A slujit drept închisoare Minotaurului”.

Acesta a fost ucis de Theseus care a izbutit să iasă din el călăuzit de firul Ariadnei, fiica regelui îndrăgostită de el. O altă accepţie a labirintului este aceea de “joc de inteligenţă şi abilitate”, un “joc secund”(Ion Barbu) care este poezia.Cristalul (conform DEX, Editura Arc Gunivas, Chişinău, 2017) “Este un corp solid, omogen, cu formă geometrica definită, mărginit de suprafete plane, care poate lua naştere când o substanţă lichidă sau gazoasa trece in stare solidă”. “Dicţionarul de simboluri” ( Editura Artemis, Bucureşti, 1994) vine cu alte precizări. În promul rând trebuie descifrat planul şi dificultatea parcursului său, de aici şi apropierea de mandala, cerc magic, “imagine-simbol, reprezentând sub forma unei diagrame geometrice cosmosul şi relaţiile care se stabilesc între material şi spiritual”(op. cit.). Nu trebuie neglijată intimitatea relaţiilor cu divinul. “Dusul şi întorsul din labirint ar fi simbolul morţii şi al reînvierii spirituale.(…) Labirintul duce de asemenea în interiorul sinelui, spre un fel de sanctuar interior şi ascuns, unde tronează ceea ce este mai tainic în fiinţa omenească”. Trecerea de la întunericul labirintului la lumină înseamnă “victoria spiritualului asupra materialului şi în acelaşi timp a veşnicului asupra efemerului, a inteligenţei asupra instinctului, a ştiinţei asupra violenţei oarbe”.

Cristalul este, pe de altă parte, un “diamant insuficient de matur”.

“Transparenţa sa” este “unul dintre cele mai frumoase exemple de unire a contrariilor, deşi material lasă să se vadă prin el, ca şi cum ar fi imaterial, existent numai în conştiinţă”. Plan intermediar între

vizibil şi invizibil, cristalul “este simbolul divinaţiei, al întelepciunilor şi al puterilor misterioase acordate omului”.

Cu această cheie fermecată intrăm în “Labirintul de cristal” al Gabrielei Ana Balan. Autoarea alternează “timpul trăirii” cu “timpul mărturisirii” (Eugen Simion) notând atât biografia interioară cât şi numele celor care i-au luminat existenţa. Poeta are o viaţă plină pe care o trăieşte intens, o memorie de invidiat, o intuiţie pshihologică ascuţită (feminină), o conduită morală verticală şi dovedeşte o lectură intensă şi întinsă din literatura română şi universală; are, fără îndoială, şi talent remarcat de către mentorii săi, de colegii ziarişti, de cititori de pe toate meridianele lumii, de traducători, de eseişti şi critici literari ca Daniel Maria, Mălina Netcă, Gheorghe Clapa. Unul dintre traducători îi este cel mai apropiat de inimă pentru că este vorba de propria fiică, trăitoare în Italia.

Printre cei ce luminează aducerile aminte evoluează pe ecranul memoriei Vasile Stuparu, tatăl poetei, Traian Suciu, Mircea Ivănescu, Vasile Avram, Vladimir Munteanu, Iustin Panţa…

Poate nu ar fi tocmai rău ca materialul acestui volum să fie despărţit în două: un volum de poezie şi altul de proză, dar autorul este suveran.

“Poezia îmi e cântec”; “Poezia îmi e pedeapsă” spune Gabriela Ana Balan. Poezia este “beteşug şi mesteşug”, spuneam şi eu într-un crez poetic.

Fiecare pagină a acestei cărţi respiră poezie. Afirmaţia noastră este susţinută şi de Florin Predescu, Mihai Viorel Dragomir, Flavia Crăstănuş şi Gheorghe Clapa.

Dintre traducători trebuie să remarcăm pe Denisa Balan în primul rând, dar şi pe Lorena Alexandra Ghercu, Florin Predescu, Oana Popa Nimigean, Adrian Grauenfels, Renate Müller, Gregorio Costa.

Gabriela Ana Balan reuşeşte, prin fluidul versurilor sale, să creeze un liant între autor şi cititor, ca-n vasele comunicante, de la inimă la inimă. Ea scrie poezie pentru că cineva a uitat pe masă “într-o zi ploioasă” , o “pană fermecată”, “acuma scriu şi îmi aduc aminte/ Răsare soare din cuvinte”(“Alt cer”). Ea crede cu tărie în arta sa poetică, aşa cum Shakespeare credea în fantasmele sale: “nu mă tem că se sfârşeşte lumea/ atâta timp cât Dumnezeu/ sălăşluieşte în versul meu/nu-mi sap tunele nu fac provizii/ poezia îmi dă aripi/aşez cuvintele în formă de petale/ le iau în cioc ca pe o floare zbor/ deasupra tuturor/ şi dacă e nevoie inventez alt cer/ şi nu mai mor” (p 27). ”Non omnes moriar”, spunea şi Horaţiu într-una din odele sale.

Drasgostea este cel mai frumos dar al vieţii. Dialogurile dintre îndrăgostiţi amintesc de “Replicile” eminesciene: “Tu eşti icebergul topit/ Eu lacrima care îngheaţă”, “Eu ochii,/tu lacrima”, “El mută munţi/ Ea cară apă în deşert/ Ea face ordine în curcubeu/ El împrăştie furtună/ Ei şi când vin din veacuri separate/ Parcă se ţin de mână/ Se ascund de moarte împreună” 9p. 41). “Ce-i amorul?” se întreba genial Eminescu, arheul spiritualităţii româneşti. “Iubirea, o filă de carte/ ruptă din moarte”(p. 55) răspunde, peste mai bine de un veac, Gabriela Ana Balan. În poezia sa, îndrăgostiţii sunt “Două flori de colţ pe o stâncă/ Poate uităm să murim” (p. 59). O declaraţie de dragoste romantică ne emoţionează şi ne înduioşează în acelaşi timp: „Te iubesc până la cer Înapoi mă rătăcesc Te iubesc şi când tu nu Mă iubeşti Atât de mult încât la naşterea mea Două inimi ţin în mână te iubesc ce frumos sună ecoul întors de pe lună” Sentimentul religios este prezent în poeziile sale şi prin faptul că poeta creează o întreagă lume, este asemeni Celui care a creat cerul şi pământul, după chipul şi asemănarea sa.

Dintre stelele de primă mărime care luminează cerul poeziei şi inimii sale poeta menţionează pe EMINESCU, Stănescu, Labiş, Rilke şi Lorca („Pelerina pe umăr”).

Profesiunea sa de credinţă este mărturisită, cu smerenie, într-o rugă dintr-o carte de vise: „Doamne ajută-mi, pentru că voi munci, voi trudi cu puterea cuvântului scris pentru ca apa Moldovei să curgă limpede, copiii mei să mergă cu ulcica de lut la cişmea să bea apă curată, apă “sănătoasă de pucioasă” izvorâtă din inima pământului sfânt şi firul de iarbă să crească falnic până la soare!” (p.

90). Copiii să bea şi din apa vie ce susură din izvorul poeziei Gabrielei Ana Balan pentru că “Prin temple prin nori prin ochiul lui Dumnezeu/ Plouă şi ninge poezie din sufletul meu” (“Ars Poetica”).

Poeta are conştiinţa sinelui poetic: “Dumnezeu mi-a lăsat poezia/ Singura poartă deschisă spre cer”.

Un spirit independent, o inteligenţă şi o luciditate superioare, o bună cunoaştere a limbajului poetic, lupta cu sine şi cu mediul înconjurător pentru a-şi vedea visul cu ochii, pentru realizarea uni ideal de care se apropie cu fiecare carte editată, un talent autentic, o inimă în care răsună toate vibraţiile acestei lumi, toate acestea sunt într-un “nume adunat pe o carte” – Gabriela Ana Balan.

“Labirintul de cristal” este un volum de versuri (şi de proză) dar şi un jurnal, şi memorii, şi document şi ficţiune, şi impresii şi ecouri, şi amintiri şi reportaj afectiv, şi note de călătorie, şi comentariu politic,şi legături sentimentale cu rude de sănge sau de spirit sau, în mai puţine cuvinte, cum spune poeta însăşi: “Vis speranţe datorii şi păcate/ Închide iubirea, o copertă de carte”.

Felicitări Gabriela Ana Balan şi să ne revedem în următoarea carte!

Petruş ANDREI Revista “Literatura de azi”

DINCOLO DE COTIDIAN CU GABRIELA ANA BALAN COLOCVIUL MASTERATELOR DE LITERATURĂ, UNIVERSITATEA BUCUREŞTI,2013 Acum câteva generaţii poezia a coborât în stradă: a străbătut bulevarde, a respirat mirosul de cafea din ibricul de la geam, a gustat din ceaiul cu rom (dar romul separat), a ascultat la uşa apartamentului numărul 5 scârţâitul creionului prin care se năştea, s-a aşezat lângă noi pe banca din parc. Astăzi unii încă îi mai răspund la salut, alţii se grăbesc sau nu o aud; ea continuă să meargă, în „dimineţile târzii” păşeşte dincolo de noi, păşeşte într-o lume în care cândva doar cei Aleşi puteau pătrunde, acum deschisă tuturor Periplul continuu al poeziei între cotidian şi imaginar, între lumile de idei, prinde contur pe harta literară odată cu naşterea Împăratului de ceară1, în anul 2012, prin condeiul Gabrielei Ana Bălan. Aici e locul în care cuvintele aleargă în bătaia armei şi-şi câştigă supremul drept de a visa, iar versurile păşesc agale printre cioburile fine ale fiinţei.

Prezenţa „cioburilor de cer” pe pământ anunţă încă din primul vers al poeziei cu acelaşi titlu – Cioburi de cer – împletirea celor două universuri. Mai cu seamă absolutul este pătruns de superioritatea fiinţei care, prin forţa sa creatoare şi capabilă să transgreseze în transcendenţă, aduce lumii de la picioarele ei mici frânturi din acest univers. Aceste frânturi de inspiraţie se plătesc însă cu sângele fiinţei ancorate între cele două lumi. Aspiraţia trecerii dincolo de realitatea în care limitele sunt clar conturate duce la anularea barierei ce desparte cele două lumi, dar şi la suspendarea spirituală între acestea: Vezi, ai spart cerul, unde să mai zbori? / Nu poţi să cobori nici pe pământ / Să îţi vezi picioarele sângerând! Salvarea vine odată cu coborârea în linele ape ale poeziei, dar cu condiţia împletirii colierului „din cioburi de cer”, menit să sclipească în adâncul curat al stihului. O interesantă interpretare şi bogată în semnificaţiie a acestui poem poate fi aceea a unei arte poetice în care, poezia ia cuvântul spre a readuce eul liric pe pământul creaţiei. Uşoara nuanţă de reproş, tonul uşor de mustrare, dar şi ludic din vocea poeziei, tind să readucă pe făgaşul realităţii conştiinţa visătoare a poetului mereu însetat de absolut. Colierul este simbolul stilizării cuvântului din mici fărâme de orizont nemărginit fără de care eul liric nu este acceptat să revină pe pământul creaţiei sale: Să îmi împleteşti imediat / Un colier / Din cioburi de cer / Altfel rămâi suspendat / Între două lumi / Paralel.

1

Gabriela Ana Bălan, Împăratul de ceară, Editura Singur, Târgovişte, 2012.

Evadarea fiinţei din banalul cotidian într-un univers imaginar se produce foarte plastic în Şedinţa hai-hui. Aparent pregătit aşa cum se cuvine pentru participarea la o şedinţă, cu discursul împăturit în buzunar, individul se desprinde de himerele existenţei zilnice şi pătrunde în lumi necunoscute până acum: cu prima se luptă eroic, însă al doilea univers îl găseşte deloc eroic, ci sub înfăţişarea câinelui fricos şi alungat cu pietre: A traversat toate punţile suspendate / Între lumile ce i-au ieşit în cale / Sa luptat eroic cu toate opreliştile [...] a găsit o scurtătură între două palate / şi să dreseze tigri, lei şi şarpe boa / a dovedit că nu poate. Natura limitată a acestuia, a omului încă ancorat în problemele cotidene, îl reduce în realitate, acesta ajungând în cele din urmă la şedinţa destinului său: aici îşi votează propria-i destrămare: A ajuns la şedinţă transpirat / [...] / exact ând secretara termina de citit / punctul culminant de pe ordinea de zi: / „Cum să mă scoată pe mine din inima lui”. / Atât a mai apucat / A ridicat mâna, a votat. Această poezie pune în raport elemente specifice vieţii cotidiene cu cele care ţin de imaginar: pregătirile pentru şedinţa, ochelarii, discursul, toate acestea sunt puse în legătură cu universul suspendat al celorlalte lumi, un univers labirintic în care punţile devin căi de acces, în care individul pendulează între ipostaze ale existenţei.

Dacă până acum evadarea se făcea dinspre cotidian sapre imaginar, aducem în discuţie poezia cu care se deschide volumul menţionat anterior, Cioburi de orhidee în templul cuvintelor. Aici una dintre fiinţele sublime ale absolutului alege coborârea în cotidian, printre oamenii de rând. Este vorba mai exact despre o reîntoarcere, despre reîntruparea în umanitate a acesteia: Reîntors printre oamenii de rând / avea un singur gând / Să mai trăiască viaţ o dată / Îmbrăcat la patru ace şi cravată.

Ideea renunţării este una esenţială şi atent surprinsă în versurile poeziei: se renunţă la condiţia superioară, la bogăţiile acesteia, la nemurire.

Sacralitatea este înşirată pe cerşaful omenirii, fiind întărită de aluzia biblică a pruncilor ucişi de Irod, ca imagine a suferinţei eterne. Tenta sublimă a imaginarului este amplificată de imaginea alăptării ca simbol al fertilităţii, al reîntregirii fiinţei: M-a sărutat pe obraji a întins un cearşaf / A înşirat pe el pruncii ucişi de Irod / Cu sânge, scutece şi scâncete cu tot / În timp ce mă privea, Dumnezeule, îl alăpta!

Universul transcendent este din nou pus în relaţie cu cel mundan în ultimele versuri ale poeziei, o transcendenţă în care timpul este ales de către sfinţi, iar dincolo, pe pământ, omul i se supune îngenunchiat: Rotea pe lanţul atârnat de ceas / Numele sfinţilor şi data de azi / Atunci pe tărâmul celălalt, / Eu singur, / Am îngenunchiat. Această supunere faţă de forţele divine este una susţinută de singurătatea fiinţei pentru care, întreg destinul e o fatalitate. De asemenea, elementele celor două universuri se întrepătrund într-un cosmos de semnificaţii: hainele la patru

ace şi cravata devin simbolurile existenţei ancorate în real, pământene, iar absolutul Cerului este susţinut de imaginea copiilor sacrificaţi pe cearşaful istoriei sacre şi de cea a timpului născut din roitirea lanţului atârnat de ceasul omenirii.

Imaginarul poetic al Gabrielei Ana Bălan propune, prin artele poetice pe care le-a făurit, momentul îngenuncherii întregului univers la picioarele poemnului care, în unel cazuri, rămâne singura cale de salvare spirituală. Această idee este surprinsă şi concentrată în Cazemate în frontul poemului: aici neantul devine unul haotic, al luptei dintre sfinţi.

Confruntarea aduce cu sine devalorizarea şi căderea în derizoriu a elementului imaginar, prin imaginea îngerilor dezbrăcaţi şi beţi şi traşi la sorţi integrată unei lumi apocaliptice ce respiră aburi de alcool, în care demonii vâslesc spre viaţa în desfrâu. În acest infern al luptei din cuvinte răsună odele închinate în faţa prostiei, cântate pe ritmuri de manele: un astfel de peisaj acustic trasformă un absolut cândva ideal într-un chici amar al vieţii pe pământ: Se bălăcesc prin rime / Arhangheli dezbrăcaţi şi beţi / Iubite picurate în sticlele de votcă / Şi dracii fără cap vâslind pe lotcă / Spre insule de nuri / [...] / Şi zmei cu stea în frunte / Cântând ode la iele / Elogiile prostiei / Pe ritmuri de manele. Singura cale de salvare din acest univers este cea a poeziei, a versului purificator şi a cuvântului biruitor. Poetul îşi găseşte aici refugiul ideal, supus condiţiei creatoare în fruntea căruia va lupta îndârjit: Dar unde e poemul? / Eu voi lupta cu dor / Să-mi fac o cazemată / Pe frontul poeziei / Indiferent de sunt / Sau nu biruitor / Cuvintele să ştie / Că sunt supusul lor. Iată astfel un refugiu spre desăvârşire poetică, spre regăsirea spiritului călcat în picioare pe pământ. Templul poeziei pure devine talismanul protector al poetului în faţa sfârşitului, supunerea faţă de cuvinte fiind răspalata lui, acesta fiind pregătit în orice clipă pentru sacrificiul său suprem.

Refugiul în taina poeziei este susrprins în visul Generaţiei de strigoi. Aici condiţia poetului şi a artei sale este privită sub opacitatea vremurilor închistate în regim, vremuri în care duceam sticle şi borcane la centrele de colectare / Stăteam la rând pe ploaie, soare, vânt / Cu bănuţi câştigaţi cumpăram cărţi şi ziare / Trei saci de sticle pentru Albumul memorial / Nichita Stănescu. Poetul caută evadarea din realitatea constrângerilor, căutând cu ardoare adăpostul versului pur şi liber atât de adânc îngropat de cântecul fals şi răguşit al vocii din cravată. În acest univers libertatea frumos păstrată între paginile cărţilor se împarte în fărâme, veşnicia se cumpără cu ouă şi pachete de Kent: Când o prindeai singură pe vânzătoare îi făceai o ofertă / de şpagă zguduitoare / Pentru zece ouă scotea de sub tejghea Borges / Cu un pachet de unt citeai Llosa deodorante şi săpun / pentru Shogun, pachetul de Kent pentru / cartea lui Noica. Visul idealului al acestei generaţii se aşternea pe rafturi în librării şi respira cu greu prin ambalaj de aer comunist. Momentul de izbândă, în

care cărţile au rupt strânsoarea propagandei comuniste este pus în raport cu prezentul dezamăgirii, cu ceea ce a mai rămas din libertatea câştigată.

Astăzi, după douăzeci de ani, din vis se face teamă, o teamă faţă de libertatea gratuită şi afonă a vânătorului de strigoi. Cărţile lor cad acum printre rafturile întunecate şi învechite ale librăriei, ascunse sub cartea de bâlci a tarabelor din noi, cad în visul încă viu al vieţii de apoi în inima generaţiei de strigoi, a generaţiei care încă mai bântuim vitrinele librăriilor / Care încă mai vrem şi mai ştim / Să citim.

Astfel, vom putea întrezări plimbându-ne prin aleile deloc poleite ale Împăratului de ceară, însă presărate cu praf de cuvinte sfinte, mâinile poetice ale scrisului în Cer. Tot aici se încheagă strânsa şi puternica legătură dintre poet şi arta sa, menită să înalţe sufletul pe trepte de idei sau să-l coboare pe pământul lumii de condei. Poeziile cuprinse în acest volum străbat în versurile lor tărâmuri de cuvinte şi sensuri pentru noi, aduc cu ele porţi deschise spre unieversul atât de aproape, dar încă nevăzut.

Iată aşadar, în câteva linii conturat poeticul surprins în dimineaţile târzii, în cioburi de absolut culese de pe pământ. Relaţia existentă între realitatea cotidiană şi imaginarul cândva de necuprins, iar azi surprins cum coborându-şi scara spre pământ, face posibilă comunicarea celor două lumi şi care, prin jocuri de cuvinte şi idei nebănuite îşi cedează locul una alteia, lăsându-ne cuprinşi în golul dintre ele. Când îşi vor aţinti privirea asupra noastră, ne vor curinde cu tentaculele de foc şi viaţă, ne vor răpune la pământ sau ne vor ridica în slavă albă.

FLAVIA CRĂSTĂNUŞ Masterat, limba şi literatura română Universitatea “Lucian Blaga”, Sibiu

Gabriela Ana Balan Cu un Cântec, cu un Colier, într-o Cetate de fum, Ispita dimpreună cu Spaime

Pe tărâmuri de toate împărăţiile, dar în care un singur împărat e şi acela de ceară. Tărâmuri nesigure, mişcătoare, pentru că nu au fost create să fie veşnice ci doar ca interfeţe ale non-confortabilei lumi care ne cuprinde, ne înfăşoară, ne îndrăgesc până ne sugrumă. Aici, în vasta rearanjare a posibilului, chiar fiindului, după puterea imaginaţiei, sunt toate care se pot întâmpina, în eventualitatea că s-ar putea întâmpla cândva.

Fiinţa omenească se află între văzut şi nevăzut, de la o disoluţie la o soluţie… Supraomenescul suferă aidoma, de acea singurătate obligatorie şi neîmplinire exact unde ai crede că e împlinirea supremă în sine. De fapt, e universul paralel ales pentru acest excurs, în memoria emoţională e gata instalată o opţiune căreia i se aplică un suficient enter.

Pornind de la „Cântec”, unde elementele oricare ar fi ele, se revoltă, se războiesc şi au o dungă de bare din neamul de bare al nemuririi dar transpusă în firescul cel de toate zilele… „Iată/ Orbii zei muşcaţi/ De şarpele lui Isaa Beer/ Şi-au îngropat privirile/ Hoitul lebedei îl târăsc în deşert/ Veni-va clipa sortită şi pasărea/ Zboară singură în tolbă/ Şi iată fâlfâitul de aripi/ Cu trandafirul în cioc”.

Vine de nicăieri un timp covârşitor – de dorit, de-ncălecat, de nechezat, nu se ştie din care epocă, important e că vine de departe pentru a fi în locul prezentului unde nu altfel s-ar întâmpla minunile, iar tot ce contează e confruntarea minţii… „Eu, în amintirea lui/ cu pana de gâscă şi sabie de Toledo/ învingând călăreţii de fum/ istoria e dreaptă cu noi/ indiferent care din regi va pierde partida/ celălalt ne câştigă împreună/ nu se mai poate face niciun pas/ pe tabla de şah îmbătrâneşte timpul” (Cetate de fum) Gabriela Ana Bălan îşi potriveşte dacă nu cumva e chiar predefinit, rostul în preajma aceluia care vrea / nu vrea, se află în scenă chemându-se „Împăratul de ceară”, pentru simplul motiv că e o ramură din încrengătura minţii, stabilită deci fiind. Am crede că este creată o epocă, un ev, cu tot cu harnaşamentul de campanie în războirea dintre gândurile devenite soldaţi în toată regula. Nu că n-ar fi, dar nu, nu de prima dată, pentru că trebuie văzut celălalt capăt unde se poate ajunge, înainte de istorisirea în sine… „Mi s-a topit imperiul/ Sub braţul lung al secetei lui Dumnezeu/ O scară de oţel/ Pe care îmi urc iluiziile la cer/ Şi un pumn de pioneze colorate chinezeşti/ Atât au rămas din el.// După milenii un negustor/ Îmi vinde sufletul la întâmplare/ De cealaltă parte a iluziei/ Pe un colţ de clipă/ Moartea lipseşte pliante/ Cu chipul meu de împărat de ceară// Dator către cerescul fisc/ A mia oară// Şi zeii mi se închină sub aripă/ Şi eu împart popoarelor cioburi de clipă”.

Pe măsura epocii / evului, poeta are pregătit un „Colier” cu care să taie suflarea din jur – din nou, doar am crede, însă e cu totul altceva,

precis identificarea într-o fantă de după ruptura de real se produce şi se propagă mai departe imaginea altui eu în căutarea celui care trebuia să fie bine definit şi la îndemână: „În ochii corbilor decupaţi din oglindă/ O singură dată îmi va fi dat să privesc/ Fără să se confunde chipul meu/ Cu imaginea lor/ Vor fi întocmai ciobului vopsit/ Sau nu îi voi desluşi niciodată/ Cât de umil îmi voi pleca privirea/ Spre colierul meu, noapte şi zi/ O singură dată – atunci voi decide/ În ce chip mă voi naşte”.

Dacă e să fie vorba despre dragoste. Da, eterna vorbire despre eterna dragoste. Dacă e să fie, atunci ne ducem direct în astral, fără a fi fost telurici nicicând, cel mult suspendaţi între valorile lui da şi nu plutitoare şi acelea în aer care la rândul lui poate fi înţelepţit drept în zbor… „Deghizat în înger/ Între ochiul tău şi cer/ Am stat la pândă la vânat/ Am prins în tolbă visele tale/ Împuşcate în aripă şi goale/ Vezi, am căzut în ispită/ De ce mă laşi nepedepsită ?” (Ispita).

Paradoxul ar putea fi un ingredient oricând pentru Gabriela Ana Bălan. Ce pot a zice, când nu e mai nimic de zis, în lumea halucinantă, fabricată de ea… „Ţii minte oraşul cu o mie de ţări ?/ Ne spuneau că există în vis/ Că în el nu visează nimeni/ Am călătorit pe acel meleag/ Şi am visat/ Şi o mie de ţări fiecare avea/ Şi ziduri cu o mie de sori/ Dar malul cu o mie de râuri ?/ Dar vârful cu o mie de munţi ?/ Şi când mă gândesc cum arătam/ Cu degetul spre pântec a mirare/ Când mă năşteam/ Fără să ştiu că e a mia oară”.

Scrierea rescrierea transcrierea – acestea duc în toată fenomenala transcedere, inevitabil, la „Spaime” care îi sunt de folos aceleia care dirijează o construcţie fermă – mai mult decât demnă, de luat aminte: „Cât deşert înghite spaima ta/ Se face castel de nisip/ Aripi, inimi, vise mărunte/ Pe un şirag când negru, când alb/ Lacrimi în spume/ Baloane infinite se sparg/ Se regrupează în ochiul tău/ Şi plângi din nou/ Vinzi iluzii pe bani mărunţi/ Dai rest visele în care zbori/ Rămâi să mori”.

A’propos de dumneaei moarte, care-cumva e-nţărcată şi pare că dusă la zoo… „Moarte eu mirat/ Te închid ca pe o carte/ Văzut/ Citit/ Plecat”(Poem). Iar eu deschid şi redeschid pagini de viaţă fierbinte şi strălucind, în aceste dimensiuni chiar aparte de biata viaţă care altfel bălteşte în cotidian…

Daniel Marian „O bibliootecă pentru balansoarul meu” vol 4, Amanda Edit ( 2014)

Gabriela Ana Balan* Medalion din Albatru de vis (fie cu Fluturele sau Calul de cristal), de la primii Paşi la Prizonier în labirintul de cristal * Gabriela Ana Balan, „Labirintul de cristal”, Editura Self-Publishing, Bucureşti, 2014

Dintotdeauna fascinaţi de faţetele uneori înşelătoare, alteori însă perfecte, de care se izbeşte lumina, încercăm să ne construim din reflexii şi refracţii, universuri care să conteze pentru suflet mai mult decât realitatea imediată, croită-ntr-un real din ce în ce mai obosit. Cristalul face parte dintre acele forme agregate dovedite ca fiind potrivite pentru astfel de evadări în necunoscut. Dar dacă odată intraţi în dimensiuni nebănuite, nu ne mai găsim coordonatele? Înseamnă că ne aflăm într-un labirint ce surprinzător poate fi benefic printr-o luminozitate continuă, fără sfârşit.

Există „Taina din labirint” pe care Gabriela Ana Balan o percepe şi o enunţă ca pe o înfrigurare: „Voi străbate labirintul desculţă, la pas, călăuzită de amintiri şi vise. La capăt, Dumnezeul meu, îţi voi cere un troc: să îmi schimbi iubirea cu moartea! Voi muri frumos, fericită în fiecare zi, în îmbrăţişari tandre, săruturi fierbinţi, scrisori de dor, mângâieri calde şi voi iubi o singură dată, etern, ca o înfrăţire cu natura, va spune elevul, ca o înălţare la cer, va scrie poetul, ca o continuare firească a existenţei în alt univers, va gândi filozoful. Şi mă vei iubi o singură dată, pentru prima şi ultima oară…” „Labirintul de cristal” recompune mersul hotărât sau şovăielnic, dar adeseori încurcat şi împiedecat, pe care îl ducem în timpul vieţii noastre, tot ce se poate fiind la braţ cu alte vieţi de dinainte sau după, trăite ca într-o împreunare de emoţii ce-şi au culcuşul şi pornirea din dorinţa elementară de a fi mereu mai mult decât suntem… „Un bileţel pe norul rotund/ Un papirus pe norul încărcat de istorie/ Răvaşe pe norul de fum/ Pe primul scrie iluzie – nu eşti/ următorul e înflorit – nu eşti de găsit/ Pe ultimul se înşiră săruturi/ Şi tot aşa prin labirintul de cristal/ Mesajele pe nori apar, dispar/ Secolul îngălbeneşte sub hârtie de ziar/ Te plimbi copil desenând o minge în memorie/ Te odihneşti moşneag savurând golul victoriei/ În poarta aducerilor aminte/ Eu caut pe firul Ariadnei/ Ţesut din cuvinte/ Printre globulele tale îndrăgostite/ Sparte în cristale/ Iubirea, o filă de carte/ Ruptă din moarte”. Într-un „Medalion” asimilat simptomatic aducerilor aminte despre ceea ce a fost, sau abia de va fi, intuind mai degrabă prezentul ca şi când e supus unor ceţuri întortocheate şi fierbinţi, pe tonuri blânde precum şi grave, se derulează fantasticul cu pretenţie de cel mult, eventual, firesc… „Nu ştiu de câte mii de ani nu am dormit/ Împrumută-mi un somn/ Îţi dau în schimb un vis tinere domn/ Şi astăzi rătăcim printre veacuri/ Prin târguri vechi căutăm leacuri/ Şi singura iubire a ta/ Sunt eu şi nu mă poţi visa/ Ne salutăm prin trenuri, în temple, în avion/ Purtăm iubirea ca pe un medalion/ Pe suflet, coapse, pleoapă – departe/ Pe cine ţii în braţe când mă strigi? Visez/ Că ochii mei, nu pe ai ei îi vezi/ Zbor spre iubirea de

dincolo de moarte/ Împrumută-mi o aripă, a mea e rănită/ Îţi dau în schimb un ciob de megaclipă”.

Intercalat între incertitudine şi dorinţă, se regăseşte „Albastru de vis”, care fără dăruirea iubirii în mod categoric nu ar fi rezistat prin împleticirile memoriei scăpate din frâu pe o caleaşcă a imaginaţiei liberă spre orice; iar zborul e şi aici calea de refugiu, chiar dacă are imperfecţiunile lui… „În altă noapte erai albastru/ O lipsă imensă încercai să vii în vis/ Aripa nu ţi s-a deschis/ … / În următoarea altă noapte adormi tu/ Visează-mă aproape/ Ploaia care bate în fereastră/ Un fluture cu aripă albastră/ Şi cred că voi mai sta un vis/ Poate nu mor de tot de dor/ Până înveţi să mă iubeşti/ În zori împărăteşti răsar din templul tău/ Ochii mei sunt regine”.

Cristalul prinde nuanţe de referinţă în spaţiul simţirii şi expresiei poetice, astfel fiind „Fluturele de cristal” şi „Calul de cristal”… Legătura dintre un răvăşit de pământ şi un fuior de cer se dovedeşte a fi intrinsecă, pe măsura trăirilor poetei care nu are un loc anume unde să-şi enumere libertatea înspre nemărginire, fiind peste tot precum un suflu venit să aducă anotimpurile gândirii pentru a fi încercate şi regândite.

Parcursul este definit cât se poate de clar, între „Paşi în labirintul de cristal” şi „Prizonier în labirintul de cristal”. Dincolo de aceasta, Gabriela Ana Balan se revoltă, se refugiază şi o ia de la capăt, precum într-un perpetuum mobile… „Cuvintele de jos îşi lustruiesc arginţii/ Se pregătesc de revoluţii/ Îşi pun calorifere în coşciuge/ Lacăte pe gură/ Îmi toarnă miere în cianură/ Mă vor chema la judecăţi nedrepte/ Vor scrie alte constituţii// Cuvintele de sus au prins aripi/ Lănci ascuţite se duelează/ Şi fiecare mă visează zeu/ În cele din urmă vor supune la vot/ Ele cuvintele mele rebele/ Vor fi supuse şi mlădioase/ Sub mângâierile mele le cer/ Să îmi recunoască un singur tron/ În cer” (Revoltă în templul cuvintelor).

Sunt contradicţii voite, care să edifice lumea absolut aiurea în care fizic ne purtăm ca de sfârşit de lume…„Poezia îmi e dâra de sânge/ Din rana piciorului orb/ Din urechea muzicianului surd/ Din zâmbetul copilului autist înspre sine/ Delfinul ce se roagă în ocean/ Pianist cărând în buzunar un pian/ Ziarul ce se vinde cu tot cu ziarist/ Inima arlechinului trist/ Un bulgăre de zâmbete tristeţi lacrimi sudoare/ Aplauze spaimă mirare/ Gura femeii când ţipă că moare/ Când scutec de prunc când voal de mireasă/ Pană de înger ghimpe în glezna lui Dumnezeu/ Baionetă glastră cu flori/ Prin gheţari prin dune de nisip prin oraş/ În lanţ de ocnaş pe drapele/ Prin temple prin nori prin ochiul lui Dumnezeu/ Plouă şi ninge poezie din sufletul meu” (Ars poetica).

Legătura poetei cu Dumnezeu este una permeabilă, şi cu rost, cu dăruire şi cu răbdare o descoperim şi o avem spre o cugetare adânc: „… Îmi ţin biserica în palmă sângerând/ De teamă că o să fie numai pentru mine/ Vai, deja diavolul mi-a pus un gând/ Cum voi hrăni popoarele ce

vor să vie/ Să mi se închine?...” (Biserica din palmă). Cât despre ieşirea din labirint, întrebaţi-o pe poetă dacă vrea, câtă vreme e vorba despre un cristal care e la ea; poezia în sine…

Daniel Marian „O bibliootecă pentru balansoarul meu” vol 4, Amanda Edit ( 2014)

GABRIELA ANA BALAN Tabloul liric al poetei devine exemplu de consecvenţă şi continuitate * Motto: “În iubire se simte mai mult decât e nevoie, se suferă mai mult decât se cugetă, se visează mai mult decât se trăieşte” (Octavian Paler)

Astăzi creaţia prin cuvânt e tot mai mult o biografie a sinelui şi nu a persoanei. Biografia poetei nu poate fi decât aceea a atitudinii personalităţii sale, una a eului şi a sinelui deopotrivă. Componentele esenţiale ale poeticului, definitorii pentru poezia de azi, nu decurg deci dintr-un ego ci dintr-un alter ego. Nu existentul ci fiindul predomină şi astfel insăşi biografia devine, odată cu debutul său editorial, egală cu însăşi propria sa poezie. O biografie a eului şi sinelui se impune ca o altă lume, reală şi totuşi nu! Poetică prin cuvânt. Zidită din trăire, din vis, din gând şi din faptă, fidelă semnificaţiilor primordiale ale existentului şi fiindului. Conştiinţa celui menit să păstreze cuvântul nealterat de minciună, devine un alt element, fundamental al biografiei Gabrielei Ana Balan, al eului şi al sinelui.

Creaţia lirică a poetei este acceptată ca substanţă spirituală, exprimată frust, în formule poetice native, necontrafăcute şi, intenţionat, nesubordonate tehnologiilor poetice în vigoare : “ Se răspâdeşte un zvon că nu ştiu ce popoare/ din nişte lumi viitoare vor să mă aleagă soare/ voi accepta şi pentru că voi scrie o carte/în care mă ascund de Doamna Moarte” (Taina din labirint”, poem bilingv, traducere în limba italiană de Lorena-Alexandra Ghercu).

Energia gândului,visului, timpului, fanteziei sunt numai câteva dintre sintagmele fundamentale care in toate poemele dau naştere unor fluxuri lirice permanente ilustrate prin poeme congenerice cu motivul exprimat de acestea, întemeiază un univers şi o lume lirică şi originală care nu poate fi numită decât cu numele poetei :” Poezia îmi e pedeapsă/ Oul de cuc /Lăsat în cuibul meu/De un înger/ rătăcit de Dumnezeu”; “acum îţi voi cânta/ adormi/ în secunda următoare/ mă voi naşte/pe urmă cânţi tu/ şi eu adorm aşa/ până ne vom cunoaşte”(“Alt cer”,poem bilingv, traducere în limba italiană de Denisa Balan).

Lirica doamnei Gabriela Ana Balan ia naştere din esenţă umană şi nu din conjunctură. Mărturisirea sa lirică rămâne oricând expresia spirituală fără de care nu putem exista şi avem întotdeauna motive:” Poezia îmi e cântec/ De ciudă că îngerul/ Şi-a lăsat oul de cuc/ În cuibul meu/ Zeiţa şi-a lăsat şi ea harpa”.

Prin definiţie, dragostea şi iubirea fac trimitere la un anumit sentiment. Este vorba de ceea ce numim „afcţiune”. O afecţiune faţă de cineva ori de ceva. În toate dicţionarele existente se fac precizări în sensul că dragostea sau iubirea ar fi acel sentiment de afecţiune pentru o persoană de sex opus. Se vorbeşte de legătură sexuală, de relaţii amoroase între asenenea persoane: „Poezia îmi e iubire/ Porţi deschise/ Prin care îmi intră îngerii /În vise/ De mirare/ Că zeul are/ Sabia mai ascuţită ca mine/ Poezia îmi e rană/ De dor de uitare de tine”. //” Pri -veşte soarele/ În secunda următoare/ Răsare clipa/ Eu am pierdut-o/Prinde-o tu Să împărţim/ mirajul unei nopţi pe un colţ de stea/ eu ochi/ tu lacrima”(Alt cer).

Copilul percepe universul înconjurător ca pe un spaţiu magic de basm. De aceea el nu are conştiinţa existenţei tragice pe care mulţi dintre noi o vom căpăta odată cu înaintarea în timp „Copilul plânge/ Îşi strânge lacrmile în pungi/ Ştie că vor rezista peste ani/ Sunt sărate/ Va avea ce să arate/ De câte ori nu reuşeşte/ Să plângă prin cuvinte” // „Cuvintele iau cina/ se vor ruga vor merge la culcare În zori se vor trezi/ Şi vor începe lupta/ Pentru ELIBERARE”(Alt cer).

Forţa poetică a creaţiei sale nu rezultă din sintagme care ar fi chemate să salveze lumea printr-o nouă şi miraculoasă împuternicire a cuvântului. Ea constă în însăşi puterea cuvântului, cutrenurător de adevărat, înrourat cu tristeţe şi melancolie: „Norocul ne surâde/ În aceeaşi clipă/ În veacuri separate/ Prima dată ţie/ Din aceeaşi stea/ Prima dată steaua mea/ Nu ştiu de care păcat/ să mă eliberez mai întâi/ Să îţi spun să pleci/ sau să rămâi?”//”Toate la timpul lor/ Eu

m-am grăbit/ Am ales veacul greşit/ Am schimbat o clipă pe un an/ Acum secunda mea e o frunză în zbor/restul zilelor/ Îmi cântă la pian/Şi clapele îmi înfloresc de dor”// ”(Alt cer).

Cuvântul „dor” este vechi în limba română.Înţelesul particular al „dorului” trebuie pus în legătură cu viaţa păstorească, cu despărţirea periodică a ciobanului de cei dragi, rămaşi în sat. „Dorul” este una din cele mai fine cristalizări ale spiritului popular, constantă fundamentală a viziunii asupra lumii şi vieţii.

Din cer, adică din plasma ideatică a iubirii, par a fi desprinse şi structurile poetice asumate de ceea ce ni se pare cel mai nimerit să numim cântec de dragoste şi nu poemă erotică. Acest cântec de dor şi dragoste se aude pretutindeni în întreaga sa creaţie: „Te iubesc până la cer/ Înapoi mă rătăcesc/ Te iubesc şi când tu nu/ Mă iubeşti/ Atât de mult încât la naşterea mea/ Două inimi ţin în mână/ te iubesc ce frumos sună/ ecoul întors de pe lună”.// „El mută munţi/ Ea cară apa în deşert/ El face ordine în curcubeu/ Ea împrăştie furtună/ Ei şi când vin din veacuri separate/ Parcă se ţin de mână/Se ascund de moarte/ împreună”(Alt cer).

Asistăm, prozodic, la o descindere a lirismului tradiţional deasupra şi spre interiorul faptelor cotidiene. Fluxul teluric şi fluxul cosmis nu se contrazic.Suntem în faţa unei dezvoltări pe principiul concentrităţii eului şi sinelui liric, a unei evoluţii certe de la simplu la complex a acestora, la o adevărată expansiune, telurică şi cosmică a nucleului poetic iniţial: “Clipele evadate/ Din ceasurile sparte/ Se înşiră după mine pe o sfoară/ o coadă de păun/ Cele de acum sunt mai uşoare/ Decât în vieţile anterioare/ Ninge din sângele meu/ Fulgi de poezie/ Dacă nu privesc înapoi/ Nu are cum să mă vadă/Timpul meu acoperit de zăpadă”(Alt cer).

Adevărata imagine a iubitei nu este aceea a fiinţei pe care o avem alături , o îmbăţîşăm şi îi oferim dragostea noastră, ci aceea pe care am construit-o în timp îndelungat din trăiri afective,din secvenţe şi percepţii spontane, din dorinţe neîmplinite. Ochii iradiază lumina fericirii când iubirea adevărată este împărtăşită. Din aceleaşi priviri pleacă săgeţile ucigătoare ale urii dacă dragostea este abandonată sau trădară : “Te iubesc – spune ea/Jur că nu mă voi schimba/ Te iubesc – spune el/ Jur că o să rămân la fel/ De ce minţiţi – spune oglinda/ Încă un secol veţi fi pedepsiţi” // „Cioburi de amintiri/ Preţioase/ Noaptea pleiade/ Ziua zeiţe secrete/ Foarte bine ascunse/ În vise, dacă nu iubim/ Cade cerul peste noi/ Cu ce monedă plătim/ ne dă Dumnezeu /restul înapoi”,(Alt cer).

Prin extrapolare se cuvine să subliniem că nici tehnicile de limbaj care ne demonstrază cumva că energiile umane pot deveni comensurabile nu sunt, în cazul acesta, al poeziei doamnei Gabriela Ana Balan, capabile să îi măsoare sufletul: „Un careu alb unul negru/ Viaţa mea, o tablă de şah/ Dumnezeu câştigă runda, alege fecioara/ Diavolul pierde, cu un cui ruginit/Scrijeleşte aripi pe cruce Un semn, un joc mai cumplit/ Decât ruleta rusească/ Regina dansează, regele doarme liniştit/ Nebunul pare fericit calul visează/ Timpul meu se roagă în genunchi/ Nu acceptă remiză»(Alt cer).

Deşi lejer rostit şi mai întotdeauna cu convingerea că simpla rostire a cuvântului se poate încununa prin creaţie , versul său oricât ni s-ar părea, şi întradevăr şi este, de exuberant, apelează consecvent la substanţa existentă în EU : « Dă-mi Doamne/ Puterea să respect/ Şi să îmi stăpânesc cuvântul/ Cu el îmi sap mormântul/ Strig iubirea/ Pun coroana/ Slăvesc părinţii/ Cântăresc arginţii/Cu el ridic palate peste timp/Plătesc intrarea în Olimp”(Alt cer).

Lirica doamnei Gabriela Ana Balan, ca expresie a unui spirit care vieţuieşte deja de multă vreme în spaţii spirituale, altele decât ceea ce în esenţă suntem, se

conservă , aproape imposibil de crezut, ca extrem de pură, în substanţa şi fiinţa sa. Nota feminină, de o căldură sufletească inegalabilă, nu se diminuează. Substanţa versului său curge nestingherită , arde şi întreţine focul spiritual care, deşi ne consumă, ne sublimează. Ard, mai ales lacrimile: tristeţea, bucuria şi mânia firească din ele , esenţa extrasă din acestea prin metamorfoza pe care, deocamdată, în poezia noastră contemporană, de la noi şi din diaspora, se pare că numai poeta o stăpâneşte. „Un bileţel pe norul rotund/ Un papirus pe norul încărcat de istorie/ Răvaşe pe norul de fum/ Pe primul scrie iluzie - nu eşti/ Următorul e înflorit – nu eşti de găsit Pe ultimul se înşiră săruturi/ Şi tot aşa prin labirintul de cristal/ Mesajele pe nori apar, dispar/ Secolul îngălbeneşte sub hârtie de ziar/ Te plimbi copil desenând o minge în memorie/ Te odihneşti moşneag savurând golul victoriei/În poarta aducerilor aminte/ Eu caut pe firul Ariadnei/ Ţesut din cuvinte/ Printre globulele tale îndrăgostite/ Sparte în cristale/ Iubirea, o filă de carte/ Ruptă din moarte”. („Labirintul de cristal”, poem bilingv, traducere în limba engleză, Florin Predescu).

Urmându-şi cu tenacitate traiectoriile pe care şi-a propus să graviteze încă de la debutul său editorial, Gabriela Ana Balan ţine să demonstreze şi o demonstrează prin aceste confesiuni, oricât de divers s-ar ivi spectrul tematicii lor, la o conştiinţă poetică. Creaţia sa, deşi se evidenţiază ca o operă la infinit deschisă, îşi află, iată, tocmai prin apelul la confesiune, posibilitatea de a se absolvi de un astfel de risc. „m-am născut sub mantia lui Eminescu/să învăţ a muri vreodată/ am nins cu Nichita Stănescu/ sub mieii care ning pe noi din ultima lui poezie/ în loc de zăpadă/ prin hăul din ciocul păsării de metal/muşcând din trupul poetului Labiş/ cu nume şi destin de căprioară/ arsă pe un rug de flori de lotus/ pe dâra de sânge în urma spinului de trandafir/ otrăvit, cu Rilke în pistil/ şi lângă sângele din trupul lui Ignaccio, / prietenul lui Lorca, sfâşiat de taur/ la ora cinci după-amiaza” (Pelerina pe umăr).

Lirica sa, atâta cât a fost editată, ca expresie a poeziei româneşti, e un semn de izbândă , asigură tonusul moral al spiritului poeziei noastre, tonusul moral şi ideatic al lumii: “Pasărea măiastră cu aripa rănită/ Învăţa să zboare pe un cer virtual/ Lacrima mea, patinuar pentru îngeri/ Îmi desenai pe ochi perechi/ De diamante şi rubine/ În visul meu albastru fără tine/În următoarea altă noapte adormi tu/ Visează-mă aproape/ Ploaia care bate în fereastră/ Un fluture cu aripă albastră/ Şi cred că voi mai sta un vis/ Poate nu mor de tot de dor/ Până înveţi să mă iubeşti/ În zori împărăteşti răsar din templul tău/ ochii mei sunt regine” (Albastru de vis).

Poeta reuşeşte să evite imitarea servilă a realului, să-l descrie copiativ, îl remodelează , prin structura inconfundabilă, printr-o erupţie a energiei Sinelui , inegalabilă şi mai ales depăşind viziunile romantice totalizante. Ea nu cedează nici măcar sub impulsul revelaţiei pur estetice la tentaţia de a-şi retrăi propria-i viaţă, viaţa conţinută în nuce de însăşi fiinţa sinelui său: “ …Mă vânezi cântând la pian/ O melodie veche, uitată/ Am scris-o demult, eram supărată/ În final ne iubim/ Două flori de colţ pe o stâncă/ Poate uităm să murim” (Flori de colţ).

O asemenea energie interioară îi şi salvează de fapt lirica înălţând-o din sfera notaţiei în sfera confesiunii. Poezia sa, ca viaţă trăită sau retrăită, se înnobilează şi cu o pecete estetică unicat uneori.:” A scris Ivănescu în Sibiu orişicât/ De puţin contează enorm/ Elefanţii când dorm/ Acuma el doarme burgul îl veghează/ Elefanţii nu au somn/ Se adâncesc într-un ochi de pisică/ Îl visează poate cândva Vor avea greutatea lui Mircea/ În fildeş »(Fildeş).

Selecţia pe care o face asupra conglomeratului de senzaţii ce i se oferă percepţiei este, în mod incontestabil, semnificativă revelatoriei şi, în ciuda tuturor gesturilor de respingere care s-au manifestat, o expresie sintetică a unei concepţii artistice încă imbatabile, făurită în virtutea harului poetic natural şi al puterii acestuia de dăinuire. “...aşa te visez,/ tu zadarnic te aşezi în faţa unei ţinte/când o mână nevăzută o ridică la cer/ zadarnic săgeţile ajung tot mai departe/ spre zăpezile de mâine/ zadarnic eu, sarea acestui poem, îţi alunec în gând…”(Miercurea neagtă, colaj realizat cu scriitorul Vasile Avram – In memoriam).

“Există o fiinţă minunată faţă de care vom rămâne întotdeauna datori – mama” – Nicolai Alexeevich Ostrovsky.

Dragostea de mamă – fiinţa care ne-a dăruit viaţă din viaţa ei – trebuie să fie şi ea o constantă, o sfântă şi permanentă datorie a întregii noastre vieţi.

Conştiinţa, inima noastră, impun recunoştinţă, respect, dorinţa de a nu supăra nicicănd, ajutorul, când ea se află la nevoi, întoarcerea, măcar din când în când la casa din care am plecat pe drumurile vieţii, purtarea permanentă în sufletele şi gândurile noastre – atunci când viaţa ne duce departe de ea – a imaginii ei ca pe o icoană sfântă etc. Practic, manifestările dragostei de mamă nu pot fi (re)numerate: “Jur că peste ani cândva/ Eu voi fi lumina ta/ Şi îţi voi şterge lacrima/ Mă rog bunului Dumnezeu/ Să legene pe faţa mea/Lumina chipului tău Şi tu priveşte mamă dimineaţa/ în oglindă ochii verzi/ ai tăi sau pe ai mei din depărtări/îi vezi?/ lacrima de bucurie a ta/ de dor şi de durere a mea »(Jurământ pentru mama, poem bilingv, traducere în limba italiană Denisa Balan).

Poezia sa refuză cu ostentaţie nu numai turnul de fildeş atât de drag cândva poeţilor, ci şi universul în care s-ar putea accede prin lentilele instalate într-un astfel de turn.Lirica sa e mai curănd o sumă a efortului pe care POETUL nu-l poate face decât de unul singur pentru zidirea singurului turn care, prin cuvânt , ar putea totuşi să ajungă pân’ la cer : «Abia i se mai vede năsucul din fular/ Obrajii roşii, prichindel pierdut în munţi de nea/ A colindat şi pe la uşa mea/ Cu banii câştigaţi şi-a cumpărat vioară/ Copilul cântă la ferestre îngheţate/ Până la primăvară, oamenii buni îi ascultă poveştile…”(Altă poveste de iarnă, traducere în limba engleză Oana Popa-Nimigean).

Pentru reluarea şi punerea in valoare a investiţiei spirituale umane, a îndrăznelii şi forţei unui astfel de turn, se angajează cu toată fiinţa sa poeta. Şi cu toate riscurile incalculabile, îşi propune să reia, cât mai onest şi simplu,demersul zidirii prin cuvânt:” Motto: “Când râde Alice/ Cântă un înger în paradis”//”Alice aleargă fericită prin curte/ Cu mâimile ridicate spre soare/ La umbra blândeţii ochilor ei/ Curcubeul devine floare/ Istoria se repetă îngerii mi-au tot zâmbit Zeii mi-au cântat la harpă/ Cred că din aceeaşi matcă ne-am rostogolit/Într-o poveste cu final fericit/ Eu lacrima de durere ea lacrima mea de bucurie/ Dintr-un izvor fermecat, la infinit”(Alice, tradotto Denisa Balan). În noi există, întotdeauna, nu numai două ci trei lumi, aceea pe care o trăim şi ne determină, cea viitoare pe care, trudind, o scoatem mereu le lumină şi pe care am pute-o modela, prin forţa raţiunii. O a treua, un fel de această şi de altă lume, ideală, artistică, a poetului deocamdată, dar care incă mai are şanse să devină posibilă şi acceptată şi realizabilă.”Va spune Valentino această poezie/

Aprins de dor în alt colţ de lume/ Lăsată de Dumnezeu într-o altă limbă/Eşarfă pe aripa de colibri a Turnului Babel/ Nouă ne va fi punte între inimi/ Turnată în taină placată cu păsări măiestre/ Inorogii vor cânta zeii vor scrie cu firul Ariadnei/ Nunţile vor trece în alai de poveste petale de fluturi/O să danseze cu Valentino printre săruturi”(Valentino , poem bilingv, traducere în limba italiană Denisa Balan).

Confesiunile doamnei Gabriela Ana Balan cuprind în spiritul lor inclusiv o soluţie: a culturii universale, neîndoielnic, dar şi pe aceea a culturii şi dezvoltării plurivalenţelor ei naţionale şi etnice. În acest al treilea mileniu patrie ne poate fi cu adevărat numai planeta noastră Albastră: la al cărui albastru suntem obligaţi spiritual să contribuim prin culorile sufletului nostru, generate de aceeaşi lumină universală. „într-o noapte te-am visat/ Erai altul/ Îmi traversai toate zidurile cetăţii Şi nu mă găseai/ Sub înaltul/ Acoperiş al voluptăţii/De gheaţă ochii tăi erau cerul Buzele tale îmi strigau să plec/ Lacrimile se făceau ocean” (Noapte)”.

Lirica sa ne propune o atitudine vizionară.Şi chiar dacă expresia liricii sale e uneori surclasată de energiile vizionare ale gândirii poetice efectul spiritual al acesteia are cel puţin importanţa unor deschideri de drum în efortul nostru de sincronizare la culturile şi civilizaţiile universale.” Să nu vii la mine cu gânduri rele, cu vorbe goale/ Ştiu să mă apăr îmi pârjolesc holdele/ Îngrop comorile, otrăvesc fântânile/ Dacă vrei să mă cucereşti cu sabia în mână/ Te rătăceşti în pustiuri până/ Şi lebedele mele vor fi câini/ În glastre vei găsi urzici şi spini/ De mă săruţi curgi în cascade printre mâini/ Dacă vii aburind ca miezul de pâine Armura ta fosforescentă de iubire/ Ia formă de mătase la mine în baldachin/ (G.A.B.)/Nici în gând nu vin la tine/ Nu-s nebun să îmi pierd a minţii simţire/prefer o carte, paharul cu vin,/ oglinda prăfuită,sticla de venin/ pentru zmeul cel rău ascuns în fântână/ el are curaj,scumpa mea zână (A.G.)”(Adio, Ana!, colaj realizat împreună cu poetul Adrian Grauenfels, Israel).

Poeta nu îşi concepe expansiunea sa poetică în universal în mod superficial, alimentată de locuri ocazionale, ci cu hotărârea de a i se dărui şi a-i redărui energiile unei conştiinte mult mai clar-văzătoare, dobândite în urma excursului prin universal. “ De m-ai lăsa o clipă în ochii tăi Prin care apa se întoarce în nori Abur ca zeii din Olimp/ Eu m-aş întoarce zece ani în timp/ Fără şarpe fără păcat / Floare din pomul lăudat/ sunt o cireaşă neagră coaptă/ şi înăuntru o zeiţă aşteaptă/ de m-ai lăsa o noapte în braţe/ ar curge apă din speranţe/ vei naviga în lumea mea de do ca un pirat ce atacă un vapor/ nu e vin în pahar, e lacrima mea/ străinule, cu ce drept bei din ea?/ Cât de mult te iubesc în vânt/ Învaţă-mă să te uit”(Abur). Însăşi fiinţa cea pământeană a poetei şi-a dobândit prin poezie o a doua viaţă, împletită cu întâia,ceea ce conferă creaţiei sale aspectul unui gest liric post modern , chiar dacă aflat încă destul de mult sub presiunea realismului. Poezia Gabrielei Ana Balan se înscrie mereu „într-o visare” sau într-o trăire şi, prin aceasta, reuşeşte să ne salveze de zădărnicie.:” Veşnic prizonier/ Furtunii urii tale/ Unde am ingropat atâta soare?/ Sub tunetele negre din privirea ta/ Plângând/ De ce am semănat atâta vânt?/ De astăzi/ Doar seminţe rare/ Iubire,/ iertare/ Visez / Dormind/ pe un pat de lăcrimioare”(Pat de lăcrimioare”).

Definitoriu rămâne pulsul teluric şi cosmic,ecourile existenţiale şi fiinţale ale acestuia, raţional admise şi încorporate spiritual , se recunosc mult mai mult, constituie într-o măsură mult mai considerabilă substanţa poeticului.

Demersului deliberat i se substituie cu mai multă forţă percepţia lirică a lumii:

adevărul artistic: “Lacrimile rouă/ Săgeata privirii încrâncenate/ fâşii de curcubeu/După o noapte de galop nebun/ Prin rai/ În herghelii de fluturi străvezii/ Maci fără stăpân se sinucid în dorul/ mirosului de infern din iubire/ Magii fără baston transformă arborii în păpădie/ Pe câmpul dintre noapte şi zi/ Un cal cu copite de cristal/ Prin sângele meu vii/ Cu cât mai aproape cu atât mai departe ca drumul meu înspre moarte”(Calul de cristal, poem bilingv, traducere în limba germană Renate Müller - Germania).

Clepsidra măsoară curgerea fiinţei poetei, energiile acesteia, greutatea lor sentimentală şi identitatea cuvenită. Miracolul liric pe care îl primim în suflet are ceva mai mult din bulgărul polenului, mult mai purificat. Se înscrie cu prioritate sub semnul trăirii pătimaşe a revelaţiei, ca supremă modalitate de a fi, îi asigură ieşirea din labirintul frământărilor , metamorfoza găndului şi sufletului: “Amore azi ne jucăm cu litere/ Scriem pe piese de domino/Le răvăşim prin cer/ Se vor rostogoli cuminţi/ Vor lua foc după dâra de fum/ Rănâne atârnat/ Numele meu/ o coadă de dragon/ Literele culese din scrum/Formează numele tău/ Priveşte pe cer câte cozi de dragon/ oamenii înţelepţi/ numără împreună cu noi”(Cozi de dragon).

Iată o icoană de catapeteazmă care prin forţa ei telurică şi siderală, marchează însăşi intrarea în altarul poeziei Gabrielei Ana Balan. Altar configurat prin toată creaţia sa ca un pristol inegalabil al purităţii şi sincerităţii omeneşti şi sfinte:” El trece ca o înserare scutură petale/ Scutură aripile dispare pe ea o pătrunde o boareO doare pe urmă o pătrunde harpa lui Apollo/Pe urmă cine mai trece pe acolo o pătrunde dorul şi moare/ El sădeşte o floare vai ce grădină mare…”(El şi ea).

A fascina înseamnă o conştientizare prin durere. Şi în lirica poetei are aproape un acelaşi sens, implicat însă prin cuvânt, în suflet. Suntem în faţa unui act moral şi estetic coordonat la o cu totul nouă raportare, la revendicarea susţinută a unui bun simţ care ar trebui să înnobileze arta: “îţi dăruiesc statui pe alei roşiatice/ o cană de vin pentru îngerii de pe umăr/ purtaţi de vânt prin frunzele gălbui/ pe coroana dintre viaţă şi moarte”(Eu, toamna…).

Poeta işi marchează scena lirică cu o intransigenţă ieşită din comun, convinsă că numai prin lumina adevărului se poate ieşi din labirint. Lirica domniei sale e o linie de atac, direcţionată cu fermitate şi credinţă în confruntări soldate cu răni spirituale dar şi cu victorii:”Nu o lăsa să plece /Ea nu crede în a doua şansă/ Nu se va întoarce/ Ştie să zboare/ E un fluture cu aripi de cristal/Pentru ea nu există încă o floare/ Noaptea adoarme pe o lacrimă/ Dimineaţa dispare/ Rămâne o picătură de nectar/ Ia-o în braţe/ Azi eşti petală/ De piatră din apă curată/E ultimul ei avatar”(Fluturele de cristal, poem bilingv, traducere în limba italiană de scriitorul Gregorio Costa, Italia).

Autoarea îşi înnobilează textul cu convingerea că liantul dintre cuvânt şi sensul lui nu poate fi decât credinţa, iubirea, suferinţa, lacrima, conştiinţa: „ …şi iarăşi m-am trezit/ la rădăcina unui vişin putred/ smuls de furtună/ cu siguranţă e miercuri/ ştiu pentru că iarba e gri/ tu iarăşi reuşeşti să pleci fără să vii vraja aceasta nu voi reuşi/ să o tălmăcesc vreodată/ torn apă curată lacrima mea/ lăstarilor tineri/ de data aceasta vei pleca/ lăsând pădure în urma ta/ sau poate e vineri?/ nici nu va conta/ voi ştii când zâmbeşti/ oceanul/ se umple cu un pahar de apă”(Iarbă gri).

Lirica domniei sale se constituie într-un discurs şi text omogen al semnificaţiilor lumii pe care o cunoaşte, a trăirii gândului şi a trăirii visului , a revelaţiei pe care numai situarea într-o astfel de ipostază o poate determina:”Dar dacă ţi-

aş jura că am răspunsul corect/ La orice întrebare/ Ochii tăi îmblânziţi cu un baston de laur/ vor deveni o insulă plutitoare/ Şi noi vom putea să fugim de trecut/ cât e lumea de mare”(Îmblânzirea ochilor”).// “Departe în umbra visului tău oval/ Fluture pe o petală/ Eram o lacrimă de cristal/ Dulce amară/Adânc adânc în inima ta/ Cu viaţa care muşcă din moarte/ Erai vaporul ce mă naviga/ Departe departe…”(Lacrima de cristal)// ” Îmi aşez iubirile ca epoleţi/ Pe umbra umerilor tăi de pe pereţi/ Mai fericită ca oricând/ intru tiptil la tine în gând”(Limonada).

Dorinţa omului de a iubi, de a fi iubit, nu se poate îndeplini dacă nu respectăm dictonul lui Seneca: “si vis amari, ama”(dacă vrei să fii iubit, iubeşte). “… Şi singura iubire a ta/ Sunt eu şi nu mă poţi visa/ Ne salutăm prin trenuri, în temple, în avion/ Purtăm iubirea ca medalion/ Pe suflet, coapse, pleoapă – departe/ Pe cine ţii în braţe când mă strigi? Visez/ Că ochii mei, nu pe ai ei îi vezi Zbor spre iubirea de dincolo de moarte/ împrumută-mi o aripă, a mea e rănită/ îţi dau în schimb un ciob de megaclipă”(Medalion).// „te scuzi – ai luat caietul greşit e cel cu discursul de adio/ nu cel de bun-venit pe care mi l-ai pregătit/ eu mă ciupesc de obraz să văd dacă tu ai fost treaz/ în sfârşit, poţi pleca liniştit, nu sunt eu, ai greşit/ mătur cioburile pasului tău grăbit/ ştiu că mâine te întorci îndrăgostit”(Până la mine).

Pentru George Bernard Shaw, dragostea este dorinţa de a da ceea ce este al tău altuia, şi de a simţi fericirea acestuia ca şi când ar fi a ta:” Nu crezi că ea te iubeşte?/ Caută floarea care înfloreşte/ După fiecare îmbrăţişare/ Şi vezi toţi arborii Cât au rodit de tare…”(Pe lună).

Planeta albastră a liricii sale îşi dezvoltă şi extinde viaţa poetică din asemenea baze şi structuri, opunându-se cu deosebire jalrealului sufletesc şi spiritual care ne ameninţă:”… privirea ta oricând spre mine este/ nu sunt goi agrafa mea sclipeşte în ochii tăi/ mâna ta se îndreaptă înspre mine ca un fulg/ şi iarăşi semeni cu altcineva, vechea poveste,/ nu pentru că te-am confundat/ ci fiindcă ai dansat şi te-ai mişcat/ prin mintea mea nevinovat/ deodată am pictat un fir de vânt”(Portret din memorie)// “…Cauza iubirii încă nu s-a inventat/ dimineaţă voi bea ceaiul verde/ tu în altă parte cafeaua fierbinte/ pentru că aseară, obosit de vise/ pur şi simplu ai uitat ferestrele închise/ şi cred că am uitat să mor/ de dimineaţă m-am trezit de dor”(Seri banale).

Parcurgăndu-i cu atenţie opera lirică, aflăm îndărjirea cu care se opune oricăriei alienări a fiinţei umane şi distrugerii ei, inclusiv alienării sensului primar al cuvântului:”Ai dreptate, amintirile/ Rezistă mai mult amestecate cu sare/ De aceea porţi în buzunar o solniţă mare/ are o singură limbă de ceas/ Indică doar secundele care ne-au mai rămas/ cifra unu urmată de atâtea zerouri/ câte cristale de sare vei mai pune în iubirile tale/ clepsidră aşezată invers, timpul meu/ alunecă pe timpul tău/ ne pune sare-n vise un înger rău”(Solniţa).

Ideea apropierii de oameni, de bucuria şi suferinţa lor înseamnă să le oferi speranţă, singura care ramâne după ce ai pierdut totul” – Thales din Milet. “ Presară dulceaţă pe urmele pasului/ Dă cu un veac înapoi limbile ceasului/ Când simţi că reuşeşti/ Să nu te mai gândeşti la alte femei/ Înfinge steagul alb/ În inima ei”(Steagul alb)// “Port pe suflet un stigmat/ Ştanţat cu fierul roşu al iubirii/ O pată vânătă în formă de săgeată/ Din cenuşă/(Stigmatul iubirii)// .’ Te simt aproape când înfloresc copacii toamna/ Când mă salută oameni fără să mă cunoască/ mai e puţin până să ne întâlnim/ rege de lumină”(Vreau să văd noaptea polară).//” Va veni întâi corbul/ Îţi va da o panăDacă îţi lipsesc suflă şi mă cheamă/ Spiriduşii vor străbate munţi de nepăsare/ Înarmaţi cu felinare/ Vor

străpunge tunel până în inima ta/ Să vadă dacă e primitoare/ o noapte lungă de dor… »(În lipsa mea).

Lirica Gabrielei Ana Balan nu poate fi percepută, receptată prin punerea in teasc a cuvântului. Sensul pur al acestuia e respectat cu sfinţenie. Alchimia cuvântului, deşi aflată la modă, e refuzată subtil sau chiar respinsă.Profesiile de credinţă susţin aceeaşi convingere:” … Îţi propun să facem un pact/ Chiar dacă avem opinii diferite/ Poate reuşim în aplauze prelungite/ Fără un vot pro unul contra/ Din acelaşi vis să ne trezim/ Cu amintiri fericite »(Prizonier în labirintul de cristal, Referendum) // « Stimate, iubitule cititor/ Din motive lesne de neînţeles/ Poezia mea a fost cenzurată/ Am păstrat doar titlul/ Când îl citeşti / Te rog să îţi fixezi la ceas/ Ora exactă/ Să fii punctual / La întâlnirea noastră/ Pe tărâmul celălalt/ Poţi veni cu ce ai la îndemână/ O luntre o batistă/ O scrisoare o floare un chibrit/ Din care să rezulte că m-ai visat/ Altminteri vei fi pedepsit »(Libertate în vise).

Gabriela Ana Balan este prin ceea ce a scris un poet român şi la fel de bine un poet al lumii, prin felul cum a gândit şi gândeşte: „Noi de acasă ne rugăm să deie Dumnezeu şi ani mai buni/ Pentru copiii noştri mândri că sunt români”(Ani mai buni).//”Poezia îmi e dâra de sânge…/ Prin temple prin nori prin ochiul lui Dumnezeu/ Plouă şi ninge poezie din sufletul meu”(Ars poetica).//”La ultima strigare vii tu, cumperi tot/ Promiţi să faci prunci fericiţi În schimbul unui an cu noroc”(Ultima secundă din 2013)://” Ce rai bizar cu blugi şi zei/ În care pruncii nasc femei/ Bărbaţii fug de primul lor sărut/ Şi cel mai bine ar fi să nu mai mori Dacă ai avut curaj şi te-ai născut »(Ce rai bizar).

Conexiunea spirituală pe care o ilustrează poeta este una născută şi consolidată în timp, repotenţată prin lirica de această factură a domniei sale.

Personalitatea poetei ne propune o aventură a spiritului, triumfătoare peste experienţele terestre.”Ce veac ciudat e acesta/ În care m-ai lăsat…tu înconjori soare şi lună/ doar ca să fim mai multe veacuri/ împreună »(Ce veac ciudat).// « Strâng pumnul suflu înspre voi mă doare/ Doamne de ce se împrăştie biserica ta mare ?/ Încercaţi să prindeţi fiecare o petală de floare »(Biserica din palmă) .// «… când nu mai aveam la ce visa/ eu am muşcat şi din absenţa ta/ singură însetată pustie niciodată/ nu voi tolera să muşte nepăsarea din viaţa mea “(Eu şi…).

Considerăm că lirica Gabrielei Ana Balan reprezintă, în sens etimologic chiar, „forma întreagă şi deplină a armoniei între eu şi lume, între eu şi cosmos…”(N. Iorga):”Astăzi îmi duc copilul de mână să înveţe istoria adevărată…/ Cerul plânge, istoria adevărată se scrie cu sânge şi scrum/ prin gheaţă şi fum.”(Gheaţă şi fum)//”Dumnezeu mi-a lăsat poezia singura poartă deschisă spre cer…/ Doamne ascultă-mi ruga când voi termina de scris ultimul cuvânt/ Să nu mai văd nici un copil plângând »(Ruga pentru copii)// « « … Mai devreme ai zâmbit acum/ Se aude un scâncet la răscruce’ Pruncul din mine plânge/ Pe un cearşaf alb şifonat din celălalt avatar »(La răscruce).

La început a fost cuvântul. Cunoaşterea devine astfel perpetuarea unei regenetări umane, a unei noi geneze, spirituale.şi în acest sens se propulsează aproape toată lirrica sa. « Ele cuvintele mele rebele/ Vor fi supuse şi mlădioase’ Sub mângâierile mele le cer/ Să îmi recunoască un singur tron/ În cer » (Revpltă în templul civintelor)// « îmi ţin îngerul negru ferecat/ în aluatul de pâine îmi hrănesc iluzia/ zilei de mâine/ cu frica unui câine/ născut să fie/ prietenul eutanasiat”(Rai şi iad).// “Nu mai fii trist/ Aşa vine moartea peste toate’ Vise speranţe datorii şi păcat

Închide iubirea, o copertă de carte »(Ni mai fii trist). « … sap tunel prin muntele de nea/ să trag cu ochiul poate voi vedea/ cui i se repartizează cheia de la trupul meu/ şi inima mea îi va părea primitoare ?/ va arde sub mângâierile tale/ sau eu le-am adus din alte avatare ? « (O.K.).

Prin revelaţiile pe care poeta ni le poate procura, încununându-ne cu fericire, prin libertatea de gândire şi exprimare, putem păşi pe drumul viselor şi ne putem afla liniştea : « ne-am fi scris poezia cu pană de înger/ acum scriu cu vârf ascuţit/ însângerat de lance…/ în urma mea rămâne o dâră albă pe cer/ în zori sigur ninge”(Pe cer)// “Ce mai vrei de la lume Cezarule ?/ În veacul acesta/ Prea tare ai trişat cu zarurile »(Plăţile Cezarului)// « La urmă trece timorată şi fantoma ta/ În loc să se sperie copilul râde/ Arată cu degetul – uite,/ Fantoma aceea se plimbă singură,/ nu şi-a luat porcul cu ea ! »Prin ochi de copil) // Nu vreau să evadez vreau să visez/ Trei numere cu care să câştig la loterie/ Să îmi cumpăr un labirint / să te ţin prizonier/ În timpul meu pe vecie Să îmi păzeşti cuvântul Eu, fata de cristal jertfită de şamani/ port pe umeri pământul+Prizonier în labirintul de cristal).

Poemele Gabrielei Ana Balan se rostesc cu o mare încredere în înţelepciunea umană şi în sensibilitatea acesteia. Poemele sale rămân o biografie a eului şi sinelui. În fiece poem e prezentă o conştiinţă şi o gândire poetică. Lirica sa se înscrie în spiritualitatea omenirii.

GHEORGHE CLAPA REVISTA ASILR (ISRAEL) Revista “Orizonturi literare” “Gheorghe Clapa – cronici la volumele poetei Gabriela Ana Balan”, (2014)