Gheorghe clapa

GHEORGHE CLAPA CRONICI LITERARE LA VOLUMELE POETEI GABRIELA ANA BALAN http://self-publishing.ro/index.php?r=book%2Fview&id=210

GABRIELA ANA BALAN 1. ÎMPĂRATUL DE CEARĂ, EDITURA SINGUR, TÂRGOVIŞTE 2012 2. LABIRINTUL DE CRISTAL, EDITURA SELFPUBLISHING, BUCUREŞTI, 2014

Viaţa trăită la cea mai înaltă tensiune poetică şi intuiţie ideatică*

Gheorghe CLAPA

Motto: „...Ivirea mea n-aduce nici un adaos lumii, Iar moartea n-o să-i schimbe rotundul şi splendoarea. Şi nimeni nu-i să-mi spună ascunsul tâlc al spumii: Ce sens avu venirea! Şi-acum – ce sens plecarea ? –” Omar Khayyam

Friedrich Hölderlin scria: „plin de merite, omul poetic trăieşte pe pământ” pentru că „poeţii întemeiază ceea ce dăinuieşte”.

Everestul gândirii filosofice moderne a fost Immanuel Kant, a cărui vibraţie lirică răzbate în finalul „Criticii raţiunii practice”, unde evocă entuziast sublimitatea cerului înstelat alături de cea a legii morale din sufletul său, pentru ca poeticitatea să fie larg prezentă, sub o formă decantată, în „Critica puterii de judecare”. Împăratul Marc-Aureliu, în meditaţiile sale din cartea scrisă în limba greacă, „Ta eis heauton” – „Către sine însuşi” – pledează pentru respectarea naturii, temperanţă, bună înţelegere şi mai ales efortul continuu către perfecţiunea morală de sine. Viaţă de esenţă intens poetică, a avut Giordano Bruno, care concepea libertatea metafizică absolută ca un zbor ascensional neîncetat al „intelectului eroic”, parte a Divinităţii care suie mereu către absoluitatea sa. Eminescu intenţiona să modifice „Luceafărul” şi mai ales „să-i înalţe cu mult sfârşitul”, în viziunea zborului neîncetat al intelectului „eroic” din lirica lui Giordano Bruno.

Gânditorii presocratici, precum şi Platon, şi-au creat viziunea metafizică în elan poetic exprimând însăşi viaţa lor. În versuri, presocraticii – mai ales Empedocle şi Par- menide – au fundamentat toate adevărurile primordiale, toate conceptele care urmau să fie ale întregii filosofii occidentale, după ce acele adevăruri urmau să fie sintetizate de Platon. Fără Pitagora, Tales, Empedocle, Heraclit, Parmenide, Ze- non din Elea, Democrit etc., nu ar fi existat Platon, iar pe de altă parte, Wittgenstein afirmă, pe drept cuvânt, că sistemele filosofi- ce euro-occidentale ulterioare antichităţii nu sunt decât „note de subsol” la „Dialogurile” platoniciene. Prin urmare, din poezie s-a născut filosofia occidentală, la fel şi cea indiană. Şi amintim că tot din poezie, sub forma ei cea mai pură, s-a născut şi filosofia morţii din balada Mioriţei, în viziune unică pe plan universal: moartea ca hierofanie feerică a omului cu întreaga natură, începând cu „gura de rai” de pe plaiul pământesc şi sfârşind cu cerul înstelat. Viaţa lui Rabindranath Tagore reprezintă un model paradigmatic de tră- ire filosofică şi poetică – în spiritul panteismului hindus, unificarea universală având loc sub semnul iubirii.

Nietzsche a îmbinat, asemenea presocraticilor, la modul ideal gândirea cea mai profundă cu poezia. Întreaga sa filosofie are vibraţie şi elevaţie lirică, în pisc aflându-se „Also sprach Zarathustra”. Platon şi Nietzsche sunt citiţi mai mult decât alţi filosofi, tocmai pentru poeticitatea gândirii lor. La fel şi Spinoza – citit mai ales de filosofi ca Hegel şi Nietzsche – din cauza purităţii poetice şi a elanului intelectual – amor intellectualis Dei – din „Ethica” sa, depăşind infinit faptul că vorbeşte în teoreme şi demonstraţii cu aer rigid, more geometrico. O altă atracţie a cărţii sale o constituie demnitatea pe care o conferă omului de a fi una cu divinitatea.

Aici, pe pământ, nu numai pentru că existenţialismul este la modă – trăit şi scris – ci mai ales fiindcă filosofia sa a suferit o comutare radicală datorită liricii lui Hölderlin, căreia i-a şi dedicat o imensă

carte. Adevărul uman este poetic, este creaţia imaginarului nostru – grecescul poiein înseamnă a face, a crea – pe când silogismele filosofice pot păcătui prin uscăciunea lor, alături de pretenţia de absoluitate. Imaginarul poetic deschide fereastra spre realul pur uman, – care constituie fapta faustică şi grandoarea omului.

Omar Khayyam este modelul lui uomo universale care a creat nu numai pe plan ştiinţific – astronomie, matematică, medicină, – dar totodată a creat şi vieţuit pe plan filosofic şi liric – de la tonalitate melancolică (n.n. vezi motto-ul acestui eseu), la entuziasm: „Surâs şi puritate! O, răsărit divin!/ În cupe scânteiază câte-un imens rubin./ Fă dintr-un ram de santal o harpă să vibreze/ Şi arde altă creangă ca să ne parfumeze” şi până la zbor mistic ultim: „La cei răi nu-mi voi spune, nici la cei buni secretul./ A gândului esenţă în verb sărac ar fi./ Eu văd un loc mirific, dar nimănui nu-ncredu-l/ O taină am pe care n-o pot dezvălui”.

Pindar şi Hölderlin şi-au trăit viaţa la cea mai înaltă temperatură a liricii, şi anume „gândirea poetică”. Cel mai de seamă poet grec scrie: „De orice înţeles, muritorii nu-şi aduc aminte, dacă el nu dă în floare pe înălţimile sofiei”. Autorul romanului „Hyperion” este poetul spiritualităţii absolute pe plan universal. „A fost arhetipul poeţilor, scrie Herman Hesse despre Hölderlin, predestinat de Dumnezeu şi jertfit de Dumnezeu, strălucind în puritatea sa supraomenească, plin de nobleţe şi dureroasă frumuseţe”.

Dar, iată avertismentul lui Heidegger, infinit dator lui Hölderlin: „Ne-ar trebui multe zile cu multe ore privilegiate pentru ca meditaţia noastră să poată urmări la modul cuvenit drumul către un poem”. De acest lucru Hölderlin era conştient, chiar şi în perioada de penumbră a minţii: „Totul este lăuntric,/ Aceasta separă/ Acest lucru îl apără pe poet// Temerarule, ai vrea faţă în faţă,/ Să-i vezi sufletul/ Te-ai prăbuşi în flăcări”. În aceeaşi perioadă nota – „Din Dumnezeu iese opera mea”. În afară de „Sonete”, poezie profund gânditoare este teatrul lui Shakespeare. Monologuri precum cel al lui Hamlet („To be, or not to be, that is the question...”), al lui Macbeth („Mâine, şi-apoi mâine, şi iar mâine/ Cu paşi înceţi se-alungă de la o zi la alta/ Până la ultima silabă-nscrisă-n timp...”), al regelui Lear purtând pe Cordelia moartă în braţe în mijlocul furtunii („Vă spun, nimeni nu este de vină, nimeni”), tragedia „Furtuna” – sunt doar câteva exemple de profundă poezie. Citim în „Visul unei nopţi de vară” un tablou expresiv al celor trei mari „condamnaţi” la imaginarul poetic: „Nebunu,-ndrăgostitul şi poetul/ Din fantezie pe de-a-ntregul sunt făcuţi;/ Diavoli mai numeroşi ca-n vastul iad/ Nebunul vede; îndrăgostitul, în delirul său,/ Vede-a Elenei frumuseţe pe-o frunte din Egipt./ Rotindu-şi ochiul de extaz cuprins,/ Poetul vede cerul pe pământ, pe cer pământul./ Celor neştiute, condeiul lui, le dă un chip/ Iar vaporosului nimic îi află/ Sălaş să locuiască şi un nume”.

Cel mai de seamă poet al modernităţii, Rainer Maria Rilke, şi-a trăit viaţa ca un neîntrerupt poem, o poezie prin excelenţă suprasolicitând, în măiestrie neîntrecută, metafora. De aici influenţa sa asupra întregii lirici ulterioare, care a devenit „rilkeană”, inclusiv la Lucian Blaga – desigur fiecare poet asumând metaforismul la modul propriu. Dar (sub influenţă freudiană), lirica autorului „Elegiilor duineze” este vădit impregnată de un erotism dus până la obsesii antipoetice. Aşa cum remarcă şi Blaga, poezia lui Hölderlin

este lipsită de metafore, în schimb, este cea mai pură.

Mihai Eminescu a fost prin excelenţă „Denkender-Dichter”, poet gânditor, lirica lui suind supremele trepte ale gândirii. Concepţii noi a formulat pe plan universal, de asemenea despre libertatea metafizică, despre prezentul poetic eterne, sau despre frumuseţe ca fiind nu o armonie statică, în- cremenită – „secţiunea de aur” a vechilor greci – ci o armonie în mişcare. „Poezie gânditoare” nu înseamnă filosofare versi- ficată, ci acea poezie iluminată activă care impulsionează inima, sufletul, spiritul la trăirea transfigurată a vieţii de fiecare zi.

Este viaţa ideală. Cititorul cu vocaţia trăirii poetice află acest impuls transfigurator la poeţi-gânditori şi gânditori-poeţi precum filosofii presocratici, Pindar, Platon, Khayyam, Shakespeare, Hölderlin, Nietzsche, Eminescu, Tagore – şi la alţi creatori din aceeaşi familie cu largi deschideri luminătoare. De fiecare dată descoperim în operele lor alte sensuri şi de fiecare dată ne naştem altfel, purificaţi (Vezi şi George Popa, „Viaţa filozofică, viaţa poetică”, în „Dacia literară”, anul XXIV (serie nouă din 1990) nr. 5-6 (116-117), 2013, Iaşi, România, p.54-58).

Gabriela Ana Bălan este născută în Sibiu, la 19 septembrie 1968. A absolvit la Colegiul Naţional „Octavian Goga” Sibiu, promoţia 1983-1987, la clasa de filologieistorie. În 1984 este finalistă la faza naţională a Olimpiadei de Limba şi Literatura română. Din 1982 este membră a cenaclului sibian „Lumina”, unde din 1987 până în 1989 scrie săptămânal cronicile literare care apar în ziarul „Tribuna Sibiului”. Debutează cu poezie în revista braşoveană „Astra”, după care publică în mai multe numere ale revistei „Transilvania”. Obţine e-mail: revistaelanul@gmail.com http://sites.google.com/site/elanulvs/ Redacţia (tel.: 0235-436100) Redactor şef: Marin Rotaru Redactor-şef adjunct: Cristian Onel Redactori corespondenţi: prof. univ. dr. Vlad Codrea, Univ.

“Babeş Bolyai”, Cluj-Napoca prof. univ. dr. Ştefan Olteanu, Bucureşti Dan Ravaru, Vaslui Corneliu Bichineţ, Vaslui Mircea Coloşenco, Bucureşti Serghei Coloşenco, Bârlad Laurenţiu Ursachi, Bârlad Laurenţiu Chiriac, Vaslui Ion N. Oprea, Iaşi Sorin Langu, Galaţi

ISSN: 1583-3593 Tehnoredactare: Bogdan Artene Tipar: SC Irimpex SRL Bârlad

premii la concursuri şi festivaluri în Sibiu, Mediaş şi Târgu-Jiu. După decembrie 1989 este redactor la ziarul sibian „21 Radical”, până în 1993. De atunci şi până în prezent este manager la SC „Vladis” SRL. Este căsătorită, are două fiice. „În octombrie, deasupra unui copac care a dobândit semnificaţii, a rămas, vorba poetului, cerul fierbinte şi gol...

Acolo, în pitorescul peisaj la ceas de toamnă al Dumbrăvii, a curs sânge a cărui legendă va fi purtată prin timp.

Cerbul căruia copiii îi mângâiau, până nu demult, boticul umed, cerbul care se înălţa demn, uriaşă sculptură, în faţa vizitatorilor, a gustat, cu preţul sacrificiului suprem, pâinea libertăţii căreia nu i-a descoperit decât, vai, gustul amar dincolo de fiara din om l-a împiedicat a pătrunde.

Credeau că cerbului i-a fost predestinat gardul, aşa cum unii au crezut că nouă, animale la fel de bolnave, ne-a fost predestinată ciuma roşie.

Cerbul a încercat în octombrie ceea ce am încercat noi în Decembrie 1989, REDOBÂNDIREA LIBERTĂŢII! Izbânda însă ne-a fost frântă, pentru puţin timp norocul ne-a surâs...

Sfârşitul cerbului a fost cumplit... Nu a vrut să facă nimănui rău, nici măcar celor care l-au ţinut captiv. Oamenii însă lau prins, l-au bătut, după ce l-au înfometat. L-au legat cu o funie petrecută printre coar- ne şi maxilar, de un copac. Lau lăsat să se zbată... funia să pătrundă adânc, picuri de sânge să curgă, viaţa să se stingă lent... Povestea lui? Povestea noastră... (Gabri- ela Ana Bălan, „Cerbul şi gardul”, articol publicat în cotidianul independent „21 Ra- dical”, Sibiu, marţi, 12 noiembrie 1991). „Împăratul de ceară” este o carte scrisă de Gabriela Ana Bălan întru limpezirea eului scurs de sub pleoapa destinului. O carte de suflet şi pentru suflet. Prin acest volum de poezii ne-a demonstrat că scân- teia albă din sufletul ei a dat flacăra care a gravat sublim pe foile de hârtie „Împăratul de ceară”. În sunete astrale, duhovnicul sufletului unui suflet de poet cântă din liră pricesne în arpegii fulgerate, generatoare de sublim.

Metafora e uimirea din respira- ţia sângelui ei. Cosmosul umplut cu infinit brâncuşian e mortarul din zidirea cuvintelor, cântec zbuciumat stors din trăiri personale: „Cuvintele/ Cum anii în biblioteci miraţi/ Respiră prin ochiul ascuns între file/ Numărau împăraţii de la gâtul copilului/ Alungând marea la ţărm/ Hrănirea cu alge ar fi cea din urmă izbândă/ Risipită cenuşa imperiilor/ Se preface în oraşe pentru săraci/ Negând umbra/ Mă visez/ Ram de cireş în grădina de gânduri/ Ucigaş şi trişor/

Cu silabe ascunse în mâneci” („Templul din umbra cuvintelor”); „Caut mereu cuvinte/ La care să mă închin/ Ele-mi fac reverenţe/ Şi-mi afişează în faţă/ Eternul feminin/ Eu le dresez cu biciul/ Le mânuiesc cu sabie şi scut/ Vreau şi să spun/ Vreau şi să le ascult” („Cuvinte”); „E iarăşi dimineaţă în cuvânt/ Şi iarăşi bate vânt de libertate/ Din 20 în 20 de ani/ Ne face Dumnezeu dreptate// Prieteni iarăşi ninge în cuvânt/ Şi iar se face curăţenie în moarte/ Arborii tineri se aud crescând/ Pe linia ce bun de rău desparte// Şi iarăşi înfloreşte clipa/ În care iar istoria e dreaptă/ Şi iar îşi scutură cuvintele aripa/ Alţi 20 de ani la rând aşteaptă// Cuvintele cum se rostesc şi dor/ Trimit corăbii în viitor/ Şi poezia, în sublim decor/ Le-ntâmpină biruitoare în portul lor” („Dimineaţa în cuvânt”).

A trebuit să vină toamna, în crinolina ei violetă, pentru ca zâmbetul să nu se transforme în grimasă, ci din odrăsluire luminată de fiorul misterului topit în poezie: „Există un anotimp când ochii/ Sunt acele ceasornicului scufundat în mare/ Şi altul când rămân împietriţi pe uscat/ Din oasele timpului măcinat/ Peste prezicerile mayaşe/ Torn asfalt între cer şi pământ// Cel mai mult iubesc toamna/ Aşteptând-o trece mai repede anotimpul celălalt/ Cu foarte mult frig sau foarte mult cald/ Aşa cum tatăl meu iubea/ O poezie de a mea cu un cal alb/ Prins într-un par de căpăstru// Palmele tatălui modelează timpul îngheţat/ Pe tărâmul celălalt/ Pe oasele ceasornicului strig tic-tacul/ Cu care tot mereu începe veacul” („Poezie de toamnă”).

Cuvintele cu suflet de chihlimbar, în care dorm fluturii hipnoticelor nopţi, par lacrimi ale unor ecouri de clopote afurisite în dogoarea melancoliilor de toamnă din parfumurile crizantemelor mov: „Sigur că da,/ Ferice de pasărea/ Care visează dar vai/ Celei care îşi frânge visul/ Şi se mul- ţumeşte/ Cu resturi de pâine/ Aceea cu „orice pasăre/ Pe limba ei piere” eu/ nu am desluşit-o încă/ în cele mai adânci înţelesuri./ Rămâne de analizat.// Noaptea adorm/ Înconjurată de un stol de porumbei/ Mă visez devorată de vulturi/ Şi mă trezesc purtată de lebede.// Oricum e toamnă/ Şi mi-au plecat cocorii// Oricum vine iarna/ Şi mi se rupe inima/ De mila vrăbiilor moarte/ Şi primăvara le aplaud/ Pe cele care supra- vieţuiesc” („Oricum, e toamnă”).

A reuşit chiar să se elibereze din voluptatea amurgului cu răsăritul soarelui pe limbă, cu herghelii de fluturi pe umeri şi cu aripi de rândunică la subţiori, ca să purceadă să-şi pună gândurile pe imaculata foaie albă de hârtie: „Mă sperie mă iartă/ Roata de foc în palmă/ Mă trece prin închisa

Număr apărut cu sprijinul Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Vaslui

Responsabilitatea pentru conţinutul articolelor aparţine, în exclusivitate, autorilor.

poartă// Eliberează-mă/ Un fluture visea- ză-mă/ O binecuvântare de arhanghel// În genunchi îţi cer/ O aripă de înger/ Revine lumina – las-o să râdă/ Ea ştie-iubirea/ E dincolo de moarte/ Nu invers/ Cum ai scris tu într-o carte” („Revine lumina”).

Poeziile au acea candoare feminină de fulguire spirituală, de înălţare estetică a viselor scurse prin ecluza strâmtă a iluziei: „Deghizat în înger/ Între ochiul tău şi cer/ Am stat la pândă la vânat/ Am prins în tol- bă visele tale/ Împuşcate în aripă şi goale/ Vezi, am căzut în ispită/ De ce mă laşi ne- pedepsită?” („Ispita”).

Ca familistă adevărată, o credincioa- să convinsă şi o mamă ce poartă o decenţă incoruptibilă, poeta Gabriela Ana Bălan îşi poartă trăirile ascunse încă în cutele sufle- tului spre marginile nesfârşite ale universului, cu frica de a nu răni sub nici un chip pe cineva drag şi trage cu pistoale de soc înflorit, gloanţe din câlţi din cânepă îmbă- tătoare: „Când râde Alice/ Cântă un înger în paradis/ Când plânge/ Ochii de spaime/ Îngheţaţi mi-s/ Când vine spre mine prin din zbor/ Un porumbel de Dumnezeu tri- mis/ Şi când deschide ochii/ albaştri/ Înge- nunchează zeii” („Alice”), sau „Întâia oară te-am născut în gând/ Dorinţă, taină, legă- mânt/ A doua oară te-am născut în vis/ aşa cum îngerii mi te-au trimis/ cu ochii mari deschişi a mirare/ priveai spre lume între- bătoare/ pe urmă te-am născut râzând/ apoi plângând, cântând/ şi tot născându-te mereu/ tu încă eşti în trupul meu/ în gân- dul meu/ în visul meu, sufletul meu// Şi nu te teme dacă simţi că-i greu/ Eu am făcut un pact cu Dumnezeu/ L-am întrebat „Ce Dumnezeu ai fi/ dacă desparţi o mamă de copii?”// Şi pleoapa mi-am întins peste pă- mânt/ Unde eşti tu/ Să simţi că şi eu sunt” („Cântec pentru Denisa”).

Acum, când toamna s-a prins în dans cu vântul subţire şi rece, cortina de tăcere a fost trasă, sihastra aşteptare a debutului literar a devenit bucurie şi certitudine, con- vertire a suferinţei în extaz sufletesc prins într-o ardentă apetenţă de viaţă: „...m-am rostogolit din cerul verde/ al ochilor tăi/ pri- ma ploaie de toamnă/ mă visezi din nou/ cum descompun din trup nisipul/ şi îl închid în ou/ Când în sfârşit am evadat din pântec alunecam în sus/ Înspre cuvânt/ Ca într-o tăcere de început de cântec” („Eu”).

De aici încolo nu mai are cale de în- toarcere, va trebui să ardă până ce cuvin- tele vor căpăta aure, sensuri şi forme pline de miresmele unor clipe neperisabile: „Stai în faţa colii albe, bate soarele/ Din stânga pe mine mă luminează/ Din nord ce ciudat arăţi fără ochi/ Început de înger în flăcări/ Vor arde cuvintele, important e/ Să prinzi cât mai multe din zbor/ Ele râd de tine cum cobori/ Şi ridici mâna în semn de adio la chemarea lor/ Vezi şi tu ce mai spune/ De- senează ce se cântă prin lume/ Scrie iubi- tei du-te în rai/ Fără să uiţi vreo filă acolo că or mai/ Merge şi alţii arunci/ Odaia aprinsă pe fereastră deja/ O şi prinzi din zbor cu

mâna întinsă/ De partea cealaltă spre flă- cări” („Scrisoare unui poet tânăr”).

Neprefăcuta mea admiraţie rezidă din empatia sufletească stabilită în timpul lecturării versurilor cu esenţe tari, care au adunat în ele toate furtunile şi meandrele cosmogonice umplute de imponderabilita- te: „Să traversăm timpul/ Prin curcubeele tale/ În dublă nuanţă/ De sens şi culoare// Vezi, ne face luna/ Semne cu aripa/ Vezi, lupci tineri strigă/ Spre noi „Trăieşte clipă”// Şi zeii înmuguriţi pe ramul lor/ Zâmbesc complice într-un poem de dor/ Domniţă, peste suflet îmi e frig/ Tu mă încălzeşti cu şoapte, eu te strig// Vezi, astăzi am vopsit o poartă/ Din lumea mea spre lumea cea- laltă” („Să traversăm timpul”) .

Drumul până la fruntea copacilor, ca şi drumul până la inima cuvântului, e udat de lacrima cerului şi bătătorit de vibraţia aripi- lor păsărilor în prelungi arpegii printre ma- rea de frunze tremurând verde sub ocean albastru. Poezia e aerul respirat între două bătăi de inimă, pasul desculţ în iarba înro- urată a dimineţii sub care păianjenii devin fluturi. Între vise, stă cuibul cântecului su- fletului acestei minunate poete, ghersul ce curge de pe coardele unei lire agăţate în colţul lumii: „Tu mă priveşti doar pe furiş/ Mă vindec când mă mângâi cu privirea/ Voi inventa o sărbătoare a ochilor deschişi/ În irişi să ne legănăm iubirea// Castelul tău e mult prea înalt/ Şi turnul unde stau închisă-i prea ascuns/ Şi totuşi, tărâmul celălalt/ Tu numai cu privirea ai pătruns” („Sărbătoarea ochilor deschişi”).

Amurgul, ca un urlet de lupt, îşi are cerul lui lăuntric cu zâmbet cafeniu în amintirile împănate cu vrăbii şi rândunici, devenind rafinament psihologic, sinteză a trăirilor interioare şi a amintirilor particula- re mascate: „M-ai închis într-un clopot de lemn/ Răzbătea râsul tău prin muguri/ Scă- rile nu duceau nicăieri/ Doar eu şi şarpele casei fiert/ Din el, flămând am muşcat/ Şi oamenii au dat buzna/ Şi nu m-au văzut// Tumi înşirai toporaşi pe săruturi/ Mă tre- ceai pragul mireasă/ Când înainte când înapoi fără să vrem noi/ Fără să te scuturi/ De floarea ta aleasă” („Clopot de lemn”). Însingurarea feminină se risipeşte de necuprinsul în doi, chiar şi atunci când păşeşte prin lanul de secară însângerat de sinuciderea unui pâlc de maci înfloriţi. Lacrima se înşurubează pe coloane astrale, pregătind o nouă morală, în poeme aprinse de lumina scursă din pana de înger sau arhanghel ce are în mâini suliţe de crini incendiaţi de omăt. Contaminată de morbul poeziei Gabriela Ana Bălan are răbdarea şlefuitorului de perle pentru a da strălucire cuvintelor: „Mi s-a topit imperiul/ Sub braţul lung al secetei lui Dumnezeu/ O scară de oţel/ Pe care îmi urc iluziile la cer/ Şi un pumn de pioneze colorate chinezeşti/ Atât au mai rămas din el.// După milenii un ne- gustor/ Îmi vinde sufletul la întâmplare/ De cealaltă parte a iluziei/ Pe un colţ de clipă/ Moartea lipeşte pliante/ Cu chipul meu de

împărat de ceară/ Dator către cerescul fisc/ A mia oară// Şi zeii mi se închină sub aripă/ Şi eu împart popoarelor cioburi de clipă” („Împăratul de ceară”).

La fereastră înnoptată a prezentului, poeziile acestei autoare par candelele lu- minând un drum al spiritului tot mai plin cu hârtoape. Versurile pline de candoare ard cu flăcări ce fulgeră mirare în dantelării meşteşugite şi parfumate. Tâlcul cuvinte- lor din acest volum de poezii m-a atras în intimitatea poetei ca să cinez din roadele devenirii către lumină, frumos şi iubire: „Încheie-ţi şerpii la bluziţă/ Ca o femeie de la Ecuator/ Lasă doar u-/ Mărul gol/ Cum ai văzut într-un tablou/ Scaldă-ţi visele în cobiliţa/ cu lapte de nucă de cocos/ Întinde- te să dormi în rama/ Dintre timpul meu şi timpul tău// Eu,/ Pictorul acestui veac,/ Cu o peniţă/ Îţi desenez izvoare la picioare/ Pe coapse cum alunecă vapoare/ Spre mările imaginare/ Şi de sub ochişori/ Cum placă trenuri spre vrăjite gări/ În loc de vânt/ Mă desenez pe mine în părul tău/ Cântând şi în zori/ Ţi-ndeplinesc o ultimă dorinţă/ Noapte bună, Domniţă!” („Noapte bună”, Domniţă”).

Metafora poetică e o lebădă albă ce n-a cântat încă, şi sper să nu cânte mult timp de aici încolo, iar următoarele volume să-şi afle cuibul în care să clocească ouăle marelui cântec. „Am frământat-o ca pe miezul de pâine,/ Da, am trudit cu mare drag/ În ograda Limbii române// Vreau să împart cu voi/ Raţia mea de cuvinte/ - unele mai coapte, mai dulci şi mai colorate/ decât ce- lelalte –/ când trec eu cu coşuleţele mele/ Încărcate de cuvinte rebele/ Să uitaţi de griji şi de rele/ Atât vă cer în schimb, vă rog frumos/ Să nu îmi ieşiţi în cale/ Cu feţe po- somorâte,/ Cu vorbe goale/ Cu chipuri ne- gre, cu bube şi boli// Dacă eu trec zâmbind şi râd cu voi/ Vreau să primesc tot zâmbete înapoi/ Să ne danseze lumina pe creşte./ Atunci când plâng eu – mi-a spus/ Tatăl meu cerul e veşted/ Şi diavolii se aşează în rând/ Şi râd de mine în hohot./ Dar când râd eu, plâng dracii în iad,/ Copitele le ard şi se topesc în smoală.// Da aşa trec eu, râ- zând, prin livada încărcată de rod/ Dulce a Limbii române, în poemele mele culeg cu- vinte/ La ceasul care a sunat că mi-a venit rândul” („Cu mare drag”).

Poeta Gabriela Ana Bălan, autoarea volumului de versuri „Împăratul de ceară”, va învăţa în acest timp să muşte mărul roşu şi parfumat până la miezul lui, până la sâm- burii ce ascund viermele dizgraţios, ca să simtă gustul sângeriu al cuvintelor ce vor căpăta aripi să zboare spre înalturi.

Te felicit călduros şi-ţi doresc multe şi noi împliniri spirituale!... * Gabriela Ana Bălan, „Împăratul de ceară”, Editura „Singur”, Târgovişte, 2012, 118 pagini.

GABRIELA ANA BALAN Tabloul liric al poetei devine exemplu de consecvenţă şi continuitate * GHEORGHE CLAPA Motto: “În iubire se simte mai mult decât e nevoie, se suferă mai mult decât se cugetă, se visează mai mult decât se trăieşte” (Octavian Paler)

Astăzi creaţia prin cuvânt e tot mai mult o biografie a sinelui şi nu a persoanei. Biografia poetei nu poate fi decât aceea a atitudinii personalităţii sale, una a eului şi a sinelui deopotrivă. Componentele esenţiale ale poeticului, definitorii pentru poezia de azi, nu decurg deci dintr-un ego ci dintr-un alter ego. Nu existentul ci fiindul predomină şi astfel insăşi biografia devine, odată cu debutul său editorial, egală cu însăşi propria sa poezie. O biografie a eului şi sinelui se impune ca o altă lume, reală şi totuşi nu! Poetică prin cuvânt. Zidită din trăire, din vis, din gând şi din faptă, fidelă semnificaţiilor primordiale ale existentului şi fiindului. Conştiinţa celui menit să păstreze cuvântul nealterat de minciună, devine un alt element, fundamental al biografiei Gabrielei Ana Balan, al eului şi al sinelui.

Creaţia lirică a poetei este acceptată ca substanţă spirituală, exprimată frust, în formule poetice native, necontrafăcute şi, intenţionat, nesubordonate tehnologiilor poetice în vigoare : “ Se răspâdeşte un zvon că nu ştiu ce popoare/ din nişte lumi viitoare vor să mă aleagă soare/ voi accepta şi pentru că voi scrie o carte/în care mă ascund de Doamna Moarte” (Taina din labirint”, poem bilingv, traducere în limba italiană de Lorena-Alexandra Ghercu).

Energia gândului,visului, timpului, fanteziei sunt numai câteva dintre sintagmele fundamentale care in toate poemele dau naştere unor fluxuri lirice permanente ilustrate prin poeme congenerice cu motivul exprimat de acestea, întemeiază un univers şi o lume lirică şi originală care nu poate fi numită decât cu numele poetei :” Poezia îmi e pedeapsă/ Oul de cuc /Lăsat în cuibul meu/De un înger/ rătăcit de Dumnezeu”; “acum îţi voi cânta/ adormi/ în secunda următoare/ mă voi naşte/pe urmă cânţi tu/ şi eu adorm aşa/ până ne vom cunoaşte”(“Alt cer”,poem bilingv, traducere în limba italiană de Denisa Balan).

Lirica doamnei Gabriela Ana Balan ia naştere din esenţă umană şi nu din conjunctură. Mărturisirea sa lirică rămâne oricând expresia spirituală fără de care nu putem exista şi avem întotdeauna motive:” Poezia îmi e cântec/ De ciudă că îngerul/ Şi-a lăsat oul de cuc/ În cuibul meu/ Zeiţa şi-a lăsat şi ea harpa”.

Prin definiţie, dragostea şi iubirea fac trimitere la un anumit sentiment. Este vorba de ceea ce numim „afcţiune”. O afecţiune faţă de cineva ori de ceva. În toate dicţionarele existente se fac precizări în sensul că dragostea sau iubirea ar fi acel sentiment de afecţiune pentru o persoană de sex opus. Se vorbeşte de legătură sexuală, de relaţii amoroase între asenenea persoane: „Poezia îmi e iubire/ Porţi deschise/ Prin care îmi intră îngerii /În vise/ De mirare/ Că zeul are/ Sabia mai ascuţită ca mine/ Poezia îmi e rană/ De dor de uitare de tine”. //” Pri -veşte soarele/ În secunda următoare/ Răsare clipa/ Eu am pierdut-o/Prinde-o tu Să împărţim/ mirajul unei nopţi pe un colţ de stea/ eu ochi/ tu lacrima”(Alt cer).

Copilul percepe universul înconjurător ca pe un spaţiu magic de basm. De aceea el nu are conştiinţa existenţei tragice pe care mulţi dintre noi o vom căpăta odată cu înaintarea în timp „Copilul plânge/ Îşi strânge lacrmile în pungi/ Ştie că vor rezista peste ani/ Sunt sărate/ Va avea ce să arate/ De câte ori nu reuşeşte/ Să plângă prin cuvinte” // „Cuvintele iau cina/ se vor ruga vor merge la culcare În zori se vor trezi/ Şi vor începe lupta/ Pentru ELIBERARE”(Alt cer).

Forţa poetică a creaţiei sale nu rezultă din sintagme care ar fi chemate să salveze lumea printr-o nouă şi miraculoasă împuternicire a cuvântului. Ea constă în însăşi puterea cuvântului, cutrenurător de adevărat, înrourat cu tristeţe şi melancolie: „Norocul ne surâde/ În aceeaşi clipă/ În veacuri separate/ Prima dată ţie/ Din aceeaşi stea/ Prima dată steaua mea/ Nu ştiu de care păcat/ să mă eliberez mai întâi/ Să îţi spun să pleci/ sau să rămâi?”//”Toate la timpul lor/ Eu m-am grăbit/ Am ales veacul greşit/ Am schimbat o clipă pe un an/ Acum secunda mea e o frunză în zbor/restul zilelor/ Îmi cântă la pian/Şi clapele îmi înfloresc de dor”// ”(Alt cer).

Cuvântul „dor” este vechi în limba română.Înţelesul particular al „dorului” trebuie pus în legătură cu viaţa păstorească, cu despărţirea periodică a ciobanului de cei dragi, rămaşi în sat. „Dorul” este una din cele mai fine cristalizări ale spiritului popular, constantă fundamentală a viziunii asupra lumii şi vieţii.

Din cer, adică din plasma ideatică a iubirii, par a fi desprinse şi structurile poetice asumate de ceea ce ni se pare cel mai nimerit să numim cântec de dragoste şi nu poemă erotică. Acest cântec de dor şi dragoste se aude pretutindeni în întreaga sa creaţie: „Te iubesc până la cer/ Înapoi mă rătăcesc/ Te iubesc şi când tu nu/ Mă iubeşti/ Atât de mult încât la naşterea mea/ Două inimi ţin în mână/ te iubesc ce frumos sună/ ecoul întors de pe lună”.// „El mută munţi/ Ea cară apa în deşert/ El face ordine în curcubeu/ Ea împrăştie furtună/ Ei şi când vin din veacuri separate/ Parcă se ţin de mână/Se ascund de moarte/ împreună”(Alt cer).

Asistăm, prozodic, la o descindere a lirismului tradiţional deasupra şi spre interiorul faptelor cotidiene. Fluxul teluric şi fluxul cosmis nu se contrazic.Suntem în faţa unei dezvoltări pe principiul concentrităţii eului şi sinelui liric, a unei evoluţii certe de la simplu la complex a acestora, la o adevărată expansiune, telurică şi cosmică a nucleului poetic iniţial: “Clipele evadate/ Din ceasurile sparte/ Se înşiră după mine pe o sfoară/ o coadă de păun/ Cele de acum sunt mai uşoare/ Decât în vieţile anterioare/ Ninge din sângele meu/ Fulgi de poezie/ Dacă nu privesc înapoi/ Nu are cum să mă vadă/Timpul meu acoperit de zăpadă”(Alt cer).

Adevărata imagine a iubitei nu este aceea a fiinţei pe care o avem alături , o îmbăţîşăm şi îi oferim dragostea noastră, ci aceea pe care am construit-o în timp îndelungat din trăiri afective,din secvenţe şi percepţii spontane, din dorinţe neîmplinite. Ochii iradiază lumina fericirii când iubirea adevărată este împărtăşită. Din aceleaşi priviri pleacă săgeţile ucigătoare ale urii dacă dragostea este abandonată sau trădară : “Te iubesc – spune ea/Jur că nu mă voi schimba/ Te iubesc – spune el/ Jur că o să rămân la fel/ De ce minţiţi – spune oglinda/ Încă un secol veţi fi pedepsiţi” // „Cioburi de amintiri/ Preţioase/ Noaptea pleiade/ Ziua zeiţe secrete/ Foarte bine ascunse/ În vise, dacă nu iubim/ Cade cerul peste noi/ Cu ce monedă plătim/ ne dă Dumnezeu /restul înapoi”,(Alt cer).

Prin extrapolare se cuvine să subliniem că nici tehnicile de limbaj care ne demonstrază cumva că energiile umane pot deveni comensurabile nu sunt, în cazul acesta, al poeziei doamnei Gabriela Ana Balan, capabile să îi măsoare

sufletul: „Un careu alb unul negru/ Viaţa mea, o tablă de şah/ Dumnezeu câştigă runda, alege fecioara/ Diavolul pierde, cu un cui ruginit/Scrijeleşte aripi pe cruce Un semn, un joc mai cumplit/ Decât ruleta rusească/ Regina dansează, regele doarme liniştit/ Nebunul pare fericit calul visează/ Timpul meu se roagă în genunchi/ Nu acceptă remiză»(Alt cer).

Deşi lejer rostit şi mai întotdeauna cu convingerea că simpla rostire a cuvântului se poate încununa prin creaţie , versul său oricât ni s-ar părea, şi întradevăr şi este, de exuberant, apelează consecvent la substanţa existentă în EU : « Dă-mi Doamne/ Puterea să respect/ Şi să îmi stăpânesc cuvântul/ Cu el îmi sap mormântul/ Strig iubirea/ Pun coroana/ Slăvesc părinţii/ Cântăresc arginţii/Cu el ridic palate peste timp/Plătesc intrarea în Olimp”(Alt cer).

Lirica doamnei Gabriela Ana Balan, ca expresie a unui spirit care vieţuieşte deja de multă vreme în spaţii spirituale, altele decât ceea ce în esenţă suntem, se conservă , aproape imposibil de crezut, ca extrem de pură, în substanţa şi fiinţa sa. Nota feminină, de o căldură sufletească inegalabilă, nu se diminuează. Substanţa versului său curge nestingherită , arde şi întreţine focul spiritual care, deşi ne consumă, ne sublimează. Ard, mai ales lacrimile: tristeţea, bucuria şi mânia firească din ele , esenţa extrasă din acestea prin metamorfoza pe care, deocamdată, în poezia noastră contemporană, de la noi şi din diaspora, se pare că numai poeta o stăpâneşte. „Un bileţel pe norul rotund/ Un papirus pe norul încărcat de istorie/ Răvaşe pe norul de fum/ Pe primul scrie iluzie - nu eşti/ Următorul e înflorit – nu eşti de găsit Pe ultimul se înşiră săruturi/ Şi tot aşa prin labirintul de cristal/ Mesajele pe nori apar, dispar/ Secolul îngălbeneşte sub hârtie de ziar/ Te plimbi copil desenând o minge în memorie/ Te odihneşti moşneag savurând golul victoriei/În poarta aducerilor aminte/ Eu caut pe firul Ariadnei/ Ţesut din cuvinte/ Printre globulele tale îndrăgostite/ Sparte în cristale/ Iubirea, o filă de carte/ Ruptă din moarte”. („Labirintul de cristal”, poem bilingv, traducere în limba engleză, Florin Predescu).

Urmându-şi cu tenacitate traiectoriile pe care şi-a propus să graviteze încă de la debutul său editorial, Gabriela Ana Balan ţine să demonstreze şi o demonstrează prin eceste confesiuni, oricât de divers s-ar ivi spectrul tematicii lor, la o conştiinţă poetică. Creaţia sa, deşi se evidenţiază ca o operă la infinit deschisă, îşi află, iată, tocmai prin apelul la confesiune, posibilitatea de a se absolvi de un astfel de risc. „m-am născut sub mantia lui Eminescu/să învăţ a muri vreodată/ am nins cu Nichita Stănescu/ sub mieii care ning pe noi din ultima lui poezie/ în loc de zăpadă/ prin hăul din ciocul păsării de metal/muşcând din trupul poetului Labiş/ cu nume şi destin de căprioară/ arsă pe un rug de flori de lotus/ pe dâra de sânge în urma spinului de trandafir/ otrăvit, cu Rilke în pistil/ şi lângă sângele din trupul lui Ignaccio, / prietenul lui Lorca, sfâşiat de taur/ la ora cinci după-amiaza” (Pelerina pe umăr).

Lirica sa, atâta cât a fost editată, ca expresie a poeziei româneşti, e un semn de izbândă , asigură tonusul moral al spiritului poeziei noastre, tonusul moral şi ideatic al lumii: “Pasărea măiastră cu aripa rănită/ Învăţa să zboare pe un cer virtual/ Lacrima mea, patinuar pentru îngeri/ Îmi desenai pe ochi perechi/ De diamante şi rubine/ În visul meu albastru fără tine/În următoarea altă noapte adormi tu/ Visează-mă aproape/ Ploaia care bate în fereastră/ Un fluture cu aripă albastră/ Şi cred că voi mai sta un vis/ Poate nu mor de tot de dor/ Până înveţi să mă iubeşti/ În zori împărăteşti răsar din templul tău/ ochii mei sunt regine” (Albastru de vis).

Poeta reuşeşte să evite imitarea servilă a realului, să-l descrie copiativ, îl remodelează , prin structura inconfundabilă, printr-o erupţie a energiei Sinelui , inegalabilă şi mai ales depăşind viziunile romantice totalizante. Ea nu cedează nici măcar sub impulsul revelaţiei pur estetice la tentaţia de a-şi retrăi propria-i viaţă, viaţa conţinută în nuce de însăşi fiinţa sinelui său: “ …Mă vânezi cântând la pian/ O melodie veche, uitată/ Am scris-o demult, eram supărată/ În final ne iubim/ Două flori de colţ pe o stâncă/ Poate uităm să murim” (Flori de colţ).

O asemenea energie interioară îi şi salvează de fapt lirica înălţând-o din sfera notaţiei în sfera confesiunii. Poezia sa, ca viaţă trăită sau retrăită, se înnobilează şi cu o pecete estetică unicat uneori.:” A scris Ivănescu în Sibiu orişicât/ De puţin contează enorm/ Elefanţii când dorm/ Acuma el doarme burgul îl veghează/ Elefanţii nu au somn/ Se adâncesc într-un ochi de pisică/ Îl visează poate cândva Vor avea greutatea lui Mircea/ În fildeş »(Fildeş).

Selecţia pe care o face asupra conglomeratului de senzaţii ce i se oferă percepţiei este, în mod incontestabil, semnificativă revelatoriei şi, în ciuda tuturor gesturilor de respingere care s-au manifestat, o expresie sintetică a unei concepţii artistice încă imbatabile, făurită în virtutea harului poetic natural şi al puterii acestuia de dăinuire. “...aşa te visez,/ tu zadarnic te aşezi în faţa unei ţinte/când o mână nevăzută o ridică la cer/ zadarnic săgeţile ajung tot mai departe/ spre zăpezile de mâine/ zadarnic eu, sarea acestui poem, îţi alunec în gând…”(Miercurea neagtă, colaj realizat cu scriitorul Vasile Avram – In memoriam).

“Există o fiinţă minunată faţă de care vom rămâne întotdeauna datori – mama” – Nicolai Alexeevich Ostrovsky.

Dragostea de mamă – fiinţa care ne-a dăruit viaţă din viaţa ei – trebuie să fie şi ea o constantă, o sfântă şi permanentă datorie a întregii noastre vieţi.

Conştiinţa, inima noastră, impun recunoştinţă, respect, dorinţa de a nu supăra nicicănd, ajutorul, când ea se află la nevoi, întoarcerea, măcar din când în când la casa din care am plecat pe drumurile vieţii, purtarea permanentă în sufletele şi gândurile noastre – atunci când viaţa ne duce departe de ea – a imaginii ei ca pe o icoană sfântă etc. Practic, manifestările dragostei de mamă nu pot fi (re)numerate: “Jur că peste ani cândva/ Eu voi fi lumina ta/ Şi îţi voi şterge lacrima/ Mă rog bunului Dumnezeu/ Să legene pe faţa mea/Lumina chipului tău Şi tu priveşte mamă dimineaţa/ în oglindă ochii verzi/ ai tăi sau pe ai mei din depărtări/îi vezi?/ lacrima de bucurie a ta/ de dor şi de durere a mea »(Jurământ pentru mama, poem bilingv, traducere în limba italiană Denisa Balan).

Poezia sa refuză cu ostentaţie nu numai turnul de fildeş atât de drag cândva poeţilor, ci şi universul în care s-ar putea accede prin lentilele instalate într-un astfel de turn.Lirica sa e mai curănd o sumă a efortului pe care POETUL nu-l poate face decât de unul singur pentru zidirea singurului turn care, prin cuvânt , ar putea totuşi să ajungă pân’ la cer : «Abia i se mai vede năsucul din fular/ Obrajii roşii, prichindel pierdut în munţi de nea/ A colindat şi pe la uşa mea/ Cu banii câştigaţi şi-a cumpărat vioară/ Copilul cântă la ferestre îngheţate/ Până la primăvară, oamenii buni îi ascultă poveştile…”(Altă poveste de iarnă, traducere în limba engleză Oana Popa-Nimigean).

Pentru reluarea şi punerea in valoare a investiţiei spirituale umane, a îndrăznelii şi forţei unui astfel de turn, se angajează cu toată fiinţa sa poeta. Şi cu toate riscurile incalculabile, îşi propune să reia, cât mai onest şi simplu,demersul zidirii prin cuvânt:” Motto: “Când râde Alice/ Cântă un înger în paradis”//”Alice

aleargă fericită prin curte/ Cu mâimile ridicate spre soare/ La umbra blândeţii ochilor ei/ Curcubeul devine floare/ Istoria se repetă îngerii mi-au tot zâmbit Zeii mi-au cântat la harpă/ Cred că din aceeaşi matcă ne-am rostogolit/Într-o poveste cu final fericit/ Eu lacrima de durere ea lacrima mea de bucurie/ Dintr-un izvor fermecat, la infinit”(Alice, tradotto Denisa Balan). În noi există, întotdeauna, nu numai două ci trei lumi, aceea pe care o trăim şi ne determină, cea viitoare pe care, trudind, o scoatem mereu le lumină şi pe care am pute-o modela, prin forţa raţiunii. O a treua, un fel de această şi de altă lume, ideală, artistică, a poetului deocamdată, dar care incă mai are şanse să devină posibilă şi acceptată şi realizabilă.”Va spune Valentino această poezie/ Aprins de dor în alt colţ de lume/ Lăsată de Dumnezeu într-o altă limbă/Eşarfă pe aripa de colibri a Turnului Babel/ Nouă ne va fi punte între inimi/ Turnată în taină placată cu păsări măiestre/ Inorogii vor cânta zeii vor scrie cu firul Ariadnei/ Nunţile vor trece în alai de poveste petale de fluturi/O să danseze cu Valentino printre săruturi”(Valentino , poem bilingv, traducere în limba italiană Denisa Balan).

Confesiunile doamnei Gabriela Ana Balan cuprind în spiritul lor inclusiv o soluţie: a culturii universale, neîndoielnic, dar şi pe aceea a culturii şi dezvoltării plurivalenţelor ei naţionale şi etnice. În acest al treilea mileniu patrie ne poate fi cu adevărat numai planeta noastră Albastră: la al cărui albastru suntem obligaţi spiritual să contribuim prin culorile sufletului nostru, generate de aceeaşi lumină universală. „într-o noapte te-am visat/ Erai altul/ Îmi traversai toate zidurile cetăţii Şi nu mă găseai/ Sub înaltul/ Acoperiş al voluptăţii/De gheaţă ochii tăi erau cerul Buzele tale îmi strigau să plec/ Lacrimile se făceau ocean” (Noapte)”.

Lirica sa ne propune o atitudine vizionară.Şi chiar dacă expresia liricii sale e uneori surclasată de energiile vizionare ale gândirii poetice efectul spiritual al acesteia are cel puţin importanţa unor deschideri de drum în efortul nostru de sincronizare la culturile şi civilizaţiile universale.” Să nu vii la mine cu gânduri rele, cu vorbe goale/ Ştiu să mă apăr îmi pârjolesc holdele/ Îngrop comorile, otrăvesc fântânile/ Dacă vrei să mă cucereşti cu sabia în mână/ Te rătăceşti în pustiuri până/ Şi lebedele mele vor fi câini/ În glastre vei găsi urzici şi spini/ De mă săruţi curgi în cascade printre mâini/ Dacă vii aburind ca miezul de pâine Armura ta fosforescentă de iubire/ Ia formă de mătase la mine în baldachin/ (G.A.B.)/Nici în gând nu vin la tine/ Nu-s nebun să îmi pierd a minţii simţire/prefer o carte, paharul cu vin,/ oglinda prăfuită,sticla de venin/ pentru zmeul cel rău ascuns în fântână/ el are curaj,scumpa mea zână (A.G.)”(Adio, Ana!, colaj realizat împreună cu poetul Adrian Grauenfels, Israel).

Poeta nu îşi concepe expansiunea sa poetică în universal în mod superficial, alimentată de locuri ocazionale, ci cu hotărârea de a i se dărui şi a-i redărui energiile unei conştiinte mult mai clar-văzătoare, dobândite în urma excursului prin universal. “ De m-ai lăsa o clipă în ochii tăi Prin care apa se întoarce în nori Abur ca zeii din Olimp/ Eu m-aş întoarce zece ani în timp/ Fără şarpe fără păcat / Floare din pomul lăudat/ sunt o cireaşă neagră coaptă/ şi înăuntru o zeiţă aşteaptă/ de m-ai lăsa o noapte în braţe/ ar curge apă din speranţe/ vei naviga în lumea mea de do ca un pirat ce atacă un vapor/ nu e vin în pahar, e lacrima mea/ străinule, cu ce drept bei din ea?/ Cât de mult te iubesc în vânt/ Învaţă-mă să te uit”(Abur). Însăşi fiinţa cea pământeană a poetei şi-a dobândit prin poezie o a doua viaţă, împletită cu întâia,ceea ce conferă creaţiei sale aspectul unui gest liric post

modern , chiar dacă aflat încă destul de mult sub presiunea realismului. Poezia Gabrielei Ana Balan se înscrie mereu „într-o visare” sau într-o trăire şi, prin aceasta, reuşeşte să ne salveze de zădărnicie.:” Veşnic prizonier/ Furtunii urii tale/ Unde am ingropat atâta soare?/ Sub tunetele negre din privirea ta/ Plângând/ De ce am semănat atâta vânt?/ De astăzi/ Doar seminţe rare/ Iubire,/ iertare/ Visez / Dormind/ pe un pat de lăcrimioare”(Pat de lăcrimioare”).

Definitoriu rămâne pulsul teluric şi cosmic,ecourile existenţiale şi fiinţale ale acestuia, raţional admise şi încorporate spiritual , se recunosc mult mai mult, constituie într-o măsură mult mai considerabilă substanţa poeticului.

Demersului deliberat i se substituie cu mai multă forţă percepţia lirică a lumii: adevărul artistic: “Lacrimile rouă/ Săgeata privirii încrâncenate/ fâşii de curcubeu/După o noapte de galop nebun/ Prin rai/ În herghelii de fluturi străvezii/ Maci fără stăpân se sinucid în dorul/ mirosului de infern din iubire/ Magii fără baston transformă arborii în păpădie/ Pe câmpul dintre noapte şi zi/ Un cal cu copite de cristal/ Prin sângele meu vii/ Cu cât mai aproape cu atât mai departe ca drumul meu înspre moarte”(Calul de cristal, poem bilingv, traducere în limba germană Renate Müller - Germania).

Clepsidra măsoară curgerea fiinţei poetei, energiile acesteia, greutatea lor sentimentală şi identitatea cuvenită. Miracolul liric pe care îl primim în suflet are ceva mai mult din bulgărul polenului, mult mai purificat. Se înscrie cu prioritate sub semnul trăirii pătimaşe a revelaţiei, ca supremă modalitate de a fi, îi asigură ieşirea din labirintul frământărilor , metamorfoza găndului şi sufletului: “Amore azi ne jucăm cu litere/ Scriem pe piese de domino/Le răvăşim prin cer/ Se vor rostogoli cuminţi/ Vor lua foc după dâra de fum/ Rănâne atârnat/ Numele meu/ o coadă de dragon/ Literele culese din scrum/Formează numele tău/ Priveşte pe cer câte cozi de dragon/ oamenii înţelepţi/ numără împreună cu noi”(Cozi de dragon).

Iată o icoană de catapeteazmă care prin forţa ei telurică şi siderală, marchează însăşi intrarea în altarul poeziei Gabrielei Ana Balan. Altar configurat prin toată creaţia sa ca un pristol inegalabil al purităţii şi sincerităţii omeneşti şi sfinte:” El trece ca o înserare scutură petale/ Scutură aripile dispare pe ea o pătrunde o boareO doare pe urmă o pătrunde harpa lui Apollo/Pe urmă cine mai trece pe acolo o pătrunde dorul şi moare/ El sădeşte o floare vai ce grădină mare…”(El şi ea).

A fascina înseamnă o conştientizare prin durere. Şi în lirica poetei are aproape un acelaşi sens, implicat însă prin cuvânt, în suflet. Suntem în faţa unui act moral şi estetic coordonat la o cu totul nouă raportare, la revendicarea susţinută a unui bun simţ care ar trebui să înnobileze arta: “îţi dăruiesc statui pe alei roşiatice/ o cană de vin pentru îngerii de pe umăr/ purtaţi de vânt prin frunzele gălbui/ pe coroana dintre viaţă şi moarte”(Eu, toamna…).

Poeta işi marchează scena lirică cu o intransigenţă ieşită din comun, convinsă că numai prin lumina adevărului se poate ieşi din labirint. Lirica domniei sale e o linie de atac, direcţionată cu fermitate şi credinţă în confruntări soldate cu răni spirituale dar şi cu victorii:”Nu o lăsa să plece /Ea nu crede în a doua şansă/ Nu se va întoarce/ Ştie să zboare/ E un fluture cu aripi de cristal/Pentru ea nu există încă o floare/ Noaptea adoarme pe o lacrimă/ Dimineaţa dispare/ Rămâne o picătură de nectar/ Ia-o în braţe/ Azi eşti petală/ De piatră din apă curată/E ultimul ei avatar”(Fluturele de cristal, poem bilingv, traducere în limba italiană de scriitorul Gregorio Costa, Italia).

Autoarea îşi înnobilează textul cu convingerea că liantul dintre cuvânt şi sensul lui nu poate fi decât credinţa, iubirea, suferinţa, lacrima, conştiinţa: „ …şi iarăşi m-am trezit/ la rădăcina unui vişin putred/ smuls de furtună/ cu siguranţă e miercuri/ ştiu pentru că iarba e gri/ tu iarăşi reuşeşti să pleci fără să vii vraja aceasta nu voi reuşi/ să o tălmăcesc vreodată/ torn apă curată lacrima mea/ lăstarilor tineri/ de data aceasta vei pleca/ lăsând pădure în urma ta/ sau poate e vineri?/ nici nu va conta/ voi ştii când zâmbeşti/ oceanul/ se umple cu un pahar de apă”(Iarbă gri).

Lirica domniei sale se constituie într-un discurs şi text omogen al semnificaţiilor lumii pe care o cunoaşte, a trăirii gândului şi a trăirii visului , a revelaţiei pe care numai situarea într-o astfel de ipostază o poate determina:”Dar dacă ţiaş jura că am răspunsul corect/ La orice întrebare/ Ochii tăi îmblânziţi cu un baston de laur/ vor deveni o insulă plutitoare/ Şi noi vom putea să fugim de trecut/ cât e lumea de mare”(Îmblânzirea ochilor”).// “Departe în umbra visului tău oval/ Fluture pe o petală/ Eram o lacrimă de cristal/ Dulce amară/Adânc adânc în inima ta/ Cu viaţa care muşcă din moarte/ Erai vaporul ce mă naviga/ Departe departe…”(Lacrima de cristal)// ” Îmi aşez iubirile ca epoleţi/ Pe umbra umerilor tăi de pe pereţi/ Mai fericită ca oricând/ intru tiptil la tine în gând”(Limonada).

Dorinţa omului de a iubi, de a fi iubit, nu se poate îndeplini dacă nu respectăm dictonul lui Seneca: “si vis amari, ama”(dacă vrei să fii iubit, iubeşte). “… Şi singura iubire a ta/ Sunt eu şi nu mă poţi visa/ Ne salutăm prin trenuri, în temple, în avion/ Purtăm iubirea ca medalion/ Pe suflet, coapse, pleoapă – departe/ Pe cine ţii în braţe când mă strigi? Visez/ Că ochii mei, nu pe ai ei îi vezi Zbor spre iubirea de dincolo de moarte/ împrumută-mi o aripă, a mea e rănită/ îţi dau în schimb un ciob de megaclipă”(Medalion).// „te scuzi – ai luat caietul greşit e cel cu discursul de adio/ nu cel de bun-venit pe care mi l-ai pregătit/ eu mă ciupesc de obraz să văd dacă tu ai fost treaz/ în sfârşit, poţi pleca liniştit, nu sunt eu, ai greşit/ mătur cioburile pasului tău grăbit/ ştiu că mâine te întorci îndrăgostit”(Până la mine).

Pentru George Bernard Shaw, dragostea este dorinţa de a da ceea ce este al tău altuia, şi de a simţi fericirea acestuia ca şi când ar fi a ta:” Nu crezi că ea te iubeşte?/ Caută floarea care înfloreşte/ După fiecare îmbrăţişare/ Şi vezi toţi arborii Cât au rodit de tare…”(Pe lună).

Planeta albastră a liricii sale îşi dezvoltă şi extinde viaţa poetică din asemenea baze şi structuri, opunându-se cu deosebire jalrealului sufletesc şi spiritual care ne ameninţă:”… privirea ta oricând spre mine este/ nu sunt goi agrafa mea sclipeşte în ochii tăi/ mâna ta se îndreaptă înspre mine ca un fulg/ şi iarăşi semeni cu altcineva, vechea poveste,/ nu pentru că te-am confundat/ ci fiindcă ai dansat şi te-ai mişcat/ prin mintea mea nevinovat/ deodată am pictat un fir de vânt”(Portret din memorie)// “…Cauza iubirii încă nu s-a inventat/ dimineaţă voi bea ceaiul verde/ tu în altă parte cafeaua fierbinte/ pentru că aseară, obosit de vise/ pur şi simplu ai uitat ferestrele închise/ şi cred că am uitat să mor/ de dimineaţă m-am trezit de dor”(Seri banale).

Parcurgăndu-i cu atenţie opera lirică, aflăm îndărjirea cu care se opune oricăriei alienări a fiinţei umane şi distrugerii ei, inclusiv alienării sensului primar al cuvântului:”Ai dreptate, amintirile/ Rezistă mai mult amestecate cu sare/ De aceea porţi în buzunar o solniţă mare/ are o singură limbă de ceas/ Indică doar secundele care ne-au mai rămas/ cifra unu urmată de atâtea zerouri/ câte cristale de sare vei mai pune în iubirile tale/ clepsidră aşezată invers, timpul meu/ alunecă pe timpul tău/ ne pune sare-n vise un înger rău”(Solniţa).

Ideea apropierii de oameni, de bucuria şi suferinţa lor înseamnă să le oferi speranţă, singura care ramâne după ce ai pierdut totul” – Thales din Milet. “ Presară dulceaţă pe urmele pasului/ Dă cu un veac înapoi limbile ceasului/ Când simţi că reuşeşti/ Să nu te mai gândeşti la alte femei/ Înfinge steagul alb/ În inima ei”(Steagul alb)// “Port pe suflet un stigmat/ Ştanţat cu fierul roşu al iubirii/ O pată vânătă în formă de săgeată/ Din cenuşă/(Stigmatul iubirii)// .’ Te simt aproape când înfloresc copacii toamna/ Când mă salută oameni fără să mă cunoască/ mai e puţin până să ne întâlnim/ rege de lumină”(Vreau să văd noaptea polară).//” Va veni întâi corbul/ Îţi va da o panăDacă îţi lipsesc suflă şi mă cheamă/ Spiriduşii vor străbate munţi de nepăsare/ Înarmaţi cu felinare/ Vor străpunge tunel până în inima ta/ Să vadă dacă e primitoare/ o noapte lungă de dor… »(În lipsa mea).

Lirica Gabrielei Ana Balan nu poate fi percepută, receptată prin punerea in teasc a cuvântului. Sensul pur al acestuia e respectat cu sfinţenie. Alchimia cuvântului, deşi aflată la modă, e refuzată subtil sau chiar respinsă.Profesiile de credinţă susţin aceeaşi convingere:” … Îţi propun să facem un pact/ Chiar dacă avem opinii diferite/ Poate reuşim în aplauze prelungite/ Fără un vot pro unul contra/ Din acelaşi vis să ne trezim/ Cu amintiri fericite »(Prizonier în labirintul de cristal, Referendum) // « Stimate, iubitule cititor/ Din motive lesne de neînţeles/ Poezia mea a fost cenzurată/ Am păstrat doar titlul/ Când îl citeşti / Te rog să îţi fixezi la ceas/ Ora exactă/ Să fii punctual / La întâlnirea noastră/ Pe tărâmul celălalt/ Poţi veni cu ce ai la îndemână/ O luntre o batistă/ O scrisoare o floare un chibrit/ Din care să rezulte că m-ai visat/ Altminteri vei fi pedepsit »(Libertate în vise).

Gabriela Ana Balan este prin ceea ce a scris un poet român şi la fel de bine un poet al lumii, prin felul cum a gândit şi gândeşte: „Noi de acasă ne rugăm să deie Dumnezeu şi ani mai buni/ Pentru copiii noştri mândri că sunt români”(Ani mai buni).//”Poezia îmi e dâra de sânge…/ Prin temple prin nori prin ochiul lui Dumnezeu/ Plouă şi ninge poezie din sufletul meu”(Ars poetica).//”La ultima strigare vii tu, cumperi tot/ Promiţi să faci prunci fericiţi În schimbul unui an cu noroc”(Ultima secundă din 2013)://” Ce rai bizar cu blugi şi zei/ În care pruncii nasc femei/ Bărbaţii fug de primul lor sărut/ Şi cel mai bine ar fi să nu mai mori Dacă ai avut curaj şi te-ai născut »(Ce rai bizar).

Conexiunea spirituală pe care o ilustrează poeta este una născută şi consolidată în timp, repotenţată prin lirica de această factură a domniei sale.

Personalitatea poetei ne propune o aventură a spiritului, triumfătoare peste experienţele terestre.”Ce veac ciudat e acesta/ În care m-ai lăsat…tu înconjori soare şi lună/ doar ca să fim mai multe veacuri/ împreună »(Ce veac ciudat).// « Strâng pumnul suflu înspre voi mă doare/ Doamne de ce se împrăştie biserica ta mare ?/ Încercaţi să prindeţi fiecare o petală de floare »(Biserica din palmă) .// «… când nu mai aveam la ce visa/ eu am muşcat şi din absenţa ta/ singură însetată pustie niciodată/ nu voi tolera să muşte nepăsarea din viaţa mea “(Eu şi…).

Considerăm că lirica Gabrielei Ana Balan reprezintă, în sens etimologic chiar, „forma întreagă şi deplină a armoniei între eu şi lume, între eu şi cosmos…”(N. Iorga):”Astăzi îmi duc copilul de mână să înveţe istoria adevărată…/ Cerul plânge, istoria adevărată se scrie cu sânge şi scrum/ prin gheaţă şi fum.”(Gheaţă şi fum)//”Dumnezeu mi-a lăsat poezia singura poartă deschisă spre cer…/ Doamne ascultă-mi ruga când voi termina de scris ultimul cuvânt/ Să nu mai văd nici un copil plângând »(Ruga pentru copii)// « « … Mai devreme ai zâmbit acum/ Se aude

un scâncet la răscruce’ Pruncul din mine plânge/ Pe un cearşaf alb şifonat din celălalt avatar »(La răscruce).

La început a fost cuvântul. Cunoaşterea devine astfel perpetuarea unei regenetări umane, a unei noi geneze, spirituale.şi în acest sens se propulsează aproape toată lirrica sa. « Ele cuvintele mele rebele/ Vor fi supuse şi mlădioase’ Sub mângâierile mele le cer/ Să îmi recunoască un singur tron/ În cer » (Revpltă în templul civintelor)// « îmi ţin îngerul negru ferecat/ în aluatul de pâine îmi hrănesc iluzia/ zilei de mâine/ cu frica unui câine/ născut să fie/ prietenul eutanasiat”(Rai şi iad).// “Nu mai fii trist/ Aşa vine moartea peste toate’ Vise speranţe datorii şi păcat Închide iubirea, o copertă de carte »(Ni mai fii trist). « … sap tunel prin muntele de nea/ să trag cu ochiul poate voi vedea/ cui i se repartizează cheia de la trupul meu/ şi inima mea îi va părea primitoare ?/ va arde sub mângâierile tale/ sau eu le-am adus din alte avatare ? « (O.K.).

Prin revelaţiile pe care poeta ni le poate procura, încununându-ne cu fericire, prin libertatea de gândire şi exprimare, putem păşi pe drumul viselor şi ne putem afla liniştea : « ne-am fi scris poezia cu pană de înger/ acum scriu cu vârf ascuţit/ însângerat de lance…/ în urma mea rămâne o dâră albă pe cer/ în zori sigur ninge”(Pe cer)// “Ce mai vrei de la lume Cezarule ?/ În veacul acesta/ Prea tare ai trişat cu zarurile »(Plăţile Cezarului)// « La urmă trece timorată şi fantoma ta/ În loc să se sperie copilul râde/ Arată cu degetul – uite,/ Fantoma aceea se plimbă singură,/ nu şi-a luat porcul cu ea ! »Prin ochi de copil) // Nu vreau să evadez vreau să visez/ Trei numere cu care să câştig la loterie/ Să îmi cumpăr un labirint / să te ţin prizonier/ În timpul meu pe vecie Să îmi păzeşti cuvântul Eu, fata de cristal jertfită de şamani/ port pe umeri pământul+Prizonier în labirintul de cristal).

Poemele Gabrielei Ana Balan se rostesc cu o mare încredere în înţelepciunea umană şi în sensibilitatea acesteia. Poemele sale rămân o biografie a eului şi sinelui. În fiece poem e prezentă o conştiinţă şi o gândire poetică. Lirica sa se înscrie în spiritualitatea omenirii.

(2014) ……………………………………………………………………………………… * GABRIELA ANA BALAN, “Labirintul de cristal”( Il labirinto di cristallo, Crystal labirinth, Das Kristall – Labirinth), Editura Self Publishing, Bucureşti, 2014.

Traducere: DENISA BALAN (Italia) Corectura versiunii în limba italiană: Alessandro Morosinotto (Italia) Ilustraţia copertei: Mirel Bucur Ilustraţiile: Silvia Marchesini (Italia), Ion Vincent Danu (SUA), Denisa Balan, Mihaela Trofin, Alexandru Stuparu, Bogdan N. Mocanu Foto coperta 4 : Alice Balan Colaj: Adrian Grauenfels (Israel) Traduceri: Renate Müller (Germania), Oana Popa-Nimigean, Lorena Alexandra Ghercu (Italia), Gregorio Costa (Italia), Florin Predescu (SUA) Note: Daniel Marian, Oana Popa-Nimigean, Mălina Netcă, Flavia Crâstănuş, Mihai-Viorel Dragomir, Florin Predescu, Gheorghe Clapa …………………………………………………………………………………………

Gabriela Ana Balan, „Cărţile adevărate… parte din noi, generaţia de strigoi /Care încă mai bântuim vitrinele librăriilor/ Care încă mai vrem şi mai ştim/ Să citim’ Împăratul de ceară, 2012 Cred cu ardoare că în poezie se întâlnesc toate cele bune de pe lume, relele dispar, cuvintele sunt stele pe un cer cu lacăte deschise – iubirea mea…

Labirintul de cristal,2014