De ziua ta

DE ZIUA TA VERSURI: GABRIELA ANA BALAN PICTURA: MIHAELA TROFIN

LA MULŢI ANI, MIHAELA!

Minune desfăcută în cuvinte Isus se oglindeşte în ochiul tău Hai deschide-i sufletul lasă-l să intre Aduce pace, îţi aduce flori E ziua în care te-ai născut Leaga-ţi în păr incă o stea Atât de bine îţi stă cu ea!

Fluturele de cristal Nu o lăsa să plece Ea nu crede în a doua şansă Nu se va întoarce Ştie să zboare E un fluture cu aripi de cristal Pentru ea nu există încă o floare Noaptea adoarme pe o lacrimă Dimineaţa dispare Rămâne o picătură de nectar Ia-o în braţe Azi eşti petală De piatră din apă curată E ultimul ei avatar

Farfalla di cristallo Traducere: Gregorio Costa (Italia)

Non lasciarla andare via Ella non crede in una seconda possibilita Non tornera a volare E’ una farfalla con ali di cristallo Per lei non esiste ancora un fiore La notte dorme sopra una lacrima La mettina scompare Resta un pizzico di corolla Prendilo in braccio Oggi e un petalo Di pietra di aqua pulita E’ il suo ultimo avatar

Medalion Nu ştiu de câte mii de ani nu am dormit Împrumută-mi un somn Îţi dau în schimb un vis tinere domn Şi astăzi rătăcim prin veacuri Prin târguri vechi căutăm leacuri Şi singura iubire a ta Sunt eu şi nu mă poţi visa Ne salutăm prin trenuri, în temple, în avion Purtăm iubirea ca medalion Pe suflet, coapse, pleoapă - departe Pe cine ţii în braţe când mă strigi? visez Că ochii mei, nu pe ai ei îi vezi Zbor spre iubirea de dincolo de moarte împrumută-mi o aripă, a mea e rănită îţi dau în schimb un ciob de megaclipă

Pe lună Nu crezi că ea te iubeşte?

Caută floarea care înfloreşte După fiecare îmbrăţişare Şi vezi toţi arborii Cât au rodit de tare Nu ştii cât de mult te iubeşte? Întreabă fluturele Care învaţă să zboare Când ştie că e doar un desen pe o floare Ia-o de mână Du-o pe lună Acolo în imponderabilitate Poate să îţi arate Sentimentele voastre Au aceeaşi greutate Pentru tine ar putea Înflori sub clar de lună Chiar dacă ar fi un copac Doborât de furtună

Castelul de ceară Aştept, pe o blană de animal fioros Întinsă pe jos, cu faţa spre cer, Dumnezeu să îmi primească poemul.

De la o vreme visez, îmi trimite scrisori Eu răspund, îl întreb de ce fericirea Se plăteşte cu suferinţă Uneori a mea, alteori a celor din jur De ce mi-e dat cuvântul cu sânge Despre bucuria din poezie, din inimă Şi din toate mâinile care pot scrie aşa De ce a ales-o tocmai pe a mea?

Unde sunt arginţii?

Vreau să îi refuz!

Cer la schimb două lacrimi Cu polul opus.

Sunt un castel de sticlă într-un castel de ceară, O voce, un fitil aprins Un arcuş pe vioară… fug în alt vis Pe clape de pian urc o scară Luna aplaudă, deschide secreta poartă Îmi văd în jos viaţa pe o hartă.

Mă urmăreşte un poştaş cu tolba de scrisori?

Poate şi eu l-am urmărit cândva, Am adunat un pumn de mărunţiş, Restul uitat de el pe o tejghea Şi l-am jucat la zar, acuma poate vrea Să facă schimb cu soarta mea! Îi spun că sunt un biet dresor de cocori Îmi port aripile trofeu în nori, Cu pelerină de zeu şi umbra legată cu aţă Am numai doi ochi pictaţi pe o faţă.

Pe cine mint? Şi eu m-am îndrăgostit. Îţi recunosc foşnetul în vis, te rog Nu mă mai urmări pe scări Ştiu că eşti înger şi că vrei să mori!

Nu îmi mai bântui castelul de ceară E numai o iluzie amară, pe dinăuntru goală.

Doar eu, poetul, întins pe podea, Până nu se topeşte odată cu mâna mea, Scriu versuri cu litere furate din scrisori În care Dumnezeu îmi spune printre rânduri Cât de mult mă iubeşte. Îmi cresc aripi Noi. Şi am libertate în gânduri.

Frunza de cristal Ştii? Gândurile vii lasă umbre şi după moartea corpului biologic - sub copacul greu al memoriei, zâmbeai! – eu, o frunză de cristal pe ramul aducerilor tale aminte scrum şi flacără eram. Erai.

Nu mă iubi ca să dispar, nu mă lua în braţe, nu mă săruta nu mă risipi în ispite sub pleoapa timpului, grea, nu mă uita, iubite!

Altădată crezând că eşti vântul, pluteam prin suflul ochilor tăi imi legam de glezne pământul striveam sub copite nori gri biruiam cu arma secretă, cuvântul, mai ştii?

Astăzi, pe cerul roşu din inima ta rătăcesc, o frunză de cristal fără ram, prea devreme pentru a pleca, prea târziu să mai fiu înger.

Atunci când eram, nu ştiam că voi muri în cădere, una cu pământul, să pot trăi în tine şi în afara ta, fără aripi, ca gândul.

Acum mă poţi lua în braţe, săruta, iubi acum putem a nu mai muri!

O frunză de cristal pe tiara ta de zeu, ţine-mă minte, sunt eu!

Praf de stele mi-am înălţat casă în cer sub nor, lacrima ta strop de nectar din pocal de zeu la cântecul de leagăn se deschide luna îngerul îşi suflă aripile în vânt îndoielile mele se împrăştie, praf magic de stele adorm în ochiul tău miroase a pământ

Zbor deschide pumnul sunt în palma ta închide ochii sunt în faţa ta şi tot astfel dacă ridici mâinile înspre cer sunt un nor închide ochii zbor deschide ochii inima ta nu mai este un cuib gol

Stea Atât de fierbinte Iubirea mea s-a urcat la cer a topit o stea două inimi pe umbra ta

Te iubesc

Cât de mult te iubesc Îmi doresc Să nu se împlinească nimic Din tot ce îmi doresc Să nu te pot pierde Nici dacă aş vrea E de-ajuns aşa – câmpia pe care alerg Nu e roz, cocorii cu care zbor Nu au aripi Se transformă în nor, in lebădă De cristal Para focului din privirea ta Îmi arde ochii, setea din vis Îmi seacă izvoarele, de dor moartea mea plimbă vapoare Pe marea sărutărilor tale Te iubesc - nu zic eu, Scrie pe cer Închide ochii şi vezi, dacă nu mă crezi

În asfel de seri vise, gânduri seri în care te iubesc mai mult decât pe mine Câteodată ochii tăi sunt atât de departe între iubire şi moarte până la mine lacrimile nu mai au destule stări de agregare se prefac în petale, frunze, cristale, foi de hârtie mâna purtată de vânt abia reuşeşte să scrie izbită de nori poezia se sparge în cuvinte o singură virgulă să calc ar ajunge să îţi umplu cupa tăcerii cu sânge câteodată nu am destulă lumină să îţi scot sufletul din furtună îl pironesc în cruce de un copac mai gros îl caut în altă zi mai senină

În astfel de seri nu mai este deajuns Să botez vinul cu numele meu Să te fac să râzi te caut La scara muntelui de dor Botez un izvor cu numele tău

O zi Întinde mâna vreau să mor in palma ta Odată cu iubirea care se tot sfârşeşte Fără să înceapă vreodată Aşază-mă pe pian În ultima secundă să visez că dansez Tocul pantofului imi e rupt, rochia sfâşiată Glezna scrintită, inima spartă Cântecul tău se aude din tavan, din covor Călcâiul îmi sângerează pe cenuşa nopţilor Deseneaza-mă fluture de cristal Când vine mesagerul să îi spun că mai am încă o zi până mor

Atât de aproape Ochii mei Aripă de înger Cerul, cândva şi el o apă verde Frământat, o cupă de lut Din degetele care scriu cuvinte Şi ars, o ceramică neagră din nord Cred că sunt , visez, sper Soră mai mică, aripă sau pe umăr Undeva, oricând cu Dumnezeu Altminteri cum aş fi mers atât de mult

Prin deşert după fiecare vers Şi nu aş fi întâlnit nici un pericol de moarte Prin nisipul filelor de carte?

Ce alte ape ar fi curs din ochii mei în loc de nori Cascade în loc de curcubeu Şi-n loc de lacrimă, viori În loc de vis, arcuş Şi iată-mă în faţa ta, simplu, eu.

Cum altfel aş fi ajuns lângă tine Deşi atât de târziu Chiar atât de aproape?

Poemonovela În altă noapte, altă lecţie de zbor…

Partea cea mai bizară este că privind peste umăr episoadele vieţii se derulează ca un film pe cer un episod vesel, unul trist, unul plictisitor eram pe rând copil fericit, orfan, visător, femeia care naşte, creşte prunci, face sacrificii, carieră, vine, pleacă, iartă, uită iubită, blazată, căzută în ghiarele moţii, salvată de Dumnezeu, îndrăgostită, uneori chiar eu în rolul meu alteori tu, fermecător…

Se încurcă personajele şi la case mai mari…

Prima dată am zărit o fată tristă, ştiam că Toate lucrurile triste se întâmplă din cauza ta - el râdea – Aş vrea să fii departe să îmi fie dor!

Of, eşti aici cu umbre reci, vreau să pleci.

Mai departe era o fată fericită, zâmbea Sunt sigură că tot din cauza ta.

Deci aşa şi cu fericirile Cred că filmul acesta nu mai este al meu Înmoi condeiul în luciul ochiului tău Hei, sunt cu taxele la zi Cu iubirile la zid, cu amintirile la răsărit.

Fug în deşert să torn asfalt pe nisip Speriată că au înflorit semafoarele.

Mă întarc victorioasă sorb din cupă amintirea Licorii de vişine coapte, Îmi revendic de dincolo de moarte Fărâma de curcubeu Moştenită de la tizul meu înger. În alt episod priveam în jur cum Lucrurile mari le înghit pe cele mici.

Puneam şi eu o picătură de ploaie aşadar La rădăcina unui stejar Veneam în fiecare zi cu metrul de croitorie în buzunar Să văd cât a crescut datorită mie Aplaudam, tu mă priveai ca pe o jucărie Ştiam că din palme îmi va curge sânge Să nu te pot atinge, Ochii mei vor fi închişi cu lacăte Să nu te pot vedea Şi ziduri groase vor urca pe cer Cu o macara, să nu te pot visa.

Partea cea mai frumoasă este că uneori chiar nu sunt un ecran şi se întâmplă doar în braţele tale, bunul meu profesor de zbor şi nici nu vreau să îţi fiu dumnezeie şi nici nu vreau în filmul acesta să mor vreau să zbor cu aripile tale.

Versuri: Gabriela Ana Balan

Pictura: Mihaela Trofin