editorial

Paul Rotaru

Între mit şi credinţă

(partea a II-a)

Până la un anumit moment al vieții, omul acumulează, după care lucrurile încep să se așeze, delimitând principiile de prejudecăți, consolidând identitatea morală a fiecăruia. Pentru unii, procesul de așezare începe mai devreme, iar pentru alții acest lucru este intangibil.

Aurora Ispas

Cei care au studiat Biblia au observat desigur că povestea de viaţă a lui Iisus nu este unică şi că se repetă în Vechiul Testament. Este povestea lui Iosif, fiul lui Iacob, nepotul lui Isaac şi strănepotul lui Abraham. Iisus s-a născut dintr-un miracol, Concepţia Imaculată; Iosif s-a născut dintr-un miracol, fiu al Rahelei, care mulţi ani s-a crezut că era stearpă. Iisus a avut 12 discipoli, numiţi şi fraţi; Iosif a avut 11 fraţi. Iisus a avut un ucenic de suflet, Ioan; Iosif a avut un frate cel mai iubit, Veniamin. Iisus a fost vândut de Iuda pe 30 de arginţi; Iosif a fost vândut negustorilor de sclavi pe 20 de arginţi la propunerea fratelui Iuda. Iisus a fost în mormânt trei zile; Iosif a zăcut într-o groapă din pustie trei zile până să fie vândut. Iisus îşi începe misiunea la vârsta de 30 de ani; Iosif, la vârsta de 30 de ani, este ales dregător în Egipt după moartea lui Potifar. Prima minune săvârşită de Iisus pentru a se arăta vrednic de misiunea sa a fost când a umplut la Capernaum plasele cu peşti ale pescarilor posaci, anunţându-şi astfel era pe care o reprezenta: Peştii. Iosif îşi arată aptitudinile de guvernator strângând grâu pe timp de belşug pentru anii de foamete ce aveau să vină, gestul său marcându-i era contemporană: Berbecul, simbol al fertilităţii. În amintirea acestor obiceiuri, chiar şi azi oamenii suflă în cornul de berbec; în ţara noastră această tradiţie s-a păstrat prin suflarea în bucium. Ceea ce reuşeşte să facă Iisus este de a adapta vechiul la nou, trecutul la prezent, printr-un gest cât se poate de sugestiv: hrăneşte 5000 de oameni prin înmulţirea unei pâini şi a doi peşti. E drept că Moise, supranumit Legiuitorul, este mult mai reprezentativ pentru era Berbecului decât Iosif, care a trăit cu 400 de ani înaintea lui şi cu aproximativ 2000 de ani înaintea lui Iisus. Cert este că, odată cu instalarea lui Iosif în scaunul de dregător, neamurile lui Iacob, numit acum Israel, sunt primite în Egipt şi lăsate să se dezvolte printr-un decret al Faraonului. Astfel, israeliţii au preluat din modul de viaţă al egiptenilor, din meşteşugurile şi cultura lor. Chiar şi religia le-a fost astfel influenţată, aşa cum se va vedea în Decalogul lui Moise, care este o copie fidelă a Vrăjii 125 din ,,Cartea Morţilor” a egiptenilor. Diferenţa este aceea că varianta egipteană a versurilor este enunţată la timpul perfect compus, în vreme ce legile lui Moise au un pronunţat imperativ categoric. ,,Nu am furat!” a devenit ,,Să nu furi!”; ,,Nu am ucis!” a devenit ,,Să nu ucizi!” etc. Tot Biblia spune în repetate rânduri că poporul lui Israel şi-a întors faţa de la Dumnezeul său, de aceea a hotărât Dumnezeu să-i pedepsească trimiţându-i sub sclavie în ţara Egiptului. Nu ştim cu exactitate ce fapte ascunde expresia ,,a întoarce faţa de la Dumnezeu”, dar cert este că, de-a lungul istoriei, foarte mulţi evrei au fost surprinşi în ipostaze mai puţin ortodoxe: ei au inventat camăta, piaţa neagră, şi-au vândut fraţii ca sclavi. Chiar Abraham permite prostituarea

4

soţiei sale Rebecca atunci când au ajuns în Samara, dându-se drept fratele consoartei lui, pentru a nu fi ucis din gelozie de către samaritenii cei lipsiţi de scrupule. Părintele israeliţilor, Iacob, obţine averea şi binecuvântarea tatălui său printr-un şiretlic. Se obişnuia ca, pe patul de moarte, tatăl să fie hrănit de către fiul preferat, urmând să-i dea acestuia sarcina de a duce mai departe ceea ce el începuse. Iacob a profitat de plecarea la câmp a fratelui său Ietro şi, pentru că tatăl Isaac era orbit şi aproape surd de bătrâneţe, s-a substituit fratelui mai mare, păcălindu-şi părintele. Fireşte, Biblia, cu precădere Vechiul Testament, abundă de asemenea şiretlicuri, de crime odioase şi războaie cumplite în numele şi la chemarea lui Dumnezeu. Pentru că Vechiul Testament s-a construit pe baza mitologiei anterioare, în care Dumnezeu este războinicul Zavaot, iar supuşii săi, îngerii, sunt organizaţi în legiuni. În Biblie nu avem referinţe clare privind naşterea îngerilor, căderea în dizgraţie a Luceafărului, cel mai frumos dintre îngeri, chiar privitoare la măr ca fruct al păcatului, ci câteva aluzii fugare. Să ne gândim acum la una dintre cele mai teribile legi impuse de Moise, lapidarea, care, din nefericire, se păstrează şi azi în unele părţi ale lumii; astăzi este stabilit prin lege numărul de pietre ce se vor azvârli asupra condamnatului chiar și după moartea acestuia, precum și greutatea fiecărei pietre, cu scopul ca vinovatul să aibă parte de o moarte lentă, în chinuri cât mai prelungite. Este adevărat că în rândul popoarelor rătăcite, dezbinate, a fost nevoie de măsuri austere pentru a se impune ordinea şi disciplina. Dar este dureros că legea aceasta continuă să ucidă oameni în numele unui Dumnezeu bun, drept, iubitor şi atoateiertător. Iar şi mai trist este faptul că aceste legi sumbre sunt aplicate ca o povară oamenilor de rând, celor cărora ar trebui să le servească, nicidecum celor care exercită şi modifică legea după bunul plac, reprezentândo ca pe un canon sinistru. Pe plan istoric, filozofic şi social, Iisus rămâne un adevărat umanist, dintre şi pentru oameni. Principiile sale, dezgolite de orice improvizaţie canonică de după dispariţia sa fizică, sunt o reconstituire clară a învăţăturilor ancestrale, răspândind iubirea de semeni şi natură, debarasarea de toate nevoile materiale ce ne macină viaţa. Am comite o gravă eroare să credem că religiile dinaintea iudaismului şi apoi a creştinismului au fost fără pată. Sigur, multe religii practicau sacrificarea de vieţiomeneşti, de prunci şi fete virgine urmărind vreun calendar dubios. Carenţele unei religii facilitează convertirea adepţilor ei la orice nouă religie care promite o viaţă mai bună, în numele unei divinităţi permisive care priveşte deopotrivă pe cei slabi şi pe cei puternici, pe săraci ca pe bogaţi. Am fi nedrepţi să spunem că creştinismul nu a avut şi epoca sa blândă, care a atras într-un timp foarte scurt oameni din toate colţurile lumii. Dar avem nevoie să înţelegem că este o diferenţă colosală între credinţă şi religie, la fel ca între Iisus şi creştinism. Impunerea unei dogme cu scopul de a ţine oamenii sub jug a primit justificarea politică şi s-a numit religie. Iisus a unit oamenii prin învăţăturile sale curate. Cu timpul, urmaşii săi, cei care se dau drept mijlocitorii de azi ai legăturii dintre om şi Dumnezeu, au azvârlit peste principiile acestui înţelept vălul dogmatic şi, după ce au pervertit mesajul iniţial, l-au impus oamenilor dincolo de credinţa lor personală. În orice societate, oricât de bine organizată ar fi ea, există şi indivizi care se pun

împotriva mersului aparent firesc al lucrurilor, care fac să se clatine construcţii de veacuri, care caută să dărâme edificii spirituale, naţionale, transcendentale. Poate tocmai acestea sunt cauzele dezechilibrării, destrămării şi dispariţiei multor religii. Creştinismul a avut tarele sale, care poartă nume ca Torquemada, Inchiziţia, Filip cel Frumos şi Clement al V-lea, Flavius Domitianus, Ku KluxKlan şi câte altele, care au făcut ca oamenii să se îngrozească de acest dar minunat al naturii numit Divinitatea. Dar nu numai acestea au grăbit slăbirea creştinismului, ci comportamentul fiecărui individ în parte, de la începuturi până în prezent. De multe ori, când vedem ticăloşi care ţinposturi, îşi fac cruce în văzul lumii şi spun rugăciuni în gura mare, ne întrebăm: cum de permite Dumnezeu aşa ceva? Sau ne îngrozim ştiind că mulţi preoţi comit lucruri nedemne, deşi ei se pretind mai aproape de Dumnezeul care-i iartă mai uşor pentru că ei poartă haina monahală şi, tocmai că înţeleg mai bine mesajul cristic, se arată mai josnici decât laicii. Sigur, cel care spune că va avea Dumnezeu grijă de ei se gândeşte de fapt la răzbunare. A căuta să aducem pedeapsă unuia care a greşit ne face la fel de vinovaţi ca el. Este adevărat că omul, prin natura sa, are ceva din comportamentul animalelor; în schimb, noi avem raţiunea şi sentimentele, de aceea putem să ne autodepăşim. La fel de adevărat este faptul că schimbările nu vin niciodată de la sine, ci sunt impuse, fie la nivel individual, fie la nivel colectiv; căci societatea este într-o continuă nevoie de schimbare. De cele mai multe ori înţelegemgreşit această nevoie, deoarece preferăm mai degrabă să abandonăm întru totul viaţa pe care o trăim. Dacă vrem să reînviem tradiţii străvechi, riscăm a părea că trăim în trecut, frustraţi de condiţiile actuale. Dar, spunea Eminescu:

,,Viitorul şi trecutul Sunt a filei două feţe. Vede-n capăt începutul Cine ştie să le-nveţe. Tot ce-a fost ori o să fie, În prezent le-avem pe toate, Dar de-a lor zădărnicie Tu te-ntreabă şi socoate.”

Ar fi o nedreptate din partea noastră să generalizăm în ce priveşte oamenii corupţi din rândul clerului. Nici nu vom cădea în capcana prejudecăţilor indicând care ar fi mai mulţiori mai puţini. Cu siguranţă, mulţi dintre noi am cunoscut şi preoţi dedicaţi, care şi-au luat în serios menirea de a readuce armonia în univers. Iar ei nu fac aceasta ca pe o meserie, ci ca pe o mişcare a lumii spre mai bine, făcând prin modelul lor cinste nu creştinismului ca religie, ci credinţei ca principiu înălţător. Ei sunt aceia care au receptat, printre alţii, mesajul curat al lui Iisus, lipsit de orice doctrină epigonică. Ei sunt aceia care au înţeles că principiul divin este deasupra oricărei religii, actuale sau dispărute. Dacă pentru unii omul este copia imperfectă a lui Dumnezeu, pentru alţii Dumnezeu reprezintă proiecţia spiritului pe planul perfecţiunii. Noi spunem că toţi copiii sunt inocenţi, curaţi, suflete angelice, în vreme ce doctrinane învaţă că toţi ne naştem în păcat. Cu alte cuvinte, purtăm stigmata de a fi murdari doar pentru că părinţii noştri s-au iubit şi ne-au născut; stigmata de a perpetua ,,păcatul originar” doar pentru a ne apleca sub povara sentimentului de vină; stigmata sclaviei ereditare doar pentru a nu îndrăzni să sperăm la autodepăşire. Şi, chiar dacă ne naştem cu aşa-zisele