taifasuri

36

„Începutul câmpenesc al acestei poezii, (unii poate vor prefera „campestru” în loc de „câmpenesc”) ne transmite... bla... bla... bla...!” De ce câmpenesc?... Simplu. Pentru că începe cu „foaie verde...”, chiar dacă in cel puţin 50% din cazuri, loboda poate avea şi frunzele roşii... Şi dă-i... şi dă-i... În sfârşit... Zarzavat ... Partea interesantă abia de la cel de al doilea vers începe... Toţi se vor strădui, din toate puterile, să găsească o explicaţie logică pentru a demonstra cât mai convingător cu putinţă, care au fost adâncile motive pentru care, în versul doi nu am folosit numele unui arbore autohton. Măr, păr, cireş, corcoduş, sau, mă rog... nuc, ca să se apropie cât de cât de dimensiunile arborelui exotic, pomenit. Bineânţeles că, oricât vor bate câmpii (sau savanele) nu vor reuşi, aşa că se vor lăsa repede păgubaşi şi vor trece la analiza celui de al treilea vers. Vouă, nu cumva să vă treacă prin minte să legaţi în vreun fel acest nume de zorii civilizaţiei şi de arborele din care strămoşul omului a... că, zău, mă supăr. Iar când mă supăr, fac urât!... Adică mai „comit” o poezie. Să nu ziceţi că nu v-am spus!... E treaba voastră!... Versurile al treilea şi al patrulea vor fi mult mai uşor de explicat. „Tocmai pentru a nu altera în vreun fel acel suflu câmpenesc de care vă vorbeam la început a fost folosit numele unei unelte prozaice şi nu a fost amestecată în nici un fel tehnica modernă, aducând în discuţie, escavatoarele, elevatoarele, camioanele sau alte creaţii tehnice automatizate, care au rolul de a deplasa mari cantităţi de materiale, în cazul de faţă, fie ele şi cuvinte... Cât despre ultima strofă, ea reflectă cu prisosinţă strădania creatorului care trece prin „chinurile facerii”, în nestrămutata sa dorinţă de a-şi face cunoscute crezurile şi trăirile interioare şi... şi... ” Gata. O să încerc să mă opresc aici. Dar credeţi că pot?... N-aş putea să o fac, fără a vă arăta că aceeaşi poezie ar putea fi transpusă într-o cu totul altă manieră:

Poezia cizelată :

Frunză verde, floare, crin Te slăvesc cuvânt divin, Precum şi pe cel ce ştie Să compună o poezie Recunosc, nu e uşor Să dai viaţă vorbelor. Dar e bine să o faci, Chiar la unii, de nu placi!...

Pe asta, vă las să o analizaţi voi!... Până atunci vă urez o seară bună şi cât mai plăcută. P.S. Să nu vă supăraţi pe mine că v-am făcut să pierdeţi timpul cu aberaţiile mele!...

Paul Aretzu

Nemărginită iubire

Titlul volumului de poeme scris de Gabriela Mimi Boroianu, Nostalgiilecuvintelor (EdituraStudIS, Iași, 2018, prefață de Victor Rusu), sugerează starea de melancolie determinată de ceea ce nu poate fi numit (inexprimabilul), sau de amintiri trecute și nerepetabile, ori de ceeace ar fi putut fi spus și nu s-a întâmplat: „nostalgiile cuvintelor/sunt ca fructele uitate/neculese/sub greutatea iernii/ce-și scuturăregretele/n-au culoare/nici gust/n-au nici măcar un timp al lor/în care să-și frângă zborul//au doar nebunia fantasmelor/ce ne bântuie/când ne-așteptămmaipuțin…”(51). Textele sunt notații directe, sensibile, radiografii nemijlocite ale sentimentelor, ideilor, succesiuni caleidoscopice de senzații, impresii, reflecții. Peste toate, având ca background cernerea imperceptibilă a timpului, persistentăesteevocareauneiiubiri trecute, așteptate –virtualășireală, totodată: „și zilele trec/sau poate eu trec prin ele/sau poate doar aștept/să-mi vină rândul/să-mi crească aripi în piept/desferecând o poartă/dincolo de care tu mă vei aștepta/ca un anotimp al împlinirilor” (1). Este, de fapt, elegia unei despărțiri, a unei iubiri duse dincolo de moarte. Ne amintim de Gérard de Nerval și de iubita lui, Aurélie, pe care, după dispariție, poetul romantic o caută în lume a umbrelor. Modelul este, fără îndoială, Orfeu. La fel, Gabriela Mimi Boroianu își dorește să facăschimb cu cel drag, pentru a se contopiîn final cu acesta: „și mor, și învii/și mor, și învii/și mor, și învii/de-atâtea ori/cât va fi nevoie/pânătimpultău/se vaașezaîn mine/și clipele mele vor trăi în tine/ca o bătaie de inimă/[…]/șinicimăcar moartea/nu vaputea să ne despartă” (3). Poeta este profund tulburată de absența reperului afectiv, simțindu-se ca „un fumce-a părăsitfocul”(6). Este descumpănită, copleșită de stări de neînțeles: „și nu-iniciostea/care să-țipoarte numele/doar întunericul/frate cu nimicul/ce înghite în el tot ce am fost vreodată/și nu-mi dau seama/unde începe ieri/și unde se sfârșește mâine/și nici ce să fac cu ziua de azi/din care destinul te-a scos ” (9). Speriată, deznădăjduită, se simte frustrată: „la masa asta/locul tău e gol/[…]/la masa asta/nici visele nu mai vor să șadă/iar cafeaua e mai neagră ca noaptea”(10). Prezențaceluiplecat este activă pretutindeni, casa, lucrurile îi păstrează memoria. Pierderea celui drag a devenit o permanentă așteptare: „și se lăsase așa/o liniște peste sufletul meu/de-au tăcut tote gândurile/și de atâtatăcere/șidurerile sau săturat/și-au luatînbrațetote lacrimile/și s-au strecurat în umbra nopții/pe urmele iernii/până n-a mai rămas nimic în urmă/decât liniștea/amintirile au început să încolțească/una câte una/vestind o primăvară a sufletului/am început să-ți aud glasul/în fiecare mugur înflorit/ca o mărturie spre neuitare”(15). Atunci când iubirea este credință, singurătatea este și o luptă cu ispitele. Amintiriledevinînsă o a douanatură, treptat se substituie realității, creând senzații de o mare intensitate. Poeta confundă, combină stările contradictorii, trecând de la atitudini sufleteștideprimante la trăirivirtuale intense: „niciodată nu știuundeești//nicicând vii/întâi teaud/treci prin mine/ca o muzicăcecoboară din cer/și zâmbesc/nu doar cu sufletul/ci cu tot cemăînconjoară”(27). Iubirea se preface într-o continuă

38

înviere, desființează barierele dintre viață și moarte, esteeternă. Scriitoareaconstatăînsă, cu vremea, instalarea unei inerții, a unei desprinderi de sine, sentimentuluneipierderi iremediabile, când nici cuvintele nu mai comunică, afectate de o stingere semantică, intensificând zgomotele, profanând reculegerea interioară: „de la doi se aud manele/date la maxim/la parter plânsul unui copil/trecedincolo de ferestre/cinevaaruncă chiștoace/pe fereastră/înjurând/aici niciodată nu e liniște cu adevărat/ne mai mirăm de ce/rugăciunile nu ne sunt auzite” (29).

O temăadiacentăestecea a timpului care ștergediferențele, netezindcalea: „rândunicile se întorc mereu/ca amintirile/numai tinerețea nu se întoarce niciodată” (32). Iubirea estereconstituită din imaginipăstrate în memorie, din gesturi, simboluri, reconfigurându-se în cele din urmă chiar în „nostalgii ale cuvintelor”, fiindcă, parafrazându-l pe Wittgenstein, despre ceea ce nu se poate tăcea, trebuie să se vorbească. Moartea, înschimb, este un prezentinflexibil: „mașina salvării/trecea cu sirena pornită/moartea se ascunsese/în ochiul de apărămasdupăploaie/cinevaîntreba/la cinea venit/la cine-a venit/răspunsul nu venea de nicăieri/tu tăceai/și așteptai răbdător/în alb și negru/ca o zi ce nu se va mai întoarce/niciodată” (46). Dacă, din punct de vedere afectiv, iubirea este o comuniune (remanentă), înstrăinarea prin moarte creează totuși, vrând-nevrând, o genune: „te îmbraci în umbre/și-mi arăți din tine/doar atât cât să îmi adormi întrebările/și nu știu cine ești/deșimăamăgeșticătecunosc//mi-e frică de ziua de mâine” (47), „mă-ntreb dacă mămaiștii/dacămăaștepți/dacăți-e dor sămi vorbești//mi-e teamă/că nu-ți voi mai recunoașteglasul/șichipulblând/ce se apleca asupra mea/deși din ce în ce mai mult/îl regăsesc în imaginea/ce mă privește din oglindă”(49). Gabriela Mimi Boroianu scrie, cu o aparentă spontaneitate, o carte dramatică, sensibilă, dezvoltând o temă dominantă, consecventă, iubirea dusă dincolo de moarte, ca sentiment absolut. Poezia este rafinată, exprimând o mare diversitate de stări, contradictorii, complementare, cumulative, explorând trăiri sufletești dintre cele mai autentice.

Constantin Niţu

Jocuri de cuvinte - priceasnă

Moto: „Paştele este demonstraţia pe care ne-o face Dumnezeu că viaţa este esenţial spirituală şi nesfârşită.” (Charles M. Crowe) Suntem în postul Paștelui (vezi „Jocuri de cuvinte - Paștele”), e timpul pricesnelor. O priceasnă este o cântare interpretată în bisericile ortodoxe la slujba liturghiei în timp ce se împărtășește preotul sau un credincios de vază. După MDA2 (2010) etimologia este „E: slv причєастън”, după DEX '09 (2009) „Din sl. prĕčĩstĩna” , iar după D. Religios (1994) „Din sl. priceastĭn”. Corect este că l-am moștenit din vechiul slavonic bisericesc prěčĭstĭna прѣчьстьна, femininul lui prěčĭstĭnŭ прѣчьстьнъ, din čĭstĭ - чьсть, „onoare ”, din protoslavicul *čьstь, „onoare; respect”, acesta din protoindoeuropeanul *(s)kʷit-tis, la rândul său cognat cu sanscritul cítti - चिचि, „gândire, înțelegere” , “) și cu avestanul cisti, „conștiință” . Specifică ortodoxiei și grecocatolicismului, se traduce ca Ymnos –Υμνος în greacă, Khimn –Химн în bulgară, Gimn –Гимн în rusă, Himna –Химна în sârbă, Himn –Гімн în ucraineană etc.

Priceasna în (c)arte

Moto: „Nu te abandona disperării. Noi suntem oamenii Paștelui iar cântecul nostru este aleluia.” (Papa Ioan Paul al II-lea) Recapitulând, priceasna este o cântare executată la slujba liturghiei ortodoxe și greco-catolice, cu sau fără voia useriștilor neomarxiști, în timpul împărtășirii preotului sau, prin generalizare, a credincioșilor. Mai poartă numele de cântare mănăstirească. Pricesnele sunt cântate cu precădere în bisericile parohiale de către credincioși, iar în ultimul timp au devenit parte a repertoriului multor artiști populari consacrați care au depus eforturi considerabile pentru culegerea, adaptarea și păstrarea lor, mai ales pe vreme de pandemie. Textele pricesnelor mai vechi provin din poezii populare cu autori anonimi, iar ale celor mai noi din poezii religioase cărora, de regulă, li se cunosc autorii. Cum „vorba lungă e sărăcia omului” , enumerăm câteva titluri de pricesne cunoscute, dumneavoastră putând căuta multe altele cu sfântul metacăutător (browser) Google. Că doar nu vă lasă în urmă Eba și (e)Vanghel(i)e!

Vulpaşu Vasile

„Biserica şi societatea” , autor prof. univ. dr. Tudor Nedelcea

Cronică literară

Am avut onoarea să mi se ofere una din cele peste 50 de cărţi scrise de prof. univ. dr. Tudor Nedelcea. După studiere, am fost profund mişcat şi încântat de profunzimea ştiinţifică a acestei cărţi, intitulată „Biserica şi societatea” . Această carte este o capodoperă a literaturii, sub aspect istoric şi religios, şi totodată o binecuvântare pentru cititorii şi credincioşii creştini-ortodocşi, având în vedere că aceasta cuprinde mai multe studii ştiinţifice aprofundate despre legătura intrisecă, indestructibilă şi necesară dintre biserică şi societate, pe de o parte, cât şi despre conexiunile şi similitudinile diferitelor religii. Cartea ne conferă o stare de împăcare şi încărcare spirituală ca urmare a expertizei elevate, academice a autorului, a derulării unor evenimente, a prezentării unor dovezi

40

istorice şi a unor viziuni din partea unor exegeţi ai domeniului spiritual religios. Doresc să încep prin a prezenta un paragraf din carte care spune totul despre coeziunea dintre diversele religii, ca un element fundamental al lumii creştine şi al civilizatiei umane, în general: „La cumpăna ultimilor două milenii, la Bucureşti s-a consumat, după aproape un mileniu, un eveniment considerat, în unanimitate, istoric: vizita primului papă într-o ţară majoritar ortodoxă. Este vorba despre Papa Ioan Paul al IIlea, care a efectuat o vizită în capitala României, între 7-9 mai 1999, la invitaţia Patriarhului de veşnică pomenire, Teoctist. Între 7-14 octombrie 2002, Patriarhul Teoctist i-a întors vizita la Vatican, iar relaţiile dintre cele două biserici au fost extrem de cordiale şi pilduitoare. Atunci, la Bucureşti s-a lansat ideea şi sau pus bazele pentru unitatea lumii creştine, prin intermediul celor doi mari conducători ai celor două biserici şi care exprimă voinţa tuturor creştinilor”. Distinsul profesor universitar doctor, Tudor Nedelcea, este un cercetător ştiinţific erudit, care a manifestat de-a lungul timpului un interes deosebit privind societatea umană şi instituţiile care au un cuvânt hotărâtor, de modelare spirituală a caracterului uman. Multe capitole din magistrala culegere de lucrări ştiinţifice, au fost prezentate, de-a lungul ultimilor ani, în ziarul nostru, nefiind cazul de a reveni asupra acestora. În capitolul „Imagologia cărţii şi culturii româneşti” , ne reliefează că imagologia studiază imaginile pe care comunităţile sau popoarele şi le fac despre ele însele sau despre alte comunităţi sau popoare. Aventura imaginii despre sine sau despre celălalt apare în cultura europeană din Grecia, acum două milenii şi jumătate, graţie lui Platon, chiar dacă în sens negativ. Un studiu imagologic asupra cărţii în trecutul românesc presupune, în viziunea autorului, un gest interpretativ întreprins pe două dimensiuni: una generală asupra imaginii ca atare despre cultură, limbă, civilizaţie, din toate provinciile româneşti, şi, alta, în particular, asupra tiparului românesc şi a produsului său cartea. În acest capitol sunt descrieri ale ţărilor române făcute de cetăţeni străini şi amintesc doar pe Anton Veroncsics (Veronţio, 15041543) care este autorul lucrării „Descrierea Transilvaniei, Moldovei şi Ţării Româneşti” , apărută după 1549, în care se arată: „Poporul care locuieşte aceste pământuri în vremea noastră este acel al valahilor care îşi trag originea de la romani, deşi cu un nume schimbat”. Veroncsics aduce argumente logice în susţinerea ideii sale. Multe date istorice, autentice, dau valoare inestimabilă acestui capitol, cu referire la rădăcinile pertinente ale strămoşilor românilor pe aceste meleaguri încărcate de istorie. Un capitol interesant îl reprezintă „Tipar românesc pentru ţări străine” . Aflăm cu surprindere că „din sec. al XVlea, românii au creat opere de artă, manuscrise şi tipărituri pentru susţinerea şi menţinerea învăţăturii creştine în expresie orientală, prin împodobirea lăcaşurilor de cult din Europa sud-estică şi Orientul Apropiat. Tipografii români au deţinut multă vreme privilegiul tiparului pentru această zonă geografică, explicabilă prin prezenţa, în străinătate, a numeroaselor broderii, cărţi, miniaturi, începând cu Sfântul Munte Athos, Ierusalim, Anatolia, Sinai, Alexandria, Ucraina, Balcani, până în Munţii Urali şi Marea Caspică” . La Snagov, s-au tipărit Liturghierul (1701) şi Ceaslov (1702), ambele bilingve, greco-arabe. Asemenea tipărituri au fost numeroase şi atestă preocupările domnitorilor români. Nu putem trece uşor peste capitolul „Eminescu şi cugetarea sacră” . Posedat de geniu, scormonitor a tot ce priveşte cunoaşterea umană, lui Eminescu nu-i putea scăpa un domeniu atât de fascinant: religia. Informarea şi acumularea cunoştinţelor

de istoria religiilor şi de doctrină religioasă este impresionantă”. Cuprinsul acestei cărţi este cu adevărat magnific. Sunt prezentate scrieri ştiinţifice, într-un mod elevat, academic, despre personalităţi notabile ale trecutului românesc: Mircea cel Bătrân, Rosa del Conte, Antim Ivireanul, Sfântul Ioan Paul cel Mare, Constantin Virgil Gheorghiu, Vasile Militaru, Valentin Bartolomeu Anania, Firmilian Marin, Nestor Vornicescu, Nicolae State-Burluşi, Veniamin Micle. Nu am să închei modesta recenzie înainte de a prezenta capitolul preferat „Pamfil Şeicaru, ctitor de mănăstire şi de ziare” . Pamfil Şeicaru, prin istoricul său zbuciumat şi prin verticalitatea de care a dat dovadă, mi-a fost şi-mi este atât de drag, fiind, prin puternica sa personalitate, unul dintre cei mai oneşti şi implicaţi jurnalişti ai timpului. Aflăm date inedite despre Pamfil Şeicaru: S-a născut la 18 aprilie 1894 în oraşul buzoian Beceni, primul din cei şase copii ai Anei şi funcţionarului ceferist Haralambie. De fapt, familia Şeicaru se trage din comuna braşoveană Şeica (de unde şi-a luat şi numele). A urmat gimnaziul din Tecuci şi cursul superior al Liceului „Gh. Roşca Codreanu” din Bârlad. După absolvire se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti. A fost căsătorit cu Constanţa şi au avut un singur copil, Ana Viorela, decedată într-un accident de circulaţie la Paris. A fost deputat independent în Parlamentul României (1928, 1931, 1933). Din însărcinarea mareşalului Ion Antonescu, pleacă din ţară, la 9 august 1944, pentru a organiza „o bază de apărare în afara hotarelor ţării”, pe intinerariul Viena-Berlin. Datorită Decretului regal nr. 2134 din noiembrie 1944, prin care scriitorilor şi ziariştilor diplomaţi li s-a interzis întoarcerea în ţară, Pamfil Şeicaru se stabileşte în Spania, întâi la Palma de Mallorca (până în 1953), apoi la Madrid (până în 1974), unde înfiinţează revistele „Analele politicii”şi „Liberty and justice”şi colaborează la alte mari ziare româneşti din exil. În ţară, fusese condamnat la moarte, în contumacie, la 30 mai 1945, ca un criminal de război, deşi fusese rănit grav în primul război mondial, fapt ce l-a determinat să construiască Mănăstirea Sf. Ana din Orşova. În 1974 s-a stabilit în Germania la Karlsfed (până în 1977), apoi la Dachau, unde trece la cele veşnice, la 21 octombrie 1980. Multe, multe ar mai fi de spus dar spaţiul nu ne permite. „Biserica şi societatea” este o carte cu rezonanţă în literatura istorică şi ştiinţifică, pe care v-o recomand cu plăcere. Nu trebuie să lipsească din nicio bibliotecă. Merită! Maria Gh. Vulpaşu

Pledoarie pentru viaţa noastră

Cu puţin timp în urmă, am auzit pe cineva vorbind despre viaţă ca despre un chin, ca ceva inutil.Să nu mai vorbesc de cazurile de suicid, bizare şi de neînţeles, care m-am cutremurat tot timpul. Toate astea m-au forţat, m-au determinat să scriu această „Pledoarie pentru viaţă” . Viaţa, această unică, miraculoasă şi fascinantă realizare a Universului, nedefinit încă, în care trăim, sau creaţia divină a aceluiaşi Univers, prin înţelepciunea şi puterea lui Dumnzeu. Viaţa, acest atribut determinant al existenţei sălăsluieşte miraculos, de câteva milioane de ani, în timpul şi spaţiul, nedefinite, ce dau contur imaginar Universului. Nimeni nu a trecut prin viaţă fără griji şi probleme, care sunt inerente, dar cum viaţa este unică, nu o putem trăi de două ori, trebuie să trecem orice obstacol cu credinţă şi încredere, chiar dacă de multe ori ne chinuim. Nu trăim degeaba, cum spun unii! Tocmai unicitatea vieţii ar trebui să ne îndemne să o trăim din plin, să ne bucurăm de ea cât putem. Este frumoasă viaţa dar trebuie să o preţuim şi să o trăim frumos. Orice piedestal pe care vom încerca să ne

42

urcăm, spre a ne dovedi superioritatea de orice fel, se va dovedi din nisip. Toţi avem nevoie de ceilalţi, nu putem trăi unii fără ceilalţi. Buni sau răi, inteligenţi sau mai puţin, bogaţi sau săraci, fericiţi sau mai puţin, tuturor ne este dragă viaţa şi trebuie să ne bucurăm cu toţii de ea. Viaţa ne aduce fericire tuturor. Fericirea este la fel de mare şi pentru cel bogat şi pentru cel sărac. Fiecare se bucură de valorile şi bucuriile sale. Fericit e săracul căruia i s-a născut un fiu, fericit e cel ce a pus piciorul pe lună şi fericit e cel ce şi-a cumpărat un avion. Să nu privim pe nimeni de sus, iar dacă cineva are nevoie de ajutor să o facem. A face bine este o însuşire a oamenilor valoroşi, a celor cu principii sănătoase. Să nu tratăm pe cineva ca fiind un nimeni, fiecare are locul său, nu ocupă locul altcuiva. Fiecare avem nevoie de linişte, de o strângere de mână, de o vorbă bună, de iubire. Să nu uităm asta.

Precum rănile sufleteşti, rănile provocate de unii şi alţii dor, dar trebuie să le găsim o vindecare prin înţelegere şi iertare, doar trebuie să dovedim că suntem oameni nu animale. Fiecare greşim, dar totul este să nu perseverăm în greşeală, ceea ce este grav. Să iertăm greşelile altora, să le dovedim că suntem mai buni ca ei, mai umani. Ura nimiceşte sufletele celor care o întreţin. Viaţa are şi un mare secret, ne părăseşte când vrea ea. Ca o paranteză, trebuie să remarc că moartea este opusă vieţii, fiind singura formă misterioasă de stopare sau de „transfer”(cine ştie!?) a existenţei umane, în alte planuri, lumi paralele. Moartea se respectă, nu se lasă cumpărată de nimeni, este deopotrivă pentru toţi! Tocmai de asta, nu trebuie să lăsăm viaţa să treacă pe lângă noi, fără să ne fi bucurat cu adevărat de ea. „Ce repede se face târziu în această viaţă”, spunea cineva, şi maredreptate avea. Nu trebuie să lăsăm micile sau marile bucurii ale vieţii, doar cu dorinţa acumulării de bogăţii. Aceste bogăţii sunt deşertăciune, dacă nu reuşim să trăim frumos, bucurându-ne de rude, prieteni şi de natura înconjurătoare. De ce nu înţelegem că ne naştem goi şi plecăm cu ce avem pe noi, lăsând totul şi întristare pentru unii. Eforturile fără limite şi linişte, răutatea şi stresul acumulat lasă urme profunde care ne vor costa. Trebuie să lăsăm ura şi invidia, să ignorăm răutatea şi invidia unora. Când ura încolţeşte în suflet uităm să trăim, să iubim şi să fim fericiţi. Ura ne acaparează întru-totul, devine sclavul răutăţilor noastre, care ne macină viaţa până la epuizare. Trăim mai frumos când ne deschidem sufletul pentru iubirea semenilor, de a căuta să facem bine şi atunci când nimeni nu ne cere asta. Doar aşa trăim cu adevărat, când suntem de folos şi altora. Trebuie să ne resemnăm cu ideia că suntem cu toţii răi în sufletul altora. Să ignorăm această răutate a semenilor. Ne dor denigrarea unora şi răul pe care ni-l fac, dar trebuie să avem înţelepciunea de a trece peste orice. Dacă ne supărăm sau răspundem provocărilor putem pierde mai mult. Preţuid viaţa, ne preţuim pe noi ca oameni. Omul este cea mai inteligentă fiinţă creată în laboratoarele Universului şi care reuşeşte, încet, încet să-i descifreze tainele. E adevărat, de multe ori înţelepciunea ne vine mai târziu, când viaţa e cam pe sfârşite. Atunci, abia atunci o preţuim mai bine, dar, de multe ori este prea târziu. Să nu ne căţărăm pe un munte de bogăţii, să rămânem cu picioarele pe pământ că nu se ştie cât de aproape sau departe e sfârşitul! Să nu ne considerăm deasupra tuturor şi să lăsăm înţelepciunea să ne conducă pe un drum pavat cu bune intenţii. Să fim moderaţi şi îngăduitori cu tot ce se întâmplă în jurul nostru, imaginea de om trebuie să dăinuie dincolo de fiinţa biologică. Să nu uităm, să nu uitaţi niciodată: „Ce repede se face târziu în această viaţă!”

Nicu Doftoreanu

O “plimbare solitară” printre petalele gândurilor desprinse din grădina vorbelor frumos aranjate de doamna Eugenia Duță

A vorbi despre doamna Eugenia Duță, aliasGeni Duță, cum o știu eu,în ritmul trecerii timpului –doar în anul 2020 i-au apărut două volume excelente -consider că este un act de mare curaj. O fac totuși considerând normal să adun câteva petale desprinse din grădina vorbelor frumos aranjate de scriitoarea de mare profunzime care este Eugenia Duță. Aceasta mi-a și inspirat de altfel și titlul pe care l-am dat acestei modeste consemnări de gânduri ale subsemnatului. La întâlnirea din 21.01.2021, avută la cenaclul „George Pruteanu”am fost onorat să primesc în dar de la doamna Geni Duță, volumul „Impresii de cititor” apărut în anul 2020 la Editura Betta; volum ce m-a impresionat efectiv deoarece textele ne invită la meditaţie, surprinzând chintesența cărților analizate, uneori chiar reușind prin rezumatul prezentat să ne dea acea imagine de ansambu care definește nu numai cartea, dar scriitorul analizat. Doamna Eugenia Duță este o scriitoare foarte activă: se „plimbă solitar” și scrie impresii de cititor în ritm amețitor (na că am făcut și poezie!). Volumul de proză scurtă „Plimbări solitare” - dăruit anterior în 18.09.2020 - și volumul de consemnări și recenzii intitulat „Impresii de cititor”pe care am avut prilejul să le citesc și chiar să le recitesc cu aviditate mi-a confirmat ceea ce spunea cu har cunoscutul critic Lucian Gruia în prefața primului volum amintit în text: „În literartură contează cum spui, pentru a te deosebi de ceilalți. Dacă ce spui s-a mai spus, acest cum trebuie să fie original, să-ți definească stilul. Și cum spune Eugenia Duță este expresiv, limpede, specific” Prin toate cărţile şi prin comportamentul zilnic, remarcat de mine la fiecare întâlnire culturală avută cu doamna Eugenia Duță s-a dovedit un om cu vocaţia prieteniei. Stilul direct,limpede prin care reușește să ne transimtă acel fior interior pe care-l simți lecturând un text frumos, mi-a spus asta de la sine. Simt că ne cunoaștem de o viață! De altfel într-o consemnare făcută mai demult de doamna Ana Dobre aceasta remarca ceva similar când spunea: „Scriitura ei are tensiune și suspans” Nu vreau să mă axez pe citate din carte, așa cum se procedează de obicei în astfel de consemnări. Volumul „Impresii de cititor” trebuie citit fiindcă este o carte complexă care face o trecere prin opera a 20 de scriitori –poeți și prozatori – reușind o performanță unică de „unitate în discontinuitate” prin plantarea tuturor vorbelor frumos aranjate de doamna Eugenia Duță în grădina unei critici de bună calitate. Privită în ansamblu, acest volum cu „impresii de cititor”ale doamneiEugenia Duță are toți cei patru poli de atracție: pe cel cerebral, pe cel filozofic, pe cel afectiv,( piatra de rezistență neerodată de picăturile de ploaie ale timpului). Acest lucru o situează pe autoare într-un loc inconfundabil şi stabil, ceea ce în vâltoarea miilor de volume similare care apar astăzi nu este deloc puţin şi nici întâmplător după cum cartea de faţă o dovedeşte. În final, fiindcă eu consider că probabil va reveni și va comite un alt delict, editând volumul 2 de impresii și despre alți autori mai mici sau mai mari, deoarece are multiple resurse lirice în care cred. Îi urez succes și închei zisele mele, gândindu-mă la ce spuneam mai sus : autori mai mici sau mai mari, cu ce spunea cândva Walt Whitman: „firul de iarbă nu este cu nimic mai neînsemnat decât ziua stelară” .

Ion Roşioru

Un festin lectural de zile mari

44

Camelia Ardelean (n. 1972) scrie poezie de când se ştie, poate şi pentru că s-a născut în familia scriitoarei de literatură pentru copii, Marioara Ardelean (n. 1950). O vreme, poeta a trăit în străinătate. A revenit în ţară în 2014, an în care a debutat editorial cu placheta Lacrimi de suflet, căreia i-au urmat Ingenuitate (2015), Pasiune (2015), În oglinda sufletului meu (2015), Suflete de ceară (2016), Destine (proză, 2016), Ecouri din tenebre (2018),Urme de condei (cronici, 2018) şi, din nou poezie, La margine de curcubeu (2018). Acest din urmă volum, apărut la Editura Armonii Culturale din Adjud şi asupra căruia vom zăbovi în rândurile de faţă, este întru totul incitant. Prefaţa cărţii este semnată de neobositul Tudor Cicu, iar postfaţa, la fel de pertinentă, de avântată şi de la obiect, de Adina Velcea. Bucuria şi apetenţa de a cultiva versul de factură clasică, inclusiv poezia cu formă fixă, unde realizările sale dovedesc o virtuozitate mai mult decât onorabilă, sunt fără margini. Primul sector al cărţii cuprinde, aşadar, rondeluri, sonete, pantúmuri, schaltiniene şi ronsete, respectivele specii literare fiind însoţite atât de un scurt istoric, cât şi de prezentarea structurală a acestora. Natura este prezentă, în concordanţă cu starea sufletească a poetei, în majoritatea poemelor cărţii. Sunt, astfel, cântate, fascinantul curcubeu, mireasma florilor de tei, cascadele de fluturi, petalele de gutui, neaua care învăluie nupţial viţa de vie, amurgul în ţinută de gală regală, zefirul îmbibat de parfumul azaleelor ş.a.m.d. Poeta are, îndeosebi în Fabule, plăcerea descrierilor fastuoase şi dovedeşte, deopotrivă, un har dramaturgic autentic al punerilor în scenă. Personajele sale sunt, rând pe rând, ariciul şi broscuţa, iepuraşul şi bufniţa, pupăza şi vulpea, libelula şi bâtlanul, furnica şi cocoşul, musca şi furnicuţa, poeta vizând cu aplomb şi spirit de observaţie acută moravurile societăţii contemporane româneşti, dorinţa de îmbogăţire rapidă şi pe orice căi, donjuanismul deşănţat al şefilor faţă de angajatele lor, infatuarea slugilor care împrumută felul de a fi al stăpânilor ce se folosesc de ele doar cât au vremelnică nevoie etc.

Camelia Ardelean teoretizează şi cultivă, printre altele, şi haikuul: Ea respectă toate regulile nipone ale speciei ce în deceniile din urmă a făcut carieră fulminantă atât în Europa, cât şi-n America. Cităm: „floare plăpândă /piatră de poticnire/a zefirului”. Natura este surprinsă mereu la frontiera fragilului şi efemerului cu durabilul şi eternul cosmic: „poteci de munte -/genţiana revărsând/fine miresme”. Precum şi: „pe culmi răzleţe/mijind o floare de colţ -/amurg sângeriu” . Prospeţimea imagistică este una din notele definitorii pertinente ale grupajului. Când scapă de orice canon, Camelia Ardelean îşi dă adevărata măsură a talentului său în ale poeziei. În ciclul Vers clasic, ea este conştientă de forţa socială a scrisului (Cât plâns de zei…). Visează şi vizează o poezie în care teama să nu-şi găsească locul, o poezie în jurul căreia realitatea cotidiană să se restructureze şi să se subordoneze adecvat (Trec nopţile-n convoaie…). Poezia poate fi una recuperatoare de trecut ancestral, cu o întreagă atmosferă levantină, misterioasă şi de o rară fineţe şi forţă a sugestiei: „Ești luna mea din gânduri, am renăscut, luceafăr,/Ni-e cerul adăpostul, în suflet când e frig;/Cu astrele sub pleoape, mi-e răsăritul teafăr,/Un lan de aforisme-i cuvântul, când te strig.//Ni-e liniștea busolă, de noaptea ne apasă,/Din pânza înstelată poeme-ți împletesc;/Sorbim destroienirea din porția rămasă,/Pe cioburile albe mă-ncumet să pășesc.//Ne curg încet prin

cuget răvașe ancestrale,/Tresare-n mine timpul cu suflu selenar,/Îmi bate în ventricul un ritm de geamparale,/Resimt înmugurirea şi-n umbre de fanar.//Ești luna mea din gânduri, a stelelor ispită,/Pe care o încearcă avântu-mi desuet;/Te port drept amuletă, aleasa mea pepită,/Poteca dintre inimi o trecem în duet!…”(Eşti luna mea). Prin lexicul conceptualizat, amintind de lirica ermetică a lui Ion Barbu, ca şi de îndrăznelile inovatoare ale veşnic tânărului Rimbaud, poeta îşi forjează un limbaj numai al ei şi te întrebi dacă atunci când scrie nu are la îndemână, ca altădată Georges Brassens, un dicţionar de rime. Neologismele ei vin din medicină, matematică, astronomie, mitologie, numismatică, meteorologie, marină, onomastică, sport, psihologie, artele culinare, internet etc., efectele fiind evidente când aceşti termeni de jargon ştiinţific şi tehnologic apar pe post de rime rare. Cităm la întâmplare: „Îmi lepăd ghimpii din cuvânt,/Precum o haină mult prea largă;/Mai pot spre stele să mavânt,/Cu simţămintele pe targă.//Plantând şarade în eter,/Sub nonşalante răsărituri,/Am recoltat un deleter/Avânt culpabil, dintre situri.//Şi în decorul insolit,/Ce fantezia îmi suscită,/Transform silabe-n crisolit/Sau paradisul în dacită.//Pe un elan resuscitat,/Închipuirea mi se-adapă,/În incitantul habitat,/Din meteori captivi sub pleoapă…”(Îmi lepăd ghimpii). Sau: „Degust o fărâmă de stea;/Mi-e foame de vechiul „capriciu” ,/De-a crede păcatul un viciu –/Cavernă în inima mea!//Răsfir un profetic nisip –/Secunda vegheată de înger,/Cu ropot la care mai sânger,/Proclamă un alt arhetip.//Transcend anotimpul peren –/Prin lacrimă fac escapade,/Cuvintele-mi nasc „Iliade” ,/Ce sapă în cuget aven.//Captiv în tonatice vremi,/Avânt către ceruri noeme/(Când umbra din tine se teme,/Mai poţi luminarea s-o chemi)” (Degust o fărâmă de stea). Nu sunt excluse nici replicile date unor confraţi precum soţii Ion Lazăr da Coza şi Vasilisia Lazăr-Grădinariu. Multe din poemele Cameliei Ardelean au structura sonetelor liberalizate shakespeariene sau voiculesciene, cu distihuri finale de mare profunzime ideatică şi frumuseţe aforistică, precum: „O negură s-adapă cu lacrima din mine/La copca cu iluzii prind vise în ciorchine” (Mi-e frig…). Sau: „În zbor cameleonic, cu cerul sub axilă,/Ţâşneşte poezia, dansând pe nori, nubilă”(Păstrăm idei…). Cu mult succes, poeta îşi valorizează şi spiritul parodic de factură pamfletară, luând în colimator satiricoumoristic păsăreasca unor medici sastisiţi (Anamneză), corupţia pe faţă (Sfaturi de (ne)urmat), justiţia profilată să-i apere pe hoţi şi să-i scoată basmale curate din puşcării, hibele fizice şi morale ale unor pretendenţi la căsătorii avantajoase (Voiam cândva să mă mărit) etc. Asistăm, printre altele, şi la un duel epigramistic cu poetul Nicolae Văduva. Camelia Ardelean este o poetă cu multiple disponibilităţi, oricând capabilă să se exprime în diverse registre poetice, printre care cel parodic şi pamfletar din finalul cărţii, care se constituie ca un festin lectural de zile mari.

Matei Ioaniţiu

Fapte interesante despre Madame Clicquot

46

Alexander Sergeevich Pushkin a scris despre Madame Clicquot în celebra sa lucrare „Eugene Onegin”. Puteți găsi referințe la ea în Gogol, Cehov, precum și în clasicele literaturii străine. Șampania produsă de Madame Clicquot a fost întotdeauna renumită pentru gustul său rafinat. Dar, această doamnă a început să vinifică nu din propria voință. În 1798, o tânără franceză pe nume Barba-Nicole Ponsardin, fiica unui producător de textile, s-a căsătorit cu François Clicquot, fiul unui faimos vinificator. Dar fericirea familială a tinerilor soți a fost de scurtă durată, François a murit în 1805, lăsându-i văduvei o moștenire sub forma unei fabrici de șampanie. Barbey-Nicole avea la acea vreme doar 27 de ani, dar a preluat conducerea companiei. Mai mult, a început cu îmbunătățirea calității produselor. Dându-și seama că calitatea materiilor prime joacă un rol decisiv în acest sens, BarbaNicole Ponsardin-Clicquot a decis nu numai să extindă suprafața podgoriilor, ci și să cultive doar cele mai bune soiuri pe ele. În plus, șampania de la începutul secolului al XIX-lea era tulbure din cauza unei cantități mari de drojdie. Veuve Clicquot a găsit o modalitate originală de a rezolva problema: sticlele erau depozitate pe rafturi speciale înclinate cu susul în jos. Aceasta a fost numită „remuage ” . Sedimentul s-a acumulat în gât și a zburat sub presiune ridicată atunci când sticla a fost deschisă. Barba-Nicole Clicquot s-a luptat pentru a extinde piața șampaniei sale. Ea și-a trimis reprezentanții în toate orașele importante din Europa și Statele Unite. Dacă în primii ani ai domniei Clicquot, compania producea aproximativ 100.000 de sticle de băutură pe an, atunci la sfârșitul vieții antreprenorului de șapte ori mai mult. De ceva timp, Madame Clicquot a reușit să păstreze secret tehnologia de producție a șampaniei sale unice. Dar, toate secretele devin, într-o zi, evidente. La sfârșitul anilor douăzeci ai secolului al XIX-lea, secretele fabricării au devenit cunoscute concurenților, care au început să folosească și metoda de recuperare în producție. Recent, o sticlă de vin spumant Veuve Cliguot a fost descoperită într-unul din castelele scoțiene, care a fost dopată cu mai mult de 100 de ani în urmă, în 1893. Acum este cel mai vechi vin spumant cunoscut din lume. La sfârșitul secolului al XIX-lea, crama aparținea bancherului Arbuthnot Gethry, care probabil a achiziționat o sticlă de vin, care, după ani, a devenit o raritate. S-a întâmplat ca reprezentanții elitei din Imperiul Rus să devină unul dintre principalii consumatori de produse Clicquot. Chiar înainte de războiul cu Napoleon, aproximativ un sfert din toată producția a fost trimisă în Rusia. Reprezentantul personal al Clicquot a locuit permanent la Sankt Petersburg, care a fost implicat în aprovizionarea cu șampanie, inclusiv pentru curtea imperială rusă. Abia în timpul războiului patriotic relațiile dintre Rusia și Franța s-au deteriorat, iar livrările oficiale au fost întrerupte. Dar și doamna Clicquot a găsit o cale de ieșire aici, șampania fiind furnizată ilegal prin țări neutre. Restricțiile au fost ridicate în 1814 și primul partid legal după război a intrat în Sankt Petersburg. În ciuda prețului foarte ridicat pentru acea vreme, 12 ruble pe sticlă, șampania a fost epuizată instantaneu. Imperiul rus a rămas printre cei mai mari consumatori până în 1917. Și în prezent, costul șampaniei Madame Clicquot este ridicat. Acest lucru se explică prin numeroase motive: o selecție atentă a materiilor prime de înaltă calitate, teritoriul