proză

20

Soluţia finală

Adrian Scriminţ

Lui Andrieș fata în căzuse cu tronc, rău de tot. La început nu îndrăznise să îi mărturisească, însă, la insistențele prietenilor, care începuseră să fie convinși că era cam luat de prost, la a treizecea invitație la restaurant îi zise:

tău! – Mălina, te iubesc! Mă topesc de dorul

...Pentru Andrieș efectul devastator fu acela la care se așteptase. Fata devenise distantă cu el, și dintr-o dată îi refuza cu răceală invitațiile. Și-acum, după trei săptămâni de stat la depărtare de ea, îi lipsea mult. Dacă se gândea bine, îi era de-ajuns simpla prezență a Mălinei cu el la masă. De trei ori pe lună o invita la restaurant, și timp de aproape două ore nu se mai sătura să își cufunde privirea în ochii ei voioși și tainici. Dacă se gândea bine, pentru el era mai mult decât suficient ca fata să îi zâmbească în tot acel timp. O timiditate, un bun simț mai exemplar ca la Mălina nu mai întâlnise la nicio altă fată, așa că Andrieș își sacrifica cu dragă inimă mai mult de jumătate din salariu ca să iasă de trei ori pe lună în oraș cu dânsa. O mai surprinse umblând la braț și cu alți indivizi, se încrunta la început, după care zâmbea, considerându-se naiv de unul singur. Era sigur că superba brunetă îl iubea doar pe el, din adâncul sufletului, nu carnal, așa cum proceda cel mai probabil cu toți ceilalți, că doar din cauza aia accepta să tot iasă cu el de atâta amar de timp prin restaurante. Și iată-l acum ratând deja trei ieșiri la cină cu Mălina, și asta numai din cauza unor neghiobi de prieteni, care s-au amestecat în viața lui, pentru că l-au crezut tăntălăul tăntălăilor. Dragostea vieții lui nu îi mai răspundea la telefon, acesta fiindu-i și singurul contact cu ea. Ce îi mai rămânea de făcut? Își luă inima în dinți, luă troleul numărul nouă, traversă cu el tot orașul, se duse țuști la florăria cimitirului și cumpără aproape toți trandafirii pe care îi găsise acolo. Deși aceștia erau extrem de scumpi în toiul iernii, Andrieș nu își făcea griji. Își pusese cu grijă deoparte banii cu care ar fi trebuit să iasă deja a treia oară cu Mălina în restaurant. Era extrem de bucuros că divinitățile îi șoptiseră în subconștient să facă o faptă atât de bună, și le mulțumea din suflet că îl binecuvântaseră cu o asemenea inspirație. Mai bucuroasă decât el era însăși vânzătoarea. Chiar îi mărturisise că îi era primul client, și că el îi făcuse vânzare cât toți clienții la un loc pe care i-ar fi avut în ziua aceea. Nu a avut să îi dea 24 de trandafiri albi, atâția ani cât împlinea în momentul de față Mălina, dar vânzătoarea nu se lăsase, îi încropi lui Andrieș un buchet din 13 trandafiri albi, toți pe care îi avea în chioșc, superbi de-a dreptul, nouă trandafiri roșii, și doi galbeni. Andrieș nu ar fi insistat asupra trandafirilor galbeni, care semnificau gelozia, dar nu avea încotro, trebuia să pornească la război cu ceea ce avea prin chioșc vânzătoarea. Îl bucurau trandafirii roșii, ai iubirii, însă îi prefera pe cei albi, ai sincerității, și fata trebuia să își dea seama de sinceritatea lui, deoarece era deosebit de deșteaptă, deosebit de stilată. Buchețoiul de trandafiri îl costase atât cât ar fi dat pentru două ieșiri la restaurant cu Mălina, dar nu-i păsa, zâmbea din răsputeri pe străzile care o apropiau de iubita lui și de apartamentul acesteia. Urcă tiptil până la

22

primul etaj, lăsă florile pe ștergătorul de picioare, și o luă ușurel înapoi la goană. Era fericit. Știa că erau deosebit de rari bărbații care dedicau atenții atât de sublime iubitelor. Spre marea dezamăgire a lui Andrieș, chiar și după două săptămâni de așteptare, Mălina nu îl sunase. Îl cuprinse disperarea la început, dar acum, că își luase din nou salariul, raze noi de speranțe i se iveau la orizont. Îi venea să strângă la piept, să sărute parfumul care îi plăcea atât de mult Mălinei, pentru el covârșitor de scump, cumpărat direct de la Dolce Gabana. Îi deschise chiar ea ușa. Îl certa din prag, că cuvintele adresate iubirii nu puteau fi aruncate cu ușurință. Îi mărturisea că se supărase pe el atunci când s-a jucat cu atâta ușurință cu sufletul ei, declarându-i vrute și nevrute, și că el trebuia să se străduiască și mai mult ca să îl poată crede că chiar o iubește, ceea ce nu s-ar fi putut întâmpla niciodată. Înainte ca să îi închidă ușa în nas, îl rugă cu o răceală răstită să nu o mai caute. Îi luă totuși parfumul. Îi dădea dreptate Mălinei. Era atât de frumoasă, atât de rasată, încât, dacă și-o dorea ca să îi fie numai a lui, trebuia să recurgă la un sacrificiu suprem. Mulțumea cerului pentru că îl procopsise cu o astfel de idee. Credea în destin, credea în karma, credea în semnalele pe care i le trimitea universul, și cel mai convingător semn era acela în care Mălina îi spusese că nu era destul de convingător că era în stare să o iubească. Trebuia să se străduiască, trebuia să îi arate cu orice preț cât de mult ținea la dânsa, și asta în prezența a cât mai multor martori. Zile la rând se gândise cum să dea peste câți mai mulți dintre aceștia. Într-un stadion era mult prea mare riscul, ar fi fost dosit de îndată. Într-un teatru, în timpul unui spectacol, nici că putea fi vorba să se ocupe cu o așa temeritate. Insista să se sacrifice în numele iubirii în gară. Trecură zile bune ca să își adune curajul, și cum nopțile îi erau sfetnici iscusiți renunță la gară și se puse să mulțumească din nou providenței pentru sfaturile bune pe care i le dădea prin puterea nemăsurabilă a gândurilor. Strada Republicii era definitiv cea mai aglomerată stradă din oraș. Arhiaglomerată atât de localnici, dar mai ales de turiști. Locația respectivă îi creiona cheia sacrificiului complet. Cu câteva zile înainte de momentul desfășurării jertfei, Andrieș chemă toate televiziunile naționale, pe cele locale, trimise comunicate de presă tuturor revistelor și ziarelor din zonă. Care voiau să vină, bine, care nu, treaba lor. Era conștient că aveau să se ducă tratative vădite ca să fie oprit din faptul necugetat, dar era cumva sigur că o să și-l ducă până la capăt... ... De-abia după trei zile de la comiterea martiriului fusese identificat Andrieș de către poliție. Într-adevăr, cel mai mare aport la identificarea lui și-l aduseră chiar televiziunile. De acolo reieșea clar că nenumărați trecători încercaseră din răsputeri să îl împiedice să își ducă la capăt nesăbuita acțiune, să îl prindă de pancarta pe care și-o avea ștrangulată la gât și pe care îi era scris: „Mălina, mă prăjesc de dorul tău”; însă Andrieș își copsese planul cu dibăcie, așa că a reușit să li se sustragă atât lor, cât și polițiștilor care i-o luaseră pe urme. Singurul mândru de faptele sale era însuși Andrieș. Pocnea de bucurie atunci când se vedea pe sticla marilor televiziuni, chiar și

de trei ori pe zi la știrile acestora, și era sigur că și Mălina o să-l vadă și că o să-i bată cât de curând la ușă. Părinții lui Andrieș nu erau deloc mândri de faptele lui, ba din contră, le crăpau obrajii de rușine, opinia publică se găsea într-o deplină ofuscare, vecinii îl arătau cu degetul, iar prietenii îi râdeau de sentimente în gura mare. Îi sări inima într-însul și mari speranțe i se iviră atunci când îi bătu peste câteva zile cineva la ușă. Era convins că dincolo de prag era Mălina, emoționată până la lacrimi, cu un chef smerit de împăcare. Când deschise ușa cei doi polițiști nu erau deloc emoționați până la lacrimi, din contră, îl invitară cu minele cele mai grave ca să îi însoțească la secție. Se alese cu o amendă de 500 de lei pentru deranjarea opiniei publice, dar măcar era acum celebru, și absolut sigur că efectul sacrificiului avea să îl răsplătească în curând cu ceea ce-și propusese. Mălina avea să îi aparțină numai lui.

O zări în aceeași seară, trecând strada, cu ochiul vânăt. Ar fi vrut cu tot dinadinsul să i se apropie, să i-l sărute, să i-l vindece, însă forțele necontrolate ale bunului simț și timidității îl țineau la mare depărtare. O văzu și în celelalte zile trecând prin dreptul ferestrei lui de la parter în drumul ei spre muncă, la o firmă de asigurări. Ar fi vrut să deschidă de îndată geamul și să o salute, cu ochii înlăcrimați, copleșiți de emoție, însă aceeași nesuferită forță a bunului simț îl ținea dincolo de perdeaua de unde o observa zilnic. Ce îl mulțumea sufletește pe Andrieș era faptul că Mălina umbla singură de ceva vreme. Chiar nu o mai surprinse cu niciun flăcău ținându-se de mână. Andrieș se bucura că Mălina își dăduse în sfârșit seama că ceilalți bărbați nu o meritau, și că în curând avea să fie numai a lui. Era convins că fata se căia nespus pentru că fusese atât de nedreaptă cu el, și tocmai din acest motiv întârzia să i se anunțe, măcar și cu un telefon. Ori poate că ea îi aștepta apelul. Ce-a fi fost să o sune? Toate tiparele bunelor moravuri indicau că bărbații erau mereu aceia care trebuiau să ia primii inițiativa. Însă el era mai rușinos decât o fată mare, și se comporta ca atare, iar gândul că ar fi putut fi refuzat din nou de Mălina îl înspăimânta cu totul. Trecu o săptămână de când tot stătea cu ochii pe telefon. Până o zări trecându-i pe lângă fereastră, întocmai unei adieri ademenitoare. Un curaj inexplicabil îl cuprinse, o forță trimisă lui de vreun zeu apreciabil. Trânti cu putere geamul și i se adresă:

văd!

Mălina se întoarse surprinsă, după care i se și îndepărtă, grăbindu-și cumva pașii panicată. Zeul îndrumător nu îi mai dădu lui Andrieș loc de gândire, ci îl împinse pe loc pe geam ca să o ia după dânsa. Nu îi păsa că era desculț, nu îi păsa că își purta pe el pijamalele vărgate, nu avea ochi decât pentru ea. O prinse de cot cu o nevinovată bruschețe, frânând-o din drum. Rămase surprins de persistența ochiului vânăt pe care îl avea încă, însă își reveni repede: – Mălina, știu ce simți pentru mine, știu cât îți este de greu ca să îți găsești cuvintele și să îmi mărturisești tot acest chin. Gata, durerea ce s-a așezat între noi trebuie să dispară... Frumoasa pe care o ținea blocată de cot

– Hei, ceao! Cât de mult mă bucur să te

24

nu își găsea cuvintele, și Andrieș era conștient de acel lucru. Îl țintuia cu niște ochi albaștri, dilatați, cuprinși de văpăi. Când reuși să își adune amintirile fata i se smulse vivace din strânsoare și, pentru prima dată după atâtea săptămâni de când nu își mai vorbiseră, îi divulgă cu ardoare,în plină stradă, tot ceea ce simțea atât de mult pentru el: –Tu mai ai de gând să mă tot maltratezi, bă, nesimțitule? Mi-ai pricinuit o grămadă de neplăceri. M-ai făcut de rușine, mă arată lumea cu degetul pe stradă. Îmi vine să îmi bag capul înpământ și să nu mi-l mai scot, așa, ca struții! Cu un ton fâstâcit al vocii, Andrieș protestă: – Mălina, scumpa mea, dar nu înțeleg nimic!

–Ce ți-a trebuit, mă, de te-ai pornit să mă batjocorești?! Ce ți-a venit, băi, descreieratu’ naibii, să te dezbraciîn curu gol în plină stradă și să alergi cu o pancartă la gât aburind că mă iubești??? – Mălina – o prinse de ambele palme –dar eu chiar te iubesc! Andrieș chiar nu își dădea seama cum își smulse Mălina încheieturile din palmele lui, însă își dădu pe deplin seama de usturimea palmei cu care îi trosni aceasta obrazul. – Poate că asta o să te convingă ca în viitor să mă lași odată-n pace, băi, descreieratule! îi strigă din depărtare. Din ochii încețoșați, o zărea cum îi dispărea ca o nălucă, și mersul ei isteric, apăsat, cu părul ei blond, proaspăt vopsit, ce bătea în aer, o făceau să i se pară și mai frumoasă. Andrieș făcu pe degeaba drumul până la apartament intrând pe casa scării. Uitase că ușa casei îi era închisă pe dinăuntru, așa că trebui să iasă din nou în plină stradă și să sară pe geam ca să intre acolo. Avea mare noroc că locuia la parter și nu la celelalte etaje. Se uita în zadar pe după perdeaua sidefată. Mălina dispăruse. Nu îi mai rămânea altceva decât să o aștepte. O să se răzgândească ea și o să îl viziteze, poate peste o zi, peste o lună, ori peste câțiva ani. Nu conta pentru Andrieș. O înțelegea pe Mălina. Pentru ea era o decizie extrem de importantă, mai ales că trebuia să stea cu el pentru totdeauna, fata avea nevoie de timp ca să reflecteze. În astfel de momente de cumpănă timpul era pentru el ca și inexistent. Obrazul unde îl lovise prietena îl ardea plăcut și și-l mângâia cu delicatețe. Cu acea ocazie un gând salvator îi izbi rațiunea. Era ferm hotărât să își tatueze pe piept numele Mălinei, dintr-un profund respect și nețărmurită așteptare. Aceea îi era definitiv soluția finală, al doilea sacrificiu pentru fată, și era ferm convins că o să reușească. Zâmbea ironic atunci când o întâlni pe partea cealaltă a drumului, cu câteva săptămâni mai încolo. Era la braț cu același individ care îi învinețise ochiul. Andrieș era conștient că bruta cu pricina avea să o tot bată, până când i-o veni Mălinei mințile la cap și o înțelege ce însemna în adevăratul sens al cuvântului romantismul. Se uita cu drag după ea, până când i-o înghițiră depărtările. Avea de gând să o aștepte până când i s-o întoarce, măcar dacă avea să iasă cu el chiar și numai la o masă. Până atunci trebuia să își onoreze față de Mălina o promisiune. Intră de urgență în atelierul de tatuaje. În curând numele ei avea să îi scrijelească pieptul, să îl ardă plăcut câteva ore mai târziu, recurgând pentru ea la acel sacrificiu, la acea hotărâtă soluție finală...

Silvia Giurgiu

Blestemul tăcerii

Băiatul se așeză gâfâind, pe zidul prăbușit, ce împrejmuia rămășițele domeniului răposatului marchiz, a cărui stirpe se stinsese odată cu el. Aici venea Denis, în fiecare zi, după orele de școală, ca să-și jelească umilințele și agresiunile îndurate în instituția unde învăța și unde ar fitrebuit să se simtă în siguranță. Se presupunea că școala este al doilea cămin al unui copil, după casa părintească. Așa susțineau părinții lui și profesorii care, de fapt erau mereu absenți, atunci când el avea nevoie de ajutorul lor. Batjocura continuă, insultele tot mai greu de înțeles și suportat, pe măsură ce anii se adăugau în buchetul vieții lui, bătăile care îi răneau trupul greoi și disproporționat, dar mai ales sufletul refugiat în acel recipient oribil, pe care îl detesta cu toată ființa sa, îndemnul la sinucidere, repetat obsesiv de agresorii lui și neputința de a reacționa și de a se opune acelor torturi, îl transformaseră întro jivină speriată, singuratică și devorată de ură.

Într-una din zile, când alerga îngrozit încotro vedea cu ochii, pentru a scăpa de violențele colegilor de clasă, care îl așteptaseră la colțul străzii, pentru a-i administra obișnuita pedeapsă, pentru o vină, pe care el încă nu o descoperise, după atâția ani de bătăi și insulte, nimeri în casa părăsită, de care se țineau departe mai toți locuitorii orașului, datorită faimei acesteia, de a fi bântuită. Când teroarea se stinse treptat, încurajată de liniștea deplină ce se așternuse peste lumea lui, iar inima reveni la ritmul său normal, Denis se ridică precaut din ungherul întunecos în care se refugiase și începu să cerceteze intrigat odăile pe jumătate năruite, croindu-și drum printre pânzele groase de păianjeni, îngreunate de praful atâtor ani de tăcere și abandon. Mobile vechi, se iveau de sub grămezile de moloz, cerându-i disperate ajutorul, candelabre strâmbe și smulse pe jumătate din tavanele ciuruite, pe unde cerul trăgea cu ochiul la dezolarea din casă, brocarturi zdrențuite și decolorate de soare și vreme, atârnau încă la ferestrele oarbe de praf și opacizate de ploi. Băiatul explora acel tărâm fantomatic cu o curiozitate crescândă și un entuziasm neînțeles. Aici simți, în sfârșit, acea pace și siguranță, unde nu o putea găsi nicăieri. Citise mult despre familia aceea de aristocrați, a cărei istorie strălucise de secole pe firmamentul orașului și fusese fascinat de toată noblețea aceea apusă. Acum, între ruinele unui trecut în care se regăsea pe sine, crescu în el dorința de a descoperi misterul unei lumi îndepărtate, cu care se identifica. Avea șaisprezece ani, dar se simțea de cincizeci. Era unicul fiu al unei familii de oameni înstăriți, absorbiți complet de cariera lor, mereu absenți, dar convinși că puteau fi înlocuiți cu succes de către mulțimea de guvernante, ce se perindau an de an, prin casa lor și prin viața copilului rebel și dificil, care le gonea, una câte una, după scurt timp. Constatau cu surpriză și amărăciune eșecul lor ca părinți, dar cu cât vina lor devenea mai apăsătoare, cu atât creștea cantitatea de jucării sofisticate și de dulciuri rafinate, cu care își consolau odrasla ce creștea, la rândul ei în obrăznicie și... greutate. Nu știau să penetreze învelișul acela dur și ostil în care băiatul lor își ascunsese candoarea copilăriei, fricile nespuse, complexele traumatizante și nedumerirea constantă. Nu reușeau să audă strigătul mut de ajutor, care exploda în ochii lui nevinovați.

26

Incapabil să rezolve problemele, le camuflau cu straiele toleranței sau le închideau împreună cu copilul în camera acestuia, motivând pedepsele învățate din manualul de psihologie al părinților, pe care ei nu știau să-i întruchipeze. Astfel, Denis creștea singur, frustrat și plin de resentimente, mai ales față de el însuși, fără prieteni, fără confidenți și fără sprijinul familiei sau al școlii. Marginalizat de colegi, agresat constant și umilit, nefericirea lui descoperi o izbăvire în dorința de moarte și privarea de hrană. Din bulimicul cronic care fusese, încă din fragedă pruncie, deveni anorexic, convins că aceea era singura modalitate de a pune capăt batjocurii generale. Era acuzat că e gras, urât și prost. Admitea partea cu urâțenia și obezitatea, dar prost nu se considera deloc. Era cel mai informat și inteligent din clasă, dar complexele fizice îl împiedicau să-și pună în valoare cunoștințele, pentru a atrage cât mai puțin atenția asupra sa. Astfel, frigiderul încărcat până la refuz de bunătăți, pe care el le onorase conștiincios, întotdeauna, deveni un uriaș tomberon, în care alimentele expirau și se împuțeau. Acum nu mai avea nevoie de guvernantă, astfel că era mereu singur acasă, fără ca nimeni să observe decadența în care cădea tot mai mult. Părinții, petreceau mult timp în afara casei, în călătorii lungi de afaceri și în vacanțe, neavând habar de drama adolescentului, din casa lor. Ba chiar, văzându-l tot mai slab, se bucurau că în sfârșit, începuse și el să aibă oarecare simț estetic, convinși că se datorează ambiției de a fi în rând cu lumea, sau chiar vreunei probabile idile, dar nu cercetară mai mult, de teamă să nu devină inoportuni. Chiar și atitudinea ostilă și provocatoare dispăruse, lăsând loc unei apatii și a unei tristeți, nu suficient de evidente și alarmante pentru încrezătorii părinți. ,, Doamne, ce fel de părinți mi-ai dat? se tânguia băiatul, în nopțile lui de cumplită singurătate și depresie. Am atâta nevoie de un suflet iubitor și apropiat, în viața mea! Ce mai fac eu pe lumea asta? Ce rost au toate? Măcar, bunici să fi avut!... Oare, ce trebuie să fac, ca să nu mai fiu atât de invizibil? Să nu mai fie altă soluție, decât neantul?” Depresia începu să muște tot mai adânc din acel suflet martirizat, crize cumplite de insuficiență respiratorie, accese interminabile de vomă, dureri abdominale și crampe musculare, amnezii trecătoare și atacuri de panică, reușiră, în sfârșit să atragă atenția părinților, care auziră plânsul isteric al fiului în miez de noapte. – Iubito, tu auzi vaietele astea? șopti soțul nedumerit, zgâlțâind ușor umărul soției adormite profund. – Ce vaiete, omule? Iar ai obsesia aceea cu plânsete îndepărtate în noapte, ca atunci când am avortat ultimul copil? Hai, culcă-te și trimiteți conștiința la nana! Nu plânge nimeni, în casa asta! –Ascultă, când îți spun! Aici, se întâmplă ceva! Se aud din camera lui Denis! Mă duc să văd!... se alarmă bărbatul, de-a binelea, coborând precipitat din așternut. Dezmeticită brusc, soția îl urmă, târând speriată așternuturile după ea. Acum auzea destul de clar urletele tot mai intense, ce sfârtecau liniștea nopții. Spectacolul de coșmar ce li se oferi privirilor îi sperie de moarte pe bieții oameni. În mijlocul odăii, se lățea o baltă de sânge și vomă, în care se zvârcolea urlând ca o fiară sfâșiată, băiatul lor, împuținat de boală și torturat de durerile halucinante care îi sfârtecau viscerele. Trupul scheletic, expus neglijent privirilor consternate, se contorsiona de durere. – Doamne, Dumnezeule! exclamă tatăl,

îngrozit de ce vedea. Denis, fiule, ce ai? Luiza, sună la salvare! Imediat!... răcni el, înnebunit de îngrijorare și strivit de o vină cumplită. Cerul, cu toată imensitatea lui căzu peste el, dezvăluindu-i realitatea șocantă, pe care el o ignorase atâta amar de vreme. Alergă la băiat, ridicându-l în brațe, șocat de lejeritatea trupului său și îl puse pe patul ale cărui așternuturi zăceau mototolite în mijlocul odăii devastate. Se repezi în baie și se întoarse cu un lighenaș plin cu apă și săpun și cu un prosop curat, apoi începu să-și spele copilul, cu pioșenie și blândețe, murmurând cuvinte de alinare. După ce termină, se așeză pe pat și luă capul băiatului în brațe, legănându-l încet, plângând cu suspine și implorând iertare. Denis se liniști puțin și deschise larg ochii, încercând să înțeleagă ceva. Parcă și durerea încetă oarecum, sub dulceața infinită a mângâierii părintești, pe care el o experimenta abia acum, cu uimire și nesaț. Închise din nou ochii, mai liniștit și căzu într-un leșin profund și binecuvântat, eliberat de durerea cumplită și de frica viscerală, care-l devorase, zi de zi. O lună întreagă rămase în spital, asistat zi și noapte de mama și tata, care îl descoperiseră, în sfârșit. Dar medicii îi tratau doar trupul, nu și sufletul. Toate daunele provocate de carența de hrană, de somn și de atenția celor dragi au fost reduse aproape complet. Situația de acasă era total diferită, acum! Mama a renunțat complet la serviciu său, iar tatăl a devenit, în sfârșit, părintele care nu a fost niciodată, împărțindu-și rezonabil timpul între muncă și familie, dar lucrurile nu mergeau deloc bine. Denis avea sufletul grav bolnav. Banii părinților nu au avut nicio putere, de data asta. Psihologi emeriți, neurologi și psihiatri s-au perindat prin casa lor, ani la rând, dar băiatul refuza terapiile și tratamentul, fugea din spital ori de câte ori îl internau, iar când a ajuns la vârsta majoratului, a început să decidă singur, excluzând complet familia. Anorexia se agrava foarte mult, toate valorile corpului oscilau într-un ritm absurd și nebunesc iar depresia demola tot ce se reconstruia, cu tenacitate și cheltuieli astronomice. În ajunul aniversării celor douăzeci de ani, Denis a fost din nou internat la terapie intensivă, cu viața atârnată de un fir de ață, dar eforturile medicilor l-au repus din nou pe linia de plutire, cât să fie capabil să semneze ieșirea din spital, pe propria răspundere și pretindă medicilor să nu mai dea nimănui detalii despre starea sănătății lui, semnând un document, care obliga spitalul să-i respecte deciziile. Lovitura aceea a fost foarte dură pentru cei doi părinți distruși, obligați să asiste neputincioși la sinuciderea lentă a unicului lor fiu. Într-o seară, când terminară ciudata lor cină, care devenise un ritual în familia lor, de când cu boala băiatului, la rugămințile zadarnice ale părinților de a înghiți și altceva decât cele trei-patru frunze de salată pe care le consuma în silă, Denis îi liniști zâmbind, spunând: – Mamă, stai liniștită! Știu că sunt scheletic și par foarte slăbit, dar mă simt întro formă fizică destul de bună, totuși! De o săptămână, nu am mai vomitat deloc, așa că tot ce mănânc, se asimilează! –Și medicamentele? Le iei regulat? – Sigur că le iau! De ce crezi că mă simt mai bine? spuse el, ascunzându-și minciuna, sub un zâmbet angelic. Mă simt cam obosit, așa că mă duc la culcare! concluse el, sărutându-i pe rând, cu o duioșie suspectă. Eliberat de corvoada afecțiunii filiale, pe care o interpretase destul de bine, în ciuda sentimentelor care îi devorau sufletul, Denis închise cu grijă ușa camerei și se găti meticulos și îndelung, ca pentru o petrecere importantă, apoi se așeză senin la birou, scriind în jurnalul

său secret, mai mult de o oră. Așteptă cu răbdare miezul nopții, când toată casa era cufundată în somn și liniște, apoi ieși din cameră ca o fantasmă, ceea ce nu-i era deloc greu, așa eteric cum devenise și părăsi casa, îndepărtându-se cu pași șovăielnici către domeniul marchizului, pe care-l alesese pentru Marea Trecere în cealaltă dimensiune. Amenajase acolo un fel de altar, din relicvele străvechi și ponosite care alcătuiau universul lui tainic, populat cu personaje de basm, iar acum se îndrepta către Poartă, rugându-se fierbinte să poată ajunge la timp, cu bruma de forțe ce-i rămăseseră. Călătoria aceea se dovedi a fi un fel de Via Crucis pentru tânărul Denis, dar zorile il găsiră surprinse și îndurerate odihnindu-se senin pe altarul trecutului, cu sângele cald ce se prelingea lin din venele deschise, pe lespedea cernită.

Puiu Gheorghe Răducan

Scrisoare pentru mine

28

Ca să fiu sigur că nu se amestecă urările între ele de ziua mea, adică „cele de pe față cu cele de pe dos”, ca să fiu sigur de urări curate, m-am gândit să-mi trimit o scrisoare cu stilul vechi, când nu erau telefoane mobile, internet, calculatoare și tablete…. O scrisoare, în care să mă explic și să-mi urez exact ce vreau eu, tocmai când mă pregătesc voios să trec în cealaltă jumătate de viață. Dragă Gheorghe, –Ce mai faci, bă? – Păi, tu nu știi, mă, că răspunsul la întrebarea asta este… „bine?”. Dialoghez cu mine așa, la o tacla… de ziua mea… – Bă, dacă și pe muribundul care-și dă ultima suflare îl întrebi ce mai face, va da din cap în sens de bine, auzi! Cât trăiești, răspunsul este clar: BINE!Ca la P.C.R. Și când o mierlești, zice popa că este bine. Te laudă că mergi într-un loc cu multă verdeață, unde nu este supărare, nici suspin. Mor vii de ciudă că plecații cu vată-n nas se duc la bine. Dar să-ți spun, bă, ce altceva mai fac, că așa trebuie pusă întrebarea, adică începi cu punctul doi, că la primul se știe întrebarea și nu se pune! Vreau să dejug boii lui Grigorescu să le dau grăunțe, pardon, fân, că nu sunt iepe. Vreau să fac un piepten pentru cei cu chelie codriniană, scobitori pentru cei care nu mai au la ce folosi pasta Corega, bricege pentru (sub)coaste, lame de ras cu șapte tăișuri, cu care să se bărbierească spânii, anticoncepționale pentru femeile trecute de 88 de ani, prezervative pentru bărbații puternici, trecuți de 90 de ani și multe, multe alte proiecte europene. Acum mă-ncurcă o nenorocită de pande(mie) și-mi pare rău că de botnița cu păcălici nu mă recunoaște lumea, mă! N-ai vrea o pande(ție)? Este gratis, măi, Gheorghe, repede-te! Tot umblu de c(i)olo(ș) până-n c(i)olo(ș) și ha(Barna)m cum trece timpul. Așa sunt de ocupat în vremea asta a inutilului modern și occidental că nu mai prididesc cu treaba.Treabă multă fără scop, țel și rezultat. Mulți oameni răi și Câț(u) or mai fi răi printre cei buni, da io liniștea nu mi-o găsesc. – Măi, Gheo, nu-mi trebuie ofertele tale, mă! De-asta și io pot să fac în timpul liber de la-ntâi pân la sfârșitul lunii, apoi s-o iau de la început… –Cum, mă, când totul se vinde pe bani, io vând gratis viruși grași cu bob de orez la ochi pentru vaccinuri (ne)rambursabile și fără efect, iar tu nu vrei să iei... – Măi… Gicuță! Io vreau să mai bat monezi cu chipul celor care ne-au nenorocit, să

aud și eu: „N-aveți să-mi schimbați un Ilici cu doi Nasty? Nici patru Geoni dintr-un Ilici? Ponți, n-aveți? Nici Dragnei?” M-aș întrista să aud: „N-avem dăcât Tăricioi!” Păi, stric un Ilici pe-atâția Tăricioi? Cam de-astea fac, bre, Gheorghe! Sunt ocupat foarte. – Tu, în afară de bine, ce mai faci, Gheorghe? – Mă, Gheorghe, în primul rând respir. Respir să nu mor, bre! Pe-aici este bine! Navem șomeri, cu învățământul stăm brici, sănătatea e de fier, pensiile-s barosane – nici nu poți cheltui banii, industrie trăznet, agricultură super-extra. Paradis curat! (Parcă i-aș spune să merg și eu acolo, dar n-a plecat scrisoarea! Apoi ăsta ori minte, ori nu spune adevărul!) Uimit de nesomn, când bobul de piper al energiei mele scânteiază-n palme, îl arunc în sus, deschid gura să-l prijon și-mi dau repede trei perechi de palme, până să aterizeze boaba, de fâlfâie lumina-n lampă de jenă, deoarece constat că între mine și… mine este o prăpastie uriașă pe care n-o poci astupa. Cum adicătele, eu muncesc, fac proiecte pentru o grămadă de lucruri utile și mă zbat să obțin fonduri europene, iar tu, adică tot eu, am pensie de n-o poci cheltui! Liniștea de plumb se roagă de mine să mă calmez, pădurea a și adormit în pragul cerului exact când (primă)vara asta târzie ar trebui să se scurgă-n boabe de grâu. Dar dacă nu plouă? Irigăm, ar putea să-mi răspundă Gheorghe, adică… eu, mie. Vara asta plouă însă prea mult. Plouă rău și face rău. Să-i mai scriu vreo două lui Gheorghe-al meu, adică mie, și o să dau fuga să semnez, că așa se cuvine, dar să pun și data, să nu pățesc cum pățeam odinioară, adică... îmi scria fata (drăguța mea de-acum 40-50-60 dă ani) și mă certa că n-a mai primit o scrisoare de la mine de pe… 22 februarie. Repede puneam mâna să-i scriu, mă semnam și puneam data de 27 martie, îi ziceam și urarea de mărțișor, deși mă aflam aproape de sărbătorile de iarnă. Data și semnătura contează! Ce să-i mai scriu eu omului ăstuia, adică mie? Fiindcă suntem în pragul zilei sale (și a mea) de sărbătoare, când trec în partea a doua de viață, îi zic și eu: –La Mulți ani, bă! Așa... ca să fiu și sigur că e o urare cinstită și sunt primul care o face… –La Mulți Ani! îmi răspund. –Să trăiești, bre! îmi spun. –Să trăiești, mă! îmi răspund. Uite că uitam, măi Gheorghe! N-ai vrea să ne întâlnim mai des? Uite-așa mă apucă pe mine acum, să-mi dau mai multe întâlniri cu mine. Hai să ne dăm mai multe întâlniri (ce zici?) că azi…. când pășesc în jumătatea ailaltă de viață am și luat o decizie: –Care, mă? –Bă, io zâc să cam termin cu sărbătorile astea anuale. –Și ce-ai să faci, mă? –Păi... io zâc să le fac din zece în zece ani – să-i trag așa... vreo șapte bucăți de-astea și apoi să mă las. –Fă-le, mă! Sunt cu ochii pe tine... Bă, io să fug să semnez, că-i foarte important! Gheorghe de dinainte de Sfântul Gheorghe

Ida

Spiridon Râmniceanu

30

–Nu trebuie să mă omori pentru a avea toate acestea!

Ida îl privi pe Sofian mijind ochii, zâmbi suav şi desfăşură spectacolul acela uluitor şi captivant ce producea un efect devastator asupra bărbatului, schimbă piciorul stâng de pe cel drept invers cu o mişcare voit amplă, la un nivel potrivit pentru a lăsa vederii toate acele părţi ale trupului ei împlinit, dar bine lucrat, aducătoare de ameţeli. Era coregrafă la un teatru important şi scriitoare apreciată de mulţi critici, publicase două romane de succes. Îşi aprinse o ţigară şi suflă fumul spre tavan. Până atunci, timp de peste o oră şi jumătate Sofia îi detaliase depunerile sale, conturile deschise la diferite bănci, depozitele de metale preţioase. Ida aflase totul despre averea şi afacerile iubitului ei. – Priceperea mea constă în discreţie, atenţie şi iuţeala reacţiei. Aşa s-au adunat atâtea valori… Problema este, dragă Ida, asigurarea unui viitor acestei averi. Dacă am un accident, tuturor ni se poate întâmpla o asemenea nenorocire, agoniseala atâtor ani se risipeşte… este motivul pentru care tu eşti, de azi înainte, beneficiara masei succesorale declarate în cazul unui eveniment nefericit pentru mine. Sofian şi Ida erau apropiaţi de peste o jumătate de an, îşi petreceau destul timp împreună, mai ales sfârşitul de săptămână când plecau în lungi excursii, drumeţii pe munte sau spre zone recunoscute ca având peisaje cuceritoare. Pasiunea pentru natură era, credea Sofian, la fel de importată ca atracţia sentimentală, străduindu-se să le întreţină pe amândouă, fapt ce devenea, de multe ori, prea obositor. Ida devenea agitată şi, se obişnuise cu toanele ei, îl ignora tot restul săptămânii. Revenea doar în wekend, drăguţă cuceritoare, dar nu dorea să comenteze subiectul neînţelegerilor de acum depăşite. Trăind singur Ida îi devenise foarte apropiată, speranţa unui viitor nebulos şi fără repere. –Eşti prevăzător,observă ea, nu ţii mulţi bani în casă. – Câteva sute de mii! Tranzacţii ce pot apărea surprinzător… Ai nevoie de lichidităţi, îţi pot trebui înaintea deschiderii băncilor, se întâmplă rar… –Îmi dai mie toţi banii din seif? –Îţi trebuie mâine? –Nu, îi vreau acum, fără comentarii! Pari surprins? Pur şi simplu, vreau banii! Tu mai ai… până mi-i vei da şi pe ceilalţi! Stai jos pe fotoliu, nu fi tâmpit! În mâna Idei apăru revolverul. Aşezată pe canapeaua din faţa lui femeia se relaxă şi, desfăcându-se, îi arătă bărbatului o nouă imagine ce-l făcu să tremure. – Hei, uită-te la mine, nu acolo… perversule! Sofian văzu arma ţintită spre mijlocul frunţii şi se întrebă de ce poate exista dualitatea aceasta deprimantă: un orificiu aducător de moarte iar un altul de bucurie şi de viaţă. – Văd că nu te poţi concentra suficient, am nevoie de ajutorul lui Pose. – Cine e Pose? Ida vorbea la telefon şi o vocea bărbătească, sonoră se auzi până la ei: – Tocmai am intrat pe uşa din spate… Peste câteva secunde apăru în livingun individ

înalt, cu părul lung şi ţinută de hipiot. –Trebuia să-l somez, altfel nu ne dădea banii. Dacă nu ne înţelegem repede îl găuresc, sunt sătulă de vorbăria lui interminabilă… Ai înţeles, domnule? –Nu trebuie să mă omori pentru a avea toate acestea! Puteai doar să-mi ceri, fără ca derbedeul acesta să intre în casa mea. Ce legătură are cu tine? Vocea lui Sofian devenise placidă, chiar dezinteresată, asista la un spectacol desuet. Era surprins, încrederea sa în Ida părea că se destramă, speranţele sale păreau că se risipesc, Jocul financiar îl antrenase, odată cu trecerea timpului, să pară neafectat, să reziste calm agresiunilor ivite odată cu evenimentele neaşteptate. Privi ochii albaştrii ai femeii, inexpresivi, cu irişii măriţi, două orificii negre, fără viaţă. Se drogase. Mai jos revolverul şi mai jos…

–Hei, unde te uiţi nu mai ai voie, omule, n-ai ce să cauţi acolo cu restul acela de penis! Ţi-am spus, Pose, chiar poţi să verifici, este ceva ce nu-ţi închipui! Vrei să ne arăţi?... –Omule, interveni Pose, n-o asculta, e vai de ea… Dă-mi cifrul seifului! Repede! –Nu-l forţa! A spus să-i cer şi aşa voi face: Sofian, iubitule, dă-mi banii din seif! Dar grăbeşte-te, situaţia asta m-a excitat şi vreau să rămân singură cu un bărbat, evident cu el! Pose, ai cătuşele cu tine? –Tu să taci, nu ştii ce spui, sunt acasă la mine, doar nu veneam aici să fac sex cu el. – Păcat!… dar am găsit, îl vom încuia în

baie.

– Te gândeşti numai la prostii! Cere-i cifrul, să iau totul, să nu rămână nimic… – Va trebui să-mi laşi treizeci de mii, la prima oră am de plătit o informaţie, ceru Sofian. Te rog foarte mult, dacă mă asculţi, mâine, după ce se încheie afacerea, îţi dau dublu. Să nu mai pierdem timpul, ştiu cât de nerăbdătoare este Ida! Poţi tine minte? Cifrul este IDA1610, seiful e în cabinet, sub tabloul cu cai galopând. Nu uita, lasă-mi treizeci de mii!

Pose întârzie şase minute înainte de a reveni în livingul unde Ida şi Sofian stăteau nemişcaţi. Doar privirea bărbatului coborâse… –Dacă te prinde Pose că te uiţi unde nu mai ai voie, te ucide! –De când eşti şi cu el? – Adică numai cu el, doar ai fost lipsit de… mine două săptămâni. Astă seară voiam să-ţi spun că relaţia noastră s-a terminat, dar m-ai năucit cu testamentul şi depozitele, aşa că am schimbat planul şi, ca semn de fostă amiciţie, vreau să te curăţ de toţi banii. Câţi sunt?

– Cifrul… au mai crescut cu ceva, dar conţine suma, adică peste şaisprezece milioane. Ai venit la timp, domnule, Pose. Ai lăsat ce ţi-am spus? – Ida, cum ai răbdat atâta timp un asemenea tâmpit? Doar nu vrei să mergem împreună la stabilimentul de reduşi mintali? Nu , nimic, am luat totul, şi testamentul! –Mâine nu mai are valoare… –Să-l omorâm acum, doar aşa vei intra în posesia banilor! – Nu trebuie să mă omori, cere-mi şi îţi voi da tot ce vrei. De altfel nu cred că mai aveţi timp… Uşile camerei au fost deschisă violent şi poliţiştii au năvălit în cameră.

32

–Pune arma jos, cu grijă, altfel vei muri! Peste douăzeci de secunde toţi aveau cătuşe la mâini. –Eu sunt proprietarul, Sofian, vă rog să mă eliberaţi! –Ce se întâmplă aici, domnule Sofian, de ce s-a declanşat alarma? Vorbise un poliţist destul de scund, dar care părea şef peste ceilalţi. De ce umbli, domnişoară… –Ida.

–Domnişoară Idade ce sperii oamenii cu un pistol brichetă? –A fost o farsă! Eu şi iubitul meu Pose am hotărât să ne distrăm… L-am somat cu bricheta, aşa cum aţi constatat şi dumneavoastră, şi i-am cerut cifrul de la seif, ni l-a dat, dar nu înţeleg ce a declanşat toată zarva aceasta! – Cum explicaţi întâmplarea, domnule Sofian? întrebă acelaşi poliţist. –Am cam fost năucit, orificiul negru mă ameţeşte întotdeauna… Părea un revolver adevărat şi am uitat cheia… Iubita mea Ida este, uneori, absolut cuceritoare! – Vi s-a furat ceva? Să mergem să cercetaţi! Sofian privi atent interiorul gol al casei de valori şi se întoarse către poliţist. –Nu lipseşte nimic, totul este în regulă. –Cum adică, e absolut gol!? –N-am ce păstra, nu sunt bogat. – Domnişoara ne-a spus puţin mai devreme că Pose este iubitul ei! – Şi Sofian este iubitul meu… Dumneavoastră mâncaţi numai un singur fel de mâncare zilnic?

– Adevărat! Nu mai cercetăm acest amănunt, nu ne-a fost sesizat. Ce plângere depuneţi, domnule Sofian? – Nu am nimic de reclamat, totul este o neînţelegere, eu am uitat să-i dau cheia de siguranţă… – Atunci veţi plăti nouă mii cinci sute despăgubiri pentru cererea nejustificată a intervenţiei noastre. Altă dată să vă jucaţi altfel! Şi fără revolvere adevărate! Toţi au plecat lăsându-i puţin stingheri. Pose s-a trezit primul: – Iubito, să mergem, cu ce avem putem trăi bine un timp. Mai târziu venim să luăm şi restul banilor de la acest gogoman. – Lasă-mi cei treizeci de mii! Mâine vei primi o sută în locul lor. – Nu mă păcăleşti aşa uşor, să plecăm chiar acum, iubito, îmi arde sufletul!... Sfârşitul povestirii este previzibil şi supărător de banal. Dimineaţa Ida s-a trezit ameţită, cu o sfârşeală cumplită. Cunoştea starea dezgustătoare de după orgie şi numai o ceaşcă de cacao caldă o echilibra. Dar se terminase. – Pose, scoală-te băiete!... Îmi trebuie o ciocolată fierbinte. Bărbatul murise din cauza supradozei de cocaină şi când l-a zgâlţâit Ida a simţit răceala trupului. Mai avea bani destui şi câteva luni s-a distrat aşa cum a crezut că merită o femeie frumoasă ca ea. A demisionat de la teatru şi, ocupată şi obosită, n-a mai scris o pagină la romanul început; şoptitorul care îi sugera scrierea s-a îndepărtat alungat de gândurile şi de faptele… Cu mintea debusolată n-a înţeles pericolul prin care trecea şi nici cum ar fi putut scăpa de el.