poezie

6

tare spirituale, nimic nu ne împiedică să călcăm pe drumul desăvârşirii. În fond, glasul divinităţii este glasul năzuinţelor noastre şi numai prin purificare atingem absolutul. Iar purificarea vine de cele mai multe ori prin cunoaştere, nicidecum printr-o stare vegetativă, de automutilare psihică datorată cultivării sentimentului de vină. În definitiv, acest soi de vină dobândită prin naştere are ca unic scop umilirea omului şi reducerea sa la stadiul de brută pe două picioare. Nu! Adevăraţiimaeştri din toate timpurile au îndemnat omenirea la luptă pentru libertate! Numai oamenii slabi îşi privează semenii de libertate, aceia incapabili să privească în sinea lor, aceia care refuză să vadă dramul de dumnezeire ce zace în adâncul sufletului şi pe care îl inhibă sub mocirla ignoranţei! A-i judeca, stigmatiza şi condamna pe aceştia nu ne face cu nimic diferiţi de ei; a-i accepta aşa cum sunt, a-i ignora ,,lăsându-i în plata Domnului” este totuna cu a-i huli în gura mare! Să luăm exemplul episcopului Myriel, care, în loc să-l denunţe pe Jean Valjean că i-a furat argintăria, spune oamenilor de ordine că el i-a oferit hoţului acele obiecte preţioase. Iată, aşadar, un fost ocnaş abia eliberat, purtând asupra sa, ca pe o stigmată, buletinul galben ce presupune precauţie privind persoana lui, are revelaţia puterii de a ierta, de a ne apleca asupra nevoilor celorlalţi şi de a înţelege adevărata dramă ce îi împinge pe oameni să comită fapte necugetate. Şi iată-l pe Jean Valjean, acea brută certată cu lumea, cu Dumnezeu, cu el însuşi, salvat de la pierzanie – de cine? Chiar de victima lui, care, în loc să strivească sub călcâi bolovanul de ţărână, îl remodelează ca un alchimist transformându-l într-un om de aur! Argintăria a fost valuta spirituală cu care episcopul a mai adus un om în leagănul originar, pretext de a arăta încă o dată cât de puţin preţuiesc posesiunile materiale faţă de adevărata bogăţie ce zace în sufletele oamenilor!

Pseudograme

Tare în aparență Nesigur în esență Iartă poetul Ignoră profetul

sau cum am vrut s-o scriu:

Tare în aparență, Nesigur în esență, Iartă poetul, Dar ignoră profetul.

și cum mi-aș dori să o auzi: Tare în esență, Nesigur în aparență, Te ignoră profetul Și te iartă poetul.

însă tu auzi: Poetul ignoră, Profetul iartă, Tare, Aparență

și cam asta-i culmea!

Melopee

Ada Nemescu

Sâmburi muţi visau pădure netulburată ca o piatră de hotar aproape nuntă ni se promisese iar ursitorile rostiseră cu har: să număraţi prea-sfinte veşnicii cu vârful de peniţă al sorţii vii culegători de zori şi de izvoare să-aprindeţi stelele sfiit-amăgitoare cu zarva mirului şi a tămâiei dacă fereci s-or sprijini cu suflete, biserici să vă rodească în priviri doar stele când timpului de clipe vor să-l spele lăuntric vă pictaţi un duh cuminte orice refuz de taină va dezminte neconteniri şi pricini poartă vini? le scuturaţi, nu deveniţi străini! În ştreang s-or împleti de-acum văzduhuri –un saltimbanc e visul nenuntit am picurat pe aripi moi de fluturi cu falduri de tăceri ne-am primenit În zvon de fructe dulci, verde veşmânt de zee m-oi contopi luminii, alintă-mă –femeie!

Tardiv

Azi mi-a bătut în poartă-ncet, răbdarea Era în zdrențe biata, prăfuită Venea de unde-și rătăcise albul zarea Purta pe umăr visul, obosită *

Aș fi primit-o dar, nici nu-mi eram Mă rătăcisem dincolo de mine Prin amintiri, iluzii, rătăceam Deasupra-mi stelele sclipeau divine *

S-a sprijinit de-o creangă-a mea răbdare Un licurici ratase zborul nupțial Îngeri prea beți nu-mi suflă-n lumânare Imaginându-și raiul hibernal *

Răbdare,-i prea târzie tihna-amară S-a spart în țurțuri reci, ieri, așteptarea E desfrunzită via, călătoresc de-aseară Iar gândul la rever și-a scuturat și floarea * Într-un alt an, gătit ca de paradă Și parfumat a pace-n anotimpuri noi Dulăii sorții nu te-or avea iar pradă Răbdare, milă-mi este de ochii triști și goi *

De mâine, prinde-ți fluturii în poală Salvează-i de înghețul din tăceri Norocul ne-o fi ghid iar șansa mai ușoară Întoarcerea-i în vis de primăveri *

Azi a plecat din poarta mea răbdarea Era în zdrențe biata, chinuită De ruga ei se-nfiora și marea Un braț de rugăciuni și-o noapte-i potrivită.

Nicu Doftoreanu

Tangou politic

Motto :

În locul sentimentului public dezinteresat avem pasiuni politice, în loc de opiniuni avem rivalităţi de ambiţii....

Ziarul “Timpul”, A.D. 1877 - Mihai Eminescu (1850-1889)

Când permitem ca speranța Să își piardă importanța, Înseamnă că am pierdut Şi sufletul ne-am vândut, Optând în cele din urmă Să devenim toţi o... turmă!

Nu credeam s-ajung vreodată

Să-mi dau țara-n judecată Fiindcă m-a dezamăgit Atunci când a stabilit Că pot fi... mereu prostit De cei ce-au înlocuit Cuvântul PATRIOTISM Cu cel de NAȚIONALISM!

8

Fac acuma o predicție, Care intră-n contradicție Cu viziunea globală Prezentată ca… normală Cine nu face distincție, Lămurindu-ne cu dicție Că istoria-i desuetă Fără o bază concretă, Sigur e un... PARVENIT Ce se crede potrivit, Chiar de când a fost numit În fapt fiind un... PERVERTIT De aceea-i necesară, Chiar când este temporară, Verificarea tendinței Care să dea sens credinței Că acest popor există Și rezistă prin unire, Nu prin lipsă de iubire Sau prin propriul interes Al celui care-i ales,

Deci să fim mai vigilenți

Și cu ceilalți pretendenți!

În momentele de stres Să intervenim mai des! Tangou înlăcrimat

Motto

Cel care este stăpânul minţii sale, este stăpânul universului

Confucius sau Kong Fu Zi -(550 î.Hr.- 470 î.Hr.)

Ploaia plină de tristeţe... n-o simţeam în tinereţe!

Trebuie s-o recunoaştem: Ne dorim de când ne naştem Tot felul de prostioare Cu sclipiri amăgitoare, Dar pe care le-aruncăm, Când creştem şi realizăm Că sunt numai poleite.

Nu pot fi refolosite! Sunt dorinţe depăşite!

Rămase ca...amintiri, pline de nepotriviri! Ce,...când trupul ne trădează, Dar ne lasă mintea trează Le numim doar... AMĂGIRI Atunci iar ne întrebăm: De ce oare regretăm, Adesea chiar LĂCRIMĂM, Că... totuşi nu s-a păstrat Locul ăla minunat Unde-au făcut primii paşi Acei tineri nărăvaşi, Care au avut noroc:

N-au îmbătrânit deloc?!

Păstraţi în lumea reală Ca fiind forma ideală A ţării lui… PETER PAN ...ce s-a risipit în van

Unde ploaia cu tristeţe... n-o mai simţi ca-n tinereţe!

Anişoara Iordache

semn de carte

cu tine la o cafea –zăpada, în așteptare.

mozaic păstrând gustul de iarbă verde și zboruri –semn de carte.

scârțăitul pașilor noștri pe gheață –iubire dezacordată. într-o tăcere aridă, violoncelul aprinde flacăra. altă perspectivă

mozaic sub destinderea înserării, zboruri peste apele visului.

prin viscol, doi bătrâni… cu grâu încolțit spre altar. sihăstrieșuierătoare țărmuri ale luminii.

degerăturicoadă pentru câțiva pești congelați... ochi închiși, înfruntând crivățul... sora medicală. pe muchia timpului, frână răului, făcând cruce...

nicio stea… prin nămeți, voluntarii de la SMURD. un gând bun ca o pâine caldă, oferită călătorului. totu-i alb… cioara desenează o caligramă. alergând la cumpărături… pierdută esența sărbătorii. altă perspectivăcu nume de împrumut vechile corvezi.

timp reformatomul între spițe feliază orizontul. afișe rupte, pentru unnou spectacol, alt bilet al durerii.

oamenii vântuluiurcușul și coborâșul în voia soartei… în urma protestatarilor, golful de singurătate al unui tril.

vis cu ochii deschiși , ceaiul e rece –se vor întoarce cocorii? vis al ninsorilorfără zăpadă bâlciul deşertăciunilor.

Camelia Ardelean

Eu am să plec...

Eu am să plec, iubite, e ultimul răvaş Ce-l prind de geana zilei, cu lacrima la pândă, În tine se răscoală (ch)iar propriul tău ocnaş, În mine se frământă o aripă plăpândă.

Am încercat să-nlătur catranul din cuvânt, Pe coala albă-a clipei să încrustez tăcerea, Dar liniştea nu face cu iadul legământ, Cum versul nu-nfloreşte-n poet de nicăierea. Încolţeşte marea...

(blagiană)

Eu am să plec, moíra e crudă uneori, Se zbate în pupile un dor de fericire; Te prăbuşeşti în tine, crezând că o să zbori, Prăpastia din cuget e semn de nimicire.

În depărtări m-aşteaptă o nouă agonie, Mă rog ca Andromeda din mine să învie... Tăiem adânc în muguri de angoase

Tăiem adânc în muguri de angoase, Aroma lor ne stă în gât, coclită (Pe crengile atinse de artrită, Atârnă, de un ştreang, speranţe roase).

10

Edenica secundă-i adormită, Pe chipu-i alb se-nghesuie grimase; Un ornic cam bezmetic stă de şase, Cu suliţa de-o rază priponită.

Atunci când îndoiala ne încearcă, Sunând din clopot în a minţii oază, Ne bântuie stafii de ploi, de parcă Furtunile în creier acostează Şi prosternaţi, cu rugăciunea leoarcă, Simţim în plexuri spaima cum nechează.

Încolţeşte marea în privirea ta, Gheaţa dintre inimi într-un val se sparge; Degete de soare, după o perdea, Mângâie surâsuri prinse de catarge.

Peste fruntea zării joacă pescăruşi, Susură lumina-n tonuri de opale; Tu mă iei de mână, mă strecori pe uşi, Către labirintul visurilor tale.

Se zăreşte „umbra unor maci“ pitici, Paşii mi se-apleacă să le-atingă glezna, Fluturii de miere găzduiţi aici, Astăzi în iubire cotropit-au bezna.

Flamură-i cuvântul rodnic între noi, Gura ta-i câmpie dulce-parfumată, Mă înfrupt din rodul verilor-convoi, Unde curcubeul n-are nicio pată.

„Scriu în rune” focul ce s-a întrupat În “urciorul” nostru şi-ncălzeşte luna; Patima ni-e pâinea, imn înaripat, Ce hrăni-va-n suflet stele-ntotdeauna…

Corneliu Neagu

Ce rău îmi pare...!

Secundele, prin ceasuri măcinate, se cern târziu pe gândul ostenit, bat clopotele-n turnul din cetate când orele se scurg spre asfințit.

Sub zidul vechi, cu pietrele căzute pe tufele din gardul prăbușit, mor singure-amintirile venite pe-o aripă de vânt fără sfârșit.

Stă toamna după colț în așteptare, iar zilele de vară au-amuțit –se-aude glas de păsări călătoare sub mantia văzduhului cernit.

O, doamnă, dacă-ai ști ce rău îmi pare că am plecat atunci pe înserat, lăsând în urmă amintiri amare pe tufele din gardul dărâmat.

De-atunci măceșii nu mai dau în floare, garoafele din glastră au murit, o, doamnă, dacă-ai sti ce rău îmi pare că te-am lăsat cu sufletul rănit!... Gustând nemărginirea

Simt taina sfântă atingându-mi firea și îngerii venind să mă ridice-n zbor, pe umeri să-misădească aripi de fior, să pot urca..., gustând nemărginirea. În urma mea s-aud vuind pământul de tropotul acelora ce-mi sunt urmași pe huma răscolită de nătângii pași spre taina care-a zămislit Cuvântul.

Tu, fiu al meu, spre calea hărăzită nu te hrăni cu ezitările prea lungi –de vrei în pragul Învierii să ajungi primește-l pe Isus cu inima smerită! Păsări călătoare

Spre țări străine păsări călătoare la început de toamnă trec în zbor, le însoțesc până departe-n zare cu ochii-ntinși pe-o aripă de dor.

De cum dispar, în suflet se arată păreri de rău lăsate în trecut pe-o margine de umbră-ntârziată cu amintiri de care m-am temut.

Mă reîntorc, cu gândurile toate, prin anii duși cu tinerețea mea, ca să-mi adun regretele lăsate pe cioburile sparte dintr-o stea.

„La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Dumnezeu era Cuvântul”. (Sfânta Evanghelie după Ioan)

Mă-nalț spre tine armonie pură, din cupa ta să beau adâncul infinit al veșniciei sacre-a primului venit ce s-a dezis de schismă și de ură. Și te revăd privind îngândurată, cu lacrimile-n ochi ca un izvor, dar te ridici spre ceruri deodată regină-n stolul care trece-n zbor.

Dispari din amintirea mea târzie cu stolul care tocmai a trecut, dar te întorci pe dorul renăscut în cântecul vrăjit de ciocârlie.

12 Sunt

Sunt o mână de stele în care memoria este o cotitură de gânduri în care-și fac cuiburi visele ce cântă în nopțile de vară ce umple inima într-un coș de trandafiri iubiri aromate lucruri ruinate care nu se lasă niciodată uitate. Şoapte

Lenuş Lungu cu căpățâna liberă, să visezi la nimic și nimicul rămâne gol cu realitatea aspră a vieții de zi cu zi.

Vise interzise

Visez, mă amăgesc îți sărut respirația când timpul s-a oprit și buzele tale aduc uitarea căldura ta o simfonie rafinată într-o șoaptă din vocea ochilor pe gura unei dorințe într-un ritm ce traversează sufletul vibrează, suflă, arde într-o limbă de foc ce cutremură noaptea.

Șoapte curg în linii tăcute suflet trăit în timp uitat vise luminate de lună frisonul tăcerii îmi vorbește-n versuri și viața mea va fi poezie.

Gol

Respirația în tăcere gâfâie gol pe dinafară, gol pe dinăuntru în spatele geamurilor închise. mintea mea, cu gânduri și povești trăite curg în secvențe imagini distorsionate galopează ca un cal Dans

Îmi dansează cuvintele în culori de curcubeu zboară rimele timide pe rafala vântului între aripile sale respir culorile cerului în mirosul unui crin alb fiecare vers de dragoste dansează cu suspinele lunii sărut sufletul în care doarme tăcerea ta și buzele-ți ating ușor cu un apus de soare pașii noștri în același ritm spulberată de zâmbetul tău îmi închide privirea și totul suspendat în timp.

Fericirea

Maria Dumitrache

Crede în ea, rătăcită-n noi, o muşcăm călător şi-apoi o pierdem în ceaţa de ozon, fericirea, doar ea, te vindecă de iubire, prin iubire, cu apă vie. Tu şi ea, prima literă, nume de floare renăscută din soare. Baletul gândurilor

Frappe din sfert de bucurie şi dulceaţă, desenate idei, revelaţie, cu graţie plutesc printre nodul privirilor ascunse-n în calmul luminilor, degage, dorinţe dospite-n cuvinte dezlipite din dansul mângâiat cu suspine, pe farfuria umbrelor se adăpostesc, plie, plie, dăruiesc iubirea, tandreţea, cu fir de aloe vera, din mâinile lui mâine, port de bras, pentru un prezent de braţe mângâiat. Efectul Rest o(r)ff

Unu, doi, trei, co(r)n.... pentru tine, din mine, din noi, inima ochilor tăi, vibraţia săgeţilor care lovesc gândurile umplute cu prea multă, dor arabesc, trecut, prezent, unul agăţat în viitor, căutat o viaţă, rămas în noi, atât de viu, intens, legat pe veci.

Tu şi eu, o umbrelă

De ce să trăim în teamă, dragostea e în noi, cu metafore, cu ritm verde ce-şi stoarce muzica pe iarbă, simţire, privire, iubire agăţată sub umbrelă, tu şi eu. De ce să plângem în floare de miere, nu e târziu să muşcăm din îngânare, din sân, din clipe acuarelă, picătură cu picătură, vis deschis într-o umbrelă, tu şi eu.

Mă vezi, în gândul tău, te văd, trecut şi viitor, ieri şi azi, fior, privire suflet oglindită-n noi, bătaie nestinsă, viaţă deschisă umbrelă, tu şi eu.

14 Cine sunt eu

Mara Emerraldi

Cine sunt eu? Nu știu să spun. Sunt zile care se adun', Sunt clipe-ani ce strâng mereu. Sunt căutare-n timp de Dumnezeu.

Ce sunt a fi? Nici eu nu știu. Sunt un trai mort sau un mort viu. Eu sunt Cuvânt... de lut, Iar lutul e... de undeva... cândva... demult...

Eu –foc... o aripă-scânteie... Sunt gândul zămislit, Clepsidră-n infinit, În trupul de femeie.

Mereu...

La crucea Ta s-a curățat păcatul omenirii. Pe ea, acolo-ai îndurat mult peste legea firii. Și ,,iartă-i că nu știu ce fac", ai zis Lui Dumnezeu, Iar noi pe cruce-L Îl pironim, de-atunci, Mereu... mereu.

Tu, crucea sfântă ne-ai lăsat, toiag de aparare. Ne este calea cea de lut, de apă și de sare. Omul o poartă; e voia sorții, oricât ar fi de greu, Cât cariu timpului ne roade, încet, Mereu... mereu.

De veacuri, Tu te lași străpuns, zi după zi din an; Mulți suntem Iuda, și la fel, te vindem pentr-un ban. Omul, în lume-acest plebeu, și-oricât de fariseu, Te caută ducându-și crucea; te caută Mereu... mereu. ... Tu, Iisuse, bunule ,,... luminează haina sufletului meu, dătătorule de Lumină și mă mântuieşte"... cer eu Mereu... mereu.

Îndemn

Motto: ,,Nici inteligenţa, nici educaţia, nu au nicio valoare, dacă nu sunt în slujba dragostei şi a iubirii." (Părintele Arhimandrit Arsenie Papacioc)

Iubește Lumina, Iubește, tu, Soarele, Iubește fântâna, Iubește izvoarele! Iubește și noaptea, Iubește-i și stelele; Iubește-o, ea-ți ține partea, Iubește-o, îți ține misterele! Iubește și ploaia, Iubește și vântul, Iubește-ți văpaia, Iubește-ți cuvântul!

Iubește o floare, De-i mică, firavă! Înfloreşti din culoare, Și din ea fă-ți o navă! Parcurgeți înaltul, Pe el scrive-ți zborul; Iubește-astfel, saltul La nor! Călătorul.

Iubește ce-i viu, Ce se-aude, da-i mut; Iubește zurliu, Nevăzut, dar crezut!

Veronica Şerban

Foaie verde de zefir

privind uluit cum mi se dă rostul peste cap... Și-ai fugit fir de nisip, fără să ne fi plictisit, în alt albastru infinit.

(poezie de seară)

Nici nu mai știu în care zi mi-am văzut ultima dată iubirea pe stradăningea, ori ploua, nu mai știu, era început de vară, tuna, fulgera, oricum toate anotimpurile au venit de-a valma în urma ei de-un lanț îmi târâia inima și-mi striga: nu mai beau jeratec, draga mea, bea-l tu pe tot, dacă poți! Ce mână albă și uscată, ce gleznă într-atât de delicată și ce fel de genunchi avea aceea cu ochii întunecați care mi te-a furat, că sunt bolnavă de gelozie pe ea, Foaie verde de zefir, fără de tine, eu, cum mai respir?! Din brațe ți-am căzut la picioare. Din ochi cu ultima picătură ți-am căzut, cum uimirea, pierdută în zare, de m-ai fi văzut ce copil cuminte eram; m-am făcut tot una cu tăcerea. Adâncit cu privirea în pământ nu ai să mă mai vezi în visele tale trecând prin pereții vârstelor blândă, insuportabilă, rănită că pleci, ca să ai de unde să te întorci. Nimic n-a mai rămas din tine… din mine a rămas o dărâmătură sub care supraviețuiesc vocile sufletului ca frunzele pline de miere pe ape. După plecarea definitivă, din prima zi, nu s-a mai trezit lumea; a rămas suspinul prins între ostrețe* Aseară, pe la şapte şi ceva

Aseară, pe la șapte și ceva, Timidă se arătase primăvara Cu sânul plin de aurite micșunele, De tinere zambile,cochete, curățele.

Parfum de nopticoase* în urma ei Împrăștiase domnișoara pe alei. La gard tresare scârțâind nervoasă Din somn trezită banca, somnoroasă.

Un smoc de iarbă bătrân și ciufulit, Ca un moșneag de babă-ades bodrogănit, Își mătură bucata lui de moșioară Încetișor, cu barba ruginită și murdară.

Zburliți mai îndârjit se iau la ceartă Un vrăbioi și scumpa lui consoartă Din șanț care să-aducă cel dintâi Pentru copiii lor golași două gângănii.

Cu ramuri zvelte înfipte până-n cer Se leagănă zâmbind un zărzărel Fudul, nevoie mare, de câtă floare I-a explodat pe umeri de la soare.

Sentimentale buruieni de pe câmpii Eșarfe verzi cu asortate pălării Și-au pus aseară, pe la șapte și ceva, Când se-arătase timidă primăvara.

Mariana Rogoz Stratulat

Ne naştem – murim

Ne naştem într-o anume zi!

Izgoniţi din gândul tatălui ceresc ne adăpostim mai întâi în pântecele mamei. Apoi sărim, strigând după ajutor, în cămaşa de cânepă a vieţii. Ne spălăm de toate orele cu lacrimile cerului păşind semeţi prin galaxii şi nebuloase. Destrămăm pânza tăcutelor iubiri pierzându-ne timpul fără rost, mâncându-ne unii pe alţii...

16

Murim într-o altă zi luând cu noi toate durerile lumii! Ultima amintire, prima rătăcire

Apusul se-nchină spre eşafodul îmbătrânit prea devreme. Îngenuncheată în faţa călăului aştept semnalul căderii în viaţă. Mulţimea îşi zornăie clipele împuţinate de păcatele întunericului.

Să plece! Să plece! –strigă scrâşnind limbile ruginite ale timpului atârnat de ochii cerului.

Zâmbesc tandru îmbrăţişând lumina naşterii mele,

îmi las aripile pe podeaua de douăzeci şi patru de carate şi trag cortina peste libertate.

Mihai Katin

Sărutând urmele tale din Sărutând urmele tale din praful istoriei praful istoriei

Încă mai îndrăznesc să-ţi spun că uneori Mi-este frică de umbra ta şi de aceea Mă vindec cu tânguirile nopţii refugiate pe ultimul atol Unde balenele cântă coralilor Şi apoi îşi dau foc în fata pachebotului De unde mii de ochii asistă la prelucrarea simbolică a ficatului prometeic Şi atunci ştiu de ce Tu este femeia ţinutului arctic şi uneori Cea a deşertului de care ne desparte Doar o dimineaţă în care ultimul fir de iarbă Va fi furat de melcul curcubeu, Cel care mestecă viteza luminii Şi ne atinge pe ochi cu antenele lui arhimedice, Câtă înţelepciune să păstrezi o clipă de iubire în dreptul inimii, Acolo pe unde poate ajunge glonţul tras De orbii hrăniţi cu frica războaielor pentru care Se desenează dreptunghiuri în care crucile veghează Să nu plece nici o umbră în aflarea Atlantidei ce se înalţă din oasele durerii, Ale neputinţei şi ale cuvintelor Ce le aruncăm indiferenţi dar cochiliile lor vor înalta ţărmul mirific Pe care Platon îl vă descoperii singur, Doar tu îi vei face cu mâna Într-o teurgica simbioză cu zeiţa lunii ce ne învaţă Că mai e timp să îţi povestesc Despre iubirile care aveau memorie şi flori la o fereastră De la care simţeai miros de iasomie când încă ploua pe pământ Cu un foşnet amintind De rochia de seară a morţii care nu rămânea indiferentă, Nu era doar o amatoare de statistici, Dar noi iubirea mea, noi ştim că moartea ne este sevă de cactus Cu care ne potolim setea până în seara când Vom înflori neştiuţi la marginea lumii Privind cum Platon se plimbă gol Ascultând cum cresc oceanele şi Apophis Se apropie să hrănească mulţimile cu adrenalina stelară, Atunci nu voi mai îndrăzni decât Să te îmbrăţişez ca o umbră Sărutând urmele tale din praful istoriei. Mihai Katin

Nicoleta Mija

Amintiri din altă vară

Câteodată sufletul mai și visează, Două stele în ochii tăi strălucesc, Visele nopții mereu mă veghează, Numai stelelenopții povestesc.

Mă mângâie privirea ta fierbinte, Eram doi copii la țărmul mării, Am amintiri adunate în minte, Legănați numaide aripile iubirii. Liniștea nopții suflete le-mbracă, Privirea ta iubite este atât de clară, Îmi place mult a valurilor joacă, Este o noapte caldă din altă vară.

Ne ascundem iubirea printre stele, Când soarele zvâcnește să rasară, Numai tu ești în gândurile mele. Mai uit de a lacrimilor grea povară. Mă cauțiprintre valuri cu privirea, Ne atingea gingaș dulcea boare, Este atât de liniștită în lag marea, Fericiți adunam multe raze de soare, Aer, apă, mult nisip atât de fierbinte, Val după alt val spre mal aleargă, Adunăm raze de soare în suflete, Numai privirea ta fierbinte mă caută. Visătoareprivesc, acum iarplouă, grădina veselă are o haină nouă, Petale albe peste noi încep să zboare, multe taine ascunse primăvaraare. Ascult ale vântului agitate simfonii, străzile sunt reci și atât de pustii, Adesea privesc ploaia pe fereastră, au înflorit salcâmii în grădina noastră. Nu știu pe unde mai umblă gândul, a înverzi frumos sufletul și pământul, Pe cerul nopții un fulger mai șerpuiește, cu flori albe salcâmul se-npodobește. Stelele nopții stau în liniște deplină, mi-e dor de noaptea noastră caldă, senină. Sonet Flori de tei

Mă plimb adesea sub flori de tei, Umbra nopții mereu mă cheamă, Ascund iar în suflet o lacrimă, Pleacă mai departe și anii mei.

Teiul nostru îl păstrez în inimă, Sunt tot mai multe petale pe alei În gând am doar soarele zilei, Îmi place a primăverii năframă.

Mă urmărește umbra gândului, Adesea mă ascund în mine, Sub tei înfloriți stă casavisului.

Primăvara din suflet

18

Cu ochii obosiți privesc pe geam, multe vise frumoase în suflet am, Un gândstingher nu vrea să plece, Primăvara asta este atât de rece. Ne-am întâlnit când salcâmii înfloreau, stăteau sfioși, ceva tainic îmi șopteau, Multe seri pe același tainic drum, simt în suflet al primăverii parfum. La ușa sufletului un vis rămâne, Flori de tei printre stelele cerului, Doi ochi căprui vor să mă aline.

o durere căzută

o frunză mică cao durere căzută

nu am vrut să pășesc pe pielea ta atât de clare și subțiri urme tăcute ai păstrat Ioan Muntean noi suntem cei slabi care cădem într-un sezon când viitorul nostru este deschis spre speranțe și motive trebuie să ținem aproape verdele pe care îl avem toţi în noi

acum alte zeci devin precum un etaj înainte să ajung acasă

și tot teîntâlnesc şi trebuie să-mi urăsc picioarele pentru că ai ales astăzi să mă călătorești verde interior

un lucru l-am învățat după furtuna de iarnă

a fost că viața a supraviețuit și a fost normal cât sub zăpada rece și albă încă se ținea iarba complet verde și crudă

și mi-am amintit de furtunile care m-au lovit de întinse ori dincolo de alb nu am putut vedea că zilele erau dinainte neîncercate și netestate dacă testamentul meu s-ar fi dăinuit ferm nu aş fi rămas neîngrijit care se ridică din nou și nu va fi negat

ascultă cu interes

imaginează-ţi ridicându-ți degetele și creând acea biserică în mâinile tale că ea apare doar când ești într-un gând profund sau ascultând atent anul sărac al unui prieten zgârietura moale a unui pantof sau poate tusea înăbușită a unui enoriaș abia auzit peste o sută de capete mici plecate profund în rugăciune chinăzerie

ceața începe să mă ascundă din palidă lunăianuarie

sper că cineva mă va săruta înainte de a muri

şi scoarța trupului tău se va simți pătrunsă adânc de sfera-mi necunoscută