Negru pe alb, nr 12 by Liviu Gogu

NEGRU PE ALB

Anul II, Nr.12, ian. 2014

Redacţia Negrupe

alb

Director Gheorghe Mocanu – membru USR Redactor Șef Valeriu DG Barbu Secretar general de redacţie: Gabriel N. Mihăilă Tehnoredactor- webmaster și responsabil distribuţie: Liviu Gogu

Spicuiri din cuprins Florin si Diana Caragiu, oaspeti la Musc’art la Frontignan, Franța

Redactori:

Interviu – Nicolae Munteanu – un gladiator în slujba adevărului Poezie

Umor

Periplu literar

Anca Potinteu Liliana-Corina Glogojeanu-Boia Claudia Minela Theo Anghel Mariana Dobrin Claudia Elena Peter Anastasia Moldovanu Lăcrămioara Teodorescu Ioana Zadic

Proză

Eseuri cronică - „Memoriile unui om prost” – povestiri - Lansare de carte

fnegrupealb@yahoo.com

revistanegrupealb@yahoo.com valeriudgb@gmail.com

Generația 90 Traian T. Coșovei

coperte: sculpturi realizate de

Arte: pictură, teatru, muzică

Mircea Coroș

Cuza Domnul Unirii

ISSN 1843 – 018X

Inepuizabilul B. P. Haşdeu Eminescu și Transilvania (sau Elogiul culturii naționale românești) MEDALION DECALOGUL LUI OCTAVIAN PALER

Cum vorbim, cum scriem Spiritualitate

Interviu cu Dumnezeu

Editorial

”Banii sau ...viaţa?”

Valeriu Dg Barbu De ce mai trebuie atâta cultură când zeului Ban i se închină totul? Ce sens mai au arta şi limbajele spiritului într-o lume educată supunerii? Urmărind evoluţia picturii, sculpturii, arhitecturii, dansului, muzicii, poeziei, filozofiei chiar a vorbirii, a îndeletnicirilor comune şi cotidiene, evoluţia gusturilor, felul în care se fac alegerile, nu avem niciun motiv de perplexitate. Lumea este răsturnată şi o vedem firesc doar astfel... Răsturnarea a început înainte de a se vorbi de cultură, a început prin educarea lumii pe limbajele schimbului. Cultura, ca scop material, de a dobândi bani, avere, este un surogat comerciabil, speculabil. Cultura pură rămâne imposibil de cuantificat în bani; cât ar costa în aur “Luceafărul”, sau “Coloana infinitului”, atunci când cel care ar cumpăra le-ar consuma până la distrugere? Cultura se creează din nesupunere, neastâmpăr, nemulţumire, o revoluţie interioară în urma unor viziuni. Cultura proiectează visul spre progres şi nu se poate materializa având ca ţel câştigul material... Cultura conţine latura aparent utopică, imposibilul, incredibilul, nefirescul, neumanul... Altfel, reedităm visurile peste care praful mileniilor s-a pietrificat şi nu am face altceva decât un fel de arheologie a viitorului... Încadrarea în canoane, stiluri, mode, fiţe, obligatorii unui spaţiu sau vremi, încorsetează artistul, îl obligă la o aliniere, la supunere... Taman duşmanul creaţiei autentice. Neliniştile şi bântuirile artistului, vedeniile lui, sunt cele care îl mână diabolic la a crea, cu orice sacrificiu, negândind decât la făptuirea operei şi nimic altceva. Să mă mâne un dor lăuntric, ucigător, de a picta şi să pictez aşa cum cere moda zilei şi nu visul meu, înseamnă doar a crea kitschurile care umplu dughenele speculanţilor, aşa-zişi maeştri şi care, pentru a vinde bine, vor inventa laude mincinoase unei non-opere a unui non-artist... Cum ar suna să rescriu “Luceafărul” în versul alb şi în metaforele la modă astăzi?... Să fac o manea după “Izvorul nopţii” de Blaga, sau o transpunere science fiction?... Acestea doar pentru că ele sunt ,,fiţele” prezentului? Întorcându-mă la argument, o operă artistică, fie şi un text scris, se dăruieşte, nu este de vânzare. Opera este bucăţică din sufletul artistului. Câţi bani ai cere pe sufletul tău? Dar ce mănâncă artistul? Şi el este nevoit să locuiască într-o societate bazată pe schimb. Pentru a crea autenticul am nevoie de nesupunere, dar pentru a trăi ca să pot materializa o operă am nevoie de... supunere. Iată drama pe care o trăieşte un creator de cultură. Şi veţi spune că va reuşi cumva să se împartă? Se va supune, creând pentru ,,piaţă” ceea ce îi cere aceasta şi, în secret, pentru posteritate, va crea actul pur... Dacă rezistă pervertirii, dacă nu cade în banalul cotidian, sau dacă nu crapă de foame între timp, are şansa împlinirii.

REPORTER . Negrupe alb. ... Din Franţa Angela Nache Mamier relatează Florin si Diana Caragiu, oaspeti la Musc’art la Frontignan Pe 9 ianuarie cenaclul pluriartistic Musc’art, conceput şi animat de poeta Angela Nache Mamier, a avut plăcerea să asculte în limba franceză poeme scrise de Florin Caragiu şi Diana Caragiu, în lectura lui Florin Caragiu. Fiind în vizită în sudul Franţei, găzduiţi la 2 ore de Frontignan, de către un inimos prieten român, stabilit în Franţa de prin 1980 şi amici pe facebook, (deci virtualul are şi merite), ai Angelei Nache Mamier, i-au scris şi telefonat şi iată că prezenţa lor a devenit realitate, au ajuns, după peripeţii, la restaurantul Côté Mer, unde toţi cei prezenţi i-au înconjurat cu multă simpatie, căci erau ca « acasă », înconjuraţi de pictori, poeti, sculptori, prozatori, jurnalişti, un grup de amici reuniţi ad-hoc, într-o prietenie artistică autentică, fără culoare politică, partid, afiliaţii, independenţi. Musc’art este deschis tuturor modurilor de expresie artistic, reuniunile sunt deschise tuturor, e un mod spontan de a face să trăiască cultura acestui mic orăşel de 23.000 de locuitori. Deci, poeţii români au putut asista la prezentarea de către Angela Nache Mamier a celor doi invitaţi ai serii, prozatorii Eric Gohier şi Maurice Nougaret, autori complecşi, cu premii literare obţinute în Franţa până şi la Montreal. Autorii au răspuns întrebărilor amfitrioanei cât şi celor din public. Deci, spre final, a mai rămas un sfert de oră acordat poeţilor români, invitaţii surpriză ai serii, care au emoţionat, căci versurile lecturate în franceză au fost aplaudate şi apreciate, cu atât mai mult, cu cât ele semnificau un respect tandru al românilor pentru limba şi cultura franceză, de care francezii sunt flataţi şi mândri. Florin şi Diana s-au convins că francezii respectă România, că nu au nici o judecată, dimpotrivă … o adadmiră. După acest moment, a urmat o masă festivă, unde discuţiile au continuat, însoţite de un menu unde rafinata gastronomie franceză a fost la înălţime. Încă odată, Musc’art nu şi-a dezminţit reputaţia unui loc de întâlnire convivial, unde se poate dezbate, discuta, într-o libertate totală.

În zilele următoare, amicii români au savurat farmecul oraşului Montpellier, călăuziţi de domnul Claude Jean Combettes, apoi, împreună cu Angela Nache Mamier au vizitat oraşul Sète, colina Mont -Saint-Clair cu o Chapelle de Notre Dame de la Salette misterioasă, muzeul Paul Valéry şi au făcut un mic pelerinaj la Cimitirul Martin, unde, printre cavouri maiestuoase de epocă, au găsit cu greu mormântul marelui poet, care odihneşte în acest cimitir, devenit universal datorită poemului său -

capodoperă. Prilej de omagiu discret, ocazia de a simţi zborul inspiraţiei (irezistibile) de a nu se mai opri din scris !Mediterana se întinde la picioarele acestui nativ din orasul Sète, care este oraşul altui poet şi muzician, Georges Brassens, insula singular - Sète, l’île singulière - plină de farmec, cum o numea Paul Valéry. O adevarată Veneţie proletară, loc prizat de turiştii din lumea întreagă.

A relatat pentru revista Negru pe Alb - Angela Nache Mamier - Franţa

Interviu cu Nicolae Munteanu – un gladiator în slujba adevărului Lumea literară, o lume a bărbaţilor, se transformă într-un permanent ring de box. Poezia este miza tuturor ostilităţilor. Pentru ei femeia nu mai reprezintă o redută greu de cucerit şi atunci ce amazoană a rămas neîmblânzită? Să încercăm Poezia, şi-au spus, femeia cameleon care-şi schimbă culoarea în funcţie de cel care o concepe, o provoacă la luptă, o invită la o cină romantică, la un concert de Mozart sau se pierde în mulţime, grăbindu-se să prindă metroul de 7:30 dimineaţa, spre Piaţa Unirii… Am avuto cazia să cunosc unscriitor controversat. De ce spun asta? Pentrucă lumea virtuală care aparţine poeziei contemporane, nu este pregătită să primească adevărul despre creaţiile sale iar un individ de-o francheţe covârşitoare ca el, nu este acceptat, ci respins cu vehemenţă de infatuare, ignoranţă, ipocrizie, mediocritate, vicii devenite ,,etalon de bon ton’’ în rândul răzvrătiţilor. ClaudiaMinela - Mai întâi să-l cunoaştem pe Nicolae Munteanu. Te-aş ruga să ne spui câteva cuvinte despre tine, despre activitatea ta literară. Nicolae Munteanu– Despre mine nu se pot spune lucruri interesante. Un om comun! Un suflet căutător şi neliniştit! Iubesc dreptatea. Ca mine sunt mulţi. Poezia este una dintre bucuriile mele. Nu cea mai importantă. Îmi aduc aminte primele versuri cu rimă, pe care le-am scris când aveam, cred, 9 anişori: ‘’primăvară, primăvară/ pe aripi de căprioară’’. Mm, copil! Vreo 20 de ani, nu am mai scris literatură adevărată, adică destinată artei autentice, ci mi-am dedicat timpul lecturilor de gânduri, istorioare şi versuri religioase, confesionale. Deci, circuitul lor este închis. Din 2010 m-am apucat din nou de scris atât poezie, cât şi proză, eseuri, gânduri. Deşi am tot acumulat material, pentru cel puţin trei cărţi, nu m-am gândit să public până anul acesta. În august 2014, cu ajutorul lui Dumnezeu, voi publica prima mea carte de poezie. Sper să fie primită de sufletul omenesc. Cam atât.

Claudia Minela – Ce reprezintă poezia pentru tine? Ce calităţi ar trebui să aibă o creaţie pentru a te cuceri? Nicoale Munteanu - Am sa fiu foarte direct în răspunsuri. În percepţia mea, poezia nu-i din lumea asta sau dacă-i din lumea asta, cu siguranţă nu aparţine niciunei ere. Este a unui timp dinaintea oricărei ere cunoscute, în care omul era o absenţă benefică. Spun asta pentru că, atât mesajul, cât mai ales limbajul ei, sunt cel puţin stranii, dacă nu neomeneşti. Ea este esenţa pură a existenţei. Există prin sine, fără intervenţia omului. A crede că poezia există pentru că există poeţi, e snobism în stare pură. Poezia este peste tot, nu doar în natura pe care, de atâta contemplare tâmpă, am zgâriat-o, am deteriorat-o şi banalizat-o. E, deci, atât în natură, cât şi dincolo de ea, în lumile transcendentale. Eu merg până-ntr-acolo încât spun că bunul Dumnezeu a făcut lumea (văzutele şi cele nevăzute) după chipul poeziei esenţei Lui. Asa că înainte de Adam a fost poezia lui şi înainte de Eva, poezia ei, înainte de tine era poezia ta. Poezia este esenţa noastră, pe care nu o vedem, dar ne este dat s-o contemplăm în carnea tresăririlor şi ale neliniştilor noastre zilnice. Deci noi (ăştia care ne îmbrâncim unu’ pe altul în lumea asta luminată din ce în ce mai mult de soare şi mai puţin din interior, de spirit) suntem ulterior nouă înşine (cei în stare pură şi nealterată). La întrebarea: ‘’ Ce calităţi ar trebui să aibă o creaţie pentru a te cuceri?’’, iti voi răspunde scurt: calitatea fundamentală a unei creaţii, este să nu fie… creată, ci doar contemplată de autor şi adusă-n lumea percepţiei lectorului, prin inspiraţie. Când spun că nu trebuie să fie ‘creată’, mă refer la a nu fi muncită, chinuită, răsucită, construită. CM – Îmi mărturiseai că unul dintre poeţii tăi preferaţi este Ştefan Ciobanu. De ce? NM – Pentru că discursul lui liric e modest şi totuşi încărcat de valoare. Nu sunt mulţi cei care reuşesc asta în poezie. Majoritatea recurge la tot soiul de artificii retorice, al căror limbaj contorsionat, agresiv-infatuat, în afară de zgomot şi o obositoare prestidigitaţie de palavre, nu transmite mare lucru, decât, poate, un spirit găşcar. CM – Eşti unul dintre cititorii de poezie pretenţioşi. A trecut prin multe transformări în ultimii ani, transformări de care nu eşti străin. Care crezi că este cel mai important pas către evoluţia ei? NM – Da, poezia, ca şi oricare altă formă de exprimare artistică, a suferit transformări. Nu sunt importante. Ţin de formă. Modificări cosmetice. Nimic în esenţă. Se observă o tendinţă spre gang, spre voluptatea deriziunii, cultivarea limbajul de cartier, în care suficienţa grosolană a ‘inteligenţei’ de primată, obişnuieşte percepţia publicului cu galopul, din ce în ce mai rapid şi stresant, al imaginilor (în cele mai multe cazuri, clişeistice), în detrimentul unui mesaj bine conturat. Ştiu că ‘realul’ nu presupune doar sublimităţi culturale şi spirituale, că promiscuitatea are aceleaşi drepturi în universal artistic, totuşi discursul liric –sclav, acum, al infatuării şi al prepotenţei intelectualiste- ar trebui să transmită spiritului, azimuturi concrete de înnobilare şi orientare, în dezorientarea desăvârşită a realităţii cotidiene, grotesc manipulate. Dimpotrivă, acesta se limitează doar la obositoare avansări pur-scientiste, la jonglerii de cabotini. Sensibilitatea pentru frumos scade vertiginos, odată cu dezvoltarea rapidă a unei plăceri morbide, chiar libidinoase, pentru ‘frumusistele’ butaforii ideatice. Poeţii actuali (mare parte dintre ei) se livrează unui singur proiect: imaginea de sine, alimentând un periculos model social bazat, în exclusivitate pe flatare. Ce-i trebuie poeziei actuale? Simplitate. Modestie. Cumpătare.

CM – ne-am cunoscut pe un site literar unde se comenta pro şi contra. Consideri că expunerea virtuală a creaţiilor ajută la progresul sau la regresul poeziei contemporane? Care sunt factorii importanţi de care trebuie sa ţină seamă un cititor atunci când lasă comentarii în subsolul unei creaţii? NM – Da, e adevărat, ne-am cunoscut pe un site, în care se comenta pro şi contra, mai mult pro, ca pe mai toate site-urile de socializare pe seama şi în detrimentul literaturii. Personal, nu cred într-un ‘progres’ al poeziei, ci mai degrabă într-o metamorfozare. În condiţiile actuale, în care dialogul pe marginea textelor literare, postate în virtual, este doar condescendent, metamorfozarea poeziei va fi de la om spre animal sau şoarece. Inteligent, dar şoarece. Cititorul, vizavi de o creaţie pe care o lecturează, trebuie să fie sincer, să fie el însuşi, să-şi exprime propria părere, nu pe-a altuia, nu a mulţimii. CM – este important pentru cititor ca autorul să fie sincer cu opera lui? Există această calitate în poezia contemporană? NM – Este cel mai important lucru. Nu! Nu există această calitate! Dureros, însă… nu! Nu generalizez, dar majoritatea creatorilor de poezie, iubesc… faima, mai mult decât rigoarea şi arta (în sine). CM - fiecare poezie reprezintă o stare de spirit mai mult sau mai puţin agreată de cititor. Crezi că poetul poartă o mască atunci cand scrie sau joacă rolul momentului prin care trece? NM- Nu pot vorbi despre alţii, pentru că nu-i cunosc. Cunosc doar operele lor şi acelea în parte. Prin intermediul lucrărilor acestora, pot să-mi formez doar o idee, însă adevărul rămâne departe. Totuşi pot să spun despre mine, că nu port nicio mască, că îmi interpretez propriul rol, în simpluţele mele texte literare. CM – Trăieşti de mulţi ani în Spania. Ai tradus în limba spaniolă poemele tale. Cum au primit cititorii de acolo poezia românească? Este diferenţă între discursul liric de aici şi cel spaniol? Ne spui câteva nume ale unor poeţi care te-au impresionat? NM – Cititorii din Spania, aproape că nu cunosc literatura română contemporană. Singurul care face ceva în acest sens este Vlaşin, în Madrid. Cât priveşte discursul, este o diferenţă uriaşă. Pot aduce detalii, însă nu cred că vor face obiectul acestui interviu. Nume de poeţi spanioli care m-au impresionat? Niciunul, dar ne-am gândit să facem o antologie în care să apară câţiva autori români a căror creaţii să fie traduse în castellană şi valenciană. Este un proiect pe care sper să-l finalizăm anul viitor. CM – Ai numit cu sarcasm adunările scriitorilor ,,cumetrii’’. De ce? Ai pomenit şi despre ipocrizie. Dezvoltă te rog subiectul. NM- Le-am numit ‘cumetrii’? Da! Le-am numit în tot felul, DAR doar pe acelea care şi-au meritat porecla, conform opiniei mele. Păi uită-te cu atenţie la toate întrunirile astea ale ‘literaţilor’ contemporani! Ce predomină! Fastul, atenţia la imaginea de sine, la promovarea ei, dacă se poate în toate mediile posibile. E un ridicol memorabil. Un manelism de neconceput. În mult prea multe cazuri, poezia nu are absolut nicio valoare, însă adunările lor sunt imprimate în reviste, în ziare locale sau naţionale, în videoclipuri, în tot felul de spaţii virtuale de propagandă a imaginii de sine. Atmosfera întâlnirilor acestor poeţi de mucava, este riguros coregrafiată ca la cumetrii, luările din moţ sau nunţi. În aceste întruniri, arta este o absenţă desăvârşită. CM- de curând ai participat la o conferinţă care a avut ca tema integrarea emigrantilor in societatea spaniola, în general şi în cea valenciană în special. Ce ne poti spune despre eveniment? NM- Păi, mare lucru nu pot spune. A fost o conferinţă a unei asociaţii inter-culturale şi inter-religioase. Eu, făcând parte din această ascociaţie, am fost invitat să vorbesc despre românii din această zonă a Spaniei (Valencia). Mi s-a cerut să-mi centrez discursul asupra realităţii imediate. Să aduc argumente concrete, care să demonstreze că societatea valenciană, tinde spre integrarea străinilor sau spre asimilarea lor. N-a fost simplu. A trebuit să fiu sincer, însă moderat. Am reuşit, cred. Am fost ascultat cu atenţie. La urmă mi s-a spus că am fost ‘la înălţime’ şi mai ale convingător. Nu ştiu dacă n-a fost doar complezenţă. Mă aştept la orice, de aia nu iau nimic în considerare, decât în doze mici. CM – Ce aşteaptă cititorul Nicolae Munteanu de la scriitorii contemporani? Ce speri să se schimbe în procesul evolutiv al literaturii moderne? NM - Aştept ca scriitorii să se dea jos de pe soclul pe care poate că nu vor fi aşezaţi niciodată, nici chiar de posteritate. Să fie ei înşişi, în tot ceea ce creează, în niciun caz ceea ce vor alţii. Ce aştept să se schimbă? Păi… în loc de ‘’originalităţi” stilistice delirante, (cu multe majuscule şi obscure fente lexicale) din care nu pricep nimic’’, cum spune Andrei Pleşu, mai bine personalitate şi verticalitate. Nu este vorba despre o viziune moralistă, ci despre una realistă şi existenţială, în care scopul ultim al artei este unul spiritual, de regăsire a sinelui, nu de alienare progresivă a acestuia. Chiar dacă poezia presupune: suprarealism, abstract, alcătuiri dintre cele mai bizare, frânturi de expresii cu trimiteri dincolo de realitate şi articulaţii onirico-psihedelice, totuşi, sunt de părere că nu tre' să fie dominată de zone obscure, a căror substanţă ideatică să nu ajute cu nimic percepţia cititorului. CM – Există ceva care te deranjează în mod special în poezia actuală? NM – Da, din păcate. Cum am spus mai sus: discursul liric ostentativ, infatuat. Interviu realizat de Claudia Minela

SEMNAL EDITORIAL Gabriel Nicolae Mihăilă cu volumul de poeme

,,În mine e ALB, NEGRU şi

TU la mijloc,, Acest volum reprezintă premiul editurii Charmides la secţiunea debut a Concursului Naţional de Poezie „Porni Luceafărul…” , ediţia a XXXII-a, 2013 Reproducem Prefaţa volumul semnată de Dionisie Duma Gabriel Nicolae Mihăilă – Un postmodernist moderat Autorul acestor texte/poeme pe care mi le-a pus la dispoziţie pentru lectură înainte de a fi îmbrăcate în hainele de gală ale coperţilor, este un tânăr gălăţean, timid la prima vedere, dar cu destule valenţe de a-şi etala personalitatea intelectuală. Conjunctura a făcut ca să-mi deschidă uşa într-un moment când nu hotărâsem încă să iau decizia de a renunţa definitiv la scrierea unor pagini de întâmpinare dedicate unor tineri aspiranţi, cu raniţele încărcate de vise plecaţi cu hotărâre întru cucerirea Parnasului din motive ce nu-şi pot avea rostul de a le expune aici. Într-o discuţie preliminară, fiind chiar prima de acest fel, l-am avertizat pe tânărul oaspete, că Poezia nu-i lucru de şagă, că este „o rană mereu deschisă prin care se scurge toată sănătatea din corp” (Cesare Pavese), dar şi că ea este „singura care îţi poate oferi, oricând, conceptele operaţionale ale supravieţuirii” (Nichita Stănescu). Într-o „biografie selectivă” cu care îşi începe discursul poetic Gabriel Nicolae Mihăilă poetul face un itinerariu prin vârstă şi ajunge la nişte descoperiri/constatări pe care le expune în mod gradat: avea numai doi ani când descoperă moartea („bunicul s-a prăbuşit lângă mine, am crezut că se joacă dar nimeni nu zâmbea/ trecători iuţind pasul îşi adânceau mâinile în buzunare//până atunci nu am ştiut că oamenii mor”); la cinci ani simte, durerea dar şi fericirea ( „m-am zgâriat la genunchi/ au curs şiroaie roşii, carnea, trupul plângeau pentru prima dată/ eram fericit, ştiam că am un mic Dumnezeu în mine/care transformă apa în sânge”); la 13 ani, „timpul se maturizase, devenise timp de om mare”; la 19 ani „îndrăgostit pentru prima dată” „făceam în premieră echipă cu o fată…eram fericit, nu ştiam că se tremură din asa ceva”; în fine, la 27 de ani confruntarea directă cu cruda realitate („ce natură vie ce realitate aridă/doar oameni cameleon, unii aşteaptă ploaia să poată plânge/alţii frigul pentru a se îndrăgosti, ipocrizia e ridicată la rang de diplomaţie//ce de premianţi//”; deziluziile creează o stare de apăsare, de strivire şi atunci: „am nevoie de un program de protecţie a martorilor/prezentul e cea mai nenorocită corvoadă/iar eu sunt martor ocular”. În „Iar-Na” ecouri din Bacovia se resimt cu precădere dar într-o altă viziune, în alte registre: „va fi o iarnă friguroasă// cu cât vei fi mai aproape de mine cu atât va fi mai rece/0 grade, o sobă defectă, un foc mocnit, două pulovere de lână, nu ştiu cum să mai dezbrac lumea/stă lipită până la os//mor de frig/trăiesc de frig”. Majoritatea poemelor pe care le-am parcurs dintr-o nevoie de edificare, de limpezire a viziunilor poetice, pentru a fixa în linii mari traiectoriile cosmice, coordonatele lirice ale poeziei lui Gabriel Nicolae Mihăilă şi a încerca o încadrare cât de cât în gruparea imediată tinerilor postmodernişti actuali, ajungând la capătul lecturii conchid că (Gabriel Nicolae Mihăilă) domnia sa elaborează o poezie integratoare, dominată de luciditate, de o cunoştinţă reflexivă şi autoreflexivă, de un joc textual şi metatextual. O stare de criză accentuată, perpetuă, strivit ca persoană existenţială de confruntarea cu neantul, poetul devine un tragic, iar tăcerea o temă frecventă în unele poeme, hazardul, haosul, interdeterminarea fiindu-i specifice. Viitoarea carte pe care o propune Gabriel Nicolae Mihăilă devine, într-o astfel de situaţie – o provocare. Intenţia de a parcurge drumul iniţiatic al poetului nu mi s-a părut sub nicio formă, o pierdere de vreme. Cu atât mai mult cu cât aştept cu febrilitate dezlănţuirea potenţelor harului cu care acest tânăr este dotat. În ce mă priveşte, nu pot să-i spun decât: Bună Dimineaţa pe Calea Regală a Celor Aleşi!

Gabriel Nicolae Mihăilă

Născut în Galaţi, 9 noiembrie 1986 Activitate literară : - a debutat cu versuri în revista „Dunărea de Jos” – Galaţi, în anul 2011; - a urmat apariţia în Antologia „Rugă fără sfârşit", 2012; - apariţii în diverse antologii, reviste online, site-uri : Negru pe Alb (colaborator, adminitrator, redactor revistă), Esenţe, Rocada, Confluenţe lirice (editor), „membru - Agonia Română (www.poezie.ro), „membru - Agonia English, membru comunitate „Literatura de azi”;

din volumul ,,În mine e ALB, NEGRU şi TU la mijloc,,

mama, sarcină în 5 luni tata s-a evaporat, eram ca o minge de foc în burta ei

24 de ani am iubit, nemiloasă iubire, genul care te decapitează fiind deja spânzurat apoi te adună, te coase, doar pentru a o lua de la început

atunci am aflat prima dată despre existenţa laşilor obiecte zburătoare identificabile

până atunci nu am ştiut că iubirea e etern credincioasă aceluiaşi întreg

totuşi semnalările vor fi rare puţini vor recunoaşte

de la 25 de ani am învăţat că noaptea nu vine pur şi simplu ea dă târcoale prăzii apoi se năpusteşte agil sfâşiind oamenii singuri măruntaiele lor calde sunt delicatese

biografie selectivă

aveam 2 ani bunicul s-a prăbuşit lângă mine, am crezut că se joacă dar nimeni nu zâmbea trecători iuţind pasul îşi adânceau mâinile în buzunare

Dumnezeu nu s-a plâns niciodată că a fost singur aşa că o salut respectuos, ca pe o mătuşă care nu mă suportă

până atunci nu am ştiut că oamenii mor

27 de ani ce natură vie ce realitate aridă doar oameni cameleon, unii aşteaptă ploaia să poată plânge alţii frigul pentru a se îndrăgosti, ipocrizia e ridicată la rang de diplomaţie

aveam 5 ani m-am zgâriat la genunchi au curs şiroaie roşii, carnea, trupul plângea pentru prima dată eram fericit, ştiam că am un mic Dumnezeu în mine care transformă apa în sânge

ce de premianţi

aveam 13 ani îmi era dor de pedeapsa cu somnul de după-amiază pe care o primeam cu ani în urmă deja timpul se maturizase, devenise timp de om mare

am nevoie de un program de protecţie a martorilor prezentul e cea mai nenorocită corvoadă iar eu sunt martor ocular scrisoare din viitor year 3627 - nothing changed love didn't conquer the world mission failed if only

până atunci credeam că îmi va îndeplini toate dorinţele dar nu era un duh fermecat aveam 19 ani îndrăgostit pentru prima dată făceam în premieră o echipă cu o fată iar toate flirturile femeilor din lume intrau direct în spam eram fericit, nu ştiam că se tremură din aşa ceva aveam 21 de ani am desluşit că timpul face pământul plat nu rotund cum învăţasem la şcoală, în sfârşit înţelesesem nu mai băteam pasul pe loc

poeţii se mai nasc doar post-mortem vocea asta de dincolo de mine e ca un ecou care spune întotdeauna mai mult

îmi tot repetă

poetul a murit de mai multe ori dar întotdeauna a înviat a doua zi cu tablele celor 10 porunci ale creaţiei în braţe

stinge stinge dom'le focul stinge că arde inima în tine şi cine mai serveşte specialitatea casei făcută scrum ea nu a aprins decât un mic foc a făcut un dans al ploii şi s-a făcut nevăzută

bărbatul de pe strada 7 nu s-a născut ci a fost plămădit din două mame, două anotimpuri, o planetă cu spatele ars de soare puternic două tramvaie cu rute haotice printre muritori, un geam de incendiu şi trei mâini din plastic

ochii tăi văd doar deşert o beduinule cu buzele crăpate de rugăciuni cu palmele scormonind nisipul după oaza în care să îţi adăposteşti singurătatea tu eşti om de apă dulce, doar tu poţi face fertil pământul iadului tău în crăpăturile inimii tale se nasc şi sfârşesc lumi şi tot acolo se sfărâmă durerea într-un mortar ce îţi consolidează zidurile

fiecare a oferit ce avea mai bun când a fost adus pe lume au aşezat cartea în picioare să-l facă mai înalt l-au scris mai lăbărţat pentru că ardea caloriile întrun ritm îngrijorător autorul l-a iubit atât de mult încât a preferat să rămână anonim

în viaţa asta ai spus Tată doar când ai vorbit cu Dumnezeu în viaţa asta ai probat că e nevoie de moarte multiplă să devii om în viaţa asta ai vrut să fii poet şi aşa ai învăţat că poeţii se mai nasc doar post-mortem

la început nu l-a plăcut nimeni, bărbatul de pe strada 7 tăcea şi lăsa lumea să-l numească după bunul plac unii l-au numit bărbatul care înţelege ploaia, bărbatul care mestecă sârma ghimpată bărbatul cu salopetă din pământ mânjită de prea puţine atingeri

poetul, poezia şi legile nescrise (poetul spunea că poezia este tatuajul unei cărţi, cartea este emblema unei generaţii şi generaţia este steagul pe care istoria îl înfige în timp)

bărbatul de pe strada 7 avea o etichetă uitată ca un cordon ombilical netăiat

poetul poartă un parpalac din pânză de sicilia cu inscripţii de romancier incurabil are un stilou unicat din keramit nobil iar cerneala fierbe în el ca spermatozoizii într-un adolescent, versurile au filigran de fosfor şi produc arsuri de gradul patru rigidităţii din ochii cititorilor, bea doar metaforă tare de 70 de grade, poemele lui au întotdeauna ceafa lată şi impun respect la toate concursurile unde sunt trimise

îşi privea fraţii mai mari devenind statui şi vorbind doar prin gurile altora îmbrăţişaţi-l doar de singurătate, iubiţi-l doar după ce i-aţi cunoscut părinţii a venit pe lume hobbit a trăit elf şi a murit pentru fi un om în carne şi oase spre sfârşitul vieţii bărbatul de pe strada 7 îşi găsise adăpostul într-un anticariat de lux nu avea preţ şi putea fi citit doar o singură dată

e un fel de hero-gangster ce rătăceşte prin cartierele literaturii cantitatea de lirism pur în poezia respirată e peste limitele legale şi riscă pedeapsa cu neuitarea TALENTE DUNĂRENE

nu putea fi al nimănui şi totuşi era al tuturor

(semnal realizat de Valeriu DG Barbu)

Festivalul Naţional „Steluţele Dunării”, Ediţia a III-a Galaţi, 6 decembrie 2013

Când eşti copil, o lume fabuloasă se poate deschide unde te aştepţi mai puţin: într-o ghetuţă, într-un dulap vechi sau chiar dincolo de uşile camerei în care locuieşti. De sărbătoarea Sfântului Nicolae s-au deschis uşile Teatrului Muzical „Nae Leonard”, aşteptând sute de copii pentru a participa în cadrul celei de-a treia ediţii a Festivalului „Steluţele Dunării”, Festival avizat de M.E.C.T.S.

Tema acestei ediţii, Iarna, anotimp al bucuriei, a reprezentat o provocare, deopotrivă, pentru cadrele didactice şi pentru preşcolari, pregătindu-şi momentele artistice cu seriozitate şi originalitate. Obiceiurile şi tradiţiile de iarnă au un impact puternic în inimile românilor, mai ales atunci când sunt prezentate de către urmaşii noştri, copiii. În cadrul celor două secţiuni ale festivalului, artă vocală şi artă fotografică, au participat preşcolari din grădiniţele „Motanul Încălţat”, „Tedi”, „Iulica”, „Lizuca”, nr. 7, 30, 36, 55, şi 64, care au prezentat momente artistice precum: dansul pinguinilor, dansul crăciuniţelor, pluguşorul, dansuri populare, dansul fulgilor de zăpadă, solişti şi grupuri vocale. Preşcolarii şi şcolarii mici au surprins spectatorii-cadre didactice, părinţi, bunici- prin coloristica costumelor, diversitatea repertoriilor şi rolurile pe care le-au avut de reprezentat. În urma acestui eveniment, trofeul a fost câştigat de preşcolarii Grădiniţei cu program prelungit nr. 30 din Galaţi, îndrumaţi de educatoarele Aurica Despa şi Mariana Bogacev, care au prezentat cu patos un pluguşor personalizat.

Prestaţia artiştilor prezenţi în concurs a fost apreciată de un juriu format din cinci membri: Virgil Tăbuş, instructor la Centrul Cultural „Dunărea de Jos”, prof. pt. înv. preşcolar, Dochiţa Florea, Luana Mioara Buruiană, manager Danubian Music & Artist, Carol Reveş, medic stomatolog pentru copii şi Ionuţ Batroş, tehnician dentar. Copiii participanţi au primit tricouri şi insigne personalizate, ghetuţe cu dulciuri, diplome de participare, oferite de sponsorii festivalului: Primăria Municipiului Galaţi, Farmaciile Myosotis, Cabinetul Stomatologic Dr. Carol Reveş, Laboratorul Tehnician Dentar Ionuţ Batroş, Firma Danubian Music & Artist, Tipografia ELCO şi VOX TV. În context, mulţumim doamnei Dochiţa Florea, director al Grădiniţei nr. 30, promoterul acestui festival, pentru sprijinul acordat, pentru tactul şi competenţa de care a dat dovadă. Noutatea acestei ediţii a constat în faptul că s-a organizat şi un concurs pentru cadre didactice, desfăşurat tot pe două secţiuni: artă plastică – desen, colaj, pictură şi arta compoziţiei - realizarea unui proiect de activitate integrată sau a unui program artistic. La secţiunea artă plastică, Juriul a acordat Premiul Special doamnei Claudia Dumitraşcu (Grădiniţa nr. 64) pentru lucrarea „Feerie de iarnă” şi 18 premii I, II şi III, iar la secţiunea arta compoziţiei au fost acordate opt premii I, II şi III. Deşi micii artişti au avut emoţii, realizările lor artistice au impresionat auditoriul şi au promis că vor reveni la următoarea ediţie a festivalului, când vor invita şi copii de la grădiniţele situate în oraşele dunărene Brăila, Orşova, Isaccea, Tulcea, Călăraşi, Drobeta-Turnu Severin, Giurgiu, Zimnicea, Cernavodă. Organizatorul Festivalului, Prof. Ancuţa DINU

Pagină semnată Gabriel Nicolae Mihăilă

eseu

Poeţii-s nişte îngeri fără scară

Sub semnul lui Ananke

Constantin Lămureanu

Nimeni nu se naşte poet. “Românul s-a născut poet” este o metaforă menită să cuprindă în ea îndemnul către trăirea poetică a spaţiului românesc şi al istoriei sale. Poetul, aici şi aiurea, se creează şi se lasă creat de suferinţă. Deasupra lui se afla mereu fatalitatea, ananke, cea care il călăuzeşte către poezie. “Pentru ce am crea – spune Camus – dacă nu pentru a da un sens suferinţei, chiar dacă am spune că este inadmisibilă? Frumuseţea izbucneşte în acest moment din ruinele nedreptăţii şi ale răului.” Zbaterea aceasta între da şi nu, îndoiala care străbate dintotdeauna poezia este esenţa ei, îngemănarea poeziei cu filosofia. “Am casa aruncată peste Trotuş. De ce-aş fi trist, de ce-aş fi trist? Şi totuşi!”(Arghezi) sau “A doua zi mă liniştisem, parcă!” (Labiş) – dubitabilul, îndoiala care face ca poezia să fie cea mai veridică filosofare (Heidegger spunea că poeţii sunt cei mai mari filosofi) Fatalitatea care planează deasupra poetului, împingându-l în fiecare clipă către poetizare, ne proiectează pe cei ce consumăm chinul poetului ajuns coală tipărită “în haosul originar al naturii”. “Începutul oricărei poezii este să abolească mersul şi legile raţiunii care judecă raţional şi să ne transpună din nou în frumoasa rătăcire a fanteziei.”(Schlegel). Poezia este o nebunie sacră spunea Platon, şi Holderlin, atât de iubit de Heidegger adăuga: “Poezia este începutul şi sfârşitul filosofiei”. Cum descoperi că eşti poet? Când accepţi chinul fatalităţii şi înveţi că nu poţi trăi fără poezie, fără a desfiinţa realitatea înconjurătoare transformând-o în lumea fanteziei versurilor ca să o recreezi la nivelul înţelesurilor filosofice, spuse poetic. “Nimeni nu vă poate sfătui sau ajuta într-aceasta. Nu există decât o singură cale. Cufundaţi-vă în dumneavoastră înşivă. Cercetaţi cauza ce vă face să scrieţi; cercetaţi de-ar trebui să muriţi dacă vi s-ar interzice să scrieţi” (Reiner Maria Rilke,”Scrisori către un mai tânăr poet”) Acceptaţi fatalitatea de a fi poet dincolo de ceea ce vă spune lumea din jur. Omului obişnuit poezia nu îi foloseşte, crede el. Scrieţi când Dumnezeul vostru vă îndeamnă să o faceţi, pentru că omul obişnuit nu ştie câtă trebuinţă are el, de fapt, de poezie. Şi repetaţi-vă mereu cuvintele Sfântului Apostol Ioan:” Dacă M-au prigonit pe Mine şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit Cuvântul Meu şi pe al vostru îl vor păzi”. Înger fără scară, Poetul întinde un deget omului de pe stradă şi altul către cer, apropiindu-l pe acesta de Dumnezeire, chiar fără voia lui.

Periplu literar de sfârşit de an 2013 Club Puzzle, duminică, 15 decembrie 2013 a avut loc un maraton de Poezie Vie, eveniment organizat de Asociaţia Culturală Direcţia 9, coordonată de Adrian Suciu. Direcţia 9 este o asociaţie culturală al cărei scop principal este sprijinirea literaturii române în general, a debutanţilor (care au puţine oportunităţi reale) în special, precum şi revalorizarea unor scriitori aflaţi la ul carierei care nu se bucură de recunoaşterea publică pe care o merită.

Adrian Suciu anunţă programul serii - două lansări de carte şi recital de poezie. Ciprian Chirvasiu citeşte din noul său volum de versuri ,,Nimeni, nimic, niciodată’’, publicat de Herg Benet. A fost prezentat de Nora Iuga, Aurelian Titu Dumitrescu şi Adrian Suciu. Cea de-a doua lansare a fost volumul de versuri ,,Spaimele’’ , publicat la Editura Atu din Sibiu şi aparţine poetei Adi Filimon. Au susţinut recital poeţii: George Asztalos, Nora Iuga, Valeriu Mircea Popa, Adrian Suciu, Lucian Vasilescu. Am asistat la cea mai frumoasă seară de poezie, pot spune fără rezerve – o seară regală de poezie. Felicit participanţii şi organizatorul acestui eveniment special.

18 decembrie 2013, la Centrul Cultural ,,Sfinţii Mihail şi Gavriil’’, în cadrul

Cenaclului Şezătoarea literară – Negru pe Alb, are loc lansarea

de carte a poetei Adi Filimon, născută în localitatea Ghelari, judeţul Hunedoara. A absolvit Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza” din Bucuresti si Facultatea de Istorie a Universităţii „Spiru Haret” din aceeasi localitate. În cursul anului 2013 a obţinut premii la mai multe concursuri naţionale de poezie, printre care premiul special „Adenium-Timpul” la Concursul de debut al Editurii Adenium din Iasi. Volumul de versuri ,,Spaimele’’, publicat la editura ATU din Sibiu, este câştigătorul Premiului „Mopete” pentru manuscris, acordat de Asociaţia „Artgothica Sibiu”, în cadrul Premiilor naţionale pentru poezie „Mircea Ivănescu”, 2013. Membrii juriului: Al. Cistelecan (preşedinte), Ion Mureşan, Irina Petraş, Lucian Vasilescu, Ştefan Ion Ghilimescu. Înainte de a lectura câteva creaţii din volumul nou apărut, Claudia Minela face prezentarea cărţii succint. Astfel aflăm că volumul este împărţit în patru subcapitole: SPAIMELE, SOARTA, VICIILE ŞI DULCEŢURI. Mă voi opri la primul capitol pentru că nu vreau să devoalez întregul conţinut al volumului. SPAIMELE –este un capitol în care fractale de suflet sunt orânduite cu atenţie, purtând masca unor personaje apropiate autorului, personaje prin care Adi Filimon descoperă omul de dincolo de aparenţe, omul în căutare de sine, omul în căutare de răspunsuri în faţa misterelor lumii, viaţa şi moartea. ,,am atâta timp să ţes o bucată din mine încât copăcesc mult si bine un rest de nimic.’’ Unul dintre personaje, în care tot omul se regăseşte, este Ioaneş cel bun,

Ioaneş cel care este nat de vocea trecutului să taie pacul străin din curtea casei, ,,Ioaneş, fiul tatălui său, frate cu Isus’’căruia tatăl i-a dat cuvântul ca să nască gândul; ,,Ioaneş copilăria mea din tinereţe’’, descântecul ielelor, Ioaneş păcătosul, necredinciosul, omul care speră într-o viaţă mai bună. Tot în acest capitol părinţii sunt preocupaţi de treburile zilnice iar copiii simt ca pe ostilitate acest lucru, se simt neglijaţi, ignoraţi, urâţi, ca în poezia ,,despre mame şi ruşine’’, o poezie în care prejudecăţile, conservatorismul sapă răni adânci în sufletul copilului devenit părinte la rândui. Este impresionant momentul aducerii aminte a celei care ti-a dat viată şi nu mai face parte din existenţa ta. Am citit acea poezie care are un impact afectiv, intens- ,,o mie de zile si inca ceva’’. Versurile au câte puţin din simbolismul bacovian şi poartă amprenta suprarealismului contemporan, în ultima parte a volumului. N-am să aduc laude pentru că versurile vor vorbi de la sine. Urmează o serie de poeme care au plăcut celor prezenţi. Catia Maxim, o altă invitată specială, a citit din viitorul său roman ,,Slow Motion’’, un roman de dragoste care va apărea în anul 2014. Scriitoarea a dăruit celor prezenţi cărţile ei cu autograf. – povestiri - ,, Clipe salvate’’ , Editura Nicol, Bucureşti(2008) şi romanul ,,Ghici pe cine iubesc eu?’’, Editura Semne Artemis, Bucureşti apărut în 2009. Îi mulţumim pentru generozitate şi pentru participare. În cea de-a doua parte toţi membri prezenţi la eveniment citesc din lecturile personale. Poeta Delia Stăniloiu, Cristian Ţîrlea, Maria Niculescu, Eduard Gheorghiu au fost doar câţiva dintre cei care au avut plăcerea să fie prezenţi la ultima ediţie a anului 2013.

ProzoPoetikA & Foto Club A, 20 dec, ora 18.30, a avut loc o seară literară cu invitaţi speciali. Leonard Ancuţa, moderatorul serii, salută publicul prezent. El anunţă că evenimentul va fi structurat în trei părţi: în prima parte autorii invitaţi vor citi din creaţiile lor: cea de-a doua parte este rezervată expoziţiei de fie artistică a cărei realizatoare este Crisia Miroiu care va avea un dialog pe aeastă temă cu scriitoarea Cristina Nemerovschi; cea de-a treia parte este a editurii Herg Benet, care are un stand de cărţi de unde cititorii îşi vor putea procura volumele preferate.

Au citit din creaţiile prii scriitori: Iulian Tănase, Mugur Grosu, Silviu Dancu, Felix Nicolau, Mitoş Micleuşanu, George C. Dumitru şi Vlad Tăuşance într-o incursiune în lumea prozei poetice. "Magazinul de Vise" este prima expoziţie fotografică solo în România a Crisiei Miroiu. "Magazinul de Vise" explorează tema fizicalităţii morţii şi a manierei în care aceasta se insinuează în manifestările vieţii şi, finalmente, fiecare coexistă, hrănindu-se reciproc. În contextul în care visele, drogurile şi corporatismul formează un triunghi existenţial, camera fotografică este singura unealtă care ne rămâne pentru a ne cunoaşte pe noi înşine. Meniu a la Carte - ,,vă mulţumesc din tot sufletul că m-aţi ajutat să respir din nou’’(Alexandra Mihalcea) 14 decembrie, Panic Club găzduieşte o nouă ediţie a evenimentului Meniu a la Carte, organizat de Alexandra Derea şi Eli Teoharie, moderator - poetul Sorin Despot. ***Primul invitat este Gelu Vlaşin, născut în 1966 în localitatea Telciu, Bistriţa Năsăud. A debutat cu volumul de versuri ,,tratat la psihiatrie’’ în anul 2000, prefaţat de Nicole Manolescu şi postfaţat de Paul Cernat. Publică în diverse reviste literare din mai multe ţări, este membru USR din anul 2000, coordonator al Caravanei Culturii Române în Spania, este autorul a peste 7 volume, toate aceste date reprezintă doar câteva dintre performanţele obţinute de poet care ne vorbeşte despre noul său volum - ,,douăzeci şi şapte’’, apărut la Editura Tracus Arte. Aflăm că este o carte de portrete literare, autorul amintind câteva nume ale culturii contemporane româneşti, surprinse în volumul său: Constantin Abăluţă, cel Bunea (pictor), Constanţa Buzea, Ionel Cojocariu(ceramist), Traian T. Coşovei, Mircea Dumitrescu (grafician), Nora Iuga, Cezar Ionescu etc. ***Ciprian Măceşaru născut la Câmpina, a publicat multe volume printre care şi ,,străzi interioare’’, Editura Brumar (2011) şi romanul ,,Superhero’’, Editura Cartea Românească(2012). ,,debareaua cu simţuri’’ apărut le Editura Tracus Arte este volumul din care Ciprian Măceşaru lecturează două poeme: ,,fier vechi’’şi ,,lichide’’ apoi citeşte 3 părţi din poezia ,,cartier’’, lectură scrisă de curând, nepublicată încă.

***Roniţa Dragomir este cel de-al treilea scriitor al serii literare organizată de Meniu a la Carte. Sorin Despot o invită alături de el şi o prezintă. Aflăm că Roniţa Dragomir este din Craiova, are 28 de ani, e licenţiată la Facultatea de Litere din Timişoara, engleză spaniolă, deţine un masterat în literatură şi critică literară în limba engleză. În anul 2012 a pus bazele unui proiect fotografic intitulat ,,Carte de bucăţi’’în care prezintă legătura între două fotografii şi textele lor . Urmează lectură, 4 poezii din volumul său ,,37 de lamentări şi-o pildă’’, publicată la Editura Humanitas. Roniţa Dragomir mărturiseşte că Editura Humanitas lansează în fiecare an un concurs al debutanţilor iar volumul ei de versuri ,,37 de lamentări şi-o pildă’’ este câştigătorul concursului din 2013. Încheie prin a dezvălui adevărata sa pasiune, aceea pentru scrierea lecturi-

lor în proză scurtă.

***Alexandra Mihalcea născută în Constanţa debutează în Antologia ,,Ultima generaţie, primul val’’, publicată la Editura Muzeul Literaturii Române în 2005. În anul 2006 publică prima sa carte "Eva, Anno Domini 2005". Sorin Despot îi face o surpriză Alexandrei Mihalcea recitându-i o poezie scrisă de aceasta în urmă cu 10 ani ,,Femeia copac’’. ,, Mă plouă albastru / Sub talpa piciorului stâng / Moştenit de la mama... / E mai scurt decât dreptul / Şi aduce-a copac. / Mi-a crescut / Scorbură-n gleznă. / Iar mâine un cerb îşi va face / Cuib în genunchi. / Mă plouă albastru / Sub scoarţa copacului stâng / Şi simt piciorul drept / Cum a-nceput să încolţească.’’. Urmează o serie de poeme concise şi bogate în efecte stilistice, o voce autentică ce reuşeşte să cucerească publicul iubitor de poezie aflat în acea seară în Club Panic. ,,transmite-ne ceva care să conteze cu adevărat pentru tine, fără să ne uiţi când spui asta’’, o provoacă Sorin Despot pe cea care a lipsit 7 ani dintre cei care au poezia în sânge. ,,vă mulţumesc din tot sufletul că m-aţi ajutat să respir din nou’’, încheie emoţionată Alexandra Mihalcea. Impresionant! Bine ai revenit printre noi, poetă cu părul roşu şi cu versuri ascunse în toate colţurile sufletului! ***Octavian Soviany s-a născut la Braşov, critic şi scriitor, a debutat cu volumul de versuri ,,Ucenicia bătrânului alchimist’’, publicat la editura ,,Dacia’’ în anul 1983. A colaborat cu toate marile reviste din România, este membru USR din anul 1995, este autorul a peste 14 volume de poezie, proză şi teatru şi câştigătorul a numeroase premii prestigioase pentru eseuri, proză, poezie. ,,astăzi o să vă citesc nişte poeme de modă veche din ciclul - cartea comprendelor, un fel de lamentaţii. E vorba despre un cartier din Braşov, unde am copilărit eu, cartier de care mă simt şi acum extrem, extrem de legat.’’, spune Octavian Soviany înainte de a lectura. Câteva minute de pauză înainte de cea de-a doua repriză de poezii sunt binevenite. Cei prezenţi relaţionează, fac schimb de lecturi pe care dau autografe,

glumesc şi leagă prietenii.

***Cea de-a doua parte de literatură ne-a fost dăruită de un moment liric în lectura poetului Valeriu Mircea Popa care ne-a citit din volumul său de versuri ,,Cercul de camfor’’, publicat la Editura Herg Benet. Valeriu Mircea Popa este un poet consacrat, prof. dr. in psihologia artei, aflat la al 6-lea volum, primul fiind publicat in 1993. A primit Premiul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti pentru volumele ,,Ultimele pătrate de frig’’, (1998) şi ,,Camera de subsol’’ (2001). ***Un Cristian s-a născut în Buzău, a studiat la Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Litere, Master Bibliologie, coordonator Mediatica USR şi programe aplicate, redactor la Observatorul Bucureşti, editor la Casa de pariuri literare. A scris romanul ,,MORŢII MĂ-TII’’, apărut în februarie 2012 la Casa de pariuri literare, volum premiat la secţiunea debut în cadrul Colocviului romanului românesc contemporan, ediţia a V-a, Alba Iulia, 5-6 mai 2012, premiat la secţiunea proză la prima ediţie a premiilor pentru debut în literatură acordate de revista Accente, nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor din România (DEBUT, 2013) şi, în selecţia pentru România, la Festivalul Primului Roman(2013). Un Cristian citeşte un fragment din romanul său nonconformist. *** Domnica Drumea, poet şi traducător, a absolvit Facultatea de Litere în anul 2002, din cadrul Universităţii Bucureşti, secţia Română-Engleză. În anul 2000 înfiinţează, împreuna cu Marius Ianuş, cenaclul „Litere 2000”, iar în 2002 revista Fracturi. Debutează cu volumul ,,Crize’’, Editura Vinea, 2003. Citeşte din propriile lecturi. ***Născută într-o comună din apropierea oraşului Călăraşi, Raluca Neagu debutează în Revista Singur. În anul 2010 a obţinut Premiul special la Concursul Naţional de Creaţie Literară „Marin Preda”, ediţia a III-a, faza naţională, în 2011 Menţiune la Concursul „Lecţii cu Nichita Stănescu”, secţiunea Traducerelimba franceză, desfăşurat în cadrul Festivalului Internaţional de Poezie Nichita Stănescu, Ediţia XXIII, iar în anul 2012 a obţinut Menţiune la Concursul Naţional Anton Holban, Galaţi şi a participat la Marea Finala Licart (Festivalul Naţional de Arte pentru Liceeni), în calitate de nominalizată la secţiunea Poezie. În luna octombrie a cîştigat premiul I la concursul judeţean Metafore Călărăşene, secţiunea Poezie şi premiul III la aceeaşi secţiune, în cadrul concursulului naţional Agatha Grigorescu Bacovia, desfăşurat la Mizil. In luna aprilie 2012 a obţinut menţiune la concursul „Leoaica, tânără iubirea...” de la Piteşti. Raluca citeşte trei dintre poeziile sale şi încheie cu o lectură impresionantă, o lectură de suflet, la care ţine foarte mult - ,,tata a plecat în ţara lui Hitler’’. *** Poet, prozator şi traducător, Marin Mălaicu – Hondrari, încheie seara literară Meniu a la Carte. Aflăm de la Sorin Despot, moderatorul serii, că Marin Mălaiu Hondrari este autorul a 3 romane şi a două volume de versuri precum şi traducătorul a 6 volume. Ultimul invitat al serii lecturează din propria creaţie, încheind încă o seară reuşită de lectură , găzduită de Meniu a la Carte şi Club Panic, o ultlimă întâlnire a anului 2013.

Grupaj realizat de Claudia Minela

Poezie

MARIUS ALDEA Te-ai îmbătat rău azi-noapte porcule când ai ieşit din bar ţi-a făcut plăcere să auzi sfârâitul chiştocului aruncat într-o baltă ai stat acolo minute bune până ai terminat pachetul de ţigări de fiecare dată când ţigara era pe sfârşite îi dădeai drumul în apă iar sfârâitul ăla te bucura ce face singură într-o seară plăcută ca asta o domnişoară aşa frumoasă? Dar balta nimic. Parcă tot aşa îţi răspunsese şi fata care servea la bar te-ai aplecat în mijlocul drumului şi proptit cu coatele de asfalt ai sărutat balta apoi ai băut apă de ploaie ca un câine eu te vedeam din maşină unde aşteptam să îmi treacă ameţeala să pot conduce spre casă când am deschis portiera să te ridic de-acolo am călcat un melc pocnetul ăla ne-

a trezit pe amândoi din beţie era deja dimineaţă când am aprins televizorul la meteo anunţau soare nu mi-era somn deloc mă gândeam uite un prilej bun să dispari într-o zi ca asta nimeni nu va căuta prea mult Se întâmplă să deschizi uşa şi să intri în alt om nu vei şti niciodată dacă tu i-ai furat lui viaţa sau el a furat-o pe-a ta iar apoi dacă vrei să înjuri habar n-ai dacă tu vrei asta sau el o vrea nu mai spun ce se întâmplă când întâlneşti o femeie care crede că-i a lui în timp ce altă femeie nu te mai recunoaşte pentru că tu nu mai eşti tu de mult şi oricât ai încerca să fii mai bun nu tu ai fi ăla iar rău de-ai face numai o singură dată de două ori s-ar socoti fiindcă tu eşti şi nu eşti se întâmplă să deschizi uşa apoi fereastra şi să intre în tine alt om sau cine ştie ce.

ALEXANDRA MIHALCEA Pâinea noastră cea de toate zilele În unele zile se făcea dimineaţă. Atunci venea mama să ne dea de mâncare. Avea buza muşcată de somn Şi ochii vineţi, pentru că bătaia e ruptă din Rai Şi din cauza asta a bătut-o Dumnezeu în Vinerea Mare. Eu îi spuneam "Lasă-ne, mamă! Dute şi culcă-te. Odihneşte-ţi pasărea verde din ochi. Dormi fără grijă, O să-i mâncăm zilele tatei la micul dejun". Şi mama pleca plângând de durere, Legănându-şi laptele în sânii tari ca de piatră În care ne cioplise chipurile mie şi fraţilor mei. Şi noi plângeam, că în sfârşit era dimineaţă Şi ne era foame. Atunci venea tata şi ne spunea "Mi-aţi mâncat zilele! Să o ia dracu' de viaţă!" Şi pleca plângând, îşi punea mâinile-n cap Şi uniforma pe el. Se ducea la război, Pentru că trebuia să lupte ca să câştige

Pâinea noastră cea de toate zilele. Mama plângea iar - aşa făceau toate femeile Când le plecau bărbaţii de acasă. Trebuia să fie şi ea în rând cu lumea Cu toate că nu-i părea rău. Asta însemna o gură în minus la masă, Adică mai mult pentru noi. Tata lipsea mult. Se întorcea Numai atunci când se făcea dimineaţă, Mirosind a femeie uşoară. Mama se supăra iar şi plângea Pentru că nu înţelegea de ce! Că doar şi ea era mică şi slabă! Numai noi ne bucuram că s-a făcut dimineaţă Şi dimineaţa primeam de mâncare. De cele mai multe ori Noaptea ţinea cât era ziua de lungă

ADRIAN SUCIU Vremea animalelor înţelese Sînt unii care adoră femei îngrozitor de grase şi cumplit de urîte. Nu e, aşadar, ca şi cum eu n-aş putea să-mi respect nebunia. Un fel de patimă s-a întins: fiecare hrăneşte ceva. Porumbeii din parcuri, maimuţa la zoo, vrăbii pe mese, cîini la oricare colţ. Nu e ca şi cum eu n-aş hrăni pe nimeni. După ziua hămăitului şi-a faptelor, a venit vremea statului la masă. Brrr!, fac după un pahar de apă rece, dumnezeiască iar tenia mea fornăie înăuntru ca un cal adăpîndu-se după ce-a deşirat toată ziua nori sub arşiţă. Tenia mea dumnezeiască, animalul pe care toţi vor să-l omoare şi el mi se plînge mie prin pielea burţii ca o fereastră năclăită de cenuşă. De cînd am vorbit despre ea, nu-mi dă nimeni nimic de băut. Oamenii nu suportă să afle că un şarpe orb bea la masă cu ei. Dar e bine aşa... E ca şi cum aş fi eu singurul care ştie că vremea animalelor înţelese a trecut demult.

Anca Mizumschi Înecata Dacă îţi lipeşti urechea de caloriferul din camera mea noaptea se aude marea. Picioarele patului se acoperă cu o crustă fină de sare şi poţi pluti în timp ce dormi. Dacă îşi lipeşti urechea de caloriferul din camera mea peste zi vecinii nu vor spune nimic. Vor aştepta ca nişte portrete ude de sfinţi abia desenate pe un perete ud şi acoperit de cearşafuri să ajungi într-un port. Dacă îţi lipeşti urechea de caloriferul din camera mea dimineaţa o să îţi intru în casă ca o înecată frumoasă pe care o găseşti pe plajă în zori. MIC TRATAT DE NAVIGAŢIE Atinge-mă aici, ţi-am spus şi ţi-am arătat un punct fix pe coapsă deasupra genunchiului, iar tu ţi-ai lipit buzele de acel punct fix. E suficient m-ai întrebat? Şi de câte ori spui asta, constelaţiile se opresc din mişcare şi Calea Lactee se scurge pe degetele noastre ca un bol cu smântână deja lins. E suficient, am râs şi tu ai alunecat dezechilibrându-te pe tavanul de sticlă de la observatorul astronomic acolo unde mă ţii tu pe mine în braţe ca pe o hartă atunci când mă atingi.

Mircea Ivănescu Foto de – Răzvan Pop anul în scădere toamna, desigur, poate să fie ca într-o imagine colorată dintr-o revistă lucioasă – (o reclamă pentru ţigări, în care ţi-ar face plăcere să mergi, pe sub arbori imenşi, cu focuri mici pâlpâind deasupra, nefireşti, şi prin iarbă alunecă, asemenea unui şarpe rotund, pisica). toamna e bine să ieşi până în fundul grădinii, şi să pândeşti şopârlele pe zidul fierbinte de soare, şi dacă răstorni capul puţin pe spate simţi cum se înclină anul spre iarnă – şi ţi se face frig. după aceea, cu pisica în braţe, să te aşezi la fereastră şi să priveşti cum se decolorează grădina –

cu minunăţii despre evul mediu – şi pete de cerneală pe degete, de mult ce-şi scoate notiţe). mopete din poemul pe care-l scrie el însuşi îşi face închipuirile lui despre dânsul şi crede că este independent – însă bufniţe – semne ale raţiunii – îl pândesc pe propria lui frunte, pentru că ele ştiu că el este doar o creaţie care depinde de orice măruntă aberaţie a lui mopete, când vrea să se încrunte fără motiv, şi îl uită. mopete s-a răsturnat. care din ei? el – celălalt? celălalt?

mopete şi ipostazele mopete scrie un poem despre mopete stând la masă în local, scriind aplicat un poem despre mopete – (mopete are pe masă un tom complicat

LUCIAN VASILESCU *** cuvintele căpătaseră chip şi se strâmbau la mine. beam cu măsură. cu măsura de-o sută. eram, de drept, inventatorul crizelor sublime. pereţii mă băteau pe umăr, a încurajare. înotam spre tejghea, legănat de parchet, ca de mare. * în seara aceea îmi recăpătasem, pentru puţină vreme, credinţa. toamna şchiopăta printre mese. fericirea mă privea în ochi, fericită. dincolo de tejghea, noaptea se lăţea, nesfârşită. * de-aia! – am răcnit- aşteptând întrebarea. de-aia! – dar întrebarea

adormise cu tâmpla pe masă. haide cu mine, i-am spus, te duc eu acasă. şi mâine-i o zi, e vreme destulă. dar întrebarea dormea cu un rest de ţigară în gură. * tomna va ajunge şi la masa mea, curând. beau şi mă rog. stau la rând. pe buza paharului odihesc îngeri. încercănaţi, jerpeliţi de atâtea înfrângeri. * dar nu e nimic. şi mâine-i o zi. e vreme destulă. întrebareo, trezeşte-te! dar întrebarea dormea mai departe, cu un rest de ţigară aprinsă în gură.

niciun sunet care să tragă cu puşca mergem undeva prin ceva care seamănă a plasă de pescar nu ne putem zbate avem în inimă un ciocan care bate doar pedepse cu moartea zâmbeşte mâine va fi un nimic mai mare din care să înveţi punerea unui braţ peste celălalt teoria ridicatului din umeri

Raluca Neagu

îmi place să cred că sângele din venele mele e vin că pot şterge luna ca pe-o aluniţă enervantă pe sân îmi place să cred că pot să fiu blândă când iarna îmi locuieşte încheieturile întunericul meu nu-l împart nimănui nici măcar poeziei. sunt ca o pasăre care îşi face mereu acelaşi cuib dar i-l tot strică o mătură în somn mă iartă Dumnezeul meu de toate greşelile şi trag de pleoape ca de storuri si trag de viaţă ca de fusta mamei şi mai ales când tac e o problemă eu sunt noi suntem copiii fricii întotdeauna există însă un pat în care să ni se şteargă memoria şi asta e bine.

back to black –inapoi la intuneric sa tragem storurile cine a inventat lupta cu umbrele a fost un prost nimic nu are sens în noapte chiar şi visele colorate sunt minciuni alb negru dormim dormim

Nuţa Istrate Gangan să nu ajungi niciodată la z pentru că d se repetă şi e vrea din nou şi tot aşa... Alfabet inutil care nu acceptă învăţatul pe sărite poţi trăi jumătate viu jumătate mort după ce viaţa te-a izbit ca un tren scăpat din hăţuri de băucul de serviciu, ca după un război din care te-ai tors fără ochi şi fără minte sunt atâtea atentate eşuate în ultima vreme toate atribuite indeciziilor zi şi tu nu este aiurea să nu poţi muri doar pentru că trebuie să-ţi faci norma inutilă de trăit?

Alfabet inutil Aşa este vorbesc atât de uşor despre moarte de parcă am mai murit de câteva ori până acum, de parcă am început să mor câte puţin în fiecare zi şi încetul cu încetul devin imună la idee, trăim murind zilnic avem un rost jucăm un rol unii pro-bono unii plătiţi alţii doar de dragul figuraţiei. Te ucide dimineaţa aceasta în care trebuie să începi cu a să continui cu b

Ioan Es. Pop e-nchisă, ăştia mă lasă tot timpul afară, m-au întemniţat afară. tu nu-l crede, amice, tu nu ştii, a venit ieri administratorul l-a făcut şef peste tot palierul, el este cel care cîrmuieşte acum camera asta, corabia asta blestemată de sub care apele s-au tras şi a rămas încremenită aici, la etajul trei. deci plăteşte-i, amice, el e cîrmaciul, se clatină mereu ca-n vechime cînd vasul sălta peste ape. iar dacă-njură ascultă-l cucernic: el cînd înjură se roagă. aşa cum fac toţi aici. aşa ai să faci şi tu curînd.

olteţului 15, camera 305

aici nu stau decît doar cei ca noi. aici viaţa se bea şi moartea se uită.

1. ca o amară, mare pasăre marină, nenorocul pluteşte peste căminele de nefamilişti din strada olteţului 15.

numai în rare clipe de căinţă şi credinţă, noaptea, zidurile se subţiază, se alungesc, se înalţă ca un giulgiu tremurător îmbrăcat de un trup nelumesc.

aici nu stau decît doar cei ca noi. aici viaţa se bea şi moartea se uită. şi nu se ştie niciodată cine pe cine, cine cu cine şi cînd şi la ce. doar vîntul aduce uneori miros de fum şi zgomot de arme dinspre cîmpiile catalaunice.

dar nu se trezeşte nimeni şi dimineaţa căminul e iar o cămaşă boţită din buzunarele căreia ieşim numai noi şi atît, numai noi şi atît.

cînd urci la noi, amice, ai grijă: la uşă o să te întîmpine păduchele de san-josé. e paznic aici, o să ţi se gudure la picioare, o să-ţi zică dă-mi nene cinci lei să te trec apa, uşa

aici nu stau decît doar cei ca noi. aici viaţa se bea şi moartea se uită.

OCTAVIAN SOVIANI daca Berlinul ar fi un mar mare si rosu

tablourile vechi din muzee. Asculti prelegeri inteligente, rostite într-o engleza perfecta. Vorbesti la telefon cu dan sociu. Iar seara te-ntorci la hotel obosita si-ncepi, cu gesture mecanice, sa te dezbraci.

Treci pe strazi berlineze la care pasii mei nu-ndraznesc nici macar sa viseze. Respiri aerul, sonor, ca o toba de tinichea, al berlinului. Privesti, fascinata,

Te opresti o clipa în fata oglinzii si îti privesti sînii, cu o usoara neliniste, asa cum si i-a privit eva braun putin înainte sa moara. Daca berlinul ar fi un mar mare si rosu stiu ca mi-ai da jumatate din el.

ANTONIA L. ZAVALIC Preocuparile artistice: Poet, pasionat de lectura Născută la 24.07.1989 în Sighetu-Marmaţiei. Absolventă a Liceului Regele Ferdinand, Sighetu-Marmaţiei. Licenţiată în Asistenţă Socială şi absolventă a Programului Masteral Asistenţă Socială în Spaţiul Justiţiei. Probaţiune şi Mediere în cadrul Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea Babeş-Bolyai, ClujNapoca. Premiul pentru Debut al Serilor de Poezie "Nichita Stanescu" din cadrul Festivalului Internaţional de Poezie, Sighetu Marmaţiei, Ediţia 40. Premiul pentru Debut la Festivalul Naţional de Poezie " Armonii de primăvară" . Volum publicat: „Despre Fluturi şi Praf” Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2013. Trupuri vacante II Dă-mi un nume să chem omul după sufletul său, dă-mi calea muntelui singur în care să adun tot ce-a fost trist odată, şi acolo să ascult trupurile cum cad în timpul mântuirii. În cer şi pe pământ

nu mai am niciun prieten, doar vizite în care sunt îngânată şi locuri în care am uitat odihna din vreo pricină. Te temi că vin cu un balaur pe umeri, că dincolo de lună sunt femeia cu săbii adânc porţionate pe timp de război.

Covoarele îţi poartă trecutul, cu aţa albă a tinereţii, în care cauţi să împleteşti flori pentru părul meu abia pieptănat. Mă priveşti cum strâng aripi ca într-o colivie şi mă resemnez pământului. Mamă, mi-ai dat ochi negrii în care cade zăpadă şi frigul se joacă în toate zilele. Tu ştii că după o fereastră închisă, oamenii sunt îmbrăcaţi în culori anemice şi rostesc cuvinte tăiate printre dinţi. Mamă, frumuseţa ta a obosit. Îmi spui că pot să fac ce vreau cu viaţa mea, că pot să-i dau lecţii de dragoste şi încăperii mele preferate un ceas în care fiecare durere să arate o oră.

Nu ştiu a iubi, căci limba mi-e foc în care adun resturi arse numai când trupul meu râde. În rest sunt goală. Craving heart Dacă roşul ar avea o inimă, s-ar putea numi locul de veci al parfumului abătut din smulgerea unei flori. E multă nepricepre în lumea asta, cuvintele vin să lipsească, mai ales între oameni. Dacă s-ar face tăcere, am şti din ce capăt se ia dragostea ca un leu care caută să se lase de carne, împotriva firii. Îmi pot imagina timpul cu tine ca un poem cu clopote.

Mamă, sunt singura femeie care se tot naşte din trupul tău şi nu plânge.

Mamă, frumuseţea ta a obosit

Valeriu DG Barbu Trup de lup De astăzi poate veni cine vrea: este un post vacant în mine, eu am plecat... Chibriturile sunt cam jilave pe-aici, mă duc să aprind o ţigară de la vreo stea sau... să-mi mai toarne un rând zeul acela cherchelit care râgâie a ambrozie, a nectar şi a buze de fecioare muritoare şi bea direct din fântâna sufletelor sictirite – Dacă nu ajung până acolo, înseamnă că mi-am găsit pacea, deşi nu am căutat-o niciodată, ştiam că va veni şi singură într-o bună zi iar dacă mă întorc cumva, cine ştie, să-mi daţi un trup de lup.

IONUŢ PETRARU Născut în Focşani, 22 de ani, student la Universitatea Bucuresti, Facultatea de Jurnalism si Stiintele Comunicarii. Debutează în revista Singur. Este membru mai multor site-uri literare. câteodată mă duc odată cu tine şi e bine să îţi văd braţul ridicat cu neputinţă să îmi spui că mâncarea e caldă că ar trebui să îl ajut pe tata să repare inima în care ai intrat câteodată mă ridic dintr-un vis şi pare că e cald fără tine am o cafea pe masă scursă cu un fel de amăgire de alte femei acum fumez în fiecare dimineaţă drept răsplată mă ridic şi mă plac aştept să mi se spele hainele speranţa să mă regăsească sunt un războinic fără război o săgeată fără săgetător măsor pielea oamenilor ca sudoarea cu urme neplăcute şi rămân până la urmă urmă mai cochetez cu un fel de vers prost în majoritatea timpului dar cred că te-ai plantat în toate mădularele mormântului pentru a te naşte muză şi te mai caut cu încercări de răsărit în mine chiar dacă e târziu iar tot ce mi-ai lăsat

Sinceritate vezi că ţi-am lăsat 50 de lei în geacă şi ai închis legătura dintre noi de parcă niciodată nu m-am născut pentru tine

probabil că am plâns şi mai fac asta uneori te aştept cu capul lăsat înspre pământ sunt 50 de lei în geacă pregătit să scoţi morala dintr-o dragoste şi să mă pocneşti ………………………………….......................................................................................................................................................................... necunoscut, la trecut ca o minge de plastic de-un leu ştiu străine ieftină şi tăcută şi mie îmi e dor de cineva care nu are să fie sunt la fel de strâns între oameni ca tine n-am recitit uitarea de zile bune îmi rezem capul în apă şi caut dincolo de aparenţă am stat cu degetele lipite de geam lumea în care trebuie să mă nasc mama a ţipat şi-am vrut stârnesc rădăcinile pământului cu nepăsare să o trag afară oblig teama să se rătăcească în mine să-mi scuture obrajii de vânăt las palmele să altoiască păcatul stâng cu păcatul dincolo de noi drept auzi vântul cum trece sever printre bătăi de inimă într-o urmă de zâmbet plouată pe asfalt câteodată mai plesneşte un oblon ruginit acolo unde se întâlnesc toate şi se plac în ură şi-l înjură nervos pe tata acolo unde se întâlnesc toţi şi se dezbracă de noi acelaşi bărbat care fumează ghemuit doar ca să fie ca un cârcel afurisit prins de piciorul soldatului întors din ultimul război iluzie rotundă la noi în casă toate-s ca la început nimeni nu trebuie să vadă mi-am îngropat pervazul în scrum doar femeia încă se mai naşte şi iarna se rostogoleşte peste el

,,Am descoperit poezia în vers alb cu trei ani în urmă şi de atunci o las pe ea să mă scrie.’’ (Raluca Neagu) Ave, tinereţe! ETCeteriştii Numele meu este Neagu Raluca Leontina şi sunt din Călăraşi. Am descoperit poezia în vers alb cu trei ani în urmă şi de atunci o las pe ea să mă scrie. Activez pe mai multe site-uri literare precum: Bocancul Literar, Agonia, Lira21, Fabrica de Literatura, Scrieliber.ro. Am avut colaborări cu cenaclurile: Cronopedia, Pariu pe Prietenie, Boema33, Fractali şi cu revistele Algoritm Literar, Armonii Culturale. În anul 2010 am obţinut Premiul special la Concursul Naţional de Creaţie Literară „Marin Preda”, ediţia a III-a, faza naţională, în 2011 Menţiune la Concursul „Lecţii cu Nichita Stănescu”, secţiunea Traducere- limba franceză, desfăşurat în cadrul Festivalului Internaţional de Poezie Nichita Stănescu, Ediţia XXIII, iar anul acesta am luat Menţiune la Concursul Naţional Anton Holban, Galaţi şi am participat la Marea Finala Licart (Festivalul Naţional de Arte pentru Liceeni), în calitate de nominalizată la secţiunea Poezie. În luna octombrie am luat premiul I la concursul judeţean Metafore Călărăşene, secţiunea Poezie şi premiul III la aceeaşi secţiune, în cadrul concursulului naţional Agatha Grigorescu Bacovia, desfăşurat la Mizil. In luna aprilie am luat menţiune la concursul „Leoaica, tanara iubirea...” de la Piteşti. ,,Am descoperit poezia în vers alb cu trei ani în urmă şi de atunci o las pe ea să mă scrie.’’ (Raluca Neagu) C.M - Poezia actuală, o poezie aparent naivă, am încadrat-o într-un curent literar pe care l-am numit ETCeterist, denumire venită de la etcetera pentru că păstrează câte puţin din fiecare etapă sau curent literar, caracteristici ale genului - ironie, realism, suprarealism, simbol, mijloace artistice, puterea cuvântului, imagism, adaptându-le noilor vremuri, lăsând loc şi altor stiluri nou create. Este acea poezie care porneşte de la realitate, transpunând lectorul către visare, către oniric, lăsând imaginaţia pe mâinile ludicului, transmiţând astfel cititorului mesajul auctorial ca pe propriul gând, ca pe propria-i trăire. Am ales de această dată un reprezentant la început de drum, o tânără poetă talentată, de 19 ani, studentă anul I la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei din cadrul Universităţii Bucureşti, specializarea Psihologie. Raluca Neagu îmbracă poezia în hainele copilăriei, o lume prolifică elegiei, purificată de imagini realizate de o simbolistică elevată, psihologică, filosofică, păstrând un nucleu al maturităţii în devenire. Un discurs liric bine stăpânit de un condei sigur, în care realul se deschide suprarealului, creionând imagini originale care merită atenţia cititorului acestui gen liric, etceterist - ,,am gasit poezia închisă într-o inimă aruncată în ocean ca o comoară/ cuvintele grămăjoare de nisip îţi puteau intra printre gene şi atât/ nu eşti uşor de impresionat valurile sufletului tău nu pot fi conduse/ de-asta am fugit la cerul acela de apă şi am căutat liniştea ta./ când am găsit poezia asta plină de corali şi alge m-am bucurat ca un copil/ aveam încă scoici agăţate de păr şi o meduză pe care o subestimasem/ îmi pişcase degetul dar nu mai conta puteam strânge luna întro fotografie/ alergam norii şi multe alte năzbâtii din astea/ iubirea poate încăpea într-o poezie şi mai presus de toate/ fericirea ne transformă-n păsări./ aşa am devenit poetă/ dragii bunicii.'' S-o cunoaştem aşadar pe Raluca Leontina Neagu, din Călăraşi. C.M. – Când a început pasiunea ta pentru poezie? R.N. - Pasiunea pentru poezie a început prin clasa a VIII-a, când mă săturasem de citit romane poliţiste şi thriller şi am vrut să citesc şi altceva. C.M. – Eşti printre puţinii tineri care încă mai citesc . De unde această sete pentru lectură ? Te-a ajutat să evoluezi în poezie? R. N. – Lectura a fost întotdeauna un prieten de nădejde, un martor tăcut al maturizării mele. Desigur că am fost şi „ghidată” în acest sens de domnul învăţător în clasele primare şi mai târziu de diriginta mea Mihai Simona, care ne-a impulsionat mereu să cerem mai mult şi mai bine de la noi. Eram trimişi, uneori săptămânal, la bibliotecă să conspectăm din studii critice, aveam proiectul „Luna şi cartea”, în cadrul căruia primeam un titlu şi pentru o notă bună, făceam recenzie cărţii. Tot ceea ce am citit s-a sedimentat şi a fost expus într-o formă sau alta în poezia mea. Cărţile şi lectura sunt extrem de importante pentru un om care creează, fiindcă are nevoie de experienţă şi de magia unor elemente, de tematică interesantă, de simboluri mai neobişnuite, ba chiar şi de unele personaje pe care le preiei din carte şi le introduce în versuri. C.M. – Ai terminat de puţin timp liceul. Care erau nemulţumirile voastre, ca generaţie? Dacă ar fi să schimbi ceva în învăţământ, în segmentul literatură, ce-ai schimba, pentru ca adolescenţii să fie atraşi de lectură?

R.N. - Pe vremea când învăţam pentru bac, auzeam colegi plângându-se din cauza comentariilor la anumite texte poetice. În principal, teama lor cea mai mare era să nu pice poezia la bac şi, deşi ştiau că au anumite probleme în ceea ce priveşte interpretarea versurilor, toţi se axau pe roman sau nuvelă. Contrar lor, eu mă rugam să avem un subiect pe poezie şi rugăciunile mi-au fost ascultate. Dacă aş putea schimba ceva aş mai înnoi din autori, cel puţin pe segmentul poetic. Sunt câteva nume, repetate obsesiv şi altele ignorate. În opinia mea, un poet optzecist este mai atractiv pentru elevi, decât Eminescu. Ar trebui să mai citim/studiem şi poezia de dincolo de graniţele noastre, să vedem ce au însemnat anii ‘50-‘80 în Franţa, în America. C.M. - Ai participat la diverse concursuri de poezie, atât în perioada liceului, cât şi după terminarea acestuia. Ai fost de multe ori dezamăgită ascultând creaţiile celorlalţi participanţi care au câştigat primele locuri. Te rog să răspunzi sincer, juriul notează corect lucrările participanţilor? R.N. E o întrebare grea pentru că de puţine ori sunt prezentate notele participanţilor. Desigur că uneori am mai auzit de mici favoritisme şi am fost uşor afectată, dar peste tot se întâmplă aşa. C.M. – Aş vrea să mă refer acum la ,,Concursul Naţional Agatha Grigorescu Bacovia’’ care s-a desfăşurat la Mizil, unde tu ai câştigat premiul III. Ce ţi-a plăcut şi ce nu ţi-a plăcut la acea festivitate de premiere? R.N. - Mi-au plăcut tinerii din sala, mi-a plăcut faptul că primăria de acolo chiar se implică şi organizează destule concursuri pentru un oraş atât de mic. Mi-ar fi plăcut totuşi mai puţine abateri de la discuţia „cultură” la discuţia „politica sau ce-ne-facem-cu-ţara-asta”. C.M - Citindu-ţi poeziile, am fost impresionată în mod special de cele în care vorbeşte copilul cu gândire matură, copilul care ştie exact ce simte pentru oamenii din viaţa lui. Ai o slăbiciune pentru tatăl tău, iar cele două poeme au o tristeţe profundă care sapă durere în sufletul celui care le citeşte. De ce atâta tristeţe, Raluca? R.N. - Pentru că lumea nu e un loc unde îţi cad lucrurile dorite din cer, lumea nu este un curcubeu şi nu poţi vedea întotdeauna partea plină a paharului, acolo unde ea nu există. Mă întristez de neputinţă şi mă revolt, luptând cu singura armă pe care o am-poezia. C.M. – revenim la un alt moment important din viaţa ta, concursul liceenilor ,,Licart’’. Vorbeşte-ne despre el, despre oamenii pe care i-ai cunoscut acolo, despre experimentele făcute de amfitrionul concursului, Răzvan Ţupa! R.N. - Tabăra Licart mi-a oferit oportunitatea unor workshop-uri cu Răzvan Ţupa şi o mini-excursie minunată. Am avut în fiecare zi un nou joc poetic, un nou experiment literar şi discuţii despre performing-ul poeziei, despre anumiţi autori despre care eu nu auzisem până atunci, chiar spre final am ascultat un fel de scurt istoric al poeziei, pe care Răzvan ni l-a prezentat. Am plecat îmbogăţită spiritual de acolo şi pentru asta multe mulţumiri organizatorilor, lui Radu Herjeu şi echipei sale. C.M – De puţin timp eşti implicată într-un nou proiect asemănător celui la care ai participat în anii de liceu. Vorbeşte-ne puţin despre La Garage. RN – Încântată de iniţiativa unui prieten care şi-a transformat garajul părinţilor în spaţiu destinat muzicii, trupelor, oamenilor care încearcă să facă lucruri artistice, am format un cerc literar destinat spriinirii scriitorilor debutanţi din Călăraşi. În întâlnirile noastre bilunare le propun participanţilor diverse provocări, teme, pe care le-am preluat din cele două tabere de creaţie. Scopul principal este evoluţia comună, depăşirea timidităţii şi nesiguranţei care pun bariere creativităţii. C.M. – Cum au reacţionat tinerii la provocările tale? R.N.- Am încercat de fiecare dată să ofer o portiţă de scăpare oamenilor care nu doreau să se implice în aceste provocări, dar ei au fost foarte deschişi, s-au implicat şi chiar au vrut să opteze şi pentru scrierea în versuri, în ciuda faptului că majoritatea erau prozatori. Unii dintre ei au fost entuziaşti şi s-au lăsat purtaţi de idee, scriind liber, creativ, emoţional, autentic. Ultima noastră temă este poezia urbană. Aştept creaţiile lor cu nerăbdare! C.M. –Ce îţi displace la poezia contemporană? Ce autori recomanzi tinerilor? R.N. - Îmi displace alunecarea abruptă în vulgar şi licenţios. Chiar nu aş putea scrie vreodată aşa, pentru că eu pun mare preţ pe emoţie, pe mesaj. Autori contemporani sunt destui: Ştefan Ciobanu, Raluca Şandor, Oana Zahiu, Leonard Ancuţa, Iv cel Naiv, Andrei Velea, Marius Aldea. C.M. - Ce reprezintă poezia pentru tine? Ai primit sfaturi şi le-ai acceptat mai mult sau mai puţin. La rândul tău, ce sfaturi le-ai da tinerilor debutanţi? Există reguli esenţiale, din punct de vedere tehnic? R.N. - Poezia pentru mine este un medicament, o terapie şi cum spuneam într-un text un mod de a „îndesa oameni în versuri fără să ucid”. Nu îmi place să dau sfaturi pentru că şi poezia mea este de perfecţionat. Tot ce pot spune este că urmăresc în poeziile mele anumite ascpecte: să nu am repetiţii deranjante, să păstrez un tablou complet, să existe armonie între imagini pentru că abundenţa lor uneori strică şi se abate de la miez şi să fiu sinceră cu mine şi cu emoţiile mele din acel moment. C.M. – În încheiere, te rog, dăruieşte cititorilor revistei o poezie dragă sufletului tău, alături de un gând bun. R.N. - Cititorilor revistei le transmit un zâmbet de copil şi o îmbrăţişare de om mare. Sper să nu uite că totul are un sens şi se întâmplă cu un motiv anume.

O sa aleg două strofe dintr-un poem drag mie, scris de Ion Caraion: „— Doamne, să ne ajuţi să te întâlnim pe Calea Lactee — cuptoarele tale coc pâinea ţăranilor trişti: dacă ai fi lângă noi, te-ai întâlni cu Iisus Hristos în tranşee sau l-ai gasi mort în porumbişti. Să ne culegi, Doamne, ca pe struguri din alifia ţarinelor, din vegetaţii de fier — că… “noi pentru tine ducem acuma războiul acesta mare cât o felie de cer”. Panopticum Închei acest episod, citându-l pe Ion Caraion care spunea despre puterea poeziei, în cartea sa „Jurnal I’’: „nimic nu pare mai vulnerabil decât poezia - fie că trăgătorii văd, fie că sunt orbi arcaşii ... ea conţine o forţă... o supleţe ce se insinuează dincolo de pumnii, armele, violenţa celor ce-i poartă război... ea este tocmai ceea ce nu se poate înfrânge decât tot prin poezie...'. Să redăm poeziei supleţea de altă dată, aducându-i noi elemente care să stârnească interesul lectorului şi, de ce nu, admiraţie şi respect. din el fac bere bogaţii ăştia şi dau cailor să guste primii

Tata a plecat în ţara lui Hitler îi numărăm bătăturile ne mândrim cu spatele îndoit cu picioarele slabe şi tranşeele din frunte ieşim la şosea arătăm tuturor coloana tatei vai cum şerpuieşte strigă cineva

întotdeauna se întoarce mai bătrân şi mai slab dar nu trebuie să i-o spunem are în ochi ceva bănuitor pare obosit aşteptăm iarna pentru că atunci se odihneşte iarna îngheaţa şi oasele lui şi ţara lui Hitler

vecinii vin îi sărută obrajii beau bere beau fiere îl întreabă când pleacă. tata nu ştie nu ştie niciodată când va auzi sunetul ăla de roţi vorbim cu el doar când plouă la nemţi atunci sună aşa să nu uite limba română şi nu se plânge mâncarea e bună ne dau multă ne scot în câmp să le adunăm hameiul e ca ricinul nostru doar ca îl strivim

tata e un uriaş e un erou pentru că se rupe din pământul nostru şi se plantează pe sol nemţesc peste bolovani pentru că are o casă grea în spinare şi doi pui ce trebuie crescuţi mai mari decât hameiul. (Raluca Neagu)

Siberia începusem să cred că din mine creşte o siberie că păsările vor zbura curând şi va rămâne doar trunchiul de care se vor agăţa corbii ca nişte globuri şi vor lumina întuneric nu nu mă deschid prea mult ştii lucrurile astea vin pur şi simplu din tine şi strigă 40lasă-mă să strig deci despre led-ul roşu ca un ochi care mă priveşte de când a început noaptea despre neputinţa florii de cactus

despre cei pierduţi pe drumul cu denivelări pentru că nimic nu se câştigă fără luptă am învăţat deja mişcarea peştelui în năvod ai spune că sunt pregătită în realitate mă învârt printre oameni până ameţesc ma opresc doar când visele îmi împletesc părul şi pe insula mea de cuvinte eşti tu atunci doar atunci pot să mă strâng ca un câine vagabond deasupra unei canalizări aburinde.

Lidia Popiţa Stoicescu Bibliografie: Vai, celui singur - 2 vol. (roman istoric despre Petru Rareş) (Ed. Junimea - Iaşi - 2004) Adevărul fără plural meditaţii şi eseuri creştine (Ed. Paideia - Bucureşti - 2010) Dacă n-ar fi culorile – poezie (Ed. Semne - Bucureşti - 2011)

Gânduri către aproapele de departe... Câte inimi, tot atâtea punţi Fie aruncate-n astă seară Şi plecate tot atâtea frunţi În pioasă rugă pentru Ţară. Pune-i, Doamne, mâna Ta pe frunte, Arşiţa din suflet i-o alină. Strânge-i fiii buni în jurul mesei, Stinge ura care i-i dezbină.

Ruga înălţată din altarul Sfintelor Vodiţe şi Tismane...

Curge-n cupe vin de Drăgăşani, Aburind cu iz de tămâioasă, Cum e obicei de mii de ani. Dar acum e şi cu dor de-acasă...

Toate, toate-n noaptea asta vin, Ne-mpresoară toate, ca un fum, Urcă din aromele de vin Să ne-aducă-aminte cine sum...

Cine vrea să plângă, nu-i oprit: De tristeţe, ori de fericire. Noaptea asta, poate, ne-a unit În aceeaşi sfântă amintire.

Pentru-aceea, să ne ridicăm, Cu paharul plin de bucurie, Să-ţi urăm din suflet: La mulţi ani!, Minunată, sfântă R o m â n i e!

Poate-un sat, cu uliţi sub nămeţi Şi cu tinde mirosind a pâine, Poate glasuri-cete de băieţi, Pluguşor în brazdă, pentru mâine. Poate-un prag de casă, la oraş, Unde sunt goniţi colindătorii... Poate doi bătrâni sperând, la geam, Să le vină fata ori feciorii... Poate-o Moldoviţă, un Humor, Sub tăcerea albă, de zăpadă, Colindând în chipuri şi culori, Spre minune – cui va şti să vadă... Ori o turlă-naltă, din Ardeal, Sfinţi zâmbind, ascetic, din icoane;

Canossa

BORIS MARIAN MEHR Ca regele Henric al Patrulea Fac drumul tăcut spre Canossa, Acum abia mai zăresc Tăcută şi aspră, dublura, Ce chipuri savante, tuşeuri, Un eu şi un neant deopotrivă, Ce n-aş da să aflu-ntrebarea, Dar Sfinxul e surd ca un sfincter, Găsesc câte-o carte-ntre rafturi,

O floare uscată foşneşte, E inima mea greu păstrată, Cui să-i vorbesc? Unde este Cetatea iertării supreme? Mai ştim noi ce este tandreţea? Mai ştim noi ce credem, ce spunem? Semeţe sunt stâncile goale. E frig între munţii sălbatici, Curios, cât de-adâncă-i uitarea. Noi singuri ne facem cărare. Iar dincolo arde-o făclie. Acolo, acolo-i salvarea.

Corina Gina Papouis Corina s-a nascut In Galati, pe 10 Ianuarie. Absolventa a facultatilor Kings College London in Child Health si South Bank University, London in Public Health. Corina scrie din 2008 in Romana si Engleza. Publica pe siturile online: Poezie.ro, Agonia.net (Editor), Hello Poetry, Poem Hunter. Colaborari si traduceri de poezie pentru numerosi autori: Paul Octavian Blaj, Dorin Cozan, Dan Herciu, ConstantinTanasesu, etc. Autori favoriti: Rumi, Charles Bukowski, Wendy Cope, Marin Sorescu, Carol Ann Duffy şi noptile îşi plimbau pe sub nasul lor luna el lîngă foc, ea cu fruntea lipită de pătura împletita acum din părul şi cuvintele lui ce crescură înalt, înalt cît o casă, cît un turn, cît o lume

Poem cu capul în nori La început ea îi împleti un semn de carte din părul şi cuvintele ei el îl aşeză pe gînduri închise ochii şi adormi învis se făcu dintr-o dată iarnă şi părul şi cuvintele ei îi împletiră un fular ce-i acoperi bărbia şi gura din care acum vorbeau amîndoi

de basm în care şi el şi ea se-ntrebau din cînd în cînd, nedumiriţi la ce oră le va ateriza sub picioare pămîntul

si zilele treceau

Hemoragii

Apucîndu-l

e smoală cu crini şi pericol iubite castroane cu stele se sparg sus de cer şi palmele noastre alintă cuţite şi lumea se plimbă la pas de-ofiţer

ridică-te ridică-te şi umblă îţi zic ori vrei să fii cărat cu roaba la groapa cu ceilalţi ce-mi stai chircit între pături cu pumnii la gură în nopţile albe şi reci, ca-n pian clapele

duminica ţipă la vrăbii şi-nghite plăcinte cu măr, praf de puşcăşi gin şi lanţuri ne trag înapoi zornăite şi-n parcuri cresc tei cu miros de pelin

te scoală , blegule bleg vrei lapte? dude? lego? Vrei trup de bărbat? inimă de copil? Ai tras după tine un tanc peste carne şi oase şi-acum te culci peste ele le pipăi, le pupi şi le mîngîi pe cap

la şoapte ne luăm şi murim din cuvinte ce nimeni nu ştie cînd/ cum/ cît le-am spus şi gloanţe de frică ne-aleargă prin minte şi plîngem cotoare de soare apus

hai, mişcă un deget spală un geam, udă un ficus fă viaţă înjur Merde! Arăţi ca o ploaie de vară-n găleată pune-ţi bigudiuri, caută-ţi rujul, fă piruete-n vitrină, umbră de femeie nebună ţi-am adus Rumi şi Lulu şi un braţ de buline

ei rîd şi ne-arată cu mîna-nainte noi poftim şi tîrîm setea goală prin spini şi mă strigi şi te-aud şi tăcerea-i fierbinte şi aş vrea şi te-ntorci şi-i mereu şi suspini e linişte-n noapte,-i răpciune iubite castroane cu stele se sparg sus de cer şi lumea se culcă pe cant de cuţite şi inima bate la pas de-ofiţer

degeaba-ţi rozi unghiile cu nasul în zid şi genunchii la piept degeaba te prelingi peste pereţi ca igrasia degeaba mori, degeaba iubeşti sufleţel, de n-ai fi al meu aş rîde de tine pînă la ultima noastră lacrimă

Ligia Pârvulescu S-a născut în Bucureşti. A urmat cursurile Facultăţii de Drept, ale Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice şi a absolvit un master în Muzeologie şi Patrimoniu Cultural. A publicat poezii în revistele Oglinda Literară (2007), Arcada (2008), 24:ORE (2010), EgoPHobia (2011), Feed-Back (2011), Litere (2011), Familia (2011) şi are în pregătire un volum de poezii. Rotire seara îşi întinde mâinile întunecate în mine le curăţă într-o albie pală şi le retrage încet scurgând fluidele nopţii atunci mă transform într-o construcţie ciudată trec de cealaltă parte a limitelor iar oasele mele devin schele exterioare pe care urcă senzaţii sub formă de oameni şi nori de oţel îmi simt pielea îngrămădită înăuntru ca pe un sac inutil şi îmi privesc sutele de chipuri cu neputinţa mută a celui legat la gură de propriile cuvinte -

tăcerea asta se întinde cordon legat între coastele mele de aici şi până la naştere un elastic frumos şi rigid de care trag tot mai greu înspre capăt gândind că în final mă va propulsa cât mai departe dincolo de respiraţia primă şi asud până spre dimineaţă când îmi trec visul prin graniţa pulsândă a lumii mă acopăr cu piele şi apar iar şi iar din alt somn pe când în mine se roteşte cu blândeţe lumina şi creşte din adânc sămânţa viitoarelor ierburi fericirea nu vine din mâinile unui bărbat după cum nicio iertare nu vine din mâinile unui părinte, şi nici copilul din sufletul oamenilor singuri există ceva care leagă tot cu uşurinţa unui zâmbet fără motiv degetul mângâind buza cănii de ceai într-o dimineaţă fără a-ţi imagina că mângâi buzele asprite de tutun ale altcuiva şi e atâta dragoste în gestul tău încât dragostea se transformă într-un pântec imens, auriu, ce cuprinde toate femeile cu suferinţele şi naivităţile lor întregi ca nişte fructe parfumate şi foarte dulci te sprijini cu o mână de masă şi nu mai ştii nimic râzi şi lacrimile îţi curg de fericire şi ştii că toţi bărbaţii te-au iubit fiecare după cum îi era sufletul unii şchiopătând, unii lovind, unii plângând şi alţii cu o lumină intensă te-au iubit pentru că eşti tot ce sunt ei, tot ce sunt femeile şi mamele lor, surorile, copilăria, moartea şi animalul lor preferat i-ai mângâiat cu toată viaţa lor şi a ta aşa cum mângâi azi o cană de ceai amintindu-ţi cuvintele unui copil adoptat mama mea nu m-a născut din burtă, m-a născut din inimă şi râzi şi lumea trece prin tine lent, fără violenţă, scânteind în armonia nedureroasă a unor culori atât de vii încât corpul începe să-ţi tremure a frumuseţe şi ştii că mersul tău calm pe fire nevăzute de lumină te-a adus lângă tine întinzi mâna şi-l mângâi pe bărbatul acesta animalul furişat cu privirea de aur şi te adânceşti în sufletul vostru ca într-o pădure mai mult ca perfect

îmi zâmbesc din ochii dealer-ului când îmi dau cartea proastă şi pierd

sunt o imensitate uşor dureroasă pulsând în lesă sub o mână înaltă nu mă cunosc din maşini cinematografe şi teatre mă aplaud cu mii de mâini când reuşesc să stau în echilibru în fiecare mine din fiecare alternativă a mea

locul în care stau îmi dă mereu totalitatea locurilor în care sunt şi cred că nu sunt pentru asta trebuie doar să deschid şi să tac mai ales acum, când seara mi se lasă prelungă pe umeri ca un animal obosit şi umbros mai ales acum, când blana ei roşcată mi se încolăceşte blând la picioare

pe mesele barurilor răsfir oameni şi oraşe ca într-o partidă de blackjack tot ce contează este că eu joc toate mâinile -

Ottilia Ardeleanu Născută în Prier, 15. De profesie, inginer. Lucrez în domeniul IT. Apariţii cu poezie şi proză în următoarele publicaţii: Volume de autor: “Culorile sufletului meu” , Constanţa, ed. „Metafora”, 2009 – primul meu volum de poezii. Volume colective/ antologii/ broşuri: ”Amprente literare”, Bucureşti, ed. ”RBA media”, 2010, vol. I, II, III; ”Tratamente pentru inimă”, Vatra Dornei, ed. „StudIs”, 2011; ”Poetic@”, Bacău, ed. „ArtBook”, 2011; ”Aud materia plângând…”, Bacău, ed. „ArtBook”, 2011; ”Confluenţe lirice”, Iaşi, ed. „PIM”, 2012; “Cartea a treia. Poezii”, Bacău, ed. „ArtBook”, 2012; „Romeo şi Julieta la Mizil”, ediţia V, 2011-2012; „Almanah Cultural”, Asociaţia „Agatha Grigorescu-Bacovia”, Mizil, 2012, 2013; “Confluenţe poetice” Iaşi, ed. „PIM”, 2013; “La confluenţă de gânduri” Iaşi, ed. „PIM”, 2013; “Confesiuni în virtu@l”, Iaşi, ed. „PIM”, 2013; „Peregrinări” (online), Dublin, 2013; „De drag, de jale şi de dor”, ed. „Naţiunea”, 2013; „Autograf pentru m(â)ine” (online),, „Însemne culturale”, 2013 despre mine am o vârstă frumoasă nu divulg vă propun să mă priviţi şi să vă spuneţi părerea apropiaţi-vă aşa mai faceţi un pas uşor la dreapta mă vedeţi nu aici aici unde se află cuvintele dacă faceţi ochii aşa ca două felinare ele vor zbura asemeni fluturilor se vor aşeza pe buzele voastre

ca nişte flori care se vor polenizate va curge mierea direct din limbă şi fiecare limbă va avea pofticioşii ei care îşi vor turna în propriul fagure deliciul cuvintele de miere vor curge pe canalele sufletului veţi simţi furnicături de albină o căldură vă va coace obrajii vă veţi înălţa eu nu vă voi putea culege dintre metafore acolo muzele îşi vor da coate şi vor chicoti pe seama voastră nu vă lăsaţi intimidaţi e momentul să le curtaţi

Premii&Diplome: Premiul III la Concursul de poezie online “Mai presus de sine” – nov. 2010; Premiul II la Concursul de creaţie “101 zile de cultură” – Costineşti, sept. 2011 – secţiunea POEZIE; Premiul I la Concursul de poezie şi proză organizat de Revista “Noi, NU!” – dec.2011-ian. 2012 – secţiunea PROZĂ. Premiul II la Concursul literar naţional "Neliniştea mării", Constanţa, sept. 2012 - secţiunea PROZĂ scurtă/ PROZĂ umoristică; Premiul III la Concursul literar naţional"Agatha Bacovia", Mizil, oct. 2012 - secţiunea PROZĂ. Premiul III la Concursul naţional de creaţie literară "Fascinaţia mării", Constanţa, oct. 2013 - secţiunea PROZĂ scurtă/ PROZĂ umoristică; Organizatoare a concursului literar online: “POEZIE ŞI SUFLET”- nov., 2010, pe blogul personal http://poezieromaneasca.wordpress.com. Am fost şi sunt membră a mai multor site-uri literare având responsabilităţi pe câteva dintre acestea.

nu are riduri nu are vergeturi nici nu trebuie să ţină dieta dukan bărbaţii i-au făcut curte iar femeile au rămas singure

când mă ţii de mână pe potecă se face că e soare de bărăgan şi ciulini şi multă arătură şi tu mergi înaintea mea cu o pălărie ca o scăfârlie de floarea soarelui cu mâna la ochi parcă iei distanţe şi parcă numeri paşii nu mai sunt atâtea mioriţe încetează pe cealaltă la bete sprijinită ca un lacăt

nu că te-ar fi citit vreodată te-ai simţit năprasnic atunci când ţi-a spus că vrea să te cunoască îndeaproape să ştie cum se poartă gândurile tale dacă au cei şapte ani de-acasă te-a luat de mână şi te-a dus în camera cea mai retrasă aţi stat faţă în faţă contează să ştii cum cu ce ochi să-i priveşti trupul ca să-ţi răspundă pe măsura poftelor tale

şi fluuuuuieri şi scuipi şi înjuri şi nu te uiţi îndărăt şi e soare de bărăgan da unde e grâul mă pe urmă te opreşti bagi mâna adânc în pozânar scoţi o năzbâtie de lemn îi umezeşti vârful mărunt cu limbă de moarte îl strângi între buricele tale ţărăneşti şi te-apuci frăţie de tăiat lumea în pătrate dreptunghiuri şi alte parcele pe o hârtie galbenă ca floarea soarelui cocoloşită

nici nu-ţi dai seama cum singurătatea te aruncă în stradă în mijlocul iernii se anunţă una dintre cele mai aprige din ultimii o sută de ani

eu în urma ta cu baticul tras pâlnie peste ochi să nu intre aurul să mă orbească deh să pot vedea întinsul pe care l-ai împărţit pentru noi doi i-ai pus salcâmii bostanii sperietorile fără mâneci soarele sus pe buza cerului ca un ort şi grâul mă nene la picioarele mele desculţe

aerul acesta infestat cu iubire muşcă limbile unui ceas pieptul tău se întrece cu timpul nu-l mai pot întoarce în douăzeci de rânduri m-am născut pentru tine am tot şi nimic din viaţă

o simţi pe pielea ta tempo naturale

ascult monteverdi în timp ce mă iei de mână şi mă duci acolo unde aş putea să descopăr singură ce vreau

fără pereche

am ajuns în cel de-al treilea anotimp ce-ar fi să reflectăm la ce vom face când ne vom despuia de ultimele neîmpliniri

ţi se pare aşa de vulgar să priveşti singurătatea direct în ochi s-o întrebi ce poartă sub tâmple ţi se pare o grosolănie să o admiri cu voce tare se lasă privită cum vrea ea din unghiul care i se potriveşte cel mai bine din care te ispiteşte cu picioarele ei lungi atâţia ochi avizi se întreabă ce vârstă are singurătatea nu are vârstă

acel dintre noi care va reuşi să găsească desăvârşirea a lui să fie ascultă-mă încă o dată fără niciun efect pentru gânditorul precis

Ottilia Ardeleanu, Năvodari, 16 ianuarie 2014

Ovidiu Berinde Un univers tandru, acceptări tacite la retorici tulburătoare, spini înfloriţi pe retine de plumb, dileme existenţiale şi iubiri - adeseori - neîmpărtăşite, iată câteva dintre constantele poetice ale lui Ovidiu Berinde. Tulburător prin mesaj, ingenios prin construcţie, sensibil şi delicat, purtând în sânge răni de comete, poetul scrie, nu atât pentru a-şi răspunde, cât pentru a-şi crea o lume iluzorie, în care speră să găsească o dezlegare pentru toate frământările sale " – Gheorghe A. Stroia Anotimpuri în formol în laboratoare secrete se lucrează de zor mâini neobosite prepară substanţe oculte serul anti-toamnă ar trebui testat pe la început de septembrie aveţi grijă păstraţi în eprubete apa mărilor nisipul cu paşi de îndrăgostiţi raze senine parfumul asfinţitului cald ploile ca nişte lacrimi adună-le sub pântecul unui pământ roditor nu-i lăsa rătăciţi îngenuncheaţi de furia ta mamă drumul şerpuieşte printre copaci mereu frunze îţi împodobesc părul mai vii decât o bătaie din aripi păstrăm anotimpul iubirii într-o clepsidră cu formol în sânge amintirea acelor atingeri

Coboară din tenebre până-n os Pe strada sângelui Nu te mai las să fii tristă Chiar de-ar trebui să respirăm iar şi iar Printre umbre În odaia cu pereţi râncezi Ca o îmbrăţişare de fum O singură femeie poţi iubi cu sufletul Pe restul le minţi că fericirea-i o mână străină Ce nu o poţi purta mereu În dreptul inimii Ai să-mi răspunzi că astăzi gândurile Te furnică în tălpi Lacrimile fără cadenţă Topesc săruturi Pe drumul cu sens unic Nu te pot salva din lanţuri Cătuşele vor strânge din ce în ce mai tăios Atât de frig în celule iar Noile iubiri sunt doar peregrinări Între incertitudini Şi aşternuturi calde

A iubi la mai puţin ca perfect E prea mult întuneric la rădăcina cărnii Durerea şi-a plătit chirie încă un anotimp Uneori nu poate dormi şi-n miez de noapte

În fiecare pas simt cioburi de sticlã,cãrbuni încinşi şi prãbuşire sunt nume inexistent , oricum nu vă spun mai nimic despre sufletul meu ascuns doar că sunt fiu al micilor globule care încet încet construiesc o viaţă sau ucid ciripesc ziua laolaltă cu păsările , mă pot muta pe ramuri de pom oricum, aripile au rams din străbuni,pe când căutăm linişte în fiecare apus fiecare răsărit tăinuia peregrinajul între lumi , om de nisip invizibil între dune cuvintele te amorţesc,te leagănă, te adorm,urmează ecoul şi păşeşte apoi poate vei vedea şi lumina cum aleargă dintr-un suflet în altul şi cum întunericul părăseşte inimi ,începe frica de iubire cum tuturor copacilor le e frică de foc am avut un vis ciudat cu tăietori de lemne , braţele mi se stingeau într-un cimitir din loc în loc,din când în când tresar ,speriat de slăbiciunea ce îmi învinge ochii cu zbucium infinit , apa unui izvor sau vânt ce-ţi mângâie fruntea să nu crezi că nu ştiu,că nu simt, că nu înţeleg puterea unei flăcări dar nu pot ,nu pot ascunde gheara blestemului ce încă mai spintecă timpanele deznădăjduite

Cronică - „Memoriile unui om prost” - povestiri Lansare de carte la Librăria Mihai Eminescu Joi 12 decembrie, la Librăria Mihai Eminescu, a fost lansat volumul de povestiri „Memoriile unui om prost”, publicat la editura ,,eLiteratura'', autor - actriţa Olga Delia Mateescu care s-a dovedit a fi un foarte bun şi sensibil scriitor. Au luat cuvântul domnul Vasile Poenaru, directorul Editurii eLiteratura, Paul Ciribuţă şi Horia Gârbea. ,,toate personajele au această fragilitate pe care nu şi-o ascund, ci dimpotrivă şi-o mărturisesc... Olga conturează aici o lume, este ca să spun aşa un început de roman ... autoreferenţial, un roman la persoana I, aceşti oameni se mărturisesc, se descriu, cu deplină ingenuitate, dar cu o anumită forţă evocatoare, pe de o parte, dar şi cu o anumită cruzime faţă de ei înşişi ... Prostia personajelor Olgăi este sarea pământului, aceşti oameni sunt cei aleşi... O felicit pe Olga Delia Mateescu că ne lasă să fim ,,proşti’’ alături de ea'', încheie prezentarea criticul Horia Gârbea, dând cuvântul actriţei Florina Cercel, colegă şi prietenă cu autoarea. ,,O cunosc pe Olga de când avea 8,9 ani, eram amândouă pe culoarele unui teatru din provincie, la Botoşani, unde mama ei era actriţă, Aura Râmniceanu. Eu eram elevă, în clasa a IX-a, a Xa, deja voiam să fac teatru. În vacanţe Olga venea acolo. Avea două codiţe groase, groase, era veşnic transpirată, veşnic grăbită, veşnic sărea, veşnic alerga... Nu ştiu de ce, întotdeauna îmi venea aşa să-i dau un pumn, s-o liniştesc. Am devenit colege, am făcut turnee multe împreună...'', mărturiseşte cu umor Florina Cercel care lecturează ,,Testamentul unui prost''(Basarab către ceilalţi) şi ,,O pasăre rară''. Următorul moment ne este oferit de actorul Ionuţ Chivu. Olga Delia Mateescu încheie, emoţionată fiind de numărul mare de participanţi la eveniment, mulţumind celor prezenţi: editurii, colegilor actori şi scriitori, criticilor, prietenilor de pe reţelele de internet, apoi oferă autografe.

Generaţia ’90 Institutul Cultural Român a găzduit în seara de 12 decembrie 2013, evenimentul ,,Generaţia ’90- poezie şi proză, dezbatere şi lectură cu aprticiparea criticului Mircea Martin. Domnul Mircea Martin deschide evenimentul amintind despre importanţa Cenaclului Universitas care ,,a fost nucleul dur al generaţiei '90'', spune dumnealui. ,,Despre Universitas am scris o carte, împreună cu colegii mei mai tineri''. Urmează prezentarea scriitorilor invitaţi la eveniment: poeţii- Daniel Bănulescu (a debutat în 1981 în revista ,,Amfiteatru’’, este membru al USR şi al PEN, autorul a peste 13 volume), Lucian Vasilescu (redactor şef al revistei de ştiinţă şi tehnologie, călătorii Descoperă, din cadrul trustului de presă MediaPro., premiul pentru debut A.S.B 1996), Ioan Es. Pop ( membru USR, apariţii în diverse antologii, câştigătorul unor prestigioase premii literare), Anca Mizumschi (câştigătoarea mai multor premii, autorul a peste 8 volume de versuri, colaborator la diverse reviste literare) şi prozatorii - Caius Dobrescu (conferenţiar la Universitatea „Transilvania” din Braşov, a debutat în 1991 în volumul colectiv de poezie Pauză de respiraţie, autorul a 4 volume de versuri, 4 romane şi a 3 volume de eseuri, membru ASPRO) şi Răzvan Petrescu (a debutat în volumul colectiv de proză scurtă ,,Debut ’86, este câştigătorul premiului UNITER pentru cea mai bună piesă de teatru a anului 1994, ‘’Farsa’’, câştigătorul a peste 9 premii, apariţii în diverse antologii). Domnul profesor Mircea Martin face o paralelă între cele două generaţii de scriitori – generaţia anilor ’80 şi ‘90. Afirmă că generaţia '90 se caracterizează printr-un fel de refuz al frumosului, lipseşte feericul, refuzul lirismului în sens tradiţional, există o rezervă faţă de metaforă. ,,e bine să-l evocăm de câte ori avem ocazia, pentru a-l menţine într-un prezent peren al poeziei... el înscenează totul, desfăşoară pe larg, ca şi cum ar vrea să-şi pregătească cititorii pentru lectura formelor lui …’’, spune domnul pofesor Mircea Martin despre regretatul poet Cristian Popescu, unul dintre scriitorii de valoare ai generaţiei ’90. Citeşte un poem al acestuia apoi povesteşte despre viciul poetului de a fuma extrem de mult, viciu care i-a adus şi sfârşitul -,,am urcat să văd acea cămăruţă. Vă asigur că acolo era un aer irespirabil. N-am întâlnit nicodată tâta fum pe metru pătrat. Navea voie să bea cafea şi nici să fumeze, ori el asta făcea. De ce-a facut-o? Nu din plăcere, din nevoia de a scrie. Şi cafeaua şi ţigările îl ajutau să scrie. El şi-a pus astfel în joc viaţa.’’ Anca Mizumschi vorbeşte despre pasiunea lui Cristian Popescu pentru poezie: ,,Cristi vorbea despre poezie fără să obosească... fuma enorm, avea un soi de intensitate hipnotică în clipa în care vorbea despre cuvintele care-i plăceau ...dacă există un singur lucru pe care Cristi îl avea fascinant, era un soi de devoţiune faţă de text şi de poezie care i-au fagocitat viaţa ’’. Urmează lectură din creaţiile scriitorilor prezenţi la eveniment. Au fost amintiţi şi alţi reprezentanţi ai generaţiei, ’90: Alexandru Muşina, Mihai Gălăţanu, Nicolae Ţone, Octavian Soviany etc.

,,pentru mine mersul la cenaclu era o modalitate de a-mi încărca bateriile’’, spune Anca Mizumschi. Urmează o serie de poeme lecturate din volumul de versuri nou apărut ,,Madrugada’’ cântece de dragoste şi furie, publicat la Editura Vinea. ,,Înecata, Ioana d’Arc, Calendar ortodox’’, sunt doar câteva titluri ale poeziilor citite. ,,Familia Popescu’’, un moment umoristic în interpretarea actriţei Silvia Codreanu încheie seara evenimentului generaţiei, ’90.

Generaţia nouzeciştilor - poeta Steliana Grama (04.06.1974-11.10.2006) Şi când voi reveni - Cuvânt Din lumea cea nemuritoare, Renaşte-voi cu crezământ, Fiind mereu în deplasare (Din cartea Telerană de S. Grama)i (Clipa siderală din Chişinău şi colecţia Condeie tinere din Bucureşti) a fost într-adevăr hărăzită cu un talent aparte, dând dovadă de o dezvolare pretimpurie. La doar 32 de ani a plecat, lăsând în urma sa foile răvăşite ale sufletului său - versuri de dragoste, filosofice, patriotice, editate în diverse antologii, 15 cărţi editate (12 dintre ele sunt postume)ii. Ştia să scrie şi să citească de la 3 anişori. Era purtată de părinţi prin aulele Academiei, făcându-şi un locuşor preferat printre rafturile de cărţi ale prestigioasei biblioteci, unde lucra mama ei. Era fetiţa cu fundiţe albe prinse-n păr, firavă şi blondă, cu ochi măşcaţi, albaştri. Creştea, mergea să-şi întâmpine destinul. Mai apoi avea să spună: Oricâte primejdii am avea de înfruntat, oricâte Scylle şi Charibde ne-ar sta în cale, trebuie să ne continuăm „cerul cu stelele, drumul cu vârstele”, să fim tari de înger şi să nu dezertăm niciodată în faţa destinului”iii. Talentul – asta i s-a dat. Un talent fructificat în sânul familiei Grama, un talent hărăzit în literatură - poezie, proză, dramaturgie, publicistică, critică de teatru şi de film. Spicuiri din aceste reflecţii literare ale ei au fost incluse în antologia copiilor dotaţi În Moldova noastră dragă (1991). Acest fapt a înaripat-o şi în vâltoarea evenimentelor de eliberare naţională vocea ei răsuna frecvent pe scena estradei „Lumina” şi la Teatrul Verde din Valea Morilor, la diverse cenacluri şi la şcoala unde învăţa. Îşi simţea responsabilitatea clipei, precum nota în poezia „Sunt la primul examen”: Sunt la primul examen / Şi inima deadolescent... / Sunt la primul examen – Viitor; Trecut şi Prezent./ Sunt la primul examen, Când soarele râde prin geam. Sunt la primul examen – Glie; Limbă şi Neam...În cutezanţa ei de mai departe au urmat perioade dificile. A încropit un manuscris, un rod al muncii ei de patru ani (1988-1992) şi deşi cu acceptul Uniunii Scriitorilor şi a unor scriitori de talia lui N. Dabija şi Iu. Filip a fost înregistrat pentru publicare, acest manuscris n-a mai văzut lumina zilei. Apoi a urmat un alt manuscris (1992), apoi încă unul (1996) şi încă unul (1998) - toate au avut aceeaşi soartă. Steliana n-a disperat însă, îşi continua studiile, frecventa cenaclurile, îi plăceau vacanţele, în timpul cărora pleca peste Prut,

Redeşteptarea naţională a basarabenilor a fost dezideratul întregii populaţii, însă mesajul aspiraţiilor revoluţionare, năzuinţa puternică de îndeplinire le-au purtat pe umerii lor în special tinerii anilor ‘ 90 ai secolului trecut, astăzi oameni în toată firea, cu merite deosebite la altarul valorilor naţionale, oameni simpli sau şi mai aproape de adevăr, plecaţi de aici. Unii dintre ei nu se mai regăsesc printre noi. Este şi cazul Stelianei Grama, o tânără talentată, care a reuşit să se impună prin scrierile sale şi prin spiritul său adolescentin în arta şi literatura scrisă din Basarabia. Aceste scrieri au început să-şi croiască drum şi peste Prut. Se zice uneori că omul trebuie să treacă prin viaţă, pentru ca mai apoi să aibă parte de aplauze. Această afirmare este atribuită multor oameni din cultură, care în viaţă fiind, au trecut neobservaţi de noi. Vis a vis de portretul Stelianei Grama, ţinem să credem (în cel mai rău caz), că nu a fost ceva din motivul invidiei sau al egoismului, dat fiind faptul, că literaţii care deţineau pârghiile literaturii basarabene şi erau cei mai mari susţinători ai renaşterii naţionale, probabil că încă nu se dezmeticiseră (din inerţie!), că a venit şi timpul celor mai tineri, cu rătăciri şi idei radicale. Poate, nimeni nici nu bănuia atunci că Steliana, copila care îşi încerca vocaţiile sale literare încă de la o vârstă fragedă prin publicaţiile pentru copii ale timpului, apoi tânăra adolescentină, care îşi forţa condeiul în diverse publicaţii de pe ambele maluri ale Prutului

unde se reîntâlnea cu junii literaţi bucureşteni din cenaclul „Săgetătorii”...De va trece toamna, / De-ar veni Crăciunul, / Să văd Bucureştiul, / Să-l vedem pe bunul... (îl are în vedere pe mentorul, scriitorul Tudor Opriş)...iv; avea mare pasiune pentru spectacole, concerte, filme şi desigur, scria. Speranţele neîmplinite au determinat-o să scrie mai târziu într-un studiu despre literatură... astăzi tânărul literat poate fi asemuit cu un pelerin rătăcit în nisipurile Saharei, fără apă şi fără merinde, doar cei mai aprigi, mai puternici şi mai stoici au anumite şanse iluzorii de a descoperi vre-o oază. Tânărul literat trebuie ajutat. Aici şi acum. Să debuteze. Cum? Sunt atâtea minţi luminate care ar trebui să găsească modalităţile necesare şi adecvate. Aşteptăm... Scriind... Creăm, într-un cuvântv. Autoarea acestor rînduri a fost mult preocupată de fenomenul culturi de la noi. De ce cultură? Pentru că la început era... anume ea. Ce să fi fost fructul oprit, dacă nu un simbol al civilizaţiei? A urmărit cu meticulozitate metamorfoza acestei laturi a societăţii basarabene în timpul pe care l-a avut la îndemână şi prin moralitatea sa se simţea întrun fel obligată să contribuie la ea: noi, generaţia nouzecistă, ne-am născut prea devreme (sau prea ) tîrziu pentru a debuta în volum. Unicele noastre surse de mediatizare sunt presa scrisă, cea electronică şi... cenaclurile. Cam în aşa mod ne-am format noi toţi, de la ’90 încoace. Steliana a comentat (am încercat cu pana– mi să redau actualitatea culturală)1 în paginile unor publicaţii basarabene ca „Lumina”, „Literatura şi arta”, „Curierul de seară”, „Flux”, „Patria tânără”, „Lanterna Magică”, „Zigzaz”, „Mesagerul” (adeseori recurgâd la pseudonime literare, cu o fidelitate invincibilă), tot ce a fost caracteristic pentru acei ani de renaştere naţională: lansări de cărţi noi, cu idei noi în cadrul bibliotecilor şi a cenaclurilor, unde lumea mai venea să-şi citească şi fragmente din manuscrisele păstrate în sertar; în cadrul cluburilor, unde se asculta muzica folk, se privea teatru, se vizionau diverse filme documentare, SF, artistice etc. , după care aveau loc discuţiile. Tocmai se împliniseră 100 de ani de la crearea cinematofrafiei. Pe Steliana au interesat-o evenimentele şi din acest sferă de activitate, consemnând materiale cu sugestii şi păreri proprii. Spre exemplu, la premiera filmului Meşterul Manole în regia lui Ion Popescu şi la scenariul filmului Pasărea paradisului, semnat de Mihai Bădicheanu S. Grama a publicat în paginile ziarului Curierul de seară, 1995 două comentarii-referinţe, respectiv în aprilie Revitalizarea mitului ancestral şi octombrie Pasăre a paradisului, zboară!. Toate acestea luate împreună, plus efectul creator pe care l-a dezvoltat Steliana în elucidarea lor au format-o ca o persoană cu verticalitate şi cu viziuni progresiste extinse asupra procesului de schimbare a societăţii în care trăia, activa, visa.

aceasta Steliana, pe lîngă faptul că avea deja o facultate la Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării la Universitatea de Stat din Moldova, a făcut (în 1996-1999) Facultatea Arte Dramatice a Universităţii de Stat a Artelor din Moldova, apoi Doctorantura la Institutul de Istorie şi Teoria Artei al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, la specialitatea Teatralogie, devenind în acest răstimp şi membru al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru (1998), Membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova (1999), al Jurnaliştilor din Republica Moldova (2000) şi al Uniunii Scriitorilor din România (2002) (cam dificil să enumăr aceste trepte în devenire a unei tinere la vârsta de numai 28 de ani). În confesiunile sale despre teatru Steliana enumără un lung şir de evenimente, care au demarat pe scena teatrului naţional, evenimente care au marcat-o atât pe ea, cât şi pe întreaga noastră societate. Este vorba despre teatrul moldovenesc în noua s-a perioadă de revenire după baricadele culturale, anterioare redeşteptării naţionale. Teatrul este de neconceput fără dramaturgie. Referitor la dramaturgia teatrală de la noi S. Grama scria: Sfîrşitul anilor ’80 ai secolului trecut au coincis cu lupta pentru Renaşterea Naţională. Oamenii îşi valorificau potenţialul actoricesc în piaţă, care devenise o scenă imensă pentru ei iar sloganurile politice erau preluate drept replici. Poate că anume din această cauză interesul faţă de teatru a început să scadă. Actorii de la teatrul E.Ionesco în acel timp veniseră cu un Beckett adaptat la cerinţele timpului şi sau bucurat de un succes enorm. Dacă în acea perioadă dramaturgii ar fi apărut cu piese de sertar sau create ad-hoc, piese ce ar fi reflectat evenimentele de ultimă oră, posibil că dramaturgia contemporană ar fi avut mai multe şanse de a se impune. Or, la noi acest rol i-a revenit poeziei. Autorii de piese, probabil prea culţi pentru a-şi apleca urechea la necesităţile vulvului, au ratat ocazia...vi Steliana Grama a indicat la polimicele aprinse în rândurile oamenilor de teatru. Pe de o parte se aflau regizorii, care negau cu vehemenţă scrierea autohtonă, considerândo drept primitivă şi rudimentară. De cealaltă parte se aflau autorii de piese, care se ambiţionau să-şi apere opera, pledau pentru montarea materialului local, chiar dacă acesta nu întotdeauna se racorda la standardele europene. Meritul deosebit de a reveni la montarea dramaturgiei naţionale contemporane le aparţine, indiscutabil, criticilor de teatru, scria în continuare S. Grama. Această dramaturgie este în mare parte creată de reprezentanţii nouzeciştilor şi în mod deosebit meritul îi aparţine lui Val Butnaru cu piesele sale Procedeul de ju-jitsu, La Veneţia e cu totul altfel, Simfonie în si bemol major, Iosif şi amanta sa, Ţin minte că va ninge şi vom fi fericiţi, Mâine sau poate poimâine, Saxafonul cu frunze roşii (în colaborare cu Mihai Fusu). În premieră Steliana îl menţionează pe C. Cheianu cu piesele Noi, Plasatoarele şi Paganini, Luministul. Anghelina Roşca, un nou dramaturg nouzecist, vine cu piesele De ce nu-mi dai replica „posibil, Mylord”?, Tăcerea iezilor. „Un dramaturg de valoare” – îl numeşte S. Grama pe cel de-al patrulea, Nicolae Ne-

A fost o adoratoare a teatrului şi a realizat la acest dcapitol materiale din cele mai reuşite. Pentru

gru cu una din cele mai reprezentative piese ale sale Revine Marea Sarmaţiană şi ne reîntoarcem în Carpaţi. La 1998 criticul de teatru Steliana Grama, la întrebarea sacramentală Cine are nevoie de dramaturgia contemporană basarabeană? dă răspunsul, uimitor de simplu: nimeni! Cu exepţia a înşişi dramaturgilor, care o creează. Păcat. Pentru că autorii de piese de la noi s-au racordat perfect la standardele occidentale. A o monta nu e o ruşine, ci un act de demnitate naţională. Dacă a existat dramaturgie naţională, a existat şi teatru naţional, spunea întrun interviu al său Steliana. Un studiu monografic solid consacrat temei „Dramaturgia autohtonă din anii 1960-1970 pe scena teatrelor din Moldova” apare în 2010 la editura Lumina, care constituie şi teza de doctor, pe care regretata nu a mai avut ocazia s-o susţină public. Despre importanţa acestui volum s-a vorbit în legătură cu diferite ocazii şi în diverse cercuri. D. Leonid Cemârtan, specialist în domeniul teatrologiei, doctor habilitat în studiul artelor apreciază importanţa studiului ca „valoarea unui document ce ne oferă posibilitatea, ca prin prisma unui artist şi intelectual al timpului să aruncăm o privire asupra problemelor esenţiale dintr-o întreagă epocă a istoriei dramaturgiei şi teatrului naţional din Republica Moldova”.

pre el au scris mai mulţi profesionişti, savanţi şi oameni de cultură de la noi ca N. Bileţchi, H. Corbu, B. Zavatin, M. Cimpoi; Gh. Malarciuc, E. Rusnac, Ion Ciocanu. Implicarea acestor nume a fost necesară şi din motivul, că literatura şi arta moldovenească, fiind contaminată de principiile realismului socialist a suportat un timp de criză, după care a urmat şi perioada de glorie, odată cu apariţia lucrărilor de valoare naţională a lui I. Druţă, D. Matcovschi, A. Busuioc, A. Strâmbeanu, A. Codru, Ion Podoleanu, C. Condrea, Gh. Malarciuc ş.a. S. Grama a avut îndrăzneala şi curajul să se posteze în tă tagmă literară, să scrie la capitolul dat cărţi de o valoare re. Selecţia materilor cuprinse în vomul Memoria sugavei (ediţia a II-a, rezută şi adăugită, Ch.,2013) atestă o listă bogată de nume notorii – scriitori, regizori, actori – un trio component al actului teatral şi scriitoricesc; nume mai ţin cunoscute publicului nostru cât şi o sumedenie intrigantă de fapte şi evenimente, comentate în presă sau în alte izvoare, polemici savante, simpatii şi antipatii, ce predomină în lumea de dincolo de culise. O distinsă familie actuală de intelectuali basarabenivii- istoricul literar, bibliologul şi bibliogaful, dr.în filologie, poeta Claudia Slutu-Grama, dr. în drept, conf. univ. Dumitru C. Grama îşi duce aleanul şi durerea printre noile apariţii editoriale ale regretatei fiice Steliana Grama - poetă, prozatoare, publicist, critic teatral. Editarea şi lansarea cărţilor ei au semnificaţia unor acte de omagiere a omului de litere şi artă, a Stelianei Grama. După tragicul an 2006 pentru familia Grama cărţile n-au încetat să apară. Din rezerva financiară modestă şi prin perseverenţa părinţilor ele continuă să iasă la lumină. Fiind întrebată de cititori dacă ele vor mai fi, D. Claudia (mama) doar a spus: multe. La evenimentele de lansare sunt prezenţi mulţi doritori, copii, elievi şi studenţi. Indiferenţa nu-şi are loc în aceste momente, se ascultă vocea ei, se citesc poeziile ei, se rostesc monologuri, se fredonează muzică. Cu fiecare din cărţile noi apărute ne asociem şi mai mult cu destinul tinerei poete, un destin frânt la început de cale, dar identificat cu Armonia în drumul cunoaşterii de sine şi de lume, de Poezie şi de Adevăr.

Recent a apărut o nouă lucrare monografică, ediţia a II-a a volumului Memoria sugativei, o selecţie de eseuri, articole, prefeţe şi tablete despre teatru şi literatură. Elaborarea şi pregătirea acestei cărţi s-a făcut în cadrul unei teze de licenţă gen proiect profesional la specialitatea Activitate editorială, Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării. Din acest motiv ea poate servi şi drept exemplu elocvent pentru tineri în materie de studiu şi cercetare a unui domeniu sau altul. Lucrarea este un model de învăţare, muncă, erudiţie. Cartea conţine un arsenal bogat de material factologic, bine argumentat, însoţit de comentarile şi nota S. Grama. Volumul scoate în evidenţă cunoştinţele profunde ale autorului în tabla de materii, expunerea logică a textului. Subiectul cărţii nu este unul nou, des-

Traian T. Coşovei De patru ani am decis să scot din viaţa mea televizorul. Plăcerea crainicilor de a informa telespectatorii despre omorurile, jafurile şi tot ce se întâmplă urât în viaţa românilor, a devenit emblematică. Mimica feţelor este a unor roboţi frumoşi care au aceeaşi reacţie, adică niciuna, atunci când anunţă naşterea unui pui de leu alb, starea vremii sau oripilanta crimă comisă de un bărbat care şi-a ucis mama cu 20 de lovituri de cuţit. Despre cultură nici pomeneală. Au considerat probabil că este neinteresantă pentru masa majoritară de indivizi ignoranţi pe care doar şocul, maneaua şi scandalurile vedetelor îi ţin aproape de sticlă. Hrana spirituală este doar a ciudaţilor, a nebunilor care scriu, cred ei. În prima zi a anului am aflat cu regret despre dispariţia poetului Traian T. Coşovei. Am aşteptat în faţa televizorului ca acei roboţei să anunţe trecerea în nefiinţă a unei mari valori lirice româneşti, o pierdere incontestabilă pentru literatura contemporană. Febra revelionului organizat de edilii Bucureştiului a împânzit cu agresivitate micile ecrane a primei zi din an. Nimic despre câştigătorul Premiului Uniunii Scriitorilor, al Premiului ,,Nichita Stănescu” (2000), nimic despre câştigătorul Premiului Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti,şi al Academiei Române, despre cel care a fost membru activ al ,,Cenaclului de Luni” condus de Nicolae Manolescu. Românii ar fi trebuit să ştie măcar în asemenea moment valoarea poetului Traian T. Coşovei care împreună cu Florin Iaru, Ion Stratan şi Mircea Cărtărescu, creează primul nucleu elitist al Generaţiei ‘80 (Generaţia în blugi). Câţi dintre cei care stau cu ochii pironiţi pe ecran, seară de seară, ştiu despre volumul de versuri ,,Aer cu diamante” carte în care apar toţi cei patru poeţi optzecişti? Câţi dintre ignoranţii avizi după senzaţii tari ştiu că TraianTe, cum îi spuneau prietenii. a iniţiat o serie de acţiuni culturale încurajându-i pe mai tinerii săi colegi, vorbind despre cărţile acestora la lansări(Eduard Zalle, Leonard Ancuţa, Catia Maxim, Camellia Iuliana Radu etc.). În anul 1990, redactează împreună cu Dan Goanţă revista ,,Veşti proaste”, din care apar 6 numere, iar mai târziu, împreună cu prozatorul Mircea Nedelciu, editează ziarul ,,Punga d'un kil - organ de stat la coadă”. Acesta era tipărit pe pungi de hârtie destinată ambalării produselor alimentare, sub deviza: ,,Vom fi mai mult decât ocaua lui Cuza”. Noi, cei care iubim cuvântul liră nu putem ignora valoarea, spontaneitatea, nonconformismul celui pe care Dumnezeu a decis să-l ia prea devreme din lumea magiciei cuvintelor. rămas-au poteci de vorbe în urma lui/un suflet între coperte trăind veşnicia,/ca florile de câmp adunând în ierbar soarele şi vântul. /s-a strecurat ca fulgul de păpădie în prima zi din an./ e liber, între cer şi pământ îşi caută pacea sufletului/.aprind un strop de lumină pentru cel ,,Uitat de toţi, în mansarda unui surâs'' unde şi-a învăţat,,povestea celor o mie şi una de nopţi pe de rost.'' Dumnezeu să-l ierte! ,,A murit astăzi omul Traian T Coşovei. Poetul Traian T Coşovei e nemuritor.”, scria cu durere în suflet poetul Adrian Suciu. Bătrâneţile unui băiat cuminte

în telefoanele publice. Mi-am uns trupul cu voci, respiraţii, surâsuri lubrice venite din noapte şi ceaţă, din abisuri, din hău...

Şi eu am fost un băiat răutăcios de altădată. Am fumat, am băut, am aruncat în geamuri de sânge cu inimi sfărâmate, de piatră. Am vorbit de rău genunchii fetelor din cartierEu am pus laţuri la porumbei, lanţuri grele de fier la cuvinte şi frumuseţi, Am avut obrăznicia să-mi ascult până la capăt povestea celor o mie şi una de vieţi.

Am fost un copil rău. Degetele mele au atins ceva neclar, între secure şi gâde, părul meu blond a visat să fluture piramidesă respire parfumuri de Trinidad, de ghirlande şi salbe. Mâinile mi le-am ars la mirajul ţărilor calde.

Pe bătrâna proprietăreasă nu eu am împins-o pe scări. Pe oglinda din lift nu eu am scris un cuvânt foarte mic. Aş fi putut avea o inimă mare. Aş fi putut avea un sânge pitic.

Împrăştiat în lume am fost copil rău şi blond al speranţei de-a fi, al disperării de-a fi fost. Uitat de toţi, în mansarda unui surâs mi-am învăţat povestea celor o mie şi una de nopţi pe de rost.

Cu pumnii am turnat doar grămezi de monezi

,,tramvaiul 26''

Urmează un moment liric semnat Radu Vancu în lectura lui Claudiu Komartin.

Duminică, 8 decembrie 2013, la cafeneaua ,,tramvaiul 26'', a avut loc lansarea antologiei ,,Cele mai frumoase poeme din 2012'', publicată la Editura Tracus Arte, selecţie făcută de Claudiu Komartin şi Radu Vancu. Claudiu Komartin deschide evenimentul lecturând din antologie poeme selectate din volumul de versuri ,,Nimicitorul'', publicat la Editura Limes 2012, autor Aurel Pantea din Alba Iulia, un nume important al generaţiei '80. ,,Song for myself, La vie en rose, Cântec despre oastea lui Igor, Contesa lui Oacă'' sunt poeziile citite de criticul şi poetul Octavian Soviany.

,,Fac parte dintr-o antologie creată de doi prieteni de-ai mei care au realizat un lucru extraordinar...pentru că îşi bat capul cu ceea ce înseamnă o săgeată ce duce dintr-o oră în alta, dintr-o eră, într-o altă eră, cu cea mai mare graţie! Nu e uşor lucru să faci o antologie...ei fac lucrul ăsta de trei ani şi îi felicit pentru asta'', spune poetul Paul Vinicius înainte de a citi două dintre creaţiile sale. Urmează momentul debutanţilor: Livia Ştefan -,,o să mor'',''micuţa lulu''; Radu Niţescu, 22 de ani ,,gringo'',''gândul de noapte'', ''gringo (5). Dimitri Miticov este următorul poet care citeşte din poeziile aflate în antologie: Chibrit, Maşina mea neagră(3), Satelitul silenţios, Copilul Dimitri. gelu munceşte'', ''gelu îşi imaginează'', ''spitalul'', sunt trei dintre poeziile selectate pentru antologie, semnate de Gelu Diaconu, un poet care aduce realitatea auctorială în versurile sale. ,,un roker nouăzecist care a ajuns în momentul cel mai bun al scrisului său'', spune Claudiu Komartin, prezentându-l pe Dan Mihuţ, autorul volumelor de versuri -,,AutoDaFe'', volum de debut rut în anul 2008 şi ,,trei mese pe zi'', publicat de Casa de Pariuri Literare 2012.

Cosmin Petra, reprezentantul rii Tracus Arte şi Claudiu Komartin tesc despre regretatul poet Alexandru Muşina, cel care deschide antologia cu un text interesant despre scris, scrisul ca meşteşug, despre felul în care trebuie să înveţi să şi scrii ,,să dansezi'', spune poetul. Aflăm de la Claudiu Komartin că antologia este făcută în memoria poetului Alexandru Muşina ,,un profesor de care aveam nevoie'', încheie Cosmin Petra apoi lecturează câteva poezii din creaţiile deubtanţilor Yigru Zeltil, 22 de ani, Constanţa (volumul ,,Cacao''- Editura Tracus Arte) şi BogdanAlexandru Stănescu, traducător, autorul volumului de versuri ,,Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul'', Editura Cartea Românească, 2012). Claudiu Komartin incheie lansarea Antologiei ,, Cele mai frumoase poeme ale anului 2012'' citind poezia ,,soarele din chiuvetă îţi curge pe umeri'', autor Marius Conkan. soarele din chiuvetă îţi curge pe umeri. deşi porţi unghii de plastic/nu mă înspăimântă decât mirosul de zmeură/ dintre coapsele tale./ eşti frumoasă când îmi faci de mâncare/ când te machiezi şi îmi atingi buzele negre/ cu buzele tale cărnoase./eşti frumoasă când te aşezi pe pieptul meu/ şi te smiorcăi ca o fetiţă/ să-ţi dau pupicul de noapte bună/ eşti frumoasă când îţi pui ochelari/ şi deretici prin cărţi pe care nu le voi citi/ niciodată./ eşti frumoasă când vorbeşti cu tati la telefon/ şi nu-i pomeneşti de mine/ ca şi cum aş fi un ratat/.eşti frumoasă/ când soarele din chiuvetă îţi curge pe umeri.

Proză

(fragment nymphette_dark99)

Cristina Nemerovschi

M-am născut în noaptea de 21 spre 22 decembrie. Poate dacă ar fi fost un 22 decembrie din oricare alt an, nu 1999, aş fi scăpat de prenumele imbecil, greţos şi insuportabil de Victoria. Dar aşa, fiind ‘99, deci aniversarea a zece ani de la revoluţia pulii, creierul de găină beată al maică-mii s-a gândit că ar fi un frumos gest de patriotism să îmi zică Victoria. Dar n-a fost de ajuns. Ca şi cum Victoria nu e un nume destul de jenant, s-au gândit ei doi, părinţii mei – capra şi şobolanul, să mă potcovească şi cu o denumire de prăjitură. Victoria Violeta. Violeta, prăjitura aia idioată cu şerbet mov. Am urât prăjitura asta din tot sufletul. Nu mi-am mâncat tiza decât de vreo patru ori în toată viaţa mea, şi m-am bucurat cinic când a cam fost scoasă de pe piaţă. Probabil cofetarii o asociau cu vreun simbol al comunismului, iar cofetăriile astea noi, de fiţe, nu prea mai expuneau Violete. Nu dădea bine. Aşa că am rămas cu al doilea prenume cumva degeaba, fiindcă până şi prăjitura dispăruse. Naşterea mea în noaptea de 21 spre 22 decembrie nu mi-a adus doar un nume imbecil. Mi-a adus şi relaţii complicate cu mama, care, imediat cum m-a născut, a simţit că mă urăşte în aceeaşi măsură în care mă iubeşte,

dacă m-o fi iubit pe atunci. Era încă oarecum tânără, avea 23 de ani şi, deşi însărcinată în luna a opta, se pregătea de o trecere în noul mileniu cât se poate de wild, cu o petrecere la o cabană alături de prietenii lor cei mai buni, ai ei şi ai tatii, o gaşcă de vreo doişpe persoane. Cu băutură, artificii, sex şi ce alte metode de distracţie or mai fi avut ei pe vremea aia. Dar eu, încăpăţânată şi nesimţită, i-am rupt apa pe nepregătite, obligând-o să meargă la spital şi să petreacă acolo Crăciunul şi zilele de după, transformând rochia grena pentru gravide sexy şi pantofii cu toc cui planificaţi pentru 31 decembrie într-un vis care a rămas pentru totdeauna neîmplinit. Asta e, pesemne că n-am vrut să mă nasc în 2000. Am vrut să fiu un copil al vechiului mileniu. Nu m-a iertat niciodată pentru asta. În ce-l priveşte pe tata, şobolanul, a fost mereu blegul familiei. Nu avea niciun cuvânt de spus. Cred că nici legat de numele meu nu a avut o părere proprie. Mda, vechiul blestem al bărbatului care îşi ia o femeie mai frumoasă decât merită, sau decât crede societatea că merită. Tata a fost mereu panicat că mama îl va părăsi, că îl va înşela, că se va plictisi de el. De plictisit se plictisise, asta e adevărat. Pe toţi ne plictisea tata, ne irita aerul lui mereu apatic, calm, placiditatea lui de şobolan trist cu coada plecată, ca şi cum nimic n-ar fi mai important decât meciul de fotbal de sâmbătă seara de la TV şi jocul de table seara, în spatele blocului, când nu era prea frig afară. Jobul la agenţia de turism unde învârtea toată ziua nişte hârţoage nu-i oferea subiecte palpitante pe care să le discute cu noi când ajungea seara acasă, aşa că îşi făcea datoria de a comunica strictul necesar cu familia întrebându-mă pe mine dacă e totul în regulă la şcoală şi dacă am luat vreo notă. “Îhâm”, îi răspundeam invariabil, zilnic, cu gura plină de suc sau mâncare, şi nici măcar nu se obosea să mă descoasă dacă „îhâm” însemna da sau nu. Evident că, din cauza acestei lipse acute şi stupide de comunicare, el era convins că sunt încă virgină. Mama probabil bănuia că nu mai sunt, după ce îmi găsise în sertarul biroului pastile de a doua zi, prezervative, cătuşe cu blăniţă şi un test de sarcină pe care îl cumpărasem preventiv, fără să fie deocamdată nevoie să-l folosesc. Nu erau singurele motive care să-i dea de bănuit; mai erau şi acele momente în care mă surprinsese împreună cu Dev, în camera mea. Revenind la tata, nici legat de Tedy nu era în stare să ia decizii. Le lua tot capra. Când l-au exmatriculat prima dată pe frati-miu, în clasa a şaptea, fiindcă îi găsiseră jurnalul în care descria cu amănunte cum avea de gând să pună o bombă în sala de sport şi cum avea să-şi tortureze colegii, lucrându-le îndelung beregata cu un cuţit bont, mama a decis la ce şcoală avea să-l mute. Şobolanul a ridicat din umeri, cu un „cum crezi tu că e mai bine”. Eu mă pregăteam de banchetul de sfârşit de clasa a patra. Mă bucuram că scap de scorpia de învăţătoare şi că exista o şansă, cât de mică, ca nimeni să nu-mi mai spună Victoria în viitor. [...] Când eram în clasa a patra, o vită îi recomandase maică-mii să ne ducă pe amândoi, pe mine şi pe Tedy, la psihologul şcolii fiindcă, spunea ea, vita adică, „e ceva în neregulă cu copilaşii ăştia ai tăi”. Îi băgase cumva maicămii în cap că există şanse ca în viitor să dezvoltăm un comportament antisocial, ba chiar criminal. Aşa ne-a dus capra la psiholog. Tedy stătea pe un scaun rotativ, cu un crac îmbrăcat în blugi rupţi şi tenişi negri pe braţul scaunul, şi se tot învârtea. Mânca hârtie şi o scuipa în direcţia biroului psihologului. Eu eram ceva mai cuminte. Tocmai îmi făcusem o gaură în nas, pentru pierce, şi încercam să o ating cu limba. Nu mai ştiu exact de ce, ţin minte că mă ustura şi aveam senzaţia că dacă voi da cu limba peste ea, n-o să mă mai usture. Capra se îmbrăcase cu un compleu bleu, fusese la coafor, îşi luase tocurile mari şi subţiri, caraghioase, şi acum stătea picior peste picior, făcându-i ochi dulci psihologului. Capra făcea ochi dulci oricui: poştaşului care aducea pensia vecinilor, taximetriştilor, administratorului, vecinilor pe care-i întâlneam în lift, vânzătorului de la butic, oamenilor din staţie, când aştepta autobuzul, tipilor cu care se întâlnea când făcea jogging în parc, antrenorului de fitness, tipului de la cafeneaua unde bea un fresh de portocale după sală, profilor mei, profilor lui Tedy, amicilor lui Tedy, prietenilor tatei, tatălui lui Coco, omului care venea să repare Tv-ul, maşina de spălat, instalaţia din baie, gardienilor din parc, bodyguarzilor de la bancă, aurolacilor. Psihologul şcolii era, din punctul ăsta de vedere, un pas înainte. Avea părul alb, dar era relativ strangely cute, un fel de John Malkovich. Era amabil, ne privea frumos, ne punea multe întrebări. Când dădeam un răspuns, îşi nota cu un aer reflexiv ceea ce aflase într-un carneţel elegant, îmbrăcat în piele neagră. Şi caprei îi arunca priviri blânde, probabil se prinsese că e în călduri şi nu voia să o jignească. Avea şi un birou decorat frumos. Mda, păcat că era prost. Ăsta era singurul lui neajuns, altfel era chiar simpatic. Dar era prost bâtă; ne tot întreba dacă ne place să torturăm animalele. Când i-a pus prima dată întrebarea asta lui Tedy, frate-miu a scuipat în direcţia lui un cocoloş mare de hârtie înmuiată în salivă, care a aterizat pe caietul elegant, îmbrăcat în piele neagră. ― Tedy, potoleşte-te! Ce-i comportamentul ăsta?, a ţipat capra la el. E comportamentul lui de toate zilele, ce, nu l-ai mai văzut scuipând cu chestii în oameni, îmi venea să o întreb pe capră, s-o fac de râs în faţa lui Malkovich ăsta, dă-o-n morţii mă-sii de ipocrită. Dar m-am abţinut. Tedy a ignorat-o, aşa cum făcea de obicei. A continuat să scuipe hârtie mestecată spre psiholog. Fireşte, atât el, cât şi eu am răspuns că ne plac animalele la nebunie şi nu le-am răni niciodată. Fireşte, am spus eu, completată de Tedy, oamenii sunt altceva. Pe ei nu avem de ce să ne abţinem să-i rănim. ― Păi de ce nu-i priviţi ca pe nişte animale şi pe ei? Nişte animale mai mari, mai evoluate..., a spus Malkovich. Tedy a scuipat nervos un alt cocoloş de hârtie, care a aterizat de data asta pe costumul lui Malkovich.

― Ţie ţi se pare că oamenii sunt la fel de inteligenţi şi frumoşi ca animalele? Eşti nebun sau doar prost?, l-a întrebat Tedy, direct, aşa cum era el mai mereu. ― Tedy!!! Vorbeşte frumos, astea-s maniere?!, s-a scandalizat capra. ― Tedy are dreptate, am comentat eu. ― Omul este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, fireşte că e mai frumos şi mai inteligent decât un animal, s-a băgat şi capra, vorbind piţigăiat. Până şi Malkovich, cât era el de prost, a privit-o cu compătimire. ― Taci tu, în pula mea, că eşti proastă, a replicat Tedy, scuipând hârtie, de data asta pe jos. ― Tedy!!! Aşa vorbeşti cu mama ta?!, a urlat iar capra. ― Vă rog, vă rog, a încercat Malkovich să aplaneze conflictul familial. Ne aflăm aici ca să elucidăm... Mi-era cumva milă de el, prins la mijloc, aşa că am intervenit şi eu: ― Ce vrea Tedy să spună, şi are dreptate, este că omul e mai degrabă un animal defect. Un animal care nu mai ştie să funcţioneze. N-are pentru ce trăi, orbecăie ca prostul, copiază tot ce vede în jur şi asta îl face, desigur, inferior. Eram mândră de cum îmi ieşise asta. Şi Tedy era: ― Vezi, proasto?, a întrebat-o retoric pe mama. Pune mâna şi învaţă de la Vicky. Mai gândeşte şi tu, să vezi că n-o să te mai plictiseşti aşa tare cu viaţa ta. ― Vă rog, vă rog, să păstrăm un nivel decent al conversaţiei..., a intervenit Malkovich. ― Nu ştiu ce să mai fac, domnule doctor, copiii ăştia au luat-o razna total..., s-a plâns capra. ― Pff, a pufnit Tedy. El e psiholog, nu-i doctor. Psihiatrul e doctor. Mai cultivă-te şi tu, a apostrofat-o el, în timp ce scuipa hârtie. Îl iubisem tare mult pe Tedy în ziua aia. De fapt, îl iubeam mereu, constant, mai mult decât iubeam pe oricine altcineva. Dar cel mai mult îi iubeam când se manifesta, când se exprima, când era el însuşi. Îl iubeam mult şi în perioadele în care aflam că iar aveam să ne mutăm, că iar făcuse ameninţările lui tăcute, neştiute de alţii. Deşi gesturile lui îmi afectau viaţa, iubirea mea faţă de Tedy nu scădea, ci dimpotrivă. ― Ca să vă daţi şi dumneavoastră seama, să înţelegeţi de ce sunt aici şi prin ce calvar trec, eu cu acest comportament antisocial am de-a face zilnic, zi de zi, vai de capul meu, nu ştiu ce păcate oi avea de ispăşit..., s-a plâns lui Malkovich capra, cu o moacă de parcă avea să izbucnească în plâns. ― Nu-i antisocial, e doar anti prostie, a spus Tedy, calm, fără să mai scuipe hârtie. Cred că i se terminase. I-am întins, cumva pe ascuns, o foaie din caietul meu de mate, cu tema. A rupt jumătate din ea şi a băgat-o în gură. ― Ok, a spus Malkovich, după o pauză de gândire. Şi cum aţi vrea voi să fie oamenii ca să vă placă, ca să vă înţelegeţi cu ei? Ca să-i toleraţi? ― Inexistenţi, a spus Tedy, scuipând din nou hârtia morfolită. ― Deştepţi, am spus eu, cam în acelaşi timp cu frati-miu. Malkovich şi-a notat de zor în carneţel. Probabil o remarcă de genul „fata mai are şanse de integrare în societate, băiatul nu, e un caz pierdut”. După aia a început din nou cu băşinile lui, cu torturarea animalelor. ― Vreau să-mi răspundeţi pe rând. Avem următoarea situaţie: pe marginea trotuarului, găsiţi o pisică lovită de maşină. Sângerează şi are o lăbuţă ruptă. E întuneric şi nu e nimeni prin preajmă. Ce faceţi cu pisica? ― O duc la un cabinet veterinar nonstop, o repară ăia şi o adopt, a spus Tedy, în timp ce capra şi-a dat ochii peste cap: ― Sigur, pisici ne mai lipseau… ― E doar un experiment, vă asigur, a liniştit-o Malkovich. Nu e ca şi cum pisica ar exista... ― Vedeţi, chiar e proastă, a spus Tedy spre psiholog, pentru prima dată privindu-l cu complicitate. ― Tedy! Te rog frumos să mă respecţi! Sunt mama ta!, a ţipat iar capra. ― Ca să te respect, tre’ să meriţi, a pus-o Tedy la punct, imediat. Malkovich s-a întors spre mine, aşteptând şi răspunsul meu. A, da. Pisica lovită de maşină. ― O iau acasă, o pansez, o hrănesc şi aştept să se facă dimineaţă ca să o duc la doctor. Sau cum a zis Tedy. ― Îhm, hm, a zis Malkovich, notând răspunsul meu în carneţelul pe care aterizase iar hârtie scuipată de frati-miu. ― Nu vă iau nicio pisică, să vă puneţi pofta-n cui, a mai zis, supărată, capra. Cred că o deranja şi faptul că Malkovich nu părea să-i acorde atâta atenţie pe cât ar fi sperat ea. ― Hai să ne gândim şi la următoarea situaţie: aveţi o pisică. Într-o zi, prinde un porumbel şi îl aduce acasă, rănit. Cum procedaţi? Salvaţi porumbelul? Pedepsiţi violent pisica? Tedy părea ocupat cu mestecatul hârtiei, pe care-o scuipa de data asta pe pantofii cu toc înalt ai caprei. Ea îşi scutura murdăria şi îl privea urât. Am răspuns eu prima: ― Salvez porumbelul, îl fac bine, pe urmă îi dau drumul, dar nu pedepsesc pisica. Îi explic frumos că n-are voie să prindă păsări. Malkovich şi-a notat răspunsul, satisfăcut. Până să răspundă şi Tedy, capra s-a băgat iar în discuţie:

― Domnu’ doctor, dar ce importanţă au toate astea, cu pisici, ce porumbei? Eu oricum nu le iau animal de companie, fiindcă nu am timp să stau după el... Să-mi lase păr prin casă... Nu văd rostul discuţiei. Mai bine le-aţi da un tratament, ceva, ca să nu se mai ia la bătaie cu copiii, să fie cuminţi la ore, să nu-şi mai supere profesorii... Tedy a pufnit în râs. ― Îmi pare rău, dar nu există un tratament pentru aşa ceva, a spus Malkovich, zâmbind condescendent. Cred că realiza şi el cât de caraghioasă e capra. ― Ceea ce vreau eu să stabilesc acum este dacă dorinţa lor de a răni fiinţe umane este un impuls inconştient sau, aşa cum pare să fie cazul, mai degrabă o convingere dobândită, a încercat să o lămurească Malkovich. Ultima situaţie ipotetică, după care terminăm cu întrebările, ni s-a adresat nouă. Sunteţi în curtea şcolii şi îi vedeţi pe amicii voştri chinuind un câine. Cum procedaţi? ― Merg la ei şi le ard câţiva bocanci în bot. Pe unul îl bag cu capul în jos în tomberon şi îi dau foc, a zis Tedy, foarte calm, fără să mai scuipe hârtie. ― Doamne fereşte!, a zis capra, speriată. Păi şi dacă, doamne fereşte, e un copil de la noi din bloc, care ne cunoaşte?! Să se ducă vorba prin tot cartierul... Am început să râd cu poftă, în hohote. Tedy a zâmbit şi el. Terminase iar hârtia, dar nu i-am mai dat din caietul meu. Cred că nu mai avea rost. Experimentul Malkovich părea să se apropie de sfârşit. Diagnosticul a fost ceva de genul că suntem prea deştepţi pentru vârsta noastră, gândim prea mult, şi că nu ar trebui să se îngrijoreze capra. Mai degrabă, i-a spus Malkovich, ar trebui să fie mândră fiindcă noi doi vom ajunge, fără-ndoială, artişti sau ceva oricum remarcabil. Mai naşpa a fost pe urmă la mate, unde profa a crezut că îmi bat joc de ea când i-am spus că Tedy, fratele meu, îmi mâncase tema fiindcă era puţin nervos.

Dezrădăcinare sau Un nou început

- Helene

Pflitsch

Aveam mai multe motive pentru care trebuia să plec din ţară. Primul era cel financiar. Mă săturasem să bat la uşi care nu mi se deschideau. Mă săturasem să mai trimit CV-uri, care probabil, nici nu erau citite. Îmi aminteam fraze de genul: „La cinzeci de ani nimeni nu mai are nevoie de tine!” pe care le combăteam cu înverşunare. Portofelul gol mă obliga să îmi schimb atitudinea. Aveam în urmă peste douăzeci şi cinci de ani de activitate în domenii în care, dacă nu excelasem, fusesem cel puţin „bună”. O viaţă în care am învăţat în fiecare zi câte ceva. O viaţă în care pe primul plan a fost munca. Fusesem mândră de însemnările din cartea de muncă. Dar, în loc să îmi deschidă uşi, le închideau. Şi asta în timp ce anunţurile începeau cu „expe-

rienţă”. - Experienţa dv. este mult prea mare pentru noi. Nu putem să vă plătim la valoarea dv. - Ştiu asta, dar nici nu vă pretind. Sunt convinsă că pot accepta oferta dv. salarială – am ajuns să răspund. - Credeţi-ne, este mult prea mică. - Dacă acesta este singurul impediment din partea dv., aş vrea să cunosc oferta. Nu primeam răspuns. Eram la latitudinea celui care intervieva. Şi, dintr-un motiv sau altul, acesta nu mă vroia în apropierea lui. Uneori, cu delicateţe, se făcea referire la anii mei. Aveam cinzeci de ani. Puteam munci. Eram dispusă să fac orice. Nu mi-ar fi fost deloc greu să spăl podele şi să şterg praful. - Dar sunteţi mult prea calificată pentru munca asta. Nu putem să vă angajăm. Începusem să simt frica pentru „ziua de mâine”. Din ce voi trăi? Probabil o pancartă în care să îmi strig neputinţa atârnată la gâtul meu m-ar fi ajutat. Dar ar fi fost atât de mulţi care nu m-ar fi crezut. Atât de mulţi care ar fi spus: - Nu vrea să muncească! Am gândit la fel de atâtea ori. Îmi era ruşine de mine. Puteam purta doar o singură pancartă. Pe care să îmi scriu scuzele faţă de toţi cei care îi nedreptăţisem cu gândirea mea. La ce le-ar folosi? Probabil, atât de dezamăgiţi de viaţă, nici nu m-ar fi observat. Un alt motiv a fost Erich. În urmă cu o lună i se amputase piciorul. Eram nevoită să împing căruciorul. Fiecare apariţie în public îmi aducea aceleaşi dezamăgiri faţă de lumea care mă înconjura.

Dacă am putut trece peste mirarea sau compătimirea falsă, nu am putut trece peste indiferenţa sau poate chiar scârba faţă de omul handicapat. Împingeam căruciorul pe trotuarele oraşului şi reuşeam cu greu să mă strecor printr-o lumea grăbită. Ocupam prea mult spaţiu ce le aparţinea. Eram prea înceată pentru şoferii grăbiţi. Şi nimeni, niciodată, nu m-a ajutat să urc o pantă sau o treaptă. Nu vorbeam nicio limba străină. Eram un antitalent. Dar nu aveam de ales. Trebuia să găsesc în mine resurse să-mi depăşesc acest handicap. * Liana mi-a răspuns mai repede decât mă aşteptam. Şi nu mi-a dat timp de gândire. - Vii acum, e foarte bine. Pentru altă dată... nu ştiu... Ceea ce îţi ofer acum este foarte bun. - Vin! Ochii lui Erich erau ai unui căprior rănit. Rămânea singur, şi asta abia după o lună de când îşi pierduse piciorul. Era atât de dependent de mine! Şi fizic, şi psihic. Ştiam toate astea, dar era singura variantă care îmi rămăsese. Mai întâi de toate trebuia să plătesc chiria locuinţei şi să asigur mâncarea cea de toate zilele. De mult timp contul era gol. Luni de zile am plătit toate astea cu ajutorul bijuteriilor pe care le aveam. Le amanetasem pe rând, una câte una. Într-un final, le pierdusem definitiv. Cu fiecare zi care trecea, conştientizam că în România nu voi putea să mai lucrez vreodată. Eram prea bătrână! Iar pentru pensie… prea tânără! Un cerc vicios din care nu puteam ieşi. Aveam la dispoziţie douăzeci şi patru de ore să îmi pregătesc bagajele. 15 octombrie. Un nou început. La care nu m-am gândit niciodată. M-a trezit soneria ceasului şi, în acelaşi timp, frigul care îmi pătrunsese în oase. L-am pus pe seama stresului şi a oboselii acumulate. Doar când i-am deschis uşa lui Adi, am văzut că afară se instalase iarna. Nimic nu prevestise de cu seară această ninsoare. Zăpada acoperise totul.Totul era alb. Doar sufletul meu era negru. Nu ştiam ce mă aşteaptă înainte. Ştiam ce las în urmă. Erich nu mă ajuta de loc să trec peste deznădejdea care mă cuprinsese încă de cu seară. Nu eram sigură dacă era frica de ceea ce mă aştepta sau dacă ochii lui mă făceau să simt asta. Am urcat în autocar fără să privesc înapoi. Mi-am ocupat locul, undeva pe la mijlocul lui. Mi-am lipit fruntea fierbinte de geamul rece. Afară mai ningea încă. Drumul până la graniţă a fost destul de anevoios. Spre mulţumirea mea, locurile din autocar erau mai numeroase decât cele ale călătorilor. Locul de lângă mine a rămas gol. În faţa mea se instalase confortabil, pentru „un somn până la destinaţie”, cum anunţase în gura mare, un bărbat cam de aceeaşi vârstă cu mine. Lateral de el, o femeie de vreo treizeci de ani mi-a atras atenţia. Semăna al naibii de tare cu una din fostele mele angajate. Până şi vocea îi semăna. Oricât m-am străduit să aud cum o cheamă, nu am reuşit. Nu voi şti niciodată dacă a fost sau nu Melania. Ea a întreţinut „atmosfera” pe tot parcursul călătoriei. Puteai spune că e un angajat al firmei. Ştia rostul a tot şi a toate. Repede, a adunat în jurul ei persoane pentru care această călătorie era o experienţă nouă. Undeva, pe locurile din spatele şoferului, era o pereche tânără. În rest, femei. Am aflat „povestea” fiecăreia. Cu toatele plecau la muncă, în case de germani bătrâni sau bolnavi. Unele se îndreptau spre familii pentru care mai lucraseră. Altele mergeau la familii necunoscute, dar aveau experienţă. Iar altele, printre care mă număram şi eu, erau la prima experienţă de acest fel. Stăteam în scaunul meu, cu ochii închişi, ascultând-o pe Melania. Îşi împărtăşea experienţa unei femei cam de vârsta ei, mărunţică, care nu îşi putea ascunde neliniştea. - Ei, nu poţi să ştii până nu ajungi acolo, ce te aşteaptă. Sunt familii şi familii. Cu unele te poţi înţelege. Cu altele, nu. Asta e. Trebuie să nu pui la suflet. Faci ce poţi şi cum poţi. Nu auzi şi nu vezi. Trei luni treccum trec şi îţi iei banii. * Germania. Visasem de nenumărate ori că voi călători. De-a lungul timpului, îmi închipuisem nenumărate trasee. Acum, îmi dădeam seama că niciodată, niciun traseu nu cuprindea Germania.Poate doar atunci când l-am citit pe Tudoran m-am gândit pentru o clipă să cunosc locurile lui Loreley. Pentru o clipă, doar. Încercam să-mi aduc în minte cunoştinţele despre ţara asta. Nu aveam certitudinea că ceea ce ştiam sunt lucruri adevărate. Germania însemna: oameni blonzi cu ochi albaştri, reci şi ursuzi, Hitler, ordine, lege. Şi mai ştiam că actualul papă este german, deci „un popor catolic”, mi-am spus.

În anul întâi de liceu făcusem germana. Am avut o profesoară care urma să se pensioneze. Era atât de sătulă de predat, încât de cele mai multe ori venea la oră însoţită de un magnetofon vechi. Ascultam muzică tradiţională nemţească. Apoi, în anii care au urmat, s-au perindat prin faţa catedrei o sumedenie de fete care visau să urmeze o facultate de limbi germanice. Nu ne luau în serios, cum de altfel nu le luam nici noi. La asta se adăugase şi antitalentul meu nativ de a învăţa o limbă străină. Mi-au rămas în minte doar puţine cuvinte şi câteva reguli gramaticale. Puţin. Dar tot mai mult decât nimic. Cel puţin puteam să citesc destul de corect un cuvânt din dicţionar. Urma să cobor la ora paisprezece. Treizeci de ore şi trei ţări. * Camera care îmi revenea fusese camera unui elev, poate a Evelinei. Era mobilată simplu: un mic pat, un dulap, o bibliotecă ticsită de cărţi şi o mică masă cu două scaune. Pe masă un buchet de flori multicolore dădeau camerei un aer primitor. Lângă ele, o mulţime de dulciuri şi fructe, un pahar, o cană, o farfurioară. Am parcurs cu privirea cărţile. Autori cunoscuţi îmi făceau cu ochiul, neştiind că nu pot să-i citesc în germană. Am fost lăsată să mă instalez şi să mă odihnesc după istovitoarea călătorie. Un mic pat, pereţi albi şi o sumedenie de cărţi pe care nu eram în stare să le citesc. Oma şi Opa undeva, jos, în bucătăria unei mici case nemţeşti. Doar atât şi... au dispărut cinzeci de ani de viaţă. Mă simţeam o plantă ruptă. Rădăcinile mi-au rămas undeva, la două mii de kilometri şi nu ştiam dacă voi găsi pământ bun să pot supravieţui.

Fragment din romanul ,,Am murit, din fericire” - Theo Anghel Un căţel vagabond, cu blană portocalie şi răzleţe pete albe, s-a apropiat de noi şi după ce ne-a studiat o vreme cu ochi blânzi, s-a strecurat sub bancă, şi-a pus botul pe labe şi a închis ochii. Alt fiu vitreg al sorţii. Îi era foame. Am simţit-o. Din păcate nu-l puteam ajuta cu nimic. Starea aceea de neputinţă, cea care mi se strecura în creier unde-mi picura strop cu strop veninul descurajării mă cuprinse din nou. Ceva nu era în regulă. – Nu poţi face planuri pe stomacul gol, a spus Abel. Chiar dacă Ama se va oripila, va trebui să furi. În cazul în care ceasul se va activa acum nu vei fi în stare de nimic. Trebuie să te hrăneşti. Cei doi începură o ciorovăială care deşi îmi devenise familiară, nu înceta să mă irite în aşa măsură încât simţeam cum o stare de furie agonizantă, vecină cu nebunia mă străbătea ca un frison, din vârful firului de păr până în călcâie. Şi starea aceea de agresivitate îmi devenise familiară. Nu-mi mai puneam întrebări în legătură cu ea. Făcea parte din fiinţa mea, se insinuase atât de perfid în interiorul meu încât n-o mai deosebeam de restul aspectelor esenţiale care îmi creionau caracterul. M-am ridicat cu intenţia de a mă îndepărta de ei, dar o ameţeală care mă cuprinse dintr-o dată, mă sili să rămân pe loc. Căţelul portocaliu ridicase botul de pe labe şi mă privea. Îmi studia palmele şi am intuit că spera să le introduc în buzunare de unde să scot în mod magic vreun os sau orice altceva de înfulecat. Atunci m-am hotărât. Abel era în extaz, iar Ama, simţindu-mi dârzenia, a considerat că n-are niciun rost să-şi mai bată gura ei angelică în încercarea de a mă ţine pe calea dreaptă. Dacă acea cale dreaptă presupunea să mor de foame, aveam ceva de obiectat. Chiar aveam! – Dacă tot te-ai decis, am un sfat pentru tine, începu Ama. Urmează-ţi instinctul. Nu-mi venea să cred. Ama avea şi ea o coastă de drăcuşor în trupuşorul ei delicat. Se părea că limita dintre bine şi rău nu era chiar atât de categoric trasată. Era una laxă, variabilă şi putea fi trasă încoace şi-ncolo în funcţie de situaţie. Scopul scuză mijloacele? Expresia asta trebuie să fi fost inventată de cineva într-o situaţie asemănătoare cu a mea. Urmează-ţi instinctul! Uşor de zis. A trebuit să-mi amintesc de spunea dicţionarul despre cuvântul „instinct”. Reflex înnăscut, necondiţionat, care asigură supravieţuirea - cu tot ce presupune ea, am adăugat eu cu gândul egoist de a mă pune la adăpost, măcar faţă de conştiinţa mea, de ceea ce urma să fiu nevoită să întreprind. Bun! Să vedem ce spune instinctul.

Afurisitul tăcea. Degeaba m-am cufundat în mine însumi căutând îndrumarea intuiţiei. Probabil că şi ea, intuiţia, era amorţită de foame. Îmi amintesc că unchiul Tibi, soţul mătuşii Aimee, exclama deseori după masă: Ce bine e cu burta plină! Nu înţelegeam deloc ce vrea să spună cu asta. Dar pe vremea aia cuvântul „foame” era ceva despre care doar citeam sau auzeam pe la ştiri. Li se întâmpla doar altora. Şovăiam între a mă afunda în inima parcului şi a ieşi pe trotuar, în mulţime. Se lăsa seara şi locul în care mă aflam devenea tot mai întunecos. Asta nu era rău. Rău era faptul că nu era nici ţipenie de om. Trebuia să ajung într-o zonă populată şi să-mi aleg dintre mieii nocturni, unul pe care să-l sacrific. Chiar dacă foamea îmi amorţise unele zone din creier, cel puţin asta bănuiam eu că se întâmpla, tot mai rămâneau unele alerte, care urzeau planuri diabolice. Poate că asta era instinctul în acţiune. Fără să cer acordul companionilor mei am rostit cuvântul „Visio” cu grijă la accent şi ceea ce bănuiam că se va întâmpla, s-a întâmplat. Îngerii mei au devenit invizibili pentru ceilalţi. Se pare că nu şi pentru căţel care nu şia luat ochii încărcaţi de speranţă de la ei. – Ce vrei să faci? m-a întrebat Ama şi am simţit teamă în vocea ei. Nu i-am răspuns. Ştiam că oricum îmi hălăduie prin minte. – E foarte periculos, continuă ea. – E foarte bine, mă încurajă Abel. Nici nu mă aşteptam la altceva de la el. Avea să se bucure de o carieră strălucită, acest drăcuşor blond. Era mereu pe fază, nu rata nicio ocazie de a mă încuraja să aleg calea păcatului. În situaţia de faţă nici n-aveam ce altă direcţie să urmez. Aşa că am întors privirea de la Ama - ochii ei rosteau mut reproşuri serafice pe care n-aveam niciun chef să le servesc pe burta goală - şi cu pas ciudat de ferm, dată fiind slăbiciunea pe care o simţeam, am luat-o către inima parcului. În curând bezna avea să fie totală. Cu atât mai bine. Aveam un plan. Speram să-mi şi iasă. Cu cât mă apropiam de centru, parcul devenea tot mai animat. Mămici ieşite cu puştii lor pe triciclete, tineri îndrăgostiţi, bătrânei cu picioare greoaie. Nu aveam să-mi găsesc mielul printre ei. Ama clătina din cap fără încetare şi bolborosea pe ton scăzut tot felul de aiureli despre nişte consecinţe pe care urma să le suportăm cu toţii. Abel, în schimb, tăcea, şi părea la fel de încrâncenat ca şi mine. I-am poruncit Amei să tacă. Nu s-a oprit imediat. A mai bombănit ceva, apoi vocea i s-a stins, ca un ecou. Trebuia să recunosc că şi ea îşi făcea treaba destul de bine. Era insistentă. Puteam ajunge să fac lucruri bune numai pentru a scăpa de gura ei. Berzei chioare îi face Dumnezeu cuib! Proverbul ăsta nu era o vorbă în vânt, şi asta avea să se dovedească în curând. Am dat peste o gaşcă de pipiţe, grupate într-un soi de crâng. Observându-le vestimentaţia şi gesturile cu trimitere lipsită de echivoc către cea mai veche meserie din lume pe care le adresau trecătorilor, mi-am felicitat instinctul care a mirosit imediat oportunitatea. Nu. Nu aveam de gând să atac vreuna dintre nefericitele acestea. Mielul meu avea să fie ales dintre potenţialii lor clienţi. Una dintre boitele acelea m-a observat şi a început să mă scruteze minuţios din cap până în picioare. A zâmbit compătimitor. Şi-o fi imaginat că ieşisem la agăţat şi o fi simţit milă la gândul că aveam să rămân cu buza umflată, pentru că doar un orb m-ar fi ales pe mine. Mândria mea de femeie s-a răsculat anemic, dar am înăbuşind-o degrabă. Nu aveam timp pentru aşa ceva. Totuşi, gândul că sub ţoalele acelea jalnice, trupul meu cu stomacul lipit de coaste, mai aspira încă la feminitate, m-a făcut să zâmbesc. Pipiţa, contrariată de zâmbetul meu a dat să se apropie, dar cum n-o puteam lăsa să-mi vadă chipul îndeaproape, m-am retras în umbra unei tufe. S-a întors la colegele ei şi m-a lăsat în plata Domnului. Am respirat uşurată, nu mi-ar fi plăcut să fiu forţată să-i sucesc gâtul. Am studiat-o printre ramurile tufei. Nu părea la fel de vulgară ca celelalte. Părea curată şi gesturile ei aveau o oarecare demnitate reţinută. Încerca să se integreze în grupul acela de cărnuri de vânzare, dar era ca şi când ai fi încercat să ascunzi un diamant în praf de cărbune. Avea un aer de prinţesă căzută în mizerie şi, aşa cum mi se tot întâmpla de la o vreme, m-am pomenit căinând-o. Aducea cu Elena, scumpa mea surioară. Poate că ăsta a fost motivul pentru care mi-a atras atenţia. Un spasm al intestinelor, destul de zgomotos, de data asta, mi-a readus în minte scopul pentru care mă aflam acolo. M-am uitat după însoţitorii mei. Stăteau la oarecare depărtare şi sporovăiau între ei. Spre marea mea mirare, un bărbat s-a apropiat de mine şi m-a cântărit apreciativ din priviri. Vocea Amei mi-a răsunat ca un tunet în creier. – Nu el! L-am privit pe bărbat şi n-aş putea spune de ce, am simţit la fel ca şi Ama, că omul acela nu era cel pe care îl aşteptam. Avea nişte ochi atât de inocenţi, încât mi-a fost ruşine de gândul murdar care i se născuse în minte pe când mă privea. L-am văzut pe Abel cum s-a apropiat de bărbatul care continua să tacă. S-a postat în spatele lui şi i-a suflat în ceafă. Omul s-a înfiorat şi un tremur l-a scuturat din cap până în picioare. – Of! Ce-mi place de tipul ăsta! Dacă i l-aş servi şefului, aş căpăta mai multe grade deodată. E curat ca un bebeluş. Ăştia sunt cei mai preţioşi. S-a certat cu nevastă-sa care e lehuză acasă şi şi-a propus să reguleze o curvă,

ca răzbunare. Uh! Uh! Dacă-l fac să plece îmi rămâi datoare! a spus către Ama, după care s-a aplecat asupra urechii bărbatului şi i-a şoptit ceva. Bărbatul a privit ca năuc în jurul lui, şi total transfigurat a luat-o la sănătoasa pe alee. Era prima oară când îl vedeam pe blondin în acţiune şi trebuie să recunosc că se pricepea. Nu ştiu ce i-a spus bărbatului de la zăpăcit atât de tare, dar spectacolul a fost magistral. La fel de impresionant a fost şi faptul că a ales să facă un gest în totală contradicţie cu misiunea care-i fusese încredinţată de însăşi Dracul cel mare. O făcuse pentru Ama? Nu cred c-o făcuse pentru mine. Era ceva între ăştia doi. Trebuia să aflu, dar nu acum. Acum îmi era foame. Abel s-a reîntors lângă Ama, iar eu am rămas din nou, în aşteptare. Cârdul de cocote se subţiase considerabil, dar Elena mea se afla încă acolo. Probabil că muşterii le preferau pe damele care nu le aduceau aminte de nevestele lor de acasă. Mi-a părut rău de ea. Era evident că nu se afla acolo de plăcere. N-aş fi crezut niciodată că arătând în felul acela, aveam să captez atenţia cuiva, dar până să apară mielul potrivit am mai primit avansuri de la vreo patru rătăciţi. Abel i-a gonit pe toţi, după modelul iniţial şi începusem să cred că Ama mă sabotează. Am ştiut că nu e aşa când la apariţia celui de-al şaselea tip, n-a scos niciun sunet. M-am bucurat mult, căci foamea ameninţa să mă facă să-mi pierd şi ultima brumă de răbdare. Înainte să plec la braţul tipului mi-am aruncat ochii către crângul cu târfe. Elena mea nu mai era acolo. Mam bucurat şi m-am întristat pentru ea. Tipul acesta era unul al dracu de enervant. I-aş fi rupt gâtul doar din plăcere. Niciodată nu am catalogat oamenii după felul în care arată, dar, tipul ăsta mi-a zdruncinat serios tot mănunchiul de convingeri. Chipul lui trăda urmele tuturor curvăsăriilor trecute. Îl citeam ca pe o carte. Avea nişte ochi mici şi rotunzi care mi-au adus aminte de cei ai lui Malorum, sprâncene stufoase care arătau ca o streaşină peste mărgeluţele irisurilor, un nas mare şi vulgar, buze cărnoase şi o bărbie împărţită în două de o adâncitură monstruoasă. Am simţit că stomacul mi se revoltă când buzele individului s-au despărţit şi au dezvelit într-un zâmbet pofticios, un şirag de dinţi mari, îngălbeniţi de tutun. Îi studiam statura şi-mi făceam planuri de atac, iar el interpreta asta ca nerăbdare stârnită de anticipaţia dezmăţului carnal la care aveam de gând să mă dedau. Îmi şoptea cu voce guturală despre toate nebuniile pe care se aştepta ca eu să i le prestez. În spatele meu, Ama tăcea, dar Abel îmi tot sugera inventiv, ca un drac ce era, tot felul de cazne care de care mai diabolice la care să-l supun pe desfrânatul de la braţul meu. Tocmai pe când credeam că nu mai am puterea de a suporta cuvintele murdare pe care netotul mi le susura în urechi, excitat, am nimerit într-o zonă întunecoasă, pustie. – Eşti kinky! chicoti el, anticipând o distracţie pe cinste, când l-am împins în spatele unor tufe. I-am strâns ambele braţe la spate şi el încă mai râdea. „Idiotul dracului!”, am gândit. Sătulă de jocul acesta, am pus un picior înaintea bărbatului care datorită întunericului n-a observat gestul, şi s-a prăvălit cu nasul în acele uscate ale pinilor, care acopereau zona ca un covor. I-am strâns din nou braţele la spate şi am început să-l buzunăresc. – Să nu-l răneşti! insista Ama. Şi să-i laşi bani de taxi. – Ăsta-i cel mai jalnic jaf la care am asistat vreodată! râdea Abel. Suntem nişte infractori, nu Casa de Ajutor Reciproc. – Puicuţo, lasă-mă să te văd! a spus bărbatul, care încă nu înţelegea ce se întâmplă. – Cretinule, te jefuiesc! N-o să te reguleze nimeni astă-seară! i-am scrâşnit, aplecată peste el, cu buzele aproape lipite de urechea lui. Bărbatul a încercat să mă răstoarne de pe spatele lui şi când a văzut că nu reuşeşte a intrat în panică. A început să respire greu, şuierat. – E, la dracu! pufni Abel. Ăsta are astm. M-am speriat şi eu, dar nu i-am dat drumul la mâini. Încă nu eram obişnuită cu forţa fizică incredibilă pe care o posedam şi nu ştiam cum s-o dozez pentru a nu răni. Am căutat spray-ul pe care ştiam că suferinzii de astm îl poartă cu ei, prin buzunarele bărbatului şi am dat de el imediat. I-am pulverizat de câteva ori în gura care se deschisese ca a unui peşte care se sufocă. – Potoleşte-te, i-am spus. Nu vreau să-ţi fac rău. Vreau doar banii tăi. Spre marea mea surprindere omul nu s-a mai opus. S-a relaxat sub mine şi n-a mai schiţat niciun gest. Inima, în schimb, îi bătea într-un ritm infernal. Portofelul era doldora de bani. Am smuls teancul de bancnote şi mi le-am îndesat în buzunare. – Lasă-i bani de taxi, îmi aminti Ama. Am scos o bancnotă foşnitoare şi am pus-o înapoi, în portofel, gest care l-a făcut pe Abel să ofteze din rărunchi. – Să nu te mai prind pe aici! i-am şuierat înainte a mă ridica şi a o lua la sănătoasa pe aleea care urma să mă scoată din parc. Nu m-am oprit din goana nebunească decât atunci când am simţit cimentul trotuarului sub tălpi. Nu mă urmărise nimeni în afară de conştiinţa mea.

Pentru toate comorile iadului

Cătălina Fometici

„Nu privi în ochii Soarelui, au zis. Dacă priveşti în ochii Soarelui, timpul îşi încetează existenţa, au zis, încremeneşte ca o piatră pe care ai aruncat-o şi s-a oprit în aer. Iar când se întunecă, descoperi că eşti ultimul rămas...” (Povestea pierdută) „E frumoasă, nu-i aşa?...” Cuvintele apărură brusc, de niciunde, scrise cu foc între gândurile-i amorţite. Aproape că le auzise aievea, rostite clar, tare de o voce fermă, cu un ton care nu admitea replică. Întoarse capul şi privi lung spre umbrarul cu trandafiri albi, unde domniţa Ruxanda Comănescu şedea singură, adâncită în lectură. Călugărul strânse între degete mătăniile unsuroase şi alungă ispita ca pe ţânţari. Dar gândul revenea stăruitor, dureros. „E frumoasă, nu-i aşa?...” Îşi înfundă gâtul între umeri şi bărbia în piept, în timp ce alerga către chilia sa. Vocile fraţilor treceau pe lângă el, stinse, depărtate. O vedea în fiecare duminică, o aducea o trăsură cu blazon trasă de patru cai albi ca laptele, şi înainta pe alei cu paşi maiestuoşi, ca de regină. Intra doar pentru câteva clipe în biserică, măreaţă în rochia-i de doliu cu guler înalt şi cu vălul de dantelă neagră ascunzându-i părul legat într-un coc mare pe ceafă. Nu săruta icoane, nu îngenunchea în faţa altarului, nu se închina până la pământ. Rămânea acolo, aproape de uşă, cu mâinile împreunate şi capul plecat, apoi ieşea pe nesimţite şi se retrăgea în colţişorul ei cu flori, tăcută ca o umbră... - E frumoasă, nu-i aşa? Tresări. Bărbatul se afla lângă el, cu o mantie neagră peste sutana-i cenuşie şi decolorată. O glugă largă îi acoperea capul, umbrindu-i trăsăturile reci, dure. Sub sprâncenele groase, ochii lui străluceau tulburi, nefiresc de mari şi de negri. Călugărul se opri mirat. - Ai spus ceva, frate? Bărbatul zâmbi vag şi se întoarse spre umbrar, silindu-l pe călugăr să privească în aceeaşi direcţie. Fiica boierului Comănescu era tot acolo, albă şi nemişcată ca o statuie. Vălul de dantelă îi alunecase pe umeri, şi câteva şuviţe blond-argintii, scăpate din pieptănătura strânsă, fluturau uşor în vântul răcoros al după-amiezii. Avea fruntea uşor încreţită şi buzele strânse. - Da, e frumoasă, se pomeni spunând, ca şi cum altcineva ar fi vorbit cu gura lui. Bărbatul râse zgomotos, învăluindu-l în privirea-i neagră. Îl văzuse de multă vreme prin mănăstire, cine ştie de unde se aciuase aici, se plimba de colo-colo printre călugări şoptindu-le măscări la urechi şi rânjind grotesc. Mulţi nu-l băgau în seamă; unii îi răspundeau în doi peri şi mergeau mai departe. Foarte puţini se opriseră să îi vorbească, iar după aceea erau vizibil tulburaţi, în timp ce el râdea satisfăcut. Nu întrebase niciodată nimic despre el, cu atât mai mult cu cât nimeni nu părea deranjat de prezenţa lui. Dar, trebuia să recunoască, individul se purta cel puţin bizar. Apărea de niciunde, şi dispărea la fel de misterios. Nu stătea la masă cu ceilalţi; era murdar şi mirosea urât, ca şi cum ar fi dormit în grajd, deşi era loc destul în chilii. În timpul slujbelor, şedea tăcut lângă intrare, parcă gata să iasă în orice moment. Arunca priviri hăituite în jur când se stropea cu aghiazmă sau se afuma tămâie, iar când se spuneau rugăciunile se crispa, se încrunta, scrâşnea din dinţi ca apucat, sau chiar o rupea la fugă peste câmp. - Du-te la ea, să o vezi mai bine. Vrei să o vezi mai bine, nu-i aşa, Horia? Călugărul rămase încremenit, cu gura căscată. - Sunt... sunt fratele Daniel, bâigui el. Simţi fiori reci pe spinare, şi mâna care ţinea mătăniile începu să-i tremure incontrolabil. - Dar te cheamă Horia, vorbi bărbatul cu siguranţă, privindu-l drept în ochi. Horia Lambru. De ce nu te duci la ea, Horia Lambru? Stă singură, acolo... Poate că îi este foame, poate că îi este răcoare... - Sunt fratele Daniel, vru să spună, dar vocea îi muri în gât, iar bărbatul se depărtase deja, râzând. Se pomeni făcând cale întoarsă şi mergând spre umbrar, unde se opri nehotărât în faţa domniţei Ruxanda. Umbra lui se întinse asupra ei, întunecată şi rece. Fata ridică ochii, uşor iritată. - S-a întâmplat ceva, părinte Daniel? Vocea domniţei suna aspru, tăios. Parcă prea aspru, venind de la o făptură atât de albă, şi de blondă, şi de frumoasă. Deschise gura pentru a-i răspunde, dar, realiză el brusc, nu avea ce să-i spună. Nici nu i se cădea lui să i se adreseze fetei Comănescului. Părintele-stareţ era duhovnicul boierului şi al fiicei sale; ceilalţi călugări ţineau ochii în pământ în prezenţa lor, vorbeau în şoaptă şi păşeau în vârful picioarelor. Iar boierul dăduse dispoziţii ca domniţa să nu fie deranjată cât el era dus la vânătoare. - Ce este, părinte? Ochii ei albaştri priveau dincolo de el, iar degetele-i subţiri frământau paginile afumate, scrise frumos de mâna călugărilor de la Muntele Athos. Părea nerăbdătoare să se întoarcă la cărţile ei. Era albă ca porţelanul, mai albă în rochia-i de satin negru. Purta mereu negru când venea la mănăstire să vadă mormântul mamei ei, iar fratele Daniel nu şi-o putea imagina în rochii de altă culoare. „E frumoasă, nu-i aşa?”

- Să nu te superi, domniţă. Voiam doar să te întreb: nu vrei să mănânci? Sau să bei? E trecut de amiază, iar părintele vostru se întoarce abia seara... Chipul ei se destinse într-un zâmbet scurt. - Nu mi-e foame, părinte Daniel. Acuma am mâncat la masa părintelui-stareţ. Zâmbi din nou, apoi coborî iar ochii între slove. Fratele Daniel se depărtă ameţit, cu chipul dintr-o dată întunecat. Mă cheamă Horia, şopti el brusc. Mă cheamă Horia. * Dincolo de geamul chiliei, noapte neagră şi fără lună acoperea depărtările ca un văl gros, opac. Se desluşea foşnetul pădurii, urletul depărtat al lupilor. Din când în când, un fulger despica întunericul, şi tunete rostogolite făceau pereţii groşi să vibreze surd. Flăcăruia palidă a lumânării tremura uşor, parcă speriată de cele dezvăluite. - Ai văzut-o, nu-i aşa? Era frumoasă? Bărbatul cu mantie stătea aplecat asupra fratelui Daniel, râzând şi bătând din palme. Chipul călugărului era de ceară, ochii duşi în fundul capului. Lacrimi mari alunecau de pe obraji în barba-i deasă, neagră, pe mâinile împreunate. Mătăniile de lemn zăceau într-un colţ, lângă trupul unui Christ de aramă doborât de pe perete. Aşternuturile aspre, ruşinos pătate, fuseseră rupte în fâşii subţiri şi azvârlite pe foc, iar mica încăpere era plină de un fum greu, înecăcios. - Era frumoasă?... Hohotele de râs ale bărbatului răsunau înfiorător, amestecându-se cu vijelia de afară. Focul din vatră se înălţă lacom, trosnind sălbatic, şi flăcările lui roşii păreau că râd şi ele batjocoritor...

Fragment din romanul

Ploaia

de Valeriu DG Barbu

Întâmplările şi personajele sunt pur fictive, acţiunea se petrece în anul 2017, într-o ţară numită cândva cu mândrie România O capcană? Uşa blindată este închisă etanş. Aerul vine cu intermitenţă, pompat printr-un tub de lângă panoul de sticlă. Radulian pipăi habitaclul milimetru cu milimetru. Zăcuse, nici nu ştia cât, i se confiscase ceasul, de fapt era aruncat în această celulă, dându-i-se doar un fel de pijama de bumbac, foarte moale, pare mai degrabă un conbinezon … Din exterior nu străbătea nici cel mai mic sunet, ceea ce îi dădu convingerea că nici invers, dacă ar ţipa …şi chiar testă ideea, dar în zadar, nu primi niciun răspuns. Pe panoul de sticlă, părând gros cât peretele, se derulau imagini, peisaje montane. Lumina intensă, bătând spre zefiriu, curgea din toată suprafaţa tavanului, lăsând impresia că este ,,afară’’. Nici un scaun, doar un cub uriaş din marmură, nici măcar pat, bine totuşi că temperatura cubului şi a pardoselii, tot din marmură, era plăcută, puteai să dormi liniştit. Liniştit? Cum naiba să dormi când nu ţi se spune pentru ce te-au răpit, răpit şi închis într-o celulă desprinsă parcă din filmele ştiinţifico-fantastice?! Nimeni nu vorbeşte cu tine, nimeni nu-ţi cere nimic. Dar mai ales… nu-ţi dă!... Printr-o trapă fixată în perete, rotitoare, primea un singur pahar transparent din plastic, cu apă şi nici zece grame de pâine. Cine sunt aceşti răpitori? Or fi servicii secrete? …româneşti, străine? Or fi ,,uneltele duşmanilor’’? Cine sunt eu, Radulian, ditai ministrul dezvoltării şi resurselor, ca să fiu în halul ăsta tratat, răpit şi ţinut într-o capcană de marmură fără mâncare şi fără să mi se spună măcar …de ce. Dacă n-ar fi lumina şi căldura, ai putea zice că-i un mormânt! Unde-mi fac nevoile?... Nu-i nicio altă ieşire şi nici nu văd vreo posibilitate…, doar n-oi face pe jos ca …animalele…!!! Ba chiar aşa a şi făcut. Când l-a ,,înghesuit’’ nevoia, s-a tras într-un colţ de celulă şi… * În biroul serviciilor secrete intraseră doar trei persoane. Vârful din conducere. Aşteptau ordine de la preşedintele ţării. - Firule, cine să-l fi răpit taman pe ,,grasu’’? …io cred că-i la curve…! …rosti Vlădui, adjunctul… - Terminaţi cu mişto-ul, aici e mână grea, vă spun, simt eu, aici e ceva urât tare… - ,,bătrânul’’ încă putea fi …autoritar… - Păi, normal să ştii, doar ai lucrat în vechile servicii… - Vlădui căuta râcă, râvnea de fapt ciolanul şi ba îl irita, ba îl linguşea pe ,,bătrânul’’, şeful serviciilor secrete… Uşa se deschise, intră preşedintele în persoană, răvăşit, nefiresc de palid… - Domnilor, suntem în căcat, au răpit alţi patru miniştri şi doi din club… dacă nu-i găsiţi în trei ore, nu doar că – şi accentuă grav - vă pun la zid pe toţi… ţineţi minte asta!

- Şefu, las-o uşor, stai jos şi hai să le punem cap la cap. Nu lucrăm cu ameninţări, mata mă ştii pe mine, nu?... hai, să lăsăm panica, e pentru cei slabi… ce avem acum?... avem şapte mahări răpiţi, care au ciripit ,,poveşti’’… dăm pe post că totu-i o înscenare… - Presa cere să apară cei şapte la canalele lor şi să… - De unde dracu să-i scot? sunt răpiţi! - Şi cum să spui pe post că sunt răpiţi, eşti tâmpit nea’ Tase?... zău, mă scoţi din ţâţâni, trebuia să pun pe unul tânăr în locul ăsta, te-am păstrat pentr că… şti imata de ce şi că ai meserie… - Relu, să nu ne certăm, da?... hai să vorbim despre situaţie. Nici Poliţia Secretă, nici Serviciile Secrete, nici presa nu are niciun indiciu. Pot fi… - Evreii?... arabii?... sau chiar ruşii…– se băgă în vorbă Vlădui, dar după privirile tăioase ale celorlalţi, pricepu că trebuie doar să tacă… - Am reuşit să neutralizăm transmisia înregistrării, ai văzut-o?... Torturează ostaticii şi ăştia ciripesc tot, dar ce ne facem dacă apare la alte canale?Nu avem capacitatea să blocăm toată mass-media, mai ales pe cea străină. Aici e beleaua. Dacă se dă pe post ce au vomitat ăştia, suntem terminaţi. Război civil. Nici nu vreau să mă gândesc… - Nea Tase, uite ce, nu ştiu cum faci matale, da’ în trei ore îi vreau prinşi şi ostaticii morţi, ai auzit, morţi definitiv, vezi, ştii cum faci… eu plec la canalul public, intru să vorbesc despre noua lege a salarizării şi despre justiţie, pune băieţii să păzească bine pe toată lumea noastră, să nu mai fie nimeni răpit, ai auzit?... pa nea Tase, las’ că după, tragem o chilaba ca pe vremuri… - şi ieşi însoţit de adjunctul Vlădui. Pe holuri, pe scări, în toată zona, mişunau sute de agenţi echipaţi ca de război… niciodată, preşedintele nu a fost atât de escortat, abia că putea păşi, împiedicându-se de agenţi. Ajunse cu greu, sau aşa-i păru, de fapt ajunse fulger, în studioul de rezervă, cel blindat, de la subsolul televiziunii publice. ,,Doamnelor şi Domnilor, sunt Crăiţa Nadă şi vă prezint ştirile. Un nou magazin de jucării, din reţeaua binecunoscută, Gama’s, şi-a deschis al cincizecilea supermarket în ţara noastră. ,,La Vampsexina de aur’’, noua vedetă a televiziunilor, vă aşteaptă diseară la obişnuitul reality- show, astă- seară sex în direct cu steaua fotbalului nostru, Ţintău. Suntem în a treizecişinoua zi în care ploile refuză să se facă văzute pe întreg teritoriul ţării noastre. Această secetă este comparată deja cu cea din perioada de după război, când… - o ruptură de cadru, apare în prim plan şefa de la ştiri: …ne scuzăm, întrerupem grupajul de ştiri…avem în studioul nostru pe domnul preşedine Relu Romulus, care este invitatul special al Ştirilor. Bună ziua şi bine aţi venit, domnule preşedinte…, sperăm că noile legi, din cadrul reformelor iniţiate de dumneavoastră, vor atrage scăderea fenomenelor care perturbă şi… ’’ Preşedintele vorbi despre legile care… * În mijlocul barului, lăbărţându-şi relaxat braţele, David sorbea din paharul cu suc de mere şi privea o poză de pe perete, ignorând pe toţi ceilalţi, care stăteau cu ochii pe preşedintele ce tocmai vorbea la televizor despre orice, numai despre realităţile ţării nu, ca de obicei… Pe David nu-l interesa politica, cel puţin asta se putea înţelege din comportamentul lui detaşat, calm, blazat chiar…Schimbă două vorbe de politeţe cu cei din bar şi ieşi: ,,mă duc, intru în tură, vă aştept la mine, avem bucătar bun astă-seară’’ David era ospătar la un restaurant destul de bun, dar nu faimos… Trecu pe la nepoţi să vadă ce-au mai cules… le lăsase ultima oară două hard-discuri noi, cele mai de capacitate ce puteau fi procurate şi… * Era a treia zi de la răpire. Fusese luat de către doi tipi, ce păreau s.p.p.-işti, şi condus la o maşină neagră, precum sunt toate maşinile lor şi, fără nicio vorbă, condus aici, dezbrăcat cu forţa şi aruncat în această capcană. L-au luat chiar din faţa jurnaliştilor, care se agitau să-l intervieveze, pe scările Palatului Guvernului. Mai târziu, Poliţia Secretă, vizionând înregistrările video, înţelesese că ,,răpitorii’’ erau deghizaţi, semănau perfect cu două persoane din Poliţia Secretă, care la acea oră se aflau în misiune, în celălalt capăt de ţară, însoţindu-l pe primul ministru. A patra zi, când trapa se deschise, Radulian luă apa şi nafura de pâine cu o viteză uimitoare… era turbat de foame şi de sete!... Niciodată în viaţa lui nu-şi închipuise cât de crunte pot fi setea şi foamea, nici nu-şi dădu seama când le înghiţi… Nu avea oglindă. Dar din partea cealaltă a ecranului gros, era urmărit cu permanentă atenţie. Era timpul să ,,afle’’ cum poate obţine mâncare adevărată. Pe ecran apărură litere. Lui Radulian, iniţial, i se păru că sunt năluci. Era livid, agitat, tremura din toate încheieturile… şi nu de frig! ,,DOMNULE MINISTRU, VĂ COMUNICĂM FAPTUL CĂ VĂ AŞTEAPTĂ UN MENIU NORMAL PE TRAPA …DEJA CUNOSCUTĂ…’’ Ce trebuie să fac să-mi dea naibii odată mâncarea?... ăştia sunt de-a dreptul sadici… păi, uite trapa se deschide şi… stropul de apă şi năfurica de pâine… atât, nimic de mâncare…

Scrisul de pe ecran dură astfel toată ziua. Toată ziua? Dar cum putea să-şi măsoare timpul? Ceasul biologic se dereglează de tot când ţi-e aşa de sete şi ai o foame ce simţi cum te macină, te absoarbe din interior, te roade de parc-ai avea puzderie de şobolani în tot corpul, dar mai ales în …stomac! ,,DOMNULE MINISTRU, PENTRU FIECARE CUVÂNT PE CARE ÎL ROSTIŢI CLAR, LIMPEDE, ÎN FAŢA ECRANULUI, PRIVIND RELAXAT LACUL DIN PARTEA DIN MIJLOC A IMAGINII, VEŢI CĂPĂTA DREPTUL LA MENIUL DORIT. VĂ RUGĂM, DUPĂ CONFESIUNE, SĂ VĂ EXPRIMAŢI PREFERINŢELE CULINARE.’’ Trecu, astfel, o altă bună bucată de vreme, terorizat de acest nou anunţ în scris, pe ecranul cât peretele. Fiecare literă îi părea lamă, suliţă, ce-i străpungea ochiul. Nu mai suporta nici lumina. De s-ar putea stinge măcar, ce risipă de lumină… ,,DOMNULE MINISTRU, VORBIŢI CUM VI S-A INDICAT, VORBIŢI, VORBIŢI, DESTĂINUIŢI-VĂ, MĂRTURISIŢI ABSOLUT TOT CE ŞTIŢI CĂ AU FĂCUT COLEGII ŞI PRIETENII DUMNEAVOASTRĂ ŞI MAI ALES DUMNEAVOSTRĂ, DE CÂND SUNTEŢI ÎN APARATUL DE STAT. VĂ AVERTIZĂM FAPTUL CĂ NOI DEJA ŞTIM TOTUL. ORICE MINCIUNĂ SE SANCŢIONEAZĂ: TRAPA NU SE VA MAI DESCHIDE NICIODATĂ’’ Acest ultim anunţ îl înnebuni. Aha, deci sunt servicii secrete, sunt un om mort. Dar de ce nu mă… dacă ştiu ei tot?!... Cine sunt oare ăştia, ce vor de la mine, cum voi sfârşi, de ce nu vorbeşte nimeni cu mine, sau…? Mii de întrebări îi săgetau creierul. Tâmplele îi zvâcneau, simţea cum viaţa se contractă în trupul scăzând, dezumflându-se vizibil, da, simţea cum slăbeşte brusc. Trebuie să-mi dea măcar încă un pahar cu apă, măcar atât. Vorbesc, voi vorbi, altfel… ,,Domnilor, - tuşi, saliva uscată, cleioasă, îi încurcă graiul, - Domnilor, sunt într-o postură delicată, daţi-mi vă rog, vă implor, un pahar cu apă, nu pot vorbi… se înecă, tuşi iar, Domnilor, doar un pahar cu…’’ ,,DOMNULE MINISTRU, ÎNCEPEŢI, SPOVEDIŢI-VĂ ŞI VEŢI PRIMI ABSOLUT TOT CE DORIŢI’’ Fir-ar al naibii de treabă, ăştia-s de-a dreptul roboţi, câini, ’tu-vă mama voastră de… ,,Domnilor, sunt ministrul dezvoltării şi resurselor de peste trei ani şi… partidul din care fac parte, fiind şi fondator împreuncă cu…’’ ,,DOMNULE, TOATĂ LUMEA ŞTIE CINE SUNTEŢI. FAPTELE, VĂ ROG! FAPTELE ADEVĂRATE. DIVULGAŢI TOTUL, SAU ÎNCHIDEM DEFINITIV COMUNICAREA’’ ,,Nu sunt vinovat, credeţi-mă, este linie politică, eu ce puteam să fac, am ascultat de…sunteţi în eroare, aţi răpit omul greşit…’’ ,,ESTE ULTIMUL AVERTISMENT: VORBIŢI DESPRE ADEVĂR, NU VĂ AFLAŢI ÎN FAŢA TELEVIZIUNILOR DUMNEAVOASTRĂ, AICI SPUNEŢI ADEVĂRUL …ALTFEL…’’ ,,Dar-ar boala-n voi de idioţi, cine vă credeţi?Veţi fi prinşi şi împuşcaţi, ce credeţi, oamenii noştri dorm?... V-aţi depăşit măsura, puteţi fi cine aţi fi… Poliţia noastră secretă vă va dibui şi… mor eu, dar nici vouă nu vă…’’ - ecranul începu să se închidă lent… ,,gata, ho… spun tot… spun, na, hei nu opri ecranul, ăăă… vorbesc…’’ – disperat, se lipi cu faţa de ecran, răstignindu-se de-a latul lui. Cu vocea stinsă, rosti, privind calm zona indicată, lacul din imagine: ,,Împreună cu primul ministru, cu unii colegi din conducerea partidului meu, cu… preşedintele nu ştie, cu clubul albastru, clubul oamenilor de afaceri, care sunt strâns uniţi în tabăra noastră şi noi într-a lor, am făcut licitaţii cu statul pentru cele mai importante lucrări, autostrăzi, aeroporturi, am inchis uzinele care produceau în concurenţă cu interesele noastre, ca importatori din Comunitatea Skylandia, tot eu am luat angajamentul împrumuturilor, astfel ca banii să se reîntoarcă la Comunitate, prin plata lucrărilor, iar firmele care au câştigat trucat licitaţiile sunt în lista noastră de interese.’’ ,,Gata, vreau un pahar cu lapte, dacă vreţi, vă rog’’ ,,DOMNULE, NU SUNTEM LA NEGOCIERI. PESTE ZECE MINUTE TRAPA SE VA DESCHIDE ŞI VEŢI AVEA TOT CE VĂ DORIŢI, NU MAI BATEŢI CÂMPII, INTRAŢI DIRECT ÎN SUBIECT’’ ,, Da, gata, nenorocitu’ ăla de Strătescu, el m-a băgat în tot rahatul, trebuia să rămân secretar de stat, m-a mâncat în cur să mă… - ecranul se împalidi din nou – uf, dar-ar… fi-v-ar nenorociţilor… spun, stooop, spun tot…’’

,,Strătescu şi cu mine am aranjat ca partidul vechi să dispară. Moartea liderilor presupuşi bolnavi... nu s-au îmbolnăvit aşa, singuri, i-am ajutat noi. Ca şi pe cel de la C.N.A., care devenise incomod şi… câţi alţii! Strătescu era cu ideile, eu cu munca practică. Vasileanu, cel de la finanţe şi cu Rotaru... şi nici preşedintele nu-i străin de asta, am… şi eu cu ei, am decis şi dirijat legile, un bagaj din ce în ce mai mare, anume derutant, de legi care să se contrazică şi să creeze vidul pentru ca tranziţia să facă să curgă spre clubul nostru toate resursele, din impresionanta rezervă de stat moştenită, a trecut în proprietatea noastră, inclusiv conturile, iar importurile şi exporturile, toate care se fac, avem acolo parte …dacă nu sunt direct ale noastre. La alegeri, armata noastră de specialişti a intimidat mass-media care… nu există jurnalist independent, fiecare ciuguleşte din mâna cuiva… dar lupta e luptă, am manipulat şi fraudat alegerile, prin mijloacele puse la dispoziţie de către interne şi… acum nu ştiu, dar… concret, ţara aceasta este condusă de bani. Banii sunt la clubul albastru şi la clubul verde… facem afaceri împreună şi ne ,,certăm’’ la mişto… şi din mişto ies alţi bani!... – râse strâmb, schimonosind o grimasă - nu mai pot, daţi-mi să mânănc, pe urmă…’’ Trapa se deschise, un pahar cu apă şi… aceeaşi năfurică de pâine… ,,idioţilor, bastarzilor, mi-aţi tras-o, unde-i mâncarea mea?...’’ ,,DOMNULE, INCOERENŢA, INADVERTENŢELE ŞI LIPSA DE COOPERARE ŞI SINCERITATE SE RĂSPLĂTESC ASTFEL. REDESCHIDEM CANALUL PESTE TREI ZILE. DATA VIITOARE SPERĂM SĂ FIŢI UN OM SINCER’’ Simţi cum explodează… nu se poate aşa, doar a vorbit, au promis că-i dă tot ce vrea, a vorbit şi… ,,aici voi muri, acesta-i sfârşitul, gata, nu le mai spun nimic’’ Peste trei zile, nu se putu ridica, stătea lipit de pardoseală, nici nu mai conta că excrementele se întinseseră peste tot, zăcea în propria-i mizerie, aerul cald sporea mirosul, deşi pompa de aer proaspăt funcţiona. Lumina îi păru orbitoare şi mai intensă. Scria ceva pe ecran, dar el nu reuşi să desluşească… silabisi vreme îndelungată până percepu mesajul: ,,DOMNULE, CÂND SUNTEŢI DISPUS SĂ ÎNCEPEM, POSTAŢI-VĂ PE CUB ÎN FAŢA ECRANULUI. VĂ INFORMĂM CĂ PAUZA URMĂTOARE VA FI DE CINCI ZILE, DACĂ NU VĂ CONFORMAŢI’’ După eforturi supraumane, se postă în faţa ecranului şi începu mărturisirea completă a toate la câte a participat fie plănuind, fie înfăptuind, încă de pe când era un amărât de lacheu în vechiul partid. Divulgă cele mai oneroase afaceri, divulgă cum se fac legile şi cum se aplică. Dădu în vileag întregul eşafodaj al puterii şi metodele lor de a obţine ascultare, supunere şi, totodată, conlucrarea cu aşa-zisa opoziţie… în realitate, neexistând decât o singură putere în ţară, cea a clubului albastru, cei din clubul verde fiind, de fapt, creaţia de faţadă a albaştrilor… Divulgă fapte, oameni, idei, metode şi căzu sfâşit, prelingându-se pe lângă cubul din marmură. Se trezi pe un pat ca de spital, cu două femei în jurul lui, îmbrăcate în alb.

* Preşedintele află nenorocirea la cinci minute după începerea emisiei de pe canalul Z, despre amploarea Divulgării… răpiţilor. Şoc total. Ţara nu mai ştia ce să creadă. Preşedintele taman era pe post la canalul public şi uite că pe Z se dădeau divulgări controversate, cotrarii, aşa că pe canalul unde era preşedintele intră brusc publicitate… Cine v-a pus, bă nenorociţilor, cnei v-a pus în slujba… crucea mamii voastre de mâncăi şi de puturoşi, vă belesc pe toţi, idioţilor… cum adică, să apară pe post, dar voi ce pizda mamii voastre păziţi, cretinilor! să… bă, cheamă armata, hai, du-mă repede la conac… Preşedintele, cu spume la gură, ajuns în maşina blindată, luă telefonul securizat şi sună întâi, murmură ceva nedesluşit, părând în altă limbă, apoi ceru să i se dea legătura cu vicele Consiliului apărării: - Duduianu, convoacă de urgenţă consiliul, cheamă şi pe albaştri, toţi, urgent înseamnă acum! * În România anului 2017 se petreceau lucruri de neînchipuit. Ca şi cum nu ar fi fost destul o secetă care usca totul în cale, agricultura, ultimele tentative de agricultură, păreau inexistente, animalele mureau pe câmp, pe marginea şanţurilor, ultimele animale ale bieţilor ţărani, deja descurajaţi de sărăcia lucie în care trăiau, mai ales de când guvernul începuse să ,,strângă şurubul’’ ca să dea mega- datoriile externe. Ţăranii nu aveau voie să sacrifice nici un animal fără autorizaţie de la primărie şi autorizaţia costa mai mult decât preţul animalului. Televiziunile se întreceau în a distra chipurile, a destinde încordarea, consecinţa tensiunilor economice. Numărul disponibilizaţilor creştea al naibii de…progresiv, dar spectacolele şi bâlciul televizat erau în floare. Ştirile erau contradictorii. Azi se spunea una, mâine alta. Debusolarea era generală. Lumea părea că nici nu le mai ascultă. Deodată, o întâmplare trezi din amorţeală şi din blazarea generală pe locuitori: au fost răpiţi şapte oameni cu funcţii şi poziţii importante în stat.

Nu se ştie încă de către cine şi pentru ce, dar Canalul Z a dat publicităţii o înregistrare video cu doi dintre răpiţi. Aceştia, aproape de nerecunoscut la faţă, slăbiţi, supţi parcă, făceau dezvăluiri cutremurătoare. Analiştii politici şi lătrăii televiziunilor începuseră o campanie de intoxicare, un fel de talmeş-balmeş mediatic, cu rolul de a distorsiona efectele răpirilor, sau de a da alte conotaţii acelor dezvăluiri. Unii puneau evenimentele pe seama unor grupuri non-global, alţii pe legionarii treziţi din ,,adormire’’, ba că sunt înscenări murdare şi mincinoase, anume pentru a destabiliza ţara, iar oficialii nu mai conteneau în a invita la calm, invitaţie care atrăgea şi mai tare opusul – isteria. Un jurnalist de investigaţie a fost găsit spintecat de o secure în biroul unui post de poliţie. Un poliţist a fost arestat în timp ce încărca arma din nou, de data asta pentru ca să se sinucidă, împuşcase un presupus terorist… de fapt, un alt poliţişt sub acoperire, în misiune. O actriţă a fost filmată în timp ce făcea sex oral ministrului de finanţe, fiii unui mare om de afaceri, puşi de foarte tineri, imediat cum au absolvit facultatea privată, în funcţii de genul: comandantul poliţiei judeţene, prim-procuror al judeţului… bieţii de ei, la nici douăzecişicinci de ani… au fost găsiţi linşaţi şi sfârtecaţi de un concasor de piatră, pe un şantier aparţinând altui om de afaceri, concurent, în urma unui război economic dintre ,,bătrâni’’. Şirul incidentelor sfârşite, fie cu asasinate, fie cu şantaj sau teroare… se înmulţeau şi ziarele de scandal vindeau din ce în ce mai puţin… efectul invers, se suprasaturase cititorul de atâta violenţă. Violenţa care adusese, decenii la rând, mari averi trusturilor de presă… acum nu mai avea niciun fan… Preţurile energiei, carburanţilor, produselor alimentare de bază, urcaseră la stele… oamenii începeau să murmure, dar mai mult în gând, de frica noilor servicii secrete, mai periculoase decât securitatea de pe timpuri. Începuseră iarăşi să formeze cozi lungi la graniţe… Era al treilea val al exodului. Bine măcar că nu se închiseseră încă graniţele, aşa cum se zvonea… Ţările care până mai ieri primeau cu braţele deschise românii… acum dădeau legi anume, prin care erau expulzaţi pe loc, cum îi găseau… astfel că drumurile se îndreptau acum spre ţările africane… pe coastele oceanelor… încetîncet, găseai români până şi-n inima deşertului… Populaţia ţării rămăsese la opt milioane, aproape o treime din cât era înainte de noul regim. Regimul instaurat prin persuasiune sau violente metode, adunase puterea în mâna a doar… aproape de trei sute de…mahări. Un fel de club aristrocratic, dar funcţionând pe principii feudale. Sau mai bine zis, ale familiei siciliene, cea care a stat la baza istoricei mafii! Structurile în stat, puterile aparent separate, ale dministraţia pe niveluri, până la cel sătesc erau dirijate, controlate, conduse pe model strict piramidal. Existau, de faţadă, două partide, cu aceiaşi oameni în spatele lor. Poliţia avea drept de arestare fără nicio rezervă, prezumţia de vinovăţie era întemeiată pe o simplă suspiciune a poliţiştilor, iar dacă exista o delaţiune, aceasta era crezută pe loc şi constituia probă mai mult decât suficientă pentru condamnare. Procesele se ţineau la minut. Instanţele, din cauza numărului mare de dosare, dădeau sentinţe în bloc, la un calup de dosare, fără să le mai deschidă. În ultimii cinci ani se construiseră unsprezece penitenciare noi, moderne, numai beton şi oţel, cu capacităţi impresionante. Deţinuţii, în ultimii patru ani, ajunseseră la cifra de două milioane cincisute de mii… iar traiul acestora era asigurat din împrumuturi externe pe termen lung, obţinute sub ameninţarea că, altfel, aceşti răufăcători vor invada ţările bogate… Oamenii prosperi de afaceri, adică cei din clubul albastru, care monopolizase absolut toate sferele: finanţe, comerţ intern sau extern, producţie… atâta câtă mai rămăsese… iar banii luaţi cu împrumut ajungeau în buzunarele lor pe toate căile. Legislaţia era anume creată, pentru ca orice operaţiune a clubului să fie absolut legală. Impozitele se recoltau direct, înainte de a se da salariile, suma taxelor era plătită înaintea oricărei altfel de plată. Dacă salariul nu acoperea primele trei luni din an impozitele şi taxele, cetăţenii erau siliţi să se împrumute de la bănci cu dobânzi grase, bănci care erau tot ale clubului… şi acestea luau venitul cetăţeanului pe încă patru luni. Astfel, îi rămânea bietului om doar venitul pe cinci luni. O altă lună era obligat s-o presteze statului, fără venit, pentru a contribui la scăderea deficitului bugetar. Populaţia nu crâcnea. Totul devenise normalitate. Cei care aveau neamuri plecate în primele două valuri, neamuri care se instalaseră în vreo ţară bogată şi primeau de la acestea ajutoare, trebuia să dea statului trei sferturi… motivând justeţea gestului prin faptul că ,,ruda’’ fugită nu şia plătit către stat nici şcoala, nici asistenţa sanitară cât a fost copil şi …cetăţean român. Dacă trimiteau mai mult, găseau căi să lase bietului amărât tot o sumă foarte mică, din care abia putea supravieţui. Dar şi fără această mică sumă… e clar că nu ar fi putut să scape din faţa morţii, care umbla despletită pe drumurile, cotloanele…, câmpiile, sau munţii patriei. Sinuciderile în masă deveniseră deja un fapt banal. La modă era acum vânzarea trupului pentru organe, fie al părinţilor, de către copii, fie invers… Comerţul cu organe, interzis de altfel, aducea cel mai înfloritor profit celor din clubul albastru… Ştirea răpirilor şi a divulgărilor a trezit cetăţenii, speranţa moare ea ultima şi chiar că moare...dar uite că în ultimele-i zvâcniri… saltă inimile bieţilor români… există, iată, ceva demn de atenţie… ,,cineva în sfârşit, ne apără’’.

* ,,Frăţia’’ se adunase în şedinţă de urgenţă. Cei doisprezece îşi luă locurile ştiute, exact ca la masa cavalerilor mesei rodunde. Aici, se putea spune: cavalerii mesei ovale, deoarece o masă rotundă, de douăsprezece persoane, întinsă, devenea ovală…! David luă cuvântul primul: - Nu voi fi de acord niciodată şi nici nu vă voi lăsa să le atingeţi nici măcar un fir de păr ostaticilor, limpede? Rolul nostru, aşa cum am jurat cu toţii la început, nu este de a ne mânji pe mâini cu sânge spurcat. Rolul nostru nu-i de justiţiari. Care dintre voi se simte demn să judece? Cine vă credeţi? Noi doar trebuie să-i ajutăm să-şi purifice sufletele şi astfel să purifice ţara de duhul rău. Să nu mai aud de gesturi ca ăsta! Ana, ridică-te, de ce ai încercat să otrăveşti ostaticii?... - David, am ascultat confesiunea ăluia gras, m-a revoltat peste măsură povestea cu organele copiilor şi ştii că am trei copii dispăruţi, nu?... pune-te în locul meu, dar n-ai cum, fin’ că nu ştii ce-i aia să ai… eu pe bune, i-aş omorî fără nicio milă pe toţi ostaticii ăştia care au distrus ţara… - Gata, taci! Stai jos! Jurământul nu înseamnă decât jurământ şi că facem cu toţii asta, atât. Altfel, le dau drumul la toţi şi… asta e!... Aşa cum am stabilit împreună, noi nu putem fi criminali în numele niciunei dreptăţi. Nu suntem nici sectă, nici terorişti şi cu atât mai puţin, nu vrem …puterea. - Atunci, de ce naiba facem asta? interveni Serafim, actorul, specialistul în disimulări, deghizări şi camuflaje, ba chiar şi în arte orientale… de ce, David, ai acceptat propunerea lui Ioan? - Ioan este patronul frăţiei deşi, după cum vedeţi, el este mai degrabă sluga noastră. Ioan a creat frăţia împreună cu voi toţi şi are doar un scop. Gata cu vorba, atingem scopul şi atât! Mâine vor fi aduşi alţi zece ostatici, ultimii… ba nu, mai trebuie alţi trei şi gata! Lista o găsiţi în fişetele voastre. Vedeţi că în cinci minute decum o deschideţi, se autodizolvă, memoraţi-o repede. Să fiţi în tură la serviciu, aşa cum aveţi rândul, păstraţi acoperirea bună. – Măi, David – Serafim îl fixă tăios cu privirea – îi fi având mata nume biblic, da’ ascultă aciişa, nu tre’ să ne certăm, nu-i cazul, jurământul e, dar uite cum zic, redistribuim sarcinile, Ana preia aprovizionarea, e foarte deşteaptă, eu cu tine şi cu ăştia doi tineri îi prelucrăm pe muşterii, Ioan dă pe media străină, de azi să preia românii de afară veştile… şi… - …Omule, judeci?... păi, preiau ăştia…cinci… totul va merge ca şi până acum, nu modificăm nimic… nu suntem aici pe alesele, fiecare să-şi facă treaba şi atât, mai e puţin şi sfârşim şi lumea se-ntoarce la ale sale, treaba voastră, până atunci, nu vă jucaţi, pe Ioan supăraţi-l voi şi veţi vedea ce-i cu jurământu’ ăla…clar? - Prieteni – rosti calm Ioan – nu vor fi represalii asupra voastră din partea mea, din partea nimănui, vă înţeleg toate slăbiciunile, dar aşa cum vă înţeleg eu, vă rog să vă străduiţi să mă înţelegeţi şi voi. De unde, mă rog, frica asta, cum că v-aş fi cumva ostil? Nu sunt niciun patron. Împreună ducem la capătul bun un lucru. Nu-l luaţi cu uşurinţă, dar nici nu vă căcaţi pe voi c-aţi face istorie, chiar şi dacă faceţi…lăsaţi să judece vremea apoi. Acum ce vă cer, fiecare să-şi facă aşa cum poate mai bine trebuşoara care i s-a dat în grijă, fără iniţiative. Ana, te rog, ţara a îndurat mai multe ca tine, deşi eşti o mamă bună, nimic din crimele pe care te simţi îndreptăţită să le faci nu-ţi va readuce copilaşii… Davide, las-o mai moale, Serafime, eşti baza în ceea ce urmează, e mare nevoie de concentrare, suntem aproape de sfârşitul operei noastre, gândeşte-te la retragerea pe care trebuie s-o asiguri fiecăruia, gândeşte, am spus… atât. În cameră se aşternu o tăcere rea. Primul fu David, care desfăcu dosarul şi luă o foaie pe care o plimbă apoi din mână în mână celorlalţi. Erau roluri, sarcini, strict desemnate nominal. În dreptul niciunuia nu era trecută vreo violenţă, sau vreun fapt de condamnat, cumva, apoi. Astăzi fusese cea de-a treia ceartă între membrii frăţiei. La celelalte două, David ştiu cum să-şi impună punctul de vedere, ferm şi sugerând consecinţele eventualelor nesupuneri. De data asta, Ioan grăbi trecerea peste ceartă, fiindcă timpul era presant. Urmau, cu aceleaşi metode, să înregistreze ,,declaraţiile’’ a treisprezece ostatici. Aceştia proveneau din toate cercurile influente, politică, economie, mari companii de stat şi private, justiţie, până şi un destul de înalt cap bisericesc. Totul se desfăşură în opt zile de data asta, timp în care fiece ostatic mărturisise cele mai incredibile mârşăvii săvârşite împotriva neamului românesc şi în numele puterii, de către neofanarioţii fii ai patriei… povestea căpătă o amploare devastatoare pentru cei din clubul albastru. * Clubul albastru îşi avea sediul secret într-un castel din Carpaţi. Ajunşi aici, cei mai importanţi din ierarhia clubului, se străduiau să găsească o soluţie. Aceasta întârzia să apară. Un bătrân, fost stăpân pe frâiele securităţii şi influent om de afaceri în prezent, având în faţă, drept mască pe o nepoată notar, propusese exilul rapid şi nu rapid, ci ultra-rapid… să ia cu ei orice pot căra în avioanele personale, în camioane, nave, să folosească rutele de ieşire speciale, păziţi de armata de jandarmi şi poliţişti. Să nu ia toate neamurile sau nu ştiu ce bagaje fără valoare… - Nu mai rămâne nimic de reparat. Laşii ăia au divulgat absolut totul şi-ntr-o măsură catastrofală…acum să sperăm că i-au omorât sechestratorii… iar dacă nu i-au ucis şi le vor da drumu-n lume, îi omoară, îi linşează mârlănimea… - Nea Tibi, ne arde nouă acu de asta… ce dracu e de făcut, cum să luăm lucrurile, avem atâtea, tablouri, bijuterii, ceva mălai acolo… VA URMA

Gheorghe Mocanu - Ca să faci mulţi bani, trebuie să fii mare microbist, să iubeşti fotbalul!

(pamflet)

- Ioane, ia zii tu mă, băiete, ce-ai vrea să te faci când vei fi mare? - Păi, mă Vasile, eu zic că „ar fi de belea” să mă fac microbist, mă! Ştii cum învârt ăştia banii pe degete? Mamă, mamă! Bani, mă, nu glumă! Mai ales în chestiunile civile, astea de sunt toţi banii la mijlocul terenului! Şi cum banul e ochiul dracului...! Da ce bani, mă! Bani mulţi la dosar, de au buzunarele sufocate! Adică pierd aerul din interior, mă! Ha! Ha! Ha! - Bă, Ioane, ce îndrugi acolo, că nu pricep nimic! Microbist sau fotbalist? Poate ai greşit cu exprimarea? - Ei, de unde! Microbist, mă! De la unchiul meu ştiu, care e avocat de vază aici, în oraş, la noi! Băi, maaare microbist, mamă, mamă! Îşi permite orice, mă! Eu sunt decis, microbist vreau să mă fac şi să iubesc fotbalul aşa cum îl iubeşte unchiul meu, avocatu’! Da, ca să câştigăm mulţi bani şi tu şi eu, ca să nu te las nici pe tine pradă sărăciei pe lumea asta, ar fi bine să te faci şi tu judecător, ca să facem echipă amândoi! De primă divizie, nu aşa, prin judeţeană! Mergem sus, nene! Acolo’s bani mulţi!!

Ştii cum curg banii? Mamă, mamă! -De unde să curgă, mă ? -Ei, de unde? Ce întrebări stupide pui şi tu! Bă, unchiu meu le ştie pe toate! Tu habar nu ai cine este unchiul meu în acest oraş! Bă, el are treabă şi cu ăia care alergă după minge şi nu o prind niciodată, da şi cu ăia care stau în poartă şi numără golurile! Mai pe şleau spus, ca să pricepi şi tu, şi cu ăia proşti, săraci, vai de mama lor, da’ şi cu ăi bogaţi ce au tricourile vărgate, chiar dacă sunt încă pe teren, adică în libertate! Da’ cu proştii se descurcă cel mai bine! Mai ales cu ăia care nu au habar de regulamente! Din două vorbe le suceşte capul la spate şi ăia scot şi ultimul sfanţ de la buzunar. Ha! Ha! Pe ăia cu bani mulţi, câştigaţi necinstit, îi sperie de mama focului cu suspendarea, sau că îi dă afară din teren! Bă, şi sar ăia la cap, de mama focului! -Bine, mă Ioane, înţeleg eu ceva, ceva, unde baţi tu! Te cred, să ştii! Eu am pus mereu bază pe vorbele tale, ştii doar! Mai ales când zici că toate astea le-ai aflat de la unchiul tău, avocatu’! Numai treaba aia cu banii, de unde vin şi cum vin, să mor aici, dacă o pricep! - Nu ţi-am zis că totul se lămureşte la arbitru! Acolo e schepsisul! Tu, eu, alţi proşti ca noi, să zicem, ne uităm cum se contrazic pe teren, cum se ceartă ei, uneori, de mama focului pe terenul de joc, în faţa părţilor... Da ştii tu, mă, ce mi-a zis unchi-miu? Că sunt prieteni de spriţ, de concediu, de familie, de....la bani, mă! Aşa cum vom fi şi noi dacă ne facem: eu avocat şi tu judecător. Prieteni pe bani, mă, auzi tu! Adicălea, toată prietenia lor este invizibilă, ea nu se vede, mă, nici cu ochelari, nici cu binoclu, cu nimic nu se vede! E camuflată bine de tot! După fiecare meci, chefuiesc! Tot nu înţelegi, ce naiba? -Hmmm... - Mă, cum să-ţi explic eu ţie, să pricepi şi tu în secolul ăsta cum stă treaba? Unchiu ăsta al meu are meciuri mari! Mari de tot, vreau să zic! Adicălea, cu bani mulţi la mijloc. L-am auzit într-o zi vorbind cu un arbitru! Arbitrul zice cătră unchiu: „A sărit ăla la cap? A lovit bine? A marcat?” Unchiu răspunde: „Nu a sărit! Nici nu a înscris! Nu a venit pregătit la meci!” „Aha!” zice arbitrul! „Îi mai dau

un termen! Dacă nu sare la cap şi nu înscrie, nici la al doilea termen, îl bag în vestiar 29 de zile. Dacă nici la al treilea termen nu marcheză, atunci îl bag în cantonament la P.Rahova.” - Ahaaa! Acum am înţeles şi eu cum e cu fotbalul ăsta! Ca să faci bani mulţi, trebuie musai să fii mare microbist, să iubeşti fotbalul! - În sfârşit, ai priceput şi tu ceva, mă Vasile! Da, ţine minte! P-asta tot de la unchiul meu microbistu’ o ştiu! Totul e să faci echipă! Unu trage şi celălalt apără! La finalul meciului, câştigă amândoi! - Hai, că m-ai băgat în ceaţă de tot! Nu mai înţeleg nimic! Cum adică unu trage şi unu apără? Şi cum să câştige amândoi? Nu e posibil aşa ceva! Unchiul tău bate câmpii! - Ba e aşa cum îţi spun eu: judecătorul trage la poartă, iar unchiu meu avocatul apără! La final câştigă amândoi! Asta e treaba! Da’ ştii ce zic eu? Mai bine hai să ne apucăm noi de carte, să ne facem: tu judecător şi eu avocat! Aşa cum am stabilit! Să fim o echipă amândoi! Mamă, mamă, ce meciuri ne aşteaptă! Ha! Ha! Ha! Notă: acesta este un pamflet!

Proza Science Fiction

OLIVIU CRÂZNIC Mascarada învinşilor

Îi detectasem încă de dimineaţă – veneau amândoi călare, de undeva dinspre Sud, ceea ce însemna că puteau fi din armata fratelui meu, sau din armata lui Herbert. Nu aveam cum să îmi dau seama deocamdată – şi nici când urma să le disting uniformele nu puteam să fiu sigură. Exista întotdeauna gândul că unul sau altul a dezbrăcat un cadavru şi i-a luat hainele – nu era mare lucru. Ce-i drept, pentru o observatoare cu educaţia mea, ar fi fost uşor să remarc că nu se potriveau unele detalii – o jambieră prea lungă, sau haina strâmtă la umeri – dar până la urmă morzii lăsaseră prea puţine resurse, şi soldaţii nu mai erau acum înmormântaţi cu efectele lor – dacă mai erau înmormântaţi totuşi. Gareth ştiu sigur că nu îi mai înmormânta. Eram singură-singurică la fort de aproape patru zile, şi nici soţul nici fratele meu nu îmi trimiseseră încă pe nimeni. Ultimele ştiri aduse de un negustor jovian vorbeau de avansarea armatei morzilor până aproape de Şanţ, cu susţinere continuă de la Herbert Flood şi Lorzii Estici. Pactul pe care îl semnaseră aceştia cu morzii fusese iniţial un motiv de bucurie în familia mea – Herbert nu era prea apreciat. Însă curând, Gareth şi Geoffrey înţeleseseră că alianţa asta putea să ne distrugă Casa – Esticii nu erau atât de lipsiţi de putere cum se crezuse, astfel că soţul meu retrăsese trupele în Vest şi Geoffrey încercase o învăluire, hotărâţi să prindă la mijloc corpul de armată condus de Herbert şi de Lorzi înainte de joncţiunea cu morzii. Am oftat. De când morzii aterizaseră, lucrurile deveniseră extrem de complicate. Şi Casa noastră pierdea. Dar până atunci – trebuia să îi ţin sub supraveghere pe cei doi bărbaţi care se apropiau, să stau cu ocularul pe ei, deoarece amândoi veneau direct încoace. Mda, aveau uniformele noastre – am putut să îmi dau seama către prânz, şi păreau ambele în regulă. Dar asta nu era totuşi o garanţie. Am mai aruncat o privire supărată către comunicator – nu aveam încă suficientă tensiune să îl pornesc, vremea fusese proastă şi nu putusem capta prea multă energie solară. În plus, era foarte neplăcut să te descurci fără servitori – deşi bineînţeles că puteam, toate principesele erau educate să facă faţă oricărei situaţii. Dar dacă puteam, nu însemna şi că îmi făcea plăcere. Au ajuns sub zid către seară. – Lester Cath, se identifică primul la vorbitor, călăuzitor în Corpul patru al lui Geoffrey Ice. – Sober Nombrum, zise al doilea, atacator de stânga în Corpul doi. Fost purtător de arme al lui Aaron Netrebnicul şi spion aghiotant pentru Trupele de serviciu ale lui Gareth Ice. Ermengaarde Eyes, în numele stăpânilor noştri comuni cerem găzduire. Bineînţeles că cereau găzduire. Dacă ar fi rămas pe câmp în timpul nopţii, ar fi fost devoraţi de khazugi. Dar în acelaşi timp – imposibil să nu fi observat că placa de identificare era nealimentată, aşa că acţiunea lor mi se păru făţarnică întrucâtva. Nu aveam de gând să le deschid. Probabil înţeleseseră.

– Stăpână, se miorlăi unul din ei, cel care se numea Cath, un bărbat lat în spate şi cu părul lung şi murdar, trebuie să ne lăsaţi înăuntru. Suntem foarte flămânzi şi am auzit un khazug urlând la doi canteri în stânga – haita nu poate fi prea departe. M-am hotărât să îi răspund. – Meseria voastră presupune anumite riscuri, Lester Cath. Le cunoşteaţi când aţi semnat pentru înrolare. Aici nu e han – vedeţi-vă de drum, şi să vă ajute Tatăl Ceresc, dacă o avea chef. – Nu e atât de simplu, Stăpână, zise liniştit Nombrum – scund dar bine legat, avea părul tuns scurt şi o cicatrice urâtă deasupra ochiului. Geoffrey Ice se luptă la Sud cu Herbert şi cu morzii – zilele îi sunt numărate. Purtăm un filament către soţul Domniei-Voastre... trebuie să îi vină în ajutor până nu e prea târziu. Şi în orice caz trebuie să părăsească Văioaga – un detaşament de morzi zburători se îndreaptă direct acolo. Îmi arătă filamentul. Am cumpănit afirmaţia câteva momente. Putea să spună adevărul – uniformele o confirmau, iar filamentul sclipea stins, ceea ce arăta ca fără îndoială era unul dintre ai noştri. Desigur, nu ştiam ce conţinea filamentul – dar nu ar fi îndrăznit să mintă. Şi Geoffrey, şi Gareth ar fi reacţionat prea urât. – Dă-i filamentul lui Cath, i-am zis. Vreau să fiu sigură. Fără şovăire, i-l întinse. Sclipea. Da, era clar – amândoi erau din trupele noastre. Chiar dacă eram singură, n-ar fi avut curaj să se uite la mine măcar – planoarele luau imagini de interior la fiecare patru mese, şi acestea ar fi fost descărcate din pereţi şi ar fi ajuns la Gareth. I-ar fi jupuit de vii. În plus, dacă filamentul conţinea ce susţineau ei, chiar era necesar să îi bag înăuntru. Khazugii i-ar fi mâncat – probabil. Riscul era prea mare. – Intraţi. Şi au intrat. S-au purtat desigur umil, cum le-o cereau biciul şi eticheta – nu îşi ridicau privirea mai sus de genunchii mei goi, şi primul lucru – s-au repezit la mâncare. Le-am adus nişte băutură – singura rezervă se mai afla în camera mea, aşa că le-am lăsat suficientă la îndemână. Chiar şi beţi, frica era mai puternică – nu eram în nici un fel de pericol. – Vreau să văd filamentul, le-am zis apoi. Schimbară rapid o privire. Ştiau că nu pot refuza un ordin direct, iar ochii le deveniseră deja apoşi de la lichidul consumat, ceea ce le slăbea voinţa. Pe de altă parte, Gareth s-ar fi putut supăra. Însă Nombrum se decise şi mi-l dădu. – Iată-l... stăpână. Nu mi-a plăcut pauza făcută, şi nici felul cum a pronunţat stăpână, parcă cu mai puţină reverenţă decât era necesar – dar am presupus că era din cauză a ceea ce băuseră. Am parcurs rapid filamentul şi ei beau în continuare – în curând aveau să se clatine rău, eram sigură. Şi, deodată, am îngheţat. Mesajul nu era cel pe care mi-l comunicaseră ei, nu întocmai – da, Gareth urma să fie atacat de morzi zburători şi, dacă nu era anunţat, ras de pe suprafaţa pământului, dar Geoffrey nu se lupta cu Herbert la Sud – se luptase. Conform filamentului – care era ultimul trimis vreodată de fratele meu – la ora când eu îl parcurgeam, nimeni din armata lui nu mai era în viaţă. Cei doi vizitatori mă minţeau. Mi s-a făcut frică. Nu am ridicat privirea spre ei – mă întrebam cât efect avusese asupra lor băutura. Însă am simţit că ei mă priveau – se uitau la trupul meu gol cu lăcomie şi poftă, ceea ce nu ar fi îndrăznit niciodată dacă Geoffrey ar fi fost viu sau dacă Gareth avea vreo şansă să scape. Şi oricât de disperată ar fi fost situaţia, Geoffrey nu le-ar fi dat niciodată filamentul unor astfel de oameni. Nu exista decât o singură explicaţie. Mercenari. Fuseseră mercenari de ai noştri, care dezertaseră. Care îi uciseseră apoi pe mesagerii reali şi preluaseră filamentul; aveau de gând să se folosească de el într-o ultimă mascaradă, intrând aici pentru a se feri de khazugi – şi pentru a-şi face poftele cu fosta Stăpână. Nu va mai rămâne nimeni să îi pedepsească, pentru că nu aveau nici cea mai mică intenţie să ajungă la Gareth – din start plănuiseră să îl lase să moară, şi apoi cu filamentul doveditor să obţină adeziunea morzilor, ceea ce era o prostie. Morzii i-ar fi făcut una cu pământul pentru trădarea lor, căci nu apreciau astfel de acte – dar dobitocii ăştia doi habar nu aveau de asta. Iar eu, eu una aveam o mare problemă. – Oh stăpână, spuse tărăgănat unul din ei. Stăpână... I-am privit în sfârşit în faţă. Rânjeau cu bale curgând din gură, încântaţi de ceea ce urma, de ceea ce sperau că urmează. De ceea ce eu speram că nu urma.

– Băieţi, faceţi o mare prostie, le-am zis rece, încercând să calculez în minte cât timp trecuse de când băuseră prima cană. Nu sunt neajutorată. – Dar eşti, spuse Cath, cu ochii ţintă la trupul meu, şi făcând un pas spre mine. În clipa aceea am isprăvit calculele. Trecuse destul. Le-am zâmbit. – În regulă, atunci. Luaţi-mă. Se priviră suspicioşi dintrodată. – Ce este?... I-am întrebat. Vă aştept!... – Aşa e, mormăi Nombrum. Ne aşteaptă... Nu termină, desigur, fraza. Ochii i se holbară sălbatic în orbite, când otrava îi aprinse sângele în artere şi vene, dând drumul focului clocotitor în interiorul lui. Nombrum urlă dement, şi Cath dădu să se tragă cutremurat înapoi, scăpând la pământ pocalul contaminat din care băuse, dar era prea târziu, apa rea îşi făcea deja efectul. N-am mai stat să îi privesc cum ard – nu îmi păsa şi nu îmi făcea plăcere. Am urcat în camera mea, ascultând urletele tânguite ale khazugilor peste stepă, şi am aşteptat încărcarea completă a comunicatorului ca să pot lua legătura cu Herbert. Apoi l-am aprins. – Eşti bine, iubito?... întrebă el îngrijorat, cu pletele blond-închis căzute în ochi şi o expresie încordată pe faţa lui frumoasă şi hotărâtă. Am simţit ceva cald şi plăcut cum mă invadează – eram bine. – După ce s-a întrerupt legătura... I-am arătat filamentul. – Ştiu, l-aţi terminat pe Geoffrey. Fără asta, Gareth nu va şti ce îl loveşte – morzii or să îl facă fărâme. Or să poată în sfârşit să se răzbune pe cei care i-au ademenit pe planeta asta, le-au măcelărit semenii şi i-au trădat. Şi mie nu îmi va mai spune nimeni pe cine trebuie să iau de soţ – niciodată. Herbert se aplecă spre ecran. Îngrijorarea nu îi dispăruse cu totul. – Iubito... de unde ai filamentul ăla?... I-am răspuns cu cel mai seducător zâmbet al meu. – Stai să îţi povestesc.

Eliza Roha - Experienţe 7- Planeta portocalie 4 Membru USR Fragment din romanul „Carusel” (…) Se trezi odată cu membrii coloniei. Soarele lumina puternic, în jur numai bună-dispoziţie. După scăldătoare, omuleţii se încolonară şi porniră pe cărarea ce ducea în pădure. Spiritul lui Avram-Avram se alătură grupului şi se aşeză lângă fată. - În sfârşit, ai apărut? îl întrebă ea. Spiritul o atacă direct. - Cum să ajung la iubitul tău? Şi cum să aduc acolo lumina? Fata era descumpănită. - Unde ai fost atâta timp? Apari, dispari… Spiritul o lămuri. - Ţi-am spus că nu sunt din lumea voastră. Doar cu tine şi pădurea mă înţeleg. Trebuie să ne grăbim pentru că nu ştiu când voi mai putea veni. Fata continua să-l certe. - Cum pot să am încredere în tine? Spiritul o calmă. - Rişti. Dacă tu crezi în binele lui şi al vostru trebuie să rişti şi să mă ajuţi. Un timp merseră unul lângă altul fără să-şi spună nimic. Apoi fata preluă iniţiativa. - În mod sigur ţi-au simţit prezenţa şi ceilalţi, dar, din ce-mi spui, doar cu mine poţi comunica. Poate chiar acum suntem urmăriţi… Spiritul lui Avram-Avram înţelese temerile fetei şi o lăsă în pace. Intraseră deja în pădure şi vibraţiile lor se amestecau cu cele ale frunzelor curioase şi vorbăreţe, ale ierbii ce se retrăgea din calea lor, ale arbuştilor ce se legănau încurcându-le drumul doar ca să se amuze. După expresia chipului, fata părea foarte concentrată, ca şi cum ar fi purtat o discuţie cu cineva. O stare ciudată îl cuprinse pe Avram-Avram. Realiza că acolo se afla într-o vizită, că aparţinea unei alte lumi, dar nu ştia care. Şi dacă mă vor prinde autorităţile lor ce pot să-mi facă? Şi cum să mă prindă, dacă eu de atâta timp hoinăresc liber şi n-am păţit nimic? Auzi hohotele de râs ale arborilor.

- Fraiere! Nu s-au luat de tine pentru că nu le faci nici un rău, nu primeşti energie dar plăteşti din greu impozite! Dacă mai apar câţiva ca tine, şi-au umplut conturile şi tuleo, nene! Avram-Avram privi în jur. Coloana înainta ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Omuleţii se zbenguiau, erau ultimele lor bucurii dinaintea supliciului zilnic. - Nu înţeleg nimic, murmură el. - Fraiere, uite care e treaba. Tu nu ai nevoie de nici un pic de energie, înţelegi, exişti fără să consumi. Şi în timp ce tu te plimbi pe-aici, numai tu ştii de ce, ei îţi fură din energie, adică impozitele sunt impozite! Nu te-am simţit râzând măcar odată! Ai idee cât s-au îmbogăţit ăştia de la tine? Avram-Avram nu se mai putu abţine. - Dar cine sunt ăştia şi ce fac cu banii mei? arborii hohotiră. - Ce bani, fraiere? Îţi iau energia, viaţa ta, de aici sau din altă parte, de unde vii tu, că nu eşti singurul venetic care a mierlit-o. Or să-ţi scoată în cale vreo păpuşă şi ăla eşti! Avram-Avram mergea concentrat să nu deranjeze vreo plantă şi să-şi supere ocrotitorii. Trebuia să afle cât mai multe despre lumea în care nimerise. - Bine, bine, dar este atât de frumos aici, ce să facă ei cu bogăţiile? După tonul glasului, arborii păreau serioşi de data asta. - Să plece în altă dimensiune! Strâng energie ca s-o tulească, n-ai înţeles? Toţi vor să plece din raiul ăsta, după cum îi zici tu. Toată suflarea acestei planete trage la zidărie pentru o mână de îmbogăţiţi care nu visează altceva decât să-şi umple conturile cu energii şi s-o tulească în altă dimensiune. Superioară. - Se poate aşa ceva? - Bramburitule, pe unde-ai umblat n-ai învăţat nicio lecţie? - Te referi la gunoaie când zici de zidărie? răspunse Avram printr-o întrebare. - Da. În lumea ta cum este? - Noi avem altă organizare. Facem copii, îi creştem, vrem să aibă o viaţă mai uşoară, mai bună decât a noastră. Sunt alte reguli şi alte dorinţe. - Ce sunt ăia copii? - Voi cum vă înmulţiţi? - Ce-i aia „înmulţiţi?” Spiritul lui Avram-Avram înţelese că era imposibil ca dialogul să continue. - E greu să vă explic. Dar şi mie şi vouă ne este clar un lucru. Vreau binele acestor oameni. - Cum ai zis? - Le vreau binele truditorilor. - Nu se poate decât dacă scapă de profitori. - Şi cum, de unii sunt profitori şi alţii truditori? întrebă Avram. - Nu ştiu. - Şi profitorii au fost truditori? - Normal. Fraiere, întoarce-te. Dacă te mai duci la turn, rişti să rămâi fără energie şi nu te mai poţi întoarce în lumea ta. Devii o urmă galbenă. Spiritul lui Avram-Avram o lăsă pe fată să meargă în continuare şi el păşi cu atenţie în afara cărării. Enervate, nişte fire de iarbă înalte şi viguroase îl scuipară cu venin gălbui. Simţi stropii perforându-i picioarele, dar nu zise nimic. Îşi ceru iertare. Din înălţimi, auzi glasul arborilor. - Leliţelor, astâmpăraţi-vă! Ierburile se potoliră ca din senin. Convoiul trecu şi Avram-Avram îşi reluă mersul, dar în sens invers, către locul de baştină al coloniei. - Pot să vă mai întreb ceva? - Grăbeşte-te că acuşica ieşi din pădure şi te descurci singur. - În fată să am încredere? - Da. Fata e de-a noastră. - Adică e pom, e plantă? - Au făcut nenorociţii de profitori nişte experimente şi i-au transferat energia. Ehe, ne-ar fi transformat pe toţi în truditori dar n-a ţinut! Le e frică de noi că suntem mulţi. - Păi, nu trăiţi din aceeaşi energie? Plătiţi impozit? - Zât, fraiere! - Apropo, de ce se pune impozit pe râs? - Pentru că râsul consumă cea mai mare energie. Dar truditorii se simt fericiţi când râd. Înţelegi? - Da, am priceput. E singura lor bucurie. Şi când se ţin de mână ce înseamnă? - Înseamnă că se iubesc. - Asta nu e tot o bucurie? - E altceva. Mai ai întrebări? - Am intrat într-un laborator, pe-o poartă mare, ce-i acolo? - Ai ajuns acolo?!! Cum ai reuşit? De ce n-ai spus de la început?

Pădurea părea să fi intrat în delir. Auzi? Ăsta a intrat în laborator? Am crezut noi că-i prost, da’ de unde! Plantele din jur se dădură la o parte şi fu invitat să ia loc. - Poţi să stai peste noi, nu ne deranjează… - Atunci de ce faceţi gălăgie când vă ating? - Ne-am amuzat… n-am vrut să te supărăm… - Doar m-aţi capsat puţin… - Din plictiseală… Ne e clar că eşti de-al nostru. Nu te-ai supărat doar din atâta…, se scuzară ierburile şi frunzele. - Sunt nişte proaste, ce le poţi cere unor ierburi… chicotiră arbuştii. - Gura! Miorţăitelor! se auzi din înălţimi glasul arborilor. Aici e treabă serioasă! Vreţi să treceţi la zidărie? Plantele se potoliră ca prin farmec. - Lucrurile sunt mai serioase decât îţi închipui. Noi am aflat câte ceva, dar nu în totalitate. Dintr-odată, se lăsă o linişte ciudată. Pădurea părea să fi încremenit. Avram-Avram aşteptă o vreme, apoi dădu să se ridice şi să plece mai departe, dar plantele îl înconjurară, cât pe-aici să-l sufoce. Se aşeză la loc şi aşteptă. După o vreme simţi din nou rumoarea vibraţiilor, de parcă pădurea s-ar fi deşteptat dintr-un somn greu. - O să-ţi dezvăluim tot adevărul. Riscăm şi ne dăm pe mâna ta, străine. Glasul începu să povestească tărăgănat. În laborator se aflau enigmele. De acolo se dirijau soarele, căldura şi toată energia portocalie, dar tot acolo se petreceau cele mai mari orori. Periodic, lumina se stingea şi năvăleau asupra lor armatele care furau plante, le duceau în laborator şi le transformau în truditori. Mai încolo era o altă colonie de truditori, portocaliu-verzuie, care-şi avea legile ei şi care trudea tot la turn. - Dar ce-i cu turnul acela? întrebă Avram-Avram. - Este blestemul nostru, piatra noastră de încercare, motivul existenţei noastre. Pe acolo curg deşeuri, forma materială a energiilor negative pe care noi trebuie să le învelim într-un manşon ca să nu ne distrugă. - Şi unde se duc? - Nu ştim să-ţi spunem mai mult. Nici cine e dirijorul, cine a creat sistemul. - Toţi truditorii sunt la origine plante ca voi? - Nu. Profitorii au minţi diabolice. I-au tot pedepsit pe truditori, i-au aruncat în beznă şi pentru că nu mai avea cine să trudească au inventat un sistem prin care fură dintre ai noştri şi-i transformă în truditori. - Fata a păţit aşa? - Da. Fata a fost liană şi băiatul care s-a răzvrătit un arbust. Ţi-am spus. Vin armatele, soarele se întunecă, noi aproape leşinăm şi atunci fură cât pot. Nu durează mult pentru că nici ei nu rezistă fără lumină. - Lumina asta portocalie este apa vie pentru voi? - Fără ea pierim şi noi şi ei. Numai că ei se încarcă serios cu lumină înainte să ne prăduiască. Nu ştim mai multe. Nu ştim ce se întâmplă în laborator. Dar după ce îi transformă îi recunoaştem. Putem comunica. Noi i-am spus fetei că eşti de încredere. - De unde ştiţi? - Te-am simţit, n-ai rupt frunza, nici creanga, ţi-ai cerut iertare. Eşti un spirit bun. Au mai venit străini pe planeta noastră dar nu toţi au fost buni. - Şi ce-aţi făcut cu ei? - I-am ţinut între liane şi când au venit armatele, i-am predat. Unii au dispărut, nu ştim ce li s-a întâmplat, alţii au ajuns truditori. În mod sigur li s-a pierdut memoria anterioară. În tine ne-am pus mari speranţe. - Cum să vă ajut? - Să-i spionezi, să vezi ce fac ei acolo. - Eu aş vrea să-l salvez pe băiat şi pe ceilalţi răzvrătiţi. - E atât de simplu… Trebuie doar să le aduci lumină în puţul în care i-au aruncat. - Ştiţi cam multe… - Unii dintre ai noştri, care au fost transformaţi în truditori, nu şi-au pierdut cu totul memoria şi comunicăm unii cu alţii. Vezi, străine, că ne-am dat pe mâna ta. Dacă ne trădezi… - Doamne-fereşte! - Cum ai zis? - Doamne fereşte! Voi nu aveţi Dumnezeu? - Dumnezeu?! - Da. Cel care ne-a creat pe toţi. Creaţia înseamnă iubire. Pierderea unui om la noi înseamnă pierderea unei iubiri. - Este ceea ce numiţi moarte… La noi dispariţia totală nu există. Cel condamnat este redus la o stare de suferinţă supremă, devine o simplă pată a durerii. - Noi suferim şi plângem pentru că pierdem o iubire, chiar dacă pentru cel pierdut poate înseamnă izbăvirea. - Izbăvirea vine prin moarte la voi? - Nu neapărat. Ne izbăvim şi prin fapte bune. Peste tot e suferinţă. Şi în lumea din care vin eu e multă suferinţă, noi le numim încercări şi ne rugăm la Dumnezeu să ne scape de ele.

- Şi vă scapă? - Câteodată da, câteodată, nu. Ţine şi de faptele noastre. Credinţa adevărată în Dumnezeu, şi nu doar afişată, presupune să nu faci rău nimănui şi dacă ai greşit să te căieşti şi să îndrepţi greşeala ori păcatul prin fapte bune. Faptele bune, sacrificiul repetat împreună cu rugăciunile poate conferi oricui puteri miraculoase. Credinţa în Dumnezeu, Creatorul Nostru, ne ţine deasupra necazurilor. Se porni o rumoare generală care se transformă într-un vârtej greu de imaginat. Arborii, lianele, frunzele, iarba, arbuştii, până şi florile se răzvrătiră, părea că se porniseră unii împotriva altora, se loveau, se îndepărtau, se aplecau mai să se rupă, se căutau unii pe alţii, în îmbrăţişări urmate de respingeri, vibraţiile zburau care încotro, ca forţe de neoprit şi de neimaginat, se loveau unele de altele, părea că se dădea o luptă năpraznică, ele între ele şi cu ele însele. Lumina portocalie dădea impresia că alerga înnebunită prin haosul de nedescris să împace lucrurile, să potolească furia pădurii dezlănţuite. În cele din urmă, epuizate de efort, plantele se pleoştiră la pământ. - Poţi să ne dovedeşti? întrebă pădurea cu glas tânguitor. - Da. Nu termină bine afirmaţia că se trezi aruncat în puţul damnaţilor. Se izbi cu putere de pereţii cotiţi, până când nu mai zări niciun fir de lumină şi căzu peste petele galbene ale celorlalţi nenorocoşi. Rămase întins o vreme, apoi se rugă cu toată puterea la Dumnezeu. Şi nu se rugă pentru el, nu se rugă pentru a dovedi cuiva ceva, se rugă pentru acele fiinţe ciudate căzute în capcana necredinţei şi a haosului spiritual. Doamne, e atâta frumuseţe pe această planetă, iar cei cărora le-ai dăruit-o sunt atât de nefericiţi! Şi-au pierdut credinţa, şi-au pierdut speranţa, sunt pe cale să-şi piardă şi zâmbetul. Ajută-i, Doamne, dă-mi forţa şi mintea să le pot veni în ajutor, adună-mă cât să le pot reda încrederea şi apoi pierde-mă pe mine în locul lor. Dă-le lor fericirea mea, dă-le lor încrederea mea, dă-le lor binele meu. Căzut peste mormanul de pete galbene, spiritul lui Avram-Avram se rugă fără să ţină seama orelor, deşertă în întunericul grotei toată puterea gândirii sale. După o vreme, se trezi din transă şi conştientiză, în sfârşit, unde se află. Se ridică şi începu să plutească în sus, către gura puţului, de parcă se lipsise de toată energia. Era numai gând şi numai simţire. De parcă ar fi fost ziuă, văzu întortochelile puţului şi înţelese viclenia celor care-l săpaseră. Tăietura puţului nu era verticală ci cotită şi spiralată, aşa încât lumina binefăcătoare se oprea într-o fundătură a marginii, în timp ce trupurile alunecau în grotă. Mintea, gândirea îşi au armele lor, care se concretizează în formele materiale cele mai ciudate. Săpătura puţului este la fel de vicleană ca şi mintea care a conceputo. Misiunea lui era să netezească marginile, să lărgească interiorul, aşa încât lumina să cadă drept pe fundul grotei. Fără unelte, doar cu forţa şi palmele spiritului. Începu truda imediat. Obosea dar gândul la suferinţa pe care-o încercau petele galbene îl mâna de la spate ca un bici. Săpă şi nivelă pereţii puţului toată noaptea. Primele raze palid-gălbui, iar mai apoi portocalii îl găsiră atârnat de pereţii puţului ca o pată abia palpitând. Trecură peste el revitalizându-l încetul cu încetul şi aducându-i din aproape în aproape o stare de fericire de nedescris în cuvinte. Uşor-uşor, simţi vibraţii de bucurie venind de pe fundul grotei. Petele îşi înviorau culoarea, deveneau portocalii, apoi începeau să ia forma truditorilor ce fuseseră aruncaţi acolo. Numărul lor creştea cu cât lumina pătrundea tot mai puternică şi victorioasă invadând grota cu frumuseţea ei. Zâmbetele înfloreau pe chipurile celor salvaţi, se întindeau în râsete de neoprit. Asista fascinat la spectacol, arăta ca o înflorire a mugurilor primăvara pe pământ. Îşi aminti cine este şi de unde vine şi-i mulţumi lui Dumnezeu pentru darul pe care i-l făcuse: de a-i salva pe truditori. Omuleţii galbeni reveniră curând la starea de voiciune şi puseră la cale imediat un plan de evadare. Se urcau unul peste celălalt, formând un lanţ până la gura puţului. Unul câte unul ieşea la suprafaţă râzând în hohote, sub privirile binevoitoare ale spiritului lui Avram-Avram. Se zbenguiau de parcă nimic rău nu li s-ar fi întâmplat. Oare să nu aibă memorie? se întrebă Avram-Avram uimit. Aşteptă răbdător. Dură destul de mult, acolo fuseseră aruncate colonii întregi de omuleţi, numărul lor părea nesfârşit. Locul deveni aproape neîncăpător. Unii plecaseră înspre câmpia portocalie, alţii către pădure. Instinctul îi purta către obârşii. Când se lăsă noaptea, zarva de vibraţii se potoli. Adormiră pe unde îi prinse întunericul. Avram-Avram nu-şi părăsi postul. Cu primii zori ai dimineţii, avalanşa de omuleţi portocalii se porni din nou. Trei zile la rând au tot ieşi din puţ. Ultimii s-au ţinut de mâini unii de alţii formând un lanţ şi, sprijinindu-se cu picioarele de pereţii puţului, au reuşit să iasă la suprafaţă. Operaţiunea următoare era acoperirea puţului, dar cum să comunice cu ei şi să le sugereze acţiunea? O porni cu pas hotărât către pădure. Ajunse când soarele se pregătea să apună. Pădurea părea din aur greu, încins. Arborii, arbuştii, lianale, florile şi ierburile, îngenunchiaseră, chiar şi frunzele se aplecaseră până la pământ, într-o rugăciune colectivă. Reveniseră la credinţă, la bunul Dumnezeu. Sfărâmat în praf portocaliu, arborele trădător, ce-i deturnase de la credinţă, zăcea la mică distanţă. Broboane argintii, lăcrimate de falnica pădure se rostogoleau acoperindu-l, amestecându-se cu ţărâna, ca un ultim semn al iubirii şi respectului ce i-l purtaseră. Simţi vaietul pădurii ce se ridica încetul cu încetul. Când vârfurile arborilor ajunseră printre norii plimbăreţi, îmbujoraţi de culorile pătimaşe ale soarelui ce scăpăta ultimele raze roşu-portocalii, auzi glasul pădurii: - Străine, am simţit credinţa şi ne-am plâns trădătorul. Cum ne-ai spus tu, am pierdut o iubire, poate cea mai mare iubire a noastră. Acesta e sacrificiul pe care l-am făcut. Îţi mulţumim… Spiritul privi înspre frumuseţea fără de seamăn a pădurii. Vârfurile portocalii fremătau sub adierea vibraţiilor de seară, iar glasurile energiilor emanate se înălţau ca un cor celest.

Spiritul lui Avram-Avram îi privi cu multă luare aminte, de parcă ar fi dorit să-şi întipărească pentru totdeauna imaginea pe retina minţii, făcu o reverenţă, apoi îşi văzu de drum. În urma lui Pădurea vuia, tresărind din toate fibrele fiinţei sale. Trecu de câmpul pe care se odihneau de obicei truditorii. Acolo era un du-te vino continuu, o sărbătoare a râsului şi a zâmbetului, a îmbrăţişărilor fără de număr, o lumină portocalie ciudată stăruia încă, deşi soarele nu mai era pe cer şi stelele, una câte una, se aprindeau pe întinderea curată a boltei. Când se apropie de porţile inaccesibile, constată cu uimire că acestea erau date de pereţii laterali şi înăuntru lumina era ca de ziuă. O mulţime de truditori forfotea în toate direcţiile. Rămăseseră în picioare doar recipientele imense prevăzute cu sonde ce străpungeau cerul. De abia atunci înţelese rostul lor. Erau bateriile ce se încărcau de la lumina soarelui pământean prin sondele ce străpungeau mantaua groasă a pământului. De acolo erau alimentate soarele, luna şi stelele ce luminau portocaliu planeta mută. Îşi aminti de turnul deşeurilor la care se trudea zi şi noapte. Era musai să treacă şi pe acolo. Îşi luă avânt şi cu ultimele forţe zbură în direcţia opusă. Un vânt îl purtă pe deasupra. Nu mai recunoscu locurile. Se lucra la lumina portocalie a zilei şi omuleţii se foloseau de maşinării acţionate de energiile produse de baterii. Se lucra intens, zi şi noapte, la consolidarea zidului ce înconjura turnul. Omenirea distrugea în continuare bunuri materiale, iar truditorii de pe planeta portocalie şi tăcută erau la datorie. Totul se învârtea ca un carusel. Plecă împăcat cu gândul că lăsa în urmă o lume mai bună (…) Selecţii realizate de Anca Cecilia Potinteu şi Liliana-Corina Glogojeanu-Boia

UMOR Epigarame din volumul EPIGRAME ALESE / din Antologia epigramei româneşti de Giuseppe Navarra 1. La moartea unui actor ( autor Ştefan Balaci / 1965) Soţa şi cu mama mare Suspinau lângă sicriu Cel de sus să-i dea iertare Că talent… e prea târziu.

3. Lui Ştefan Ciubotăraşu (autor George Lesnea ) El ca om e drăgălaş Ca actor, iar bună notă Ca poet – ciubotăraş Iar ca spirit e ciubotă.

2. La tribunal ( autor Dimitrie Jega /1962 ) Bătrânul pişicher Veştejit ca nişte moaşte, E-acuzat de adulter Şi el - hoţul – recunoaşte.

4. Definiţie ( autor Toma Michinici / 1982) Epigrama e o vacă Bestie cu patru coarne Mulsă, umple o bărdacă Numai ca să o răstoarne.

Epigrame din salonul umorului ( Negru pe Alb ) Concursului de epigrame pe tema Romeo şi Julieta la Mizil. 1. La Mizil găseşti scenete Cu Romeo şi Juliete, Nu-nţeleg de ce ne cheamă Să facem altă epigramă ?

Unuia care îi cere Domnului să-l facă prost Eşti primul om văzut de mine Ce se vrea pe lume prost. Nu ştiu dacă îţi convine Ce te-ntreb: Deştept ai fost ?

2. În oraşul din câmpie Ce-i numit Mizil, se ştie: Juliete sunt destule De Romeo-ai lor sătule ! Consumul de usturoi

Văzând o barză cu broasca în cioc Cred că-i barza din poveste Ce-aducea copii de-a gata ! Iar aici în poză este Scena când şi-a luat răsplata !

Să miroşi a usturoi, E o mădă pe la noi , Dar mâncatul de căţei Nu-l avem în obicei !

Problema Gazelor de şist Gazele de şist incită Şi-i firesc când iarna-i grea… Restul ţării-i fericită,

Când Pungeştii nu-s prea – prea ?

La fel a fost şi-n capitală !

Lăudata lună decembrie Un răspuns vreau să întorc: Sigur luna-i super tare ! Dacă-l întrebăm pe porc, Ce răspuns ne va da oare ?

În povestea cu pricina, Vizitiul poartă vina . Ştiind că Dunărea-i aproape A vrut de proşti ca să ne scape ! Dar proştii ce se răsturnară În Dunăre nu se-necară ! Având ei capetele goale, Plutiră liniştiţi la vale !

Văzând un măgar cu un buchet de flori în gură Bietul animal ne-arată Că-i şi-n lumea lor posibil Să peţeşti cu flori o fată Zi-i măgar şi… eşti penibil !

Promisiuni, promisiuni Toţi au darul să promită Pentru vot unii dau mită . Şi o fac fără ruşine Milui-i-ar ştiu eu cine !

Căruţa cu proşti răsturnată la Caracal De când eram un copilaş Ştiu poanta cu acel oraş… Dar garantat fără-ndoială

La frigider

de Anca Cecilia Potinteu

Cunoaşteţi cu siguranţă modelele de combine frigorifice cu nume complicate şi rezonanţe exotice... Eu mi-am luat una acum câţiva ani, de fapt, mint, mama mi-a luat una, căci cu salariul meu bugetăresc abia mi-am putut permite călătoria până în oraşul natal, de unde să aduc minunea cu nume predestinat: vâltoare, în traducere aproximativă. După multe peripeţii care nu fac subiectul poveştii de faţă, combina mea trona albă, lucioasă, înaltă între două dulapuri din bucătărie... Trei ore mai târziu, un electrician(tata) şi un inginer(bărbatu-meu) răsuflau uşuraţi că au putut să strige: Mămicăăă! Mergeee! Ne-am felicitat reciproc pentru răbdare şi am privit încântaţi cele două pahare cu iaurt, primele cazate în Castelul meu de gheaţă. Trecu o săptămână, timp în care tot felul de călători reuşiseră să ajungă la răcoare: cârnaţi, pui, costiţă, ceva legume, dar nu prea multe, nu era loc de tabla de slănină groasă, ţinută de mama cu sare la afumat. Mă gândeam eu la toate bunătăţile astea, când sar dintr-odată de pe canapeaua maronie, unde-i croşetam nepoţelei căciuliţă cu cănăcei. - Ce-i , Nelule? Ce ţipi aşa? - Mămicăăăă! Iaurţelul ăsta s-a stricat! - Păi cum să se strice, pisoiaş, e acru deja! - Dacă-ţi spun! Ptiiiuuu! Păi tu numai acrituri ai aici? Fac un efort de voinţă şi mă duc să rezolv problema. - Are termen de valabilitate? Are. E expirat? Nu e. Păi atunci? - Da, mami, dar ia vezi şi tu! - Măăăă, să ştii că e stricat! O fi fost laptele expirat! Ptiiii! Ce chestie! Şi ia uite! Ce-i cu apa asta? Gospodinele ştiu despre ce vorbesc... am sunat la magazin, la firma de asigurări, la mătuşa Simina şi la Tanţa de la parter, chipurile, defect de fabricaţie. Combina mea nou-nouţă acumula apă sub cutia pentru legume. La o cercetare mai atentă, vedem un orificiu pe peretele din spate, socotim noi că pentru scurgere. Numai că în el, gheaţă. - Neluleeee! La cât ai pus temperatura? - La minus 15 mămică, aşa se păstrează berea la rece, n-ai văzut la reclamă? Hop! Tigaia de teflon la Nelu în cap!Mi-a părut rău de ea, dar n-am avut la-ndemână decât nişte ibrice şi puteam rata. Are Nelu capul mic. - Stai mămică, nu da, ia să-ţi arate pisoiaşul tău cât e de inteligent! Ce vezi tu aici? - Ce să văd? Văd un băţ! - Un băţ, dar pentru ce e? Vezi tu? Are două urechi numai potrivite pentru găurica aia, e pentru desfundat, fă! zice Nelu satisfăcut că găsise întrebuinţare bucăţii de plastic de pe uşa frigiderului, lăsată acolo de fabricanţi, aparent fără sens. - Păi atunci, dă-i drumul, Nelule!

Nelu îşi suflecă mânecile pe care nu le avea, îşi lăsă pantalonii uşor pe spate, că aşa văzuse el că făceau meşterii într-un film american, când îşi băgau cârpa în buzunarul de la spate, înainte să se vâre sub chiuvetă. Foarte sexy mişcare, căci doamnele din jurul lor erau de obicei îmbrăcate în neglije-uri provocatoare... - Hai, mai repede că mi se strică toate alea acolo! urlu eu cu ochii la croşetă şi cu gândul la carnea de mici pe care n-am mai pus-o în congelator până a doua zi, când aveam invitaţi, pe Tanţa şi pe dementul ei de bărbat care se apuca să strige vorbe deochiate după domnişoarele sfioase care se aventurau în scara blocului, să ajungă la salonul de bronzat, improvizat la etajul trei. - Gata, mămică! A intrat! Hopa! - Ce e, bre? - Nu-l mai pot scoate, s-a blocat! - Neluleee! Te omor! Ia dă-te de acolo, să văd eu! Iau problema în mâini şi încep să trag. Nimic. Băţul de plastic năzdrăvan nici nu se clintea. - Adă patentul! Nici cu patentu. - Mama ei de combină, azi şi mâine, păi ori tu, ori eu! - Mămică, stai aşa, nu te enerva, te rog eu frumos, uite nişte comprese cu apă fierbinte... - Păi şi ce să fac cu ele, că mă enervezi şi tu acuma! Fugi cu ele de aici, că compresă te fac! (pentru cititorii atenţi, cacofonia e cu intenţie) După încă vreo jumate de oră de ofuri, opinteli şi nervi, m-am lăsat păgubaşă, moale, pe canapeaua maro. Nici cu zece cafele nu m-aş fi trezit mai repede decât când am simţit în josul spatelui împungându-mă două piroane ascuţite. Ţipătul meu îl readuse urgent în cameră pe Nelu, cu compresele încă în mână. - Mămică! Ce-ai păţit? zise el, tremurând la ideea că mi-aş fi făcut cumva rău singură. - A... a... andrelele astea, am scos eu vorbele, răguşit şi tuşind. Nelu se apucă de tratament, udă compresele, de data asta cu apă rece, le plasă cu grijă la locul dureros şi se apucă metodic să-mi maseze umerii. - Of, măi, Nelule, ce m-aş face eu fără tine? - Nu ştiu, mămică, dar ar trebui să te gândeşti! N-oi mai fi eu prea mult pe lumea asta... - Ei, vorbeşti prostii! Tu ai să mă îngropi primul, o să trăieşti veşnic, cu calmul tău! Ha! îmi aduc eu aminte. Frigiderul! Şi încerc să mă ridic, dar spatele meu păstra încă vie amintirea acelor şi refuză să colaboreze. Ia, vezi, Nelule, ce s-a ales de carnea aia? - Mămică, e praf, zice Nelu, după un scurt moment de investigaţie. Şi caşul de la maică-ta şi laptele. - Mămică, e praf, îl îngân eu, plictisită de seriozitatea şi dedicaţia cu care se apleca asupra problemei. Lasă-l, îl ducem înapoi la magazin, e în garanţie! şi mă gândeam cu groază la alt drum până în localitatea natală, întrebări, mutări, explicaţii. - Ce să-l mai duci, mămică? Gata, l-am rezolvat! I-am pus şi lui compresă, din aia fierbinte, acolo pe orificiu şi s-a dezgheţat! Uite! exclamă el şi-mi arată victorios, bâţul de plastic buclucaş. - Ei, da, ce să-ţi spun, l-ai rezolvat! Şi cu apa ce fac? - Cum ce faci? Îi pui o com... - Compresă, gata, ştiu! Vai de capul meu, ce folos că am combină frigorifică! Tot trebuie să şterg apa din ea! - Lasă, mămică, o şterg eu, zice Nelu al meu, cu un oftat resemnat! - Vezi, Nelule? De-aia te iubeşte mămica pe tine, că eşti om bun, ascultător, cu bâţul tău şi cu comprese cu tot... nu ca tembelul Tanţei, care, ştii tu ce face! - Da... zice Nelu, Şi eu te iubesc, mămică! şi îşi aruncă ochii visător spre fereastra de unde se auzea vecinul de la parter... - Domnişoară, am şi ceai, dacă e prea tare cafeaua... Desigur! Să nu staţi degeaba acolo la rând, la solar, e mic spaţiul... Intraţi, vă rog!

SPICUIRI DIN ALMANAHUL UMORULUI / La început de secol 1. DE CE SE MIROS CÂINII În vremurile de demult, pe când domnea în Ţara Românescă nu ştiu care domn ci-că s-ar fi dat împotriva câinilor poruncă straşnică să-i ciomăgească, să le lege tinichea de coadă, să-i otrăvească – în sfârşit, câte rele toate numai să le stârpescă neamul ori baremi să-i facă să se împuţineze la număr. Bieţii câini, suferiră ce suferiră, răbdară cât răbdară - şi nu mai putură. Ce să facă ? Se învârtiră, se suciră, că hăis, că cea – până auziră nu ştiu de la cine cum că peste Ţara Românească ar fi mai mare turcul, şi că turcului îi plac câinii; deci hotărâră să trimită o jalbă sultanului în care să se plângă de relele ce suferă fără contenire. Dacă se hotărâră, aleseră unul dintre ei cu o coadă lungă, stufoasă, îi legară jalba de ea şi-l porniră la Ţarigrad. Câinele plecă mândru cu coada colac, şi se duse, şi se duse – până ajunse la Ţarigrad. Cum ajunse acolo ce să vadă ? Cîinii domneau ! Ba cu cuşca curată, cu paie preienite, ba cu scăldat,, ba oase pline cu măduvă, ba cazane cu pilaf pe la unele colţuri ale uliţelor – ba peste puţintică vreme-şi găsi o nevastă frumoasă, bălţată cu

galben şi subţirică la trup, cu nişte ochi mari şi focoşi… Cin’ să se mai gândească să dea jalba sultanului, ori să se mai întoarcă în Ţara Românească!? Rămase acolo, că cine e nebun să fugă de bine ? Câinii din Ţara Românească, bieţii, aşteptară… aşteptară, într-una - şi aşteaptă şi azi nădăjduind că doar, doar s-a mai întoarce vreodată. Şi de-aia ci-că, când se întâlnesc câinii pe uliţă se miros unii pe alţii - să vadă nu cumva o fi acela cu jalba ---- şi dacă o fi el, să le spuie ce răspuns le-a dat sultanul. 2. CUM CRESC PEŞTII Niţă: Ghiţă dragă, adevărat e că peştii cresc? Ghiţă: De bună seamă. Tata a prins anul trecut un peşte şi de atunci, de câte ori vorbeşte de el, întotdeauna - în povestea lui - peştele e mai mare cu câte 10 centimetri.

MIHAI BATOG- BUJENIŢĂ - Sonetul iernii îmblânzite Sincer, nu prea-mi place iarna, e cam frig Nasu-mi curge, la troiene dau mereu Şi cum ceaiul nu e singur panaceu Nici nu pot, precum un câine, sta covrig, Mă reped până la crâşmă, ca un zmeu Vreau o ţuică, deci la bar iute mă-nfig Şi pe barman, bun prieten, tare-l strig: Fără grabă, că suntem la matineu! Una mică, să nu calc pe rele căi La-nceput, însă dup-aia, mare iau Dar mai multe, că afară e omăt, Cald e-aicea şi aud chiar zurgălăi Sună-n în cap. Uit ce-am spus, că nu mai beau! Fiindcă iarna-mi place, numai când mă-mbăt!

MARIANA DOBRIN În codru’, la un ceas de seară, ând totul e mai liniştit, O coadă de topor coboară Şi-n urmă-i altele-au sosit. Ţineau un fel de... adunare, Cam în secret, mai pe şoptit, Luă cuvântu-o coadă mare Şi iată, astfel le-a grăit: -Suratelor, vă ştiu pe toate, Cam ce-aţi făcut, ce-aţi învârtit, Urmaşii voştri pot să-nnoate În câte aţi agonisit. E timpul să ne aşezăm

Fabula cozilor de topor În codru-acesta până-n zare Şi pe alese să luăm O scorbură de fiecare. Vedeţi că apa curge lină, Vă faceţi curte cât mai mare, Să-ncapă-n ea şi o piscină, Dar şi jipanul cel mai tare!!!! -E o problemă, soră dragă, Sunt mulţi copaci, dau umbră rece, Eu o să-i tai, nu stau de şagă, De coada mea nimic nu trece! Te rog, morală să nu-mi faci, Să-mi zici să-i iau cu binişor,

că toate-avem amici copaci, Dar... sunt o coadă de topor!

Doboară şi-un copac, doboară şi o stâncă. MORALA-2 Când eşti o coadă de topor Meriţi ... dispreţul tuturor!

MORALA-1 Cozi de topor au fost, cozi de topor sunt încă,

MIRCEA COROŞ

Aşa beau oameni ca noi…

*Un pamflet pe o temă dată *

Muri-necându-se cu vomă... Aşa e scris certificatul ! Eram şi eu , la fel în comă Dar morţii n-am fost preferatul !? Ea sigur nu se mai deşteaptă Cerând mahmură băutură... Voi face scurtă mâna dreaptă La cât de des o duc la gură ! Amar plângându-i pomenirea ( Vezi, cum e-un cântec pe la noi ) Sticloanţelor le-aduc golirea Dinspre sâmbăta... până joi ! Rămâne-o zi la mijloc, pentru Să ne-amintim că fost-am tineri, Când am să-l rog pe Sfântul Petru Să-i dea să bea în zi de vineri ! .................................................... Am vrut să-i spun ei la plecare: Spre Rai de-i drumul netezit, Să-mi facă şi mie chemare... Şi voi pleca , de-oi fi trezit !

* Sunt liber, mi-a murit nevasta * A spus-o unul în franceză Că prea simţea că-l doare coasta Ce-i pomenită în Geneză Să, scape-a-mpins-o-ntr-o fântână... Un lucru nu a precizat: Când făptuia crima păgână El treaz era sau mort de beat ? Vroia să fie beat non-stop Să doarmă ca dulăi pe-o coastă... Nesuportând să vadă dop La sticle-ascunse de nevastă. Când greu durându-l capul, greu, Vrea sfinţii cerului să-i certe, Halal beţiv!? Nu-i cazul meu, Eu beat fiind, la cer să-mi ierte ! *Sunt liber , mi-a murit nevasta * O spun şi-i port regret deplin, Dar pân-a face treaba asta, Trăiesc amarnic dor de vin !

MIHAELA SUCIU – Haina - Fa Leano, m-a sunat Jicu, frate-miu, ca mâine e musai să fim la ora şepte la livadă. Începe culesul prunelor! Fă bine şi anunţă-ţi neamu’, să vină la noi, să ne organizăm, da înainte de asta, toarnă-mi o bere să-mi dreg glasul. Îşi mângâie cu vădită plăcere haina şi continuă: - De haina mea nouă, ce zici? - Ce să zic? O salopetă! S-o porţi sănătos! - Ei şi tu... salopetă. Nu vezi?... Culoare, material... şi are şi inscripţie. Dom’le, neamţul tot neamţ! - Doar n-ai luat-o de la second - hand? - Doi poli! Ieftin şi bun! - Gata! Uite berica ta, fug să-mi aduc neamurile... Cam asta era discuţia părinţilor mei şi până vine neamu’ mamei, eu - fiica lor, să vă pun în temă: Tata are zece fraţi, unu şi unu. Împreună stăpânesc un petec de pământ la ţară; o livadă de pruni. Din unitate de neam, n-au împărţit bucata în bucăţi-bucăţele şi nici n-au vândut-o. Au hotărât ca toamna, când se coc prunele, să se anunţe, unul pe celălalt şi să vină fiecare cu “famelia” lui, să culeagă. De fapt - culesul - e doar pretext: de-a se întâlni cu toţii, să se vadă şi să petreacă. Abia aştept momentul! Pe uşă, în şir indian, intră neamurile mamei. Mama îmi face semn să mă apropii. Tata tuşeşte ca să se facă linişte, îşi mângâie salopeta nouă cu o deosebită satisfacţie şi ia cuvântul: - Ne-am adunat aci, fiindcă mâine începe acţiunea anuală de strângere a recoltei de prune. Anul acesta trebuie să ne mărim venitul “fameliar”, adică să mărim norma de cules prune şi deci, trebuie să ne organizăm, să vedem ce responsabilităţi revin fiecăruia. Fiică-mea va face, inventarul “fameliei” pe categorii de vârstă… Zî-i fato! Îmi întinde o hârtie. Eu mută. Mă gândesc: “Ce naiba l-o fi apucat pe tata? Auzi normă!” Tata: - Ai muţit sau ai uitat să “ceteşti”? 69

Eu agitată: - Cum să uit? Şi încep să turui textul scris de tata până să apară mama cu neamurile: “Inventarul afectiv al fameliei noastre este compus din: eu-fiica, doi părinţi, bunicu’ şi bunica, un unchi, o mătuşă, doi nepoţi: Georgică - 10 ani, născut la 10 februarie 2000, ‘nălţime -1,50 metri, ochi căprui, păr şaten şi sora sa geamănă – Georgiana - semănând leit, deci, nu e cazul s-o mai descriem. Total efectiv = 9 persoane.” - Tată, dar de ce ne trebuie inventar? - întreb curioasă. - Să nu pierdem forţa de muncă pe drum! Pentru cei mici să ştim datele de identificare, pentru poliţie. Un om lipsă, venit lipsă! Acu să ne organizăm, spune tata... fiecare membru trebuie să-şi care echipamentul personal: - pentru dormit: o pătură ş-o pernă; - pentru hrănit: o lingură ş-un castron; cană nu luaţi fiindcă apă se bea din “blidonul” comun. Pentru preparat “jemul” de prune vom lua: ceanul mare de 50 kile, pirostriile şi linguroiul. Pentru depozitat, transport şi conservat vom lua 20 bucăţi PET-uri de 5 litri fiecare; sunt uşoare, se închid perfect şi nu vom avea pierderi. La faţa locului, când ajungem, vom pregăti un borş bun-bun, din adunătură de legume şi tacâmuri Avicola, că doar n-o să ne rupem dinţii cu găinile lor de ţară. - Cumnate, da ciorba în ce-o fierbem? – intervine unchiul. - Cum în ce? În ceaunul mare. Seara mâncăm o tură, dimineaţa încă o tură, ce rămâne turnăm în “blidoane”. Spălăm ceaunul şi turnăm prunele. Pe măsură ce culegem şi facem “jemul”, îl turnăm în “blidoanele” rămase goale. Cele cu borş le-om goli până se termină ultima şarjă de “jem”, aşa că le folosim şi pe ălea. Corect, nu? Pâine sau mămăligă îşi ia fiecare, după cum poate duce în “schinare”. Tu fato, să-ţi iei laptopul, să scrii cronica “fameliară” zilele astea, poate trimiţi şi la concurs literar, că nu strică să ai la CV, când te-oi mărita, cât mai multe “diploame”. Să iei şi bâzdâgania aia pentru net, să vedem ştirile, să ne informăm ce se mai întâmplă prin lume; că n-om fi, aşa ca toţi proştii! ne culcăm deştepţi, nu? şi ne sculăm cu noaptea-n cap… la prune! Toată lumea să se uite pe unde calcă, să nu se accidenteze, nici pe drum şi nici la livadă, că nu am plătit asigurarea pentru sănătate şi ne spitalizează gratis, dracu’. Înţeles? - Tată, dar nu mergem cu maşina? - Nu! E an de criză, mergem cu trenul! Pe ce lume trăieşti fato? Zău dacă mai pricep ce-i cu tata! Nu credeam că un om se poate schimba peste noapte, darămite în câteva ore? Din omul omenos, hazliu, tata devenise hapsân… parcă era o haină întoarsă pe dos. Nu-l mai recunoşteam. Am mai primit mici instrucţiuni şi fiecare şi-a făcut bagajul. Încărcaţi ne-am deplasat pe drumul naţional de ţărani, încolonaţi în şir indian, spre gară. Tata mergea în faţă cu lanterna aprinsă, conform normelor de circulaţie pe drumurile publice, iar eu ultima ca să am efectivul “fameliei” în faţa ochilor şi să fac inventarul din mers. Toţi eram îmbrăcaţi ca de zile mari, numai tata era în salopetă. Ajungem în gară. Trenul personal tras la linie, şuieră dând semnalul de plecare, aşa că stricăm rândul şi ne bulucim, unul peste altul, să urcăm în vagon. În compartiment ne aşezăm pe băncile de lemn cu muşama veritabilă, care însă nu rezistase briceagului; dovadă pomelnicele cu cei vii - trecuţi prin tren, încrustate peste tot. Tata strigă: - Fato, inventarul! Îl fac rapid pe degete, murmurând : eu, doi părinţi, bunicu şi bunica, un unchi, o mătuşă, doi nepoţi: Georgică; 10 ani, născut la 10 februarie 2000, nălţime… ăăă?… 1,50 metri, ochi căprui, păr şaten şi sora sa geamănă – Georgiana – semănând leit, deci nu e cazul s-o mai descriem… şi strig: - Total efectiv nouă persoane! - Bravo! respiră uşurat tata. Trenul se pune în mişcare prinzând ceva viteză. În compartiment intră un tânăr oacheş, curăţel, mama-mi dă un ghiont, să-i fac loc lângă mine. Politicos acesta se prezintă înainte de a lua loc: - Sărut mânuşiţele, mă numesc Angelo Alberto Ronaldo, reporter! Mama dă să-i zâmbească, dar rămâne cu gura căscată şi zâmbetul în gât, fiindcă trenul se opreşte brusc. Cineva pesemne a tras semnalul de alarmă! De afară se aud vociferări şi ne bulucim toţi la fereastră, să vedem cei. La capătul podului ce uneşte mahalaua cu restul civilizat, un cetăţean agita o pancartă pe care scria: Hoţii! Hoţii! iar el striga cât îl ţinea gura: Criminalii! Criminalii! Moarte! Tânărul Angelo iese să prindă ştirea. În urma lui aleargă conductorul trenului atenţionându-ne:

- Închideţi geamurile, trageţi perdelele, ocupaţi-vă locurile, păstraţi-vă calmul, verificaţi centurile personale, imediat demarăm! Acest imediat durează o oră, şi, trenul se pune în mişcare dar… tânărul oacheş nu s-a mai întors în compartimentul nostru, drept urmare nici mama n-a mai avut motiv să zâmbească. Iată-ne! la destinaţie, în livadă. “Famelia” noastră, ajunsă prima, se ocupă cu ridicarea taberei, iar eu pornesc laptop-ul să prind ştirile. Să leşin! Mama mă observă şi se repede cu “blidonul” de apă, ceilalţi după ea şi… rămân toţi cu gura căscată… tânărul din tren era pe post! “Gentile ascultatore, vi parlato de la Buhăieşti, Angelo Alberto Ronaldo, de la televiziunea rromena. In questa sera, treno personalo a calcato una canina negro per la stare de ebrietate. Amigo de questa, e fratelo del canino - Barbadone - ultimo mohicano di grupo bugetaro reformato, qui agitato pancarto: Hoţii! Hoţii! e făcuto greva foamei a capo del podo, apostrofato la conductore del treno: Asasino! Morte! e pe urmă bătuto morto. Una maşina poliţia locale, qui s-a deplasato per la vedere, făcuto la cercetare del accidento, e una grande multimea populaţione locale a participato la înhumare del canino. Vi parlato de la Buhăieşti, Angelo Alberto Ronaldo, de la televiziunea rromena, lidero uno, per tuti rromi, ţigano e jitano del mondo, qui e cazato ocazionale a Roma. Buonasera!” Mama extaziată, văzându-l pe Angelo: - Mânca-l-ar mama de îngeraş! Tata: - Fa Leano, unde naiba ai văzut înger oacheş? iar mie… Angelo ăsta-mi miroase a plagiator, ştirea o fi noutate, da!, dar… stilul, ba! Şi bine-nţeles că s-au ciorovăit pe tema asta şi nimeni nu s-a mai ocupat de tabără, toţi urmărind ştirile date pe posturile private, care sunau cam aşa: - ca să nu-şi piardă locul, ministrul transporturilor s-a lipit de scaunul ministerial cu superglue, dar a fost scos cu tot cu scaun, afară în stradă. S-a adus alt scaun şi în deplinătatea prerogativelor de înscăunare şi în unanimitate de voturi, premierul a dat o Ordonanţă la urgenţe, telefonic, adică la 112, prin care s-au suspendat toate trenurile personale pe durată nelimitată; - Sfrijita Bar de Aoleu - preşedinta apărării drepturilor necuvântătoarelor maidaneze şi-a anunţat prezenţa în Piaţa Rromană din Buhăieşti… Am adormit care cum a putut. Dimineaţă când m-am trezit, mama făcuse focul. Eu abia reuşeam să deschid ochii, dar tot am zărit un rest din salopeta tatei mistuindu-se în foc şi-i fac semn mamei. Ea duce un deget la gură, să tac. Se scoală peste vreo zece minute şi tata. Întinzându-se: - Unde ai pus salopeta Leano? Mama: - Iaca nu mai ştiu, ia de colea haina ta veche până o găsesc. Se îmbracă tata bodogănind. Începe să se încheie la haină. E din ce în ce mai vesel. - Azi o să fie distracţie mare! Cumnate, trezeşte-te! Mergem în sat, să luăm mâncare, vin, bere, suc şi poate găsim şi nişte lăutari. Hai odată cumnate că ne prinde amiaza! – îl îndeamnă tata pe unchiu’-meu. Ăsta e tata! şi sar şi-l pup şi-l îmbrăţişez. Ce să vă mai zic în final?... Zău că: ”Haina îl face pe om!” Selecţii realizate de Mariana Dobrin şi Mircea Coroş. Grafica Emil Dănuţ Badiu

Arte...

Pictorul Valeriu-Daniel

Năstase rubrică semnată de Lăcrămioara Teodorescu

Valeriu-Daniel Năstase, născut pe 17 mai 1981 în Focsani, jud. Vrancea, Romania. Studii: Universitatea "Dunărea de Jos", Facultatea de Litere, Galaţi, 2005. Şcoala Populară de Artă, Focşani, Vrancea. Expoziţii de grup Şcoala Populară de Artă, Galeriile de Artă Tecuci 2012, Grădina Publică la Cuburi, Focşani. Participări la concursuri naţionale: 2008, 2009, 2010, 2011, 2012 - Brăila, Suceava, Galaţi. Participări la Tabăra Internaţională de Artă Plastică "Lumina Nordului": 2009, 2010, 2011. Premiul II la Concursul Naţional de Artă Plastică "Ion Irimescu", Suceava, 2010; Premiul III la Concursul National de Arta Plastica "Vespasian Lungu", Brăila 2010 Premiul II la Concursul Naţional de Pictură şi Grafică Vespasian Lungu, Brăila 2011; Premiul Special la Concursul Naţional de Artă Plastică "Ion Irimescu". De unde pasiunea pentru artă? Aţi moştenit pe cineva din familie? La vârsta de 5 ani am realizat un desen cu carioci la care tatăl meu mi-a dat nota 10+ şi atât de mult m-a încântat reacţia mamei şi a tatălui încât am prins drag de această activitate minunată, iar stimularea familiei m-a ajutat mereu să continui demersul meu. De asemenea, în ceea ce priveşte moştenirea acestui talent, pot spune că tatăl meu a realizat tot felul de tablouri din diverse materiale înfăţişând eroi de desene animate sau lucrări din lemn ori desen, iar mama a avut mereu o plăcere deosebită de a împleti diverse lucruri sau a face goblenuri. De unde vă inspiraţi de obicei pentru lucrările dvs.? Călătoriţi, aveţi modele pentru nuduri, mergeţi în natură? Inspiraţia pentru lucrările mele vine din tot ceea ce mă înconjoară. Orice reprezintă un subiect poate deveni o ocazie de a lucra, deoarece subiectul este pentru mine un pretext de a-mi exprima părerile, ideile, viziunea asupra lucrurilor! Călătoresc, merg în natură, lucrez în atelier şi demn de menţionat este că întotdeauna îmi aleg cu grijă subiectele care sunt mereu rodul muncii mele, sunt luate din locuri unde am fost sau ceva la care m-am gândit personal. Reveniţi asupra unui tablou de obicei sau „e gata din prima”, cum se spune? Lucrez la un tablou cât este nevoie, cât simt că încă mai am de lucru la el însă daca nu găsesc sau nu vad clar drumul pe care trebuie să îl parcurg, mă opresc din lucru şi lucrez la altceva, pentru ca ulterior să revin asupra lucrului la cel de la care am luat pauza. Desigur că lucrez şi "alla prima" deseori. Ce părere aveţi despre direcţia, tendinţa actuală în pictura româneasca dar şi în cea mondiala? Direcţia artei româneşti este interesantă şi mă bucură că pictura românească păstrează un anumit caracter de rigurozitate şi seriozitate în demersul artistic. Cred că România începe să simtă gustul pentru frumos din ce în ce mai mult şi artiştii sunt mereu gata să ofere consumatorilor de frumos, alte şi alte lucrări de artă care să încânte privitorii! Credeţi că se poate trăi din pictură în România?

Cred că se poate trăi din pictură, însă din păcate în România demersul artistic nu este pe deplin înţeles şi apreciat iar valoarea nu este mereu apreciată şi promovată suficient. Din păcate în România nu cred că se poate trăi decent numai din pictură. Totuşi, cred că cei se încăpăţânează să reuşească vor reuşi mereu oricât de greu ar fi! Povestiţi-ne un pic despre expoziţiile pe care le-aţi avut până acum! Am avut expoziţii şi fiecare a avut satisfacţiile ei. Îmi amintesc cu plăcere de expoziţia avută la Galeriile de Artă din Tecuci unde am expus împreună cu alţi patru colegi. Expoziţia de la Tecuci a început de la o simplă propunere a d-nei care este curatoarea Muzeului de la Tecuci şi care la 1 an mai târziu s-a materializat într-o expoziţie reuşită! Anul acesta pe 18 octombrie, am avut vernisajul expoziţiei ce este chiar acum pe simeze în Focşani şi care are acel aer plin de eleganţă al toamnei. Vă este greu să vă despărţiţi de lucrările dumneavoastră? Îmi era. Spun îmi era pentru că, o data cu ocazia unei tabere de pictură în Bucovina, câţiva colegi care îmi sunt prieteni acum, mi-au jucat o festă cu mult bun gust care m-a făcut să realizez faptul că pictez şi realizez lucrări însă nu doar pentru mine ci şi pentru umanitate prin ceea ce mi-a dăruit Dumnezeu. Fiecare lucrare are viaţa şi drumul ei în lume... Fără să fiu înţeles greşit pot spune că lucrările sunt într-un fel ca nişte copii care pleacă de unde au fost creaţi şi au drumul propriu însă păstrându-şi paternitatea! Care au fost cea mai mare satisfacţie şi cel mai dificil moment din carieră? Cel mai frumos moment din cariera a fost când am primit primul meu premiu la Concursul Naţional de Pictură de la Suceava. Mai este pictura apreciată astăzi în România? Mai există oameni pasionaţi de pictură care investesc în acest domeniu? Cineva care a cumpărat un tablou de la mine mi-a spus că investeşte în artă pentru că este singura care nu se depreciază pe perioada unei crize financiare. Pe lângă valoarea materială a unei lucrări, cea mai importantă este cea artistică şi în timp şi cea sentimentală. De aceea, cred că există mulţi oameni care apreciază arta în România. Câteva cuvinte de încheiere pentru iubitorii de artă. Datorită iubitorilor de artă, există artiştii. Artistul va crea atâta timp cât menirea lui are importanţă!

Expoziţia de artă plastică „Lumina Cunoştinţei” Societatea culturală Zenit-Nadir, reprezentată de Sergiu Savin şi Ionuţ Ovidiu Huluban, a oferit orădenilor în luna decembrie un minunat dar de sărbători. Organizarea unei expoziţii intitulată sugestiv Lumina Cunoştinţei, în cadrul căreia au fost prezentate lucrări de artă plastică, în generosul şi elegantul spaţiu al Galeriei Oradea Shopping City. Invitat de onoare, a fost preotul profesor-universitar Dumitru Megheşan, care a vorbit despre semnificaţia sărbătorii naşterii Domnului.

rubrică semnată Claudia Elena Peter:

Odată cu apariţia pruncului Isus se vorbeşte despre apariţia Luminii Cunoştinţei, moment extraordinar pentru creştinătate, încărcat de emoţie şi semnificaţii, explică coordonatorul proiectului, regizorul Sergiu Savin, invitând pe rând toţi artiştii expozanţi, în faţa numerosului public prezent la vernisaj. O deosebită surpriză a fost prezenţa prietenilor de la Beiuş, prin reprezentanţii Muzeului Beiuş şi a celor din comuna Roşia, judeţul Bihor, adunaţi de artista Angela Szabo, îmbrăcaţi în costume populare şi dăruind tuturor nuci, mere, plăcinte de casă şi sarmale de post. În spiritul apropiatelor sărbători, la loc de cinste au stat lucrările meşterilor iconari, adunaţi din toată ţara: Sălaj, Prahova, Cluj, Satu Mare. Iar „îngerul” lui Sergiu Savin, cum a prezentat-o pe copila interpretă Bianca Diana Popa, ne-a încântat cu două colinde emoţionante. În contrast cu elementele tradiţionale şi meşteşugăreşti, dar completând ireproşabil expoziţia, s-au panotat lucrări de artă modernă purtând semnătura artiştilor consacraţi, dar şi a tinerilor debutanţi. Amintesc câteva nume prezente pe simeze: Aurel Roşu, Ovidiu Sălăjan, Florian Heredea, Maria Bologa, Mihai Dascălu, Szabadas Katalin, Nicolae Adel, Angela Szabo, Stela Vesa, Mihaela Tătulescu, Radu Târnovan, Ana Maria Huluban, Remus Ilisie, Adrian şi Claudia Peter, Trifan Laszlo, Ioana Klein, Paul Blânda, Ionuţ Ovidiu Huluban, Horea Sălăjan, Radu Pământ, Ana Pop, Cristina Costolaş şi mulţi alţii. Maria Vesa Aursulesei a scris în publicaţia Zi de zi, editorialul „Atunci ne e dor... de acasă”, despre expoziţia la care am avut onoarea de a participa. O să citez din acest editorial, concluzia doamnei Aursulelei: „Preluând în stăpânire spirituală un spaţiu consacrat iniţial comerţului, Sergiu Savin şi colaboratorii săi, au reuşit ceea ce orga nismele judeţene menite să gestione ze cultura n-au făcut vreodată. Şi prin acest eveniment de largă anvergură au adus cu anticipaţie, Crăciunul în inimile celor prezenţi. Care nu au fost deloc puţini.”

Teatru LUNA PLINĂ DE TEATRU – primul proiect de amploare al teatrului arădean, din 2014 Material oferit prin amabilitatea Mihaelei Balint, Secretar literar, Teatrul Ioan Slavici Arad. Pentru Teatrul Clasic „Ioan Slavici“ Arad şi pentru spectatorii săi, anul 2014 va începe în forţă, printr-un proiect ce s-a bucurat şi anul trecut (când a fost pus pentru prima dată în practică) de un succes imens: LUNA PLINĂ DE TEATRU. În acest an, Luna Plină va dura, din punct de vedere teatral, din 7 ianuarie până în 6 februarie şi va propune publicului nu mai puţin de 20 de spectacole, câte patru pe săptămână, ba chiar câte cinci!

Cu doar 5 lei biletul vor putea fi vizionate spectacole noi, dar şi spectacole aflate de mai mulţi ani în repertoriul teatrului nostru şi care se bucură de o mare apreciere. Astfel, vom savura împreună producţii precum „Domnişoara Nastasia“, „Sorry“, „Tăietura“, „Viaţa ca un joc uşor“, „Minotaurul“ asta ca să enumerăm doar câteva dintre noile noastre producţii. Totodată, vor ieşi din nou la rampă şi spectacole ce au făcut istorie pe scena arădeană, cum sunt „Tartuffe“, „A douăsprezecea noapte“, „Tillsonburg“, „Un om de milioane“, „Totul despre femei“, dar şi îndrăgitul „Amoc“, în viziunea lui Alexander Hausvater. LUNA PLINĂ DE TEATRU se apropie cu paşi repezi şi ne va aduce din nou împreună – oameni ai teatrului şi spectatori. Suntem convinşi că oferta noastră este de nerefuzat şi că, la fel ca şi anul trecut, efortul nostru va fi răsplătit aşa cum ne dorim cel mai mult – prin săli pline în fiecare seară. Prima reprezentaţie a LUNII PLINE DE TEATRU va avea loc marţi, 7 ianuarie, de la ora 19,00, atunci când ne vom bucura împreună de „A doăsprezecea noapte“, de William Shakespeare, în regia lui Dan Vasile. Până atunci, Teatrul Clasic „Ioan Slavici“ Arad transmite LA MULŢI ANI tuturor spectatorilor şi colaboratorilor săi, urându-le un an nou plin de împliniri şi, mai ales, de teatru!

Muzică

Tudor Ciupeiu - dirijor, compozitor, poet Cine este Tudor Ciupeiu? Un tânăr originar din Cluj Napoca, absolvent al Academiei de muzică Ghe. Dima, secţia dirijat, actualmente profesor universitar la Facultatea de Muzică, Universitatea Oradea, compozitor, poet, iubitor de artă plastică, curios, incisiv, căutător de răspunsuri, alternând între entuziasmul descoperirilor propriilor mijloace de exprimare şi consecvenţa aplicabilităţii acestora. Un artist ce atrage atenţia prin felul şarmant în care mânuieşte bagheta „magică” a dirijorului în faţa orchestrei, în acea măiestrie a organizatorului suprem a sunetelor, capabil să reuneacă într-o formă perfectă auditivă,

muzica.

De ce muzica clasică, Tudor Ciupeiu? Aş răspunde din două perspective: una a trecutului şi alta a prezentului. Am ajuns să studiez muzica graţie educatoarelor de la grădiniţă care, la un moment dat, au abordat-o pe mama mea şi i-au atras atenţia într-un fel destul de mustrător asupra calităţilor mele, spunându-i: „Dragă, copilu’ ăsta trebuie să meargă la muzică. Are talent. Neapărat să-l dai la muzică, ai înţeles?” După acest „ordin”, mama a devenit mult mai atentă la activităţile mele şi într-o zi s-a furişat la uşa întredeschisă a dormitorului, de unde m-a pândit. Spre uimirea ei, a asistat la derularea serbării ce urma să aibă loc peste puţin timp. Din memorie, spuneam pe rând numele colegilor şi recitam sau cântam poezia sau cântecul fiecăruia... Atunci a înţeles şi i s-a confirmat un vis ce l-a avut înainte de a mă naşte, în care apărea un copil (eu) legat de un acordeon uriaş, cu un ţigan şi o ţigancă de-o parte şi de alta. Ce a urmat e simplu: cumpărat pian, liceu de muzică, pe scurt descoperirea tainelor. Acum, pot spune că muzica (pentru a face extensia ce se cuvine) este una din cele mai complete, cele mai complexe, intime, profunde şi sincere forme de manifestare a capacităţii umane de zămislire, nu imaterială ci transmaterială, înglobând comunicarea şi comuniunea deopotrivă. Ea satisface într-un mod cu totul special toate cele trei necesităţi ale omului: lumea reală, lumea imaginară şi diferenţa dintre ele. În nebunia disonantă modernă, mai poate fi muzica clasică o salvare, dacă nu a sufletului uman, măcar a intelectualului? Întotdeauna a fost şi înclin să cred că acesta e şi motivul, poate chiar primordial, pentru care muzica a luat naştere, s-a păstrat şi va dăinui în continuare. În fond, muzica există prin sunete şi sunetul este vibraţie (energie şi mişcare). Azi ştim că tot ce ne înconjoară este vibraţie, prin urmare muzica în acest sens este: vibraţia esteticeşte organizată. Poate fi o salvare atunci când vrei să scapi de lumea reală, dar prin aceeaşi existenţă te poate salva de ea însăşi, când trebuie să revii „cu picioarele pe pământ”. Datorită ei, te întorci de fiecare dată mai plin, mai bogat. Fără ea, diferenţa dintre lumi ar avea enorm de suferit. În accepţiunea mea, sufletul şi intelectul sunt două faţete ale aceleiaşi monade. Intelectualul care îşi hrăneşte setea de cunoaştere e asemeni căutătorului spiritual, ambii alimentând acelaşi fond, care la rândul său alimentează ambele ipostaze: mintea şi sufletul. Întotdeauna legătura mi s-a părut la fel de importantă ca diferenţa. Obişnuiesc să le spun studenţilor mei că nu există nici un lucru de sine stătător în acest univers şi că putem vorbi despre muzică doar de la două sunete în sus. De ce? Pentru că doar între două elemente, în cazul nostru sunete, se creează legături. Ori, muzica se află în legăturile dintre sunete, nu în sunetele individuale, propriu-zise. Contează într-adevăr drumul parcurs de la un sunet la altul şi astfel se evidenţiează cum călătoria este cea purtătoare de experienţă şi mesaj. În ce priveşte splendida expresie: „nebunia disonantă modernă”, aş spune că disonanţa are un rol foarte important în muzică şi, mai mult, se pare că cele mai puternice rădăcini se ascund în însăşi muzica nebuniei... În paleta integrală a muzicienilor, dirijorul mi se pare că are cel mai dificil job, asemenea regizorului în spaţiul teatral. Cu deosebirea că munca regizorului este predată actorilor la premieră. Care crezi că sunt calităţile sau defectele unui dirijor, cu ce ar trebui să te naşti pentru a fi capabil să îmbrăţişezi o astfel de meserie şi cât înseamnă pregătirea profesională.

Cei dinaintea noastră au spus-o foarte frumos: unu la sută inspiraţie, nouăzeci şi nouă transpiraţie. Nu poţi nici fără acel unu, dar nici fără cei nouăzeci şi nouă, însă acel unu din păcate nu se poate obţine prin muncă, oricâtă ar fi ea. Cu acel unu te naşti şi poartă diferite denumiri: de la talent, la sclipire sau pur şi simplu „ceva special”. Meseria de dirijor este în realitate un pachet de meserii. Lucrezând în permanenţă cu grupuri de oameni (de la 10, 20 până la 120,150 sau chiar mai mari) trebuie să fii şi psiholog, şi manager sau administrator, şi pedagog, şi consilier sau uneori duhovnic, şi bun strateg sau lider sau alteori supus şi, bineînţeles, un foarte bun actor. Îţi mai trebuie şarm, curaj, tărie de caracter, intuiţie, reflexe foarte bune (atât motrice cât şi intelectuale), forţă dar şi sensibilitate, pe scurt să ai bine conturate şi proporţionate ambele laturi: cea masculină şi cea feminină. Îţi trebuie şi ego, dar şi altruism, încăpăţânare dar şi maleabilitate şi foarte importantă este perseverenţa. După cum se vede, cam ai nevoie de toate resursele de care dispui, mai ales că situaţiile cu care te confrunţi nu sunt niciodată la fel. Dar, un lucru important ce trebuie conştientizat cât mai devreme: în cele mai mari defecte ale tale se află şi cele mai mari calităţi (spunea marea coregrafă Pina Bausch). Apoi, totul şi subliniez, totul este posibil. Singurele limite care există sunt cele pe care ne încăpăţânăm să le menţinem, de cele mai multe ori din comoditate sau, uneori, din conjuncturi nefavorabile. Aici intră în rol pregătirea profesională, care ocupă un loc important în această meserie, ca de altfel în toate. Este vorba de perioada în care obţii informaţiile necesare dezvoltării tale. Ea poate fi scurtă, în condiţii ideale, sau lungă la polul opus. Asta ar însemna să te apuci să reinventezi focul, neştiind că el a fost deja descoperit. În opinia mea, această întârziere te poate costa mult, afectând calitatea aripilor cu care vrei să îţi iei zborul. Totuşi, am lăsat la urmă cel mai important aspect, scopul întregului demers este să te descoperi pe tine însuţi pentru a putea fii tu, în tot ceea ce faci. Uneori, căutarea poate dura o viaţă întreagă, dar atunci când dirijezi sau cânţi, trebuie într-adevăr să fii tu... nu altu’. E greu să conduci o orchestră în zilele noastre? Este, a fost şi va fi, dar asta nu înseamnă nici pe departe că nu e un lucru extraordinar, frumos şi plin de satisfacţii. Pe de altă parte, arta este un lux fără doar şi poate, ori în zilele noastre devine din ce în ce mai greu să întreprinzi lucruri calitative, din simplul motiv că majoritatea oamenilor lucrează pe zece fronturi deodată, din considerente pur financiare. În aceste condiţii, energia lor este fragmentată şi direcţionată pe zece canale diferite. Ca dirijor, sarcina ta primordială cu care te confrunţi este să reuşeşti să aduni şi să redirecţionezi acea energie pe un singur canal, cel al muzicii. Este, poate, cea mai mare luptă pe care o dai înainte de a putea realiza orice altceva. Să creezi bună dispoziţie, să radiezi vitalitate, energie, pe scurt: chef de lucru înspre ceva măreţ. Am avut privilegiul de a fi acolo, când ai oferit publicului prezent în număr mare, la concertul tău de Colinde de Crăciun, (organizat cu sprijinul părintelui Mihai la Biserica Catolică Sfânta Maria, Oradea). Aduc în discuţie anume acel concert, unde pe lângă încântarea produsă de programul de sală cântat cu orchestra, ai arătat auditoriului încă două personalităţi artistice. Te-ai dăruit întreit în acea seară, debutând practic şi ca poet şi compozitor. Am să te rog să-mi povesteşti despre prima ta compoziţie muzicală, care a stârnit deja controverse de la premieră, în lumea muzicală locală. Da, un moment cu adevărat deosebit... Este o lucrare specială, care şi-a îndeplinit menirea. În astfel de situaţii e firesc să apară controverse, acele teste care îţi probează şi îţi întăresc valoarea unui lucru bun făcut. Chiar dacă nu s-a lăsat cu bătăi, mi-am adus aminte de premierele baletelor lui Stravinsky, am zâmbit şi am înţeles de ce. Lucrarea se intitulează Colinda noastră... pentru toţi şi este concepută pentru cor mixt, orchestră de coarde şi clopote. Are o poveste foarte interesantă legată de felul în care a luat naştere. Foarte pe scurt: de la bun început locaţia momentului scânteie, revelator a fost deosebită şi anume Autobuzul 226 din Bucureşti. Într-una din staţii, a apărut sursa: două voci de copii, cerşetori, pe care nu i-am văzut. Au fost cele mai pure, frumoase şi angelice glasuri pe care le-am auzit vreodată. Au urmat opt zile, din care trei dospit şi cinci travaliu intens. În noaptea de Sf. Nicolae, mai exact la ora patru dimineaţa, am pus punct neştiind că acela era doar începutul. Duminică, în 15 Decembrie a avut loc premiera în cadrul concertului caritabil, stabilit înainte să încep compunerea lucrării... au urmat alte două concerte neplanificate, primind invitaţii spontane din partea unor persoane influente care au asistat la concerte şi au fost impresionaţi: în 17 şi în 20 Decembrie, în holul Bibliotecii Universităţii unde litera şi textul, sunetul şi muzica s-au reîntâlnit, respectiv în Aula Magna a Universităţii, la un eveniment important. Un lung şir de peripeţii m-a însoţit pe parcursul celor două săptămâni de repetiţii şi concerte, din care merită să amintesc „personajul” principal din ansamblu: neavând suport disponibil am folosit un cuier vechi de lemn cu patru picioare şi patru coarne, maro, legat cu o sfoară groasă de o bancă, pe care şi-au găsit echilibrul şi armonia cele trei clopote folosite în lucrare. Desprea ea pot spune că are puternice legături cu ceea ce Basarab Nicolescu a prezentat ca fiind Transdisciplinaritatea, este o creaţie sine cera în care se regăseşte înglobat spiritul universalităţii pe un fond puternic şi arhaic românesc. În ea se regăsesc atât celestul cât şi pământescul, ascensiunea dar şi căderea sau la cel mai general nivel cuprinde: lumea reală, lumea imaginară şi diferenţa dintre ele. Este o lucrare cu tâlc, fapt ce îi conferă primitorului o experinţă memorabilă în drumul înspre desluşirea lui. Dacă ar trebui să o definesc într-o singură sintagmă, aş spune: toţi prin unu şi unu prin toţi, fiindcă cel mai greu lucru în tot acest demers a fost să-mi pun numele pe partitură, pe lucrare, iar acest aspect nu are nici o legătură cu modestia. Dimpotrivă, e ceva mult mai adânc. Cine a primit-o ştie exact la ce mă refer, pentru că ea s-a întors de unde a pornit...

Poezia se împleteşte fericit cu muzica, probabil este îmbinarea cea mai perfectă între două arte. În seara concertului ne-ai recitat prima ta poezie în public, a fost un alt debut. Poemul mi-a atras atenţia pentru că este un gen original, continuator al perceptelor muzicale, dar ştiu că tu ai deja un volum pregătit, ce aşteaptă lumina tiparului. Deci, poezia e un fapt important, nu o întâmplare pentru dirijorul Tudor Ciupeiu? (dacă eşti de acord, să postăm aici poezia?) Am pregătite 5 volume (patru de poezie şi unul de aforisme), care le voi lansa împreună ca şi colecţie de autor. Ele sunt structurate pe trei segmente principale: primul cuprinde poezia „clasică”, iar celelalte reprezintă două concepte, care le propun în spiritul fuziunii – Filopoemuzozifia şi PanPoetica. Ca descriere succintă primul concept, în care se înscrie şi poemul recitat la concert, reprezintă întregirea la nivel conceptual, semiotic şi semantic a celor trei mari domenii surori: filosofia, poezia şi muzica, de unde şi denumirea filopoemuzozifie. Al doilea se concentrează în primul rând pe relaţia lingvistico-fonetic-muzicală a limbilor, fuzionându-le într-un organism viu, fluent şi coerent, prin care se reliefează diversitatea naturală într-un tot unitar: panpoetic. Aşadar, da, poezia este în primul rând un fapt şi apoi un fapt important pentru mine. Îmi aduc aminte cum a început: dintr-o simplă dorinţă de a face sau mai exact, pentru a-mi demonstra că pot. Neavând nici o pregătire filologică, exista un fel de blocaj psihologic care s-a instalat în momentul primei încercări. Era iarnă şi făceam ritualul moşului Ene: plimbam căruciorul în curte pentru ca Maia, prima noastră capodoperă, să adoarmă. Atât de mare a fost dorinţa de a-mi testa capacităţile, încât orice barieră şi-a pierdut sensul, iar bucuria succesului a fost pe măsură. Nu mi-am închipuit că voi ajunge unde am ajuns, dar pot să spun că drumul a fost extraordinar şi descoperirile interioare uimitoare. Oricât de ciudat ar suna, cele mai puternice revelaţii au apărut lângă cazanul de foc, înconjurat de ziare vechi, cenuşă, lemne şi mult praf. Acea locaţie a devenit „lăcaşul sfânt”, izvorul nesecat – de fiecare dată ne amuzăm cu soţia. Astăzi, ştiu că munca mea se află doar la început. Mai am foarte multe de căutat, dar ce pot să spun cu toată credinţa este că lucrurile sunt mult mai strânse, mult mai legate între ele decât ştim sau vrem să recunoaştem...

Ca un final al prezentării artistului complex Tudor Ciupeiu, am să te rog să dezvălui puţin din tema tezei tale de doctorat, (precizez că eşti doctorand la Universitatea de Vest Timişoara în cotutelă cu Academia de Muzică Gh. Dima din Cluj, coordonator pf. Dr. Aurel Chiriac şi pf.dr. Ioan Haplea). Prin acest fapt o să adaug şi prezenţa artelor plastice în paleta preocupărilor tale şi importanţa pe care un artist contemporan ar trebui să o acorde mijloacelor de inspiraţie şi exprimare: Interculturalitatea. Tema se intitulează: Triada imagine-mişcare-sunet. Arta dirijorală între virtualitatea concepţiei şi realitatea percepţiei şi dezvoltă investigări pe ramurile: vizualului-arta plastică; sonorului-muzica; ştiinţei-mişcarea, proporţiile; filosofiei, psihologiei, cogniţiei- realul, virtualul, concepţia, percepţia, direcţionalitatea, toate cu scopul de a înţelege complexitatea artei dirijorale în contextul multitudinii şi de a formula un sistem simplu capabil să exprime corespondenţe, similitudini şi chiar universalii care există între cele două domenii artistice. În procesul cunoaşterii nu are ce căuta o abordare unilaterală, închisă. Cred că pentru a putea cunoaşte domeniul tău de manifestare, îţi trebuie deschidere. Ea te ajută să înţelegi, să întregeşti tabloul şi să aprofundezi elementele esenţiale specifice câmpului tău. Astfel, descoperi atât diferenţele cât şi legăturile, totul se limpezeşte, apoi se conturează şi înţelegi cum-ul. Iar în tot acest proces, te descoperi pe tine. Cum am spus adineauri: nimic nu e de sine stătător, totul are legătură cu totul şi, în acelaşi timp, se diferenţiază complet. Deschiderea e singura care îţi oferă posibilitatea să observi aceste lucruri, iar apoi să acţionezi în conformitate cu ele şi nu împotriva lor. În ce priveşte interculturalitatea, chiar dacă astăzi îi spunem aşa, nu e nimic nou sub soare. Din cele mai vechi timpuri s-a ştiu că aceasta e cea mai bună cale. La fel de adevărată este şi ruptura care s-a produs la un moment dat pe parcursul evoluţiei noastre, ajungând să avem incredibila cifră de 8000 de discipline şi, precum atrăgea atenţia Basarab Nicolescu asupra acestui „big-bang” disciplinar din sec.XX, hiper-specializarea în oricare dintre acestea, implică inevitabil ignoranţa şi incompetenţa în celelalte 7999. Privind astfel lucrurile, cred că este limpede cât de mult înseamnă deschiderea şi cu atât mai mult pentru un artist. Tudor, îţi mulţumesc pentru sinceritate, un ultim gând despre omul din spatele dirijorului, poetului, teoreticianului, cine e Tudor Ciupeiu, omul? Cred că e cea mai grea întrebare la care trebuie să răspund... şi cred că tocmai de aceea mi-am făcut autoportretul în cuvinte. Cine e Tudor Ciupeiu? Un om foarte special pentru că nu are nimic special.

Autoportret O lume-n lume – Un Univers în Universul Universurilor: Odată aici, Odată acolo, Odată aici şi-acolo Şi-altădată Nicăieri Şi Niciodată; Observatorul care iată-L Unde-I: Şi-aici şi-acolo Şi acolo şi aici şi care, Plimbându-Se el Este pretutindenea – Oul fecund, Omul de ou Fecund; O lume-n lume, Omul în om, Omul de om, Şi-atât.

RECENZII

Drama româncelor în străinătate - Ion Nălbitoru În cartea sa “Dezrădăcinare” sau „Un nou început” doamna Helene Pflitsch (Germania) prezintă drama unei românce care trecuse de prima tinereţe şi cărei soartă i-a pregătit o trăire zbuciumată de câţiva ani. Ca orice om, eroina româncă, Emma, aspiră nu numai la împlinirile profesionale, ci şi la o dragoste adevărată, indiferent de vârstă. Se recăsătoreşte dintr-un imbold al unei şoapte, care o îndeamnă să facă acel pas în viaţa sa. Din acel moment, necazurile şi suferinţele par că nu se mai termină. Printr-un act nesăbuit, renunţă la serviciu şi la locurile natale şi pleacă împreună cu soţul în Germania. Ca orice român încătuşat de un regim care tocmai apusese, a simţit nevoia de evadare spre lumea tuturor posibilităţilor, spre acea democraţie pe care o visăm cu toţii, dar care, fără să bănuim, are numeroase capcane. Emma pleca dintr-o ţară frumoasă, bogată, cu ţinuturi mirifice, cu oameni harnici şi ospitalieri, cu tradiţii şi obiceiuri specifice, către o lume necunoscută, într-o ţară occidentală cu un renume, dar a cărei limbă, destul de dificilă, nu o cunoştea. Evadarea în necunoscut se asemăna cu o veritabilă aventură din care spera că va ieşi cu multe satisfacţii şi împliniri. Dar, deşi avea o facultate la bază, sa alăturat unui bărbat bolnav care, între timp, a suferit un handicap. Dăruirea şi altruismul ei n-a ţinut cont de acest impediment şi s-a decis să lupte pentru noua sa familie, sacrificându-şi mândria şi demnitatea de femeie cultă, pentru ca să se adapteze noii situaţii. Dar în Germania, ca de altfel în toate celelalte state occidentale, românii nu sunt priviţi decât ca un popor de ţigani. În occident, totul înseamnă bani, afaceri profitabile şi înrobirea celor de altă naţionalitate. Chiar dacă mulţi dintre noi credem că poporul german este plin de corectitudine, ne cam înşelăm. Comporatmentul său faţă de străini este la fel ca al latinilor din occident. Am o experienţă de viaţă de doi ani în Italia şi am cunoscut multe românce tratate ca slugi de către persoane analfabete, care nici nu ştiau pe ce continent este România. Adevărul este că după “revoluţie”, noi românii ne-am dezbinat şi în afară nu suntem uniţi. Sunt românce care în legătură cu alte “agenţii” îşi bat joc de propriile concetăţene. Autoarea, doamna Helene Pflitsch, ne prezintă povestea Emmei ca pe un film cu secvenţe ce alternează de la prezent la trecut şi invers. Eroina, pentru că Emma este într-adevăr o eroină, se sacrifică, dar nu cedează să lupte cu obstacolele vieţii şi societatea în care păşise. Astfel, ajunsă în Germania cu soţul său, Erich, stigmatizat de un handicap şi căruia îi trebuia o proteză pentru piciorul amputat, dar care mai era şi pretenţios, reuşeşte să găsească o slujbă pe bani puţini, prin intermediul altei românce care, lunar, îşi aştepta comisionul, la o familie de nemţi bătrâni, Oma de 88 de ani şi Opa de 92 de ani. “Mă simţeam o plantă ruptă. Rădăcinile mi-au rămas undeva, la două mii de kilometri şi nu ştiam dacă voi găsi pământ bun să pot supravieţui”, se destăinuie Emma. Românca încearcă să se adapteze condiţiilor şi „etichetei” nemţeşti. “Masa de prânz o luăm la douăsprezece fix. Aş putea spune, fără să exagerez, că tot ce se întâmplă în această casă este după ceas. Parcă suntem la pupitrul unui aeroport şi coordonăm zborurile. Trebuie respectat programul. O deviere de un minut presupune muncă în plus şi complicaţii pentru alte zboruri..." Dar Emma nu cedează. “Lacrimile sărate îmi inundă obrajii. Îngenunchez să aduc ordinea în dulap şi am impresia că viaţa mă îngenunchează definitiv. Şi asta doar pentru că sunt acuzată într-o limbă în care nu mă pot apăra” La toate acestea se adaugă cuvintele: “Ţigancă proastă” de care bătrâna nemţoaică nu făcea economie. Emma, de la o femeie respectată în ţara sa, ajunsese batjocura acestei bătrâne de 88 de ani. Dar, cu timpul a înghiţit aceste ieşiri şi s-a obişnuit cu eticheta de “ţigancă”. Autoarea pătrunde adânc în sufletul personajului şi-i descrie cu emoţie trăirile şi zbuciumul interior, de parcă ea însăşi ar lua parte la acele evenimente nefaste. În momentul când Emma părăseşte acea familie, Helene Pflitsch, îi surprinde cu măiestrie acea eliberare din cuşca în care fusese prizonieră câteva luni: “Eram liberă! Pentru a doua oară în viaţă, aveam impresia că îmi

luasem zborul dintr-o colivie în care nu pătrunseseră nici razele soarelui, nici lumina stelelor. Şi pentru a doua oară în viaţă, am jurat să nu mă mai las prinsă în cuşcă, indiferent din ce era confecţionată”. Dar bucuria i-a ţinut doar până acasă, unde o aştepta soţul, Erich, care se obişuise să stea cu orele la calculator şi să comande, având şi anumite pretenţii, fără să aprecieze sacrificiul unei femei de care era legat doar printr-o consimţire şi un act de mariaj. Fiecare avea copiii săi din căsătoria anterioară. Erich nu ţinea cont de umilinţa la care fusese supusă soţia sa şi-i pretindea bani ca să-şi schimbe proteza cu alta de 3000 de euro! Revoltată, femeia i-a replicat pe bună dreptate: “ Ştii tu cum se câştigă 500 de euro?! Ştii tu câte umilinţe am îndurat în aceste patru luni? Şi nu e vorba că am schimbat pixul cu pămătuful de la WC. Am fost nevoită să mă transform într-un robot… Fără minte, fără simţuri!... Ştii tu cum e să priveşti acele ceasuri care refuză să se mişte?” Singura ei consolare era că nu nimerise la o familie imobilizată la pat, care să urle şi să ţipe la orice oră din zi şi din noapte, să scoată de sub ea şi s-o spele de “rahat”. Dar şirul suferinţelor nu se termină aici. Emma îşi caută joburi. Lucrează la curăţenie, la călcat rufe, la restaurant, unde se luptă cu maldărele de vase. “Nu plânsesem niciodată. Nici măcar atunci când tata m-a părăsit, mult prea devreme şi pe neaşteptate, lacrimile nu au vrut să apară. Acum, parcă erau un şuvoi ce nu mai încăpea în matcă”. Alteori, era înfruntată cu obrăznicie, ceea ce-i redeschidea rănile sufletului: “Când am îndrăznit să mă plâng mi s-a strigat flegmatic: „Du-te în România!” Se simţea o victimă printre străini, dar altă şansă nu mai avea decât să sufere. În afară de teroarea străinilor era obligată să suporte ifosele şi sâcâielile soţului bolnav, care, din pricina invalidităţii, îşi descărca răutatea asupra celei care îl iubea şi-l întreţinea ca pe un copil neascultător şi mofturos. Scriitoarea Helene Pflitsch prinde din zbor, cu fineţe, acel zbucium interior al femeii departe de concetăţenii săi, de părinţi şi copii, drama sa într-o societate în care o străină crede că nu se va adapta. Totuşi, personajul principal din romanul “Dezrădăcinare” sau „Un nou început” nu abandonează lupta cu capriciile societăţii capitaliste, unde “bravează” democraţia sub semnul întrebării şi drepturile omului sunt “fluturate” statelor din răsăritul Europei, printre care şi dreptul de a fi slugă! În realitate, democraţia este o lozincă, sau mai degrabă, o noţiune utopică, deoarece ceea ce vrea să exprime este o perfecţiune care de fapt nu există! Orice orânduire, orice regim are imperfecţiunile sale bazate pe interese şi o emulaţie cu viaţa însăşi. Dar ce este viaţa? Este drumul de la maternitate la cimitir! Cu cât distanţa dintre ele este mai mare, cu atât durata de viaţă a individului este mai lungă, şi implicit, trăirile mai intense şi experienţele mai numeroase, unele pozitive aducătoare de fericire, iar altele îndurerându-ţi sufletul. Lectura acestei cărţi este lejeră, fluentă ca apele unui râu şi-ţi creează o anume tensiune prin care nu-ţi vine s-o laşi din mână până nu ajungi la deznodământ. Ceea ce ne prezintă scriitoarea Helene Pflitsch în cartea sa este doar un episod din dramele de care au parte mamele, soţiile sau fiicele românce plecate la lupta pentru existenţă nu numai în Germania, Italia sau Spania, ci oriunde în lumea aceasta. De multe ori, urmările unor astfel de „dezrădăcinări” sunt nefaste pentru familie românilor. Din fericire, destinul îi acordă Emmei încă o şansă pe care aceasta, în urma unor complexe frământări psihice, o acceptă. Şi aceasta pentru că nici în acele clipe de disperare nu şi-a pierdut cumpătul şi a sperat neîncetat într-o viaţă mai bună. În cele din urmă soarele a răsărit din nou în viaţa Emmei cu „Un nou început”! Un fragment din cartea doamnei Helene Pflitsch se găseşte la pag.43 Material selectat de Liliana-Corina Glogojeanu-Boia

Cum vorbim, cum scriem În ultima vreme am asistat la tot soiul de discuţii controversate, mai mult sau mai puţin avizate, în ceea ce priveşte respectarea şi folosirea corectă a semnelor de punctuaţie, precum şi respectarea, folosirea corectă a regulilor privind fonetica, morfologia, sintaxa, aspecte ale limbii române contemporane(cuvinte folosite greşit în comunicare; substantive cu două forme de plural; folosirea greşită a unor neologisme recente; pleonasme; dezacorduri; greşeli în folosirea unor forme gramaticale; greşeli în accentuarea cuvintelor). Pentru o mai bună înţelegere a acestora, pentru că eu însămi m-am confruntat şi mă confrunt cu situaţii care mi-au creat probleme în acest sens, am decis să mă aventurez pe drumul încâlcit al studierii normelor ortografice, ortoepice, gramaticale şi de punctuaţie ale limbii române, în vederea cunoaşterii şi aplicării normelor pentru a emite lectorului, corect şi limpede, mesajul literar. Documentaţia care va sta la baza aestor studii este următoarea: Gramatica limbii române pentru admiterea în licee, examenul de bacalaureat şi admiterea în facultăţile de Drept, Academia de poliţie, Filologie, Jurnalistică, Filosofie, Sociologie etc.-autori: Silvestru Boatcă, Marcel Crihană, Mircea Mardare (Editura Carte Şcolii); Gramatica practică a limbii române- autor Ştefania Popescu (Editura Tedit FZH); Limba Română/ o gramatică sintetică- autori Adrian şi Georgeta Costache(Editura Art); Îndreptar ortografic, ortoepic, morfologic şi de punctuaţie al limbii române/ ediţia a- III-a, autor - Gh. Constantinescu-Dobridor (Editura Lucman). I. Punctuaţia Virgula se pune (în cadrul propoziţiei) : - între două sau mai multe părţi de propoziţie de acelaşi fel (nelegate prin conjuncţiile ,,şi – sau”), aflate în raport de coordonare prin juxtapunere; Atenţie! Virgula se pune între părţi de propoziţie de acelaşi fel precedate de adverbul de mod ,,şi’’. Ex: ,,În adâncu-i se pătrunde/ Şi de lună(,)şi de soare(,)/Şi de paseri călătoare...’’. A nu se confunda conjuncţia copulativă ,,şi’’ cu adverbul de mod ,,şi’’. Deci: virgula NU se pune înainte şi după conjuncţia ,,şi’’. - între părţile de propoziţie coordonate prin joncţiune copulativă sau disjunctivă, când conjuncţia se repetă sau când legătura se face prin locuţiuni conjuncţionale în corelativ: ex: Nu stă nici în casă, nici afară. Era nu numai indiscretă, dar şi obraznică; - virgula desparte atributele izolate şi apoziţiile de restul propoziţiei: Acel adolescent(,) Ionuţ(,) inteligent şi haios, a intrat la jurnalism; - virgula desparte complementele antepuse verbului: Lui i-am dat bani, celuilat, încă nu; - desparte adverbele de negaţie sau de afirmaţie atunci când sunt echivalente cu o propoziţie: Da, ai dreptate. Nu,nu mă duc; - virgula izolează de restul propoziţiei cuvintele în vocativ: Să nu te superi, omule, pentru asta!; - izolează cuvintele incidente de restul propoziţiei: Ar fi vrut, desigur, să plece; - virgula desparte o interjecţie de restul propoziţiei: Ei, ce părerea ai? - inainte de o conjunctie adversativa ( dar, iar, ci ) - inaintea unei conjunctii conclusive: (asadar, asa ca ) Când sunt urmate de un vocativ sau un imperativ, interjecţiile nu se desprat prin virgulă: Măi omule, fii mai atent! Ia pleacă de aici! Virgula în frază - virgula se pune între două sau mai multe propoziţii de acelaşi fel, aflate în raport de coordonare prin juxtapunere: Nu ştiu/ când a plecat, /unde a plecat/ şi când se întoarce.; - atributiva izolată se desparte prin virgulă de restul frazei: Regulile de bază,/ de care am mai amintit,/ nu se mai aplică; - completivele directe şi indirecte se despart de obicei prin virgulă când stau înaintea regentei(propoziţiei conducătoare): Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face.; - subordonata concesivă se desparte totdeauna prin virgulă de regenta ei: A plecat devreme, deşi nu era cazul.; - Subordonata consecutivă se desparte prin virgulă de regenta ei, cu excepţia situaţiei când este introdusă prin ,,de’’ şi urmează imediat după verbul regent: Minte de îngheaţă apele.; - Circumstanţialele deloc, de timp, de cauză, de scop şi condiţionalele se despart de obicei prin virgulă când se află înaintea regentei. Unde NU se foloseşte virgula? - inaintea pronumelui relativ “care”, atunci cand acesta este folosit pentru a oferi o informatie relevanta: Elvii carenu poarta uniforma nu vor fi primiti in scoala. - inaintea unei conjunctii copulative: Nu am mancat si nici nu am baut nimic toata ziua - nu se despart prin virgula subiectul si predicatul - nu se despart predicatul si complementul direct sau indirect Material selectat de Claudia Minela

Cuza - Domnul Unirii

de Liviu

Gogu

Întreaga noastră istorie politică, parcă mai mult decât la alte naţii, a stat sub semnul inconsecvenţei actului de guvernare. Alegerea conducătorilor, atunci când n-au fost impuşi, s-a făcut, nu după criterii de competenţă cerute de urmărirea realizării pe termen lung a unor anumitor obiective naţionale – asta şi pentru că nici n-au prea existat astfel de obiective – ci pe baza unor interese mărunte de grup sau chiar individule. Iar lipsa obiectivelor – sau, mai corect spus, puţinătatea lor – nu-şi are cauza în lipsa de viziune a poporului nostru, în tendinţa lui spre o existenţă haotică, ci în faptul că nu am fost lăsaţi niciodată să urmărim ţinte proprii, mereu impunându-ni-se ale altora. Dar, oricât de vitrege au fost vremurile, patrioţii adevăraţi n-au lipsit, ei reuşind să înşele când şi când vigilenţa celor care urmăreau alte interese decât cele ale tării. La fel s-a întâmplat şi în cazul lui Alexandru Ioan Cuza, Domnul Unirii, a cărui dublă alegere a fost rodul unui complex de împrejurări, unde forţele progresiste ale vremii au jucat un joc inteligent, au exploatat la maximum o conjunctură internaţională favorabilă şi au învins conservatorismul unor forţe din interior, deloc de neglijat ca influenţă şi capacitate de opoziţie. Este fascinant de observat cum personalităţi care nu au excelat prin nimic până la un anumit punct, reuşesc la un moment dat să se ridice brusc din mulţime şi să arate calităţi nebănuite până atunci, înfăptuind lucruri de care nimeni nu i-ar fi bănuit a fi capabili. O astfel de personalitate a fost Cuza, pe care voi încerca să-l prezint în cele ce urmează aşa cum îl văd eu, cum mi-a fost dezvăluit de mărturiile contemporanilor şi de scrierile unor istorici de marcă ai neamului nostru. Alexandru Ioan Cuza s-a născut la 20 martie 1820, la Galaţi, descinzând – cu ne spune I.G. Valentineanu – „dintr-o familie veche moldovenească şi strămoşul său murise tăiat de turci pentru sentimentele lui naţionale.” A.D. Xenopol şi N. Iorga ne spun însă că doar unul, ci doi dintre înaintaşii Domnitorului au pierit condamnaţi şi executaţi pentru sentimentele şi acţiunile lor patriotice – Dumitru (sau Dumitreache) Cuza, primul nume din neamul Cuzeştilor pomenit în documentele vremii, şi Ioniţă Cuza, străbunicul lui Alexandru Ioan I. Sub domniile fanariote – aflăm tot de la Valentineanu – familia sa, ca multe altele, fiind prigonită, şi-a pierdut din strălucire şi a trecut în rândul familiilor „de a doua clasă”. Tatăl său este vornicul Ioan Cuza, iar mama este greacă, de origine genoveză, din Constantinopol, din familia Cozadin (sau Cozadini), despre care Xenopol spune că s-ar fi numit Sultana şi că nu vorbea româneşte. A copilărit la moşia tatălui, în Bărboşi, din judeţul Fălciu. Şi-a început studiile la pensionul Cunin din Iaşi, laolaltă cu Alecsandri, Matei Milo, Al. Mavrocordat, Kogălniceanu şi alţii. În 1831 este trimis la Paris pentru a-şi desăvârşi studiile liceale. Aici şi-a luat bacalaureatul, după care a încercat să urmeze medicina, dar a trebuit s-o abandoneze în scurt timp, întrucât nu suporta disecţiile. Se înscrie apoi la Drept, dar se pare că nu-şi termină studiile. Întors în ţară – după relatările lui Bolintineanu – se înrolează ca ofiţer în armată, unde nu rămâne pentru multă vreme, îşi dă demisia şi „trăi când liber, când director la un minister în Iaşi, când preşedinte de tribunal sau prefect la Galaţi, unde îşi avea casa părintească.” La scurt timp după întoarcerea în ţară se căsătoreşte cu Elena Rossetti, fiica postelnicului Iordache Rossetti (30 aprilie 1844.) Participă la revoluţia de la 1848, fapt pentru care se alege cu un surghiun. În legătură cu aceasta, aflăm de la Bolintineanu că „Alexandru Cuza, exilat afară din ţară, cu alţi soţi ai săi, reintră în Moldova după urcarea pe tron a lui Grigore Ghica.” Acesta îl numeşte mai întâi director al ministerului de interne, apoi pârcălab (prefect) la Galaţi. Rămâne pârcălab până în timpul căimăcămiei lui Vogoride, când îşi dă demisia, ca semn de protest pentru măsluirea alegerilor pentru Divanul Ad-hoc din Moldova. Demisia, care a avut un puternic răsunet în Galaţi, în întreaga Moldovă, chiar şi în străinătate, îl dezvăluie pe omul Alexandru Cuza în ochii naţiunii într-o aură de onestitate, verticalitate, demnitate, curaj şi înalt patriotism. De aceea, fusese rostit cu speranţă numele său, atunci când progresiştii din Adunare, deşi aveau mai multe propuneri pentru Domnie (V. Alecsandri, M. Kogălniceanu, C. Negri), „…în ultimul moment se gândiră la o persoană care, din pricina poziţiei sale în stat şi a cunoscutului său caracter cavaleresc, hotărât, fără de cruţare faţă de prejudecăţi, li se păru în stare să exercite cu putere stăpânirea, în cazul când alegerea ar cădea asupra-i” (N. Iorga – Istoria poporului românesc, vol.4, partea 1.) Cuza a fost propus candidat pe 4 ianuarie 1859, iar a doua zi,

pe 5 ianuarie, „…toţi membrii prezenţi ai Adunării, chiar şi mitropolitul, până atunci duşmănos, votară plini de entuziasm, dar mânaţi de interese de partid şi de socoteli, pe Alexandru Ioan I-iu care ajunse astfel Domn al Moldovei înăuntrul Principatelor Unite.”(N. Iorga – Istoria poporului românesc, vol.4, partea 1.) „Alegerea lui Alexandru Cuza domn al Moldovei – ne dezvăluie, din vâltoarea evenimentelor, Bolintineanu – făcută cu câteva zile înainte de alegerea Domnului Ţării Româneşti, fuse pentru românii munteni ocazia de a se gândi serios la marile interese de unire şi de tărie naţională.” Şi muntenii s-au gândit. Aşa se face că la 24 Ianuarie, adică la nici două săptămâni de la alegerea sa în Moldova, Cuza fu ales Domn şi al Ţării Româneşti, chiar dacă pentru aceasta a fost nevoie să se înfrângă opoziţia majorităţii membrilor Camerei Elective de la Bucureşti, prin presiunea străzii. Dubla alegere a lui Cuza pe tronurile celor două Principate surori, fu un motiv de bucurie cvasi-generală, atât în Muntenia cât şi în Moldova. Nici buzoienii nu fac excepţie de la a-şi manifesta entuziasmul în acele clipe de mare încărcătură emoţională şi de înaltă simţire patriotică. Un studiu documentat al trecerii lui Cuza-Vodă prin Buzău îl face Pr. Gabriel Cocora, în cartea „Pentru libertate şi unitate”, apărută în 1983 la editura Litera. Articolul, intitulat „Frământări politice buzoiene în jurul Unirii Principatelor”, este inspirat din presa vremii („Românul” şi „Steaua Dunării”), dar şi din documente din perioada respectivă. De aici aflăm că, în drumul său către Bucureşti, pentru a-şi lua în primire şi partea aceasta de domnie, voievodul are de gând vadă oraşele Focşani, Buzău şi Ploieşti. Conform programului iniţial, la Buzău ar trebui să se oprească pe 5 februarie doar pentru a prânzi. Felul entuziast cu care a fost primit însă, îl fac să-şi schimbe planul şi să rămână aici peste noapte. Primirea ce i-a fost făcută a fost grandioasă. A fost întâmpinat de sute de locuitori ai districtului încă de la graniţa acestuia, iar de la Poşta Câlnău, a fost preluat de un grup de 200 de tineri călăreţi, care l-au însoţit până la intrarea în oraş. La porţile Episcopiei primeşte onorul de la escadronul de cavalerie comandat de maiorul Filipescu şi a intrat în Catedrala Episcopală în aclamaţiile mulţimii. În Catedrală a fost primit de către „bunul patriot: episcopul Filotei” şi a ascultat discursul emoţionant al profesorului Seminarului, D. Racoviţă. De aici, domnul a fost condus în Palatul Domnesc din incinta Episcopiei, unde l-a întâmpinat o delegaţie formată din douăsprezece doamne, în numele cărora Irina Marghiloman a ţinut un minunat discurs. Se mai menţionează faptul că în seara aceea, tot oraşul a fost luminat, s-a circulat cu torţe pe străzi, au cântat lăutarii, s-a strigat şi s-a aclamat, cu un entuziasm demn de un astfel de eveniment. A doua zi, în jurul orei 11.30, domnul a plecat spre Ploieşti, pe strada mare, „inundată de florile ce se aruncau de pe toate ferestrele.” Cu siguranţă, Domnului i-a plăcut Buzăul ca oraş şi simpatia cu care a fost primit la prima vizită, însă nu acesta a fost motivul pentru care revine pe 23 ianuarie 1860, ci pentru că îi ajunsese la ureche faptul că lupta electorală luase o turnură nedorită, antinaţională, separatistă chiar şi că se încerca, de către administraţie şi justiţie, împiedicarea de la vot a susţinătorilor candidaţilor forţelor progresiste pentru Adunarea Naţională. De aceea, pe parcursul acestei a doua descinderi la Buzău, Vodă Cuza, are două întrevederi cu preşedintele tribunalului – căruia îi cere să respecte legea electorală şi, pe cât posibil, să extindă, nu să limiteze numărul participanţilor la vot – şi una cu Ion Marghiloman, unul dintre liderii progresişti de aici. La fel ca şi în urmă cu un an, Domnitorul este primit şi găzduit tot în Palatul Domnesc, din incinta Episcopiei. Şi această a doua vizită ne-o înfăţişează cu aceeaşi acurateţe de cercetător neobosit al trecutului, tot Pr. Gabriel Cocora, în lucrarea amintită mai sus. Domnia lui Cuza, care nu a ţinut decât şapte ani, a fost una zbuciumată, dar fructuoasă. Iată, sintetizată în câteva fraze, de către Ioan G. Valentineanu, în memoriile sale, mare parte din realizările domniei lui Alexandru Ioan Cuza: „El dezrobi poporul rural de clacă; el dete egalitatea de drepturi; el stărui a se face unirea ţărilor; el decise secularizarea mânăstirilor zise închinate, cerută în toţi timpii ca şi în 1848, Pe consulii puterilor străine, Cuza-Vodă ştiu a-i ţine în frâu. Cutezanţa lor patentată până la impertinenţă, intrigile, cabalele şi toată influenţa lor, Cuza le-a sfărâmat. Sub Domnia lui, România s-a bucurat de prerogativele unui stat suveran. În istoria naţiunii române, numele lui Alexandru Ioan Cuza I-iul, va ocupa una din paginile cele mai frumoase şi se va cita alături cu al Domnilor mari care au ilustrat ţara şi Domnia Română.” Dacă mai adăugăm la acestea şi reforma statului, reforma armatei, a învăţământului, reforma juridică, cea administrativ-teritorială, începerea construcţiei primei căi ferate (Bucureşti - Giurgiu) şi altele, avem în faţă tabloul complet al consolidării pe principii moderne a tânărului şi fragilului stat român. Pentru a izbândi, a dizolvat de două ori Camerele legiuitoare şi a schimbat nenumărate guverne, dar a rămas consecvent ideii de reformă, de înnoire, de progres şi de dreptate socială. Uneltirile împotriva sa se intensifică şi devin din ce în ce mai virulente, mai ales după împroprietărirea ţăranilor, în 1864. Prin această măsură, care corespundea oarecum cerinţelor Convenţiei de la Paris, Domnul a reuşit să-şi ridice împotrivă întreaga boierime, care se simţea lovită puternic în interesele sale. Aşa se face că în vare anului 1865, pe când domnitorul se afla la băi, în Bucureşti au fost generate mişcări de stradă, pe parcursul cărora s-a recurs la provocări, care au dus la utilizarea armelor împotriva mulţimii. Uneltirile ce aveau drept scop înlăturarea sa de pe tron au continuat, atrăgându-se în coaliţia ce se formase împotriva sa şi care se consolida continuu şi oameni din armată, pe care domnul o credea fidelă sieşi. Acestora li se mai adăuga şi marea criză financiară care golise visteria ţării şi lăsase slujbaşii statului neplătiţi cu lunile. Toate acestea culminară cu obligarea sa la abdicare, în noaptea de 10 spre 11 februarie 1866, când un grup de complotişti pătrunse în apartamentele domnului, cu sprijinul gărzii palatului şi al unor ofiţeri de rang superior

din armată. Cuza a semnat actul de abdicare fără să se opună. A acceptat cu durere în suflet, dar cu demnitate, să se retragă şi să lase locul unui domn străin, aşa cum afirmase el însuşi, de multe ori, anterior, în declaraţii publice. Mai mult chiar, ulterior, când, după unele declaraţii ale contemporanilor, i s-ar fi propus de către Franţa, în două rânduri, sprijin pentru a reveni pe tronul României, a refuzat categoric, spunând că nu va consimţi niciodată să intre în ţară printr-o intervenţie străină. După abdicare a trăit în exil, în Franţa, Austria, Germania, alături de soţia sa Elena Cuza, care a trecut cu vederea toate greşelile omului Cuza şi a ştiut să respecte cu sfinţenie calităţile Domnitorului. Cuza moare la 2 mai 1873 la Heildelberg, iar rămăşiţele sale pământeşti au fost aduse în ţară şi înmormântate cu mare cinste la Ruginoasa, la 29 mai 1873 (conform memoriilor lui Ioan A. Valentineanu.) Istoriografia românească, atât cât am putut-o eu pătrunde, mi-a mai relevat două date probabile ale morţii lui Alexandru Ioan Cuza, respectiv: 5 iunie 1873 (Ioan I. Nistor, Istoria românilor) şi 5 iulie, acelaşi an (Constantin C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până la moartea regelui Carol I.) Eu am îndrăznit a acorda un dram în plus de credit mărturiilor publicistului Ioan Valentineanu, contemporan al evenimentelor – atât ale celor din viaţa domnitorului, cât şi ale celor de după aceasta. După cel de al doilea Război Mondial, mormântul marelui domnitor a fost strămutat la Iaşi, la Biserica Trei Ierarhi, unde se află şi azi. Meritul realizărilor sale este cu atât mai mare cu cât, a întâmpinat o permanentă opoziţie din partea majorităţilor forţelor politice ale vremii, n-a avut partizani politici şi nici prea mulţi prieteni.

Inepuizabilul B. P. Haşdeu Nici odată nu va fi prea mult, dacă pentru a spune ceva nou, te vei întoarce iarăşi înapoi pentru a (re)citi/afla despre aceea, ce a fost până la noi. Marele cărturar al secolului XIX, B. P. Haşdeu scria cu această ocazie: trecutul este poarta viitorului. Tot ce avem mai de preţ astăzi în obiectul de studiu limba şi literatura română se datorează anume acestui fapt: revenirea iarăşi şi iarăşi la înaintaşii noştri, care, începând din secolele XIV-XV (dar şi mai înainte) au trudit la crearea bazei ştiinţifco-literare, au făcut cercetări lingvistice, fiind preocupaţi de studiul limbii pentru a demonstra legătura dintre limbă şi gândire, pentru a demonstra structura logică a limbajului pe care îl vorbim. În secolele care au urmat acestei perioade de început, şi până în secolul al XIX-lea domeniul lingvisticii reuşeşte să se afirme ca o ştiinţă autonomă, însă cercetările nu s-au oprit aici, ele continuă şi astăzi, deoarece limba evoluiază, se schimbă în pas cu timpul. Problema este una complexă şi a fost/este obiectul de studiu a mai multor specialişti, printre care B. P. Haşdeu, scriitor şi filolog român din familia/dinastia Hâjdău, pioner în diferite ramuri ale filologiei şi istoriei româneşti; a fost în acelaşi timp om politic, istoric, publicist, datorită cărui fapt cărturarul se numără printre cele mai mari personalităţi ale culturii române din toate timpurile. Necătând la toate acestea B. P. Haşdeu este considerat şi ca una din cele mai controversate notorietăţi din lumea literară. A lăsat în urma sa o operă enciclopedică de mare valoare, studii academice în folcloristică. De la momentul apariţiei în literatura română a numelui B. P. Hasdeu, mai mulţi specialişti îl consideră drept fondatorul de şcoală în domeniul folclorului, luându-se în considerare amplele sale investigaţii folclorice. La Chişinău a avut loc lansarea volumului 5 al lui B. P. Hasdeu, apărut în 2008 la Editura „Ştiinţa” în colecţia „Moştenire”. Volumul cuprinde studiile folclorice ale lui B.P.Hasdeu scrise încă din perioada iniţială, când se afla la Chişinău şi terminând cu

cele care au apărut în perioada sa de stabilire la Bucureşti. Cercetătorul literar I. Oprişan şi redactorul volumului dat M. Papuc susţin, că prin apariţia operelor lui B. P. Hasdeu „Folcloristica”, autorul ne-a creat o imagine specifică, aparte în cultura română. …nu poate fi un mijloc mai interesant şi mai sigur de a cunoaşte forţele morale şi intelectuale ale unei naţiuni, decât numai prin literatura sa populară; şi nu este nici un alt mijloc mai nimerit şi mai frumos de a da unei literaturi culte un caracter original şi distinctiv, dacât numai nutrind-o din literatura populară, precum literatura populară se adaptă din fântânile unui instinct virginal (B.P.Hasdeu). Opera vastă, de natură artistică şi ştiinţifică a lui B. P. Haşdeu reprezintă un fenomen literar deosebit, care a întrecut epoca sa. Totuşi acest colos cultural încă nu a fost descoperit în toată măreţia sa. Interesul pentru lucrările lui Haşdeu a inspirat echipa de la editura Ştiinţa din Chişinău să le realizeze în volume, astfel încât fiecare să aibă acces la orice unitate literară hasdeuiană. Capodopera absolută a lui B.P.Haşdeu se consideră proiectul gigantic Etimologicum Magnum Romaniae (3 tomuri, în colecţia de Opere, în 16 volume), editura Ştiinţa, 2013. Pentru spaţiul basarabean este o ediţie inedită. În acest context, în prima zi a lunii septembrie la biblioteca metropolitană din Chişinău care-i poartă numele a avut loc lansarea cărţii „Bogdan Petriceicu Hasdeu. Etimologicum Magnum Romaniae: Dicţionarul limbei istorice şi poporane a românilor”, la care au fost prezenţi personalităţi de vază din ţara noastră, precum Gheorghe Popa, Constantin Tănase, Maria şi Mihai Şleahtiţchi, Leonid Bujor, Iurie Bârsa, Nicolae Guţan etc., cercetători implicaţi la editarea cărţii – Ionel Oprişan şi Stancu Ilin, dar şi reprezentanţi ai echipei de redacţie a editurii Ştiinţa. Iată câteva opinii şi idei remarcate în discuţiile despre volumul lansat şi despre scriitorul B. P. Haşdeu:

Gheorghe Popa (rectorul Universităţii din Bălţi): „Acest aparent haotic şi complex scriitor trebuia ordonat…” Ionel Oprişan (cercetător ştiinţific, România): „Mă bucur că sunt aproape să realizez proiectul de a-l edita pe Haşdeu în 16 volume, proiect propus cu mulţi ani în urmă la iniţiativa lui Ion Vatamanu…”(Ion Vatamanu, poet, publicist şi om politic român din Republica Moldova,1937-1993). Ion Hadârcă (scriitor, parlamentar): „Este o performanţă şi ea se va înscrie în istorie. B. P. Haşdeu va rămâne în cultura şi în conştiinţa română. Cred că intenţia lui Haşdeu a fost de a servi drept etalon pentru generaţiile următoare.”

Eminescu

Mircea V. Ciobanu (director editorial „Ştiinţa”): „Haşdeu a intuit un dicţionar pe care era imposibil de realizat pe vremea sa. Fiecare cuvânt are o istorie, dicţionarul este mai degrabă o colecţie de nuvele despre cuvinte.” Vladimir Beşleagă (scriitor): „Haşdeu încă rămâne un scriitor puţin cunoscut şi puţin asimilat, deşi a fost un gigant, o personalitate titanică. El a început ceea ce nici un om n-ar fi cutezat şi a făcut-o. Intenţia uneori contează mai mult decât realizarea.” Se pare că răsunetul şi ponderea cărţii lansate vor avea ecou în mediul literar şi cultural, dat fiind faptul că reprezintă o realizare progresivă în evaluarea spiritului enciclopedic al lui B. P. Haşdeu. Din Chişinău, Anastasia Moldovanu

EMINESCU ŞI LIMBA ROMÂNĂ LITERARĂ (164 de ani de la naştere)

De Ion Ionescu-Bucovu

Eminescu a apărut pe solul românesc ca o sămânţă rodnică la o răscruce de timpuri, când limba română îşi căuta vadul ei spre modernizare. Scăpase din rigorile Şcolii Ardelene care o ciuntise şio transformase într-o păsărească de ciunisme şi pumnisme, încerca să se lepede de exagerările cosmopolite franţuzite şi căuta să se debaraseze, datorită lui Maiorescu, de „beţia formelor fără fond”. Tocmai abandonase alfabetul chirilic şi Academia, în frunte cu Alecsandri, încerca să găsească noi sunete şi litere pentru ciudatele sunete şi semne slave care nu existau în limba latină. Dacă citeşti procese-verbale din şedinţele Academiei referitoare la ortografie, îţi dai seama câtă luptă s-a dus pentru stabilizarea alfabetului nostru. Acum apărea Eminescu. Precum un Dante pentru italieni, care a făurit limba italiană modernă, un Goethe pentru germani, care a dat un nou suflu limbii germane, sau un Shakespeare pentru englezi, creatorul limbii engleze moderne, Eminescu este făuritorul limbii române literare. Eminescu a deschis ochii pe „Lepturaliul” lui Aron Pumnul, de acolo i se trage dragostea lui neţărmurită pentru poezia înaintaşilor. Poezia „Epigonii” este o ilustrare a tot ce ştia el despre înaintaşii lui pe care-i laudă fără rezerve, faţă de contemporani. Dar venea cu o înzestrare nativă din copilărie, când îndrăgise eresul popular, „cuvântul ce exprimă adevărul”. „Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră”, va decreta Eminescu… „Limba şi legiele ei dezvoltă cugetarea.” Încă din copilărie, Eminescu a fost marcat de puterea şi vraja cuvântului. El ştia, din experienţele cu teatrul, că ritualurile, slujbele religioase, magia şamanilor, descântecele mamei, oratoria văzută prin Parlament, spectacolele dramatice, toate se întemeiau în primul rând pe cuvânt ca ipostază a magiei sunetelor. Cunoaştem cazul lui Orfeu care a îmblânzit fiarele cu cântecele sale. „La început a fost cuvântul”- a decretat Evanghelistul Ioan. Limbajul a constituit şi constituie adevăratul miracol uman şi fără el nu e de conceput niciun act de cunoaştere. Limba naţională imprimă structuri sufleteşti specifice, orientează şi organizează viziuni asupra lumii. Eminescu zicea că „ spirit şi limbă sunt aproape identice, iar limba şi naţionalitatea asemenea” şi „numai în limba sa omul îşi pricepe inima pe deplin” „Copilul nu învaţă numai a vorbi corect, el învaţă a gândi şi a simţi româneşte”. Eminescu credea atât de mult în muzicalitatea limbii române, încât o identifica, pur şi simplu cu muzica: „Limba e muzica celui mai mare maistru al ei, muzica nu e decât limba română pusă-n muzică.” Eminescu descinde în poezie şi în lume direct din Paradis, din Logos. Paradisul lui a fost Limba Română. Magia cuvântului a coincis la el cu glasul mamei depănând poveşti, Dorul lui nemărginit de mai târziu este alergarea neistovită, prelungită, spre căldura Logosului. El corelează dragostea maternă cu Logosul. Cuvântul la el e „dulce”, e „miere”, e „vrajă”. Magia cuvântului iubitei este cheia de la poarta Paradisului: ”Tu tremuri, tu cauţi, tu murmuri, tu râzi, Cu glasul tău dulce tu raiu-mi deschizi”

Cuvântul iubitei este umbra gândurilor poetului: „Umbra gândurilor mele/ Era dulcele-ţi cuvânt.” Sau „Vorba ta-i ca lamura de miere” sau „Ah, braţul tău rotund e alb-se lasă/ Cu graţie pe umeri-mi-privesc/ În ochii tăi, în faţa ta- în gura jună,/ S-ascult uimit la vorba ta nebună1”. „Una din marile mulţumiri ale vieţii lui –ne mărturiseşte Slavici- era să steie de vorbă, să-şi deie pe faţă gândurile şi să ispitească şi pe alţii, fie aceştia oameni pe care-i socotea mărginiţi, ceea ce în adevăr şi erau.” Aşa au fost Slavici, Caragiale, Creangă, dar şi sacagii, precum Nicolae Mihu de la Blaj sau ciobanii şi stuparii lui din copilărie. Eminescu e un maestru al alchimiei verbale. Dacă Dante a urcat din Infern în Paradis, Eminescu a lunecat din Paradis în Infern. Drumul parcurs de poet a fost greu, el a luptat pentru o limbă naţională modernă în „contra stricătorilor de limbă” de orice soi. El se detaşează însă de limba timpului care se constituise. Sparge tiparele sintaxei şi împinge limba înainte. Corectitudinea limbii nu e bătută în cuie. Limba e un fenomen viu, el reînvie cuvântul vechi, lustruit, dându-i-se valori noi (vezi “crivăţ”), comparaţia şi metafora capătă la el accente dintre cele mai îndrăzneţe. Aurul şi argintul, aceste metale rare, prezente în poezia eminesciană, sunt substitute ale „cuvântului miere.”: Când torsul s-aude l-al vrăjilor caier Argint e pe ape şi aur în aer” Argintul şi aurul, ca magie erotică şi verbală, aparţin iluziei de tip romantic. Mai târziu, când va aluneca spre Infern, epitetele se îmblânzesc, sintaxa se limpezeşte, fraza devine marţială. „Din mii şi mii de vorbe consista voastră lume” sună sumbru, un strigăt în pustiu, într-o lume jovială, carnavalească, nedispusă să ia în seamă semnalul de alarmă al unui spirit lucid, care lua totul în serios. „Oare glorie să fie a vorbi într-un pustiu?”- se întreabă el dezamăgit. Pătura superpusă este simbolul degradării limbajului. Când va ajunge ca ziarist în Parlament, el va vedea că politica este un vast ţinut al pălăvrăgelii şi al minciunii. „Scrisoarea a-III-a” este un potop grandios de invective la adresa „ panglicarilor în ale ţării”. Am vorbin puţin despre un Eminescu care trebuie reinventat. Generaţia tânără, care-l exclude aproape total din preocupările ei, ar trebui să se aplece cu mai multă credinţă asupra acestui Orfeu românesc.

Eminescu şi Transilvania (sau Elogiul culturii naţionale româneşti) Discurs rostit la Academia Română în ziua de 15 ianuarie 2014 cu prilejul zilei de naştere a marelui poet şi a Zilei Culturii Române Lui Mihai Eminescu i-au adus laude toţi românii care l-au citit, de la cei mai mari cărturari până la oamenii de rând, fascinaţi de versul şi de verbul său. Nu pot pomeni aici toate monografiile şi ediţiile Eminescu şi nici elogiile închinate din secolul al XIX-lea încoace marelui poet. Trebuie doar să amintesc că, începând cu anul 1932, George Călinescu i-a tot prezentat viaţa, pentru generaţii de români, cu măsura omului echilibrat şi a specialistului desăvârşit, plasându-l pe Mihai Eminescu sub semnul eternităţii. Concluzia exegetului era tulburătoare: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie, şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale” De aceea, ni s-a părut tuturor drept cel mai firesc lucru ca Ziua Culturii Naţionale, pentru toţi românii, să fie ziua naşterii lui Mihai Eminescu. În deceniile din urmă, totuşi, şi statura de scriitor naţional a lui Eminescu a fost pusă în chip drastic în discuţie, cu accente de condamnare care păreau fără drept de apel. O singură justificare poate să explice asemenea reacţie, anume cultura oficială de tipul corului cu o singură voce din anii „Cântării României”, când şi cele mai înalte idealuri româneşti intraseră în

ridicol şi deriziune. În acest context ideologic – cum se ştie – nici Eminescu nu putea fi decât „luceafăr”, „geniu”, „poet nepereche”, „patriot” etc., fapt care a condus, prin repetare abuzivă, la tocirea respectivilor termeni şi, pentru cei mai mulţi, la golirea lor de sens. Justificarea este însă numai parţială, fiindcă ea nu explică de ce, în peisajul cultural românesc postdecembrist, multe judecăţi de valoare despre Eminescu au căzut în extrema condamnării, denigrării şi calomnierii, când, de fapt, nu era nevoie decât de revenirea la calea de mijloc, realistă. În acest cadru eterogen, abordarea echilibrată a creaţiei scriitorului a rămas mult timp o rara avis. Abia ultimii ani par să mai fi potolit din patimile exhibate de unii „critici” imberbi atunci când venea vorba de Eminescu. Meritul unei asemenea atitudini naturale îl are, în cea mai mare parte – spre cinstea ei – Academia Română, prin Secţia sa fondatoare de filologie şi literatură română. Un exemplu de denigrare „erudită şi matură”, ex cathedra (expresia nu este metaforică, fiindcă autorul denigrării era pe atunci titular la prima universitate a ţării, din capitală), a lui Eminescu a venit în 1997, printr-o lucrare-eseu, apărută apoi în mai multe ediţii, în tiraje „de masă”, la Editura „Humanitas” Cu toate precauţiile luate de autor, Eminescu este portretizat, în chip necruţător, în paginile cărţii drept „mit”, cu următoarele conotaţii: „autohtonist şi xenofob” (p. 11), „naţionalist” (p. 60), „gazetar şi profet naţionalist”

(p. 91), „antioccidental”, prolog, prin „Doină”, al unor „invocaţii naţionale legionare”, plasat, într-o succesiune nefastă, alături de Zalmoxis, Ştefan cel Mare, Horea şi Căpitan (p. 320) etc. Toate aceste lucruri – expuse într-o manieră alertă şi într-un stil atractiv, convingător – pot părea şi par multora reale, aievea, mai ales că între cititori puţini sunt cunoscători profunzi ei operei eminesciene şi, mai puţini încă, sunt la curent cu evoluţia detaliată a istoriei moderne şi contemporane, în lume şi la noi. Mesajul lucrării menţionate (şi al altora, care exprimă opinii aproape identice) păcătuieşte, în cazul lui Eminescu, din cel puţin două motive: 1) face din Eminescu un om dedublat, cu o faţă de mare poet şi cu o alta – total diferită – de gazetar xenofob şi naţionalist; cu alte cuvinte, unul este Eminescu-poetul şi cu totul altul Eminescu-ideologul; 2) judecă ideile literare, dar mai ales politice ale lui Eminescu prin prisma unor idealuri declarate cumva universale şi atemporale, dar care au, toate, caracter istoric şi au apărut recent; altfel spus, Eminescu este „rău” fiindcă nu a anticipat „Declaraţia universală a drepturilor omului”, nici drepturile minorităţilor definite de Comisia Europeană şi nici nu a protestat când numele său a fost alăturat de legionari numelui Căpitanului! În treacăt fie spus, plasaţi în acea situaţie nefericită, nu s-au putut revolta nici Ştefan cel Mare şi nici Horea, adică alţi „naţionalişti”! Suprema acuză adusă poetului se leagă cumva de poezia „Doină”, considerată un fel de esenţă în versuri a xenofobiei eminesciene: „Cine-a îndrăgit străinii/ Mânca-i-ar inima cânii” (p. 231). Aici se procedează prin izolare, individualizare şi scoatere din context, încât cititorii înţeleg că „geniul naţional al românilor” este un mărunt autohtonist, un naţionalist şi un xenofob, în contrast cu spiritele luminate ale timpului său. Autorul omite să spună că toţi marii creatori romantici şi post-romantici ai secolului al XIX-lea – mai ales cei afirmaţi în rândul popoarelor central şi sud-est europene – exprimau aceleaşi idei cu Eminescu despre străinii „cotropitori”, în spiritul aspiraţiilor de libertate naţională şi de formare a statelor naţionale. Cele mai progresiste figuri ale secolului lui Eminescu erau luptătorii pentru propăşirea idealurilor naţionale, îndreptate împotriva ocupanţilor, împotriva „naţiunilor imperiale”, educate ca să stăpânească. Glorificarea trecutului nu este „păcatul” lui Eminescu, ci al tuturor creatorilor romantici, de oriunde, iar ura (exprimată poetic ori gazetăreşte) faţă de străinii asupritori (sau consideraţi ca atare, în bloc) este un atribut general al elitelor popoarelor supuse. A-l acuza pe Eminescu de xenofobie în acord cu idealurile democratice de azi şi cu legislaţia în vigoare este ca şi cum lam respinge pe Aristotel pentru că i-a definit pe sclavi drept „unelte vorbitoare”. De altminteri, asemenea tentaţii sunt curente. Să ne amintim că şi Bălcescu i-a reproşat lui Mihai Viteazul faptul că nu i-a eliberat pe ţărani, ca şi cum lumea de final al Evului Mediu s-ar fi putut ghida după principiile democrat-liberale ale secolului al XIX-lea. Dar nici Bălcescu nu scapă de pana vajnicului critic, fiind acuzat nu numai de naţionalism incurabil, dar şi pentru vina de a fi permis să i se pună de către comunişti chipul pe bancnota de o sută de lei.

Ca urmare, şi el apare drept un fel de criptocomunist. În acelaşi fel, după judecăţile din cartea menţionată, Eminescu – preluat şi de legionari după aproape o jumătate de secol de la moartea sa – ar fi fost un gardist avant la lettre! A fi „naţionalist” în epoca lui Eminescu însemna a-ţi iubi în chip neţărmurit ţara şi poporul şi a lupta pentru libertatea naţională. Acesta era unul dintre cele mai înalte idealuri morale posibile, exprimate numai de spiritele cele mai alese. Termenul, ca toate ismele, a dobândit conotaţii peiorative (cu sensul de exagerare a unui sentiment, a unei atitudini etc.) mult după moartea lui Eminescu, în secolul al XXlea. Toţi marii contemporani ai lui Eminescu, din România şi din ţările vecine, au construit ţările lor, naţiunile lor moderne, s-au mândrit cu aceasta şi s-au declarat „naţionalişti”. A fi „naţionalist” atunci însemna a lupta contra puterilor multinaţionale înglobante, care îngrădeau folosirea limbii proprii, a religiilor şi confesiunilor specifice, a tradiţiilor popoarelor mai mici, oprimând sute de milioane de oameni. Prin prisma unor anumite curente contemporane, această atitudine poate părea demnă de condamnat, dar abordarea aceasta este complet falsă şi arată lipsa unei gândiri istorice. Acuza de naţionalism adusă lui Eminescu este însă – inclusiv din perspectiva contemporană – foarte gravă. Ea vizează şi atitudinea poetului faţă de Transilvania. Să ne amintim că în anul 1850, când se năştea micul Eminovici la Ipoteşti, ţara noastră exista numai în sufletele unor vizionari, era o ţară de ţări supuse puterilor vecine. Oltenia şi Muntenia formau ceea ce străinii numeau Valahia, iar românii Ţara Românească, „provincie privilegiată”, situată în orbita Imperiului Otoman; Dobrogea era, de mai bine de patru secole, efectiv sub ocupaţie turcească; regiunea dintre Carpaţi şi Prut forma ciuntitul principat al Moldovei, dependent, aidoma Valahiei, de Imperiul Otoman; Ţara de Sus – numită ulterior Bucovina – cu vechile capitale ale Moldovei şi cu gropniţele domneşti (inclusiv cu mormântul lui Ştefan cel Mare) se găsea, de la 1775, sub austrieci; Moldova de răsărit (dintre Prut şi Nistru) era frântă de ruşi la 1812; Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul se aflau sub Habsburgi de la 1688 şi sub stăpâni străini de vreo şapte-opt secole. Orice intelectual român responsabil de atunci nu putea să fie decât revoltat de această situaţie şi dornic de unificare politică a naţiunii, adică „naţionalist”. Pe când „băietul” care „cutreiera păduri” şi „se culca ades lângă izvor” avea vreo nouă ani, Muntenia, Oltenia şi mica Moldovă (fără Basarabia şi Bucovina, dar cu cele trei judeţe din sud, reprimite la 1856) se uneau sub Alexandru Ioan Cuza, formând Principatele Unite, chemate oficial, la scurtă vreme, România. Când pleca silit principele Alexandru Cuza şi venea incognito principele Carol I de Hohenzollern, adolescentul precoce Mihai îi cerea „frumoasei Bucovine să se îmbrace în doliu”, fiindcă „se stinse un luceafăr”. Aşa găsise cu cale elevul de la Cernăuţi să-l cheme pe dascălul său ardelean, Aron Pumnul, care studiase în limbă străină la Cluj, în aceeaşi înaltă şcoală crăiască în care

învăţase alt „naţionalist” înverşunat, anume Avram Iancu. Apoi, crescând într-o lună cât alţii într-un an, Eminescu a scris despre „Dragoş Vodă cel Bătrân”, despre „românii pierduţi pe Criş şi pe Mureş”, despre „Mureşan” care „scutura lanţul”, despre „Târnava prinsă în galbine maluri”, l-a văzut aievea pe Horea „stând călare pe-un munte falnic”, strajă pământului şi poporului „de la Nistru pân-la Tisa”… În tot acest timp, a văzut mai adânc decât alţii devenirea ţării, adică independenţa de la 1877 şi nedreptatea marilor puteri faţă de sacrificiile românilor, pierderea Bugeacului şi obţinerea Dobrogei (în 1878, când vecinii generoşi „ne-au luat ceea ce era al nostru şi ne-au dat ceea nu era al lor”), proclamarea ţării drept regat, cu prestigiul crescut în Europa (1881) şi apoi, la scurtă vreme, nu a mai văzut nimic din nimicnicia lumii acesteia, hotărând să ne vegheze din ceruri, ca „un tânăr voievod” rătăcitor prin stele. Nu se cuvine să vă spun Domniilor Voastre, sub aceste „falnice bolţi” încărcate de înţelepciune, cum a cunoscut Eminescu ţara toată, pe care o avea întipărită în suflet, în ciuda vieţii sale scurte de numai 33 de ani deplin lucizi. Nu pot şi nu se cade să insist asupra acelor familii Eminovici (Iminovici) de pe lângă Blaj şi Făgăraş, nici să spun despre Iosif Vulcan şi a lui „Familie” orădeană ori despre emoţia poetului când a văzut cu propriii ochi Mica Romă, salutată din inimă… Îmi închipui numai cât se va fi iluminat, în cea dintâi călătorie sau în cealaltă, cu trupa de teatru a lui Mihail Pascaly, sub turnul Bisericii Sfântul Nicolae din Şcheii Braşovului, la sfat cu voievozii ctitori, apoi la Alba Iulia, la adunarea „Asociaţiunii”, apoi în satul Bucerdea, pe Târnave, de unde pornise în lume familia Maiorescu, ori la Târgu Mureş sau la Sibiu, ajutat de Nicolae Densuşianu să ajungă la Răşinari, la popa Bratu, bunicul dinspre mamă al lui Octavian Goga… Îl văd aievea, mustrat părinteşte de Slavici la Viena, sfătuit de George Bariţiu, stimulat de Vulcan, ajutat de unii, neînţeles de alţii. Poezia de dragoste de cea mai adâncă vibraţie i-a fost inspirată apoi de un alt spirit transilvan (năsăudean) – Veronica Micle, dătătoare de har pentru „Eminul ei iubit”. Eminescu, purtând în suflet ţara întreagă, „de la Nistru pân-la Tisa”, nu avea cum să ocolească, în viaţa reală şi în cea recreată prin opera sa, Transilvania. A văzut în Transilvania originea statelor româneşti, prin voievozii descălecători, originea şcolilor în limba română, prin dascălii „descălecaţi” la Bucureşti şi Iaşi, dinspre Sibiu, Braşov, Blaj ori Cluj, a admirat în Transilvania leagănul erudiţiei, acribiei şi dăscăliei, dar, mai presus de toate, icoana românismului păstrat nealterat, cu rădăcinile lui daco-romane, cu obsesia latinităţii, cultivate de Şcoala Ardeleană şi de epigonii ei. Eminescu a fost emoţionat sincer în Transilvania, de oameni, de port, de maniere, de nevoia deşteptării acestei părţi a naţiunii, ţinute încă în ignoranţă şi supunere. A făcut chiar proiectul unui ciclu de conferinţe populare, destinate maramureşenilor şi menite să cuprindă următoarele teme: 1. Geniul naţional; 2. În favoarea teatrului; 3. Studii asupra pronunţiei; 4. Patria română; 5. Poezia populară. La serbările Putnei, Emi-

nescu a strâns simbolic ţara la un loc, sub oblăduirea spiritului ştefanian, iar în organizarea evenimentului s-a sprijinit în chip serios pe transilvăneni şi bucovineni. Prima poezie i s-a publicat în Transilvania (Crişana), iar prima răsplată literară pecuniară tot de acolo i-a venit. Iată ce-i scria poetul, la un moment dat, lui Mecena al său (Iosif Vulcan): „Mult stimate domnule şi amice, Mulţumesc pentru onorariul trimis – cel dintâi pentru lucrări literare pe care l-am primit vodată-n viaţă. În România domneşte demagogia, şi în politică şi în literatură; precum omul onest rămâne aici necunoscut în viaţa publică, astfel talentul adevărat e înecat de buruiana rea a mediocrităţilor, a acelei şcoale care crede a putea înlocui talentul prin impertinenţă şi prin admiraţie reciprocă. Iartă-mi, stimate amice, acest ton polemic, dar te asigur că a fost pentru mine o rară mângâiere de-a mă vedea remunerat dintrun colţ atât de depărtat al României, din OradeaMare – când în ţara mea proprie nu voi ajunge nicicând să însemnez ceva, excepţie făcând de cercul restrâns al câtorva amici. Şi-apoi să nu fiu pesimist?” Şi totuşi, cu toată mizeria materială şi morală, cu toate nopţile de înecat amarul la „Bolta Rece” sau aiurea, cu toată disperarea şi boala, Eminescu nu s-a supărat niciodată pe România, nici pe ţările care formau ţara cea mare şi nici pe poporul român şi nici măcar pe neamurile străine. Despre România, atunci când era mai obidit, mai revoltat şi mai flămând, Eminescu a scris cele mai frumoase versuri. S-a supărat, fireşte, pe conducătorii răi, de toate etniile, pe prostie şi răutate, pe mediocritate şi rapacitate. Insinuarea de xenofobie este, cel mai adesea, gratuită, câtă vreme Eminescu îi veştejeşte pe aceia care stăpâneau şi asupreau poporul său, mai ales poporul de jos. Natural, are unele tonuri prea aspre, confundă partea cu întregul sau pe inamicii reali cu cei imaginari, proferează critici nedrepte, mai ales atunci când, în mintea lui, realitatea interfera cu ficţiunea. Putem constata chiar – printr-o formă de gândire anistorică – faptul că Mihai Eminescu, judecat după normele noastre actuale, a exprimat idei xenofobe şi antisemite. Dar, după nici un secol de unitate politică naţională, suntem oare noi vrednici să-l judecăm pe Eminescu? Oare nu s-ar cuveni să-l lăsăm pe el să ne judece? Sau ne temem să nu coboare asupra bicisniciei noastre fulgerul judecăţii Poetului? Eminescu a fost geniu, nu sfânt, cu generoase ieşiri, cu egoisme copilăreşti, cu logice planuri de propăşire a patriei şi a universului şi cu lamentabile neputinţe omeneşti. Dar calitatea de arhitect (în sens spiritual) al României moderne nu i-o poate lua nimeni lui Eminescu. Mort trupeşte în 1889, poetul nu a apucat să vadă Războiul cel Mare de Întregire a Neamului, nici Mărăşeştii, nici adunările de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia, nici dreptatea istorică pe care, în fine, neau făcut-o cei mari la Paris, în 1919-1920, recunoscând deciziile democratice ale românilor. Când a trăit Eminescu, România de pe harta politică europeană avea maxim 137 000 de km pătraţi, iar la 1918-1920 Regatul României era de circa 300 000 de km pătraţi, exact „de la Nistru pân-la Tisa”, cum prevestise marele

vizionar. Cu alte cuvinte, Eminescu nu apucase să vadă pe hartă nici măcar jumătate din România reală şi nici nu a avut stringentă nevoie! Când a fost la Cernăuţi, la Blaj şi la Sibiu ori în atâtea alte părţi, a pipăit ţara aievea şi s-a convins că ceea ce avea în suflet corespundea cu geografia şi cu etnografia. Când a scris „Dulce Românie, asta ţi-o doresc!”, s-a gândit cu siguranţă la România rotundă, descrisă în „Doină”, aşa cum, în pomenita scrisoare către binefăcătorul său, plasează fără ezitare „Oradea Mare” într-un „colţ îndepărtat al României”. Pentru poet – prin urmare – România exista demult, ca şi pentru Kogălniceanu odinioară (la 1843) sau ca şi pentru Nichita Stănescu (cu mult după, prin anii şaptezeci ai secolului trecut), ca şi pentru atâtea generaţii de români: patria română era peste tot unde se vorbea româneşte; patria era chiar limba română! Nicolae Iorga, în spirit eminescian, a scris cele mai frumoase cuvinte în proză despre România şi ţările ei de demult: „În timpurile cele vechi, românii nu făceau nicio deosebire în ceea ce priveşte ţinuturile pe care le locuiau; pentru dânşii, tot pământul locuit de români se chema Ţara Românească. Ţara Românească erau şi Muntenia, şi Moldova, şi Ardealul, şi toate părţile care se întindeau până la Tisa chiar, toate locurile unde se găseau români. N-aveau câte un nume deosebit pentru deosebitele ţinuturi pe care le locuiau şi toate se pierdeau pentru dânşii în acest cuvânt mare, covârşitor şi foarte frumos, de Ţară Românească”. Şi adaugă, lămuritor: „Ţara Românească a avut odinioară un sens pe care foarte mulţi l-au uitat şi unii nu l-au înţeles niciodată; ea însemna tot pământul locuit etnograficeşte de români”. Numai ignoranţii sau/şi răuvoitorii se pot mira de aceste afirmaţii. La fel scrisese pe la 1700 Dimitrie Cantemir, când vorbea despre „toată Ţara Românească, care apoi s-au împărţit în Moldova, Muntenească şi Ardealul” sau, cu câteva decenii mai înainte, Miron Costin, convins că „numele [nostru] cel drept din moşi-strămoşi este român, cum îşi cheamă şi acum locuitorii din ţările ungureşti, şi muntenii ţara lor şi cum scriu şi răspund cu graiul: Ţara Rumânească”. Dar – ceea ce nu spun detractorii – la fel scriseseră şi gândiseră şi Dante, Shakespeare, Cervantes, Goethe, Puşkin sau Petöfi, ca şi Gibbon, Mommsen sau Michelet despre ţările şi popoarele (naţiunile) lor. Nici ei nu mai sunt citiţi integral azi în culturile lor şi în cultura universală, dar cât de mediatizate sunt în continuare mesajele lor! Şi cât de nesemnificativi şi de mărunţi sunt aceia care-i hulesc! Marile spirite universale – chiar dacă exprimă idei generale – nu pot reflecta decât epocile şi ţările lor. Toţi marii scriitori ai lumii sunt mai întâi scriitori naţionali, fiindcă – chiar şi atunci când nu recunosc asta – exprimă chintesenţa popoarelor lor, specificul local, cel mai adesea specificul naţional.

când nu era făcută şi acceptată încă unirea neamului său? Cum să ne permitem că condamnăm o linie firească de gândire care, din Evul Mediu până la Ureche şi Costin şi de la Dimitrie Cantemir şi Şcoala Ardeleană la Eminescu, Iorga, Constantin Giurescu, Ioan Lupaş sau Gheorghe Brătianu, a condus treptat, în chip firesc, la crearea prin cultură a adăpostului politic necesar acestui popor, adăpost numit România. În acest edificiu – văzut de Eminescu aievea şi glorificat prin creaţia sa – Transilvania era coloană vertebrală, axă de susţinere şi rezervor etnic românesc. Academia Română are menirea – prin testamentul lăsat de atâţia înaintaşi şi, în primul rând de Eminescu – să vegheze la conservarea, dezvoltarea şi perpetuarea acestei realităţi şi să nu permită punerea sub semnul întrebării a legatului unităţii naţionale, prin voci izolate, care vor să impresioneze ori să strângă capital politic şi pecuniar. De aceea, se cuvine ca insinuările evocate şi altele (care susţin că Eminescu este perimat şi bun de pus în debaraua istoriei ori că limba română nu mai poate să servească pentru comunicare, ci doar pentru înjurături etc.) să fie auzite (trăim, slavă Domnului, într-o ţară care respectă libertatea de opinie!), dar nu şi ascultate. Să nu ne lăsăm amăgiţi de visele autonomiste, care amintesc triste experienţe de discriminare medievală! Poporul acesta, deplin format prin secolele IX-X după Hristos, atunci când apar primele ştiri scrise despre blaci, vlahi, valahi, volohi etc., a trăit circa un mileniu (şi mai trăieşte încă, în parte) despărţit şi umilit, obligat să se plece sub sabie şi să se ticăloşească, a cunoscut peste patru decenii de dictatură comunistă şi alte multe rele. Generaţii de înaintaşi vrednici s-au chinuit, s-au luptat şi, mulţi, au murit ca să făurească România, s-o apere, s-o primenească şi s-o preamărească. România – visată şi cântată de Eminescu în versuri – există, sub aspectul dreptului internaţional şi cu multe avataruri, de circa un secol sau un secol şi jumătate. N-a fost aceasta o vreme edenică, dar a fost una de afirmare a naţiunii, în vreme ce alte „ţări şi neamuri” – cum spune cântecul – „au pierit”. Ca şi Eminescu – simbolul naţional – România nu a fost şi nu este perfectă, dar există. Putem să fim dezamăgiţi de multe realităţi, tărie, energie, personalitate, onoare şi demnitate. Eminescu nu a fost şi nu este infailibil şi poate fi, natural, criticat. Dar dacă Eminescu a greşit în chestiunea naţională, atunci toate spiritele noaste tutelare au greşit, ceea ce este absurd, revoltător şi ruşinos. Mai ales când o spun unii dintre noi, românii! Blamându-i pentru sentimentul lor naţional pe Eminescu şi Bălcescu, pe Kogălniceanu şi Alecsandri, pe Bariţiu şi Bărnuţiu, pe Iorga şi Brătianu – chiar dacă ne vindem uşor panseurile publicate în tiraje generoase şi câştigăm uşor banul – ne dăm singuri, până la urmă, certificate de paupertate intelectuală. Chiar şi străinii lucizi şi oneşti, pe aceia dintre noi care facem asta, ne dispreţuiesc în adâncul lor, ne desconsideră, ne blamează. Nu trăim într-o societate ideală şi nici măcar dreaptă şi cuminte. Suntem tentaţi mereu să criticăm şi să ne supărăm, pe bună dreptate. Dar când ne supă-

Cum să fi fost Eminescu „universalist”, „internaţionalist” şi „cosmopolit” când ţara aceasta, de-a lungul vieţii lui pământeşti, nu a existat în realitatea ei recunoscută decât în sufletele şi în minţile românilor? Cum să fi predicat Eminescu unirea cu alte neamuri,

răm tare pe unele şi pe altele, pe unii şi pe alţii, este bine să avem în faţă lecţia pesimistului Eminescu şi să rezistăm. O mie de ani de dezbinare şi despărţire neau condus pe noi, românii, la un secol de unitate naţională! Cum să punem semnul egalităţii – la scara timpului pământesc – între o mie de ani de singurătate şi o sută de ani de unitate? Deocamdată trebuie să fie clar pentru multe generaţii viitoare că „unirea face puterea” – cum spusese alt moldovean, dar, mai mult decât atât, unirea sub semnul culturii naţionale şi

al lui Eminescu ne dă raţiunea de a fi ca popor pe această lume. Eminescu nu are nevoie de laude sau de elogii. În această magnifică aulă doi confraţi transilvani au făcut elogiul satului românesc şi au adus „laudă ţăranului român”, spre cinstea lor şi a instituţiei noastre. Eminescu este, în sine, elogiul şi lauda poporului român! Academician Ioan-Aurel Pop – preşedintele Academiei Române

[1 George Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, Bucureşti, 1966, p. 317. [2 Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Bucureşti, 1997. [3Trimiterile se fac la ediţia a doua a menţionatului eseu, apărută în anul 2000. [4 Vezi critica acestei cărţi la Ioan-Aurel Pop, Istoria, adevărul şi miturile (note de lectură), Bucureşti, 2002. [5 Paradoxal, după deceniile de interdicţie de sub dictatura comunistă, respectiva poezie ajunge din nou pusă la index, de astă dată în plină epocă a democraţiei. [6 G. Călinescu, op. cit., p. 153. [7 Ibidem, p. 280-281. [8 Nicolae Iorga, Români şi Slavi. Români şi Unguri, Bucureşti, 1922, p. 9. Vezi şi I.-A. Pop, Istoria şi semnificaţia numelor de român/valah şi România/Valahia, discurs de recepţie la Academia Română, rostit la 29 mai 2013, cu răspunsul acad. Dan Berindei, Bucureşti, 2013, passim. Material îngrijit de Liliana-Corina Glogojeanu-Boia

MEDALION OCTAVIAN PALER

DECALOGUL LUI OCTAVIAN PALER

“Am si un decalog aici. Eu l-am scris şi tot eu l-am atârnat pe peretele sălii de aşteptare. Cum ridic ochii, îl văd. Şi de fiecare dată citesc una din cele zece porunci. De fiecare dată una singura, ca să mă conving s-o urmez”. (Octavian Paler – Viaţa pe un peron) Vă invităm astăzi să citiţi un fragment extras din cartea “Viaţa pe un peron”, o carte superbă, aparţinând lui Octavian Paler. Fragmentul de faţă contine cele 10 porunci la care autorul declara că apeleaza “de câte ori este in dificultate”. Fragmentul este cunoscut drept „Decalogul lui Octavian Paler”. Decalogul lui Octavian Paler "Prima poruncă: Să aştepţi oricât. A doua poruncă: Să aştepţi orice. A treia poruncă: Să nu-ţi aminteşti, in schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută sa trăieşti în prezent. A patra poruncă: Să nu numeri zilele. A cincea poruncă: Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă dureaza toată viaţa. A şasea poruncă: Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim. A şaptea poruncă: Nu pune în aceeaşi oală şi rugăciunea, şi pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăzneşte să spere singur.

A opta poruncă: Dacă gândul ăsta te ajută, nu evita să recunoşti că speri, neavând altceva mai bun de făcut, sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic. A noua poruncă: Binecuvântează ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singuratătea e o târfă care nu te învinuieşte că esti egoist. A zecea poruncă: Aminteşte-ţi că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă. AVEM TIMP - de Octavian Paler Avem timp pentru toate. Să dormim, să alergăm în dreapta şi-n stânga, să regretăm c-am greşit şi să greşim din nou, să-i judecăm pe alţii şi să ne absolvim pe noi înşine, avem timp să citim şi să scriem, să corectăm ce-am scris, să regretăm ce-am scris, avem timp să facem proiecte şi să nu le respectăm, avem timp să ne facem iluzii şi să răscolim prin cenuşa lor mai târziu. Avem timp pentru ambiţii şi boli, să învinovăţim destinul şi amănuntele, avem timp să privim norii, reclamele sau un accident oarecare, avem timp să ne-alungăm întrebările, să amânăm răspunsurile, avem timp să sfărâmăm un vis şi să-l reinventăm, avem timp să ne facem prieteni, să-i pierdem, avem timp să primim lecţii şi să le uităm după-aceea, avem timp să primim daruri şi să nu le-nţelegem. Avem timp pentru toate. Nu e timp doar pentru puţină tandreţe. Când să facem şi asta – murim. “Potrivit specialiştilor în opera omului de cultură Octavian Paler, poezia „Avem timp” are doar 21 de rânduri - primul fiind „Avem timp pentru toate. Să dormim...”, iar ultimul: „Când să facem şi asta, murim.” (...) După numai câteva luni de la moartea lui Octavian Paler, valoroasele sale scrieri au fost "completate" pe internet, cu texte al căror conţinut "geme" de figuri de stil, dar care nu-i aparţin marelui literat. Este cazul poeziei intitulate "Avem timp", precum şi al eseului "Paradoxul vremurilor noastre”, se arata în jurnalul.ro „Octavian Paler nu ar fi scris aceste porcării (rândurile care ‘lungesc’ poezia „Avem timp", n.r.) nici dacă murea de trei ori. Credeţi-mă ce vă spun, pentru că îi public opera lui Paler de 30 de ani şi cunosc fiecare rând scris”, a declarat pentru aceeasi publicaţie Geta Dimisianu, directorul editorial al Editurii Historia. Sursa : site-ul Garbo Definiţia unui strigăt de Octavian Paler Ţi-aş spune ceva, despre noi, despre zăpada de-afară, despre dragostea mea. Ţi-aş spune ceva, orice, numai să nu crească iarba tăcerii între noi. Ţi-aş spune ceva, ce-ai ştiut, sau ce ştiu, dar a-nceput să crească iarba tăcerii intre noi şi s-au rătăcit sunetele din cuvântul târziu. Sursa: site-ul Garbo Material îngrijit de Liliana-Corina Glogojeanu-Boia

SPIRITUALITATE Despre Sfântul Ioan Casian Romanul S-a născut prin anii 365 dHr, în Dobrogea, numită pe atunci Sciţia Mică într-un loc care astăzi îi poartă numele (podişul Casian si peştera lui Casian). Chiar şi localitatea Casimcea din Tulcea îi poartă numele. Cu toate că provenea dintr-o familie aleasa si urmase şcolile timpului său, s-a hotarât să se retragă din lume şi să ducă o viaţă plină de sfinţenie. A plecat împreună cu prietenul său Gherman spre Locurile Sfinte. Amândoi au ajuns călugări într-o mănăstire din Bethleem. După un timp au plecat în sihăstrie în Egipt. Pe unde treceau cereau sfaturi de la anahoreţi şi le scriau în cartea Convorbiri, înzestrând astfel Biserica. Au rămas în aceste pustiuri timp de şapte ani, după care s-au îndreptat spre pustia Schitică, unde sfântul Macarie întemeiase o înfloritoare comunitate monahală. Au dus acolo o viaţă contemplativă, plină de rugăciune. După şapte ani, Cuvioşii Ioan şi Gherman s-au întors la Betleem, unde au dobândit de la părintele lor duhovnicesc binecuvîntarea de a trăi de aici înainte în pustnicie. Simţind că totuşi nu au liniştea sufletească râvnită, s-au îndreptat spre Constantinopol, cerând ocrotirea Sfântului şi marelui Ioan Gură de Aur ( pe la anii 401). Sfântul Ioan Gură de Aur a fost dus în exil, iar Cuvioşii Casian şi Gherman au fost trimişi în misiune la Roma de cler şi popor, unde l-au însoţit pe episcopul Paladie, ca să înştinţeze pe episcopul Romei, Inocenţiu I, printr-o scrisoare, despre suferinţele Sfântului Ioan Gură de Aur. În Roma, sfântul Ioan Casian a fost hirotonit preot. S-a îndreptat spre Marsilia, unde a întemeiat o mănăstire pentru bărbaţi cu numele Sfântul Victor. La rugămintea Sfântului Castor, episcop de Apt, sfţntul Casian a întocmit lucrarea sa "Instituţii cenobitice" (rânduieli pentru viaţa în comun), pentru mănăstirile pe care le întemeiase în Provenţa. În această lucrare a descris modul de vieţuire al călugărilor din Egipt, a înfăţişat leacurile şi căile de vindecare de cele opt păcate capitale, spre a conduce sufletul la desăvârşirea virtuţii. Mai târziu a completat această carte cu învăţături despre ducerea luptei pentru curăţirea inimii şi contemplaţie, folosindu-se de înţelepciunea marilor anahoreţi, pe care îi întîlnise în Egipt. Sfântul Casian a înzestrat astfel, din începuturile lui, monahismul din Galia cu o temeinică armătură duhovnicească, adăpându-l din izvoarele vii ale Părinţilor pustiei. El spunea că deşi tot darul desăvîrşit şi tot harul de sus coboară, de la Dumnezeu Părintele Luminilor, libertatea noastră omenească, zidită după chipul libertăţii absolute a lui Dumnezeu şi reînnoită în Sfîntul Botez, este chemată să răspundă şi să conlucreze cu harul dumnezeiesc pentru a produce în suflet roadele mântuitoare ale sfintelor virtuţi. Cuviosul Ioan Casian a rămas statornic în dreapta credinţă a Bisericii, departe de zgomot şi certuri, învăţat cu adâncul contemplării divine, taină a unei păci nesurpate şi blânde, şi a unei linişti senine. El îşi încredinţă în pace sufletul său lui Dumnezeu către anul 435. Sfintele sale moaşte sunt păstrate până în ziua de astăzi în mănăstirea Sfîntului Victor din Marsilia. Despre cele opt gânduri ale răutăţii Unul din cele mai mari păcate, spune sfântul Ioan Casian, este cel al îmbuibării pântecelui. Pentru a scăpa de această meteahnă trebuie dusă o luptă mare pentru a înfrâna pântecul. Nu este de acord nici cu o postire care să ducă la slăbirea puterilor. ,, Căci zic: cel ce peste măsură întinde postirea, tot peste măsură se foloseşte adeseori şi de hrană. Din pricina aceasta se întâmplă că uneori, din covârşirea postirii, slăbeşte trupul si se face mai trândav spre slujbele cele duhovniceşti; iar alteori, prin prisosul mâncării, se îngreuiază si face să se nască în suflet nepăsare şi moleşire.” Al II-lea păcat despre care el vorbeşte este duhul curviei şi al poftei trupeşti. Această poftă supără omul de la cea mai dintâi vârstă. Trebuie dus un aprig război atât în suflet, cât şi în trup. ,, Prin urmare nu ajunge numai postul trupesc pentru dobândirea desăvârşitei neprihăniri si adevăratei curaţii, de nu se va adăuga şi zdrobirea inimii şi rugăciunea întinsă către Dumnezeu si cetirea deasă a Scripturilor şi osteneala şi lucrul mâinilor, care abia împreună pot să oprească cele neastâmpărate ale sufletului şi să-l aducă înapoi de la nălucirile cele de ruşine.” Al III-lea păcat este cel al iubirii de arginţi. ,, Boala iubirii de argint însă, venind din afară, se poate tăia mai uşor, dacă este silinţă şi luare aminte. Dar de nu e băgată în seamă, se face mai pierzătoare decât celelalte pa-

timi şi mai cu anevoie de înfrânt. Căci e «rădăcina tuturor răutăţilor»,3 după Apostolul. “ Pentru a ilustra gravitatea acestui păcat, sfântul îl dă ca exemplu pe Iuda. Al IV-lea păcat este cel al mâniei. Dacă nu scăpăm de acest păcat nu putem dobândi puterea de-a deosebi cele ce ne sunt de folos, nici pătrunderea cunoştinţei duhovniceşti. ,, Dar însuşi Stăpânul, învăţându-ne că trebuie să lepădăm toată mânia, zice în Evanghelie: «Cel ce se mânie pe fratele său vinovat va fi judecăţii».” Cel de-al V-lea păcat este cel al întristării. Aceasta turbură toate sfaturile mântuitoare ale sufletului şi uscă toată puterea şi stăruinţa lui, făcându-l ca pe un ieşit din minte şi legându-l de gândul deznădejdii. ,, De la întristarea cea protivnică însă, cunoaştem roadele duhului celui rău, adică: trândăvia, lipsa de răbdare, mânia, ura, împotrivirea în cuvânt, lenea la rugăciune. De această întristare suntem datori să fugim, ca şi de curvie, de iubirea de argint, de mânie şi de toate celelalte patimi. Ea se tămăduieşte prin rugăciune, prin nădejdea în Dumnezeu, prin cugetarea la cuvintele cele dumnezeeşti şi prin petrecerea cu oamenii cuvioşi.” Al VI-lea păcat este cel al trândăviei. Una dintre poruncile din Evanghelie pe care le dă sfântul ca exemplu sună aşa: «Dacă cineva nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce». El spune despre călugări că ,,nu lucrează numai pentru trebuinţele lor, ci din prisos dau si străinilor, săracilor şi celor din închisori, crezând că o atare facere de bine este o jertfă sfântă si bine primită la Dumnezeu. încă zic Părinţii şi aceasta: că cel ce lucrează, e războit adesea numai de un drac şi numai de acela e năcăjit, pe când cel ce nu lucrează, de nenumărate duhuri este robit”. Al VII-lea păcat este cel al slavei deşarte. ,, Patima aceasta este foarte felurită şi foarte subţire şi nu o bagă de seamă uşor nici însuşi cel ce pătimeşte de dânsa. Atacurile celorlalte patimi sunt mai vădite şi de aceea e mai uşoară oarecum lupta cu dânsele, căci sufletul cunoaşte pe protivnicul său şi îndată îl răstoarnă prin împotrivirea cu cuvântul şi prin rugăciune. Dar păcatul slavei deşarte, având multe înfăţişări, precum s-a zis, este greu de biruit.” Al VIII-lea păcat este cel al mândriei. ,, Ea războieşte mai ales pe cei desăvârşiţi şi pe cei ce s-au urcat până aproape de culmea virtuţilor, încercând să-i prăbuşească. ... Dar păcatul mândriei, când pune stăpânire pe bietul suflet, ca un tiran prea cumplit care a cucerit o cetate măre şi înaltă, îl dărâmă în întregime şi îl surpă până în temelii. “ Ziua care este pusă în calendarul ortodox pentru slujirea sfântului Ioan Casian este cea de 29 februarie. Pentru a ilustra mai bine am ales să citez tot ce scrie în sinaxar despre acest sfânt, căruia îi este recunoscută sfinţenia atât de biserica apuseană, cât şi de cea răsăriteană. Acest sfânt era din cetatea Romei si se trãgea din pãrinti luminati si vestiti. Încã de mic copil el a avut mare dragoste de învãtãturã si de vorbire. Cu râvna si cu ascutirea mintii sale a strãbãtut toatã învãtãtura elineascã, deprinzând în chip desãvârsit filozofia si astronomia, învãtând bine si dumnezeiasca Scripturã, cunoscând-o foarte îndeaproape si desãvârsit. Si vrând sã-si împodobeascã viata cu curãtia fecioriei, iesind din patria sa a intrat într-un schit si s-a fãcut monah, dându-se pe sine la toatã ascultarea. Deprinzându-se acolo cu tot felul de petrecere grea, si obisnuindu-se cu nevointele si pentru multa sa ascultare ajungând la desãvârsitã chibzuialã, s-a retras în sihãstrie si petrecând acolo multi ani si topindu-se pe sine în toatã smerenia, a trecut la mai multã ispitã si nevointã. Apoi, iesind din sihãstrie, a înconjurat toate mânãstirile Egiptului si ale Tebaidei si muntele Nitriei si al Asiei, Pontul si Capadocia si tot Rãsãritul, adunând de acolo vietile tuturor pãrintilor si petrecerile si nevointele lor, mai mult de cum adunã ceara pecetile inelelor. Si aceasta o adeveresc lucrãrile cele scrise de dânsul, care sunt pline de toatã iscusinta si întelepciunea si folosul. A mai scris si alte asemenea învãtãturi, pe care, dacã le va citi cineva cu socotealã, multã roadã va avea într-însele si mult folos va dobându; si va cunoaste dintrînsele si viata si obiceiurile scriitorului. Deci, astfel vietuind acest minunat om si asa petrecând, cãtre locasurile cele de dincolo s-a mutat. Webografia: http://paginiortodoxe.tripod.com/vsfeb/02-29-cv_ioan_casian.html http://saraca.orthodoxphotos.com/biblioteca/Filocalia/ioan_cassian.htm http://www.calendar-ortodox.ro/luna/februarie/februarie29.htm http://www.crestinortodox.ro/sarbatori/sfintii-ioan-casian-gherman/acatistul-sfantului-ioan-casiandaco-romanul-67205.html realizator Ioana Zadic

INTERVIU CU DUMNEZEU Sunt multe texte memorabile care circulă pe calea internetului, fără a le fi atribuit autorul lor real. Am regăsit zilele acestea, minunatul interviu luat lui Dumnezeu. L-am recitit cu placere. Probabil textul vă este familiar multora dintre voi şi mulţi ati gustat profunzimea şi adevărul cugetărilor. Este un text care i-a fost atribuit lui Octavian Paler, deşi autorul a infirmat faptul de a-l fi scris. ( vezi mai jos nota 1)

Sursele Interviului cu Dumnezeu sunt încă nesigure. le sunt împărţite. Unii cred că textul este o traducere, atribuind originalul lui Dalai Lama. Alţii atribuie versiunea originală autoarei Reata Strickland, altii cred că sursa originală ar fi aceasta: www.theinterviewwithgod.com/. Un lucru este sigur însă: "Interviul cu Dumnezeu" este un text provocator şi incitant, ce merita dat mai departe. Ar trebui să ne facem timp să cugetăm asupra lui. Este un text care ne aduce mai aproape de Dumnezeu, de noi înşine. Interviu cu Dumnezeu

pui?

Ai vrea să-mi iei un interviu, deci... zise Dumnezeu. - Dacă ai timp... i-am răspuns. Dumnezeu a zâmbit. - Timpul meu este eternitatea... Ce întrebări ai vrea să-mi

- Ce te surprinde cel mai mult la oameni? Dumnezeu mi-a răspuns: - Faptul că se plictisesc de copilărie, se grăbesc să crească...., iar apoi tânjesc iar să fie copii; că îşi pierd sănătatea pentru a face bani......iar apoi îşi pierd banii pentru a-şi recăpăta sănătatea. Faptul că se gândesc cu teamă la viitor şi uită prezentul, iar astfel nu trăiesc nici prezentul, nici viitorul; că trăiesc ca şi cum nu ar muri niciodată şi mor ca şi cum nu ar fi trăit. Dumnezeu mi-a luat mâna şi am stat tăcuţi un timp. Apoi am intrebat: - Ca părinte, care ar fi câteva dintre lecţiile de viaţă pe care ai dori să le înveţe copiii tăi? - Să înveţe că durează doar câteva secunde să deschidă răni profunde în inima celor pe care îi iubesc... şi că durează mai mulţi ani pentru ca acestea să se vindece; să înveţe că un om bogat nu este acela care are cel mai mult, ci acela care are nevoie de cel mai puţin; să înveţe că există oameni care îi iubesc, dar pur şi simplu încă nu ştiu să-şi exprime sentimentele; să înveţe că doi oameni se pot uita la acelaşi lucru şi ca pot să-l vadă în mod diferit; să înveţe că nu este suficient să-i ierte pe ceilalţi şi că, de asemenea, trebuie să se ierte pe ei înşişi. - Mulţumesc pentru timpul acordat....am zis umil. Ar mai fi ceva ce ai dori ca oamenii să stie? Dumnezeu ma privit zambind şi a spus: - Doar faptul că sunt aici, INTOTDEAUNA. NOTA 1: "Aţi remarcat sper, că discut ”familiar” cu Dumnezeu. Dar văd că şi dumneavoastră mă credeţi capabil să intentez un ”proces” Creatorului. Mă bănuiţi, chiar, de impretinenţa de a putea aduna ”probe”, fie ca aparator, fie ca procuror, aşa cum am procedat cu Galilei sau cu Robespierre în cărţile mele. Fireste, înţeleg că e o ironie. Vă răspund, totuşi, serios. Dacă aş avea o asemenea impertinenţă, ar insemna că dispun de un punct de vedere, fie în privinţa existenţei lui Dumnezeu, fie în privinţa inexistenţei Lui. Or, eu nam un asemenea punct de vedere. Mai mult: mi-ar fi frică să am! Maxima „obrăznicie” pe care mi-am permis-o a fost să tresar când am aflat că Van Gogh concepea Judecata de Apoi ca pe un moment în care Dumnezeu se va justifica pentru suferinţele pe care le-a tolerat. - declara Octavian Paler în “Convorbiri cu Octavian Paler / Daniel Cristea Enache – Bucureşti: Ed.Corint 2007; p. 85-89”. Sursa: site Garbo

Edwene Gaine: Cele patru legi spirituale ale prosperităţii Legea nr. 1: Dăruieşte 10% din ceea ce obţii Iată care sunt in concepţia lui Edwene Gaine, autoarea cărţii “The Four Spiritual Laws of Prosperity, A Simple Guide to Unlimited Abundance” cele patru legi de natură spirituală, menite să ne aducă prosperitatea interioara, dar şi materială. “The Four Spiritual Laws of Prosperity” este o carte motivaţională extraordinară, care ne învaţă cum să plecăm de lânga vinovăţie, critici, greşeli sau alte comportamente negative, atingând astfel bunăstarea spirituală şi materială. Dăruieşte 10% din ceea ce câştigi… Sună absurd şi aberant în timpurile materialiste pe care le trăim, în condiţiile în care ceea ce câştigăm pare a nu fi niciodată suficient, în conditiile în care ne domină teama de a pierde chiar şi puţinul pe care il avem. A dărui însă o zecime din veniturile tale, indiferent de valoarea lor, unei surse din care te hrăneşti spiritual (un prieten, o persoană, o instituţie caritabilă, un loc, un parc naţional, o biserică sau templu etc), poate reprezenta un pas important în atingerea prosperităţii, afirma Edwene Gaine. Poţi numi hra-

nă spirituală toate acele lucruri care îţi încântă inima şi o fac fericită, care îţi stârnesc inspiraţia, de la care ai de învăţat, care nu te lasă să uiţi cine eşti tu cu adevărat. Aceste lucruri merită să fie recompensate pentru ceea ce îţi oferă… Dăruirea, chiar şi în condiţiile în care te confrunţi cu o situaţie financiară precară, este o modalitate de a întorce roata norocului asupra ta, ne explica autoarea. Dăruim mulţumind Creatorului pentru ceea ce avem. Dăruim şi o să primim în schimb. Autoarea ne sfătuieşte să punem pe primul plan în finanţele noastre divinitatea. Divinitatea este sursa prosperităţii noastre. Ceea ce primim şi facem, modalitatea în care suntem răsplatiţi pentru eforturile noastre sunt doar canale prin care ni se dăruieşte din binele pe care l-am dăruit la rândul nostru. Legea nr. 2 : Stabileşte obiective precise A stabili obiective clare, precise, posibile, a le enunţa şi a acţiona în conformitate cu ele, spune Edwene Gaine, dă posibilitatea universului să emită ceea ce ii cer. O cerere clară, adresată universului va atrage după sine împlinirea corectă şi concretă a cererii respective. Nu există scuze pentru a atinge prosperitatea şi împlinirea, este de părere autoarea şi fiecare dintre noi ne suntem datori să o atingem. Prosperitatea nu ţine cont de vârstă, de sex, de statutul civil, de naţionalitate, de kilogramele în plus sau minus, de cât de fericit sau nefericit eşti. Legea atracţiei va începe să lucreze încă din momentul în care devii sigură de ceea ce îţi doreşti şi de ceea ce te-ar face fericită cu adevărat… Un prim pas în stabilirea obiectivelor îl reprezintă respingerea negativităţii şi a acelor comportamente şi acţiuni care atrag energia negativă. Bârfa, critica, autocritica, autocompătimirea, gândurile negative îndreptate asupra propriei persoane, toate acestea nu-şi au rostul în drumul personal de atingere a prosperităţii. Autoarea ne sfătuieşte să devenim mai intâi conştienti de scopul nostru divin şi, doar in functie de acesta, să fixam obiective pe termen scurt şi lung. Obiectivele noastre trebuie să se alinieze scopului divin. Avem nevoie însă şi de curaj pentru a lupta cu noi înşine. Uneori suntem cei mai mari duşmani ai noştri: ne place în zona de confort şi devenim prizonierii ei... Legea nr. 3: Iartă. Iartă-ţi trecutul. IARTA-TE! “Lipsa dorinţei de a ierta este ca şi cum ne-am înjunghia pe noi înşine cu un cuţit, aşteptându-ne ulterior ca persoana care ne-a facut rău să simta durerea.” (Edwene Gaines) Starea prosperă a unui individ se datorează în mare parte capacităţii sale de a ierta şi de a nu se lăsa pradă trecutului său, este de părere autoarea cărţii “Cele patru legi spirituale ale Prosperitatii”. Iertarea este o lege spirituala esentiala a bunastarii. Puterea de a te autovindeca şi a te ajuta singur este un rezultat al iertării şi al eliberării de resentimente. Alungarea sentimentelor negative face drum infiltrării celor pozitive. Edwene ne sfătuieşte să ne oprim din a-i judeca pe ceilalţi şi pe noi înşine, să nu mai acumulăm în interiorul nostru suferinţe peste suferinţe, reproşuri, învinuiri şi durere. Pentru?... Pentru că numai vibraţiile de energie pozitivă atrag consecinţe pozitive. Numai aceste consecinţe pozitive atrag prosperitatea de lungă durată. Iertarea nu este un act interior pe care il facem pentru o persoană sau un eveniment care ne-a marcat in trecut, pentru binele acestuia. Iertarea este un act interior pe care il facem pentru noi înşine, pentru beneficiul nostru. Iartă-i pe ceilalti. Iartă-ţi trecutul. Iartă-ţi greşelile. Iartă-te pe tine însăţi. Este unul din paşii cei mai importanţi în atingerea prosperităţii. Legea nr. 4: Găseşte-ţi scopul personal. Este intotdeauna subordonat scopului divin Fiecare dintre noi a venit in aceasta viaţă cu un scop pe care il are de indeplinit, cu un anume scop spiritual. Urmează-ţi dorinţele spirituale, lasă-te orientat de pasiunile tale, fă acele lucruri care îţi aduc cea mai multă bucurie. Un pas insemnat pentru a crea premisele prosperităţii este să descoperi care sunt acele lucruri şi să devii perfect conştientă şi sigură de menirea ta in viaţă. Un pas şi mai important este acela de a acţiona şi a intări această convingere prin angajament, integritate şi bucuria de a face ceea ce îţi place. Bucuria de a-ţi asculta glasul pasiunilor tale te va determina să afli dacă eşti sau nu pe drumul cel bun. Este important să ne trăim viaţa cu pasiune, conştientizând că suntem aliniaţi unui scop inalt. Autoarea are in vedere şi iubirea de sine, considerând-o esenţială în iubirea de ceilalti şi atingerea bunăstării interioare. Cu cât te porţi mai frumos cu tine însuţi, cu atât viaţa se va purta mai frumos cu tine... Mai mult, Edwene Gaines ne sugerează un exerciţiu de două săptămâni, în care să fim mai buni cu noi înşine, să emitam gânduri pozitive, să verbalizăm aceste gânduri. Astfel, vom atrage energia pozitivă asupra noastră. (material realizat de Liliana-Corina Glogojeanu-Boia)

Exerciţiu minor - Valeriu DG Barbu Repetenţi la iubire pentru prea multe absenţe îmbrăcaţi de gală dar pe dinăuntru goi și desculţi alergăm bezmetici unor presupuse urgenţe pricepuţi la indiferenţe, răniri, și la bine inculţi donatori de îngheţ, biete statui umblătoare cuţitul în spate gata suntem să-l înfigem oricui întinse, toate degetele ne sunt acuzatoare vina preţuind-o întotdeauna, meritul nimănui strângem pulberi, toate lucrurile-s doar un praf și-adunăm umbre măreţe unor hoituri umile. Moartea ne scrie istoria, e cel mai bun biograf până ce ne stingem, jilave biete neaprinse fitile premianţii dispreţului cei ce ard ofrande pe sine făcătorii de pâine și pace sunt tot mai huliţi ne întrecem în rău, dar până și răul încearcă a spune: dacă n-aţi iubit măcar o dată degeaba muriţi .

şi dacă nu ştiu ce vreau? – Anca Cecilia Potinteu Cei care doresc achiziţionarea revistei NEGRU PE ALB să timită un mesaj la adresa de mail: fnegrupealb@yahoo.com, unde vor specifica: numărul de exemplare dorit şi adresa exactă la care să se facă expedierea coletului. De asemenea, pentru simplificarea procedurii de expediere, vor trimite în contul: RO80BTRL01001201302927XX, Banca Transilvania, titular cont Gogu Liviu, suma reprezentând costul revistelor comandate şi cheltuielile de expediere. (Atenţie! Depunerea în cont se va face la ghişeul Băncii Transilvania, NU prin transfer bancar cu Ordin de plată, întrucât în această a doua situaţie, banca percepe un comision de circa 4 lei) Costul unei reviste este de 9 lei/exemplar, iar cheltuielile de trimitere sunt de 4 lei/colet.

Ană, mi-e ceasul viu, al naibii să fiu dacă nu taie câte-un sfert din mine exact la timp… Ar trebui probabil să mă născocesc iar din aluat de mori cusut cu aţă, din șapte suflete înnodate câte șapte, din ceţuri veștede de nemuritori, din cioburi… (În acest moment se termină melodia pe youtube și eu îmi șterg de praf sferturile rămase cu microfibra) Mie mi s-a rupt foaia la litera I. Hai, Ană-iubire, du-mă la stele, am o soluţie nouă de curăţat fantasme… du-mă târât, sfâșiat, rupt, nu în zbor! În zbor toate drumurile duc la munţii ăia gemeni ce se bat în capete.