Rev negru pe alb, nr 10, octombrie, 2013

Sufletul meu – pictură de Dan Grigorescu

Din cuprins: -Editorial –Boris Marian Mehr -Retorica si antiretorica virtualista – Valeriu dg Barbu -Concursurile Negru Pe Alb -Pictorul Ioan Nicoara - Lacramioara Teodorescu -Convoi de tacere - autor Stefan Ciobanu – Claudia Minela -Omul din tren - Mihai Katin - interviu realizat de Elena Vornicescu -Scriitori contemporani din Vrancea prin interviuri - de Marin Moscu

România şi Republica Moldova

Negru pe Alb

Dezghiocarea destinului precar – 1 de Valeriu dg Barbu

dacă viața este prea scurtă și adesea ea ne trăiește dacă vicii și virtuți sunt neschimbate de milenii și ca ființă doar haina prezentului ne dă iluzia progresului răul alternând inegal binele, variabilele nedepinzând întotdeauna de atitudini, avalanșa efectelor unor cauze întâmplate în vremuri străvechi dacă intoleranța începe cumva cu sinele și viitorul este al egoului rotund, conștiința comună diluându-se dacă orice dacă ne cere vamă din sânge, nervi, aspirații greșite și ne canalizează spre o razna sumă, știind că oriunde ai lua-o este o razna dacă filozofia de avangardă înseamnă virtualizare totală și lumea de apoi este fix acolo eu, eul tu, eul el, altul eu, altul tu, altul el ne vom muri cu o frecvență din ce în ce mai mare decât ne naștem viziunea viitorul, eliberarea din pânza de păiajen desenată pe glob desenată pe palmă, pe frunți, în codul genetic pare inacceptabilă, dar încotro-ul este destin prea multe paranteze ne pune viața, cu erori repetate pe o placă zgâriată spiritul devine o chestiune de proiecție, reflexie, disturbată oniric eu nu exist sau doar eu exist dilema golește sensuri impuse, mă văd astfel clona unei alte clone și tot așa...

2

Anul I, Nr. 10/Octombrie 2013

Negru pe Alb

Editorial

Maidanezii în viaţa politică Prea mulţi maidanezi în România. Toţi iubim câinii sau aproape toţi. Toţi iubim copiii sau aproape toţi. Toţi vrem aur, dar nu vrem cianură. Toţi suntem deştepţi, dar nu vrem să învăţăm. Toţi vrem să fim sănătoşi, dar nu mai avem medici, medicamente, aparatură medicală.

Avem cea mai frumoasă ţară din Europa, dar nu avem turism. Desigur, exagerez. Singura cauză a tuturor neajunsurilor este pătrunderea maidanezilor în viaţa politică. Unii latră, alţii muşcă, alţii fură un os, două, un miliard de euro. Propun să facem adăposturi pentru politicieni. Cine vrea, să-i adopte sau să-i castreze. Maidanezulpolitician vrea să fie deputat, ministru, ba chiar mai sus, premier, preşedinte. Noi îi alegem. A fi politician înseamnă a fura , zic unii. Şi invers. Personal nu înţeleg mai nimic. Am aflat că unii au trecut deja la lichidarea pe orice cale a maidanezilor. Dar de politicieni cine se ocupă? DNA nu face faţă. Dimpotrivă. Adevăraţii maidanezi nu merg la vot că nu au dreptul, ar trebui incluşi pe listele de alegători. Maidanezii au pătruns şi în presa scrisă, audio-vizuală. Secolul XXI va fi al maidanezilor sau nu va fi deloc. Ce-i de făcut? Toată lumea ştie ce-i de făcut, dar nimeni nu face nimic. De când trăiesc în Bucureşti, din 1945, am văzut mulţi maidanezi. Dar nu erau politicieni. Ce se întâmplă? Se pare – o mutaţie genetică. Ce propun? Să vedem cine este maidanez, de ce şi ce caută în politică. Orice politician s-ar supăra pe mine, să se supere. Nu cred în profesia de politician. Încă nu s-a înfiinţat o universitate pentru politicianul-maidanez, el este un autodidact. Deci prima măsură ar fi înfiinţarea învăţământului pentru maidanezul –politician. Cred că asta va rezolva totul.

BORIS MARIAN, Director al revistei Negru pe Alb, Membru al Uniunii Scriitorilor din România

3

Anul I, Nr. 10/Octombrie 2013

Negru pe Alb

Perpesicius, cronicar al literaturii interbelice – momente marcante ale vieţii sale acel liceu. În perioada vacanţelor de vară petrecute la Agapia, prin intermediul lui Titu Dinu, student a lui Ovid Densusinu, este introdus în lumea poeţilor simbolişti. Disertaţia la absolvirea Bacalaureatului a dedicat-o lui Ion Minulescu, fiind bine primită. În 1910 devine student al Facultăţii de Litere din Bucureşti. În perioada studiilor universitare au loc „sacrele sale debuturi” sub zodia talentului. Publicistic, în 1911 cu schiţa Omida-din lumea celor care se târăsc, pe care o semnează cu pseudonimul Victor Pribeagu în revista brăileană Flori de Câmp, primeşte botezul literar.

Ca poet, debutează în 1913 cu poezia Reminiscenţă în revista Versuri şi Proză a lui I. M. Raşcu, semnând D. Pandara, prin anagramarea numelor părinţilor săi.

Absolvirea studiilor superioare în 1915 la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Filologie, îi deschide drumul spre Biblioteca Academiei, unde va colabora la realizarea catalogului lucrărilor conţinute în bibliotecă.

La revista Cronica în 1915 condusă de Tudor Arghezi şi Gala Galaction, va folosi pentru prima dată pseudonimul Perpessicius, pentru publicarea poeziei Ad provincials, meum în Gretchen amorem spernentes, cu relatarea unei idile petrecută în vremuri de cumpănă. Tânăr aspirant la gloria literară, va primi încurajarea şi înţelegerea părintelui Gala Galaction care-i conduce paşii spre domeniul aspru şi tentant al literaturii. Părintele Gala Galaction a fost naşul său literar.

Vremurile prevestitoare de război îl găsesc la Şcoala de ofiţeri de rezervă din Dealul Spirii, unde obţine gradul de sublocotenent. Rigorile frontului îl află combatant în sud, în Dobrogea, unde este rănit grav, riscând să-şi piardă mâna dreaptă. Datorită acestui fapt este retras. Perioada petrecută pe front va face obiectul primului său volum de versuri, la care a început să lucreze în 1918. Volumul, apărut în 1926, se numeşte Scut şi targă şi conţine şi două poezii dedica-

de Ovidiu Cristian Dinică Perpessicius (Panait S. Dumitru) s-a născut în familia lui Panait Ştefan şi a Elisabetei, în Brăila, la data de 21 octombrie 1891. Asemeni unui cavaler medieval cu zale, coif şi lance, călare pe armăsarul alb pentru a cânta din peniţa subţire a liricii potrivită pentru un seducător sedus, cu imparţialitate şi gust, cu dragoste şi entuziasm, precum îl descrie Felix Aderca în Oameni şi idei, a fost unul din marii cronicari ai literaturii române.

Creşterea şi formarea sa a cunoscut amprenta evoluţiei literaturii noastre, sub multiplele ei curente, de la apariţia simbolismului, apoi a avangardismului, dar şi scoaterea de sub influenţa tradiţionalismului, promovat de N. Iorga care recunoştea doar meritul educativ al literaturii, negând evoluţia stilistică a artei literare. Liber de constrângeri şi preconcepte, fără să lipsească de farmecul lor operele studiate, a ştiut să se apropie de sufletul autorilor, să-i înţeleagă şi să le evidenţieze lucrările, fără agresiune şi cu respectul cuvenit. „Pe acelaşi drum, voi urmări cu egală plăcere o operă naturalistă, cât şi una simbolistă, nefiind dintre aceia care zâmbesc de cum văd cartea de vizită ...” (În tinda unei registraturi, 1923). Conform lui Eugen Simion, el este adevăratul exponent al impresionismului în critica românească.

A fost elev al liceului Nicolae Bălcescu din Brăila, unde a îndeplinit şi funcţia de secretar general la Societatea Culturală Avântul, susţinută de elevii din 4

Anul I, Nr. 10/Octombrie 2013

Negru pe Alb te amfitrionilor săi literari, T. Arghezi şi Gala Galaction.

La sfârşitul războiului, realizează împreună cu Dragoş Protopopescu şi Scarlat Struţeanu revista „Letopiseţi”, unde au colaborat nume sonore ca T. Vianu, Ion Pilat, Ion Marin Sadoveanu, Camil Petrescu, Ion Minulescu, etc. Din anul 1919, când îşi ia capacitatea ca profesor de limba şi literatura română, şi până în 1922, este implicatînînvăţământul preuniversitar, profesând la diferite licee din ţară, inclusiv în Brăila. În anul 1923, l-a secondat pe Emanoil Bucuţa la organizarea şi conceperea publicaţiei Buletinul cărţi şi începe activitatea la revista Spre ziuă a lui Felix Aderca. Aici are loc debutul de cronicar literar şi porneşte cruciada bunului gust, refuzând să facă debuşeuri în faţa prostiei, obrăzniciei şi şantajului, numele său fiind echivalent cu calitatea. Va pune în discuţie doar valoarea artistică a operei literare. Crezul său, menţionat la rubrica În tinda unei registraturii, este: „Însărcinarea mea este în primul rând aceea a unui cronicar... Voi merge în pasul timpului şi voi face ca rubrica aceasta să fie cel puţin sucursala unei vitrine literare. Nume şi scrieri ce apar în geamul librarului se vor vedea trecând cât mai neîntârziat şin acest galantar. Voi vorbi de fructul tiparului într-o ordine la voia întâmplării. Voi plivi însă orice judecată sectară (fără apartenenţa la vreun curent literar) şi mă voi sili să comentez orice operă din orice zonă ar veni. Nu voi pretinde niciun certificat cu excepţia unui buletin care să arate că opera e vaccinată cu un cât de relativ interes. Deci voi căuta întotdeauna să adaptez entuziasmului meu o cutie de rezonanţă în care să vibreze emoţia pe care o dă opera literară.”

Petre Pandrea îl consideră pe cronicar având structural vocaţia de Gnostic şi cu siguranţă nu greşea. Curiozitatea şi dorinţa de cunoaştere a tuturor aspectelor literaturii contemporane cu Perpessicius, iau fost cronicarului trăsături principale, pe care le-a promovat în toate gazetele la care a colaborat. De altfel, libertatea propriului cuget l-a ajutat şi la conceperea lucrării Antologia poeţilor de azi, la care a lucrat între anii 1924-1928, când alături de Ion Pilat, poet conservator, va reda în două volume, imaginea poeziei acelor ani, incluzând exponenţi ai tuturor curentelor literare.

La ziarul Cuvântul ajunge în 1927, pentru o activitate rodnică, unde în intervalul a şapte ani, a susţinut foiletonic rubrica Menţiuni critice, materialele prezentate aici făcând obiectul a cinci volume şi constituindu-se într-o amplă bibliografie a literaturii interbelice. Munca autorului Menţiunilor critice,a

scos în evidenţă calitatea de fin cunoscător şi analist al acelei perioade.

Cu ocazia apariţiei în 1932 a celui de-al doilea volum de poezii, Itinerar sentimental, George Călinescu l-a considerat un autor intelectualist, specificând: „puţini dintre cei care citesc vor fi ştiind că Perpessicius înseamnă cel deprins cu suferinţa, adică cel care printr-o reacţiune a spiritului a subjugat strigătele durerii, ceea ce este însăşi definiţia ironiei şi a stoicismului. Se ghiceşte o nefericire personală care cere o altă organizare a sufletului şi un efort de consolidare prin contemplare.” Autorul Itinerarului sentimental recurge la descrierea lumii în care eul său, călătorind, întâlneşte cu emoţie urmele evoluţiei atemporale, dar şi urmele poeziei latine, dovedind erudiţie. În poezia „Albumul danubian” din care redau un fragment: O! cum gemeau prin vânt, plângând cu aspră voce, Năvarnica Lycorias şi phyllodoce Cum alergau de colo—colo despletite Prin valuri de furtună biciuite!

Spre ziuă însă crivăul le-a izbăvit Şi cu suflarea-i rece toate le-a-mpietrit, urmele elegiei antice sunt prezente în evoluţii aspre. În multe alte poezii, sentimental coroziv al tristeţii este redat prin încordare critică şi comentariu livresc, dar nu umoristic: Îţi mulţumesc, o! Doamne că-n fine am o casă!

Că s-a sfârşit calvarul şi pot să intru-n clasă Cu-o faţă mai senină, cu zâmbetul amabil Al omului ce are un domiciliu stabil…

Corectă este opinia poetului despre creaţie, astfel: „Fila de hârtie e o celulă ferecată în care nimic nu se pierde, ca-ntr-o disecţie, atentă, mergând din nerv în nerv până la stihul final. Important e să elimini tot ce e prea mult, tot ce distonează, tot ce nu se acordă, în timbru şi-n registru, cu restul poeziei.”

Un moment de apreciat la Perpessicius este şi colaborarea cu radiofuzunea, care a cunoscut două etape. Prima este doar de câteva luni în 1929, la scurt timp după data de 01.11.1928, când s-a înfiinţat postul naţional de radio. A doua, între 1934 şi 1938, i-a permis să-şi etaleze aptitudinea de cronicar şi critic, dând viaţă emisiunilor Viaţa Cărţilor şi Cărţi noi.

Reeditează opera literară a lui Mateiu I. Caragiale, cu prefaţă, note şi variante, completând cu analize pertinente aspecte mai puţin cunoscute din viaţa şi opera acestuia.

Odată cu schimbarea orientării politice ce deviază spre extremă dreaptă, Perpessicius îşi încetează 5

Anul I, Nr. 10/Octombrie 2013

Negru pe Alb colaborarea la ziarul Cuvântul, în 1933, şi începe o muncă de reconstituire şi editare a operelor critice ale lui Eminescu, ediţie programată să aibă 12 volume.

Primele şase volume apar în timpul vieţii sale, cu mari dificultăţi, la Editura Fundaţiei pentru Literatură şi Artă Regele Carol al doilea. Întreaga editare a Operei Critice Eminesciene a durat 59 de ani şi a fost finalizată cu volumul al XVI lea, în 1998, la Editura Academiei Române, în colaborare cu Muzeul Literaturii Române, sub coordonarea lui D. Vatamaniuc şi Petru Creţia. Referitor la abilitatea de a recupera opera eminesciană, întemeietorul ediţiei integrale recunoaşte: „Fiecare vers abandonat sau şters dintr-o pagină de Eminescu e o rană sângerândă, ce întârzie să se cicatrizeze.”

Pentru meritele sale, Perpessicius a primit premiul naţional pentru literatură în 1940 şi a devenit membru al Academiei Române în 1955. Pentru a consolida activitatea de recuperare a operelor literare a înfiinţat în 1957 Muzeul Literaturii Române, sub tutela căruia a întemeiat şi condus revista Manuscriptum.

La vârstă de 75 ani este sărbătorit la nivel naţional.

Ultimul său volum publicat a fost Lecturi intermitente, o paralelă a cronicarului cu observaţia criticului.

Deşi Perpessicius a decedat la 29 Martie 1971, viaţa sa, petrecută printre cărţi şi autori, cu înţelepciunea intelectualului rafinat, a cărei flacără încă mai arde, a trecut pragul nemuririi.

în curând 85 de ani. Născut la Reşiţa, la 8 decembrie 1928, absolvent al studiilor universitare de Litere şi Filozofie, ca şi al Institutului de Literatură „Maxim Gorki” din Moscova (a fost coleg cu mari poeţi ai prezentului, Evgheni Evtuşenko, Bella Ahmadulina, ş.a.), cu o specializare la Universitatea din Cleveland (SUA), mare globe-trotter pe mări şi oceane, fost deputat şi şef de partid (MER), Toma George Maiorescu are în urmă o carieră prodigioasă de scriitor şi publicist, la revista CONTEMPORANUL (1954-1971), condusă de George Ivaşcu, la ROMÂNIA PITOREASCĂ, creator al unei noi ramuri, Ecosofia, membru al unor înalte foruri ştiinţifice, este autor a peste 40 de volume de versuri, proză, publicistică, filozofie. A avut ca traducători nume celebre – Pablo Neruda, Evtuşenko, ş.a. Cartea pe care o prezentăm aici este un veritabil jurnal de viaţă, scris în versuri, iar în anexe - fotografii din etapele succesive ale unui itinerar demn de invidiat. „Ne desprindem de ţărm cu pleoape rănite… conturul trupului săpat în umbra nisipului, în ciobul de oglindă din interior”, sunt versurile care însoţesc desprinderea de malul originar (1963). Intervin momentele călătoriei prin spaţin şi timp – „Conversie energetică în depresia getică, din amonte-n aval prin satul global”. Trecem prin Bosfor, prin „barierele negre”, prin Turcia şi Grecia, prin antichitate şi actualitate, prin Sicilia, unde a fost îngropat Bălcescu, bătem drumul lui Hanibal, lui Attila, suntem uluiţi de Grădina Hesperidelor, poetul se află între ocean şi stele, ce sentiment mai deplin de libertate şi beţie a nesfârşitului…Se aude plânsetul viorii, parcurgem ca într-o clipă o istorie a poporului Bibliei, apoi, din nou pe întinsul mărilor şi oceanelor spaţio-temporale. În carte se regăsesc, firesc, şi preocupările de ecologist consecvent, mai bine zis de ecosofist (termen introdus de TGM). Ceea ce determină valoarea artistică, morală, culturală a acestei antologii personale este iubirea pentru Creaţie, „optimismulpesimist”, îndemnul la introspecţie şi la implicarea în viaţa Cetăţii care sunt reperele scriitorului, omului Toma George Maiorescu. La mulţi ani,Maestre!

Geopoemele lui Toma George Maiorescu de Boris Marian Mehr Recent a apărut la editura Hasefer un nou volum al lui Toma George Maiorescu, „Geopoeme rătăcitoare, halte şi momente pe oceane şi continente”. Redactorul cărţii –Ileana Buculei. Pe coperta 1 - chipul fermecător al unui tânăr ofiţer de marină, iar pe ultima - un vas de luptă şi portretul de azi al autorului, cu aceeaşi privire scrutătoare, cu un chip de înţelept venerabil. O viaţă, un om ce va împlini

6

Anul I, Nr. 10/Octombrie 2013

Negru pe Alb

Şi puteam lungi versul... Acum ar părea că se preferă esențializarea, comprimarea, filtrarea, o altă autenticitate fără vechile tipare:

Retorica şi anti-retorica virtualistă

,,ei i-a desfrunzit umărul îmbrăţişarea mea-i promite doar ierni iminente natura devine-un tablou controrsionat,, Niscai economie... chiar dacă se goleşte de sensuri, nuanțe, şi lasă loc insiunărilor la imaginația cititorului...

Unii vor spune că nu putem comprima totul până la a spune ,,pâeț,, şi gata poezia!...

Universul întreg este poezie, deci de ce nu ar fi şi acel pârț după estetica unora... – aviz textele câtorva cântece actuale!

Alții vor spune că este doar pornirea de a şoca, de a uimi, siluind cuvântul. Se întâmplă orice…!

de Valeriu dg Barbu De ceva vreme, din ce în ce, totul prinde viteze nebănuite, totul se comprimă, muzica este mp3, mp4, imaginile digitale, limbajele de asemenea capătă prescurtări şi codificări, adesea părând stranii... Cine mai are răbdare astăzi să citească monumentalul Dostoievski care te face să îmbraci stările de spirit şi cadrul desfăşurării acestora, prin acea descriptibilitate care pare acum exagerată?

Mă voi referi în foaia aceasta mai mult la poezie. În zona poeziei se trece la flash-eizare, precum ai privi un videoclip în care vreo câteva cadre răsfrânte şi trecute cu repeziciune îți sucesc mintea şi ochii...

Cine are vreme să citească un poem despre toamnă astfel:

Retorica şi anti-retorica virtualistă…

Retorica - Arta de a vorbi frumos; arta de a convinge un auditoriu prin măiestria argumentației, frumusrțea stilului şi a limbii etc.; ansamblul regulilor care ajută la însuşirea acestei arte. ◊ Figură retorică = formă expresivă a vorbirii, care înfrumusețează stilul, dându-i mai multă vigoare şi caracter sugestiv. (Peior.) Declamație emfatică, elocvență amplă şi afectată. [Var.: (înv.) ritórică s. f.]

– Din gr. ritóriki, lat. rhetorica, it. retorica, fr. rhéto rique - sursa Dex 2009

Frig iminent

Anti-retorica este contrariul, dar şi renunțarea la retorică, acel ,,verde-n față,, , limbajul comun al majorității, cu neologisme, prescurtări, jargoane, gang, stradă, ludic, porno, metafore stranii sau… silite. Retorica şi antiretorica… pot spune aşa, coexistă.

,,dinspre marginea pădurii tremură arame încinse frunza lunecă peste dealuri, dincolo iubita aşteaptă promisiunea unei alte dimineţi, cum să-i spun că iarna-i întâia chemată, până să i se împlinească dorinţa?... pe umărul ei cresc frunze galbene, îmbrăţişarea mea, în oglinda lacului toamna îşi împleteşte păru-i bogat pădurea-i uitată deja,,

Virtualismul, încă un ism de parcă tocmai ne-ar fi lipsit, este părăsirea hârtiei pentru spațiul virtual, digitalizat, informatic… Literatura se manifestă din plin pe internet şi ai de unde alege, se citeşte şi se scrie parcă mai mult, textul 7

Anul I, Nr. 10/Octombrie 2013

Negru pe Alb este la un click distanță, găsirea lui pe motoarele de căutare lesnicioasă, deci nimic rău.

Retorica şi anti-retorica virtualistă vine să ne aducă la gândul că există oarece conflict între cei care încă preferă să scrie şi să citească versul clasic şi cei cu… versul alb.

Eu unul mă bucur citind un vers clasic şi dacă este scris în prezent mi-ar plăcea să-l văd dezbrăcat de clişee şi rima repetată obsesiv… de milenii.

Atât celui clasic, cât şi celui alb i se cere un mesaj, o formă autentică şi ori să producă emoție ori să pună mintea la lucru în mod creativ…

Este ştiut faptul că poezia este sufletul filozofiei şi deci, poezia actuală reflectă filozofiile actuale.

Era industrială a produs gândire industrială, prin urmare şi poezie industrială, era informaticii de asemenea îşi cere cuvântul…

Retorica nu va dispărea, nici anti-retorica nu va deliteraturiza mesajele, emoțiile, ideiile, creația.

Toate parcurg şi vor parcurge un drum firesc evolutiv, fie şi atunci când impresia este de regres…

Regresul este pasul spre nou, îi urmează ceva… nimicul nu există.

Spaima, dezolarea, răutățile ,,albilor” contra ,,clasicilor” şi invers, sunt doar nuanțe fireşti. Creația merge mai departe şi curiozitatea poate fi dezlegată: ce vom mai citi mâine în zona poeziei?...

Cultivarea unor gusturi, preferințe,

nevoia glasului neo-poetului de a străpunge în sus… nimic nu le poate opri, căutarea cititorului temerar în zone şi curente proaspete va fi răsplătită. Valoare se creează în fiecare clipă deoarce fiecare clipă este valoroasă şi conține un ciob de eternitate.

Mă folosesc de fiecare prilej să reafirm un lucru pe care-l cred esențial: atât cititorul cât şi scriitorul, poetul, au nevoie de cultură, de cultură actuală, de viitoarea cultură şi acestea se fac prin reguli străvechi: să ai un mesaj de transmis, să îmbraci mesajul în haine potrivite şi să fii autentic. Restul ține de gust.

Poezia de ieri, astăzi sau mâine este poezie în momentul zămislirii ei în sufletul şi mintea autorului, în momentul scrierii. Apoi devine un simplu text.

Abia la marea întâlnire cu Măria Sa cititorul poate - sau nu - redeveni poezie prin retrăirea stărilor autorului sau a conexiunilor multiple din momentul citirii, dincolo de intențiile inițiale ale autorului.

Capodopera nemuritoare nu se naşte prin publicitate sau fabricarea renumelui autorului. Educația silită prin repetare obsesivă precum că Mona Lisa este capodoperă, nu mă poate convinge că este aşa, până nu comunic eu personal cu opera. Capodopera se naşte prin universalitatea mesajului, înălțimea spirituală atinsă, majoritatea care o întâlnesc o trăiesc deplin indiferent de epoci parcurse.

Aspirația la capodoperă o au până şi nătângii, geniul mişună nebănuite unghere, rămâne timpul şi spațiul să decanteze valoarea, valoare care apoi nu mai are nevoie de salvatori.

Nonvaloarea, cred eu, este atunci când ciopârțeşti o capodoperă adaptând-o la nu ştiu ce mofturi şi să pretinzi recunoaştere… pe măsura capodoperei reale… Astfel, iată, valoarea nou creată are musai nevoie de autenticitate.

Retorică sau nu, virtuală sau pe pereții closetului, în vechile sau noile cărți, cântată, mârâită, murmurată, trăită pitit în suflet ca şi cum ai fi găsit o comoară, poezia, proza, desigur muzica şi teatrul, ne vor urma pe mai departe câtă vreme Universul ne va găzdui şi însufleți.

8

Anul I, Nr. 10/Octombrie 2013

Negru pe Alb şi-i promiți cu ochii măriți şi excitați: Te vreau, te doresc, nu contează cum, când, tu controlezi asta, pe mine m-ai lăsat fără puteri, fără drum, nu-mi pasă, doar să te văd, să te simt, lasă-mă să vreau, nu cer altceva, mintea mea slabă nu concepe să te aibă, ar muri mai întâi de greutatea necuprinsului... Ea, poezia, zâmbeşte, cum zâmbesc femeile când se simt dorite, uşor dezamăgită de capitularea prematură. Dar nu răspunde. Ea ştie foarte bine să gestioneze tăcerile, este prima lecție, când îndrăgostitul este lăsat să admire rafturile cu versuri, să le mângâie cu colțurile sufletului scos ca o batistă prin buzunarele din față, să le citească, recitească, să le învăluie în priviri languroase... şi atât. Îndrăgostitul are bun-simț, poezia îi alege pe sprânceană. Acum e la început, e politicos, discret, mai are până când îşi încuie logica şi discernământul cu şapte lacăte, în cel mai umbros ungher părăsit de sângele în exod şi se avântă pe negândite şi nesperate, dar cu încrederea că nu poate altfel, se avântă, zic, în lumea aceasta polimorfă şi nedesluşită care-l atrage, îl subjugă, îl seduce.

Urmează, ca în orice relație, palma peste cap, duşul cu apă rece, castana, bobârnacul, şutul în fund. Ha, ha, ha! Credeai că eşti poet? Se aude ecoul prin pădurea ce vă desparte acum întunecat, pădure ce creşte exponențial cu fiecare încercare de reluare a dulcelui gând de fericire suspendată. Credeai că mă poți vedea, avea? Nu... încerci să justifici tu, biet îndrăgostit de poezie, funiile prelungite ale eului pe care ți le strângi acum murdare într-un cerc, un tambur trist depozitat apoi atemporal pe scara blocului.

Un psiholog ar numi faza următoare negare. Eu îi spun defazare. Asta după ce am întrebat în prealabil un electrician. Cică într-o activitate electrică, orice valoare pozitivă se poate defaza într-o valoare negativă, păstrând aceeaşi intensitate. Este o perioadă favorabilă pentru doctorii de suflete. Cabinetele lor gem de turişti emoționali, oameni sărmani cu inimi amputate, alții conectați la aparate de respirat greoaie, alții catatonici, alții violenți.

Ați auzit de expresia poeţii sunt nebuni?

Frumoşii nebuni ai marilor oraşe, cum spunea Fănuş Neagu, sunt cazuri netratate de poezie refuzată sau de preaplin.

De ce iubim poezia?

Sau Cu ochii larg închişi

de Anca Cecilia Potinteu Pentru cine nu ştie, iubirea de poezie este forma cea mai dură de iubire. Nu se recomandă persoanelor sub vârsta inocenței, dar se foloseşte cu succes ca medicament experimental în tratarea unor boli incurabile cauzate de timp şi de vremuri. Este indicat ca atunci când o întâlniți pe stradă să vă purtați frumos cu ea, are dinți ca dragostea lui Nichita şi cultură suficientă să dea cu oricine de pământ.

Poezia e amantul/amanta perfect/ă. La prima întâlnire vine cu tot arsenalul pregătit, te loveşte zâmbind în moalele capului, îți promite cu colțul ochilor un sărut imposibil, apoi îți ia mâna care începe să-ți tremure şi-ți şopteşte aproape atingându-ți urechea: Ştiu că mă vrei, nu mă poți avea, dar mi-ar plăcea să încerci.

Vino, mâine în zori la centru, să te înscrii la programul de zbor pentru începători. Te aştept! Şi se îndepărtează cu toată toamna, foşnind după ea, lăsându-te năuc şi gol, ca un nuc ce-şi pierde dintr-odată frunzele sub soarele nemilos al verii indiene, ca un lan de floarea-soarelui cu capetele tăiate ce îşi roteşte rădăcinile după raze.

Apoi, când se asigură că ți-a captat întreaga atenție, vine cu primul vers. Scris sau citit, nu contează. Îți arată prin fereastra întredeschisă dansul literelor, combinațiile infinitului, uneori te alegi şi cu ochelari 3D, atunci poți vedea toată naşterea ca şi cum ai fi înăuntrul ei, ce fericire suavă te cuprinde! Dezarmat, îți laşi brațele săți curgă, întinzi gâtul să te plouă cu praf de stele 9

Anul I, Nr. 10/Octombrie 2013

Negru pe Alb

-

Domnule doctor, sunt bolnav, foarte bolnav, m-am îndepărtat de orice tărâm cunoscut, am ieşit din granițe. Vreau acasă, domnule doctor, dar nu mai ştiu unde sunt. Nu mai ştiu cum să mă întorc. Sunt pierdut, domnule doctor? Ha, ha, ha! Ce trist! Ba nu, e chiar distractiv, dacă stai să te gândeşti, unde să mă întorc? Adică eu nu mai am eu, înțelegi? Uite un început bun pentru o poezie. Spuneți-mi ce să fac, m-am obişnuit atât să mă las împins de torente, încât nu mai ştiu. Vă implor, dați-mi o direcție! ...........................................................................

Doctorul îşi privea pacientul ce se încăpățâna să fixeze peretele într-o tăcere apăsătoare, cu ochii larg deschişi, cu pupila de un albastru senin liniştitor, dar straniu.

- De cât timp nu mai vorbeşte?

- De o săptămână. E grav, domnule doctor?

- Depinde. E prematur un diagnostic curat.

Poate fi orice. Va trebui ținut sub observație...

Schizofrenicii, dacă e cazul, nu spun că e, sunt imprevizibili. Spuneați că e poet? A publicat?

calamități făptuite de oameni – ciuma roşie şi ciuma brună, nu există o deosebire esențială între ele. Adolf Hitler şi Iosif Stalin vor rămâne, probabil, cele mai odioase personaje istorice, față de care Nero, Atila sau Cenghiz Han par nişte copii. Poate că El a vrut să ne arate cât de jos poate fi coborâtă demnitatea umană, în ciuda culturii, religiilor, tradițiilor acumulate în cinci mii de ani de civilizație. Disprețul pentru viața a milioane de oameni a atins cele mai „înalte” cote. Inconştiența şi ura față de semeni au devenit legi de stat. Aici nu se pune problema care popoare s-au dovedit mai implicate.

Masacrele din Indochina, din Africa dovedesc că niciun popor, nicio rasă nu se deosebesc în neputința lor de a preveni asemenea crime monstruoase. Acum se ridică un alt balaur – islamismul extremist. Dar nu religia, nici popoarele dominate de islamism sunt de vină. Există un rău social, o ură care nu poate fi încă stăpânită.

Se vorbeşte de dominația economică, financiară, dar nimic nu se compară cu genocidul. Ciuma roşie a început cu ura față de bogați, cu invidia justificată a sărăcimii față de bogăția unei pături. Bolşevicii au înlocuit un sistem nedrept cu sistemul genocidar, sub masca egalitarismului utopic. Nazismul a pornit tot de la nemulțumirea unei mase nemulțumite, sărăcite şi au îndreptat această ură împotriva concetățenilor evrei, apoi împotriva Europei, împotriva lumii.

Niciun sistem, nicio ideologie nu oferă soluții pentru egalitarism. Egalitarismul este contrar firii omeneşti. Dar noi, oamenii secolului XXI nu înțelegem nici acum că A NU UCIDE este cel mai sfânt comandament din Decalog. Nu numai a nu ucide, a nu împila, a nu înjosi Omul. Simfonia a IX-a a lui Beethoven, Oda bucuriei a lui Schiller ar trebui să fie imnul unei Noi Lumi.

Fără Internaționala, care conține îndemnul la crimă, fără Sieg Heil, ne trebuie o religie unică.

Vom ajunge oare la acest stadiu sau ne aşteaptă o dispariție totală, un război total, o catastrofă cosmică, ce o vrea destinul sau Dumnezeu, cum vreți să-i spuneți?

Între secole de Boris Marian Mehr O ascultam într-o seară pe Ana Blandiana şi am reținut, cred, unul dintre îndemnurile esențiale formulate de poetă- generațiile viitoare să nu uite ce a fost. Am privit în urmă, ca un om născut înainte de jumătatea secolului XX şi m-am îngrozit. Cred că acel secol se poate asemăna numai cu epoca ciumelor din Evul Mediu european. Dar ciuma nu este decât o lucrare a microorganismelor. Nefiind în relație directă cu Dumnezeu, nu pot să fac previziuni. Nu ştiu cum va fi secolul XXI sau următoarele. Dar cred că Dumnezeu ne-a trimis în secolul trecut două

10

Anul I, Nr. 10/Octombrie 2013

Negru pe Alb

Ovdiu Cristian Dinică

Primele Ore În sângele învolburat frica bântuie în perfuzii.

Văzduhul înghite suflarea. se aşterne tăcerea în copaci.

Ninge peste apa interzisă Umbra vieţii miroase a duhoare, fuga continuă din timpul suferind spre colindul de iarnă.

Vânătorul sună din goarnă, căprioare traversează oraşul, într-un decor pustiit rujul iubirii îşi tulbură culoarea.

Se aud primele sirene, iarba va răsări prin ciment.

Unsprezece Septembrie Bem pasărea fără aripi se aşază la masă cu noi; are ciocul îmbibat în sângele scurs, uimitor, peste timpul rănit pe care îl cercetăm prin ecranul cu peşti toxici, alături de halba cu bere sortită să aducă aerul bolnav al raţiei de viaţă.

Liniştita prăbuşire ne inundă venele la New York se moare.

Mâine este ziua mea.

Aripile noastre turnaţi în cenuşă

Sânul tău gust al piersicii plânge în epava unui vis răstignit expus zborului neterminat nu-ţi fie frică, norii poartă chipul nostru vom avea aripi din tencuială trupurile captive se vor desface în lumină uşile deschise vor lăsa iarna în toamnă este timpul să abdicăm din visul care decora altădată cerul în căutarea primăverii.

Nu-ţi alunga zâmbetul vreau să-l păstrez în fiinţa care se zămisleşte din foc şi cuvinte în liniştea aşternută vom avea aripi

Ciocul păsării se înfige în trupul de sticlă în zbor dezarticulat cu aripi risipite.

Bolnav pasărea sapă în cercul înfierbântat al aerului otrăvit, se rup cuvintele pământului care frânge cerul rănit în compasul incandescent.

Inimi planează şi se strivesc de betonul încins tremură carnea lăsată să curgă cu izvor tăcut se împlineşte destinul plecării din trup.

Cei ce devin zi rup groaza în silabe sunt fiii neajunşi ai tăcerii se nasc în oceanul de ochi cu braţe desprinse, turnaţi în cenuşă vocile lor haşurate traversează versetul topirii întru fiinţă.

11

Anul I, Nr. 10/Octombrie 2013

Negru pe Alb Gândul fiului

a dangăn de clopot între tâmple arzând nimic nou pe harta palmelor tale şi iar vreau un pod peste ploi către mâine mai nou şi mai altfel cum spiriduşii din oala cu galbeni mai cresc curcubeul spre noi

De astăzi mama va împleti aşteptarea în părul păpuşilor din geam cu cârlionţi de mătase din pletele lunii pe buze le va pune ruj din praful de stele îşi va dori la masă fiul dar acesta nu va mai avea suficientă lumină să înveţe numărătoarea secundelor în drumul spre casă. în mod permanent ea va locui în salonul dimineţilor albastre, căluţii de mare şi berzele o vor însoţi.

Din coşul lui cu rufe purtate va scoate cântecul de patefon pe care îl ascultau împreună, apoi meticuloasă îl va înveli în straie de duminică.

După amiaza va pregăti cina pentru timpul şchiop

hei! azi pe aici e atâta de luni şi de gri cum în pozele vechi din albume tu nu eşti tu şi prin gânduri imi trece că cine ştie poate-ai fugit într-o tabără zen din aceea fără telefon fără net fără farduri alarme de ceas ropot de ploi scârţâit vâjâit trăznit vânturat fără of fără vai fără ceilalţi

Timp I-am zis pietrei piatră şi ea a tăcut pădurii i-am dat cerul şi ea s-a înălţat până la el îngerului cu aripa ruptă i-am cerut să-mi stea pe umeri şi el mi-a dat lacrima sa vântului i-am cerut glasul iar el a râs ploii i-am cerut să-mi spele picioarele ea s-a colorat cu păcatele mele apoi a râs, a plâns pentru timpul născut orb.

noi muritorii de rând

obsesii cum aş aştepta un potop între cuvintele altora destrămându-mă cum destrami funigei aştept ploaia asta o cer o adulmec cum sălbăticiunile adulmecă frica şi prada şi noaptea în oasele mele creşte o junglă sălbatic îşi face loc dinspre braţe spre umeri spre coaste rapace liane şi arbori prădător şi prădat eul meu nu sunt eu ci doar o insulă de care navigatorii bătrâni au uitat apoi uneori sunt foarte bătrână şi tremur nestăpânit dureros în oasele mele o junglă şi dor doar de ploaia pe care o vreau cum aş vrea un potop peste mine să spele toate cuvintele aruncate fără o denumire anume cum pietrele colţuroase aruncate în râuri de care navigatorii cei vechi au uitat

Alina Florica Stasiuc

vreau un pod nimic nou între graniţele inimii tale îmi spun Dublinul azi miroase a ploi şi a ceaţă 12

Anul I, Nr. 10/Octombrie 2013

Negru pe Alb Mihaela Gudana O linişte Am o linişte atârnată de suflet, ce-mi stă clopot de gânduri nemişcate.

Câteva tăceri mă răsfaţă doar cu câte un zâmbet scris şi apoi aruncat peste umărul zilei.

Am o linişte ce stă ca un necunoscut la marginea vieţii sale aşteptând ca alţii să-i numere timpul.

Mai am o linişte ce stă ca un lăstar cu mugurii vorbelor nedeschişi, aşteptând semnele de departe, un fel de linişte ce alungă furtunile când stă la marginea alfabetului construindu-mi cuvinte.

Liniştea mea e alta!

Poate eşti tu!

Plânset de toamnă Mă plânge toamna ca un plod Cu ploile-n şirag de perle Iar vântul mişcă dinspre nord Cu crengile cuvinte grele.

Mai mută luna peste mine Cu-o jumătate-n aşternuturi Deschide sticla nopţii line Să-ţi verse buzele săruturi.

Opreşte dimineaţi cu rouă Să-ţi spele timpul ochii calzi Pe degete-n amiezi să plouă Cu dezmierdări poate... doar azi.

Adrian Păpăruz

Ne-am întâlnit Cred că ne-am întâlnit într-un gând ascuns, într-o literă făcută cuvânt pentru tine.

Ne-am întâlnit în sufletul meu când toamna ne-a deschis cărări prin ploile colorate cu visuri.

Apoi ne-am întâlnit şi într-un pas pe linia continuă a vieţii mele când mi se încâlceau anii prin păr.

Ori poate... ne-am cunoscut dintotdeauna! Şi am rămas cu privirile agăţate, storcând timpul de dorul născut de absenţă. Şi totuşi.. cred că ne-am cunoscut cândva într-o emoţie, într-un sunet al bătăilor cardiace, amestecat cu o lipsă de aer, într-o inspiraţie profundă risipită odată cu oftatul adânc.

Aşa te-am învăţat pe de rost!

crazy town la cozi lungi funerare lumea aşteaptă râzând în picioare un bon un număr la moarte pentru visuri speranţe deşarte se moare din orice motiv (groparii trudesc excesiv) de sete de foame de frică de lene chiar ieri mi s-a dus o amică 13

Anul I, Nr. 10/Octombrie 2013

Negru pe Alb te văd împletind pe dos pe faţă unice clipe iluzoric atârnate de surâsul tău demenţial

petrecem grozav în burgul nostru horticol parastase-conclav dezmorţite vinicol decedăm carismatic artistic pe cruci ne semnăm cabalistic şi totuşi ne lipseşte ceva

tălpile nu-ţi ating lumea pluteşti doar deasupra neliniştilor balast aripilor mele

în oraşul acesta smintit din iubire încă nimeni nu a murit

nici nu pari să respiri da vinci te-a pictat icoană pe mine când lemn voi fi fost ori vitraliu

vând inimă tu ştii că inima mea e rotundă mi-ai spus-o din prima zi când te-ai mutat acolo că are într-adevăr acoperişul stricat şi ferestrele rupte

eşti toată poezie albă serafică cavalerii se bat cu chitări să prindă un loc de sinucigaş în lumea ta altfel

dar m-ai asigurat că de pe balcon poţi privi luna pe partea cealaltă iar la flux speranţa îţi intră pe sub uşă până în pat eu ţi-am promis că nu trebuie să faci nicio investiţie că poţi să-ţi aduci toate amintirile iar chirie n-am să-ţi iau niciodată acum însă dacă tu ai plecat deşi recunosc ai curăţat totul după tine nu-mi rămâne decât să o vând

mi-aş dori însă uneori să cobori în patul meu fără nimb dezbrăcată de orice cuvânt să cred şi eu puţin că exist

probabil pe nimic

preaiubito

eşti toată poezie miroşi a busuioc scorţişoară în zile cu soţ chiar mai sferică 14

Anul I, Nr. 10/Octombrie 2013

Negru pe Alb Au venit pe poduri vânătorii De animale nocturne!

Aruncă ultimul sărut şi Opreşte taxiul!

Mihai Katin

Mi-e dor şi mă dor Mi-e dor şi mă dor cuvintele care M-au aruncat în lume, Mi-au pus nume, au găsit iubirea şi sens Oricărei tăceri.

Mi-e dor şi mă doare românescul cuvânt În care îmi cântă iarba, mă adorm stea, Mă rostogolesc mare, Cutreier vânt.

Mi-e dor şi mă doare fiece cuvânt Pe care îl numesc românesc.

Pentru toate pădurile, toate izvoarele, toate lacrimile Din care aceste vorbe s-au strâns Să nască un suflet, să aflu o eternitate...

Animale nocturne Noi suntem animale nocturne Când noaptea dă drumul la stele ne aruncăm în falsul întuneric Neştiuţi vampiri ai luminii o risipim pe asfalt, Îi amestecăm culorile, hai, se cere-ncercat Mersul cu tălpile goale în frenetică zbatere, Eu urc, mă desprind În o mie de chipuri, de ochi, de guri, Sunt mintea ta Reverberată în ziduri, sunt buzele tale Gustând din o mie de ceşti, Simţi traficul, beţia nocturnă a vitezei, Ca un sânge halucinant ne umple venele, Visele nu se pot opri, devin semne, apeluri, dorinţa facilă Schimbă destine, sensul orar, Noi prea goi îmbrăcăm sunetul de oraş somnambul, Putem să ne ţinem de mână, să trecem Pe bancheta din spate a taxiului Miroase provocator, parfum de înger sedat, devorat, inhalat. În ochii tăi femeie văd locuri interzise, nuanţele fericirii de vânzare, Goliciunea iubirii neştiind că eroticul I-a furat trupul, zâmbetul, Cuvintele se aruncă-n şampanie, Au rotunjimi lubrice, Genele ascund foamea cu care Noaptea îşi devorează amanţii... În ochii mei sunt dârele luminoase, uimirea lunii, strigătul Ultimei fecioare, ştii, Noi am vânat-o, sufletul ei Încearcă o sinucidere, Dar niciun tren, nicio maşină nu-i află prezentul, Iubito, auzi?

Street bet Când noaptea îşi consumă ultimul absint Golul urban mă soarbe, îl simt, tăcere zidită, zvârlită, Semn de ferestre oarbe, ce-aproape E sentimentul de lună bolnavă, pală, transparentă Când noaptea fumează ultima ţigară Numărând câţi mai suntem, Pe aici şi câţi dincolo de sensul giratoriu Al evidenţei, ceasul sfâşie liniştea, Somnul se sparge, se scurge septic, alergic Sensul energic, mersul pe două picioare, Pe patru roţi, ne trage la sorţi Se învârte ruleta, Voila!... noaptea mizează, moartea câştigă, Tu ce număr speri azi?

Eu am culorile, am aflat cine face jocurile Când noaptea îşi pune masca, se retrage În iatacul din spatele raţiunii.

Tu urmezi? Hai! Aruncă zarurile!

Femeile au mână bună, bărbaţii caută sensul, logică, Ruleta aceasta sfidează raţiunea rotirii, Fiecare draga mea avem o miză Şi în fiece dimineaţă mai plusăm, Sau cineva joacă numărul nostru.

Trei, mereu pariază pe trei, Al tău, al meu şi al... sorţii?

15

Anul I, Nr. 10/Octombrie 2013

Negru pe Alb

Traduceri

Realizate de Anca Tănase lo construyó la piedra.

Nadie habita el castillo ni las almas perdidas que frío y viento frío amedrentaron: es sola allí la soledad del mundo, y por eso la piedra se hizo música, elevó sus delgadas estaturas, se levantó para gritar o cantar, pero se quedó muda.

Sólo el viento, el látigo del Polo Sur que silba, sólo el vacío blanco y un sonido de pájaros de lluvia sobre el castillo de la soledad.

Pablo Neruda Pietre antarctice / Piedras Antarticas Acolo-i capătul a toate şi nu e: acolo-ncepe totul: tâşnesc din gheaţă râuri, aerul nunteşte cu zăpada, nici străzi, nici cai nu sunt un singur edificiu construit-a piatra.

Castel pustiu de nimeni locuit cum nimeni în suflete pierdute terorizate de frig şi vântul îngheţat: singurătatea lumii e singură acolo şi astfel piatra în muzică-a trecut, şi înălţând fragile siluete s-a trezit, să strige sau să cânte, dar mută a rămas.

La Polul Sud, doar vântul, bici şfichiuitor, doar golul alb şi-un sunet de păsări ale ploii peste-al singurătăţilor castel.

---------------------------------------------------------Allí termina todo y no termina: allí comienza todo: se despiden los ríos en el hielo, el aire se ha casado con la nieve, no hay calles ni caballos y el único edificio

Pablo Neruda Vreau să ştii un lucru / Quiero que sepas una cosa.

Se-ntâmplă cam aşa: dacă mă uit la luna de cristal, la creanga roşie a toamnei liniştite, în fereastra mea, dacă ating odată cu focul şi cenuşa sau corpul plin de riduri al lemnului de foc, toate mă poartă către tine, ca şi cum tot ceea ce există, aromele, lumina şi metalul, ar fi doar mici corăbii plutitoare spre insulele tale ce m-aşteaptă.

16

Anul I, Nr. 10/Octombrie 2013

Negru pe Alb junto al fuego la impalpable ceniza o el arrugado cuerpo de la leña, todo me lleva a ti, como si todo lo que existe, aromas, luz, metales, fueran pequeños barcos que navegan hacia las islas tuyas que me aguardan.

Acum, dacă treptat iubirea ta se stinge puţin câte puţin şi-a mea se va topi.

Dacă într-o clipă vei uita de mine să nu mă cauţi, şi tu vei fi uitată pentru mine

Ahora bien, si poco a poco dejas de quererme dejaré de quererte poco a poco.

De ţi se pare că-i prea puternic şi nebun vântul de flamuri ce-mi străbate viaţa şi hotărăşti să mă azvârli pe acel ţărm al inimii unde-mi sunt rădăcinile înfipte gândeşte-te că-n acea zi, în acea oră, braţele mele vor izbucni spre cer şi rădăcinile-or ţâşni în căutarea unor noi pământuri

Si de pronto me olvidas no me busques, que ya te habré olvidado.

Si consideras largo y loco el viento de banderas que pasa por mi vida y te decides a dejarme a la orilla del corazón en que tengo raíces, piensa que en ese día, a esa hora levantaré los brazos y saldrán mis raíces a buscar otra tierra.

Dar dacă zi de zi şi ceas de ceas simţi că destinul meu eşti tu cu implacabila-ţi blândeţe, dacă în fiecare zi se caţără pe buza ta o floare în căutarea mea, iubirea mea, iubita mea, în mine tot acest foc se-aprinde iar în mine nu se stinge nimic şi nu se uită iubirea ta e hrană-pentru-a mea, iubito şi cât trăieşti, va sta la tine-n braţe făr-a pleca dintre-ale mele.

Pero si cada día, cada hora sientes que a mí estás destinada con dulzura implacable.

Si cada día sube una flor a tus labios a buscarme, ay amor mío, ay mía, en mí todo ese fuego se repite, en mí nada se apaga ni se olvida, mi amor se nutre de tu amor, amada, y mientras vivas estará en tus brazos sin salir de los míos

---------------------------------------------------------Tú sabes cómo es esto: si miro la luna de cristal, la rama roja del lento otoño en mi ventana, si toco

17

Anul I, Nr. 10/Octombrie 2013

Negru pe Alb

şi mă aşez într-un ochi galben, pentru că de braţele ei goale stau atârnate visele noastre.

Ea îmi scrie galben pe suflet cu cerneala ploilor ce curg din ceruri, iar eu privesc încă de azi peste lumile reci, până dincolo de ea.

Spre tine!

Rezultatele concursului de poezie "Emoţie de toamnă" Locul I – Mihaela Gudana

Locul II – Curelciuc Bombonica Mă întunec...

Furtună e-n gânduri, furtună în minte, Iar puntea răbdării se clatină sumbră Când codrul din suflet – molatică umbră – Se-ndoaie cucernic şi plânge cuminte.

Cu frunze de-aramă acoperă ochii, Pictând nostalgia pe umărul serii, Regrete sculptează în lacrima verii Şi poartă, azi, trena tomnaticei rochii.

Toamna mea

În lanţuri mă prinde, pribeagă, o ploaie, Pe trupu-mi îşi lasă amprente zălude, Cuvintele-n minte se zbenguie, ude, Apoi se aştern pe hârtie – şuvoaie...

Azi mă ascund în cel mai galben ochi al toamnei.

Mă preling ca o ploaie pe globul ei ocular şi mă pregătesc pentru ziua de mâine.

Doar toamna are ochi frumoşi, de frunze moarte!

De frunze scuturate din pletele copacilor în care se încâlcesc stropii plânşi de dragostea noastră.

Am căutat-o împreună cu vântul vorbelor prin cotloanele timpului, şi am găsit-o prin ceaţa dimineţilor fără drum.

I-am oprit paşii singuri, paşi ce-au mai călcat pe ruginiul ideilor, lăsându-ne amintiri dintr-o bucată de viaţă.

E toamna mea! Şi sufletul meu se-amestecă-n culorile ei, umplându-se cu emoţia reîntâlnirii.

O simt venind

Lucesc, răsfirate-n cerneală albastră, În patima oarbă ce creşte în mine Şi-n toamna ce suflet ar vrea să-mi domine, Ca doruri să-mi frângă în mintea sihastră.

Furtuna mă prinde în chinga-i de aur; Un vânt şturlubatic în mine se-opreşte, În straiele toamnei arama sporeşte Iar eu mă întunec în glasul de graur.

Locul III – Mihai Katin Toamna a venit într-o seară Toamna a venit într-o seară Ca o lumină galben pal, îi simţeam 18

Anul I, Nr. 10/Octombrie 2013

Negru pe Alb Uşorul pas, teama De-a nu călca umbre, o tuse a spart liniştea, Un plâns a urcat nişte trepte.

Spitalul ca un peron, întâia oară, Fumul de ţigară narcotiza lumina galben pal, Tristeţea scriind banal pe pereţi.

Toamna, ca o iubire pustiită, golită doar, Frunze de-aramă într-un sertar, Timpul are secunde de ceaţă, sărutul Ca otrava amară din brumă, Gustul de humă se vrea răsplătit, Peronul e gol, ea aşteaptă, ori visează, mă priveşte, Ştiu că ultima oară mâinile ei Aveau miros de gutuie, Trupul de mere, obrajii, fruntea, aroma perelor, Ştiu că o ploaie uşoară Ne va ascunde sub aceeaşi mătase albastră, Să aflăm rodul nevisatelor speranţe Înainte ca ea să plece, stingându-se în galbenul pal...

Fărâmă din preaplinul curcubeu. Încep să cred că toamna mi-e surată, Că-i simt arcada ochiului curată, Eu, frunză coaptă legănată-n vânt, Ea, gândul amorţit într-un cuvânt.

Locul III – Ioana Zadic Toamna mea

Încep să mor secundă cu secundă, Când ploile de toamnă mă inundă, Respir mai rar că nu mi-e necesar Atâta aer trist în piept, hoinar.

Bântuie acum poiana, roşii frunze are-n plete, florile îşi pierd în grabă hainele cele cochete.

Zgribulit stătea pe-un gard un pui mic de rândunică.

Toamnă, zilele-o să-ţi ard Şi n-o să-i mai fie frică de copacii negri, goi, de vântul ce suflă-n grabă, de furtună, ger şi ploi şi de-a iernii haină albă.

Toamna mea, ai fructe-n păr, gutui galbene în poală.

Frunza galbenă din măr va lăsa coroana goală.

Va trece şi toamna mea...

O să trec şi eu ca ea?

Încep să fiu o umbră fără umbră, Privirea mea, o prelungire sumbră, Acum când toamna rugineşte iar Cuvintele-mi sunt foi de calendar.

Menţiune – Lilioara Macovei

Locul III - Marilena Velicu Încep să cred că toamna mi-e surată

Joc de toamnă

Încep să cânt un cântec fără note, Şi-s rece ca un fluviu fără flote, Covor de frunze ţese toamna azi, Eu caut nemurirea printre brazi.

Am zăbovit în răsărit de soare tomnatic scăldându-ţi chipul în cupa cu rouă de dalie roz şi sărutându-ţi obrajii cu miros de struguri albi, mi-am dorit somn bun pe patul cu cătăline dar, m-ai strigat că au venit fluturii catocala şi încă nu ştiai dacă în vis mi-erai mireasă eternă. În doru-ţi propriu, de-al meu aprins, m-ai luat de mână în călătoria duală, arătându-mi floarea de lotus, ai uitat?

Nebuno, cu privirile ceţoase îndreptate spre cana cu must,

Încep să umblu singură prin beznă, Cu dorul spintecat până la gleznă, Un ultim trandafir, splendoare roz, Adună toamnele-ntr-un cald siloz. Încep să plâng cu ploile odată, Ascunsă în batista viu brodată, Şi-n ceaţa dimineţilor sunt eu 19

Anul I, Nr. 10/Octombrie 2013

Negru pe Alb aşteaptă-mă, să muşc şi eu din taina pâinii, apoi vom juca horele în ritm de toamnă! Ţi-am căutat sânii înveliţi în flori de hortensii şi ai strigat că toţi copacii stau încă în picioare prinşi de păsări şi cer.

Te rog, hai, să nu mai plângem după vântul strângător de ploi, frunze şi amintiri de vară!

Mai bine ne căsătorim păzindu-ne solitudinea reciproc!

Provocări Poezie după tablourile pictorului Dan Grigorescu – provocare adresată de Claudia Minela Premiul I Romita Malina Constantin

Menţiune – Getty Voinea Autumnală În fiecare frunză şopteşte-o melodie, sub flamuri scânteieaza o inimă de jad, cutreierăm pe-alei cu paşi de păpădie, când se desprind de ramuri şi fremătător cad.

Tabloul nr. 3.

Torsul unei viori

Acoperă-mă, Doamne, cu raze întomnate, cu lacrimă din cer să ştergi păcatul lumii, tiptil să mă strecor pe drumuri curăţate, cu pulbere de stele să cos arcada lunii.

mâinile noastre se caută oricâtă seară se face nimeni nu ştie la care răscruce freamătă eternitatea îmi adaug tot atâtea brăţări câte duminici cucerim deschid pleoapele în întuneric şi mă gândesc cum aş putea să urc prin aerul tău fertil ca o iederă camuflată de prea multă vreme în unele zile aş porni în dantelă printre vertebrele care se lungesc în oglinzi când mă descheie torsul unei viori miroase a cireşe într-o grădină cu baloane deasupra timpului

Acoperă-mă, Doamne, în umbra arborilor tăi, din frunze ruginite să-mi ţeşi sublim covor, din răsărit şi din apus să culeg mici văpăi, să pot să le brodez în cuget temător şi apoi, serafimii cu aripi dantelate să ne vegheze somnul când păsările dorm, sub vrajă întomnată, în visele plisate să curgă clipe dalbe în soarta unui om.

e mult prea simplu să bei rouă aruncă-mă să intru în apa ta ca un talisman cu noroc dacă nu îţi mai aminteşti cum e să-mi prinzi buzele ca pe un cer întreg dacă nu mai ştii a zămisli ploi 20

Anul I, Nr. 10/Octombrie 2013

Negru pe Alb Parcă dincolo de lumea asta, o alta lume cu dragoste divină ne face părtaşi la acest festival al iubirii.

Zilele sărbătorite de fiecare cum ştie şi cum poate, ne-au transformat în părticele din soare, dând şi altora motive de bucurie.

Lăsând în urmă toate jocurile muritoare şi toate clipele întunecate şi răufăcătoare sufletului, acum îl simţim mai aproape pe Dumnezeu şi poate de aceea, crucea pe care o facem şi cerem să fim sănătoşi, este mult mai smerită.

Privesc iarna din casă şi îmi pare prea rece, prea pusă pe îngheţ.

Copacii fac dantele pe cer şi în nebunia gerului tăcut şi crunt, îmi aduc amintirile din nou, în altă casă, la alt geam, lângă un altfel de căldură. În alt fel îmi ţin busuiocul legat cu propria lui cingătoare, altele îmi sunt ulcelele sau castronaşele din lut, în care nu pun nimic tocmai pentru a nu înşela privirea, dar chiar şi aşa, copilul din mine se îndărătniceşte să-mi spună: - Vino, să-mi vezi sania făcută de tata! Ştii că am mănuşi noi şi fular la fel, lucrate de mama?

Mergi cu mine, să ne dăm pe deal cu sania, că vine şi soră-mea?

- Ce să-i spun?

M-au plesnit întrebările, precum gerul ăsta umilitor!

Mi-a îngheţat privirea, sau poate lacrima, sau poate mi s-a topit lacrima, sau...

Le leg pe toate în mintea mea, deşi e iarnă, le închid ca pe ghiocei în oale de lut ars şi ascult cântecul, „flori dalbe, flori de măr...”

Să mă ierţi dacă nu ştiu să tac în mod tradiţional, dar tu, copile neastâmpărat, nu mă laşi!

Mi-am lăsat din nou privirea pe afară, să alerge la ce-i place!

Un arhitect mai talentat decât iarna asta, parcă nu am întâlnit nicicând.

Nu am avut timp să văd noile ei creaţii, ori chiar acum, este altceva?

- Da, asta cred! Este sigur altceva! Îmi caut cu grijă, mormanul de zăpadă îngheţată, apoi în linişte îmi îngrop mâhnirile şi le cânt prohodul. Numai aşa pot merge mai departe în călătoria glacială şi plină de neprevăzut.

S-a pus pe nins. Cineva cerne lin cerul plin de stele şi în drumul lor spre pământ, se desprind fărâmituri de poleială, apoi în cădere, împărăţie fac.

Sau poate pomii înfloriţi din înalturi, îşi scutură florile...!

nu te grăbi am să-ţi vorbesc despre dragoste despre cum lumina mă rostogoleşte în braţele tale încă doi paşi vezi ţi-am spus eu că inima colorează distanţele nu e greu mai limpede ca cerneala cu care îţi scriu nu poate fi decât secunda care ne strigă

Premiul II Lilioara Macovei Tabloul nr.1

Magie hibernală Mă las dusă de iarna asta sublimă, unde vrea ea.

Chiar şi abandonată de m-ar face, nu m-aş supăra.

E prea linişte aici, e prea curat şi de fin sclipitor plin, ca să-mi fac preconcepute idei de tristeţe. În anotimpul acesta, se găseşte un altul al bucuriei, al bunătăţii exprimate, al simţirilor convingătoare, al aducerilor aminte şi numai a celor frumoase, într-un cuvânt, un timp al stropului de fericire.

21

Anul I, Nr. 10/Octombrie 2013

Negru pe Alb - Aţi văzut? În timpul acesta al anotimpului alb, simt că trebuie să aştept, în prima secundă parcă aş şti pe cine, apoi, am nedumeriri, ca în final să fiu pe deplin convinsă că nu ştiu, cine şi de ce ar trebui să mă viziteze.

- Te costă ceva?

- Nu-mi dau seama! Ar trebuie să mă coste?

- Ei, atunci taci şi hai să ne căutăm sania! Şi-am pornit prin puful plin de răceală, ca la o luptă bine organizată, în urma căreia, nu prevăd cine va fi câştigătorul, dar aproape că nici nu mă interesează. Îmi topesc în palmă ninsoarea, ca pe buze sărutul dorit şi-mi port paşii mici într-un scrâşnet ce se vrea un început de cântec.

Acum vântul ar face victime, dacă şi-ar pune în gând să se izbească din creangă în creangă, mi-ar muri şi copacii şi poate speranţa de a struni sania, aşa cum aş vrea eu.

Mai răscolesc încă o dată zăpada, dar parcă mă cuprinde un frig până la inimă.

Mănuşile sunt ţepene, ghetele la fel, aşa că după aceste spectacol hibernal, îmi doresc nespus ceaiul de mentă fierbinte.Ar fi cazul să mă adun în casă.

Ar fi cazul...!

Ninge infinit şi în amurgul dezbrăcat de incertitudini, mă ascund să visez în alb.

Mă împotrivesc gândului îndepărtat al nevinovatelor amintiri dulci-amare şi mă las din nou după ferestrele închise, căutând la lumina lumânării, patul.

Momentele de graţie efemeră, au funcţionat şi acum.

M-am supus, căci nu se putea astfel.

Zăpada pare albăstruie, sau poate puţin roz, ba nu, este magică, acum şi atunci.

- Trebuie să fii tare în faţa timpului necruţător, nu?

De ce să priveşti în alte părţi, când ai totul lângă tine?

- Mă înveţi tu pe mine, când, unde, la ce şi de ce?

Ceasul ticăie regulat, dar sfidător şi tot trage timpul spre el.

E un joc al clipelor sau o luptă a anilor?

- Întrebări, ştiu că pui, dar răspunsuri, ştii să dai?

- Ştiu, dar nu vreau!

Mi-am luat răgaz de o contemplaţie, căci am promisiuni de reconciliere, dar parcă mai poate şti cineva, cine pe cine sau care pe care, vrea să împace?

PREMIUL II Maria Niculescu IMAGINILE NR. 1 SI 2

Avatar sau vis Au amurgit durerile în mine, Mi-i trunchiul vechi şi fără de veşminte Ah, cum mă dor aducerile-aminte!

Nu am aflat pe nime’ să-mi aline Un suflet prea rănit de-atâtea rele Şi înspinat, dar cine-i vinovatul?

Eu, c-am lăsat deschis, n-am pus lăcatul La poarta-mi? N-am ştiut ghici în stele!

Ba nu! N-am vrut! M-am încrezut - cum, oare, În clipa-aceea crudă şi nefastă, La fel cum căprioara, când adastă În lacul cu oglinzi unduitoare Şi nu-şi dă seama, răul ce-o aşteaptă, Cât este de aproape, înşfăcând-o, Pe când se şi vedea, real, trecând o Împietruită punte, lungă, dreaptă, 22

Anul I, Nr. 10/Octombrie 2013

Negru pe Alb Ce veselie! Chiar în drum,o strană Adună oameni ce se-ntreabă, dacă, N-ar fi cuminte-a face-o rugăciune Spre-Acel ce, pentru dânşii, grijă poartă, Cel ce deschise-a Raiurilor poartă Spre a trăi asemenea minune.

Regatul Verii? Soare, cânt, miresme, Mereu e ziuă, noapte nu se face, Doar înspre asfinţit, Natura tace, Jur-împrejur apar catapetesme Şi-n cel apus portocaliu, de taină Te poţi ruga, ci nu contează unde, În suflet fericirea-ţi va pătrunde, Te-i veşmânta în suflet, - albă haină Primi-vei. Printre stele argintate Se plimbă-arhangheli ce îngână carme Şi îngeri albi, acolo nu se doarme, Trăieşti fervent în cea eternitate Atât de-atrăgătoare, luminoasă, Atât de colorată, nuanţe fine Înnobilând în împrejur, de-ţi vine Să plângi râzând de-o viaţă aşa frumoasă, Să cânţi nemeritată fericire Ce vine precum roua peste lume, Spre a hrăni-o-n felul ei, anume Apoi îşi cheamă adoratul mire – El, Curcubeul ce se-nmlădiazăAleasă-ngemănare şi divină, Pierind în hău şi rău, şi orice vinăPeste Cuprins şi peste sfânta Oază. În urmă, de te-ndrepţi înspre regatul Frumoasei doamne – Toamna, te vei pierde În bogăţii de tonuri dinspre verde, Vrăjit fiind de al clipitei datul.

Pasteluri îţi vor încânta privirea, Te întrebând: Artistul, cine este?

De e real sau dacă e poveste, Sau dacă-i vis, aici, a ta, venirea.

Când ai trecut pe pajişti smaraldine, Sub Soare veşmântat cu de-aur haină, Va să cunoşti mirabilă, de taină, Înclinurile darnicei regine: Copaci îşi înălţând a lor coroană Spre Cerul azuriu, culori aparte A mii de flori ce-s puse-n Marea Carte, Mai să-i găseşti norocului dojană C-ai nimerit în locuri fermecate, Încântătoare până peste fire, Cu daruri încântând a ta privire Ce, chiar şi-n vis, ar fi nemeritate.

Spre avatarul-viaţa ce-i schimba-va, Acolo unde toate sunt rotunde Şi unde, Fericiri, stau să inunde A inimilor case, iar în Slava Acelui Rai ce-ţi vine la picioare, De, mai să crezi că nu e cu putinţă Altfel a fi, ci nu doar suferinţă, Te întrebând: O, Doamne, unde-s, oare?

Să nu zâmbiţi de spun, eu, căprioara, De-am fost, adânc, în inimă rănite, Ne-am încercat în Lumea ce promite, Şi-am cunoscut adevărata, rara, Iubirea cea cuminte şi aleasă, Într-o lagună-albastră, ce minune!

Cu, valuri ce-şi acordă fine strune De harpă-n unduire, ce îşi lasă Mirabilă, sfioasă melodie, Spre risipire, Doamne, ce-ncântare!

Iar prin smaraldul frunzei foşnitoare El, Ariel, le sărutând, adie Înmărmurindu-le, înmărmurind fiirea Acelora ce soarta le zâmbit-a, Trăind ce n-au visat: adeverita Imensa împlinire: nemurirea!

Acolo unde treci, făr’ de-aşteptare, Dintr-un regat în altul; Anotimpuri Surori ce sunt şi nu ţin cont de timpuri, Unde nu-i noapte, e doar zi cu soare.

Al Primăverii – mult dorit, regatul, Îl recunoşti, fiindcă: tot şi toate Renasc, şi-s noi, şi-s mai adevărate, Nu în zadar parcă le-a fost speratul.

Pe boltă, miozotişi se arată, Iar Soarele, sosind dinspre coline, ‚Şi-ndeamnă raze blonde şi caline Să mângăie natura re-nviată.

Se bucură copiii, iar mieluţii Zburdălnicesc pe câmp, tablou, în ramă, Spre-al pune Dumnezeu, fără de seamă, S-ar vrea acolo,-n timpu’-acel- avuţii, Dar şanse n-au, nici răii, nici avarii, Acolo-s cei cu suflete aparte, Acolo, tot ce este, se împarte, Ai Fericirii, liberi, cresc lăstarii.

Entuziasmul peste tot se-ntinde: Roiesc furnici, albine prind să zboare Rugându-se, trecând din floare-nfloare, Spre a-şi deschide cupe jinduinde, În lacuri cristaline, peşti, se joacă, Iar patrupede-s gata de hărjoană, 23

Anul I, Nr. 10/Octombrie 2013

Negru pe Alb Furtunile s-au risipit creştine Şi-au înflorit cu arborii de tei Aud doar paşii vremilor străine Şi nopţile arzând în ochii ei

Parfum, lumină, păsări fără numărÎn zborul lin îşi fluturând aripe, Cercând, ades, un joc să înfiripe, Uşor, gingaş, ţi se-aşezând pe umăr, Întrilurind pe fondul cel albastru, A-nminunare, cântece divine, Capabile a face să se-ncline Auzul unui om, mişcând şi-un astru…

Din cel regat poţi prea uşor a trece Într-altul nou, ce-ţi va produce-uimire, Te întrebând de-ţi eşti, cumva, în fire, Unde zăpada albă nu e rece, E ca un puf, hermina ce-şi aşterne În zboru-i fluturalnic peste toate, De te uimeşti, văzând înveşmântate În albul diafan, Acolo, berne, Nu sunt, nu-s nici prăpăstii cavernoase, Regina Iarnă este primitoare, Uitat-am să vă spun: palate, n-are Acolo, cum în basme vechi, sunt case, Lumină? Raze blânde, gălbioare, Se-aşază-n odihnire, -n colţ de stele, Pătrund ’lăuntrul casei. cuminţele, Înluminând în jur, a-nminunare.

O, vis frumos ce ai ţinut o clipă, Doream să dorm, să nu-mi mai văd trezirea Şi să mă ţină-n braţe Nemurirea, Mă ia din nou, de vrei, pe-a ta aripă!

Petrecerile cărnii vin şi pleacă În cupe largi mustul se mişcă val Un cer fierbinte noaptea ne îneacă Atât de negru-n vinul din pocal Sărutul tău e-o galeşă licoare Rupând în vene orice stăvilar Rănită eşti de versul oarecare Şi-mbrăţişarea este corolar Ne zbatem în a flăcării genune Zvârlind în cer cu pumnii de arginţi Ne iartă Doamne că-n această lume N-am reuşit ca să mai fim cuminţi Şi patima a provocat desfrâul De simţuri ca-ntr-un Haos interzis Dar cine vrea când timpul este frâul Să nu dispară-n umbrele din vis?

Să ne întoarcem iar la început Eu către ea la poala cea cu mere Când gustul dulce-i aspru la sărut Şi gura moale gura mea o cere O nesfârşită sete mă-mpresoară Ca un pustiu o ploaie aşteptând De saţul ei luceferi prind să moară În cerul care plânge fumegând

Premiul III

Tu-n visul meu acuma te răsfiri Şi-n cupe mari cu vin şi promoroacă Pe banca înflorind de trandafiri Iluzii colorate vin şi pleacă

IonVanghele

Iar sunetele stelele-ncropesc Chitara cânta doruri iar nătânga Şi de atâtea valuri ce lovesc Crepuscular mă doare partea stânga E versul meu cu amintiri de Jazz Un paradis de păsări revărsate Tu mă pictezi eu încă te visez O salcie cu pletele pe spat

Jazz 01 Ca algele ţi-e păru-nmiresmat Şi ochii tăi sunt verzi ca de cadâne Destrăbălate nopţi au luminat Plăcerile pe rugul ce rămâne

24

Anul I, Nr. 10/Octombrie 2013

Negru pe Alb

Invers

Domnul Shake de Anca Cecilia Potinteu

de Boris Marian Mehr

Ce ciudat! mi-am spus, ştergând cuţitul cu atenţie de prosopul alb. Ăsta nici măcar nu s-a agitat. Ba chiar mi s-a părut că îşi aranja cele câteva şuviţe în palma mea. Artistic. M-am abţinut cu greu să nu râd. Perna de mătase roz tresălta sub venele speriate cu efectul unul dans provocator, sexual aproape. Poate de aceea am preferat să i-o aşez sub cap. Vroiam să-i văd ochii, ochii aceia vii când i-am apăsat uşor pielea subţire cu muchia dură. Mă privea fix şi pentru prima dată parcă jocul luminiţelor din ochii negri încetase. Nu mă impresionezi! Apoi am crestat. Printre buzele vinete a lăsat să treacă un oftat. Atât. Ultima respiraţie mirosea a soc proaspăt... Şi-atunci cu cine am vorbit? Dacă tu eşti mort, dacă eu sunt călăul, cine a stat la poveşti în faţa şemineului? M-am uitat preventiv în oglindă. Gura mea se afla în aceeaşi stare încremenită de rânjet, cu dinţii strânşi. Tu! M-ai păcălit! M-ai păcă... Ai spus că mă iubeşti! Nu puteai sta liniştit, ca toţi ceilalţi, la coada spre neant?

Spre marea dispariţie? Spre tărâmul fără întoarcere? Bănuiam eu ceva, dar nu-mi venea să cred. Ai ieşit! În momentul în care ţi-ai stins ochii, ai ieşit!

Deci n-au fost basme toate câte mi le spuneai...

Nenorocitule! Tu chiar poţi! Ia te uită! Cu asta aş putea revoluţiona medicina! Sau jurnalismul! Ştire de senzaţie: ultimul bărbat de pe planetă a fost ucis cu sânge rece de o amazoană fără drept de luptă, în urma unei dispute pentru spaţiul de respirat. Dar, surpriză: cu ultimele puteri, bărbatul a reuşit să scape, în urma unui proces de scindare a spiritului de trup şi de lipire a lui de propriul criminal. Ha ha ha! Ironia sorţii! Dar nu-i nimic, se rezolvă!

Zgomotul surd, ca acela făcut de un capac scăpat pe scările blocului, a trezit o vecină, prietenă de-a mea. Mary! Ce faci, Mary? De ce plângi?

Eu? Cum, aşa? Fii serioasă, mai am de trăit două sute de ani! Nu te mai aud. Şi-mi vine să râd. E invers! A fost invers! Ha ha ha!

Îi plăteam domnului Shake trei guinee pentru o cameră ce semăna cu un coşciug. Ieşeam din ea prin acoperiş. Totul părea normal. Ceilalţi chiriaşi procedau la fel. Domnul Shake avea trei amante şi o singură soţie, care îi născuse trei băieţi, fiecare cu trei braţe. Erau foarte îndemânateci, cu o praştie în fiecare mână ucideau nouă păsări dintro lovitură. Fiecare pasăre scotea trei strigăte de moarte. Băieţii aduceau prada acasă şi mâncau fiecare trei farfurii de supă de pasăre. Ciudat era că fiecare pasăre avea trei aripi. Într-o zi, bună sau rea, domnul Shake muri, iar în a treia zi apărură trei fete care pretindeau că sunt fiicele din flori ale defunctului. Astfel, pentru moştenirea domnului Shake, care nu făcuse niciun testament se aflau în concurenţă trei băieţi, trei fete, trei amante şi o soţie. Amantele deţineau, curios, acte de căsătorie în regulă, cu acelaşi domn Shake. Numărul avocaţilor era egal cu cel al împricinaţilor, adică, după o simplă aritmetică, zece. Procesul a durat exact zece luni. Necazul a fost că fiecare băiat şi fiecare fată au mai avut câte un copil în acest timp.

Doamne, era ceva de nedescris. Numărul moştenitorilor crescuse la şaisprezece. Povestea s-ar putea încheia chiar aici, dacă nu intervenea un amănunt total neprevăzut - unul dintre avocaţi, cu o intuiţie diabolică a declarat în faţa judecătorului că domnul Shake nu murise şi a cerut deshumarea. Se constată că sicriul era gol, adică erau un costum şi nişte pantofi de lac, dar de oseminte umane nici pomeneală. După îndelungi verificări s-a constatat că domnul Shake avea datorii imense, că soţia îi improvizase o înmormântare falsă, iar el fugise nu se ştie unde. Se spunea că ajunsese mare şef de trib undeva în Polinezia, alţii că era şeful unei mafii din New York. Poftim, găseşte-l, dar cum? Acelaşi avocat a cerut o percheziţie totală în vila fostului domn Shake şi s-a descoperit că el trăia de ceva vreme în subsolul clădirii, care avea două etaje sub nivelul străzii. Se îngrăşase mult datorită hranei pe care credincioasa consoartă i-o aducea zilnic. Când 25

Anul I, Nr. 10/Octombrie 2013

Negru pe Alb derbedeii pe lângă mine şi-mi flutură în ochi averi furate de la Statul pe care unul ca mine, unul prost de cinstit şi care a stat la coadă toată viaţa lui, l-a apărat, şi l-a cinstit, şi l-a iubit, şi a fost pe câmpurile de bătaie pentru integritatea lui... Cine mai sunt eu în ziua de azi? Un nenorocit, un prost fără nume, fără realizări, fără nimic... un anonim al lumii, un gunoi în care scuipă orice bişniţar de rând, un vierme al pământului care-şi caută ultimul refugiu pentru a nu fi strivit de marii golani ai timpului!

Bă, fraţii mei, stau aşa ca prostu, singursingurel şi mă uit la tot felul de „oameni cu avere”!

Ce nenorociţi, ce derbedei, ce pramatii, ce golani, ce nimicuri... Bă, nu găseşti zece oameni cu avere sănătoasă în toată ţara asta de golani! Eu nu vă mint că n-am motive, n-am ambiţii, nu mai am nici pentru ce trăi! Eu vă spun, aşa, ca la nişte fraţi mai buni ca mine şi mai deştepţi! Cu ăştia de-acuma, moare Ţara, mă, moare Ţara! Băăăăăă, moare Ţara de dor de oameni, că fără oameni nu există Ţară şi nimeni nu vrea să-i asculte plânsul! Unde am ajuns? Cine ne-a adus aici? O să mor, bă, o să mor şi n-am cui să-i mai spui ce mă doare, ce nevoi am, de ce sunt supărat... De ce nu mă ascultă, bă, lume, nimeni? De ce? D-aia venii aici, la casa bătrânească de la ţară! Aici pot cel puţin să vorbesc singur, să urlu dacă vreau, să plâng dacă-mi trebuie, şi să mă rog lui Dumnezeu, dacă o fi cazul!

Aşa vorbea nenea Miluţă, cu ochii duşi aiurea peste gardul de la drum, gard de-o seamă cu el, ce sta să cadă, vara trecută.Şi vorbea,vorbea singur, vorbea ore întregi, vorbea cu salcâmii de pe marginea şanţului, vorbea cu apa tulbure din pârâiaşul ce-i trecea pe la poartă, vorbea cu pietrele din mijlocul şoselei...

Când era în formă, devenea pătimaş şi înjura! Înjura de cristoşi, de dumnezei, de toţi sfinţii, înjura aşa cum îi veneau, toţi şi toate, la gură. Înjura şi vorbea la fel, cu întrebări şi cu răspunsuri pe care tot el le formula.

Când era melancolic, că avea şi astfel de stări, nenea Miluţă vorbea numai cu ea... Ea, Maria lui, „muierea lui cea sfântă”, cum îi tot spunea atunci când durerile îl „pridideau” , chiar dacă plecase de mult din curtea lui, din sufletul lui nu ieşise niciodată! Când vorbea cu ea, nenea Miluţă devenea alt om! Nu-i pronunţa numele fără să se închine şi nu deschidea gura până nu-şi ştergea prima lacrimă de pe obraz! Apoi, aşa dintr-o dată devenea vioi, întinerea cu câţiva ani, îşi dregea glasul cu o tuse măruntă şi seacă!

poliţia a încercat să-l scoată cu forţa din subsol, domnul Shake a făcut un infarct şi a murit pe loc.

Moştenitorii l-au plâns în hohote, mai cu seamă că datoriile domnului Shake trebuiau plătite.

Un străin printre străini

de George Rizescu - Ce mi-a plăcut mie sub comunişti, a fost ordinea, mă, ordinea! Te trezeai frumuşel la ora trei, dar la trei, că dacă te lua cumva somnul şi te trezeai la patru, adio lapte! Dacă vroiai şi telemea şi unt, atunci era musai să te trezeşti de la unu, unu şi jumătate! Te rezemai frumuşel de zidul alimentarei până începeau să vină şi restul de pe scara blocului, după care, aşa ca omul deştept, deschideai frumuşel o listă a „ordinii de aşezare” şi gata, mă, gata, aşteptai frumuşel până venea maşina cu bunătăţi! Intrai, erai servit omeneşte, dacă nu apucai, nu apucai, chiar dacă timpul de aşteptare era cel potrivit, după care, aşa ca omul civilizat, mergeai acasă cu ceea ce cumpărai! Bă, eu de când mă ştiu am stat la cozi! Cozile, indiferent la ce, că la noi de când e lumea lume, dacă s-a dat ceva, s-a dat numai după ce s-a format o coadă, mă atrăgeau aşa cum atrage acuma domnul ăsta care se duse un pic la puşcărie, fecali ăsta, cum îi zice... Bă, eu am avut mereu impresia că aparţin unei lumi cinstite, dar cinstite, nu aşa, doar prefăcută că e cinstită! La mine, viaţa a fost doar coadă şi ordine, coadă şi cinste, coadă şi aşteptare, bă, aşteptare, că n-a dat dracu-n nimeni fără să fie chemat de cineva! Acuma ce am? Ce am eu acuma, după ce am fost la Revoluţie şi după ce, singur-sigurel mi-am tăiat, cum se spune, craca de sub picior? Adică ordinea, coada, cinstea şi aşteptarea? Ce am? Cine poate sămi spuie mie cu ce m-am pricopsit eu acuma, după douăzeci şi cinci de ani de la Revoluţie? O să-mi spuneţi că acuma am libertate! Ce vorbeşti, domnule? Care libertate? Libertate să mor de foame? Să mor de sete? Să mor de dor de muncă şi nimeni să n-aibă nevoie de mine? Despre ce libertate vorbim?

Unde este libertatea mea de a sta la o coadă şi întrun final, totuşi să primesc ceva? Acuma dacă nu stau la coadă, ce primesc? Aud? Acuma trec toţi 26

Anul I, Nr. 10/Octombrie 2013

Negru pe Alb Niciodată n-am să mai văd un bărbat atât de legat sufleteşte de femeia lui, aşa cum era nenea Miluţă!

- Fă, Marie, măi, fata tatei, tu ce mai faci? Ia să-mi spui tu mie, ce mai faci pe acolo, că pe aici este tot aşa cum ştii! Să nu uiţi să le spui, dacă te-or întreba, că şi eu vreau să vin la tine! Să le spui tu, tu care ai fost cea mai curată femeie de pe pământul ăsta nenorocit, că eu, eu Miluţă al tău, sunt plin de păcate, că sunt un om rău, că n-am fost niciodată în stare să-ţi spun cât de mult am ţinut la tine, cât de mult m-am luptat eu pentru tine şi cât de mult am vrut eu să trăieşti... Să le spui că mă căiesc zi şi noapte, noapte şi zi, dar ce folos? Cine mi te mai aduce înapoi? Fă, Marie, măi fata tatei, tu ştii ce fac eu acuma, aici, aici, cu hoţii ăştia? Stau de-o parte, Marie, tată, stau de-o parte, că nimic din ce se întâmplă pe aici, nu-mi place şi nu-mi aparţine...Tu ai plecat, ai plecat aşa, fără să-mi spui şi mie din timp, ai plecat supărată poate pe nemernicia mea, că n-am reuşit să fac nimic pentru tine, nimic pentru suferinţele tale pe care, eu, nenorocitul nu le-am crezut când trebuia şi nu le-am dat importanţa cuvenită! M-am crezut mereu bărbat important, m-am dat ceea ce nu eram, şi abia acuma când nu mai pot face nimic, dar absolut nimic să îndrept din greşelile unei vieţi, am rămas aici, ca un prost bătrân şi singur, să îndur nemernicia ăstora... Nu-mi vine să mai fac nimic. Tot ce-am făcut, am făcut degeaba! Tu ştii, fă Marie, fă, că de când ai plecat tu, eu n-am pus lingură cu ciorbă-n gură?

La ce să mai mănânc degeaba? Pentru cine să mai trăiesc? Sunt un străin printre străini, asta sunt şi nu mai vreau, nu mai vreau! Abia aştept să vin la tine, abia aştept...

De ieri, nenea Miluţă n-o să mai vorbească nimănui de pe aici! L-a găsit Lina lui Toacă, întins pe gardul de la şosea, cu ochii duşi undeva spre Cer şi cu mâinile împreunate în jurul pieptului. Mulţi, desigur, neştiutori, se întreabă de ce o fi murit un astfel de om, că doar era singur, avea pensie bună, nu-i lipsea nimic şi nu avea grija nimănui... Noi, noi cei care-l cunoaştem de multă vreme pe domnul Miluţă ştim sigur că a plecat dincolo pentru că aşa a vrut, pentru că n-a vrut să mai stea alături de străini şi poate că acolo şi numai acolo, o să-şi găsească pe cineva care să-l asculte, să-l ia în seamă, şi de ce nu, chiar să-i dea dreptate!

Poate că ea, Maria lui, muierea lui şi sfânta lui, o să-l asculte, o să-i facă ciorbă şi o să-l facă să se simtă din nou un om important, că pe aici pe la

noi, oameni singuri ca nenea Miluţă nu mai au cam de multă vreme, căutare...

Spre China din Mogoşoaia

de Viorel Gongu În urmă cu mulţi ani, prin 1983, aveam vârsta luptei, a jertfei, a idealului adică 33 de ani. La această vârstă a murit Bălcescu, a murit Danton, a fost răstignit Iisus, aşa s-ar explica multe din marile realizări la această vârstă. Eu nu am generat nicio revoluţie, nu am apărat nicio credinţă şi niciun crez general. M-am zbătut să supravieţuiesc şi din colbul şi norii acelor zbateri au apărut nişte oameni ce aveau să-mi conducă paşii pe tărâmuri necunoscute şi locuri pe care nu am visat niciodată să le cunosc cu pasul.O zi, ca oricare alta, mi-a deschis porţile într-o dimineaţă de august, spre sfârşitul lunii.Soarele avea să răsară mai târziu aşa că trezirea mea matinală putea să parcurgă liniştită elementele rutinei de fiecare zi.Cafeaua, făcută de cu seara de către soţia mea, mă aştepta rece şi impersonală, pe aragaz. Obiceiul de a-mi bea cafeaua din aceeaşi cană, cana cu flori verzi, era ca o prelungire a unui obicei ancorat în plăcerea de a te ataşa de obiecte vechi, obiecte ce au aparţinut înaintaşilor. La moartea bunicului meu mi-am dorit să primesc din casa părintească numai câteva obiecte, şi acelea având doar valoare sentimentală.

Cana cu flori verzi cred că este mai bătrână decât mine şi în ea, bunica îmi punea pâine prăjită la înmuiat în ceaiul de dimineaţă. Pe lângă această cană, al cărui smalţ a căpătat parcă un filigran din cauza unor crăpături infime pe luciul alb-gălbui, am primit o lingură de aluminiu tocită atât de mult de îndelungata folosinţă încât volumul de lichid ce poate fi purtat este echivalentul volumului unei linguriţe. Lipsa părţii tocite din calota lingurii dă senzaţia că aceasta a fost tocită cu polizorul. Şirul obiectelor continuă cu o furculiţă mare şi grea, din alpaca, cu unul dintre dinţi foarte puţin tocit, care la capătul ce se ţine între degete ca şi pe tija din27

Anul I, Nr. 10/Octombrie 2013

Negru pe Alb spre partea ce intră în alimente, se mândreşte cu nişte arabescuri scoase în evidenţă prin culoarea mai închisă, culoare generată de imposibilitatea curăţării perfecte prin stilul clasic. O singură dată am curăţat-o perfect dar, pe lângă faptul că substanţele chimice au subţiat-o consistent, aspectul ei maiestuos se pierduse. Cuţitul din oţel german, cu mâner de argint, încă poartă urmele loviturilor primite în procesul spargerii nucilor. Chiseaua pentru zahăr, din porţelan, având strict volum pentru un kg. de zahăr, poartă deasupra, drept capac, un obiect de porţelan care poate fi ridicat apucând de doi trandafiri roz.

Privind la obiectele atât de dragi mie, mi s-a părut că sunt nedrept dacă nu adresez măcar un gând calapodului de cizmărie, calapod pe care ne pingelea tata încălţările, a sulei, a unui priboi, a unui ciocan pentru cizmărie, a unui falţ şi a unei cutii de cremă Guban plină cu cuişoare de lemn.Am aşezat ibricul şi cana cu flori verzi pe o tavă de inox, le-am aşezat în dreapta mea pe canapea, mi-am turnat cafea şi am deschis televizorul să văd un meci de tenis feminin.

Cafeaua începuse să-mi aducă un plus de vigoare, lumina începuse să apară timid la fereastră, iar cocoşul Pantalone începuse să-şi facă numărul de dimineaţă. Pantalone este cel care a pus capăt dinastiei Marcelinilor. Toţi cei din neamul fostului cocoş, Marcel, aveau o mare problemă, neurmărind ritmul ancestral, ci cântând, ce-i drept cu demnitate şi forţă, din două în două ore, atât ziua cât şi noaptea, vara şi iarna, la geamul fiicei mele.Partida de tenis a fost foarte interesantă, iar după ea am urmărit, alternativ, ştiri şi o altă partidă de tenis, de data asta masculin. Tenisul masculin îl gust mai puţin, poate şi pentru că eu sunt mai mult o fire contemplativă, gustând mişcările graţioase ale fetelor, la tenis, în detrimentul forţei şi vitezei băieţilor.

A venit ora la care am hrănit căţeii, găinile, pisicile şi se apropia de ora opt.M-am întins din nou pe canapea să privesc la rubrica meteo, ca apoi să pot ieşi în curte, la treabă. Parcă privind ceasul, la ora opt fix, aşa cum indica ecranul televizorului, a sunat telefonul. Nu mai am emoţii când sună telefonul. Au trecut atât de multe evenimente grave peste mine încât pot spune că sunt pregătit aproape pentru orice.

- Alo! -Bună dimineaţa. Vă deranjăm din partea consulului ambasadei Republicii Populare Chineze, la Bucureşti.

- Bună dimineaţa! Cu ce vă pot ajuta, am răspuns eu cu o undă de mirare în glas. Sunteţi sigur că aţi sunat unde trebuie?

- Sunteţi domnul Mihăilescu Mihai?

- Da! Eu sunt cel la care faceţi referire.

- Domnule Mihăilescu, forurile centrale de Partid au avansat propunerea de a vă adresa o invitaţie în Republica Populară Chineză, invitaţie care s-ar materializa prin şederea dumneavoastră circa treizeci de zile, ca invitat, al ospitalierului popor chinez, asta presupunând că tot efortul financiar al deplasării şi şederii dumneavoastră în China ar fi suportat de către cei care vă invită.

Am rămas fără cuvinte. Sunetul de fond al telefonului se extindea într-o linişte greu de gestionat. Cu mare greutate m-am smuls din uluială şi am răspuns cu o uşoară eschivă.

- În situaţia în care aş da curs onorantei invitaţii, ce ar trebui să fac?

- Într-un timp rezonabil ar trebui să vă prezentaţi la sediul ambasadei şi acolo veţi primi toate informaţiile necesare.

- Mulţumesc frumos. Vă urez o zi bună.

-Ne-a făcut plăcere să vă adresăm această invitaţie.

Am închis telefonul şi nu-mi venea să cred.

- Dar cine are treabă aşa de dimineaţă cu tine, domnule - mi s-a adresat Teodora, soţia mea.

Tot vreuna dintre iubitele tale?

Nu aveam chef de niciun scandal aşa că am amânat clipa în care aveam să-i comunic ciudata invitaţie.Am ieşit în curte, am dat drumul la apă pe şanţuri să ud ardeii şi am continuat să fac ţuica, punând încă un cazan cu boască la fiert.Toanele Teodorei trecuseră aşa că după ce am mai mutat furtunul şi după ce cursese mai bine de un litru de ţuică din şarja respectivă am luat o mostră şi m-am dus în casă.

- Mama, ia gustă şi spune-mi dacă mai trag.

A început un iz de acru, cumva?

Ea a închis pe jumătate ochii, a sorbit, cu graţie, puţin din păhărel şi a conchis că mai poate fi lăsată, dar nu mult.

- Mama, ştii telefonul de azi dimineaţă?

Ea tăcea fără să mai aibă reacţii de agresivitate.

- Da! Ce este cu el?

- Am primit un telefon de la ambasada chineză şi mi-au spus că mă invită o lună în China, pe banii lor.

Uluiala ei a durat foarte puţin şi mi-a dat replica.

28

Anul I, Nr. 10/Octombrie 2013

Negru pe Alb - Băi, ori mă iei la mişto şi este iar un scenariu de-al tău, ori ăia şi-au pierdut minţile. Ce dracu le-a trecut prin cap să lanseze o asemenea invitaţie unui pensionar bătrân din Mogoşoaia. Nu o fi o greşeală?

- Nu! Nu este o greşeală! M-a şi întrebat de nume.

- Şi nu ai cerut lămuriri?

- Mi-a spus să mă duc la ambasadă.

- Şi vrei să te duci? Vrei să te duci singur să-ţi faci de cap pe acolo? Şi cine o să aibă grijă de tine şi să-ţi dea medicamentele, să te spele, să te oprească să mai mănânci după ora şapte seara?

- Dar tu ce zici?

Ea a redevenit serioasă şi a conchis că dacă este adevărat este păcat să ratezi o asemenea ocazie.

Auzea ţipetele disperate ale materialelor distruse, spiritul lor striga printre mormanele ce luau drumul fără întoarcere. Cu ce greşiseră? Se născuseră din hărnicie, din multă tandreţe şi dorinţă de bine, adăpostiseră cu îmbrăţişări duioase spiritul atâtor familii, crescuseră odată cu zidurile caselor, cu gardurile înălţate, se uniseră, se închegaseră în acoperişurile ţuguiate, în centre energetice benefice, de unde pogorau binele şi siguranţa familiei şi dintr-odată, nişte ăia, nişte străini de locuri, ce-şi lăsaseră vetrele în buna pază a altor spirite, se năpustiseră peste bucuria lor, o distruseseră şi pe locul lor puseseră nişte construcţii fără dragoste, fără stăpân care să mângâie şi să iubească fiecare palmă de zid. De ce nu începeau aceia cu locurile lor natale, să le dea faţă nouă, să le emancipeze, dacă se credeau capabili şi deştepţi, şi năvăliseră peste oraşul ce-i primise peste marginile sale spirituale, îi aciuiase prin cămine şi facultăţi şi acum ei îl distrugeau cu o cruzime a inconştienţei primitive, trufaşe, cocoţată prin fraudă în ranguri de funcţii ce săriseră peste treptele obligatorii ale dezvoltării social-umane.

Cine le conferea dreptul de a pune la pământ înălţări zidite, înnobilate de mâna Omului? Biserici pictate cu sufletul, sfinţite de rugile preoţilor de har şi ale generaţiilor de credincioşi, şi Case, modeste, ridicate cu palmele şi cu multă iubire ori somptuoase, cu vitralii, stucaturi, arcade, lambriuri lucrate minuţios şi artistic, Curţi şi Grădini, miraculoase, unice prin farmecul lor, împodobite cu flori, cu arbuşti şi arbori, cu statuete şi statui, împrejmuite de garduri din ostreţe ori impunătoare, din suliţi şi ornamente metalice, Clădiri administrative, cu arhitecturi personalizate, Speranţe şi Vise, Statorniciri meritate şi consfinţite de vremuri… Hoarda barbarilor, numeroasă şi incisivă, executa cu idolatrie planuri şi ordine ale altor barbari, necunoscători, neiubitori ai locurilor şi oamenilor peste care veniseră şi lipsiţi de respectul acordat primului venit.

Cu obrăznicie, cu tupeu aducător de nenorociri.

Auzea plânsul spiritelor distruse cum se prăvălea în abisul interior al gropii, plânsete peste plânsete, molozuri peste molozuri, o tragedie nevăzută şi neînţeleasă de călăii ce se credeau ctitori.

Durerile spiritelor ce le stăpâniseră se opriseră ca un cortegiu funebru, hohotind fără grai. Din neatenţie, din curiozitate, se apropie mai mult decât era cazul, cumva alunecă şi căzu printre grămezile ce le apuca lacom gura fără fund, ca într-un malaxor al deznădejdii. Căzu odată cu ele, simţea numai durerile nu şi greutăţile materialelor de tot felul ce cădeau într-un abis interior şi atunci percepu un

Experienţe 2 –Durerea caselor demolateFragment din romanul „Carusel”

de Eliza Roha (...) De cum adormea, tristeţea unor oameni îl atrăgea cu o forţă de nestăvilit, ca într-o gaură neagră, fără scăpare. Le însoţea durerea fără să vrea, o chemare fără de leac îl purta pe urmele lor, să-i ajungă. Durerile se ţineau una după alta şi parcă se amestecau cu alte dureri, spiritele umane se amestecau cu cele ale caselor distruse, chiar şi cu ale animalelor ce străjuiseră ori se aciuiaseră pe acolo. Un amestec de dureri spirituale aspira energiile vulnerabile, le trăgea după el urmând ca un cortegiu şirul nesfârşit al camioanelor ce defilau pe drumul ce ducea către groapa fără fund unde descărcau resturile materiale ale caselor demolate din ordine nechibzuite, executate de către oameni inferiori, destabilizaţi de pe orbita existenţei tradiţional-rurale pe una a parvenitismului urban, şi anume: moloz, cărămizi, geamuri sparte, uşi, tocuri, duşumele, parchet, grinzi, scânduri, panouri metalice, stâlpi, feronerie, jgheaburi, tablă de acoperişuri îndoită, cărţi ferfeniţite şi câte altele, cădeau unele peste altele scrâşnind jalnic, fără speranţă.

29

Anul I, Nr. 10/Octombrie 2013

Negru pe Alb adevăr ca o revelaţie, universul era concentric, rotund, iar învelişurile sale se înveleau unele pe altele, cele mai mari pe cele tot mai mici, ca în jocul păpuşilor ruseşti… O hărmălaie de nedescris îi cuprinse toate vibraţiile, nu-şi mai aminti nimic, probabil că leşină ori cine ştie ce altceva i se întâmplă (...)

că de-acum nu-mi mai e teamă de nimic. Următorul lucru pe care l-ai făcut... M-ai tras atât de aproape de tine că îţi simţeam zvâcnetul din piept în pieptul meu, apoi ţi-ai înfipt mâna şi mi-ai oprit inima. M-ai rugat să fac acelaşi lucru. În liniştea de după am auzit timpul cum înţepeneşte ca o locomotivă cu aburi într-o gară de sticlă.

- Acum trebuie doar să ne iubim ca să rămânem în viaţă, ai spus.

Apoi cu limba m-ai lins pe toată pielea până am devenit lichid în clocot. Eu te-am mângâiat şi te-am lins, de asemenea şi te-ai făcut torţă vie.

Când ne-am amestecat, ne-am prefăcut împreună într-un abur ivoriu ce a umplut toate golurile din cer şi din pământ. Şi peste tot au crescut flori din culori de muzică şi zbor, de dor şi alinare. Şi după ce am făcut dragoste trupurile noastre au devenit magnetice. Peste tot unde mergeam, acolo unde era dragostea, se lipeau de noi cărţi, figurine de lemn, haine, maşini de spălat, câini pitici, imenşi elefanţi sau oameni de toate vârstele. Noi dezlipeam pe fiecare cu grijă şi ne sărutam locurile fierbinţi. În urma noastră rămânea o lumină mişcătoare ca o aurora boreală. Cam asta e dragostea noastră şi va mai fi exact timp de o veşnicie de ani.

Doi sori la răsărit, doi la asfinţit şi două luni în fiecare noapte deasupra trupurilor noastre.

- Trebuie doar să ne iubim ca să rămânem în viaţă, ziceai, şi ne prindeam unul în altul ca fulgii de păpădie într-un vârtej de aer şi ne înălţam atât de mult până când nu mai aveam înălţime... Cu mâna acopeream soarele tău şi se făcea noapte.

Până în cele mai îndepărtate galaxii se auzea sunetul dragostei noastre, şi-mi tot repetai: - Trebuie doar să ne iubim ca să rămânem în viaţă!

Trebuie

de Costel Nicolau Doi sori în fiecare dimineaţă la răsărit, apoi doi sori la apus. Două luni deasupra noastră ne acoperă prin tavanul subţire şi e vară de o sută de ani, de o mie de ani, de o veşnicie de ani. Aşa neam cunoscut, în mai, când cireşele, numai pentru noi dau rod a doua oară. Tu aveai părul de culoarea mangalului şi-n ochii tăi mai încăpea un Himalaya. Aveai buzele din boabe de rodie şi mâini de caolin. Te mişcai precum un dansator pe o sârmă întinsă deasupra lumii şi eu mă simţeam ca un creştin la a doua venire. M-am îndrăgostit aproape instantaneu. Nici n-am avut cum să nu te plac... Înainte să-ţi atingi buzele de ale mele mi-ai spus că mă poţi învăţa să văd lucrurile care se ascund în lumină aşa cum noi, când eram copii, ne ascundeam în întuneric. Iar când ai vorbit, am auzit sunetul mării în vocea ta, valurile, briza, ţipătul albatroşilor, vocile vesele ale pescarilor, clipocitul peştilor care sar din apă în lumina lunii pline. Ce orb am fost, ce orb, până să văd toate culorile acelea!

Ochii tăi în care încăpea întreg universul picurau în ai mei, gura ta se topea în a mea, ne uneam cerurile cu vârful limbilor. În mintea mea explodau milioane de nuanţe noi, culori pe care nu le pot descrie altfel decât zboruri, muzică, plutire, dragoste linişte şi voluptate, dorinţă şi împlinire şi amestecuri infinite între ele. Mi-am simţit memoria cum întinereşte şi îmbătrâneşte în acelaşi timp. Ca un râu care se umflă, apoi seacă, golinduse de toate reziduurile. Deşi nu-mi aminteam, ştiam că toate durerile dispăruseră şi în plus, ştiam

Bătrânul

de Stelian Necşoi Soarele pătrunse pe fereastră şi aşeză umbra muşcatelor între cana plină cu apă şi farfurioara pe care se găseau doi biscuiţi şi câteva pătrăţele de ciocolată. Pe

30

Anul I, Nr. 10/Octombrie 2013

Negru pe Alb colţul din dreapta mesei, pe o coală de hârtie ruptă dintr-un caiet de matematică, stătea un creion chimic al cărui vârf bont abia se mai vedea. Câteva însemnări, două-trei adunări (câte ceva de-ale gurii şi medicamentele de zi cu zi), umpleau jumătatea de sus a colii, în timp ce în partea de jos era un desen făcut de un copil.

Se uită atent la desen şi zâmbi. Pe faţa brăzdată de riduri adânci, în colţul gurii, bine ascuns sub mustaţa albă şi stufoasă, dar îngrijită, apăru un zâmbet. Întoarse capul şi privi cu drag la mogâldeaţa care se încovrigase sub pătura în carouri galbene şi roşii. Câteva şuviţe de păr negru şi cârlionţat ieşeau ici-colo de sub cuvertură. Îşi întoarse privirea peste bucata de hârtie şi asupra desenului: trei personaje, două mai mari în lateral şi al treilea mai mic între primele două se îndreptau spre o casă ale cărei ferestre păreau doi ochi şi al cărei acoperiş parcă era o căciulă. Da! Parcă era căciula pe care i-o cumpărase de la bâlci acum un an lui Ştefănel, mogâldeaţa ghemuită în pat. O lacrimă îi străbătu obrazul ridat. Îşi aminti durerea care i-a zdrobit inima când a aflat de cumplitul accident. De atunci, Ştefănel îi umpluse zilele înnegurate ale ultimilor doi ani de când Maria, draga lui Maria, plecase printre îngeri. Gânduri, imagini, şoapte, amintiri îl năpădiră dintr-odată. Ce iute fuge gândul!„Bunicule!” Acesta fu cuvântul care îi întrerupse şirul gândurilor aflate într-o goană nebună...

Nepotul se trezise şi îl privea cu ochii lui mari albaştri.

Mâna bunicului se aşeză pe creştetul copilului, iar ochii săi, la fel de albaştri, îi răspunseră un pic trişti: „Bună dimineaţa, Ştefănel!”. „Unde mergem azi?”, întrebă nepotul trăgânduşi scaunul mai aproape de masă, aşa cum îl învăţase bunica, pentru a nu da firimituri în poală sau pe jos.

Ochii lui mari se pironiră în ochii bunicului care păreau ţintuiţi în zare privind la munţii înveliţi în ceaţă. Ghici răspunsul când dădu cu ochii de bucata de hârtie. „A, ştiu: mergem la târg!” şi deodată sări de pe scaun şi fugi la cuierul în care, spânzuraţi de bretele, atârnau pantalonii săi trei sferturi. Înfundă mâna în buzunarul stâng şi scoase câteva monede. „Îmi iau vată de zahăr şi turtă dulce, bunicule!”. Erau cei câţiva bănuţi câştigaţi cinstit de el. Vecinul îi dăduse zilele trecute pentru că îl ajutase să culeagă cireşul din fundul curţii, un cireş cu o coroană bogată, în care bobiţe roşii, mari şi dulci străluceau în lumina soarelui de primăvară târzie. Ţinând bănuţii în pumnul său, se întoarse la masă şi se aşeză căutând privirile bunicului. „Da, da, sigur, Ştefănel”, veni răspunsul bătrânului care se mişca maşinal, cu gesturi sigure şi largi, în timp ce punea ouăle prăjite şi cana de lapte cald pe masă. „Am înţeles că vine şi vecinul, nea Vasile, cu nepoata la târg. Îi luăm cu noi în căruţă”, spuse bătrânul, ca şi cum şi-ar fi continuat discuţia, deşi până atunci fusese cam zgârcit la vorbă.

„Uraa!”, strigă băiatul şi începu să înfulece oul şi pâinea muiată în gălbenuşul auriu, aşa cum îi plăcea lui cel mai mult.„Uşor să nu te-neci”, îl mustră râzând bunicul, care uită pentru o clipă de gândurile care-l neliniştiseră până atunci.

Drumul până la târg nu i se păru prea obositor, ba dimpotrivă! În ciuda soarelui care se înălţase deasupra plopilor înşiraţi pe marginea drumului prăfuit şi care vărsa valuri de raze fierbinţi, Ştefănel stătea de vorbă cu tovarăşa sa de drum cu care chicotea penfundate, ca să nu deranjeze discuţia aprinsă a celor doi adulţi. Ba chiar îi amuza seriozitatea celor doi, care dezbateau aprins cine ştie ce probleme serioase, de oameni mari, pe care le mai auziseră ei şi altădată, dar pe care nu se sinchisiseră să le înţeleagă. Doar se amuzau pe seama nasului roşu al lui nea Vasile, care, atunci când se enerva, devenea şi mai roşu şi era brăzdat de firicele vineţii şi subţiri. De fapt toată faţa îi era roşie şi devenea şi mai roşie, în timp ce ochii se micşorau încreţind pielea din colţuri şi dintre sprâncene. Îşi amintiră chiar, că odată cei doi se certaseră urât pentru un articol dintr-un ziar la care bunicul era abonat şi pe care îl citea duminica, după slujba de la biserică, atunci când se aşeza tacticos, cu pipa în colţul gurii, cu ochelarii pe vârful nasului şi cu pălăria dată uşor pe spate pe banca din faţa porţii. O zi nu şi-au vorbit, nu mai mult. Nu au rezistat. Erau prieteni buni. Copilăriseră împreună, făcuseră şcoala amândoi, ba chiar şi armata. Da cine să-i înţeleagă şi pe adulţii aştia!? „Mai e mult?”, întrebă Măriuca nerăbdătoare. „Nu vezi că se vede în zare turla Bisericii din Gropeni?

Am ajuns!”, răspunse important Ştefănel. „Ţi-am spus că nu mai e mult!”. Într-adevăr, în zare, pe cerul fără pic de nor se contura turla bisericii din Gropeni, ca o pălărie pe care, în loc de pene, oamenii puseseră o cruce aurie ce strălucea în razele soarelui arzător. Era ca un far pentru toţi călătorii ce băteau drumul spre oraş. Ajunseseră deja...

Teroare Invizibilă3/4

de Spiridon Râmniceanu Călin, prietenul intim al unei cunoştinţe apropiate soţului unei colege plecate de un an din firmă, stătea în faţa ei pe bancheta din pluş verde 31

Anul I, Nr. 10/Octombrie 2013

Negru pe Alb dintr-o cafenea pentru fumători. Reuşise să se întâlnească după ce colega ei, fără a şti nimic din problemele Tinei, îi povestise cum alungase fantoma dintr-un conac boieresc transformat în spital de bolnavi psihici şi restituit ulterior urmaşilor grofului. Tăcuse aproape o jumătate de oră ascultând fata relatându-i amănunţit aventurile ei cu „umbra”. Şi de această dată a arătat amănunte ce puteau isca îndoială asupra reticenţelor obligatorii cuprinse în setul pentru femei normale.

- Ai arătat foarte clar evenimentele, cred că am înţeles exact ceea ce a fost… Îţi voi descrie situaţia în care te găseşti, dar, pentru a înţelege bine cum se leagă întâmplările între ele, trebuie să accepţi şi să realizezi faptul că faci parte integrantă şi egală din toate câte se petrec în Univers chiar dacă acestea nu par a fi legate direct de tine. Gândirea şi felul „exprimării” din fiecare moment al zilei generează vibraţii cu aspect propriu, caracterul lor putând tulbura spaţiului astral atât din preajma ta, cât şi cel aflat la marginea Galaxiei. Ele sunt cauza generării unor fenomene puţin cunoscute, neobişnuite pentru noi, dar care deschid o poartă cosmică şi permit contactul cu o lume paralelă, altfel intangibilă. Urmează să găsim cauzele furtunii vibraţionale iscate… Sunt convins că ai principala vină, deoarece felul tău de a fi, comportarea faţă de bărbaţi şi dragoste a generat un câmp de energie în care s-a întremat şi a căpătat forţa manifestării entitatea destrupată agresoare aflată în adormire în alt spaţiu…

- Tot eu sunt?!... Sunt acuzată făţiş că eu iam permis naşterea şi am atras „alcătuirea” prin comportarea neconformă faţă de ceilalţi!... În ce fel?

- Presupun, şi nu mă îndoiesc prea mult, atunci când afirm că dispreţuieşti apropierea bărbaţilor… Ai un logodnic sau pe cineva intim în viaţa ta?

- Crezi că are vreo legătură cu situaţia mea?

Ultimul meu apropiat a fost dat cu capul de pereţi, doar am spus!

- Fusese prima întâlnire… Mă refeream la cineva stabil de mai mult timp! Să lăsăm acest subiect, pare că blochează discuţia! Mă întreb dacă ştii să iubeşti, nu mă refer numai la dragoste trupească… până la urmă şi despre aceasta poate fi vorba! Mă gândesc la gama de sentimente care începe cu simpatia şi ajunge la adorare, trecând prin toate celelalte stări umane de apropiere şi dăruire.

Afecţiunea, măcar plăcerea pentru artă!

- Nu-mi pierd timpul cu poveşti neproductive, conchise Tina aprinzând încă o ţigară. Dacă nu fumezi puteam merge la alt local!

Omul ignoră ultima afirmaţie.

- Domnişoară Tina, este cazul să începi cultivarea acestui palier de sentimente, de la simpatie spre iubirea devoţională… Nu pot detalia ceea ce vreau să-ţi spun, caută literatură sau îndrumare, de aici este nevoie să începi!

- Sunt îndreptăţită să-ţi dau dreptate, deoarece la ultima „vizită” ceva s-a schimbat după ce iam vorbit de nevoile mele şi rugându-l să rămână lângă mine ca „iubit” . Nu ştiu ce a înţeles „el”, în limba lui nu există cuvântul acesta…

- Interesant, nici la chinezi. Te refereai la dorinţele trupeşti?

- Nu numai, mă gândeam, surprinzător la lipsa unui apropiat, prieten viu sau virtual ca „el”.

Parcă s-a încălzit puţin, n-a plecat repede, a rămas lângă mine uimit de schimbarea gândurilor mele, nu ştia dacă să-mi dea crezare. Probabil nu i se mai întâmplase…

- Mă tot gândesc, domnişoară Tina, ce fel de entitate negativă este!? Nu voi spera la cunoaşterea aprofundată a Lumilor Superioare, cu atât mai puţin a celor inferioare din care a venit „alcătuirea”. Întrebarea este dacă a mai fost întrupat vreodată, sau dacă este o emanaţie negativă esenţială… adică formată din gândurile noastre, malefică şi nedemnă să apară cu structură fizică în lumea noastră. Prezenţa lui ar fi, cred eu, foarte dăunătoare, se impune anihilarea răului din el!

- Când mă violenta îl compătimeam şi sufeream pentru nefericirea de a fi subuman, mă întrista veşnicia sorţii lui de nemernic, lipsa şansei de a trăi alături de prieteni cu dorinţa corectării instinctelor sale brutale şi de a avea în preajmă femei iubitoare… Dar, trebuie să-ţi mărturisesc, este un amant absolut redutabil…

- Un gând bun este mai puternic de nouă sute de ori decât unul rău… Numai aşa poate fi învins, prin îngăduinţă, iertare, uitarea răului şi iubire!

- Parcă am mai citit eu undeva această afirmaţie, abia acum sunt tentată să o cred!

- Să înţeleg că în mod obişnuit nu admiteai valoarea, cu neputinţă de calculat a celor patru paşi ai fericirii? Atâta s-a vorbit şi s-a exemplificat această idee încât am avut imaginea unei totale accepţiuni, credeam că toată lumea… Să fi fost eu naiv sau neinformat? Ezoteristul lăsă pentru altă ocazie analiza părerilor sale naive.

32

Anul I, Nr. 10/Octombrie 2013

Negru pe Alb Pentru un timp au tăcut, fiecare încercând să descifreze sensul a ceea ce se spusese. Tina nu zăbovi prea mult asupra ideii, era destul de pragmatică şi nu putea fi preocupată de stările prin care trecea persoana din faţa lui. Necazurile sale îi erau suficiente, dar îşi zise că plimbarea prin zonele spirituale îl făcuse pe individ să vadă viaţa altfel decât o trăiau ceilalţi, adică o realitate modificată. Îi mai putea fi de folos dacă avea o aşa eroare de percepţie a existenţei? De fapt îi cerea sfaturi despre lumea nevăzută care năvălise brutal peste ea, despre o faţă nevăzută de toţi muritorii. Sentimentul inutilităţii deveni insistent, pierduse timpul cu această întâlnire.

- Povesteşte-mi, reveni bărbatul, ultimele şase luni din viaţa ta, până la apariţia… Spune-mi tot ce crezi că trebuie să ştiu în legătură cu munca ta, prietenii, iubirea sau întâmplările obişnuite.

- Am o slujbă anostă, controlor de calitate la fabrica textilă, prea multe femei, prea puţini bărbaţi! Este evident că amiciţia femeilor este grav zdruncinată de competiţia pentru prinderea unui mascul disponibil… Avem puţini în fabrică şi caut… Dar pe unde nu caut? Vrei să ştii că nu m-am iubit cu un bărbat adevărat, cu unul în carne şi oase, unul care să miroasă a transpiraţie…

- Entitatea nu are miros, parfum, dampf?

- Nu, este doar rece, şi scula o are ca de gheaţă, am impresia sinistră că fac dragoste cu un mort! Dacă aş fi avut un iubit nu s-ar fi apropiat de mine atât de mult, aş fi fost apărată… dar, fiind singură, a căpătat putere…

- Ce înseamnă un bărbat, adică iubit sau amant, pentru tine? Vreau un răspuns sincer!

Fata se gândi puţin. Nu se exprimase niciodată fără a ascunde adevărul, iar acum îl putea spune: - Natura a dat femeii o mare pacoste, nevoia prezenţei bărbatului, această fiinţă mizerabilă, dominatoare, pretenţioasă şi stupidă, îmbibată până la saturaţie cu credinţa superiorităţii lui, exploatator al acestei greşeli a naturii, aceea de a ne avea la cheremul său! După mine ar trebui să dispară, chiar am auzit că peste două sute de mii de ani vor fi numai persoane de sex feminin, dar nu voi mai apuca acele zile minunate! Masculii n-au niciun pic de eleganţă, se reped asupra ta să te supună… Fac asta când vor şi cum vor ei, fac dragoste, mai bine spus sex, numai când au capriciul… şi îl au tot timpul!

Mă îngrozeşte faptul că pentru un pic de plăcere, şi aceea scurtă, mă striveşte cu hoitul lui urât mirositor.

- Am înţeles altceva din afirmaţia dumitale anterioară, îţi doreai un bărbat real…

- Culmea este că mi-l doresc aşa împuţit cum ar fi, numai să fie! Cedez… Sau mai bine nu, să dispară tot neamul lor! Eu am o „maşinărie”, un înlocuitor minunat, docil si perfect higienic. Şi nu pute! Nu pot înţelege dualitatea gândurilor mele… Îl resping, dar doresc o prezenţă cu adevărat… masculină, virilă, elegantă, inteligentă, parfumată şi, mai ales, supusă, la ordinul meu!

- Merităm să fim toţi egali!

- Prostii! Niciunul nu este egalul celuilalt, şi, dacă tot ne prostituăm, apoi eu îmi doresc a fi câştigătoarea, fie şi numai în acest fel! Cinstit, mă îngrozeşte întotdeauna momentul când el, masculul, zice „Hai să facem dragoste!” sau ceva asemănător, iar eu docilă, „fericită”, „exultând de bucurie” trebuie să mă desfac şi să mă las pătrunsă numai pentru că aşa a dorit individul, stăpânul!

- Nu simţi, uneori, dorinţa firească a apropierii de bărbat!

- Trăiesc ceva asemănător acestei stări atunci când le permit să se apropie de mine…Dar foarte rar… şi cu regrete!

- Cer scuze pentru următoarea întrebare: ai orgasm sau eşti frigidă?

- Niciodată nu mi-am lămurit povestea asta… Numai „maşinăria”, cum îi spun eu, îmi aduce sarea despre care vorbeşti. Bărbaţii ori nu ştiu, ori nu pot, ori sunt eu pedepsită… totdeauna am impresia că atunci, în acele momentele intime, actul în sine se face tocmai pentru a fi batjocorită, că este folositor numai lui, iar eu sunt doar instrumentul necesar şi suficient! Mă simt oribil… După o oră doresc, totuşi, să mai încerc, să sparg gheaţa trupului meu, să mă încălzesc cu bucuria trăită de celelalte femei.

- N-ai întâlnit niciodată pe cineva masculin, viril, inteligent, supus… şi parfumat?

- Domnule Călin, discuţia noastră ajută la alungarea acelei entităţi barbare?

- Repet afirmaţia de la începutul întâlnirii noastre. Un gând urât, aşa cum par a fi dispreţul sau desconsiderarea unei persoane generează o „formă gând” negativă, cafenie sau neagră, iar aceasta este absorbită de forţele… să le zicem rele, malefice şi astfel, energizate, reuşesc să iniţieze un fapt reprobabil în altă parte a lumii… Poate fi un cutremur, un accident feroviar sau auto, tot ce mintea dumitale consideră o „nenorocire”.

- Ce consideri o formă gând, n-am văzut şi nu-mi închipui…

33

Anul I, Nr. 10/Octombrie 2013

Negru pe Alb - Este un câmp energetic ce pluteşte în jurul fiecăruia dintre noi dacă are asemenea trăiri. Am să fiu puţin scolastic, trebuie să-ţi spun că fiinţa umană trăieşte într-un câmp continuu de energie universală, omul o prelucrează cu gândurile, vorbele şi faptele sale în energii albe, benefice, atunci când se postează de partea „binelui” sau malefice în caz contrar. Morala şi Religia Creştină au definit foarte clar binele şi răul, păcatele, greşelile, aşa că nu le voi repeta, le găseşte fiecare într-o carte de rugăciuni. Voi spune doar că energiile benefice, formele gând albe, sunt luate de către Entităţile de Lumină şi folosite pentru binele ce ne înconjoară…

- Nu sunt pregătită să înţeleg astfel de poveşti! Ce legătură au cu viaţa mea sau a dumitale, cu bucuria sau tristeţea, cu bogăţia, sărăcia, războaiele, bolile?...

- Tocmai ai enumerat elementele răspunsului! Universul a fost creat prin „logosul” Creatorului şi perpetuat prin gândurile noastre… El va arăta aşa cum toate fiinţele din Cosmosul cunoscut sau necunoscut vor gândi şi acţiona, aşa cum se vor strădui să-l dezvolte!

- Domnule, nu putem reveni la necazul meu pământesc?

- Şi Pământul, cu toate fiinţele ce trăiesc odată cu el aparţine aceluiaşi sistem integrat, niciun gest nu poate fi privit independent, toate faptele, vorbele şi gândurile locuitorilor săi alcătuiesc câmpul energetic, cauzal, determinant… Nu ne putem sustrage lui şi legii care-l guvernează: Am mai spus, este Legea iubirii…

- Credeam că mă poţi ajuta, bioenergeticienii, mi-am spus eu, ar putea să alunge pacostea ce mă batjocoreşte…

- Vă rog să mă iertaţi, închidem! Un băiat drăguţ îi privea cu ochi dezamăgiţi frângându-şi, ipocrit, mâinile. Vă rugăm să reveniţi în fiecare zi!

Ieşind pe uşă Tina îi spuse: - Mulţumim, vom căuta să ajungem aici şi mâine seară. Mă conduci până acasă? se adresă lui Călin. Nu stau foarte departe. Chiar nimeni nu are puterea de a mă scăpa!?

- Am mai spus, domnişoară Tina, totul depinde de felul în care dumneata te relaţionezi fiinţelor şi lucrurilor din jur, de maniera de integrare în egregorul planetar, în ultimă instanţă de Iubirea Cristică restituită…

- Dumneata vorbeşti o altă limbă, te referi la alt tip de educaţie, unul dispărut de secole… Nici nu cred că a existat vreodată, oamenii n-au avut un asemenea comportament, într-un număr mai mare

sau mai mic, cu acute sau mai ponderaţi, întotdeauna au fost nemernici! Înseamnă că eu, ca şi ceilalţi, primim iubire, iar noi, într-un fel sau altul trebuie să o restituim cu toate că nu o simţim, n-o vedem, nu ajunge să ne bucure! Ce să restitui din nimic şi la cine să ajungă dăruirea mea?!... Dar cine dintre muritori îmi dăruieşte mie ceva, un cuvânt bun, un sfat, un sprijin?

- Îmi vor fi necesare zile întregi de informare, iar dumitale tot atâtea de ascultare! Am obosit, consumi multă energie din rezervele celor din jur.

Eşti un vampir energetic, nu dai nimic, jefuieşti pe toţi cei care îţi sunt apropiaţi!

Tina s-a oprit şi a cercetat atent faţa bărbatului. Credea că va descifra iritarea sau nemulţumirea, dar Călin zâmbea reţinut. Îl îmbrăţişă şoptindui la ureche: - Dacă urci la mine în garsonieră vei primi tot ceea ce vrei, restituirea integrală a efortului făcut astăzi… a energiei consumate… Nu vei regreta!

Dreptul la nuditate de Sonia Stapan Într-o imagine nud feminină, aceasta poate rămâne mai îmbrăcată ca niciodată. Devine asemenea unei felii de pâine uscate – ai fi în stare să-ţi smulgi fără anestezie dinţii ca să vezi dincolo...

Dincolo de o claviculă acoperită de o epidermă ca de reptilă, dincolo de o coapsă aruncată neglijent într-un unghi ce descoperă, dincolo de... un ochi pătrunzător ce îşi cere dreptul la nuditate.

- Mă duc să mă îmbrac!

- Eşti îmbrăcată, chiar înfofolită în fulare ce nu-ţi lasă un centimetru pătrat la vedere!

- Măcar, îţi dai seama! Stau dezbrăcată în faţa ta şi oglinda e întoarsă cu faţa la perete! Oglinda se văruieşte, aşa cum m-am văruit şi eu în noaptea asta!

- Înseamnă că eşti opacă! Nu mai ai nevoie de fulare şi de solzii care îţi sunt piele!

- Acolo unde ochii nu pot descoperi, corpul se acoperă! Fie în solzi, în fulare, în var!

- Ţi-aş spune să mai rămâi aşa îmbrăcatdezbrăcată. Dar la tine nu a ajuns nimeni vreodată, 34

Anul I, Nr. 10/Octombrie 2013

Negru pe Alb Şi, pe o foaie pregătită strategic, puţin incomodat de cele două instrumente de uz didactic, scrie, cu un tremur uşor perceptibil, ceva ce trebuia să rămână numai pentru cei patru ochi.Contrariată vizibil, cea care trebuia să fie ţinta săgeţii lui Cupidon îngână ce-i trecu atunci prin cap, căci prin... inimă, nimic.

Reuşi totuşi o subtilă ieşire din impas: - Deştept stilou! N-a făcut nicio greşeală de... ortografie. Şi învăţătoarea începe lecţia în prezenţa, încă, a „vânătorului” cu tolba goală.Needificat pe deplin de efectul strategiei sale, dar consolat că secretul lui a fost supus doar riscului minim, profesorul recuperează suportul declaraţiei sale tainice şi se retrage precipitat.

Ca o fatalitate însă, Don Juan cu catalog scapă petecul de hârtie pe care îi demonstrase colegei virtuozitatea longevivului său stilou. Misiva este recuperată imediat de ocupantul băncii întâi, rândul de la catedră. Şi cum inteligenţa infantilă e tare iscoditoare, Nicuşor „scanează” cu coada ochiului propoziţia în două cuvinte, caligrafiată cu unealta cea năzdrăvană, şi se repede după cel care tocmai ieşea pe uşă. Îl trage dezinvolt de mânecă, îi întinde corpul delict şi îi spune şoptit, cu o deductibilă complicitate: - Şi mie mi-i dragă doamna... Dar eu nu-i scriu, că fac greşeli de ortografie... Dacă aş avea stiloul dumneavoastră!

Profesorul simţi frisoane reci pe şira spinării, consecinţa ghinionului neaşteptat. Şi, înţelegând pericolul compromisului deplin, îndreptă mâna nesigură spre buzunarul de la piept, partea stangă.Puştiul, cu luciri în ochi, întinse o mână în întâmpinarea gestului ce-l avea ca destinatar, în timp ce, cu arătătorul celeilalte mâini lipit de buze, rosti şoptit: - Psst!... Dacă nici la mine nu ţine, vi-l dau îndărăt. Şi…rămâne între noi, bărbaţii...

pentru că ai avut grijă să întorci oglinda de fiecare dată când cineva te privea!

- Unde privirea are nevoie de un cristalin artificial, oglinzile îşi urmează cursul lor firesc... coboară din pereţi şi, cum pereţii n-au scări, nu le rămâne altceva decât să-şi întoarcă argintul!

- Şi dacă pereţii ar avea scări?

- Atunci ai privi de sus în jos şi ai vedea o nuditate inversată, aşa cum eu aş urca pereţii şi m-aş suspenda de tavan dezbrăcată!

O scrisoare ... găsită

de Gheorghe Pârlea Un dascăl trecut binişor de prima tinereţe se căznea să probeze dacă amorul său târziu e împărtăşit de o colegă a sa, pe care n-o putea aborda decât în cancelarie, în prezenţa colegilor, sau în clasă, în prezenţa şcolarilor. Iar practica clasică a bileţelelor era riscantă. Căci, la vârsta lui, nefiind „becher”, nu dorea să lase, eventual, dovada păcatului său tainic. Într-o zi crezu că are o inspiraţie socratică şi pregăti un plan „beton”: un mesaj discret, direct şi... la purtător, ca să nu rămână urme. „Niciun risc!”, se încurajă el. Şi, cum intră dăscăliţa în clasă – mărul cel oprit, rumen şi frumos rotunjit, numai bun de cules – hop şi profesorul după ea. Avea catalogul sub braţ şi o planşă asupra lui, ca să spulbere orice bănuială... extraprofesională. Ignorând prezenţa asistenţei inocente din bănci, deschide timid un dialog „didactic” cu învăţătoarea clasei: - Stimată doamnă, îţi spune ceva acest stilou? Şi-i arată colegei, cu oarece ezitare, stiloul abia scos din buzunarul de la piept -partea stângă, evident.

-Nu-mi spune nimic stiloul dumneavoastră! răspunde puţin mirată colega. Dar fiţi mai explicit! solicită ea. Şi profesorul atacă: - Dragă doamnă, stiloul acesta e un stilou deosebit. Deşi îl am de-un sfert de veac, chiar de la debutul meu didactic, scrie fără cusur. Să-ţi demonstrez...

Biserica de la marginea drumului de Anca Tănase Ca de atâtea alte ori, trec şi azi prin faţa bisericii de la marginea drumului. Iisus e tot pe cruce, de dinainte de veci. Nu vine nimeni să-i coboare trupul, să-l ungă cu miresme şi să-l înfăşoare în giulgiuri parfumate. Crucile din stânga şi dreapta Lui sunt goale, cine să-i răstignească pe tâlhari? Nepăsători şi siguri, trec călcând apăsat. Paşii răsună ca nucile sparte. Niciunul

35

Anul I, Nr. 10/Octombrie 2013

Negru pe Alb El: În sfârşit, te trezeşti şi tu şi ziceai că ai nevoie de somnifere să dormi!

Ea: A fost bun sexul de ieri după-amiază! Poate de-aia!

El: Vezi că poți să fii şi drăguță? Nu trebuie să fii scorpie în fiecare minut!

Ea: De-abia m-am trezit! Aşteaptă tu să vezi ce scorpie devin după ceaiul ăsta!

El: Ce-ai să devii scorpie? După toate inepțiile despre inutilitatea vieții pe care le debitezi în permanență? Zău, parcă, te-ai fi născut moartă!

Ea: În sfârşit, ai şi tu revelații înțelepte!

El: Scorpie, din nou!

Ea: Predictibil, nu?

El: Văd că iar te simți rău!

Ea: Şi ce-ți pasă ție dacă mă simt bine sau rău?

El: Du-te dracu` Ea: Hai, lasă sensibilitatea de aparență!

El: De ce, ți-e frică să n-o descopăr pe-a ta de esență?

Ea: Ce ştii tu despre sensibilitatea mea care poate fi scoasă din inerție doar de o dramă colectivă, niciodată de una individuală?

El: Ştiu că undeva se poate săpa până la o fântână! Dar pregăteşte-te, acea fântână vor fi lacrimile tale când o să-ți dai seama unde şi cât de mult ai greşit până acum!

Ea:Şi unde am greşit?

El: Greşeşti în negativism, depresie, ură. Dar toate astea sunt pentru că nu vezi că viața se trăieşte vertical, nu cum te târăşti tu…şi umorul e o artă, nu numai literatura cu care te-ai drogat atâta timp, dar pe care tu o refuzi cu încăpățânarea unui copil ce nu vrea să fie înțărcat.

Ea: (accidental, îi scapă ceaşca de ceai aurită din mână): Oh, Doamne, cred că mă pui să-ți plătesc sume exorbitante pentru ceaşca asta. N-am!

El: Dă-o în p... mea de ceaşcă. Dacă înveți ceva din reacția mea, mă declar satisfăcut!

Ea: Ce, tu, eşti mai preocupat de sensibilitatea mea reprimată, cu accent pe reprimată, decât de ceaşca moştenire de familie? Poate m-am înşelat în privința ta!

El: Parcă, acum scot ceva din tine la suprafață!

nu râde, s-au plictisit să-i ceară să-şi dovedească dumnezeirea, dându-se jos de pe cruce. Îl privesc şi-i văd sufletul, subţire abur luminos, ieşind şi înălţându-se spre cer. Va depune la picioarele Tatălui întrebarea care cutremură lumea de 2000 de ani: “Eli, Eli, lama sabachthani”?

Stau îndelung în faţa bisericii, sperând să capăt un răspuns, Răspunsul!

Tună, undeva departe….nu înţeleg, nu înţeleg. Eli, Eli…strigă El, strig eu?

Cine mi-a spus cândva „răspunsul e în tine”? Nu, răspunsul e în comuniune. Tâlharul însă este întotdeauna singur. Eli, Eli, sunt singură?

Tună întruna sub cerul închis. Aici, pe pământ, ropotul nucilor dezlănţuie iadul. Îmi amintesc de ce va fi: „Să nu fie fuga voastră iarna”.

Stau nemişcată, de teamă să nu-mi aud paşii sunând ca nucile sparte.

Mă uit în palme şi văd un câmp cu maci. Are forma unei inimi. Pulsează. Dureros. Respiraţia capătă ritmul întrebării.

De jur împrejurul meu se conturează un cerc de lumină.

Stau în centrul cercului. E cald ca în adâncul apelor clocite de Marea Pasăre Albă. În afara cercului, zgomotul nucilor sparte e din ce în ce mai puternic. În cerc, e linişte.

Lumina izvorăşte din Cruce. Răspunsul!

Ceaiul de Sonia Stapan Scena 1: Ea: (se trezeşte în timpul nopții pentru a se duce la baie; se împiedică de câteva CD-uri aruncate pe jos) El: Tu-ți dai seama cât de limitată eşti în tristețea ta de cortină care nu păcăleşte pe nimeni.

Ea (după ce se întoarce de la baie, somnoroasă): Lasă-mă naibii să dorm!

(Dimineața) El: Vrei un ceai? Ţi-l servesc din ceşti aurite!

Ea: Da, mulțumesc (şi adoarme la loc) (În timp ce ea dormea, el vorbea la telefon cu soția lui creând invective care nu se mai auzisiră până atunci referitor la Ea...la urma urmei, Ea era cu nouăsprezece ani decât El) (peste vreo două ore) Ea: E foarte bun ceaiul. Mulțumesc!

Scena 2: Ea (plângând): Ţine-mă în brațe, te rog. Eu eram ceaşca aia şi acum sunt făcută cioburi. Lecțiile se învață greu, dar se uită şi mai greu.

36

Anul I, Nr. 10/Octombrie 2013

Negru pe Alb

Fântâna profesorului Puterea dumnezeiască din neputinţă se naşte (Apostolul Pavel)

de Anastasia Moldovan

faţă de aceste fenomene negative în societatea românească demonstrează poziţia lui civică, verticalitatea opiniilor şi poziţiei sale faţă de Republica Moldova.

Recent a adus în discuţie o problemă, începută încă prin anii 1988 -1989, atunci când dl. I. Druţă a propus în faţa şefilor de stat de atunci, în scopul consolidării spiritualităţii, suveranităţii şi stabilităţii statului nostru ridicarea unui monument, ca să rămână peste vremi mărturie a timpurilor pe care le trăim şi deasemenea, revenirea la credinţa milenară în Iisus Hristos. Ideea acestei epopee extraordinare o constituie motivul creaţiei populare, omagiu eroului anonim al baladei „Mioriţa”. Locul pentru faimosul monument Lumânarea Recunoştinţei a fost ales Câmpia Sorocii, care învăluie an de an albia bătrânului Nistru. Monumentul a fost clădit pe o stâncă de asupra apelor. Ca să ajungi la el trebuie să urci 650 de trepte. Acolo sus, o capelă în formă de lumânare înaltă de 29,5 m, lumina căreia pe timp de noapte străbate până la Otaci şi Camenca, scrutează împrejurimile. Monumentul constituie un complex arhitectural sobru şi este unul dintre cele mai importante zidiri din istoria modernă a Moldovei.Ideea propusă de scriitorul Ion Druţă încă în anul 1987 a fost realizată mult mai târziu.

Fiind prezent la ceremonia de deschidere, scriitorul a declarat ca Lumânarea Recunoştinţeireprezintă cea mai controversată operă de artă a contemporanietăţii. El şi-a exprimat speranţa că monumentul va consolida societatea, indiferent de simpatii şi apartenenţă la diferite formaţiuni politice. Monumentul a fost inaugurat la 27 martie 2004. De la înălţimea la care se află acest edificiu se extinde o panoramă extraordinar de pitorească, cu o coloristică accentuată, consistentă a vegetaţiei, ce se reflectă în apele Nistrului şi cu formaţii abrupte ale stâncii, conturându-se treptat într-o cascadă imensă. Acest monument de arhitectură, împreună cu întreaga operă druţiană vor rămâne în memoria noastră colectivă. Însă alta este problema, drept care motiv m-a făcut să scriu aceste rânduri. Ca să urci cele 650 de trepte, să închini o lumânare şi apoi să le şi cobori, nu este atât de simplu. De aceea, I. Druţă, de la Moscova, fiind deziluzionat de starea de lucruri de la noi şi văzând că nu se mai termină vremurile grele pentru Moldova, provocate în primul rând de fărădelegi, delapidări şi furturi crase, îşi simte responsabilitatea deplină faţă de ţară, ca fiind fiu al acestui neam. Speranţa, care-i încălzeşte inima şi îi dă un prilej de bucurie, el o simte atunci, când merge la baştină şi alături de sute de copii gălăgioşi, îndrumaţi de profesori urcă şi coboară scările sorocene la Lumînarea Recunoştinţei. Pe feţele lor se poate citi elan, curiozitate, speranţă. Un lucru însă este trist, sticla de masă plastică cu apă, ce se trece din mână

Ţin în mână ghidul bibliografic „Писатели Москвы”, ediţia din 1987 şi răsfoindu-l, o inscripţie ma făcut să-mi reţin atenţia: scriitorul Druţă Ion. Am avut o strângere de inimă, căci nu este zi în care să nu fie solicitată opera lui din bibliotecile noastre din Basarabia şi niciun alt scriitor nu e studiat atât de mult în programa şcolară cum e studiat Ion Druţă.

La sfârşitul anilor ’60, când în Basarabia noastră a devenit posibilă afirmarea literară a basarabenilor nu numai prin originalitate, colorit şi specific, ci şi prin concepţie, Ion Druţă s-a stabilit cu traiul la Moscova, din motive lesne de înţeles. Scrie, continuă să scrie cum a făcut-o dintotdeauna, în limbile română şi rusă. Şi nu ştim ce e mai bine, cert e faptul, că opera lui dramatică ne-a făcut cunoscuţi pe noi moldovenii în lume, pe scena teatrelor mari din oraşul Moscova şi nu numai. Prin cărţile sale pentru prima oară s-a reuşit să se reprezinte esenţa caracterului moldovenesc, afirmându-l ca pe unul original şi profund, clădindu-i un fundament filozofic în operele sale Frunze de dor, Casa mare, Povara bunătăţii noastre, Sania, Biserica Albă, Sfânta Sfintelor ş.a. A trecut mai bine de jumătate de secol – 55 de ani de la ieşirea sub tipar a celebrei Frunze de dor. Chiar şi unii mari neprieteni ai marelui scriitor susţin că această povestire este de o perfectă măiestrie artistică, practic este unica lucrare literară de proporţii, care s-a bucurat chiar de la apariţie de o mare popularitate din partea criticilor literari şi, cu toate schimbările politice, etice, conjuncturale etc., este prezentă în programele şcolare şi universitare din învăţământ pe tot parcursul acestei perioade de timp.

Ion Druţă scrie astăzi de la Moscova, se interesează de toate, câte-n lună şi-n stele, acordând o deosebită atenţie tinerei generaţii – viitorul ţării noastre. Este adânc îngrijorat de cotele majore ale infracţiunilor şi corupţiei din domeniul educaţiei şi învăţământului la care s-a ajuns, de predarea defectuoasă a limbii române la alolingvi, căci o bună parte din aceşti bacalaureaţi au picat examenele din ultimii doi ani. Luarea de atitudine 37

Anul I, Nr. 10/Octombrie 2013

Negru pe Alb în mână şi insistenta rugă în şoaptă: „Dă-mi, te rog, şi mie o gură”. În legătură cu acest fapt scriitorul I. Druţă adresează o scrisoare deschisă tuturor cadrelor didactice din Moldova. Da, anume profesorilor, căci ei ne sunt spijinul nostru şi la bine şi la rău, căci ei vin cu copilaşii noştri la Lumânarea Recunoştinţei şi le vorbesc de neam şi ţară. Atât ce ne-a mai rămas. În scrisoare autorul încearcă să-şi descarce sufletul, dând vina pe imaginaţie.

Datorită ei, scriitorul a avut clipe de luminare, care i-a permis să vadă o fântână frumoasă în vârful dealului, înconjurată de copii, iar pe colanul ei sta scris cu litere aurite numele oligarhului care a băgat frica în toată ţara.

Altădată a văzut fântâna nou-nouţă jos, la talpa scărilor, cu o inscripţie adânc încrustată în piatră aleasă de Cosăuţi în toate cele patru laturi, cu emblema partidului care, cu siguranţă, la alegerile viitoare...În alt caz o echipă imaginară de mari specialişti veniţi tocmai din Chişinău au făcut lucrări de sondare, dar care au ajuns la concluzia că nu se pot continua cercetările din lipsă de fonduri. Şi tot imaginaţia l-a încurajat pe domnul Druţă, ca în ziua Învierii, aflându-se în trecere pe o ulicioară din îndepărtata Moscovă să întrevadă Câmpia Sorocii, iar acolo, la Zastânca, în vârful dealului, copii adunaţi în jurul unei fântâni frumoase. Deasupra colanului, sub un acoperiş de tablă, luceau în bătaia soarelui două cuvine – Fântâna Profesorului. Aici scriitorul recunoaşte până la urmă,că imaginaţia nu este un blestem, ci este un dar, un mare dar divin.

Cu marea dramă prin care trece azi ţara, învăţătorimea e ultima fracţiune a societăţii care nu e chiar cu totul la pământ – scrie mai departe scriitorul în scrisoarea sa. Fântâna Profesorului nu e atât un scop în sine, cât un mijloc de consolidare.

Scrisoarea marelui scriitor Ion Druţă a fost trimisă şi publicată în ziua de 15 mai, anul curent la redacţia ziarului „Făclia”, săptămânal de informaţie, opinie şi cultură pedagogică. În acest răstimp la adresa redacţiei deja au sosit multe mesaje de susţinere şi încurajare financiară a proiectului „Fântâna profesorului”.

De curând, la 3 septembrie, scriitorul Ion Druţă a împlinit 85 ani. Îi dorim mulţi ani şi prosperari, căci este unul dintre puţinele personalităţi, care încă mai luptă pentru valorile păstrate cu atâta sfinţenie de strămoşii noştri. Maestrul Ion Druţă, ctitorul monumentului „Lumânarea Recunoştinţei”, al muzeului „C. Stere” din satul Ciripcău, fostul judeţ Soroca, şi iniţiatorul multor acţiuni nobile, nu încetează să ne amintească că adevărata comoară a unui popor o reprezintă valorile, el fiind un adevărat păstrător al lor, despre care, cu drag ne vorbeşte prin operele sale de proză, eseistice, dramatice: „Frunze de dor”, „Păsările tinereţei noastre”, „Casa mare”, „Clopotniţa”, „Biserica albă”, „Povara bunătăţii noastre”, „"Balade din câmpie”, „Sfânta sfintelor”, „Doina” şi altele, care fiind traduse în mai multe limbi

au vrăjit spectatorii teatrelor din diverse oraşe ale lumii, ducând astfel faima basarabenilor peste hotarele ţării.

Basarabia, dragostea mea de Maria Niculescu Basarabean,muntean sau ardelean, Avem acelaşi loc sub cer cu soare, Suntem, de aur, boabe,-n spicul care Azima-şi dăruie. Nestins alean Rămas-a încă vis, dar Ceru-i bun, Avem speranţe întru împlinire, Biruitori, vom împărţi iubire, Inundă-se pământul cel străbun!

Argint vom plânge peste necuprins Destinul să-mbunăm, spre îndurare, Rodi-vor, iar, din veacuri de-aşteptare Arzânde flăcări, teama ce le-a stins.

Genuni s-or veşmânta ambiental, Oglinzi lua-vor locul neluminii, S-or naşte albe flori, muri-vor spinii, Tocmi-vom Prieteniei piedestal.

Edili ferice-n sacru legământ A Aurorei rază ne vestească Miracol sfânt în Ţara Românească, Eden voim pe-al patriei pământ, Alese gânduri, Domnul le-mplinească!

Imn Moldovei

de Mircea Coroş Moldova s-o străbatem cu piciorul Desculţ, că nu se intră-n sanctuare Cum au făcut cândva barbari călare De i-au arat cu săbiile ogorul!

Desculţi să ne purtăm ca la-nceputuri Peste însângeratele Posade Albastru cerului în lacrimă ne cade Şi peste pieptul celor morţi pe scuturi Desculţi prin holde le-om purta onorul Cu-albastru-n ochi, la roşii osuare Viaţa ni-i Moldovei închinare Împodobindu-i tâmpla, TRICOLORUL !

38

Anul I, Nr. 10/Octombrie 2013

Negru pe Alb

festin? Atunci ar însemna domnule, că admiratorii dumneavoastră v-au înțeles greşit opera. Spuneți despre dispariția cuvintelor, cum că ar fi un lucru deosebit de tragic. Dar domnule, nu ar fi mai tragic neînțelegerea lor?

Când dumneavoastră vorbiți atât de frumos despre libertate, şi despre elasticul literaturii care permite oricui să tragă învățături, să vă aplaude o sală întreagă doar pentru fizicul şi numele dumneavoastră? Nu e mai tragic domnule să nu fiți înțeles? Sau contează doar estetica? Pentru că admiratorii dumneavoastră asta lasă să se înțeleagă. Ei nu vă citesc opera întreagă, ci caută să găsească părți din ea. Să o taie în bucăți după bunul plac şi să aleagă doar cuvintele frumoase cu care mai apoi să umble pe străzi,lipite de frunte, aşteptând să fie aplaudați. Mulți de asta vă caută domnule.

Alexandru-Daniel Cenuşă

Dispariţie sau neînţelegere?

Că lumea care vă înțelege vorbeşte aşa frumos de dumneavoastră şi ei nu vor să rămână pe dinafară. Vor să fie în rând cu lumea, să nu fie ignoranți. Dar ei ignoră totul. Chiar şi pe dumneavoastră. Vă sfidează opera completă şi apreciază doar bucăți care de cele mai multe ori, luate separat, sunt superficiale. Pentru ei e o mândrie să afirme că vă cunosc, dar niciodată nu au dorit să stea cu dumneavostră la masă, cu tot chinul amprentat pe foi. Au preferat doar să vă salute de la geam. Fără dorința de a vă citi în totalitate. Asta ați dorit domnule? La asta v-ați aşteptat în momentul când ați pus creionul jos? Şi atunci, să mă supăr eu domnule, că ei nu înțeleg ce vreau să le spun despre dumneavoastră, când nici ei nu înteleg cuvintele aşa cum ar trebui? Pentru ce să mă lipesc de ei în prelegeri? Eu vorbesc, tot eu aud. Preferă să îşi pună degetele în urechi şi ignoranța pe ochi, şi să vă slăvească mereu, neputând să accepte că poate şi dumneavoastră vă înşelați uneori. Şi atunci domnule, refuz să mai stau de vorbă cu „admiratorii” dumneavoastră, care vă cunosc numai după nume şi de prin vecini. Prefer să vă întreb direct pe dumneavoastră.

M-am săturat de cei care se îmbracă în citatele altora, dar fără să se asorteze, sau îşi aleg mărimi mari pe care nu pot să le poarte. Ies în lume şi strigă în gura mare că sunt culți doar pentru simplu fapt că apreciază numele din paranteza de după punctul ce închide citatul. Şi aşa scot ei cuvinte din context ca şi cum ar scoate o inimă dintr-un corp perfect sănătos, aşteptându-se să aibă aceleaşi rezultate. În ziua de azi nimeni nu îşi mai pune întrebări, despre sensul cuvintelor ori despre posibilitatea ca marele scriitor să se fi înşelat. Dar ei nu mai pun problema aşa. Ei văd numele şi apreciază. Nu contează ce zice. Dacă lumea îl ştie de filosof, înseamnă că probabil e unul. Dar îşi închid ochii fără a avea dorința de a parcurge vreo etapă care să ducă în final la acelaşi rezultat precum al scriitorului. Sau poate nu la acelaşi rezultat.

Sau ce, domnule? Trebuie să fiu mereu nevoit să înghit felul de mâncare preferat de dumneavoastră şi detestat de mine? Sau probabil când dumneavoastră serviți cina, n-aş avea dreptul să mă ridic de la masă, doar pentru a nu fi criticat de ceilalți pe care i-ați invitat la 39

Anul I, Nr. 10/Octombrie 2013

Negru pe Alb Ce e mai grav domnule? Dispariția cuvintelor sau neînțelegerea lor?

Jesus was a carpenter totul se iartă şi se uită. mai puțin ispitirea mai puțin Adam mult mai puțin din Eva. cineva o să vină la poartă şi-o să-ntrebe, cu ce treabă pe aici? eh, mai nimic, cu moartea. o conduceam acasă şi-a dat viaţa peste noi. dar nu-ţi fă griji de asigurare îmi tâmplăresc coşciugul singur.

Ce arde chiar şi aşa nu mi-e frică de topor. nici măcar n-o să tremur pe lemnar. şi de-am să rezist la prima lovitură am să mă urc la loc, şi nici aşchite n-am să scot din mine. teama, o am din faptul că sunt doar un lemn.

În timp ce dormi, timpul mănâncă pe ascuns Angoasă (pe certificat de toamnă)

am văzut cândva un om c-un pas mai mare decât el. de pe geam, îi puteam măsura viața între degetul mare şi cel arătător. o ținea-ntr-o pungă la sub braț, strânsă, ca pe-un rest.

să te fi dansat când fusta largă îți atingea coapsele într-un zâmbet plin ce ține zid, n-aş fi putut să mă gândesc decât la tot ce ascunzi în sunetele nopții cu fructul copt, un bilet pe tâmple căci niciodată între noi cuvântul nu va fi o poartă ruginită.

şi se ducea-nainte, fără oprire, ca pe nişte şine vechi pe care calci indiferent.

şi tot mai multe voci aud sub pleoape şi ziua-mi pare umbră timidă sub sânii tai.

am văzut cândva un om ce se ducea spre moarte, cu-n pas mai mare decât el; şi m-am trezit,

cu degetele strig să nu mă căutați e toamnă şi miresele au nasul lung.

cu paşi timizi

40

Anul I, Nr. 10/Octombrie 2013

Negru pe Alb

Pictorul Ioan Nicoară sem la asta. Mi-am revăzut, atunci, jurnalele scrise de-a lungul anilor, am selectat poeziile răspândite prin ele şi, sub îngrijirea vărului meu, mi-a apărut volumul acela mic de poezii. Am scris şi o carte de proză ,,Zăpezile copilăriei”, tipărită la Editura Lumina la Oradea; acolo sunt mai multe povestiri, care redau întâmplări din satul meu, cu părinţii mei, vecinii, felul de viaţă al sătenilor.

de Lăcrămioara Teodorescu Pictorul Ioan Nicoară s-a născut în localitatea Sohodol din judeţul Alba, dar a emigrat în America.

Cu toate că a plecat din ţară în urmă cu 30 de ani şi a vizitat lumea întreagă, România este pe primul loc în sufletul său. Pictura a fost ca o alinare a dorului de ţară.

Primele picturi realizate pe pământ american le-am făcut din memorie, pictându-mi casa natală, dealurile din jurul Sohodolului, locul unde m-am născut, în judeţul Alba, lucruri pe care le-am păstrat în suflet. Tema mea predilectă o reprezintă viaţa rurală, natura şi ocupaţiile ţăranilor de la sat. Întrebat care a fost momentul apropierii sale de artă, pictorul a mărturisit: ,,După şapte clase din comuna mea natală - Sohodol (judeţul Alba), m-am dus la Cluj şi am fost acceptat, în urma unui examen, la Şcoala medie de arte plastice, specializarea Pictură.

Am urmat doi ani la Cluj, după care a trebuit să abandonez din cauza motivelor financiare. În '54, au fost oprite bursele tuturor elevilor de la ţară ai căror părinţi aveau pămînt, considerându-se că, vezi Doamne, aceştia pot să-şi întreţină copiii. Şi atunci am renunţat, pentru că era foarte greu pe timpul acela. Tata avea două hectare de pămînt, dar nu prea productiv, fiindcă era o zonă deluroasă. Apoi am mai urmat, un an, o şcoală profesională la Ocna Mureş, la specializarea zugrav-vopsitor. Şi am început să lucrez ca vopsitor. Dar culoarea mi-a rămas în sânge şi în timpul liber întotdeauna am încercat să pictez.

Poezia mi-a plăcut foarte mult şi am memorat zeci de poeme. Eu aveam jurnale, consemnări, mai mult sau mai puţin aduse la zi. Acolo am mai trecut şi câte o poezie. Un văr de-al meu care e poet, Nicolae Nicoară (acum e în zona Aradului, la Şagu), mi-a sugerat să le strâng şi să le public. Eu nu mă gândi-

Este artist amator „nu am făcut nicio facultate, pictez din plăcere”, a povestit pictorul Ioan Nicoară.Aflat în Statele Unite ale Americii, acesta a început să picteze peisaje din ţara natală pentru a-şi potoli dorul de casă. Tablourile sale, au ca subiect România rurală, splendoarea peisajelor surprinse de ochiul şi, mai ales, de sufletul artistului.

Când a plecat peste ocean, nu ştia ce avea să îi rezerve viaţa, dar acum este fericit. „Am plecat din dorinţa de mai bine, asta e clar. Ni se pare mereu că grădina vecinului este mai verde decât a noastră, dar, umblând prin lume, mi-am dat seama că încă nu s-a descoperit societatea perfectă. Nu este nicăieri. De asemenea, am realizat că ţara noastră, România, căci 41

Anul I, Nr. 10/Octombrie 2013

Negru pe Alb este încă ţara mea şi va fi mereu, este cea mai frumoasă. Nicăieri nu este ca acasă şi nici măcar America nu îmi oferă atâtea satisfacţii ca România.

Am fost în zeci de ţări, dar când vin în România vin ca în grădina raiului, nu exagerez. Fiecare meleag are frumuseţea lui. La mine, aici, în România, mă simt cel mai bine“, a spus artistul. În ultimii ani, a revenit de mai multe ori în România pentru a prezenta publicului de aici tablourile sale.

Pe lângă faptul că Ioan Nicoară pictează, el scrie poeme şi vorbeşte fluent şapte limbi de circulaţie internaţională.

CĂSUŢA NOASTRĂ Să te prăvăli aştepţi acum Căsuţă albă de demult Pereţii ţi-s deschişi la drum Şi coperişul nu-i mai scut.

Se cerne apa prin şindrilă Şi talpa de tîrnaţ s-a dus Şi-mi vine să te plâng de milă Şi tu nimic nu ai de spus?

Stai singură, tăcută-n ploaie Şi te topeşti pe zi ce trece Pe frunte-acum îţi curg şiroaie E ploaia toamnei, ploaie rece. Ţi-aştepţi sfârşitul în tăcere Locaş al mărturiei mute De bucurie şi durere Şi-al amintirilor pierdute.

42

Anul I, Nr. 10/Octombrie 2013

Negru pe Alb Inspirația poate să vină din tot ceea ce ne înconjoară. Din ieşirile în natură, călătorii şi chiar cititul unor cărți. Sunt atras foarte mult de jocul de lumină şi umbră care pică pe corpul uman sau pe anumite obiecte. Desigur, pentru nuduri, balerine ți natură statică, am modele.

Cristian Duţulescu de Lăcrămioara Teodorescu Cristian Duțulescu s-a născut la 28 noiembrie 1969, în Bucureşti.

Artist plastic profesionist, absolvent al Şcolii de Artă, secția pictură, clasa profesor Titus Drăguțescu. Participant la expozițiile şi Saloanele organizate atât de Uniunea Artistilor Plastici din Bucureşti, cât şi de alte galerii de artă prestigioase din țară. Membru al Uniunii Artistilor Plastici din Bucureşti.

Trei premii locul lll la expoziții-concurs organizate de Liga Navală Română şi Forțele Aeriene Române, în Bucureşti la Cercul Militar Național, anul 2011 şi 2012. Premiul ll, la Expoziția concurs, organizată de Liga Navală Română, august 2013. Premiul l, secțiunea pictură la Concursul Național organizat de revista literară „Dor de Dor”, din localitatea Dor Mărunt, jud Călăraşi, august 2013.

Reveniţi asupra unui tablou de obicei sau “e gata din prima” cum se spune?

Existî într-adevăr lucrări cu un grad de dificultate mai ridicat, şi atunci trebuie să revin cu retuşuri asupra picturii. De obicei, îmi place şi mă străduiesc să termin lucrarea "din prima", după câteva ore bune de muncă.

Ce părere aveţi despre direcţia, tendinţa actuală în pictura românească, dar şi în cea mondială?

La fel ca şi în alte domenii, pictura are evoluția ei şi consider că e firesc să fie într-o continuă schimbare. Personal, sunt adeptul lucrărilor în stil clasic şi încerc prin harul meu, să bucur ochiul şi sufletul admiratorilor de frumos prin lucrările realizate de mine. Recunosc faptul că nu sunt atras de tendințele noi în materie de artă. Percepția artistică a publicului este cea care contează în alegerea stilului unui artist.

Credeţi că se poate trăi din pictură în România?

Din fericire, reuşesc să-mi vând lucrările destul de bine şi trăiesc din artă de aproximativ douăzeci şi cinci de ani! Dar cunosc şi persoane care, datorită stilului abordat, nu sunt apreciate de public şi rezultatele sunt pe măsură.

Povestiţi-ne un pic despre expoziţiile pe care le-aţi avut până acum!

Domnule Duţulescu vă rugăm să ne împărtăşiţi şi nouă câteva informaţii legate deactivitatea dumneavoastră.

Desigur, sunt onorat şi în acelasi timp emoționat să vă acord acest interviu!

De unde pasiunea pentru artă? Aţi moştenit pe cineva din familie?

Am fost atras de desen încă de la o vârstă fragedă.

Talentul l-am moştenit de la bunicul meu, din partea mamei, el fiind sculptor în piatră. Într-una din zile, am fost cucerit de un desen executat de el, în tehnică mixtă, acuarelă şi creioane colorate, care reprezenta un cocoş de munte cu un penaj foarte frumos colorat. Pot să spun că de atunci, am fost atât de motivat, încât nici în ziua de astăzi, nu mam mai despărțit de această înclinație, desenul, pictura.

Până în prezent, am participat la Saloanele şi Expozițiile de grup şi colective, organizate de Uniunea Artiştilor Plastici din Bucureşti şi la alte expoziții organizate de mai multe Galerii de Artă din capitală. Am avut onoarea să particip la expoziții-concurs, organizate de Liga Navală Română, având ca temă peisajul marin şi o altă expoziție-concurs, organizată de Forțele Aeriene Române, cu temă aviatică, unde am obținut numeroase premii. Nu în ultimul rând, în acest an, am participat şi la concursul național, secția pictură, organizat de Revista „Dor de Dor”din localitatea Dor Mărunt, Județul Călăraşi, revistă patronată de cunoscutul scriitor, Dl. Marin Toma, unde am obținut locul întâi. Din palmares îmi

De unde vă inspiraţi de obicei pentru lucrările dvs? Călătoriţi, aveţi modele pentru nuduri, mergeţi în natură?

43

Anul I, Nr. 10/Octombrie 2013

Negru pe Alb lipsesc expozițiile personale. Dacă îmi permiteți, fără lipsă de modestie, vă spun că lucrările mele au fost apreciate de public şi s-au vândut destul de repede, din aceasta cauză nu reuşesc să adun suficiente tablouri pentru a organiza o expoziție personală. Sper ca într-o bună zi, acest vis să mi se îndeplinească.

În încheiere țin să vă mulțumesc frumos pentru acest interviu. Apreciez mult efortul pe care îl faceți în promovarea artistilor şi mă înclin în fața dumneavoastră cu adânc respect. Pentru admiratorii mei, vreau să le mulțumesc din suflet pentru că sunt mereu alături de mine şi mă susțin. Prezența lor este atât de benefică pentru actul meu de creație. Să fiți fericiți şi să aveți parte numai de bucurii!

Vă este greu să vă despărţiţi de lucrările dumneavoastră?

Da! De cele mai multe lucrări mă despart destul de greu, având in vedere faptul că pun suflet şi muncesc foarte mult pentru realizarea lor. Până la urmă trebuie să se bucure cineva de lucrările respective, mă obişnuiesc cu gândul şi mă declar fericit.

Care au fost cea mai mare satisfacţie şi cel mai dificil moment din carieră?

Din palmares îmi lipsea premiul întâi, şi după cum am răspuns la o întrebare anterioară, visul mi s-a îndeplinit în acest an, la decernarea premiilor concursului național, secția pictură, organizat de revista „Dor de Dor” din localitatea Dor Mărunt, Județul Călăraşi, unde am obținut mult aşteptatul premiu. Cu această ocazie, vreau să mulțumesc din suflet organizatorilor acelui eveniment, care au dat dovadă de mult profesionalism.

Mai este pictura apreciată astăzi în România? Mai există oameni pasionaţi de pictură care investesc în acest domeniu?

Cu siguranță şi în România, există multe persoane care apreciază şi cumpără artă.

Colecționarii şi iubitorii de artă pot achiziționa tablouri din galeriile de artă, săli de expoziții sau case de licitație. Mi-am trecut în palmares încă o reuşită, atunci când la renumita Casă de Licitație Monavissa din Bucureşti, printre multe alte lucrări adjudecate, s-a numărat şi un tablou semnat de mine, care acum face parte dintr-o colecție particulară de artă din Italia. Orice persoană poate să îşi satisfacă plăcerea de a achiziționa un tablou, sau de a deveni un mic colecționar. Chiar dacă pictorii sunt mai puțin cunoscuți, iar valoarea scăzută, viitorul poate să-ți valideze alegerea şi să fii proprietarul unei opere valoroase.

Câteva cuvinte iubitorii de artă.

de

încheiere

pentru 44

Anul I, Nr. 10/Octombrie 2013

Negru pe Alb

Între aceste divinităţi zoomorfe, Lupul şi Calul şi aştrii care măsoară timpul oamenilor, Luna şi Soarele, sunt tainice legături: lupul este asociat cu astrul lunar căruia îi cântă noaptea urlând, calul este legat de astrul solar pe care l-ar ajuta zilnic să urce pe bolta cerului, de la răsărit până la zenit.De aceea, sărbătorile dedicate lupului sunt grupate pe timp de iarnă, iar cele ale calului (Caii lui Sântoader, Joia Iepelor, Paştele Cailor ş.a) sunt concentrate pe timp de vară.

Artă tradiţională Căluşul - dans popular cu puteri magice.

Ceata Căluşarilor, armată cabalină a Zeului Căluş.

Ceata de Căluşari este o herghelie divină care luptă alături de zeul lor Căluş împotriva forţei năprasnice a Rusaliilor (Ielelor). Eliberat în parte de funcţia magică de altădată, jocul căluşarilor a fost preluat şi valorificat scenic de echipele artistice de amatori şi profesioniste.

Ceata căluşarilor, strict ierarhizată (mut, vătaf, ajutor de vătaf, căluşari, stegar), este alcătuită din bărbaţi viguroşi care, prin piesele de port purtate, nume (căluş, căluşar), imitarea tropăitului şi galopului în timpul jocului, prin gesturi etc., caută să semene sau să se confunde cu caii. Căluşul în formele lui atestate în ultimele secole, se practică şi este cunoscut ca cel mai reprezentativ obicei, cel mai impresionant spectacol şi una dintre cele mai importante şi valoroase creaţii populare româneşti.

Ritualul îndeplinit de ceata căluşarilor traduce o necesitate omenească, oferă simbolic explicaţii coerente la anumite aspecte ale vieţii individuale şi sociale. Obiceiul căluşarilor are un rol esenţial în desfăşurarea normală a vieţii din comunitate. El sustrage şi protejează comunitatea împotriva agresiunii Ielelor, făcând din acestea o ameninţare

de Mariana Dobrin O formă contemporană de supravieţuire a cultului calului este Căluşul, ceremonial moştenit de români de la strămoşii lor autohtoni, geto-daci. În calendarul tradiţional sunt atestate trei tipuri de dansuri căluşăreşti: Căluşul la Rusalii, Calul şi Căiuţii la Anul Nou, Căluşerii la Crăciun şi Rusalii. Cel mai cunoscut dintre acestea, Căluşul, a fost declarat la 24 noiembrie 2005 capodoperă culturală a omenirii şi inclus pe lista Patrimoniului Cultural Imaterial al UNESCO. În calendarul popular, anul pastoral era structurat pe două anotimpuri: iarna, patronată de lup, personificare a întunericului şi frigului, şi vara, patronată de cal, personificare a luminii şi căldurii.

45

Anul I, Nr. 10/Octombrie 2013

Negru pe Alb transcendentă şi întotdeauna prezentă, care pretinde să fie domolită prin rituri corespunzătoare. În Săptămâna Rusaliilor, oamenii nu au voie să lucreze la câmp sau cu animale; sunt interzise spălatul, făcutul curăţeniei, cusutul, sacrificatul păsărilor, urcatul în copac sau de a pătrunde şi poposi, în timpul nopţii, pe teritoriul Ielelor (păduri, câmpuri, grote, pe malul apelor). Nerespectând aceste interdicţii impuse de Iele oamenii sunt „luaţi din căluş”.

Căluşarii, prin jocul lor, apără comunitatea şi atunci când este nevoie să vindece şi să repare relele pricinuite oamenilor de forţa nefastă a Ielelor. În unele zone, în timpul ritualului de vindecare a celor „luaţi din căluş”, alături de căluşari jucau şi un număr egal cu al lor, de femei numite crăiţe sau căluşeriţe, ele fiind nevestele şi în acelaşi timp ajutoarele lor. Căluşul, numit şi „Căluşer” sau „,Călucer” a fost şi este, în continuare prin anumite acte, încă perceput ca un ritual. Căluşul reprezintă un obicei de mare complexitate atât din punct de vedere funcţional cât şi al limbajelor utilizate, din care dansul ocupă lucul preponderent.

Prestaţia rituală a căluşarilor Pentru a asigura protecţia întregii comunităţi, căluşarii jucau în tot satul, pe muzica lăutarilor plătiţi de ei. Dansurile erau reiterate zilnic, pe perioada Rusaliilor, adică atâta timp cât există pericolul ca oamenii să fie agresati de Iele. Jocul lor se desfăşura între răsăritul şi apusul soarelui. După acest moment dansul devenea periculos pentru ei, întrucât nu mai beneficiau de lumina protectoare a astrului solar, de forţa acestuia de a ţine la distanţă Ielele. Jocurile lor alungau Ielele, împiedicându-le să se aproprie de oameni. Totodată, pentru a-i feri de boli, în speţă de „luatul din călus”, căluşarii împărţeau sătenilor usturoi şi pelin. Oamenii le ţineau asupra lor, la brâu, sau le mestecau, unii ungeau ferestrele şi uşile cu usturoi în combinaţie cu pelin în acelaşi scop profilactic.

Un alt mod de apărare împotriva „Sfintelor” era ca sătenii să joace alături de căluşari sau îşi dădeau copiii să fie purtaţi în braţe şi jucaţi de aceştia.Căluşarii apărau comunitatea şi totodată se apărau pe ei, prin folosirea unor „arme” cu puteri magice: bâte, săbii din lemn şi chiar prin zgomotul pintenilor şi zurgălăilor de la opinci.

Căluşul ca ritual Căluşul se performa în virtutea credinţei, în eficacitatea lui magică: profilactică şi apotropaică, vindecatoare a bolii numită „luat din căluş”, fertilizatoare şi fecundatoare. Numărul impar al căluşarilor, ca şi cea mai mare parte a actelor performate de aceştia, se leagă de credinţa în existenţa şi prezenţa pe pământ, între Sodorul Rusaliilor şi Rusalii, a Rusaliilor, fiinţe supranaturale, deosebit de agresive şi periculoase pentru oameni cât şi pentru animale, deoarece ele nu acţionează în mod individual, ci în grup. De aici constituirea căluşarilor în ceată, ei fiind nedespărţiţi pe toată perioada Rusaliilor. Căluşarii trebuiau să-i apere pe oameni de Iele, pentru ca aceştia să nu se îmbolnăvească şi, în acelaşi timp, să-i vindece atunci când, încălcând interdicţia de a lucra în perioada Rusaliilor, ereau luaţi din căluş.

Numărul impar al căluşarilor corespundea celui al grupului Rusaliilor, numai acţionând în grup, dar într-un grup egal cu numărul impar al Ielelor, căluşarii puteau ţine piept atacului acestora şi le puteau domina, dacă sunt cu soţ, ei nu mai pot vindeca bolnavul.

Obiectele cu putere magică Vătaful leagă clopoţei şi panglici colorate la picioarele căluşarilor, rostind vrăji cu rol protector.

După toate pregătirile şi rostirea jurămintelor de frăţie, căluşarii sar peste steag, o prăjină lungă, în vârful căreia se leagă o năframă albă sau roşie. Pe steag, mai sunt legate căpăţâni de usturoi, fire de pelin şi spice de grâu, câţi căluşari sunt în ceată.

Usturoiul şi pelinul, în mod deosebit, erau venerate drept obiecte magice, cu rol de protecţie şi de tămăduire. A rămas de poveste păţania unor căluşari din Pădureţi, judeţul Argeş, care au refuzat categoric să urce pe scenă fără usturoi.

46

Anul I, Nr. 10/Octombrie 2013

Negru pe Alb

Politehnică şi am admirat cele mai frumoase apusuri ale tinereţii din amfiteatrele unei magice experienţe. În Politehnică am ascultat ţin minte Mahavishnu, John McLaughlin, Santana, Led Zeppelin, muzică la limita cenzurii în acea vreme, după care plecam cu un tren de noapte spre oraşul meu.

Bucureştiul a fost ca o mare dragoste, era magic, noaptea mai ales, era de necuprins, era aristocratic şi cu tabuurile lui, Bucureştiul de atunci, de Elena Vornicescu cel de acum nu-l ştiu.

Sunt foarte mult legat de mare, cred că o parte din sufletul meu a rămas acolo unde pe la vreo Nu eşti mai presus decât cel mai prejos gând al tău, douăzeci şi ceva de ani am avut certitudinea că este real cântecul lui Aznavour „Mourir d-aimer”, că se Nici mai prejos decât culmea dorinţelor tale, poate trăi aşa ceva. Poate într-o altă viaţă voi locui la În toată firea nu există minune un ţărm marin, acolo unde cred că am mai fost, la La care ambiţia să nu poată râvni.

Marea Nordului.

Omule! N-ar fi astru,soare sau stea Îmi plac animalele, pisicile sunt slăbiciunea Ca să te poată cuprinde,dac-ai şti ce eşti tu. mea, câinii m-au făcut să înţeleg ce înseamnă (autor necunoscut) disperarea şi suferinţă în ochii lor, ce mod de comunicare extraordinar au şi cât de umani sunt de Astăzi vom face cunoştinţă cu omul din multe ori. Iubesc papagalii, cea mai inteligentă tren-Mihai Katin pasăre, un dar de la Dumnezeu, delfinii de care ne leagă secrete ce nu le ştim încă şi nu în ultimul rând Ce-şi aminteşte pasagerul Mihai Katin? „Scriu ceva despre mine, adică un monolog în gorilele pitice pentru că au un ceva misterios şi o care mă întreb cine sunt şi poate mai precis de ce încă blândeţe în firea lor pe care noi rar o învăţăm.

O mare parte din viaţa mea au însemnat drumuri, sunt, dacă îmi vin în minte prietenii pe care i-am lucrez acasă doar de câţiva ani. O mare parte pierdut în anii aceştia de o cinică absurditate.

M-am născut într-o vară, este anotimpul Câmpina a scris un frumos roman personal, mă întreb preferat, mai ales nopţile au o magie a nesomnului, a dacă l-aş rescrie, cu toate păcatele lui de neiertat, cu dorinţei de a te desprinde de cotidian. Ziua este o nebunia de a iubi dincolo de limite! Ăsta să fie un problemă, o încercare a puterii de a îndura canicula, inginer? Nu se poate! Ba da, însă pentru orice vis trăit dar noaptea... nimic nu se compară cu o noapte de se plăteşte şi am plătit. Ceva m-a ajutat enorm, muzica, nu, nu ascult decât rar cea clasică, pentru vară!

Ploieştiul este oraşul meu în totalitate, de la mine totul începe şi se termină în blues sau jazz, nu prima iubire. Oare şi al ultimei?... Nu ştiu... urbea nu sunt de un rafinament chiar atât de înalt, mi-am are ceva care să îţi lase amintiri, nu este centru de asumat de multe ori riscul să ascult raţiunea cultură, a fost şi încă este centru industrial, dar aici sufletului, a inimii şi nu pe cea a minţii.

Familia m-a înţeles, oarecum, cel mai mult fiul am învăţat să visez, dacă ştii să cauţi găseşti şi în griul fierului o inspiraţie, sunt oamenii care îţi rămân în meu, nu reproşez nimănui ceva mai ales că de multe memorie, este duritatea muncii dusă la o anume artă, ori trebuie răbdare ca să înţelegi.

Dacă ar fi să mă regăsesc într-un tablou, cred de aceea iubesc Ploieştiul, cu toate focurile lui de la că aş prefera uneori Giorgio de Chirico. Un scriitor rafinării, cu acel miros de păcură după câte o ploaie preferat, Constantin Toiu şi ca poeţi, Nichita de lângă puternică... şi mai iubesc Bucureştiul, pentru că acolo am găsit spaţiul fără limită, acolo am studiat la inima mea şi Ion Minulescu. Iubesc enorm teatrul, de la Ionescu la Kiriţescu, să nu uit, în muzică am câteva 47

Omul din tren – Mihai Katin

Anul I, Nr. 10/Octombrie 2013

Negru pe Alb lucruri mai speciale le zic eu, romanţele Ioanei Radu, Liviu Vasilică şi îmi place sunetul ţambalului, de fapt şi în poezie eu caut întâi sonoritatea, muzica!

Cam atât despre un anonim dintr-un mare nod feroviar, trenuri, prima mea pasiune, acum le văd doar cum trec, de fapt sunt şi eu un pasager, din întâmplare dintr-o oarecare viaţă. Câţiva ani am coborât la Ploiesti-Vest” Interviu realizat la 3 iulie 1) Aveţi un nume mai deosebit decât cele româneşt.

Care e originea lui?

Numele nu este românesc, de fapt este cuprins în alt nume, dar eu prefer acest Katin!

Eu, însă, gândeam că e de origine slavă şi prin analogie cu numele des întâlnite cum ar fi Amariei, Apetrei, de ce nu ar fi şi Acatei, care dacă l-am traduce ruseşte ar fi KATIN, adică fiul Catei (Ecaterina) şi dacă dau frâu ,,cercetărilor” mele, atunci gândul mă duce la curtea domnească rusească...

3.Visezi la o carte tipărită? Ce păreri ai despre cărţile editate în prezent. Merită toate să stea pe rafturile bibliotecii lui Mihai Katin?

Dacă visez la o carte tipărită? În ultima vreme visez, adică închid ochii şi vreau să aud foşnetul mării, să simt nisipul, aerul sărat, ţipătul de păsări...probabil nu le voi mai vedea... O carte?... Nu, de ce ar mai fi, poate nu aici, poate în altă parte şi de ce acolo?... Chiar dacă să zicem prin absurd că aş avea succes, îmi vine să zâmbesc, qui prodest??... Aşa cum sunt ele, poezii, proze, nu le vreau date de toţi pereţii criticii literare, decapitate semiotic şi semantic pentru împlinirea nu ştiu cărei estetici personale, nu, poate în altă viaţă voi urca acest drum, acum vreau doar să privesc marea, măcar în vis... Cărţile scrise în prezent... Dumnezeule dar este o maree, unele le-aş dori în bibliotecă, dar nu multe. Ca un semn de preţuire mi-ar place să am câţiva autori de pe site, nu dau nume pentru că nu vreau să văd alb negru! Sunt poeţi, poete, prozatori pe care îi am în inima mea şi cum o carte are totuşi ceva sacru în pagini dacă acolo a picurat frumosul sufletesc, de ce să nu ai în bibliotecă o asemenea tipăritură. Sunt un mare amator de carte de artă şi carte de teatru, de istorie şi oarecum carte politică, memorialistică, ca să nu uit, aş vrea să am Filocalia, deocamdată o citesc pe net, nu-mi permit volumele, este ceva esenţial, de fapt o esenţă de creştinism!

2)Mihai Katin înmoaie condeiul mai des în cerneala prozei sau a poeziei, căci am citit şi una şi alta cu plăcere, desigur din cele publicate pe site?

Poezia este o trăire, o simt, o ascult, are rezonanţa şi muzica ei, proza o obsesie care macină gânduri. În proză te poţi pierde, fără vrerea ta ridici un labirint şi umbli, cauţi, asculţi, dar o faci în timp. Nu am timpul. 4) Ce reprezintă pentru tine scriitorul român?

O poezie o scrii, într-o oră, o zi, un minut, o lună, Ce reprezintă scriitorul roman? Dacă privesc proza te vrea total, la dispoziţie permanentă, dacă se în urmă începând de la cronicari, la Cantemir, la cere oarece calitate. La un moment dat poezia îmi Şcoala Ardeleană, la Junimea, la punctul de maxim apare în faţă şi deturnez naraţiunea, este o experienţă care a fost Eminescu, la, să zicem, primele patru deinteresantă să aduci laolaltă lirismul şi prozaicul, din cenii ale secolului XX, la scriitorii din comunism care păcate orele cotidianului nu mă îngăduie să rămân sunt o valoare indiscutabilă, avem imaginea culturii prea mult în această lume interioară! româneşti scrise, a celor care au format conştiinţa Liricul vrea imaginaţie, curgere, esenţă, rugul, te românească, identitatea şi statutul nostru de civilizapoate nărui într-o clipă şi în următoarea te urca. Dacă ţie. Este o elită fără de care nu ştiu unde s-ar fi situat se încearcă atingerea profundă a ceea ce este poeticul, această ţară. Metaforic eu văd aceşti oameni ca parte poate fi şi un bun exerciţiu cult, estetic, a te curăţa de a unui imens stejar ce se înalţă deasupra unui neam, cotidian prin poezie este ceva pozitiv, poate fi un cu toate nenorocirile prin care a trecut această ţară, orgoliu asumat, o închidere în lumea ce o realizezi din copacul a rămas semeţ pentru că are o esenţă de vaconexiuni intime ale propriei cunoaşteri şi vibraţii. lori. Este adevărat, acum unii se mai caţără în el, se Unii au har, poezia în special necesita aşa ceva, să fii mai joacă pe acolo, mai cad şi îşi sparg capetele, puţin păcătos, dar cu duh poetic. Păunescu putea să mulţi au luat-o razna pe pajişti, dar stejarul rămâne scrie într-un ritm ameţitor, Ioan Alexandru, Grigore falnic şi aşteaptă doar să-i descoperim comorile asVieru chiar aveau duhul, Arghezi mărturisea greutatea cunse în desişul crengilor. Scriitorul de astăzi trăieşte actului de creaţie. Proza este mai raţională, aici nu e paradoxul libertăţii oarbe, al orgoliului fără limite, al magie, este un comandament al naraţiunii, ceva pastişei şi valorilor trucate şi trunchiate, generaţii care extraordinar în sine, realizezi personaje şi nu un mic nu mai pot respira în acelaşi spaţiu poate şi din cauza Pinnochio care de altfel este extraordinar. Metaforic, fumului, poluării în primul rând morale. Scriitorul de prozatorul devine fără vrerea lui, Gepetto, adică azi, dacă nu are norocul de a avea asigurată existenţa responsabil de aventura în care se aruncă. fiziologică, poate să se întoarcă fericit pe Calea Victo48

Anul I, Nr. 10/Octombrie 2013

Negru pe Alb riei a lui Camil Petrescu! Nu mai este cenzura domnilor, da, de nici un fel, cum de altfel nici bun simţ, ca şi în plan economic se descurcă fiecare cum poate şi cu ce poate! Literatura de dragul literaturii este Ok! Da’ când mâncăm bre?! Cine găseşte oportunitatea poate fi chiar autor de succes şi de ce nu, dacă o face şi dincolo de graniţe bravo (Cărtărescu, Dinescu!), acum eu mă refer la scriitori în general, cu cei profesionişti nu mi-am intersectat drumurile prea mult, mea culpa! Scriitorul de astăzi ar avea un rol extraordinar dacă măcar ar reuşi să distrugă non valoarea şi să redea unor generaţii gustul lecturii. Din păcate este mai mult o literatura con piacere, sunt necesari nişte misionari ai cuvântului literar, asta este, dar să nu creadă cineva ca un roman se desluşeşte pe net. Mouse-ul nu redă inefabilul gest ca atunci când întorci tu pagina, simţi mirosul acela atât de plăcut al cernelii... Este adevărat, pe net mai dai un click, un videoclip, un chat, aceasta va fi şi, nu cred că greşesc mult, marea încercare, de a induce pe net dorinţa răsfoirii de carte, nu virtual. Cine să o facă? Eu zic: scriitorii în primul rând!

vlăguit, dar descoperind alte sensuri, este acceptarea umilinţei de a nu fi înţeles, de a te simţi hrana cuvintelor, de a accepta nepăsarea din jur că o mare răsplată, absurdul ca o mare iubire, moartea ca unic confident, da, atunci este poezie adevărată!

6) Mai pun mâna oamenii pe o carte de poezie să o citească la un ceai pe divan sau retraşi sub nuc?

Sau e nevoie de ceva „scamatorii“să-i atragi spre poezie?

Eu cred că poezia cel mai bine trebuie citită cu glas, chiar şi în şoapte, cuvintele se cer auzite, poezia are darul de a vibra şi este păcat să fie o vibraţie mută.

Este adevărat că una va fi un poem lecturat în tihnă, în linişte şi altfel să zicem în haosul urban, dar aici este miracolul. Poezia citită acolo unde nu e băgată în seamă, unde n-ar trebui să existe, dar versul poate aduce sensul insulei, al liniştii interioare în mijlocul forfotei. Oamenii citesc poezie, nu mulţi, nu puţini, dar este o stare care vindecă, deschide mentalul şi sufletul, poezia curăţă şi arde, cauterizează plaga contemporană a nimicniciei, a se citi poezie mai ales cu ochii sufletului!

5)Dar poezia adevărată ce reprezintă ?

Poezia adevărată? În sinea lui actul de concep- 7) Ce poet admiri ? Dacă ai sta faţă-n faţă cu el, ce ţie mai ales cel poetic foloseşte atât conştientul cu întrebare i-ai adresa? toate acumulările sale, dar şi un anume subconştient, Admir poeţi ce nu mai sunt: Minulescu, poetul îşi formează o memorie lirică care acţionează Voiculescu, Nichita, Ioan Alexandru, Blaga. Admir subtil, ea dă profunzimea, unicitatea, forma metaforei. poeţii care sunt: Emil Brumaru, Ana Blandiana. O Un poem se poate gândi şi foarte pragmatic, într-o întrebare ar fi: ce este starea de a visa? logică ferm argumentată, dar inefabilul tine de acel (continuare în numărul viitor) subconştient în care simţul artistic pregăteşte noi forme. Pentru acest fapt este nevoie de cunoaştere, de explorare, de pasiune, de un anume exerciţiu. Se poate oarecum şi fără prea mult din acestea, dar nu de tot, harul poetic poate completa anumite goluri, dar poe- „Convoi de tăcere” – autor Ştefan Ciobanu -recenziezie de calitate nu se poate fără cunoaştere literară! Pe de altă parte este adevărat, se poate scrie poezie şi când eul este împlinit, poetul are un statut social, o viaţă să zicem realizată sau fără probleme. Atunci se poate scrie poezia perfectă, estetic, semiotic, dar nu profundă. Este necesară o lipsă, o suferinţă, o damnare, o nebunie, adevărata poezie nu există în eurile liniştite, mulţumite, fără o anume durere, liricul nu poate atinge cerul. Foarte adevărat că se poate simula, este un mimesis acceptabil, dar nu dă poezie adevărată. Poetul nu aderă la o normalitate, rigorile sale, dacă de Claudia Minela nu sunt puţin eretice, nu-i rămân decât să jongleze cuvinte, să înghită săbii din metafore, dar aplauzele Poetul Ştefan Ciobanu, câştigătorul mai mulvor fi doar pentru un grotesc circ liric! Ca să conclu- tor premii, a reuşit să se impună în poezia zionez, pentru mine poezia adevărată este suferinţa şi contemporană prin stilul său deosebit, un stil care nu nebunia ce sfâşie tăcerea scrisului, este strigătul ce-ţi este la îndemâna oricui. umple pereţii de pe care aduni cuvinte, este o curgere Versurile lui Ştefan Ciobanu au influenţe sude imagini în care te îneci, te pierzi şi revii la viaţă prarealiste, creaţiile sale aducând un aer nou, pene49

Anul I, Nr. 10/Octombrie 2013

Negru pe Alb trabil pentru lectorul cu deschidere către modern.

Amintesc faptul că Ştefan Ciobanu este implicat în viaţa literară românească actuală, activitatea sa ramificându-se pe mai multe planuri: apariţii editoriale în reviste literare - Dacia Literară; Luceafărul; Vatra; România literară; Poezia; Convorbiri literare; Dunărea de jos; Citadela; Actualitatea literară; Cetatea Culturală; Oglinda literară; Climate literare etc.- membru activ pe site-uri de profil (Agonia, Bocancul literar, unde este şi editor, Hermeneea, etc.); Poezii editate în antologia Virtualia - Iaşi, 2011, Antologia Artgothică 2011 - Sibiu, 2011, Ca la o linie de start - Timişoara, 2007.

Este autorul a două volume de poezii ,,Aliona’’, publicat în Bucureşti, 2007 (debut editorial) şi „Convoi de tăcere”, publicat la Iaşi, 2009.

Am intrat în posesia volumului de versuri „Convoi de tăcere”- un volum cu o configuraţie aparte şi un conţinut care nu lasă loc comentariilor negative. Cartea este structurată pe patru capitole eu, tu, el, ea - şi se remarcă printr-un joc de cuvinte, cu sensuri profunde, în spatele cărora se află un actor care-şi joacă bine rolul.

Astfel trăim amintirea copilăriei, inocenţă lăsată în braţele timpului, o trecere spre maturitate care lasă în urmă imaginea bunicului, a soldăţeilor care trec „în coloană/sub framul obez”„…chipul mamei/(care) trece în lingura cu supă”, nerostitul „creşti naibii creşti… somnul ca o mobilă pe care nu se aşterne praf”, genunchii roşii „ca doi sori la asfinţit”, rugăciunea „înger îngeraşul meu”, toate acestea reprezentând cutia Pandorei, în care sunt încuiate trecutul, copilăria.

unea despre viaţă, într-un limbaj care-l particularizează.„cana galbenă… cât o fântână…periuţa de dinţi/ cu zâna măseluţă/ ascunsă în ea… scrisorile ei/ împachetate frumos…momentele acelea/ când simţi nevoia/ să primeşti o basculă de aer proaspăt…” toate aceste elemente construiesc un întreg, o formă de manifestare, armonie sufletească, interpretată de actorul care joacă rolul tânărului de treizeci de ani, vârstă importantă pentru bărbatul ce refuză să renunţe la puritatea sufletului de copil, rămas în subconştient, ca religia în inima unui credincios. Impresionantă s-a dovedit a fi poezia „viaţa mea”, unde trecerea timpului marchează imagini episodice din viaţa auctorială, asemenea unui film, la realizarea căruia se face un montaj bine ales - „copilăria … era o adevărată poartă prin care intra viaţa”, adolescenţa i se „înfăşura în jurul gâtului ca un fular/… mîinile se depărtau de zona inimii/ tălpile deveniseră urma uriaşă plină cu apă/…” în care sărea dorind să „stropească cerul”. Este perioada în care cunoaşte oameni noi, învaţă de la „lucrurile pe care nu le-a avut, îşi pune dorinţe„dezlegate la şiret” iar inima, spune autorul, o pune „la zid”, marcând „cu cretă cât a mai crescut”. Adolescenţa conferă sentimentul împlinirii prin intensitatea trăirilor care converg către o iubire puternică ce creează sentimentul zborului - „când făceam dragoste/ hainele mele pur şi simplu zburau prin cameră/ în stoluri amestecându-se cu ale ei/ formând o pastă care am aflat că se cheamă noapte…”.

Ultima parte este o revenire la vârsta de treizeci de ani, bărbatul puternic ale cărui temeri dezvăluite în adolescenţă ,,stau pe el ca nişte ace de brad”, este speriat că umbra lui „nu se aşază pe nimic”. Finalul este apoteotic, devoalează spiritul singuraticului, a celui împăcat cu sine, dornic în a-şi găsi motivaţia pentru o viata în doi.

O altă tematică bine conturată în lirica lui Ştefan Ciobanu, pe lângă cea a copilăriei, este tema trecerii de la adolescenţă, la maturitate. Extrapolând ,,Sorin”, cum numeşte poetul soarele, este un semnificaţia discursului liric, putem afirma că versuri- element des întâlnit în creaţiile lui Ştefan Ciobanu. le lui reprezintă lumea în care trăim, o lume în care se Personificat, i se adresează deschis, ca unui prieten, evidenţiază un ansamblu de trăsături ce compun vizi50

Anul I, Nr. 10/Octombrie 2013

Negru pe Alb creând în acest fel o punte de legătură între celest, oniric şi teluric, între dorinţă şi păcat, lumină şi pâclă existenţială - „trec prin cimitir deseori precum/sorin(aşa îi zic eu la soare) pe cer”(e prea devreme să fie azi).În poezia ,,acatist”, soarele este pre- Festivalul de literatură horror găzduit de zent sub forma unei dorinţe - ,,mama te mângâia pe Club A şi Editura Herg Benet - 13 septempăr la culcare mâna ei se mânjea de sorin (cum îi brie 2013 (cronică eveniment) spuneai tu la soare încă de pe atunci că îţi doreai un frate)...”. de Claudia Minela Aş vrea să mă opresc în mod special la poezia „acatist”, o complexitate de trăiri şi imagini puternice, transcendentale, care surprind prin diversitatea „canonică”, transformată ingenios în condac şi icos, laude aduse vieţii, bucuriei de a trăi, de a iubi, un imn care preaslăveşte senzualitatea iubitei şi sentimentele stârnite de prezenţa acesteia, odă a bucuriei cu mare încărcătură emoţională. Limbajul folosit este interesant prin asocierea cuvintelor sfinte, preluate din acatist, cu expresii colocviale, un limbaj neaoş, amalgam de dorinţe- îndemn către iubită - „Bucură-te iubito cea care ai în loc de sfârcuri doi ochi de înger/ Bucură-te iubito că ţie nu-ţi mai răsare noaptea de sub pat/ Bucură-te iubito cea frumoasă ca miezul unei rodii/Bucură-te iubito ca şi când ai deveni Duminică”. Cea de-a şaptea zi semnifică apogeul bucuriei femeii de a exista în viaţa îndrăgostitului, precum o zi de sărbătoare permanentă. Întregul „acatist” reprezintă un zbor, un joc de trăiri şi imagini care vin din trecut - „Îmi este dor de cârligele bunicii care ţineau dimineaţa agăţată de sârmă...Învăţătorul meu este cerşetorul dimineţii care-şi caută mîinile sub pietre”şi se sparg în prezent - „Cititul doar decupează din norii de hârtie forme fără lesă şi când/ mergi prin pădure singurul lucru prin care te deosebeşti de copacii din jur este inima răsucită în piept ca o ţigară în scrumieră...” - precum valurile furioase, la mal, după o noapte furtunoasă. Imagini suprarealiste, trecut şi prezent, alcătuiesc un poem remarcabil, Ştefan Ciobanu deţinând aici arta de a clădi un concern de sentimente, de trăiri profunde, realizate cu originalitate, Pe data de 13 septembrie a avut loc - „Festinaturaleţe. Reuşeşte să aducă un stil nou în poezia contemporană prin ineditul imaginar, suprarealist - valul de literatură horror” - găzduit de Club A din „Când va veni el în pieptul tău va începe să crească o Bucureşti. În cadrul evenimentului a avut loc lansarea girafă şi te vei trezi cu capul în nori fericită inima volumului „Acluofobia (Zece povestiri macabre)”, deja la regim va semăna cu un cântec de fluier...”. „Convoi de tăcere” reprezintă un montagnes- Editura Herg Benet, autor A.R. Deleanu, volum russe de trăiri şi imagini care te ridică şi te coboară cu despre care Mircea Pricăjan, scriitor şi traducător mare viteză, într-o simbioză a suprarealismului se- spunea că: „dă tonul, stabileşte traiectoria, aşază condat de realitate, dăruindu-ţi o lume specială, în ştacheta”, referindu-se desigur la genul literar horcare-ţi doreşti să rămâi, o lume permisibilă în care ror, foarte puţin abordat de scriitorii români contotul este admis, indiferent de aparenţa ireală. Totul se temporani.

Momentul următor ne-a fost oferit de Cristiîncadrează într-o normalitate din care faci parte, o na Nemerovschi care a lecturat un fragment din altfel de lume pe care o descoperi doar citind versurile romanul „Nymphette_dark99”, publicat la Editura lui Ştefan Ciobanu.

51

Anul I, Nr. 10/Octombrie 2013

Negru pe Alb Herg Benet, 2013. Romanul tratează un subiect incitant despre o întâmplare din viaţa unei tinere de 13 ani, adolescentă a zilelor noastre, nonconformistă, fără scrupule care se prezintă cititorului astfel: „Am 13 ani şi 4 luni. În ghiozdanul meu nu găseşti bomboane pe băţ, nu îmi prind părul cu bentiţă, nu port pantofi cu baretă şi nici rochiţe albe. Fac sex pentru că e fun. Îmi testez limitele şi nimic din ceea ce ai putea bănui despre mine nu este adevărat. Mă cheamă Vicky. Ai grijă să nu îmi spui Victoria, port un cutter cu mine tot timpul.”

Alex Voiculescu aduce în discuţie apariţia a două antologii de lectură horror şi SF, care reuneşte mai mulţi autori ai genului. Domnul Michael Hăulică prezintă succinct ultima antologie - „Dincolo de noapte.12 feţe ale goticului”. Iniţiatorul acestui proiect, scriitorul Oliviu Crâznic, este următorul invitat care aminteşte numele câtorva autori ce au acceptat să publice în cele două antologii: Laura Sorin, Nicu Radu, Florin Bâtea, sunt doar trei dintre cei prezenţi în antologie care au reuşit să convingă cititorii că literatura horror merită toată atenţia, prin calitatea lecturilor prezentate. Oliviu Alex Voicescu, organizatorul şi moderatorul Crâznic vorbeşte despre ideea de oroare, teroare, evenimentului trage la sorţi câştigătorii, cumpără- tensiune, horror gotic. tori on-line ai volumului ,,Marele băiat de cartier”, publicat la editura Herg Benet, autor Kiki Vasilescu.

Următorul invitat al serii este domnul Michael Hăulică, editor la Millennium Books, membru titular al Uniunii Scriitorilor din septembrie 2010, autorul mai multor cărţi F&SF, dintre care amintesc doar câteva: Aşteptând-o pe Sara (Millennium Press, 2005; Tritonic, 2006; Millennium Books & Texarom, 2012, ebook), Povestiri fantastice (Millennium Press, 2010; Millennium Books & Texarom, 2011, ebook) – proză; Nu sînt guru (Tritonic, 2007) … nici Torquemada (Millennium Books, 2011; Millennium Books & Texarom, 2011, ebook ) – culegeri de articole, etc.

Aflăm de la dânsul lucruri interesante despre romanul - „şi la sfârşit a mai rămas Coşmarul”roman gotic, publicat la Editura Vremea, 2010, carte care conţine o poveste de epocă, cu vampiri, bazată pe legende medievale, un roman care a primit câteva premii importante.

52

Anul I, Nr. 10/Octombrie 2013

Negru pe Alb

Alex Voicescu are ultimul cuvânt, mulţumeşte publicului şi invitaţilor serii pentru participarea la eveniment.

Răspunde întrebărilor puse de public, afirmând că literatura horror, în România, este neglijată de mass-media. Punctează faptul că promovarea este cel mai important lucru în vânzarea unei cărţi.

Dacă editura, împreună cu autorul, sunt interesate să facă promo, atunci cartea se va vinde, altfel nimeni nu vine să o cumpere de la sine putere. Aminteşte în treacăt despre importanţa publicării în străinătate unde cititorul este atras de nou şi cumpără fără rezerve cartea unui necunoscut, aminteşte despre faptul că scriitorul este plătit pentru munca sa astfel încât poate duce un trai decent din banii obţinuţi din scris. Scriitorul dăruieşte câteva cărţi doritorilor prezenţi, iubitori ai genului SF&horror. „afară se poate şi fără promovare, în România, fără o promovare foarte intensă, nu se poate. Cred că totul depinde de editură, de autor şi de colaborarea celor doi”, încheie Oliviu Crâznic.

53

Anul I, Nr. 10/Octombrie 2013

Negru pe Alb

54

Anul I, Nr. 10/Octombrie 2013

Negru pe Alb - o nouă editură Karth - debutează cu două volume de versuri:„Moartea era un iepure şchiop”, de Teodora Gheorghe, şi „Lumina ascunsă”, de Carmen Zaniciuc

Scriitori contemporani din Vrancea, prin interviuri

de Marin Moscu Culiţă Ioan Uşurelu „Scriitori contemporani din Vrancea, prin interviuri” Citind şi analizând cu atenţie „Scriitori contemporani din Vrancea, prin interviuri”, carte apărută la Editura „Ateneul scriitorilor”, Bacău, 2012, am constatat cu plăcere că autorul, Culiţă Ioan Uşurelu, şi-a aplecat inima şi gândul bun asupra celor 59 scriitori intervievaţi.

De la început vreau să spun că autorul ce şi-a adunat în c.v. un număr remarcabil de cărţi, bine primite de critica literară, ba unele şi premiate, a pus în faţa colegilor de breaslă câte un chestionar personalizat, întocmit metodic, profesional şi mai ales cu iz pedagogic, în aşa fel încât „clenciurile literare” să nu

55

Anul I, Nr. 10/Octombrie 2013

Negru pe Alb fie bariere în răspunsurile date sincer, analizate profund, clare şi punctuale din toate punctele de vedere.

Autorul nu a făcut o „schismă” între scriitorii membri ai USR şi scriitorii care fac parte din alte societăţi şi asociaţii. Pentru Culiţă Ioan Uşurelu cel ce „comite” în literatura noastră judeţeană sau naţională este privit prieteneşte ca scriitor cu bune intenţii, de aceea, cu mici scăpări, a cuprins în paginile volumului de faţă majoritatea confraţilor în ordine alfabetică. „Spiritualitatea vrânceană” este redată astfel în volumul de faţă prin: elemente biografice, volume publicate, referinţe critice etc. Fiecare îşi recunoaşte prin interviu dorinţele, împlinirile şi neîmplinirile, valoarea ce i se atribuie. „Pe mine, spune Culiţă Ioan Uşurelu, m-a interesat doar ca publicul să-i cunoască aşa cum se prezintă ei înşişi” de unde rezultă „un adevărat spectacol de inteligenţă, de viziuni, de emoţii şi de mărturisiri sincere ale interlocutorilor…”

Sintagma „cultura din provincie” în viziunea autorului sare din tipare, dar şi superstiţia „centrului” nu mai poate umbri conceptul de „complex provincial”, totul se sparge în lumini şi împliniri literare, în personalităţi de vază, influenţele modelatoare devin făclii literare „catalizând”autentic în tradiţie, în fervoarea culturală irezistibilă prin cristalizare şi maturizare.

Aşa se simte şi s-a simţit apariţia unor cărţi ca şi cea de faţă, chiar a unor dicţionare şi istorii culturale şi literare.

Luând rând pe rând, autor cu autor intervievat în acest volum ar trebui să intrăm în viziunea, sufletul şi credinţa creativă a celor 59 confraţi. Mai bine las cititorul să se documenteze din izvoarele vorbelor „ţintuite” în litere şi surâs pe buzele lui Culiţă Ioan Uşurelu şi a prietenilor lui de suflet şi poate şi de pahar. Şi de ce, nu?

Despre „fenomenul literar vrâncean” şi-au dat părerea foarte mulţi critici literari dar şi prieteni care văd Vrancea ca o „Patrie de cultură” unde se petrec „miracole”, spune Calistrat Costin, preşedintele Filialei Bacău a USR, indicând în ordine alfabetică valorile de necontestat a autorilor: Adrian Botez, Mircea Dinutz, Gheorghe Mocanu, Gheorghe Neagu, Ştefania Oproescu, Virgil Panait, Culiţă Ioan Uşurelu etc. „Întâlnim în această carte, continuă Calistrat Costin, pe care o consider unicat în Vrancea şi în ţară, nume de prestigiu ale Vrancei şi ale ţării: Academician Valeriu D. Cotea, Varujan Vosganian, Liviu Ioan Stoiciu, Corneliu Ştefanache, Ionel Badrambur, George Popa, Adrian Botez, Florinel Agafiţei, C-tin Coroiu, C-tin Frosin, Doina Popa, Paul Spirescu, Gheor-

ghe Neagu, Ştefania Oproescu, Mircea Dinutz precum şi Liana Enache, Ioan Lazăr, Raul Ionescu etc. ( nume noi pe firmamentul cultural al Vrancei) Şi Marin Ifrim, prietenul nostru de la Buzău este impresionat de „retorica unui avocat al cuvintelor” care „pledează nevinovat despre cultură, prietenie, literatură” „Această Istorie a literaturii vrâncene actuale, prin interviuri,…este o carte inedită prin concepţie” În mai puţin de cinci luni, Culiţă Ioan Uşurelu a zidit între runele sale „o lume literară stabilă”. Este „un mare câştig pentru o astfel de abordare” „Prin forţa lucrurilor si a împrejurărilor, Ionel Necula, s-a apropiat de scriitorii vrânceni”: Dumitru Pricop, Ion Panait, Puiu Siru, Florin Paraschiv, Constantin Ghiniţă.

Sub imboldul lui Culiţă Ioan Uşurelu, Ionel Necula a trecut la un nou asalt literar: „Spiritul vrâncean în lecturi elective” Şi Florentin Popescu scrie cu „plăcere şi cu mare bucurie rânduri de preţuire pentru râvna, perseverenţa, dar mai ales pasiunea cu care colegul nostru, distinsul prozator şi editor de revistă literară, Culiţă Ioan Uşurelu, dă la iveală, de câţiva ani buni, cărţi de prim raft despre locurile şi valorile de necontestat ale Vrancei de azi” „Scriitorii contemporani din Vrancea, prin interviuri”, „va rămâne un preţios document peste timp”, spune în continuare Florentin Popescu.

Nici Liviu Ioan Stoiciu nu lasă steaua peniţei mai jos, cu un „ochi necritic” focusează „o privire asupra vieţii literare vrâncene de azi”. Poetul vorbeşte cu drag despre „Revista V” pe care a înfiinţat-o împreună cu Florin Muscalu şi Traian Olteanu, apoi despre „Salonul literar”, „Oglinda literară”, „Milcovia”, „Revista noastră”, „Contraatac”, „Nota Bene” şi „Lector”.

Liviu Ioan Stoiciu trece în revistă scriitorii care au „rămas pe baricade” şi cei plecaţi în eternitate.

Lista lui este o coloană continuă a creaţiei literare vrâncene pusă pe frontispiciul Vrancei şi, curios, spune poetul: „nu există o mişcare literară „douămiistă” în Vrancea” Mă reîntorc la mărturisirea de suflet a autorului: „cartea rămâne, vrem sau nu vrem, cu un orizont permanent deschis, din care cititorul va construi un portret complex” în „colţul nostru de rai” Acesta este Culiţă Ioan Uşurelu, aceasta este opera lui, pe măsura dulcilor roade din pomul literaturii şi culturii vrâncene!

56

Anul I, Nr. 10/Octombrie 2013

Negru pe Alb

REŢETE CULINARE… ILARE

Fabula corbului cu tupeu de Mariana Dobrin La mijloc de codru poiana se-ntinde.

Ce crudă e iarba, înaltă şi mare!

Cumătra roşcată văzduhul cuprinde, Scrutează cu ochii întinsul de zare.

De-odată privirea se-ndreaptă mirată Spre corbul ce zboară de-asupra-i, sub nori.

Crezu că-l lovise o boală ciudată, Cu spaimă în suflet o prinse fiori: Acesta zbura tot cu coada-nainte, Pe când lumea toată, cu ea înapoi.

Cumătra-l întreabă, mieroasă-n cuvinte: -E-o boală ciudată pe sus pe la voi?

Te-ncearcă microbii, vreun greu beteşug, Ori poate azi-noapte ai tras vreo beţie?

-Nu, dragă cumătră, e-un mic vicleşug, Aceasta e moda în democraţie.

Păi lumea întreagă azi face ce vrea, Dorinţa e lege şi pofta e mare.

Cumătra îşi zice: E timpul şi ea, Urgent, să purceadă la marea schimbare!

Porni prin pădure cu coada-nainte, Mişcând lent din şolduri şi provocator.

Ascuns după-o tufă, Martin, cel cuminte, Zăreşte roşcata şi-l ia cu fior.

Vecinii îl ştiu că-i un tip liniştit, Când e un scandal, rezervat dă ocol, Dar văzând scena asta, cum stătea el pitit, Îşi ieşi rău din fire şi trecu la viol.

Tăbărî pe cumătră şi-o surprinse de-odată, O întoarse pe faţă, mai apoi şi pe dos; Se luptă biata vulpe şi scăpă de-şe-la-tă, Alergă zăpăcită, blestemând mânios.

Se întoarse la corb şi-l certă furioasă: -Eşti un tip mincinos, gură mare şi rea, Spui că-n democraţie e o viaţă frumoasă Şi că azi toată lumea poate face ce vrea?

-Tu te superi pe mine fără rost, draga mea, Este o nedreptate că mă faci mincinos, Dar să ştii, numai sus ai foloase din ea, Şi nicicând nu va fi pentru voi, cei de jos!

de Lică Barbu …Mi-a trebuit o viaţă să clădesc un palat. Acum, aş da un palat ca să am o Viaţă.

MOTTO: Pofta vine…râzând.

(Aperitiv literar) Din cele mai vechi timpuri oamenii s-au preocupat de hrana lor zilnică, sacrificându-se pe masa din bucătărie în cele mai originale ipostaze: mort de foame, mort de poftă sau mort de tot deoarece nu aveau altă masă.Să nu uităm riscul la care se expun mulţi bucătari amatori în timpul preparării unei reţete culinare. Cine nu s-a tăiat la un deget...două, trei?…Cine nu s-a fript cu tigaia crezând că răspunde la telefon? Cine nu a alergat după o pisică hoaţă ce a „vânat” pulpa din castron? Cine nu s-a frecat la cap după o lovitură în sertarul uitat deschis în poziţia înţepenit? Cine??

Cum, cine? Eu!... Eu care nu am stat într-o bucătărie mai mult de 10 minute, timp acordat de familie pentru spălarea vaselor, eu care nici până acum nu ştiu că oul se sparge înainte de a-l prăji, eu care în cea mai disperată foame mi-am călcat pe inimă şi mi-am preparat un ceai cu infuzie de chiştoace în confuzia cutiei de ceai cu scrumiera, eu care nu ştiu cum fac dar, atunci când stau la „biroul” meu pe masa din bucătărie mă gâdilă talentul pe la nas şi „prepar” pe hârtie câteva reţete gastro-comice. Iată-le!

DIN CARTEA DE BUCATE Aperitive ca la mama acasă Ingrediente: Tramvaiul 12, pâine turcească pe vatră românească, salam tăiat, deget bandajat, 57

Anul I, Nr. 10/Octombrie 2013

Negru pe Alb muştar bun combinat cu muştar, una maioneză reuşită, una nevastă mulţumită, una soacră prăbuşită, şuncă ş-un căţel pentru testare. Sare, piper, verdeaţă, nimicuri.

Preparare: Se începe după o oră de gândire şi căutare a căţelului pentru a fi martor al catastrofei ce va urma.Se taie salamul în felii înclinate spre televizor până se termină mâna stângă. Cu dreapta ştergeţi muştarul de pe jos şi de pe faţă când aţi scărpinat nasul. Stingeţi televizorul şi aprindeţi aragazul… Ei, nu tot aragazul! Doar un singur ochi. Nu-i nimic, vedeţi şi cu un singur ochi unde este maioneza.

Unde e maioneza? Nu vă uitaţi la căţel.

Precis se va speria când va vedea un supravieţuitor de război. Mai bine vă uitaţi după ceasul de cronometrat reţeta care, evident e în castronul vernil ce a căzut după frigider. Acolo este instrumentul: în maioneză. Întindeţi un strat fin de maioneză pe o felie de pâine cu condiţia să mergeţi în parcare, să deschideţi uşa autoturismului şi să aduceţi sacoşa cu pâine, uitată de două zile pe bancheta din spate, direct la locul dezlănţuit. Şi dacă tot cotrobăiţi prin maşină aduceţi şi cheia fixă de nouă’şpe pentru a repara ştuţul de la ţeava de gaze, rămas înţepenit de la lovitura cu capul din timpul căutării maionezei.

Prepararea e aproape gata. Gata şi bucătăria. Mai trebuie o scânteie. Intuiţia căţelului ce a şters-o cu coada între patru picioare nu v-a dat de gândit Să Nuuu!!!...luaţi pauză de o ţigare. Luaţi mai bine tramvaiul 12 până-n Viilor cât mai sunteţi viu. Acolo stă mama care face nişte aperitiveeee… ca la mama acasă. Stingem noi focul.

Insistăm să preparăm găluştele. Optimismul ne dă aripi şi după o oră de gândire găsim două metode simple pentru a le prepara. Două puncte: Punctul unu – le cumpărăm gata preparate şi punctual doi – asemănător cu punctul unu* cu condiţia să nu trecem pe la Asociaţie pentru plata întreţinerii. Dacă, totuşi am trecut aşa, întâmplător (cum dracu’?... azi parcă nu era program**) renunţăm la supă, renunţăm la găluşte, renunţăm la piaţă, dar nu şi la viaţă deoarece urmează delicioasa… * Or fi puncte gemene. ** Corect, a se citi: „nu era la program”.

Varză cu cârnaţi Ingrediente: Varză, varză şi iar varză – vorba cântecului. Varză cu cârnaţi – refren. Merge şi ceva piper, sare, sos de roşii, SOS în caz că dă în foc. Să nu uitaţi cârnaţii în tramvai! Sfat cetăţenesc.

Preparare: Se ia varza cu mâna şi se taie varză. Se ia mâna de pe varză şi se duce la dulapul cu oale unde ascundeţi restul de la piaţă fiindcă e o ascunzătoare perfectă.Se frământă varza cu sare. Eu mă frământ, ce să vă mai spun. După cele două frământări se trece la prepararea cârnaţilor fiindcă eram sigur că ia-ţi uitat în tramvai pe cei de la piaţă.

Copiaţi fidel, din memorie, structura moleculară cât şi analiza chimică a cârnaţilor adăugând cu priceperea simţului olfactiv un miros cutremurător de pofticios al cârnaţilor rămaşi undeva în tramvai. Cei care uită cârnaţii în metrou vor adăuga în amestecul chimic câteva fluierături a pagubă. E mai distractiv.

Puneţi varza la fiert şi cârnaţii la prăjit.

Invers nu încercaţi, căci am şi eu pretenţia mea.

Ori e varză cu cârnaţi, ori sunt cârnaţi cu varză.

Nu ne jucăm de-a reţeta-ascunsă şi nu vă puneţi cu nervii mei! N-o să reuşiţi. Poate reuşiţi această reţetă şi mă invitaţi la un ceaun…la o farfurie plină cu varza de mai sus. Acuma, nu că ar fi mâncarea mea preferată, dar vin eu cu mămăliguţa.

Supă cu găluşte Ingrediente: Un pix, o hârtie şi mare atenţie la ce vă recomand pentru prepararea supei. Ca să nu vă plictisiţi ciupiţi-vă urechea stângă cu mâna dreaptă. Aşa, ca o mişcare de stil. Puţin o recomandă dar, e eficace. Urechea se lărgeşte şi prinde din zbor orice sunet despre reţeta supei cu găluşte.

Preparare: Lovitură de teatru! Nu avem supă!...Pam, pam!...

Tort festiv Eram sigur că o să ghiciţi ce urmează: deeesertul! Nu prea am vrut să vă dau reţeta dar, acuma hai, treacă. Ce mai contează un rând în plus?

58

Anul I, Nr. 10/Octombrie 2013

Negru pe Alb Vă propun un tort rapid. De aceea sărim în viteză peste ingrediente şi trecem imediat la…

Pre-pa-rare: Fiind un tort festiv le explicaţi invitaţilor că urmează să le serviţi un tort rapid.

Atât de rapid, căci ei n-au cum să-şi dea seama de tortul servit cu viteza luminii. Aşa că, pa, la revedere, mai poftiţi, noapte bună la masă! Gata!

S-a terminat. Vedeţi ce simplu e?

tocăniţa noastră se poate transforma în tocănoi în toată regula.

Puneţi capac la toată tocăniţa trântind una din uşile casei, cu excepţia uşii de la ieşire deoarece poate tăia definitiv „spuma”.

Lăsaţi-o să fiarbă mocnit zece (10) minute după care îi cereţi lista cu cheltuielile casei pe ultima lună. Dracu’ v-a pus?...În acest moment tocăniţa este gata de servit cu farfurii cu tot pe pereţi, în cap, pe jos…

Dacă aveţi îndemânare prindeţi un tacâm din zbor cu care veţi servi desertul adus de mamasoacră ce, culmea, tocmai a intrat pe uşă.

Ceartă bună!

DIN CARTEA VIEŢII În orice împrejurare, la munte sau la mai mare, în societate, în activitatea de zi cu zi, în casă, în tramvai, într-o parte, în birou, în Sahara, în aer, în baie, în cutia cu scule, în filme… (începutul e cam greu până găsesc ideea)… în buzunar, în magazin, în priză, înşală (era să zic în sală), în piaţă, în pom, întotdeauna ne poticnim de tot felul de piedici cărora, din nepricepere sau din comoditate, nu le găsim promt soluţia. De aceea omenirea a inventat tot felul de probleme şi necazuri…????...Pentru a şti ce vor face cu soluţiile.

Ce nu-i clar?

La fiecare problemă, necaz sau nod social există o reţetă sau chiar două, sau câte cine ştie.

Nu s-a tipărit niciun îndreptar sau dicţionar. Cauza? Era criză de hârtie. Dar, asta nu m-a împiedicat să folosesc această pagină sau chiar două, sau câte cine ştie, pentru a prezenta soluţii-reţetă de rezolvare a multor probleme umane şi inumane.

Găselniţele mele sunt relative, doar necazurile omeneşti sunt definitive. Eu nu fac altceva decât să vă fac să mai uitaţi din ele şi vă ofer acolo, o reţetă sau chiar două, sau câte cine ştie….

Iată-le!

Răbdări prăjite Ingrediente: 2 kile de răbdări mai sănătoase, una sacoşă goală – poate fi chiar spartă, ½ litru apă chioară (merge şi sifon, dar să fie cald), un şir de găuri de covrigi, sare pentru gust şi sare în ajutor cineva, măcar din milă.

Preparare: Toate ingredientele se folosesc pe rând pentru a vă ajunge 2-3 luni, cu puţină grijă chiar 2-3 ani. Se iau răbdările şi se taie în bucăţi. Una pentru dimineaţă, una pentru prânz, iar cea pentru seară se stropeşte din belşug (care, belşug?) cu apă chioară să vă ajungă şi pe timpul nopţii când visaţi reţete de mâncăruri inamice.

Bucata de dimineaţă, strecuraţi-o prin gaura unui covrig imaginar. De preferat ar fi găurile din biscuiţi dar, sunt prea mici şi vă pierdeţi bunătate de răbdare. Înghiteţi în sec de două ori, iar a treia oară daţi la prăjit. Rumeniţi numai partea nervoasă pentru arderea completă a foamei. Nu prăjiţi toate răbdările, în sacoşa goală sunt destule.

Un succes garantat al acestei reţete îl constituie cumpărarea răbdărilor direct din comerţ.

Asta, după ce veţi vedea lista de întreţinere, factura la lumină, bancă şi ştirile-tv.

Pentru apă chioară nu vă trebuie bani. E gratis prin grija Celui de sus când mai dă câte o ploaie.

Vă urez, postire bună!

Tocăniţă de nevastă Ingrediente: 1 kg limbă ascuţită, muştar sărit, piper vărsat, uşi trântite, soacră jignită, soţie pornită.

Preparare: Spre deosebire de alte tocăniţe, a noastră nu se poate prepara decât dacă se întârzie cel puţin 5 minute, „cantitate” necesară pentru 4 porţii de scandal. Dacă întârziaţi mai mult… dar, nu vă recomand.

Cu cele 5 minute întârziate se dă în foc nevasta, timp în care ea îşi ascute limba. Amestecaţi lent un cuvânt, două pentru a da în clocot.

Cuvintele pot fi la întâmplare şi nu contează dacă se termină cu -ţi, -aşi, -mi sau -ta. De abia acum

Fasoleală Ingrediente: Una treabă de doi lei, mare brânză – o bucată, cârpeală cât cuprinde, buleală pentru ornat şi vreo trei înjurături proaspete. Sare după caz sau după necaz.

59

Anul I, Nr. 10/Octombrie 2013

Negru pe Alb Preparare: Vă luaţi cu treaba la foc mic.

Fierbeţi încet şi sigur cam de doi lei şi 5 min. Puneţi mare brânză la lucru şi când credeţi că este aproape gata, ping! Vă sare un şurub. Na, belea!

Alt şurub n-aveţi. Nici nu se poate. Nu este indicat în reţetă. Trageţi prima înjurătură pe o tavă întinsă, sau pe jos, sau prin sertare, sau…oricum, şurub nu găsiţi. Ptiu! Parcă aveaţi.

Se recomandă a doua înjurătură cu semnul întrebării, semn că trebuie să adăugaţi cârpeala ce o potriviţi din imaginaţie.

Amestecaţi ceva voinţă, puţintel curaj şi ce-o mai fi prin casă. Trebuie să meargă. N-are cum. Folosiţi a treia înjurătură pentru dres fasoleala, lovindu-vă cu încredere peste unul din degete. Iese şi mai gustoasă dacă înjurătura este tăvălită prin câteva „ah”-uri şi „of”-uri.

Ornaţi cu buleală la oha şi gata fasoleala.

Poftă dură că merge şi-aşa!

Unuia cu renume de soţ credincios Se zice că fusese soţ cinstit…

Un vânt însă suflă din răsărit Abia când el plecă pe ultimul său drum; Şi focul lui porni şi el să... scoată fum.

Altui răposat soţ credincios Constantin a' lui Arvinte Fu ştiut de soţ cuminte.

Când muri, nu fu mirare C-avea... zece bocitoare.

Cârcotaşilor mei Celor ce vor să mă sece Eu atâta doar le spun: Apa vine, apa trece, Epigramele-mi... rămân.

Plăcintă Ingrediente: O zi fericită din viaţa dvs., una bucată lume când ţi-e mai dragă, zahăr m-am ars, pleaşcă, neamuri proaste – 2 duzini, rânjet pentru ornat.

Preparare: Nu există. Când e să-ţi vină o plăcintă apăi, credeţi că ne mai arde de preparat reţete. Se serveşte proaspătă cu noduri în gât.

Catrene cu proverbe româneşti

E mai uşor să vezi paiul...

de Constantin Bidulescu Politicienii la T.V. Se împung şi se acuză Uneori te mai amuză Când îi vezi cum se mai ceartă . „Râde ciob de oală spartă ”.

de Gheorghe Pârlea E MAI UŞOR SĂ VEZI PAIUL…

Unora, da' mulţi...

Umoru-i o emblemă personală Ce face dintr-un slut un... Fernandel.

Cum nu-s izbânzi în lumea medicală, Vi-l recomand pe „vraciul”... Păstorel.

Abordare În situaţii grele o cam iei la trap 60

Anul I, Nr. 10/Octombrie 2013

Negru pe Alb Începe agitaţia; cotrobăi prin fiecare colţişor... Nu-i şi nu-i!

Răstorn geanta pe tejghea. Uite şi afurisitul ăla de ruj!... cerceii, cheia de la beci, pila…

Doamne, nu pui tu o pilă să-l găsesc? Nu! Nu! nu toate nimicurile, doar… ştii tu ce!...

Tejgheaua arată precum... biroul de obiecte pierdute. Sunt de toate cele, bizar! mai puţin bucata aia plastifiată în care este zâmbetul meu colorat, cipat. Îmi vine să ciripesc: cip! cip! cirip! în loc de asta fluier… a pagubă. Îmi controlez toate buzunarele şi buzunăraşele. Mă ia cu năduşeală! Îmi vine să mă dezbrac! Şi chiar aş face-o dacă tâmpita aia de oglindă n-ar fi spus dimineaţă: „Arăţi ca dracu’!” Îmi venea să-i dau una-n figură, să-i sparg faţa, dar încă şapte ani de ghinion, e prea mult pentru mine!

Doamne ce cald e! Cineva deschide uşa, pardon! cutia Pandorei, să intre aer. Ce tâmpit a mai inventat şi chestia asta? Speranţa mea, chioara, la fix! taman gura de canal nimerise. S-a dus s-o scoată norocul, ăla chior, zdup! şi el.

Chiorii dracului! N-au decât să se ia de mână. Şi totuşi îmi trebuie aer !Mă deschei în dreptul sternului. Caut şi-n camerele inimii, nu-s multe, patru şi nici prea mari; toate la un loc cât un pumn… ce pumni îmi vine să-mi trag! Şi doar ştiu că-l aveam asupra mea.

Nu-i! Nu-i şi nu-i! Mi-am pierdut identitatea!!

Disperată întreb: - Şi acum ce pot face?

Doamna îmi răspunde cu voce calmă (suuuper!) ce nu mă calmează, mă-nfioară: - Următorul!

Mă uit în spatele meu. Nimeni!... nici măcar umbra mea.

Asta mai lipsea, să mă lase baltă! Toanta!

Putea să-mi dea preaviz, nu?

Mi-ai dat tu, Doamne! Încă un an. Ce ghinion, dacă nu-i „el”!, iar azi toţi prietenii o să-mi ureze:„La mulţi ani!”

Să nu vă pună dracu’!

Unde nu-s picioare este vai de cap.

Dar poţi şi altă abordare: „Unde nu-i cap vai de picioare” Afaceriştii Sunt sus-puşi şi sunt maturi Dar se-nhăitează cu escrocii. „Cine se bagă în lături Îl mănâncă porcii”.

Unor politicieni La-nceput ei luau plocoane Acum fură milioane. „Cine fură azi un ou , Mâine va fura un bou”.

Veste Iat-o veste fraţilor Care-i cam acidă: „Mama proştilor E mereu gravidă”

Am draci !!! de Mihaela Suciu Am primit la pachet „răzbunarea”. Iniţial primisem avizul poştal: „te părăsesc!”, scris, datat şi parafat cu ora şi locul unde trebuia să mă prezint.

Ziua? A!... de ziua mea.

(Toate aste mi se întâmplă fiindcă unul de la curierat, zăpăcit, îmi rătăcise coletul meu cu „iubire”, dar şi-a primit pedeapsa; Sâc! a căzut în săptămâna chioară!)

Ca „bun cetăţean”, cum mă consider, mam prezentat să-mi ridic „povara”. Parcă mai conta una în plus?!

La ghişeu o doamnă cam plinuţă, cu un glas suuuuuuperb: - Buletinul, vă rog!

Caut în geantă, iniţial calm... Nu-i!

61

Anul I, Nr. 10/Octombrie 2013

Negru pe Alb

-01.10 - Ziua Internaţională a Persoanelor Vârstnice -01.10 - Ziua Mondială a Habitatului -01.10 - Ziua Internţională a Muzicii -02.10.1911 - S-a născut Miron Radu Paraschivescu (1911-1971), poet, eseist şi publicist -03.10.1938 - A murit Mareşalul Alexandru Averescu (1859-1938) -04.10.1939 - A murit matematicianul Gheorghe Ţiţeica (1873-1939) -04.10.2007 - A murit actorul Florin Pitiş (1943-2007) -04.10 - Săptămâna Mondială a Spaţiului -05.10.1877 - S-a născut poetul Ştefan Petică (1877-1904) -05.10.1897 - 115 ani de la apariţia revistei enciclopedice populare „Albina” -05.10 - Ziua Mondială a Profesorilor (UNESCO) -05.10.1902 - S-a născut poetul şi romancierul Zaharia Stancu (1902-1974) -09.10.1877 - A murit Alexandru Papiu Ilarian, jurist, istoric, lingvist, tribun al revoluţiei de la 1848, membru titular al Academiei Române -10.10.1847 - S-a născutcompozitorul Gheorghe Dima (1847-1925) -11.10.1932 - S-a născut istoricului Hadrian Doicoviciu (1932-1984) -12.10.1863 - A murit Andrei Mureşanu, poet şi revoluţionar (1816-1863) -13.10.1954 - S-a născut Alexandru Andrieş, cântăreţ de blues /jazz /folk, arhitect, scriitor, poet, traducător, pictor şi grafician -14.10.1857 - S-a născut ziaristul Gheorghe Ionescu-Gion (1857-1904) -14.10.1923 - S-a născut Victor Kernbach, poet, scriitor şi specialist în mitologie (19231995) -16.10 - Ziua Mondială a Alimentaţiei (FAO) -18.10.1870 - S-a născut filozoful Petre P. Negulescu (1870, Ploieşti -1951) -18.10.1875 - S-a născut scriitorul George Ranetti (1875, Mizil-1928, Bucureşti) -21.10.1895 - S-a născut Perpessicius - Dumitru S. Panaitescu (1891-1971), istoric şi critic literar, folclorist, eseist şi poet român, cercetător şi editor al operei eminesciene, membru titular al AcademieiRomâne -23.10.1850 - A murit pictorul Ioan Andreescu (1850-1882) -24.10.1921 - S-a născut poeta Veronica Porumbacu (1921-1977) -24.10.1853 - S-a născut mitropolitul Pimen Georgescu (Petre C. Baicu) (1853-1934) -24.10 - Ziua Natiunilor Unite -24-30.10 - Săptămâna Dezarmării -25.10 -S-a născutMihai I, rege al României (n. 1921, Sinaia) -26.10.1807 - S-a născut omul politic Barbu Catargiu (1807- 1862) -26.10.1624 - S-a născut Dimitrie Barilă cu numele monahal-Dosoftei, (1624-1693), cărturar, mitropolit al Moldovei, poet şi traducător.

-26.10.1673 - S-a născut Domnitorul şi cărturarul Dimitrie Cantemir (1673-1723) -27.10.1938 - Este inaugurată „Coloana fără sfârsit”, sculptată de Constantin Brâncuşi -29.10.1688 - A murit Şerban Cantacuzino (1640-1688), domnitor al Ţării Româneşti -29.10.1937 - S-a născut istoricului Vlad Georgescu (1937-1988) -30.10.1858 - S-a născut scriitorul Duiliu Zamfirescu (1858-1922)

62

Anul I, Nr. 10/Octombrie 2013

Negru pe Alb CUPRINS

COLECTIVUL DE REDACTIE

Editorial - Boris Marian Mehr …………

FILE DE CALENDAR Perpesicius, de Ovidiu Dinică…………..

Geopoemele lui Toma George Maiorescu - de Boris Marian Mehr……………………..

ESEURI Valeriu dg Barbu - Retorica şi antiretorica virtualistă………………………

Anca Cecilia Potinteu - De ce iubim poezia?…………………………………

Boris Marian Mehr, Între secole……….

POEZIE Ovdiu Cristian Dinică………………….

Alina Florica Stasiuc……………………

Mihaela Gudana..………………………

Adrian Păpăruz…..……………………..

Mihai Katin……. ...…………………….

Anca Tănase - Traduceri………………..

CONCURSURILE "NEGRU PE ALB" Rezultatele concursului de poezie "Emoţie de toamnă"…………………………………

Provocări…..…………………………….

PROZĂ Anca Cecilia Potinteu………………….

Boris Marian Mehr.…………………….

George Rizescu……. .…………………..

Viorel Gongu ….……………………….

Eliza Roha………….……….…………..

Costel Nicolau………………………….

Stelian Necşoi………………………….

Spiridon Râmniceanu…………………..

Sonia Stapan…………………………….

Gheorghe Pârlea………………………...

Anca Tănase……………………………

DOR DE BASARABIA Anastasia Moldovan……………………

Maria Niculescu…….....……………….

Mircea Coroş…………………………..

NEW GENERATION Alexandru-Daniel Cenuşă..……………..

ARTĂ Lăcrămioara Teodorescu - Pictorul Ioan Nicoară…………………………………

Lăcrămioara Teodorescu - Cristian Duţulescu.……………………………...

Mariana Dobrin - Arta tradiţională..……

CRONICĂ. EVENIMENT. INTERVIU Elena Vornicescu ………......…………

Claudia Minela ……………………….

Marin Moscu……... ….....……………

UMOR Mariana Dobrin………………………..

Lică Barbu………...……………………

Gheorghe Pârlea…...…………………..

Constantin Bidulescu…………………

Mihaela Suciu…….…………………….

Aniversări şi comemorări, luna octombrie………………………………

pag. 3 pag. 4

FONDATORI: Elena Vornicescu şi Gheorghiţă Mocanu (membru U.S.R.) DIRECTOR: Boris Marian Mehr (membru U.S.R.) REDACTOR ŞEF: Anca Cecilia Potinteu REDACTORI: - Valeriu dg. Barbu - eseuri - Ovidiu Dinică - biografii, calendar - Claudia-Elena Peter - proză - Mariana Dobrin (membră al L.S.R. şi a Uniunii Epigramiştilor din România), Claudia Minela şi Camelia Pantazi-Tudor - diverse - Dana Logigan, Gh. Pârlea şi Anastasia Moldoveanu – Dor de Basarabia, - Teodorescu Lăcrămioara - Artă - Raluca Neagu şi Anca Tănase – Poezie CORECTOR: Adrian Tucu CONSULTANT TEHNIC: Ioan Muntean TEHNOREDACTOR: Liviu Gogu

pag. 6

pag. 7 pag. 9 pag. 10 pag. 11 pag. 12 pag. 13 pag. 13 pag. 15 pag. 16

pag. 18 pag. 20 pag. 25 pag. 25 pag. 26 pag. 27 pag. 28 pag. 29 pag. 30 pag. 31 pag. 34, 36 pag. 35 pag. 35

COLABORATORI

- Eliza Roha; - Viorel Gongu; - Costel Nicolau; - Alina Florica Stasiuc; - George Rizescu; - Sonia Stapan; - Lică Barbu; - Stelian Necşoi; - Spiridon Râmniceanu; - Maria Niculescu; - Mircea Coroş; - Alexandru-Daniel Cenuşă; - Marin Moscu; - Constantin Bidulescu; - Mihaela Suciu;

pag. 37 pag. 38 pag. 38 pag. 39

pag. 41 pag. 43 pag. 45 pag. 47 pag. 49, 51 pag. 55 pag. 57 pag. 57 pag. 60 pag. 60 pag. 61 pag. 62

63

Anul I, Nr. 10/Octombrie 2013

Negru pe Alb

Fantezie – de Spiridon Râmniceanu 2

Anul I, Nr. 10/Octombrie 2013