Rev negru pe alb, nr 8, august 2013

Din cuprins: -Editorial – Anca Cecilia Potinteu -Limbaje – Valeriu dg Barbu -Omul de langa noi – Interviu cu Boris Marian Mehr realizat de Elena Vornicescu -Ziua limbii române (31 august) -New Generation – rubrica realizata de Raluca Neagu -Parerea mea! Dezbateri.

-George Bostanica, un sculptor din Jaristea, judetul Vrancea de Lacramioara Teodorescu -Tabara de creatie de la Agries – Claudia Minela

România şi Republica Moldova

Negru pe Alb

Neputința cuvântului de Boris Marian

„Neputința

cuvântului pasăre

De a se ridica de la pământ”, Noi, poeții, am devalorizat cuvintele, Iubirea ar trebui să se numească A, Viața B, moartea C și totul ar intra în normal, Ce triumf, păcatul ar fi X, armonie Y , Nu rostiți Cuvântul Dumnezeu, Restul e răzvrătire, amăgire, Când alert, când alergen, Când bancher, când boem, Totul a murit în cărți, Ciocnește paharul cu prietenul mort, Fugim desculți fără de tălpi, O pată de sânge spune mai mult decât orice cuvânt.

Prea mult ne-am alintat trupul cu leacuri, Un bătrân în ceață pietruind ecou.

La tomografie s-a găsit un elefant sub farfurie.

A mierlit-o, zise vânzătorul, Clasa și viitorul, avea dreptate, că așa e dreapta, În stânga ține lopata. Burjuii rumeni, cuvinte-lume.

2

Anul I, Nr. 8/august 2013

Negru pe Alb

Editorial Cum citim - pariul cu lectura Nu mi-am pus niciodată problema, cum am văzut la televizor sau în cercuri metodice, simpozioane și alte evenimente de gen, dacă se mai citește azi, convinsă fiind de prezența lecturii în toate mediile și formele posibile. Nici nu mi-am propus să clasific aceste forme, ar fi aceasta o risipă de energie, fiindcă ea, lectura, are obiceiul de a scăpa oricărei încercări de obiectivizare.

Citim subiectiv, însumând în actul acesta toată rețeaua de cunoștințe, relații posibile, obsesii, interpretări, așteptări. Intrăm în text, de cele mai multe ori, cu prejudecăți; căutăm, cu toate lecturile anterioare, fire invizibile de care să ne agățăm, explicații, interogații, compensații, ne căutăm pe noi, pe ceilalți și iar pe noi în relație cu ceilalți și cu lumile posibile, ne uităm pe text, în text, ne pierdem în el.

Orizontul de așteptare se deschide cu vizualul, cu coperta, amatorii de e-book-uri sunt privați de asemenea senzații, de dulcea greutate a volumului care se cere măsurat, cântărit, mirosit. Începe apoi lupta cu textul. Vorbesc de cei ce se lasă greu în citire, alunecare în text. De cei care s-au obișnuit să pună textul (fie că e vorba de un roman, o poezie, o piesă de teatru, literatură de specialitate sau de tren) pe masă și să-l disece metodic, fără nicio considerație pentru cadavrul din fața lor. În această categorie de cititori m-am inclus până nu demult, cu tristețe. Lectură pentru uz personal am numit-o, adică o lectură ce folosește textul, în sensul dat de Umberto Eco, o lectură programată, ce caută indici textuali în măsură să argumenteze, chiar și incomplet, o teză deja formată. Este acesta un text închis, mort, ucis de ambiția cititorului dornic de o reprezentare proprie.

Despre ce este vorba? Cine n-a auzit de celebrul semiotician, romancier și lingvist, amintit mai sus?! Sau de estetica receptării? În Opera deschisă (1962), Eco propune deschiderea ca o condiție de receptare a unei opere; intenția cititorului este cea care o provoacă, acesta este chemat să exploreze, să interpreteze și să actualizeze posibilitățile pe care le oferă ea, opera. În principiu, este admisă orice interpretare a acesteia, ca o re-prezentare, o reluare a semnificațiilor propuse și identificate de cititor, îmbogățite și înmulțite cu perspectiva și toată experiența literară și nu numai, a acestuia; se exclude o intervenție exagerată a cititorului, însă, acesta trebuind să se raporteze neîncetat la produsul inițial, adică să nu piardă legătura cu sensurile evidente ale operei. Era vorba, deci, de un pact interpretativ cu textul, cu autorul model, dar asta e deja o altă discuție. Să revenim la textul ucis. Eu, fan declarat al lui Eco, am făcut, în urma lecturilor, exact ce trebuia să nu fac, am folosit toate textele citite de atunci încoace. Adică am căutat cu înverșunare indicii, am făcut pe detectivul în text, uneori fără voie, am dus bătălii, am câștigat câteva, dar războiul era pe care să se termine în defavoarea mea. Mă uitam cu jind la tinerii care sorbeau cărți dimineața, pe stomacul gol și le savurau pe îndelete seara, înainte de culcare. Ca să nu mai spun cât îi invidiam pe cei care le puteau și scrie! Fără frustrări, mustrări și alte procese de conștiință, fără conștiință chiar. Doar lectură. Doar scris. Ce frumos!

Acest ultim epitet mi se părea foarte palid pentru descrierea unui text bun.

Nu știu să spun ce s-a schimbat dintr-odată. Începusem să citesc Luiza Textoris a lui Corin Braga, un fost profesor de-al meu, literatură onirică. Când am terminat, am avut senzația unui început, ca atunci când, la 11 ani, am citit cartea mea de căpătâi care avea să mă urmărească mereu și care mi-a deschis apetitul pentru citit, Robin Hood. Asta e! mi-am zis, bucuroasă pentru marea mea realizare. Inspirată, m-am apucat de poezie, de orice fel, ce prindeam. Cât de mare mi-a fost mirarea când am reușit nu s-o înțeleg, ci s-o văd, s-o simt! Și m-am lansat în lumea ei, fără protecție, fără parașută. Și, evident, fără prejudecăți, fără intenție de cititor, ca într-o mare, un fluviu mai bine, care te duce unde vrea el, ca pe o frunză pe care n-o poate scufunda, în ciuda fragilității ei. Am regăsit plăcerea textului! Ce frumos!

Acesta este, poate, singurul epitet în stare să descrie senzațiile după lectură, mi-am zis. Mi-am promis solemn să păstrez acestă plăcere, fie ce-o fi. Și am recitat în gând celebrul vers al lui Blaga: Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, a textului…

Anca Cecilia Potinteu, redactor-șef al revistei Negru pe Alb,

3

Anul I, Nr. 8/august 2013

Negru pe Alb

termină să citească cu pasiune operele scriitorilor români, pe care le parcurge cu frenezie, La Kiev se împrietenește cu alți studenți basarabeni și înființează Societatea Culturală Desteptarea. După absolvirea Academiei, în 1914, este fost hirotonit preot şi numit profesor de limba greacă şi pastorală la Seminarul Superior din Chişinău. Publică în “Kişineovkie eparhialinîe vedomosti” studiul lingvistic “Momente ale influenţei bisericeşti asupra originii şi dezvoltării istorice a limbii moldoveneşti”, precum și articolele “Motive religioase în credinţele şi obiceiurile moldovenilor basarabeni”, “Bocetele funerare moldoveneşti”.

Vede lumina tiparului (Kişineovskie eparhialinîe vedomosti, nr. 12, 13, 19, 22, 23) articolul “Schiţă a traducerilor moldoveneşti religioase şi de trai”. Apare în revista “Luminatorul” studiul “Mitropolitul Gavril Bănulescu Bodoni”. În 1914 se căsătoreşte cu Teodora Borisovna Novitschi, În 1916, la cererea sa, este trimis în primul război mondial, pe frontul românesc şi ajunge la Mărășești. Pe front, se bucură de aprecierea soldaților români pe care caută să-i înțeleagă și să-i sprijine. Perioada formării și maturității sale este supusă unor puternice frământări istorice, în care imperii se destramă și state noi își cer dreptul la existență. Pe acest fundal, al revoluțiilor sociale și transformărilor istorice, se implică în transmiterea și perpetuarea limbii române.

Cu poemul „Limba Noastră‖, compus cu ocazia inaugurării cursurilor pentru învăţători, în iunie 1917, cu doar două luni înainte de moartea sa prematură, rămâne în istoria literaturii ca o mare speranță căreia i s-au tăiat prea devreme aripile, în timp ce poemul său călătorește peste veacuri ca dorință de iubire a limbii pentru generațile viitoare. Nu împlinise 30 de ani când, la 26 august 1917, a murit de tifos exatematic.

Opera sa poetică cuprinde numai patruzeci și trei de poeme.

Alexei Mateevici

de Ovidiu Cristian Dinică Alexei Mateevici s-a născut la Căinari, judeţul Tighina din Basarabia, la 28 martie 1888, în familia preotului Mihail Mateevici şi a Nadejdei Neaga. A făcut clasele primare în satul Zaim, școala parohială şi Seminarul de Teologie din Chişinău, 1902-1910.

Fidel sufletului românesc, cu vocea blânda și sfatul înțelept, preotul și poetul Alexei Mateevici a însuflețit inimile celor din jurul său cu iubirea sa pentru tot ce însemna tradiție și grai străbun.

Nichifor Crainic, apropiat al poetului Alexei Mateevici, îl prezintă cu următoarele cuvinte: "Pe părintele Mateevici l-am cunoscut la Iaşi, în 1917, vara. Parcă îl văd şi acum; bărbat voinic, spătos şi rumen, în anteriu cenuşiu muscălesc, cu o barbă apostolică blondă, vorbind răspicat o moldovenească ( română) peste care se simţea un uşor accent rus, dar avea în cuvinte şi în zâmbet o blândeţe impresionantă, care te-nprietenea fără zăbavă".

Debutează în 1910, cu o proză tradusă din Cehov şi cu schiţa „Toamna‖ inspirată din viaţa basarabeană, în gazeta „Basarabia‖. Colaborările cu presa scrisă au continuat în „Viaţa Basarabiei‖, „Luminătorul‖, „Cuvânt moldovenesc‖ ș.a., în care a publicat versuri originale şi traduceri din A. K. Tolstoi, S. I. Nadson, G. R. Derjavin, M. Lermontov, A. S. Puşkin, studii de etnografie şi folclor, de istorie, filozofie și de teologie. În 1910, fiind sef de promoție al Seminarului Superior de Teologie, a fost trimis bursier la Academia Teologică a lui Petru Movilă de la Kiev. Iubirea sa pentru limba părintească îl de-

4

Anul I, Nr. 8/august 2013

Negru pe Alb

ajunge pentru igienă, se scrie internaut... un „like‖ socializant virtualnic ne îmbată cu iz de pseudosucces.

Ca să scrii astăzi despre aspiraţii comune, despre viziuni, avangardisme, este de ajuns să asculţi cum vorbesc „singuri‖ oamenii, în fluxul prelins prin gurile de metrou şi să furi trei fraze: „obsedantă frustrare cenţii din aramă‖ şi „cornetul de îngheţată ce se moaie înaintea îngheţatei‖, „prietenul meu refuză viagra, crede că e doar fond psi extenuant, sau prea des, i-o dau solubilă‖, „părinţii sunt o chestiune al naibii de demodaţi, ar trebui izolaţi undeva‖.

Un tânăr scriitor italian, Paolo Di Paolo, spunea într-un interviu, cu prilejul decernării premiului Strega 2013, unde romanul său a fost nominalizat, că: ,,nu ar trebui să ne lăsăm copleşiţi de criza economică şi să urâţim literatura‖.

Esteticul, gustul omului, nu-i latrină, dincolo de datoria scriitorului de a satisface şi crea gusturi, rămâne mereu cea moralizatoare. Încă mai este credibilă literatura şi cititorul încă mai poate fi sugestionat pe direcţii morale pe care el le caută tot atât de mult cât şi scriitorul.

Dacă tagma cititorilor înrăiţi este pe cale de dispariţie, situându-se sub 15%, dacă virtualul asediază cotidianul trai şi preia rolurile odată împlinite cu măreţie de către carte, trebuie să nu disperăm, ci să lăsăm generaţiile să-şi aleagă singure modul cum să-şi facă o cronică a timpului lor şi, în mod firesc, va apărea încă şi cartea pe hârtie, nu doar e-bookuri... vor apărea şi ideile mari.

Limbajele nu ar trebui să ne preocupe alarmant, societatea se prăvale şi ar părea că interesele guvernelor şi a celor din umbra guvernelor duc spre îndobitocirea maselor, îşi doresc generaţii inculte şi inteligente precar, pentru a putea fi lesne manevrate.

Acești conducători îşi asumă astfel un risc major şi e posibil să o facă intenţionat, deoarece este dovedit faptul că unde lipseşte educaţia, creşte violenţa.

Dacă limbajele literare standard, canoanele, nu ar fi înnoite prin fiecare aport generaţional, atunci ele ar fi imitaţie. Cum să fii autentic fără un limbaj nou, specific vremii tale? Nu doar prin stil, temă şi mesaj poţi fi autentic, ci şi prin limbaj... cum nu doar prin limbaj poți fi astfel.

Datoria moralizatoare a scriitorului, amintită mai sus, se împlineşte prin protestul, manifestul actului artistic faţă de neaşezările, nemulţumirile unui încotro din ce în ce mai bizar pe care îl trăieşte cotidian societatea, căutarea, nu a răspunsurilor, cât

Limbaje

de Valeriu dg Barbu Europa ultimilor 20 de ani, îndeosebi Italia, patria artelor, leagănul umanismului, a literaturii elaborate elegant, este străbătută de curente trecătoare care, chipurile, ,,ameninţă‖ limba literară. Nu voi enunţa curentele pentru a evita părtinirea sau opusul ei. Valorile nu au nevoie de programe, de iniţiative de salvare... se salvează singure. Ideea în jurul căreia croiesc acest text este actualismul, chiar dacă ismele deranjează.

Mobilitatea firească a oricărei limbi, evoluţia ei, ţine seama de prezentul social. Precaritatea sau luxul se rotunjesc exprimându-şi miezul, mesajul, ambalajul, în anumite maniere voit autentice... Între autentic şi deliteraturizare se strecoară, aparent măcar, diferenţa pe care o face forţarea unor graniţe existente, ca, de exemplu, mutarea în planul epic al lirismului şi asediul suprarealismului oarecum ficţionist în zona prozei. Se scrie mult şi prost, zic unii. Se scrie stilizat, esenţializat excesiv, zic alţii. Se imită la nesfârşire maniere şi stiluri consacrate, se aude ici-colo. Se caută doar expresia unicizată şi nu mesajul, nu contează ce spui, spune ceva voit, musai diferit...

Un soi de vânătoare de formule şi jocuri de cuvinte lipsite de un mesaj, fiecare cititor apoi, să îmbrace cuvintele în orice mesaj s-ar fi aşteptat. „Eu spun doar, vezi tu cumva ce anume, pune tu un corp în haina vorbelor mele!‖. O tarabizare, coborârea artei din saloane pe trotuare, ganguri, subsoluri. O criză economică îndobitocind gusturi. Se vorbeşte de un soi de poezie vrac, de o literatură angrosistă, de o industrializare minimalistă, punând preţ doar pe cantitativ. Totodată, tinerii par nerăbdători să citească un roman în trei cuvinte, o poezie într-o silabă, o consoană mârâită ideatic cu gest înjumătăţit pierdut.

Retorica împrumută jargonul plasticizat de unică folosinţă. Hârtia se împuţinează, abia dacă 5

Anul I, Nr. 8/august 2013

Negru pe Alb a formulării cât mai corecte a întrebărilor, deşi aparent întrebările sunt mereu aceleaşi, ţinând de existenţial.

Actualismul durează o zi. Celebritatea, 15 minute. Limbajul de astăzi mâine devine depăşit.

Vitezele ne ameţesc. Supapa de presiune are garniturile nuîndeajuns de elastice... Ceea ce ar trebui să ne îngrijoreze ar fi nu limbajele, cât lipsa mesajelor, aceasta arată lipsa unor viziuni despre viitor, lipsa unor soluţii care să scoată societatea din lunecarea ei spre o naibă sublimă... spre o sărăcire strălucitoare...

Aş putea spune că astăzi ne situăm într-o zonă de vid, de dezagregare a modelelor sociale şi, probabil, în viitorul apropiat, vor ţâşni şi idei salvatoare pentru ieşirea din democraţia făţarnică; ori se vor găsi căi spre democraţie reală, ori altă organizare socială mult mai adaptată viitorului iar literatura îşi va spune cuvântul şi aici, în mod onorabil, ca din totdeauna.

Nu literatura este în criză, nici criza în literatură, ci societatea trece prin reaşezarea opţiunilor.

Cititorul îşi găseşte greu un loc de muncă şi acela prost plătit şi pe timp determinat, nesigur, iar cu salariul dobândit nu ştie ce să-şi cumpere: opere clasice, literatură comercială sau noutăţile din care să urce astfel operele care îl reprezintă sufleteşte şi la nivelul aspiraţiilor, gusturilor? Îşi cumpără obiecte care să-i pună în lumină o „imagine socială‖ mai sus decât o deţine în realitate, chiar sărăcind şi mai şi din această pricină...!

Tineretul de astăzi citeşte puţin, se spune.

Nu cred. Cred că citeşte la repezeală şi caută, negăsind, ceva care să-l reprezinte. Refuză modele pe care le vede învechite. Nici bătrânii nu se omoară cu cititul. Tineretul de astăzi scrie urât. Cine spune asta? Ce înseamnă urât? Faţă de ce? Faţă de ceea ce trecutul consideră valori. Aportul la valoare se face prin selecţie naturală de către timp. Nici bătrânii nu scriu atractiv, interesant.

Ne deranjează deci nu limbajele, nu manierele, ci lipsa mesajului, nici nu ne dăm seama precis că taman aceasta ne deranjează... şi cum am spus deja, acesta lipseşte deoarece s-ar părea că nu există nici viziunea socială nouă, soluţiile pentru viitorul iminent.

Mai marii lumii ne obligă să trăim precar şi precaritatea se manifestă cultural. Rezistenţa prin cultură şi conservarea valorilor sunt doar sloganuri.

Valorile nu au nevoie de nimic, dăinuie prin sine.

Rezistenţa se face prin muncă, prin creaţie, refuzul şi protestul nu ajută cât o face aspiraţia, visul aducător de viziuni noi.

Am întâlnit tineri şi foarte tineri uimitor de inteligenţi, cu o cultură puternică. Fiecare generaţie îşi are vârfurile ei. Punem pe spinarea copiilor povara neputinţelor generaţiilor noastre lipsite de o morală necesară bunul mers social, fiindcă, dacă tinerii nu au o morală pe gustul nostru este pentru că nu le-am insuflat-o. Ce este morala? Ceea ce îi permiţi copilului tău să spună, să facă. Cine l-a educat?

Criza morală puternică, nu lipsa banilor, adevărata criză este spirituală, se transmite în cultură, în literatură, în limbaje.

Limbajul comercial a dus la convertirea tuturor la Zeul Ban, până şi credinţele ne conduc obligatoriu spre această convertire, bisericile devenind o industrie, arta şi cultura o industrie, spectacolul o industrie. Arta pură este spirituală, dincolo de materialitate, se creează materialitate prin forţa spiritului şi nu invers, iar forţa spiritului nu se poate manifesta prin limbajul comercial la care ne obligă educaţia primită, nevoile de care nu avem nevoie, induse pervers de către conducătorii planetari. În mod intenţionat aceste rânduri se bucură de fragmentarism, ambiguitate şi amalgamare, de o zăpăceală derutată şi derutantă, lipsă de limpezime... de zece cuvinte repetate obsesiv... Actualitatea, cotidianul astăzi, este povara de-o zi a unui viitor vidat, cu încotro-ul zigzagat spre un zadar de lux.

Nu îndreptaţi degetul mustrător spre tineri, nu le daţi poveri şi mai grele decât deja le-aţi dat, prin datoriile pe care ei vor trebui să le plătească, nu-i acuzaţi de needucaţia pe care voi le-aţi dat-o, învăţaţi limbajele lor dacă vreţi să fiţi la zi cu viaţa.

Iar dacă mulţi dintre tineri consideră că Eminescu e doar un bulevard... dintre aceştia vor ţâşni noi mari poeţi. Și Eminescu nu va fi uitat. Chiar dacă niciunul dintre ei nu vorbește despre Enescu, Iorga, Cioran, Ionesco, dintre ei vor creşte nume şi mai mari...

Dorinţa mea este să văd printre tinerii de astăzi câţiva critici literari şi de artă care să-şi spună puternic cuvântul. Să judece ei noile creaţii, nu mereu cei care au repere obsesiv retro... pe tiparele învechite. Şi cu aceasta condamn la tăcere nu bătrânii, ci îmbătrâniţii ancoraţi rigid în trecut, care „obligă‖ tinerii să creeze pe tiparele lor. Sunt şi bătrâni mult mai tineri la suflet decât o sumedenie de tineri născuţi inerţi. Şi zic iarăşi: mesajul culturii trebuie să conţină şi soluţiile societăţii de mâine, nu doar cronicăreala unui prezent buimac, ambiguu.

6

Anul I, Nr. 8/august 2013

Negru pe Alb şi extroversiei ca elemente de bază ale comportamentului uman, glisate în estetică printr-o egalitate de sens cu empatia şi abstractul, ce produc o intersectare definită de Wilhem Worringer1 citat de Jung şi, fundamentată pe teoriile lui Lipps2 drept o transformare a aptitudinilor în rezultate cu existenţă obiectivă, chiar dacă ea se poate sau nu numi sentiment. „Percepând un obiect, simt ca şi cum ar veni din el sau ar zăcea în el, ca fiind de perceput, un impuls către un mod determinat de comportament interior. Acesta pare dat de el, comunicat mie de el.”3 Jodl4 percepe empatia drept aparenţă inefabilă a actului creator, care trimite prin trăirile oferite percepţiilor un quelque-chose situat înafară, pe un fel de ecran pe care se derulează tot ceea ce naşte în sufletul privitorului (sau cititorului), un suflu estetic fundamentat pe întreaga scală de procese lăuntrice, iar nu doar pe sentimente.

Aşa înţelegem asimilarea empatiei (la Worringer) cu extraversia. Foarte interesantă mi se pare explicaţia adusă de Jung cu referire la înţelegerea empatiei în cazul lui Wund5. Pasajul în cauză este de o conceptualizare aproape artistică şi pare răsărit din chiar sufletul lui Pygmalion6.

Pentru Wundt: ‖empatia este deci un fel de proces de percepţie, caracterizat de transferul afectiv al unui conţinut psihic esenţial în obiect; acesta este astfel asimilat subiectului şi este atât de legat de el, încât subiectul se simte, ca să spun aşa, în obiect. Aceasta este posibil atunci când conţinutul proiectat este legat într-o măsură mai mare de subiect decât de obiect.”7 Ce altă definiţie mai plină de mistic a însăşi actului creator, care este într-adevăr Una şi Unul Într-unul: artist, act creator şi creaţie, în care

Problema atitudinilor tipice în estetică

de Sorina Zota Fondatorul psihologiei analitice, elveţianul Carl Gustav Jung (26.07.1875- 06.06.1961) pasionat cercetător al analizelor teoretice şi, în special, empirice asupra psihoterapiei clinice, face parte, chiar dacă mai târziu va merge pe un drum total diferit, dintre cei câţiva prieteni de bază ai lui Sigmund Freud.

Ulterior, după despărţirea de psihologul german ale cărui cercetări se bazau în principal pe studiul abisurilor răbufnite în starea de vis şi pe episoadele - arhicunoscute în timpul său, de isterie - Jung se consacră studiului centrat pe „dimensiunea fundamentală a omului― ivită din aportul cultural uman, completat prin fundamentarea unor noţiuni noi, rezultate din experienţa clinică dobândită până atunci. În calitate de medic şi psihiatru, el este unul dintre „pionierii‖ care experimentează spiritualitatea orientală a Indiei şi o aduce în prim planul sferei psihologice.

O autentică şi generală predispoziţie spre frumos face din psihanalistul Jung un adevărat teoretician inedit al esteticii suprapuse pe comportamentele umane. O astfel de incursiune în perimetrul magic al creaţiei se desfăşoară în cartea sa Tipuri Psihologice, mai ales în capitolul Problema atitudinilor tipice în estetică.

Volumul în sine este o împărţire pe domenii a mai multor perspective asupra diverselor atitudini contemplate de Jung prin trecerea succesivă a tematicii de la o sferă la alta. Astfel încât, după abordarea din unghiul filosofic, poetic, din cel - aşa cum spune el - al cunoscătorului de oameni şi din cel medical, psihologul oferă în capitolul menţionat mai sus o panoramare psihologică ivită din considerarea esteticii drept psihologie aplicată. Iar pentru tabloul pe care îl oferă cititorului se foloseşte de diferite percepţii ale unor importanţi esteticieni ai timpului său.

Jung sintetizează aceste două concepte prin trecerea lor prin filtrul înţelegerii introversiei

1

Wilhem Worringer, (1881-1965) istoric de artă german care dezvoltă aceste două concepte în lucrarea Abstraktion und Einfühlung - 1907 2 Theodore Lipps, filosof german (1851-1914) care şi-a concentrat majoritatea concepţiilor filosofice asupra artei şi esteticii.

3 Apud Carl Gustav Jung, Tipuri psihologice, Ed. Humanitas,1997, pg. 553.

4 Friedrich Jodl (1849–1914) cunoscut ca unul dintre cei mai importanţi şi semnificativi reprezentanţi ai Pozitismului german.

5 Wilhelm Maximilian Wundt (16 August 1832 – 31 August 1920) fizician, filosof, professor şi psiholog, fondatorul psihologiei moderne.

6 Personaj menţionat de poetul Ovidiu în cartea Metamorfozelor, un sculptor singuratic îndrăgostit de propria opera sculptată în fildeş, care cere zeiţei frumuseţii şi armoniei -Venus- să confere viaţă femii sculptate.

7 Apud Carl Gustav Jung, Tipuri psihologice, pg.554.

7

Anul I, Nr. 8/august 2013

Negru pe Alb proiecţia devine din punct de vedere psihologic, aşa cum precizează şi Jung „eveniment inconştient care nu se află sub control conştient”8? Şi aici găsim egalitatea analitică a lui Freud prin care empatia devine transfer.

Proverbul românesc „frumuseţea se află în ochii privitorului‖ devine o involuntară expunere arhetipală la care Jung face trimitere prin definirea esteticii worringeriene: „este frumoasă (plăcerea estetică n.m.) doar acea formă în care poţi să te transpui.”9 Prin extensie, definiţia lui Worringer menţionată aici se întâlneşte inevitabil cu cea a universului holografic şi cu textele Tăbliţelor de Smarald ale lui Hermes Trismegistul, care afirmă că nimic din ceea ce nu se află în mine nu se găseşte nici în exteriorul meu, sau cu alte cuvinte că există o punte permanentă, un raport de tip rezonator asemănător diapazonului lovit uşor, ce face ca pianul situat în aceeaşi încăpere să emită nota „la‖, ori care indică tonul unui ansamblu coral. În cazul de faţă putem vorbi despre rezonanţa dintre planul exterior fiinţei şi cel lăuntric, determinată de armonia corespondentă (de aici şi legea corespondenţei).

Delimitarea celor două noţiuni de frumos şi urât făcută de Lipps are de asemeni conotaţii antice precum cele amintite mai sus, pentru că urâtul este desemnat ca o „formă în care nu te poţi transpune.”10 Dacă vorbim despre sentimentele născute din contemplarea sub orice manifestare a actului de creaţie ne îndreptăm inevitabil şi implicit spre ceea ce sufletul uman crează nemijlocit din propriile abisuri, născute din nevoia unui răspuns apt să ne sprijine în evoluţia existenţială. Iar aici mă refer la cee ce apare în creaţia artistică din tumultul visceral, din vortexul marilor întrebări asupra sensului vieţii, morţii, a ce se petrece înainte de a ne naşte, sau a ceea ce se va petrece după aşa zisa moarte fizică cu noi.

Acest tapet de întrebări ne conduce, în calitatea noastră de creatori, la o transpunere izvorâtă din impulsul psihologic, adică la exact ceea ce Jung menţionează a fi perspectiva lui Worringer asupra abstractului: „Care sunt premisele psihice ale impulsului către abstracţiune? Avem a le căuta în sentimentul cosmic al acelor popoare, în atitudinea lor psihică faţă dc univers. În vreme ce

impulsul către empatie are drept condiţie fericită o relaţie panteistă de intimitate dintre om şi fenomenele lumii înconjurătoare, impulsul către abstracţiune este urmarea unei mari nelinişti a omului datorată fenomenelor lumii exterioare şi corespunde din punct de vedere religios unei nuanţe intens transcendentale a tuturor reprezentărilor.‖11 Dacă empatia ca stare şi sentiment psihologic este o basculare generală spre întâmpinare, spre transfer şi implicit spre o asimilare de tip subiectiv dinspre obiect către subiect, abstracţia tinde să se centreze pe sine însăşi prin devierea de la empatie spre introvertire. Şi abstractul permite în acest fel o anumită formă de apărare, de protecţie, ca şi cum creaţia ar avea o existenţă de sine stătătoare, diferită de cea a creatorului.

Jung reuşeşte să definească foarte clar diferenţa psihologică nu doar a actului magic empatic, pe care îl asimilează la modul general gândirea orientală, ci şi pe cel existent pe care îl poziţionează în cultura occidentală. Ideea este de altfel foarte firească şi decurge natural din ansamblul cultural atât de diferit al celor două moduri existenţiale luate în discuţie. Orientul a fost de când lumea contemplativ, în vreme ce Occidentul - deşi familiarizat cu latura, să spunem tehnică - a simţit din plin, din dorinţa de salvare, o înclinaţie spre incubare a sufletului.

Abstractul devine implicit pentru occidental o modalitate de protejare, o formă de autoapărare faţă de un soi de viteză supersonică a derulării propriei existenţe, care îl ajută să aibă acces la actul cosmic prin „decuparea‖ fiecărei secvenţe de interes pentru el şi separarea de „tot‖: „după cum prin empatie individul se savurează, fără să îşi dea seama, pe sine în obiect, tot astfel cel care abstractizează reflectând la impresia pe care i-o face obiectul se contemplă, fără să ştie, pe sine însuşi.‖12 Conform lui Jung, raportate la existenţa unui singur individ avem de a face cu toate astea atât cu empatia cât şi cu abstracţia, care sunt de altfel tot timpul prezente, deşi „inegal diferenţiate‖.

Pentru a-mi păstra conceptualizarea estetică şi abstractă în limitele psihologiei (cu alte cuvinte pentru a fi totuşi în stare de empatie cu sfera psihologiei) rămâne doar concluzia finală rezultată din studiul lui Carl Gustav Jung. Anume faptul că ambele noţiuni devin "mecanisme de apărare

8

Carl Gusrav Jung, Tipuri Psihologice, pg. 554 Apud Carl Gustav Jung, Tipuri psihologice, pg.554.

10 Ibidem 9

11

Idem Carl Gustav Jung, Tipuri Psihologice, pg. 566

12

8

Anul I, Nr. 8/august 2013

Negru pe Alb şi de adaptare” în faţa experienţei faptului de zi cu zi.

Adaptabilitatea ţine în cele din urmă de capacitatea de empatie a noastră faţă de întregul oferit de planeta mamă - cu bunele şi mai puţin bunele ei. Lipsa adaptabilităţii este compensată de cele mai multe ori de forma abstractă de gândire ori creaţie şi oferă – cel puţin pentru evitarea disocierilor comportamentale - o uşă spre înţelegere, un soi de, aşa cum încheie Jung acest capitol „autoreglare a organismului viu‖, care tinde natural spre armonie şi care poate fi asimilat prin educaţie.

Atât ni s-a permis doar, să ne întrebăm despre cât de mult mai este, despre cât de mult știm, despre cât de bine, despre cât de clar vedem, despre numărul ochilor de care avem nevoie, despre nevoi...

Atracția principală din parcurile de amuzament, roller-coaster-ul, caruselul, trenulețul, este, pentru un ochi semi-deschis, prima lecție de zbor. Anulată, bineînțeles, de huruitul metalic, țipetele diforme și senzația de greață și vomă ce urmează. Edificatoare experiență, totuși, pentru spectacolul neputinței și ignorarea, cu sau fără știință, a acesteia.

Trenul fiecăruia aleargă de la iarnă la vară, de la noapte la zi, oprește în gări slab luminate, unde mecanicul pășește hotărât spre cealaltă locomotivă, de la celălalt capăt, să înceapă o călătorie inversă. Trenuri moderne, cu vagoane de clasa I, săgeată albastră, ironică denumirea, sarcastică de-a dreptul; trenuri antice, de plăcere, pentru rememorarea altor călătorii, pentru nostalgici sau pentru încăpățânații care n-au aflat mare lucru din propria călătorie, dar au impresia că, îmbrăcând alte haine, își vor putea obliga pielea să se revolte la atingeri de second-hand și să le dezvăluie ceva, orice, oricât; trenuri de clasa a doua, transport pentru cei fericiți; cu câini și pisici, găini amețite, legate de gheare, donițe cu brânză, legături de ceapă, controlori soioși și... oameni simpli, fără bilet.

Ei au înțeles măcar că n-are rost să zăbovească prin gări părăsite, decât pentru a urca și a coborî.

Eu visez la un tren de desene animate, fără șine și cu direcții nelimitate, cum am văzut eu odată, într-un film. Minunat lucru, filmul! Și pervers. Îți arată ce ai putea fi exact în același timp în care îți spune că n-o să poți niciodată.

Trenul meu însă există, am mers cu el câteva stații, sublimă călătorie!

Bibliografie: 1. Carl Gustav Jung, Tipuri Psihologice, Humanitas 1997 2. http://en. Wikipedia.org.

Poem în proză pentru ne-liniștea sufletului de Anca Cecilia Potinteu Uite, fluturii, ce fericiți sunt, pentru a-și asigura hrana, se folosesc de un mijloc de transport divin... Poleiți cu praf de la zânele cuminți, rătăcesc precis în iluzia că toată lumea știe că, dacă-i atingi, le ucizi zborul.

Diferența dintre sinea lucrurilor și noi, categoria de sub furnici, este că ele, lucrurile dintotdeauna, își realizează traseul cu bucuria unei împliniri continue, fără căderi și înălțări.

Noi am inventat infamul lucru de mână și, cu mijloace artificiale, am vrut să ne asemănăm lor, lucrurilor nemuritoare prin efemer. Ni s-a dat liber la dorințe, aspirații, idealuri, pe verticală, orizontală, presupuse interioare, la întrebări mari, mici, la mirări și clasificări. Am transformat apa în abur, apoi în gheață, am făcut din pietre aur și din lemn viu, închisori. Ochii noștri au fost condamnați să vadă într-un singur unghi închis și numai dinăuntru în afară, oglinzi.

9

Anul I, Nr. 8/august 2013

Negru pe Alb

Ovidiu Sinov

Sânge cu ochii căprui Îmbrăţişarea mea nu are umbră e a celui ce nu s-a-ntâmplat pe buzele oarbe glezna sărutului şchioapătă nerostirea... În ochii tăi se adâncesc mări de linişte se rătăcesc timpuri sensuri între fiinţă şi fiinţă...o continuă adorare privirile atât de sensibile atât de sublime chiar senzuale aş putea spune îmi pătează venele cu nuanţe căprui răbdător de tăcute se-nchid în sine nedezvăluindu-şi misterul... fără un motiv sau o certitudine fără un alibi doar o cratimă îmfiptă adânc în osul pieptului... şi-aveam atât de multe să-ţi spun!...

Parfum de iluzie Dragostea va dura atât timp cât va dura şi iluzia doar sufletele noastre vor supravieţui timpului sunt prea frumoase să moară din nou... *** ,,Dansează-mă până la sfârşitul dragostei''... desculţi pe nisipuri fierbinţi prin ploaie, prin iarbă şi flori impudici şi goi în seri pasionale în nopţi vinovate şi zori cu parfum de iluzie dansează-mă spre chipul tău spre frumuseţea ta efemeră cât mai aproape de curbura lascivă a buzelor cât mai aproape de nuanţa privirii atinge-mă cu un sărut, cu o lacrimă cu palma ta goală extazul mângâierea care transcede sublimul dincolo de cunoaştere dincolo de esenţă amprentele sentimentelor noastre nu le va găsi nimeni nimeni nu-ţi va aminti că am fost fericiţi nimeni nu-ţi va spune dacă te-am înşelat sau iubit... nimic nu mai poate pătrunde-n afară să te smulgă din mine.

Oameni de lângă noi - ochiul nopţii Uneori... viaţa ia chipul unei femei frumoase cu trandafirii înflorind pe buze cu trăsături de ape limpezi izvoare despletite din părul Afroditei revărsând pe crestele Olimpului dragostea creşte în trupul real, palpabil dar fără speranţa de veşnic te pansez unde suferi te sărut unde doare stârnind primăveri pasionale primăveri interzise în irişii firavi şi-n mugurii sânilor am acea senzaţie de vag, de gol în stomac încercând să mă fac plăcut înţeles adun şoaptele parfumate decent 10

Anul I, Nr. 8/august 2013

Negru pe Alb Eu mă-ntrebam de eşti un amator Sau profesionist... o paranteză

caut cuvintele care pot scoate tăcerea căzută-n adâncuri sentimente colorate în nuanţe fecunde transpar dinspre larve spre fluturi populând spaţiul intim devorează lumina ca pe un oraş de salcâmi înfloriţi se înalţă frenetic de pe gene înpre culisele nopţii foşnetul pielii - ca o mătase franţuzească îmi vibrează în palme ecoul muşcă din epidermă gustând agonia ca dintr-un aperitiv înaintea festinului în ochiul oblic albastru-sidef cu aroma ispitei şi gust de nectar trupurile noastre ard ca două torţe de pământ...

Eşti ca un virus iubito persişti în tot ceea ce simt mă îmbolnăveşti de plăcere transpir trăiesc intens trec peste piedici închipuite eşti atât de sublimă iubito încât ai putea înmuia chiar şi inima unui diavol poţi să-mi rămâi? iubirea nu e o stare e un miracol al vieţii tu îmi eşti de ajuns sau poate nu eşti tu stigmata poate o altă femeie m-aşteaptă eu aşteptând o altă viaţă...

Mai fac, la start, şi-apoi promit să vin, În dreapta, să-ţi fiu copilot în vise, Să demarăm cu rezervorul plin Nu-s pentru noi trasee nepermise.

- Știi, Liliana, drumul spre Sibiu, Azi, nu mai este o necunoscută Iar viața mea cu tine-i un raliu, Paris-Dakar sau orice altă rută.

Am apăsat pedala, recunosc, Atât de mult am vrut un copilot Cu buze moi și cu parfum de mosc, Să-i dăruiesc și să-mi ofere tot. În zori de zi să mă aștepți că vin Și demarăm, iubito, fără teamă (La Cel de Sus de-o vreme mă închin), Raliul dragostei, acum, ne cheamă.

Route 33 Mă bate-un gând, să-mi cumpăr o aripă Cu roată de rezervă și cu cric, Oricât de scumpă-ar fi, nu-i o risipă, Că vreau să zbor și nu să merg pe dric, Să aibă tracțiune și pe spate, Full option, m-am săturat de Standard Și copilotul țais, dacă se poate Brunetă cu diplomă de Harvard.

Ioan Grigoraș

Mă bate-un gând, să mă îmbăt la noapte La clubul de pe ruta 33, Stalinskaya c-un strop dulce de lapte Din sânul dansatoarei din Brunei, Să uit că sunt dator la bănci cu acte Și-n carnețelul unor cămătari, Că sunt bogat în teorii abstracte, În petece cusute pe ițari.

Sibiu Rally - Azi te invit, iubite, la raliu, Eşti un vitezoman împătimit, Iar dacă vii, vom face un pariu Ca prima dată când ne-am întâlnit.

Accelerai şi-atunci spre viitor, Aveai acea beţie de viteză 11

Anul I, Nr. 8/august 2013

Negru pe Alb Apa turcoaz, mângâieri de obraz, tot m-am vândut, Nimic nu mai sunt, Veneţia îţi este ultimul dar, Pluteşte, iubito, privind poduri goale, mucegaiuri de zid, Vânt răstignit, măşti de regină bătute-n piroane, Aici e raţiunea, doritul sfârşit, otrava iubirii îşi are răspuns Casanova în spate încă-i ascuns E cel pe care acum l-ai răpus, pluteşte şi află, totul e spus În labirint de murano fatidic compus.

O iubită infinită Mai bat la poarta primului sărut Și cer din nou un strop din primul pas, Din roua ce pe buze ți-a rămas, Din visul nostru care s-a născut La masa lui Brâncuși, printre tăceri, În noaptea cu clepsidre de smarald Când luna ne-ascundea sub al ei fald Și ne-nvăța cum să uităm de ieri.

Coloana infinitului o port Doar lângă chipul tău, într-un atriu, Să zbor de unul singur, azi, nu știu, Masa tăcerii nu o mai suport.

Eu iubesc jumătatea din tine Eu iubesc jumătatea din tine Pe care o expui permanent în banale socializări, Pentru ea cheltui banii şi speranţă, La frumuseţea portretului se lucrează continuu, Găseşti mereu acea tuşă Care nu subliniază perfect starea de femeie, Iubesc natura ta deghizată, Explorările prin liniile curbe, Roşul cu care şi macii ar vrea Să fie atinşi, Chiar sângele mi-a cerut nuanţa, Simbiotic percepe dorinţa Să intre în ritmul tău dar i-am repetat, Iubesc ceea ce văd toţi, în afară de lună, Ceea ce atinge orice privire, În afară de stele.

Partea ta nevăzută doar mă obsedează, Îi aflu contur în fumul de ţigară, las gândul Să se dea cu fruntea de pereţi încercând să te cuprindă Visele mi le-ai consumat de mult, Precum ploaia uneori Trec pe sub paşii tăi, Îţi lustruiesc umbra şi ascult ecoul vorbelor, Gândul ţi se exorcizează, te simte infanta Dincolo de aparenţa femeii detestând Complimente cu aluzii freudiene, Spui că ai fi ca oricare, Poate orb aş crede până când Pielea ta iradiind felină m-ar convinge De raritatea esenţei cu care obsedezi, Eu iubesc o jumătate din tine, dar cealaltă Este precum lama infinit de subţire Căzând fără veste Când inevitabil mă vei uita,

Mihai Katin

Mirajul venețian Iubirii tale revolute i-am căutat rezolvare, Am vândut porumbeii din piaţa San Marco Statuile incendiare, suflet păgân dedat la scandal Sapă famelic la nou canal. Trupul este plinul contur Mormane de lut ridic, te înconjur, nu sunt un Sisif Doar beţia din chin o simt când acolo revin, Veneţia mea rotund labirint, la noapte vreau apă în el năvălind Sub poduri de piatră, în marmura cărnii, Sunt arc între maluri să treci când priveşti, Spune-n şoptire că încă iubeşti, Doi lei îţi leagă gleznele-n sare, Versul famelic nu doare, masca ducesei vrea o poruncă, Gondola-i plătită cu suflet ce încă Ascultă de zâmbet, crezându-l nălucă, Veneţia aceasta nebună te crede chipul de lună.

Plutind în apă de verde, în cea de albastru, Noaptea te-oi pierde, gondolierul nu ştie ieşire, Să-l sacrifici tăcută, pierdută, cu mâna atinge 12

Anul I, Nr. 8/august 2013

Negru pe Alb Pragmatismul tânăr te obligă La asemenea curăţenii, Infanta îşi răsplăteşte supuşii La eşafodul intimităţii cenzurate, Sunt necesare trupuri Pentru statuile cucerite, Sunt necesare capete Pentru lunaticii venind seara Să spele cu lacrimi ferestrele Dincolo de care Jumătăţile tale se adună în goliciune Precum trupul scoicii, Nimeni să nu afle Cât de scumpă e perla Sufletul tău sidefînd-o Cu jertfitele ego-uri masculine.

Ion Ionescu Bucovu (membru USR)

Un pescăruș un pescăruş în cristalul aerului precum o lacrimă ce caută un chip. marea plânge fără cuvinte, creşte frigul umbrelor în singurătatea nisipului. absenţa ta arde valurile învolburate şi mă face să visez o madonă în ruguri de fum.

Urban-a patra imagine Oraşul acesta îmi ştie gânduri Îmi fură visele Şi face din ele grafitty Pe solitare garduri de beton Unde adună umbre ce nu vor să mă-nsoţeşti.

Oraşul acesta a început să iubească Femeia pe care eu o port în suflet, Mi-o smulge din braţe, O zăpăceşte cu forfota, cu oferta lui generoasă, O ascunde în labirintul cu mirodenii scumpe, Cu nimicuri ce o fac să strălucească, Să creadă că eu nu sunt Decât un covor roşu Pe care va călca seara Aruncând nepăsătoare veşmintele În oglinda nopţii.

Oraşul acesta o va face regina Sclavii urbani să-i sărute urma Dându-şi foc cuvintelor.

Oraşul acesta mă face să iubesc pe ascuns, Să pândesc secunda când doarme Să pot săruta femeia Ce l-a îmbătat Cu trupul ei de bacantă.

Balada visătorului fă-mă, doamne, fiu de drac, îmbătat cu flori de mac, mândrele ca să mă-nvie cu miros de iasomie, iar la răsăritul lunii să mă scalde în petunii și apoi să mă blesteme în ocări de crizanteme, de poate, să mă-nvelească cu frunze de îngerească în crivaturi de argint, plapome de mărgărint, vin la mine beatrice cu genuchii tăi cu price unde-și fac dracii arșice, cu coapsa caldă în pânză, tinerică ca o mânză, și ca o divină țață să mă strângi tare în brață, să zac pe genuchiul tău, blestemat de dumnezeu, 13

Anul I, Nr. 8/august 2013

Negru pe Alb candela țâțelor tale s-o aprind la născătoare și s-o sting la asfințit când e vreme de iubit amor, lăcomie, rut, dragoste de împrumut, să-ți salt poalele catrinții nu cu mâna, ci cu dinții și să nu cârtești o iotă când rup nasturii la fotă, să ajung pe la pritoc în livezi cu busuioc, rătăcit ca un proscris de mă cred mereu în vis, când piano, când andante, în acorduri de secante ca beatrice cu dante.

Gabriel Gherbăluță

Bluuues pe un ciob de negru a sângerat clipa iubiiiiiiiiiiii, vino în braţe contopim temerile since i’ve been lovin’you strigă să te trezească Plant iar eu îi spun taaaaaaci las-o să se odihnească în braţele mele a călătorit prin alte poeme de dragoste şi i-a obosit tare inima iubiiii ciobul ăsta de clipă nu răneşte decât pe îndrăgostiţi trezeşte-te … uite, pentru tine Page se crucifică pe chitară

Portret adolescentin ochii tăi sunt strop de soare, roșul gurii de coral dalbă neaua sânu-mi pare, iară părul -negru val. cu obraji ca trandafirii, roșii ca de roze dulci, te întreci în darul firii, când pe brațul meu te culci. zvonul muzicilor parcă, se aude-așa plăcut, când privirea ta mă calcă ca un dar necunoscut.

Călătorind în centrul cuvântului

iar în trupul meu aud sângele zvâcnind a moarte, inima atât de crud ce se zbate tare foarte.

călătorind în centrul cuvântului e ca şi cum ai face dragoste iar şi iar… cu ochii larg închişi pe marginea unei prăpastii care te aşteaptă dintotdeauna nici o silabă de care să te agăţi în căderea ta doar căderea (poţi să o priveşti şi ca pe un zbor întors, cititorule!) doar căderea (îţi spun)

sigur n-ar fi vina ta, tu ești candidă de-a pururi, frumusețea mi-ar părea ca o oază de azururi. vine rândul grelei clipe când ne vom găsi cusururi și vom face iar risipe, și ne vom certa de-a pururi.

14

Anul I, Nr. 8/august 2013

Negru pe Alb şi cuvântul gata să te primească în vintrele sale şi cu secunda e acelaşi lucru (ştiu asta de la tine, iubito –mi-ai spus dupa ce am facut dragostenimic nu durează mai mult decât o secundă în luna lui noiembrie)

cu miros de depărtări fiinţele noastre curcubeu înghiţit de lumină te-am pierdut sub privirile mele umbrite de spaimă un bumerang de rugăciuni închise buzele tale rostind tăceri nasc tulburări adânci şi golul din mine se mişcă se clatină cerul din care-ai căzut prin capătul deschis al miezului sub paza stelelor de anul trecut căderea e un zbor în sens invers de te-aş găsi focul iadului s-ar face soare în mine... te-am pierdut

Leningrad mon amour Suntem circarii înghiţim flăcări dar ne ardem sufletele pe care ―poeţii‖ le-ar ţine în palme la noi sufletele sunt la locul lor cu săbiile nu ne jucăm sunt prea ascuţite şi e pericol să ne rănim sentimentele din neatenţie

La masa lui Brâncuși

între două coctailuri de flăcări îţi voi citi o poezie poezia aia in care tu ai aruncat cuţite pusă pe creştetul meu măr al unui erou al cărui nume îmi scapă acum suntem circarii dar voi vedea singur Ermitajul

prea mult din mine este nefiinţă şi pietrele sunt fiecare-n rostul lor... calmul cerului coboară pe firele ierbii bătrâne arse de vară coboară calmul cerului în fragmente de timp... tu le măsori privind limbile ce desenează cercuri cercuri în jurul cercului ca un muzeu rotund al lumii timpul consumă... în foamea lui păgână am fost doi ... de aici ar putea porni infintul fiinţa din noi

Viorica Mocanu

realitatea basmului el a vrut o iubire de basm tălpile noastre să atingă doar visul ierbii înalte cu buze de rouă ca două dimineţi de trupuri să mă iubească să mă iubească magnific ireal albastru... el a vrut o iubire de basm mai presus de gânduri şi nuduri de lumină... clipa s-a sfârşit în culori neştiute spre nori... clipa în care a aflat unde stau

Capătul deschis al miezului mi-ai dispărut în adâncul palmelor când te mângâiam cu zbaterile sufletului meu ca o pasăre sălbatică învinsă de cer... există o alchimie în capătul deschis al miezului 15

Anul I, Nr. 8/august 2013

Negru pe Alb a rupt cu degete încleştate perdeaua virtuală a privit mai departe fereastra basmului ţâşnea din pereţii ce despărţeau dormitoarele noastre şi muguri de lotus împungeau aerul din alte lumi din alte vieţi... ochii înmuguriţi mă priveau mă priveau prin betoane nu mă recunoşti în carnea dimineţii mele sunt eu floare de lotus nu mă vezi? el mi-a atins obrazul cu buze de ceaţă privindu-mă în inimă tresăreau amintirile vrăjite bucuria răsfrântă în ferestre şi pereţi ce n-au existat niciodată doar perdeaua virtuală perdeaua şi iubirea de basm

De-ajung în literatură La fel ca algele la mal?, Toți elevii îi înjură Cu vârsta proporțional!

Când hârjoana intră-n mare Și vin valurile peste, Mulți își pun o întrebare: Cum să scape de nevest!?

Că pe plajă sunt surprize Cu sâni goi și fese goale, Sunt uitate analize Și prescripții medical!

Iar sub șepci a lor chelie O ascund și n-o arată, Că din fizică se știe: La căldură, se dilată!!

Un flagrant cu caltaboși Doi miniștri-au pus de-o ciorbă Cu trucate licitații Și-n final din vorbă-n vorbă, Au primit niște citații, Că bând țuică parfumată N-au văzut că-ntre crutone Pentru ciorba comandată, Se aflau și microfoane!

Un flagrant fără-ndoială...

Dar instanța românească, Le-a dat timp din mahmureală Amândoi să se trezească!

Sigur și oamenii legii Ne-ndoielnic pofticioși, Sub robă visau ca blegii La țuică și caltaboși!

Amânară deci procesul Că nici mita n-a fost mare, Iar la public, interesul Era în diminuare. În sfârșit o condamnare Veni,... când s-a dat semnal De la cel ce stă călare Pe justițiabil cal.

Uite-așa lansăm o modă De justiție română, Că ne-a învățat alt Vodă, Să jucăm cum dă din mână!

Umor Mircea Coroș

Parodie după " Fete pe plaja încinsă" a poetului C-tin Mironescu Multor vise deochiate Se îndeamnă privitorii Când fetițe dezbrăcate Hârjonesc pe malul mării.

Alții versuri prind a scrie Cu înfierbântat avântul, Deși Doamna Poezie Nu le dă consimțământul.

Unuia căzut sub dud 16

Anul I, Nr. 8/august 2013

Negru pe Alb Mihai Batog-Bujeniță

Motto. Iar s-a îmbătat și șade Strâmb lângă Upanishade !

Scriind versuri jovial Voichițoniu cu nesațiu Ca un prinț din Taj Mahal Două lumi îl vor în spațiu!

Pe una o neglijează Pe cealaltă n-o curtează, Iar pe-un epitaf și-ar scrie Astă mică poezie: „Aici doarme-aproape-un sfânt Pe scara Raiului înfrânt...

Sperând să fie remarcat, La cât de jos s-a aplecat!‖ Spune-apoi vocea-i șoptită Că-i ratatul de elită, Dar și-un paj la curți regale Sub fusta Măriei sale.

Mult talent, multă risipă Duce el într-o aripă...

Iar cu cealaltă cerșește, Mângâieri cui nimerește!

Hoinărind prin Colentine, Rușinat, fără rușine, Bănuit de câte cele Prin grădini cu filomele, Rezemându-se de-un trunchi, Stă visând la albi genunchi Ori pe-o bancă mai retrasă...

Uită drumul către casă! .......................................

Din șapte Văi Călugărești Ce-i curg poetului în cești Și Lacrima lui Ovidiu Prin penițe cu iridiu, Stoarce versuri jovial Voichițoniu cu nesațiu, Ca pe-un Prinț din Taj Mahal Două lumi îl vor în spațiu!

Ca oltean, în cobiliță Duce versuri în SANScriță Și-ntre două lumi asudă, Că se-mbată dintr-o dudă!

Catrene RÂSUL CA MEDICAMENT Râsul e medicament; N-ai nevoie de pastile.

Cu un mic amendament, La disfuncţii erectile!

REPROŞ NEJUSTIFICAT Că de nimic nu sunt în stare Iubito, e o nedreptate, Căci sunt mereu, tu nu vezi oare, În stare de ebrietate!

REGRET Era bine-n dictatură, O spun cu durere-n plex Bani n-aveam şi nici căldură Dar atunci mai făceam sex!

DE ZIUA MEA Ziua asta e cu cântec Căci amicii ce-o animă Au o damigeană-n pântec Şi se duc doar când e plină.

FIECARE CU ALE LUI Masă mare, lume bună Şi taraf de chef domnesc Se prind unii-n joc de mână Alţii tot ce prind, halesc!

NEDUMERIRE LA FESTIVAL Mese-ntinse, fast, culoare, Ţuică, zaibăr, dulci copile, Dar în public e rumoare De ce ţine doar trei zile?

LA SPOVEDANIE De-i preacurvia-i greu păcat 17

Anul I, Nr. 8/august 2013

Negru pe Alb Fiind osânda foarte grea, Spune-mi părinte, l-a rugat, Cum procedăm ca să nu prea…

Mai pe la spate, asta-i viața; Ce mai contează gologanu Când vrem să stăpânim noi piața…

N-a dus capra la păscut, Ea la negru a lucrat; ―Negru-a fost satisfăcut‖ Fiscul n-a impozitat…( Constantin Gr. Goga)

Florin Stratulat

Bravo, nu mai am cuvinte Și c-un negru nu mă pun.

Capra îmi aduce-aminte, Că-mi face neagră viața, spun ! (Mircea Coroș)

Florin Alex P. Unei muze...

Ai promis, ți-ai dat cuvântul Că mă-nveți să scriu o stanță, Ai omis doar amănuntul, Fără bon, fără chitanță.

După ce că te învață Să scrii stanțe, muza Tanța, Ai tupeu să-i spui în față: Ți-am dat bani, dar vreau CHITANȚA ?? (Mircea Coroș)

Unor cârcotași Multă lume-i revoltată Şi îmi spune: "Mergi cu bine!

Tu nu vei putea vreodată Să poţi scrie-aşa... ca mine" Eu i-aş fi răspuns pe dos: "Sigur că nu scriu ca tine, Reciproc, nici tu ca mine; Laudă-te sănătos!" (Gheorghe Pârlea)

În afaceri, chiar de-i muză Va plăti la stat restanța Iar bacşişul fără-o scuză Să-l oprească tanti Tanța. (Florin Stratulat) Ce să-i ceri fetei chitanță, Stii c-a fost să vadă Franța, Și, cât este ea de Muză, S-a-ntors, acasă, lehuză…(Constantin Gr. Goga)

Dacă stau să mă gândesc, Ai răspuns de nota zece!

Nu vreau să mă obosesc: "Câinii latră, ursul trece"! (Florin Alex P.)

Tanti Tanța, a mea muză, A făcut străinătatea, Dă impozit, fără scuză, C-a mărit natalitatea! (Florin Stratulat) Contribuind să ne-nmulțim Nu înăuntru, ci pe-afară, Normal ar fi să o scutim De-orice impozit către țară ! (Mircea Coroș) Asa învăluim rivalu, 18

Anul I, Nr. 8/august 2013

Negru pe Alb ca valurile dinaintea ţărmului neştiut.

Visele sunt cele care ne aduc noi revelaţii. În clipa dată, găsim răspunsul în noi, în şoapta sufletului, spre adevărul Luminii.

Ziua limbii române (31 august)

Ne cufundăm în prezent, ca-ntr-o fântână de aur, trecând prin viaţă, fără a întâlni pe nimeni, în căutarea unui sens care vine doar când destinul ni s-a revelat şi-a încolţit în noi viaţa, palpând respiraţii şi noi seve.

Legea nr. 53/2013, publicată in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 145, din 19 martie 2013, prevede instituirea Zilei limbii române în data de 31 august. "Incă din anul 1990, limba română este sărbătorită în fiecare an, la 31 august în Republica Moldova, iar din 2006, la aceeași dată, este organizat în București, pe treptele Teatrului Național din București, <<Concertul limbii române>>, eveniment menit să promoveze libertatea de a vorbi limba română", se precizează în expunerea de motive a legii.

Sărbătorim și noi limba română, podul de flori, podul de cuvinte...

Iubirea e tot ce rămâne, doar omul crede că a trecut departe, tot mai departe...

Mereu o va regăsi chiar dacă şi-a îngropat-o, acolo, la rădăcina pomului său.

Va trebui să revină, pe drumul iubirii, pe drumul recunoaşterii.

Nu ne vom pierde niciodată, trăim unul în celălalt, prin tot ce-am simţit. Într-o bună zi, fiecare vom părăsi totul, plecând spre noi înşine.

Tu eşti un întreg univers, vei deveni ceea ce eşti, vei fi cu mult mai mult decât tu însuţi!

Pentru că ai crezut în ea îţi va fi dat să vezi şi să afli frumuseţea.

Dincolo de cuvânt suntem noi (Dedicată zilei de 31 august - ziua Limbii Române)

Dincolo de cuvânt suntem noi, - tu, eu - o clipă unică în eternitatea universului!

de Irina Lucia Mihalca Sub razele lunii macii vor continua să înflorească, Chiar dacă pentru toţi răsare şi apune soarele, de la cer la pământ regăseşti doar o palmă de iluzii.

Eu râd și plâng în limba română

Clipă de clipă simţi viaţa şi picăturile ei, şi totuşi, cu arma durerii omul dărâmă.

Doar sufletul se răceşte chiar de-l depui pe-o petală.

de Ion Ionescu-Bucovu nu pot plânge și nu pot râde decât în limba română, nu pot trăi și nu pot muri decât în limba română, doina și fluierul jeluiesc tot în limba română, privighetoarea cântă în limba română, bucuriile și durerile le spunem în limba română, ura și dragostea se exprimă tot românește, limba română e leagănul meu, patul meu de dor și de suferință. când am spus primul te iubesc, l-am spus tot în limba română,

În clipa întâlnirii, a celor care-au atins-o şi-au crezut în atingerea ei, este sublimul, după acel moment vor căuta din nou. Viaţa-i o căutare!

O boabă de rouă prelinsă pe un boboc de floare îi potoleşte setea, Timpul se sfarmă 19

Anul I, Nr. 8/august 2013

Negru pe Alb toți munții aceștia, toate râurile, toate văile și câmpia, cerul și orizontul, vorbesc tot în limba română, limba română sunt bunicii și străbunicii, limba română e tata și mama, limba română sunt copiii și nepoții.

Traduceri Traducere: Elena Vizir

limba română e veche cât veacul, în ea a vorbit și getul și dacul, cetate de suflet e limba română, pe-aceste meleaguri doar ea e stăpână, noi trecem prin viață ca frunzele-n vânt, regină e limba acestui pământ.

Anatoli PSHENICINII (13.02.1948, Rusia) EXIST ÎN LUMEA ASTA

Limba română

Sunt fericit că, deocamdată, din biografia mea, o anumită dată nu-i de găsit în ale timpului incinte, că dintre-aceste poze-ncorporate în plăci de marmuri şi granituri, menite să comunice finituri, nu-i una să mă reprezinte…

de Gheorghe Pârlea Limba Română e glasul mamei la capăt de leagăn – eu fiind pruncul cel de demult.

Limba Română e porunca tatei – la primii mei paşi – de-a întâmpina omenia rostind „bună ziua!‖.

Limba Română e incantaţia din Liturghia la care mi s-a rostit prima oară numele de botez – Gheorghe.

Limba română-i ecoul adâncului în care-mi rostesc strămoşii şoapte testamentare. * Limba Română e graiul vorbit – de-a valma cu oamenii – chiar şi de Sfânta Creaţie.

La noi, de la Geneză, vântul adie ori vijeleşte, izvorul răcoarea-şi şopoteşte, albina mierea-şi urzeşte, privighetoarea trilu-şi măiestreşte în Limba Română. * O, Doamne, abia acum aflu că Tu eşti – chiar Tu! – Autorul Abecedarului Limbii Române!

Pe toţi aceeaşi soartă ne adastă… Însă, atât cât mai exist în lumea asta, fraţi de condei, rude, prieteni…, cu voi mi-e sufletul şi gândul.

De-aceea cred că se cuvine să v-amintiţi şi voi de mine, atunci când staţi la o şuetă ori când marcaţi evenimente şi beţi un vin sau o cafea.

Nu aşteptaţi să vină clipa grea, când trebui-va să cinstiţi pământul c-un strop de vin, spre pomenirea mea!

O BOAGHE DE TIMP Pe cer îşi plimbă astrul roata sa dinţată, fărâmiţându-mi timpu-n săptămâni, ce se topesc rapid în ore şi în clipe, zburând şi-acestea, de parcă au aripe, şi mă trezesc că ieri, de fapt, e azi, şi azi e mâini, iar viaţa mea… a fost odată.

Nu sunt zgârcit, sunt „om dintr-o bucată‖, şi totuşi cred c-am întrecut măsura, când boaghea cea de timp ce mi-a fost dată am irosit-o, câte-o picătură, unor persoane-ntâmplătoare.

Anume lipsa-acelui timp mă doare.

20

Anul I, Nr. 8/august 2013

Negru pe Alb Un înţelept, cândva, am cunoscut ce timpu-şi împărţise pe minute şi-l consuma ca pe pastile scumpe…

Să procedez şi eu ca el am vrut! Şi îmi luai angajament să fiu cu timpul meu cât mai atent, să nu se irosească-n vânt…

Dar nu m-am putut ţine de cuvânt, căci dacă se întâmplă în cale să-mi apară un careva în duşi de primăvară, eu uit că timpul e-o comoară şi-l las să treacă fredonând.

Traducere: Nicolae Zărnescu

XCIII Sepală sunt, petală, spin Peste zori de vară vin – Licăr de Rouă – O-albină, două – Briză – caper între arbori Şi Trandafir!

O, timpule din restul vieţii, poate că-n zorii dimineţii să-ncerc să te adun gospodăreşte, să ies în câmp şi să te-mprăştii în brazda reavănă… Vei creşte?!

LXIX Îngeri, dis-de-dimineaţă, Plini de rouă, îi dau zor, Aplecaţi, culeg, râd, zboară – Mugurii sunt oare-ai lor?

DIN CALEA OMULUI SĂ FUGI, JIVINĂ Pe-asfaltul şoselei, de soartă învins, zace în sânge un câine ucis. Şi vântul pribeag, neavând un cearşaf, a pus peste el nişte fire de praf.

Îngeri, în amiaza mare, Prin nisipuri, rotofei, Tot culeg şi-oftând ei zboară – Flori uscate duc cu ei.

Viteza picantă e asasină – din calea omului să fugi, jivină!

Ce păcat că ai fost maidanez!

Doar pentru faptul că erai de rasă – un terier, ciobănesc, pechinez… – ţi-ar fi strălucit o medalie-n piept, nu hoinăreai pe la trafic intens, ai fi stat cu stăpânu-ţi, în casă, şi ai fi procedat înţelept…

XCIII A sepal, petal, and a thorn Upon a common summer’s morn, A flash of dew, a bee or two, A breeze A caper in the trees,— And I ’m a rose!

Auzi?!... „maidanezul nu-i o comoară: dacă se bagă în cale – să moară!‖ …Pe roata ce te-a lăsat covrig, câteva pete ochii îmi frig.

LXIX Angels in the early morning May be seen the dews among, Stooping, plucking, smiling, flying: Do the buds to them belong?

Pe-asfaltul şoselei n-ai fi zăcut dacă ştiai adevărul cel crunt că omul nu doar îl calcă pe deşte pe-acel ce în cale-i se nimereşte, şi nu viteza este de vină că-n mijlocul drumului zace-o jivină…

Angels when the sun is hottest May be seen the sands among, Stooping, plucking, sighing, flying; Parched the flowers they bear along.

Emily DICKINSO

21

Anul I, Nr. 8/august 2013

Negru pe Alb

ne de lux, acolo unde mi-am petrecut întreaga viaţă. Am fost angajata unei firme italieneşti renumite, de confecţii pentru femei şi bărbaţi.

Făceam sondaje de opinie şi spionaj comercial. Îmi place competiţia, îmi place să tai în carne vie şi să câştig cu orice preţ. Rolul meu era de a mă infiltra printre angajaţii sau clienţii magazinelor rivale şi de a raporta produsele viabile, preţuri, furnizori, reţele de transport, modalitatea achiziţionării produselor comerciale, sponsori, publicitate, tot ce ţine de întreaga activitate comercială şi în plus sabotarea concurenţei. În opt ani am reuşit să mă specializez în domeniu, să învăţ cinci limbi străine, să simt pulsul pieţei, am reuşit să am un cont dolofan în bancă. Am devenit pion principal la nivel administrativ, dobândind statutul de şef al departamentului RCS- Relaţii Comerciale Secrete, un departament puternic, cu angajaţi bine pregătiţi. Formam o echipă invincibilă. Pas cu pas am cucerit aproape întreaga piaţă economică, lanţul de magazine se mărea lună de lună, în toate ţările, profitul creştea, aveam tot ce-mi doream, numai viaţă particulară nu. Îmi plăceau relaţiile fulger, cu trăiri intense, meseria nu-mi permitea altceva.

Bărbaţii se foiau în jurul meu ca motanii în jurul cănii cu smântână. Aproape toţi plecau lingându-se pe bot, pentru că îmi alegeam doar unul dintre ei, petreceam noaptea împreună şi dispăream a doua zi, lăsând amintire, pe pat, sutienul meu roşu, de fiecare dată un alt sutien roşu, de fiecare dată alt bărbat, fără momente penibile lacrimogene. Mă amuza aventura asta.

Niciodată nu repetam experienţa cu acelaşi individ. Bărbaţii, nişte băieţi mari, în dorinţa lor de a se afla între coapsele femeii dorite, deveneau vulnerabili şi atunci hârşt, îi executam, obţinând astfel informaţiile necesare. Eram sigură pe mine până când l-am cunoscut, la o recepţie pretenţioasă, organizată cu ocazia deschiderii unui nou magazin, în Franţa. Era reprezentantul revistei de modă, patronată de acelaşi concern de magazine, era singurul dintre cei prezenţi, care nu-mi dădea importanţă, preferând animatoarele de acolo. Ignoranţa lui mă revolta, mă incita. Era un tip înalt, avea ochii negri şi mari, ten măsli-

Joint, raţiune şi putere (1)

de Claudia Minela Gerul şi-a înfipt colţii în faţa şi în mâinile mele. Merg răvăşită pe străzi, fără ţintă, pasul calcă în urma gândului, vântul şuieră ciupindumi dureros urechile, îmi flutură părul precum un drapel ridicat în văzduh. Rătăcesc asemenea nălucilor din miturile străvechi, căutându-şi liniştea sufletului. Fac asta seară de seară, de când el m-a abandonat în arena leilor, lăsându-i să mă sfâşie, umilindu-mă chiar sub privirea lui tăioasă. Deschid haina, vreau să simt frigul tăindu-mi trupul gol, de fapt vreau să simt durerea, o durere mai puternică decât cea de atunci, poate aşa reuşesc să uit săgeţile din ochii lor hulpavi de vulturi, pândind prada în agonie, aşteptând să moară pentru a se înfrupta din ea. Dacă am putea să dispărem, când viaţa ne apasă umerii ca o stâncă, n-am mai trăi durerea. Un câine stă zgribulit în faţa unui bloc, mă aude, ciuleşte urechile, se uită plictisit la mine apoi îşi reia poziţia de covrig. Aş vrea să mă pot face şi eu covrig şi dorm nepăsătoare în faţa unui bloc. Mă retrag spre casă. Trântesc uşa în urma mea, îmi caut bâjbâind liniştea, e în sertarul servantei mici, acolo unde ţin iarba. Răsucesc un joint şi trag cu lăcomie. Primul fum mă ameţeşte, mă relaxează, mă eliberează... Simt mai puţin durerea, din ce în ce mai puţin.

E mai, soare, copaci înfloriţi, păsări guvernând crengile şi văzduhul. Plutesc deasupra oraşelor europene şi poposesc în marile magazi22

Anul I, Nr. 8/august 2013

Negru pe Alb niu, proaspăt ras, părul lung strâns într-o coadă la spate; purta pantalon negru, cămaşă de aceeaşi culoare; avea aerul unui om de afaceri, arogant, sigur pe el, distant, rece, zâmbea din complezenţă. În cele din urmă am renunţat, chiar dacă în seara aceea îl alesesem pentru o noapte de refulare pasageră. Am acceptat invitaţia altui individ. Spre surprinderea mea, la ieşire mă aştepta el.

- Domnule, vă mulţumesc pentru că aţi condus-o până aici! Draga mea, taxiul ne aşteaptă, spuse întinzându-mi braţul şi zâmbi, descoperind o dantură perfectă. Am ajuns la hotel. S-a aşezat în fotoliu, mă privea în tăcere. Pentru prima dată m-am simţit stingherită, ca o elevă care nu şi-a învăţat lecţia stând în faţa profesorului. Era o atmosferă încărcată, am simţit nevoia să deschid geamul apoi am ocupat celălalt fotoliu. Continua să mă privească în tăcere fără ca faţa lui să trădeze vreun gând, era nemişcată asemenea unei statui, o statuie frumoasă.

- Aş bea ceva, comandă-mi te rog un Martini cu gheaţă, am spus, încercând să rup monotonia, tăcerea apăsătoare dintre noi.

- Ok! Până atunci dezbracă-te încet, cât mai încet.

Am zâmbit. S-a ridicat, a stins lumina şia reluat locul şi a comandat un Martini şi un Whisky.

- De ce ai stins lumina?

- Pentru că vreau să te văd în lumina lunii.

- Mă rog, am spus iritată, descheind fermoarul rochiei şi lăsând-o să-mi alunece peste şolduri. Am ridicat-o şi am azvârlit-o cu dispreţ in direcţia lui. Poftim, acum ce urmează?

- Continuă!

- Sunt obişnuită să fiu dezbrăcată de bărbaţi, am ripostat.

- Da, pe vremea când erai tânără, acum nu mai ești.

Am simţit că explodez. Nu ştiu când am ajuns lângă el, am prins rochia şi m-am îndreptat furioasă spre uşă. L-am auzit râzând. Nimeni nuşi bătuse joc de mine până atunci. Mi-a tăiat calea.

- Ai reacţionat exact aşa cum mă aşteptam. Eşti nărăvaşă, spuse smulgându-mi rochia

din mână, apoi m-a lipit de el sărutându-mă diavoleşte. Eram răvăşită, răscolită de fiecare atingere a lui. Se transformase brusc într-un uragan, mă transformasem brusc într-un vulcan. Nu s-a oprit nici când angajatul hotelului ne-a adus comanda. I-a deschis uşa şi a continuat să mă devoreze. Eram surprinsă, excitată, plină de dorinţă, răspundeam cu aceeaşi pasiune chemărilor lui. Nu ştiu când am ajuns în pat, goi, nu ştiu când mi-am pierdut capul, poate atunci când mia plimbat gheaţa pe trup, nu ştiu când am ajuns să-mi doresc să-l simt explodând în mine, ştiu doar că telefonul lui a sunat, având impactul unui duş rece. Aşteptam nerăbdătoare să încheie conversaţia şi să sfârşească ce a început.

- Am înţeles. Să aduci rucsacul... În cinci minute sunt jos.

- E atât de urgent? Am întrebat dezamăgită, fierbând, privindu-l cum îşi trage cu viteză pantalonii.

- Dap... Sorry! Poate altă dată, spuse grăbit.

- Altă dată nu va mai exista, am spus sigură pe mine.

Mi-a prins faţa în mână, m-a privit fix.

Ochii aceia negri îmi răscoleau mintea şi stomacul.

- Cum te cheamă? întreb în cele din urmă, încercând să rup impactul puternic pe care-l avea asupra mea.

- Mihnea. Spui că nu va mai exista? Eu nam să accept niciodată doar o noapte de sex şi un sutien roşu ca amintire, Elia, draga mea... Mă sărută şi dispăru, aşa cum apăruse, ca un vis. De unde îmi ştia numele, de unde îmi cunoştea obiceiul, de unde... apăruse acest individ? mă întrebam privind pe geam un tip îmbrăcat în negru, aruncându-se în şaua unei motociclete care dispăru ca o săgeata din faţa hotelului.

23

Anul I, Nr. 8/august 2013

Negru pe Alb frumoasă, fata mea nenorocoasă, ai să stai cu mine, să fim împreună, să rugăm destinul, să cerşim iertare, pentru fapte-amare…‖ - Adică, să fiu cerşetoare la colţ de stradă? „… orice coborâre, e o ridicare, orice pedepsire, e o îndreptare, orice rugăciune e o fericire… ai o viaţă lungă pentru mântuire…‖ - Cred că nu am de ales… Babo, să nu mă părăseşti, dacă aveam o mamă aproape, ea m-ar fi călăuzit… Simt mirosul acru al unui străin.

Cine este ăsta, babo, un bărbat?

- Domnul, draga mea, are grijă de noi, ne păzeşte de agresori… suntem în teritoriul lui, plătim protecţia…

- Ştii că arată bine, putoarea! Va trebui să negociem cota… Îţi voi face o reducere, fetiţo, cea mai mare a plăţii… Hai cu mine!

- Lăsaţi-o, domnule, abia a ieşit din spital, este cea care a fost împuşcată, nu o batjocoriţi! Este oarbă!

- Tocmai de aceea o iau sub protecţia mea! Am un chef să o protejez... Hai, vino, drăguţo!

- Nu abuzaţi, domnule!

- Linişteşte-te, babo! Aceasta a fost soarta femeilor din neamul meu! Toate am ajuns, până la urmă să trăim pe trotuar! Despre mine, pot să spun, cunosc… Am dezvelit, am văzut şi am pipăit calea vieţii mele! Şi nu se cuvenea!

Domino

de Spiridon Râmniceanu După trei săptămâni Norica putea fi externată. Imediat după ce şi-a revenit, ea a telefonat cuiva şi un domn prezentabil, dar cam gras, a vizitat-o. A fost singura persoană care s-a interesat de ea, dar nu a mai revenit. Asistentele i-au cumpărat un baston vopsit în alb şi au telefonat autorităţii sociale a orbilor. Ei au promis că vor veni să o preia. Tot asistentele au adus, fiecare, haine mai potrivite pentru situaţia ei. Norica a aşteptat singură patru ore la poarta spitalului, dar nimeni nu a apărut. Din cauza fricii de viitor refuza să se gândească la ceva. Singura durere venea de la moartea colonelului… N-ar fi fost nevoie să-l ucidă, oricum, n-ar mai fi trăit mult… S-a purtat respingător, îşi reproşa ea, chiar mai urât decât comportamentul lui faţă de mama sa. Datorită restrângerii universului său, prin orbire, va avea timp şi va fi obligată la aşa ceva, să se gândească mereu la mizeria sufletească generatoare a unei crime inutile. Răcoarea îi arăta că se înserase. Va zace la poarta spitalului până va muri sau se va întâmpla ceva… Un paznic i-a adus un pahar cu apă. L-a băut şi a mulţumit. Tot el a dat telefoane în interiorul spitalului, dar nimeni nu mai era legat de existenţa ei. Ar putea să o ia la el, la ţară, să facă ceva…

Ce folos poate aduce un asemenea om? Nici unul. Şi nevasta lui, ce-ar zice? „De ce ai aduso, mă? Mai vrei una, eu nu-ţi ajung?‖. Cum ar putea să-i spună, că îi era milă? Când s-a întunecat bine fata dispăru. Privi în jur, dar nu se vedea. Spera să fi găsit o cale… În depărtare, tocmai la colţul cu monumentul aviatorului prăbuşit, a văzut două siluete, una părea fi fata oarbă. Bătrâna cerşetoare îi spunea: „…fata mea

Dopul

de Boris Marian Mehr De la o vreme nu auzeam bine, ceea ce enerva pe cei din jur, începând cu soția până la șeful direct, de la serviciu. De fapt, este bine să nu auzi totul, mai scapi de belele. M-am prezen24

Anul I, Nr. 8/august 2013

Negru pe Alb tat la ORL, unde o roșcovană între două vârste m-a examinat cu mare atenție, mi-a găsit niște „bomboane‖ în nas, ceva calciu în urechi, mi-a luat exudatul de pe limbă, din gât, din nas, din toate orificiile faciale, apoi mi-a prescris o serie de analize, în special legate de tiroidă, totul ridicându-se la o sumă exorbitantă, care m-a scutit să mai merg în Corfu, în excursie. Sănătatea înainte de toate, că-i mai bună decât toate.

Zis și făcut. Analizele au fost catastrofale, am început să înțeleg de ce merg mai greu, de ce nu prea aud, de ce mă doare capul, de ce scriu poezii, de ce mă enervez ușor. Dar am căpătat o obsesie. Unde zăream un dop, de bere, de șampanie, de Fanta, îl culegeam și îl depuneam triumfător în lăzile pentru deșeuri, reușind să intru în conflict de interese cu boschetarii care adună sticle goale. Am fost mușcat de un câine, a trebuit să fac injecții antirabice. Un prieten care mă consilia în probleme de calculator, s-a supărat pe mine că am uitat să-l felicit de ziua lui, am încercat să mă scuz, dar am aflat că murise la o săptămână după împlinirea unei frumoase vârste. Mi-am uita geanta în Cișmigiu, am schimbat broasca, alți bani, eu continuam să caut dopuri.

Cineva mi-a sugerat să le adun și să construiesc o machetă, ceva care să amintească de Castelul Huniazilor, construcție care mi-a reușit de minune. Am luat un premiu, evident, mai mic decât costul analizelor. Dar am intrat în Uniunea Machetiștilor Europeni, adică UME. Unii au spus că aș fi de la Secu, fosta Secu, UME? Altă belea.

Prietenii au început să mă ocolească. Chiar unul care a și fost ofițer sub acoperire, chiar el mă ocolea cel mai ostentativ. Se făcea că nu mă aude. Am început să regret că mi-am scos dopurile. M-am dus la doctorița roșcovană și am rugato să-mi pună dopurile la loc. A râs nervos și mia spus că nu are timp, este în proces de divorț.

Am ieșit de acolo năuc, m-a lovit un camion.

Am rămas fără picioare. Dar aud bine.

Vremea tornadei, Dispariția (fragment)

de Mihai Cotea Dimineața aceea era întunecată. Era duminică. Nici nu-ți puteai da seama când a răsărit soarele, căci era într-atât de sufocat de norii groși și plumburii, că aveai impresia c-ar fi fost devorat, înainte să se fi ridicat pe boltă. Ce poți face într-o duminică? De obicei te plictisești ori te relaxezi. Pentru Toni și bunica Vica, acea dimineață, devreme, nu era cu mult diferită de altele, atâta că se uitau amândoi după un avion.

Bunica era cu ochii în lacrimi, copilul cu un spin în inimă. Priveau, din fața aeroportului, cum se înalță spre cer, depărtându-se în viteză, avionul ce-o ducea pe Mirabela înapoi, spre țările calde de unde venise. Acum totul revenea la normal, precum îi spusese, cu o seară înainte, Mirabela copilului. Numai că acest ‖normal‖ era perceput diferit de fiecare. Toni aflase abia în zorii zilei că mama sa avea să plece, din nou, în Spania și insistase să o însoțească la aeroport. Ajunși acolo, Mirabela a dorit să-și ia rămas-bun afară.

Trecând poarta de intrare, despărțirea ar fi fost mai dureroasă.

Bunica Vica era tare amărâtă… Copilul… spre deosebire de bunica sa, care știa de plecarea Mirabelei de când cu ultima ceartă, fusese luat prin surprindere. Acum nici măcar nu putea să plângă, era blocat și privea, împietrit, cum avionul urcă, urcă, până când dispăru la orizont.

Cu ochii în lacrimi, bunica-l mângâie pe creștet și-l sărută pe ambii obraji, de parcă ea ar fi plecat.

- Ce milă mi-e de tine, mă, copile! Lasă, puiule!

Până mă ai pe mine, să nu te temi de nimic! Eu întorc pământul ca să-ți fie ție bine!

25

Anul I, Nr. 8/august 2013

Negru pe Alb Toni nu scotea o vorbă. Oricum, Vica nu aștepta niciun răspuns. În familie, subiectul casei ipotecate rămăsese nelămurit. Era tabu. Ca și situația de la școală a băiatului, ca și subiectul dezbinării familiei. Tabu… la fel ca și punctul de vedere al lui Toni referitor la plecarea părinților și așa mai departe.

După Mirabela, se revenise la o situație normală. Reușise să elimine, cel puțin pentru moment, amenințarea care plana asupra propriei locuințe, plătise la bancă o parte din datorie și avusese întâlnirea cu Dorina Lascu, cea care, în ochii ei, era inamicul numărul unu al familiei. În plus, soțul ei, Mircea, habar n-avea de toate astea.

Toni era deja obișnuit cu singurătatea și înstrăinarea. Era doar contrariat. Bunicii, lecția din ultimele zile avea să-i rămână în minte și să o dezguste prelung. Să nu poți avea încredere nici în propria fiică era cam mult pentru ea, iar nopțile nedormite, din această cauză, veneau să confirme această situație. Nici ea nu avea cui să i se destăinuie. Prefera să mâne toate subiectele delicate spre propria râșniță interioară. Acolo, la un moment dat, ajung toate deșeurile sufletești pe care nu reușim să le prelucrăm. Și acolo zac, făcând câte o mică explozie, taman când credem că am scăpat definitiv de ele…Cei doi plecară, încet,spre casă, tăcuți și îngândurați

în mână, într-un gest reflex, peste scândurele paralele, deşi era evident că acestea fuseseră şterse deja cu conştiinciozitate de alte articole vestimentare care se perindaseră, până la acea oră, peste suprafaţa lor.

Se aşează cu mişcări lente, impuse de o prudenţă firească, la care-l obliga de ceva vreme neîncrederea în mobilitatea tot mai scăzută a articulaţiilor sale octogenare.

Răsuflă uşurat când se văzu aşezat comod pe scândurile rigide ale băncii şi-l căută cu privirea pe Bobiţă, drăgălaşul lui cocher roşcat, care zburdă fericit, când pe asfaltul crăpat al aleii, când pe iarba tunsă scurt de pe marginea acesteia, ridicând delicat piciorul, ca pentru un salut ştrengăresc, în dreptul fiecărui copac ce-i iese-n cale. Fericirea animalului, scăpat pentru moment, de monotonia apartamentului, în careşi petrecuse o mare parte din existenţa sa, pare să nu fie în nici un fel afectată de canicula care-i deranjează atât de tare pe oameni. Doar limba rozalie, de pe care picură ades stropi mărunţi de salivă şi care parcă tinde să-i iasă toată din gură, pare să trădeze şi în ceea ce-l priveşte, existenţa unui oarecare disconfort.

Parcul pare amorţit, toropit, căzut în letargie. Puţinii oameni ce-l populează la acea oră, ocupă doar băncile cuprinse de umbră. Rar vezi pe câte cineva încumetându-se să patruleze pe aleile, al căror asfalt dogoreşte mai tare decât razele fierbinţi ce se prăvălesc din înaltul cerului.

Ultima Alee Când şi când, câte-o boare firavă de (fragment) vânt, care numai rece nu este, adie agale printre crengile încremenite ale copacilor, legănând delicat frunzele pleoştite de arşiţa verii. Deşi fierbinte, ca tot aerul pe care-l străbate, adierea e percepută ca o senzaţie de răcoare, la contactul cu pielea încinsă şi asudată. Bătrânul o primeşte ca pe-o binecuvântare şi se bucură din plin de dezmierdarea ei plăcută, lăsând-o încântat să-i mângâie faţa şi gâtul şi să-i clatine uşor, cele de Liviu Gogu câteva şuviţe albe de păr scăpate neglijent de sub pălăria subţire de pânză rară.

Bătrânul se-apropie cu paşi domoli de Anghel îşi tamponează cu un şerveţel, banca de lemn, a cărei culoare, cândva verde- fruntea, ochii şi ceafa, ştergându-şi transpiraţia închis, e acum tot atât de incertă ca şi vechimea ce, abia din clipa în care se aşezase comod la ei. Pendulă ziarul pe care-l purtase până atunci 26

Anul I, Nr. 8/august 2013

Negru pe Alb umbră, începuse să-i izvorască abundent prin toţi porii.

Gândurile i se-nvălmăşesc în minte necontrolat, ori având poate un control abisal.

Acolo în parc, pe bancă – aceasta sau alta, pe care-o găseşte liberă şi ferită de agresivitatea razelor solare – îşi petrecea două-trei ore în fiecare după-amiază, lăsându-şi gândurile să alerge nestingherite prin acei aproape optzeci de ani ai existenţei sale, răscolind în voie amintiri plăcute ori neplăcute, vesele sau triste.

Acasă, în liniştea deplină a apartamentului său, această incursiune prin propriu-i trecut, capătă forma unei confidenţe perpetue către Bobiţă, care, deşi nu se arată prea interesat de poveştile bătrânului, are marea calitate de a nu-l întrerupe niciodată şi nici nu cere lămuriri suplimentare. Îl uimeşte claritatea cu care, de la o vreme, mintea sa îi dezvăluie amintiri demult uitate, ca şi când acestea s-ar fi petrecut recent.

Acum însă, privind legănarea abia perceptibilă a frunzelor castanului bătrân de peste alee, îşi aminti, fără nicio logică, un monolog ciudat, ţinut în faţa căţelului cu doar o seară-n urmă.

Aseară i se păruse o simplă pălăvrăgeală a lui, ca multe altele de până atunci, menită să-i mai îndulcească plictiseala. Acum însă vorbele pe care le rostise atunci, pe un ton glumeţ şi autoironic, îi induceau o stare ciudată… îi răsunau nefiresc în urechi… sinistru chiar… „Ştii, Bobiţă?... îi spusese el năstruşnicului cocher roşcat, strivind un zâmbet trist în colţul ridat al gurii. Se spune că muribunzii, înainte să-şi dea ultima suflare, retrăiesc cu claritate, toate momentele importante ale existenţei lor. Nu ştii? Păi, de unde să ştii tu, căţel bleg?‖, iar „căţelul bleg‖, stând întins pe-o parte, pe canapeaua maronie, decolorată de vreme, cu ochii închişi şi respirând sacadat, mai mişca spasmodic, la intervale neregulate de timp, dintr-un ciot de codiţă, ca semn că-l asculta cu toată atenţie. „Bătrâneţea, reluase el, dornic să-şi lămurească pe deplin interlocutorul canin, este tot o stare ca aceea pe care o trăiesc muribunzii, doar că e ceva mai lungă… uneori dureros de lungă… Iar acest gen de muribund are timp să-şi proiecteze pe ecranul memoriei sale, filmul amănunţit al întregii

lui existenţe şi, chiar să revadă de mai multe ori anumite scene, de care, dintr-un motiv necunoscut, se arată de-a dreptul obsedat subconştientul său.‖ Bobiţă-l ascultase-n continuare la fel de atent, iar după respiraţia lui constantă, bătrânul înţelesese că acesta nu avea de făcut nici un comentariu la discursul său morbid. Ţinuse totuşi să-l liniştească, chiar dacă nu părea să fie nevoie, că el, „căţelul bleg‖ nu trebuie să-şi facă griji pentru că, în ceea ce-l priveşte, totul este aranjat, iar doamna Vetuţa, „…ştii tu, vecina de la etajul doi… cea care are întotdeauna câte-o bombonică pentru tine-n poşetă… va prelua imediat custodia… dac-o fi să se-ntâmple…‖, încheiase el, cu o veselie nefirească, având în vedere subiectul „dezbătut‖.

– Bobiţă, vino-aici!... Vino-aici imediat, blegule!... Ce, Dumnezeu, ai găsit acolo? se răţoi bătrânul, fără a se ridica de pe bancă, la căţelul ce se tăvălea încântat în iarba măruntă; proceda aşa, de regulă, când în locul respectiv descoperea ceva urât mirositor.

Animalul îşi întrerupse plăcutul ritual atunci când simţi supărarea stăpânului, se apropie spăşit de banca pe care stătea acesta, şi-şi abandonă spinarea păroasă unei scurte inspecţii olfactive, tactile şi vizuale. Din fericire, nici unul din aceste simţuri nu descoperi nimic în neregulă pe blana lui Bobiţă şi nici în aerul ce-l înconjura, aşa că bătrânul îl îndemnă să-şi continue zbenguiala, după ce-l mângâie afectuos pe cap.

– Să nu mai faci aşa! Da? îl îndemnă el cu mimată severitate, scuturându-şi în plan vertical degetul arătător, printr-un gest ce se vrea ameninţător, dar care nu reuşi să genereze decât o accelerare a ritmului pendulărilor ciotului de codiţă a animalului. Întâmplarea asta îi aminti de o alta, oarecum din aceeaşi categorie, petrecută cu patrucinci ani în urmă, pe vremea când trăia nevasta lui, Elvira… draga de Elvira!... Atunci însă bătrânul nu fusese la fel de vigilent ca acum. Îl plimbase pe Bobiţă, stătuse pe bancă şi citise ziarul, se gândise în voie la ale lui, aşa cum făcea de obicei, iar când se făcu vremea, porni spre casă, urmat îndeaproape de animalul docil, căruia nu-i prinde lesa decât atunci când apreci27

Anul I, Nr. 8/august 2013

Negru pe Alb ază că îl paşte vreun pericol. Pe drum nu i se păruse nimic în neregulă, dar, imediat ce intraseră în scara blocului, Anghel fusese izbit de un miros, nu foarte intens, dar îngrozitor de neplăcut… ceva ca de peşte împuţit. „De unde-o fi venind mirosul ăsta oribil?‖, se întrebase el, negândindu-se nicio clipă că „sursa‖ urca scările împreună cu el, fâlfâindu-şi urechile, la fiecare treaptă pe care-o escalada. „Ce miroase aşa urât?‖, întrebase şi Elvira, din uşa bucătăriei, după ce, şi stăpânul, şi căţelul, păşiseră pe holul de la intrare al apartamentului. „Nu ştiu, că’ pe toată scara, pute-ngrozitor!‖, răspunsese el. „Iar acum pute şi-n casă! Închide repede uşa, că ne asfixiem aici!‖, îl îndemnase femeia. Anghel închisese uşa cât putu de repede, dar mirosul persista la fel de intens. Imediat faţa Elvirei se destinsese într-un zâmbet larg: „De la tine vine, potaie!‖, rostise ea fără patimă, după care se întoarse spre el, certându-l fără răutate: „Iar tu ce păzeşti, de nu-l vezi pe unde se tăvăleşte?‖. Luase apoi căţelul în braţe şi fugise cu el în baie, bodogănind.

Totdeauna, de când îl părăsise, amintirea Elvirei îl întrista. Paradoxal însă pe el această tristeţe-l mângâia, îl alina şi-i încălzea sufletul. În aceste amintiri ale sale, o apostrofa adesea, cu blândeţe… cu delicateţe, numind-o „necredincioasa mea soţie‖. „De ce-mi spui necredincioasă?‖, îl întreba ea, în acele, mai lungi, ori mai scurte, dialoguri, pe care le purtau de trei ani încoace, de când aceasta se stinsese pe neaşteptate, în urma unui atac de cord într-o dimineaţă frumoasă de mai. „Pentru că m-ai părăsit!‖, îi răspundea el, trist. „Oare nu nevestele necredincioase-şi părăsesc soţii? Oare nu o soţie necredincioasă încalcă jurământul făcut soţului ei în ziua cununiei, de a-i fi pentru totdeauna alături, la bine şi la greu?…‖. Ea se justifică întotdeauna în acelaşi mod şi cu-aceeaşi figură candidă şi zâmbitoare: „<<…până când moartea ne va despărţi>>, atât ţinea angajamentul, Anghele!‖. Apoi el încheie, invariabil, acest gen de discuţie cu un soi de resemnare demnă: „Da, Elviră!… Dar moartea desparte numai temporar… atunci când uneşte însă, o face pentru veşnicie!‖

– Uite cine vine, Bobiţă! rosteşte bătrânul, întrerupt pe nepusă masă, de apariţia Lorenei – o fosta elevă a bătrânului de pe vremea când acesta preda încă matematica la liceul B.P Haşdeu, din localitate –, pentru care cocherul nutrea sentimente de simpatie şi atracţie făţişe.

Căţelul îl privi cam nedumerit la început, apoi întoarse privirea în direcţia indicată de braţul bătrânului şi, zărind-o pe femeie, care împingea agale căruciorul cu bebeluşul ei de numai câteva luni, o rupse la fugă în direcţia acesteia, cu urechile fluturându-i haotic, prin aerul încins de arşiţa verii. Tânăra mămică îl întâmpină cu drag, abandonându-şi pentru câteva clipe căruciorul la marginea aleii. Îl mângâie delicat pe creştet, îl alintă din cuvinte şi-şi lăsă „sărutată‖ mâna, prin atingerile repetate şi umede ale limbii canine dezlănţuite. Toate acestea făceau parte din ritualul întâlnirilor lor zilnice, care nu durau însă mult, aşa cum probabil şi-ar fi dorit Bobiţă, întrucât mogâldeaţa din cărucior nu dormea bine decât dacă se afla în mişcare.

După ce sfârşiră transmiterea dovezilor reciproce de simpatie, care nici acum nu ţinură prea mult, din motivul pe care tocmai l-am arătat, femeia îşi reluă căruciorul şi-şi reîncepu deplasarea, însoţită de ţopăitul zburdalnic al căţelului, care încă mai spera într-o posibilă reluare a plăcutei desfătări de mai înainte. Îl salută politicoasă pe bătrân, când ajunse în dreptul său, schimbară câteva replici de convenienţă – replici stereotipe, aproape aceleaşi în fiecare zi –, apoi se îndepărtă uşor, legănându-şi şoldurile plinuţe, în ritmul cadenţat, imprimat parcă de zgomotul înfundat al tocurilor sale, pe asfaltul înmuiat de căldură.

Priveşte îngândurat în urma femeii şi nu unduirea felină a trupului tânăr este ceea ce-i zgândăreşte sufletul, ci alunecarea uşoară a căruciorului, pe asfaltul cenuşiu. El n-a împins niciodată un cărucior de copil… N-a ţinut în braţe, decât arare ori şi pentru foarte scurt timp, vreo mogâldeaţă cu ochii mari şi obrajii bucălaţi. Întotdeauna a fost vorba de copiii altora – rude, ori prieteni – pe care, de cum îi atingea, se şi vedea nevoit să-i înapoieze părinţilor, întrucât, probabil din cauza stângăciei lui, aceştia începeau să plângă nestăvilit… Asta nu pentru că nu 28

Anul I, Nr. 8/august 2013

Negru pe Alb i-ar fi plăcut copii, ci pentru că, efectiv nu ştia cum să se poarte cu un bebeluş, iar acesta, probabil că instinctiv simţea acest lucru şi se pornea pe plâns. Numai Dumnezeu ştie cât îşi doriseră, el şi Elvira, să aibă un copil, în tinereţe şi, tot la fel, cât suspinaseră, mai la bătrâneţe, văzând bătrâni de vârsta lor, plimbându-şi nepoţii, prin parc sau prin oraş. Din nefericire însă Elvira aflase, la câţiva ani de la căsătorie, că nu poate rămâne însărcinată şi, chiar dacă o bună bucată de vreme au suferit amândoi enorm, cu timpul sau obişnuit cu ideea, dar părerea de rău nu s-a stins niciodată.

De undeva, dinspre bulevardul Averescu, sunetul modulat al unei sirene de ambulanţă se aude cu claritate, speriind pentru câteva clipe liniştea moleşită a parcului. Se îndreaptă, cu siguranţă, spre secţia de urgenţe a Spitalului Judeţean. Zgomotul acesta ca o ondulaţie sonoră repetată, i-a creat dintotdeauna o uşoară stare de indispoziţie, pentru alungarea căreia trebuie să facă, de fiecare dată, un oarecare efort de voinţă.

N-avea practic niciun motiv personal pentru care să-l întristeze sirena ambulanţei, întrucât, de când se ştia, nici el şi niciunul din cei apropiaţi lui, nu se aflaseră în situaţii care să reclame apelarea la serviciile acesteia. Starea aceea neplăcută îi venea din sentimentul că acel vehicul aflat în mişcare şi care emitea semnalul respectiv, ascundea în interiorul său o suferinţă umană certă, o viaţă aflată într-un pericol iminent, a cărei salvare depindea indiscutabil de hazard, dar şi de sunetul acela. „Poate că viaţa omului e precum parcul acesta‖, încearcă să-şi îndrepte bătrânul gândurile în altă direcţie, pentru a-şi şterge din minte tema anterioară. Nu e un filosof, în modul lui de gândire… sau poate că n-a fost până azi… Cert este că acum îi vine să filosofeze… Poate l-a schimbat vârsta… „De ce nu? Puţină filozofie nu strică!‖ îşi spune el, dând frâu liber minţii să construiască o teorie care lui i se pare interesantă… sau, poate aberantă… O teorie, potrivit căreia, ne naştem la poarta unui parc necunoscut şi pornim întotdeauna pe aleea principală, pe care cei mai mulţi o urmează conştiincioşi, până acolo unde aceasta începe să se ramifice. Sunt, eadevărat şi unii care nu respectă regulile, calcă

iarba, rup florile, se-afundă printre copaci, sar gardul şi părăsesc parcul mai devreme. Cei mai mulţi însă ţin aleea aceea plină de oameni. O mare parte dintre aceştia trec pe lângă noi fără să-i observăm, fără să-i atingem şi fără măcar să-i învrednicim c-o privire. De alţii însă ne ciocnim, întrăm în vorbă cu ei, mergem umăr la umăr o bucată de vreme. Când ajungem la punctul în care aleea principală se ramifică, suntem nevoiţi să ne alegem o direcţie de înaintare, pentru cale de întoarcere nu exist. Uneori alegem bine, alte ori alegem prost, iar în unele cazuri, se întâmplă să aleagă alţii pentru noi. Ajungem la alte şi la alte ramificaţii, la care, la fel, funcţie de inspiraţie, proiecte şi destin, suntem nevoiţi să facem o nouă alegere. Nu întotdeauna aceasta duce unde ne-am dori noi. Uneori ne trezim bâjbâind pe câte-o alee îngustă, ori pe vreo potecă obscură, sau o apucăm direct printre copaci, în căutarea unei fâşii de asfalt, care să ne dea certitudinea că vom ajunge undeva. Şi, tot aşa, până când, în final ne trezim pe ultima alee, aceea care, inevitabil ne aruncă definitiv afară din parc. Într-un târziu, când amurgul cuprinde ca-ntr-o îmbrăţişare, oraşul, cu parcul lui cu tot, bătrânul şi căţelul, în mersul lor domol, părăsesc aleea devenită întunecată şi se-ndreaptă agale spre oceanul de tristeţe şi singurătate, ce-i aşteaptă acasă.

Răzbunarea virușilor de Mihai Batog-Bujeniță În marea sală a căpeteniilor era un vacarm de nedescris. HIV, personalitatea de necontestat a ultimilor decenii, se ridică de pe tron, băgă două degete în gură şi scoase un şuerat năprasnic. Toţi îngheţară: - Fraţilor, nu v-am chemat aici ca să ne ţigănim! Noi nici nu putem face una ca asta!

V-am chemat pentru a vă pune la curent cu planurile mele de distrugere a acestor fiinţe nevrednice pe care le suportăm de mii de ani şi pe care le-am 29

Anul I, Nr. 8/august 2013

Negru pe Alb menajat, întărindu-le imunitatea cu atacuri uşoare, fiecare dintre noi pe rând, iar ei ne-au intoxicat cu antiviralele lor, cu fiţele lor de neamuri proaste şi cu pretenţiile absurde de a ne modifica genetic.

Tocmai pe noi, fiinţe perfecte, venite pe lume cu milioane de ani înaintea acestor putreziciuni.

Atenţie mare! Pentru început îi vom elibera din închisori pe fraţii noştri supuşi unor cercetări penibile şi care acum zac nefericiţi în bulionul scârbos oferit de aşa numiţii oameni de ştiinţă, nişte torţionari veroşi, gândindu-se la libertate şi răzbunare! Un comando special pregătit va declanşa un atac surpriză şi apoi va avea loc marea ofensivă.

Fiţi deci pregătiţi. Ziua cea mare vine în curând!

Uralele şi aplauzele, strigătele de libertate, democraţie şi răzbunare cutremurară stâlpii uriaşei încăperi. Plecară toţi intonând marşuri războinice… *** În mijlocul pustiului, la Centrul de Cercetări ale Fluturelui de Varză se aprinse un bec roşu pe panoul central de supraveghere. Supraveghetorul de serviciu, un tip din forţele speciale, deschise camerele de supraveghere de la nivelul cinci, acela cu risc maxim de infectare. Ce apărea pe ecran îl îngrozi. Exact la acel nivel, toţi lucrătorii păreau cuprinşi de nebunie şi spărgeau într-o veselie toate borcanele şi eprubetele din incubatoare. Ce-i drept, nu a durat prea mult, cam cinci minute, fiindcă imediat după asta au căzut seceraţi. Uşile erau desigur etanşe însă sistemele de aerisire nu aveau filtre suficient de puternice pentru a reţine vreun virus. Peste doar un minut horcăia şi el întins pe podea… *** Eroii eliberaţi din laborator erau demni de acest nume. Mult mai viguroşi decât orice confrate, polivalenţi, de o agresivitate incomparabilă cu mediul de referinţă, unde sunt totuşi nişte standarde înalte, cu infinite posibilităţi mimetice şi multe alte dotări create în laborator.

HIV, foarte mândru de noua sa gardă pretoriană, declară războiul total, un război sfânt, din care vor ieşi învingători numai cei aleşi. Se preconizau măsuri de atac din mai multe direcţii în aşa fel încât nici o ripostă să nu fie posibilă din partea oamenilor. Şi, într-adevăr, la numai câteva luni de la declanşarea atacului, oamenii fură şterşi din evidenţe. Chiar şi cei care făcuseră rost, la preţuri

astronomice de costume speciale antivirus. Abia acum se constata că firmele producătoare furaseră la contracte şi costumele, în afara faptului că arătau perfect pentru filmări, în realitate nu foloseau la nimic. *** Marea Sală a Căpeteniilor era din nou plină. Numai că, războinicii trecuseră prin tot felul de lupte, înfruntaseră temperaturi neobişnuite, făcuseră tot felul de combinaţii cu partenerii şi acum aduceau după ei miliarde de urmaşi degeneraţi, erau puhavi, catenele cu care altădată se cuplau la metabolismul celulei şi-l distrugeau erau acum moi şi atârnau jalnic, în fine, marea armada arăta ca o adunătură de viermi graşi şi neputincioşi. Marele HIV urcă pe tron şi rosti cu o voce pierită: - Fraţilor, am învins! Apoi se prăbuşi. Cu o secundă înainte de a dispărea complet înţelese că era un mare idiot. Îşi omorâse gazda!

Icoană etruscă

de Arbatel Filotheanu Ce este asta ? a întrebat-o copilul pe mama sa.

- Aceasta este o icoană etruscă, a răspuns mama rar, apăsând fiecare cuvânt pentru a fi înţeleasă mai bine.

- Etruscii aveau icoane ? a întrebat copilul mirat.

- Nu, a spus mama. Etruscii n-aveau icoane, dar asta nu înseamnă că ceea ce vezi tu nu este o icoană etruscă !

- Cum vine asta ? a insistat copilul.

- Eşti prea mic ca să înţelegi, scumpule, a spus mama. Aşteaptă şi tu să mai creşti şi atunci vei înţelege singur.

Copilul n-a trebuit să aştepte. Copilul a crescut şi când a ajuns mai mare, a întrebat-o pe prima fată pe care a întâlnit-o în calea lui : 30

Anul I, Nr. 8/august 2013

Negru pe Alb fantastice. Foarte interesantă i se păruse inovaţia prozatorului Shen Jiqi, autor remarcabil de nuvele stranii, care introdusese motivul visului în proză, trecând astfel cu uşurinţă din dimensiunea reală în cea a ficţiunii. De atunci, visul se bucurase de un rol deosebit în nuvelele chinezeşti, înlesnind deplasarea în timp şi spaţiu, în trecut şi viitor, sau fiind un prilej de meditaţie asupra efemerităţii celor pământeşti.

Se întunecase, iar ea continua să citească despre un cărturar, Lu Sheng. Cu ajutorul unei perne fermecate dăruită de un învăţat taoist, acesta pătrunde în lumea visului şi îşi îndeplineşte în acest fel dorinţa de a ajunge demnitar şi de a se îmbogăţi... Era târziu. Deşi captivată, trebuia să închidă cartea. Ştia că dimineaţa nu va întârzia să apară. Somnul o cuprinse pe nesimţite. Afară, Luna părăsise cerul şi razele ei nu-i mai intrau pe fereastră, nu-i mai luminau încăperea. Întuneric şi linişte. O noapte neagră, fără stele, fără Lună. Fără vise. Oboseala i le nimicise sau poate că era incapabilă să le aibă. Copleşitor prin deziluziile sale, prezentul îi impunea acceptarea unei vieţi fără orizont, pe care o simţea străină de parcă nu ar fi fost a ei. Încetase să viseze. Ce rost avea? Pierdere de vreme!

Timpul trecea în somnul ei şi se îndrepta spre o nouă dimineaţă obişnuită, mereu la fel. Suna soneria telefonului mobil şi se trezea cu aceeaşi dorinţă de a se urca în primul tren spre oriunde exista un loc fără ceasuri. Se îmbrăca meticulos, cu mişcări lente, încercând să prelungească minutele şi, apoi, pleca într-o mare grabă pentru a recupera timpul ce nu se dorise prelungit, ci pierdut. O nouă zi de serviciu, aceiaşi colegi, unii simpatici, alţii acri, împovăraţi de griji, acelaşi şef veşnic nemulţumit, inconsecvent, pus pe ceartă. Toată viaţa ei devenise lineară, plată, casă – serviciu – casă. Avea puţin timp să citească iar, de multe ori, cu mintea plină de gânduri şi cu inima frântă abia mai găsea puterea de a deschide televizorul sperând să se bucure de puţină relaxare. Vise? Poate doar unul singur: un bilet pentru primul tren sau avion spre Oriunde.

Dormea. Somnul îi era liniştit. Fără gânduri, fără frământări, fără vise. Părea scufundată în nimic dar, deodată, din acest nimic se desprinse o voce clară, autoritară: – Du-te şi înscrie-te la Facultatea de istorie!

- Ce este aceasta ?

- Aceasta este o icoană etruscă, a răspuns fata cu reverie în glas.

- Etruscii aveau icoane ? a continuat băiatul.

- Nu, etruscii n-aveau icoane, a răspuns fata, dar asta nu înseamnă că ceea ce vezi tu nu este o icoană etruscă.

- Cum vine asta ? a insistat băiatul. Şi atunci fata i-a adresat o întrebare ciudată, care l-a pus şi mai tare în încurcătură : - Sunt prima ta drăguţă ?

- Da, a spus el.

- În acest caz n-am cum să-ţi explic, a răspuns fata. Aşteaptă să creşti mai mare şi atunci vei înţelege singur.

Băiatul n-a aşteptat. Băiatul a crescut şi după ce s-a însurat, a întrebat-o pe nevastă-sa: - Ce este asta ?

- Aceasta este o icoană etruscă, a răspuns femeia sobru.

- Etruscii aveau icoane ? a continuat el.

- Nu, etruscii n-aveau icoane, dar asta nu înseamnă că ceea ce vezi tu nu este o icoană etruscă.

- Cum vine asta ?

La care femeia răspunse cu o abia perceptibilă notă de iritare în glas : - Dacă n-ai înţeles până la vârsta asta, deacum eşti mult prea mare să mai înţelegi !

Vocea din vis (fragment din volumul New Beijing)

de Camelia Pantazi Tudor Venise de la serviciu doar cu un singur gând – să găsească liniştea în cărţi. Îi plăcea să citească mai ales proză scurtă şi romane chinezeşti. Tocmai împrumutase de la bibliotecă un volum intitulat Însemnări dinlăuntrul unei perne cuprinzând nuvele din perioada dinastiei chineze Tang. Interesul i se trezise după ce aflase că în literatura chineză din vremurile acelea apăruse o nouă specie literară, chuanqi xiaoshuo, povestiri 31

Anul I, Nr. 8/august 2013

Negru pe Alb Atât. Doar câteva cuvinte, însă impactul fusese atât de puternic, încât se trezi simţindu-şi inima gata să-i sară din piept. De unde venea Vocea? Cine era? Nu înţelegea. Vorbele acelea îi pătrunseră în creier şi îi răsunau în urechi. Să se înscrie la Facultatea de istorie? Aşa, pur şi simplu? Încetase de mai mulţi ani să se gândească la o asemenea perspectivă. Acum, trecutul revenea obsedant şi ea reflecta la calea vieţii sale, cu totul alta dacă atunci, demult, ar fi dat examen de admitere la Facultatea de istorie. Nehotărârea, conjunctura, influenţele din partea unora, o orientaseră spre o direcţie ce părea promiţătoare pentru viitor. Pornise pe un drum ce nu i se potrivea. Nu-l urmase cu inima deschisă, dar se lăsase purtată pe valurile destinului, nefiind în stare să-l controleze. Încetase să viseze, dar acum visul înlătura toţi anii aşternuţi peste el, ieşea la suprafaţă cu o putere năucitoare. Vocea îi spusese direct, imperativ, să-l urmeze. Acum? Nu era prea târziu? Dar ce voia de la ea? Ar trebui să-o ignore... Atâtea întrebări!

Somnul dispăruse. Gândurile îi cuprinseră mintea tulburând-o ca o presimţire, în timp ce prin faldurile perdelei de mătase se zăreau sclipiri colorate. Atrasă, se ridică din pat şi se apropie. Din înaltul cerului întunecat o privea Luna. Strălucitoare, ovală, de un verde fluorescent. Frumuseţea ei o captivă şi rămase cu privirea aţintită spre strania apariţie. Ceva, acolo, sus, părea că se mişcă.

Chipuri de bărbaţi şi femei, tineri şi vârstnici, îi zâmbeau din Univers. Printre figurile acelea desluşi o formă ciudată, de şarpe uriaş sau, poate, un dragon. Nu ştia ce să creadă. Poate că încă nu se trezise. Poate că visa. Unde se termina visul şi unde începea realitatea? Dar, ea mai avea vise ?!...

Se dezmetici. Trebuia să plece la serviciu.

Se îmbrăcă şi aproape alergă spre metrou. Urmărită de Vocea din mintea ei, intră ca un fulger în birou, deschise nerăbdătoare calculatorul şi accesă paginile de web ale universităţilor private. Află imediat că erau ultimele zile de înscriere pentru examenele de admitere din toamnă. Căută locuri rămase neocupate la facultăţile de istorie. Dar nu

găsi niciunul. Atunci se gândi la Universitatea din Bucureşti, acolo unde odinioară dorise să ajungă.

Telefonă. O persoană amabilă îi răspunse: – Sigur că da! Sunt locuri şi vă aşteptăm să depuneţi dosarul.

Bucuria îi înfrumuseţă toată ziua de lucru.

Nimic altceva nu mai conta.

Dimineaţa următoare, înarmată cu toate documentele solicitate, plecă la Facultate, nefiind în stare să-şi înţeleagă sentimentele ce-i încercau fiinţa interioară. Intră în clădirea impunătoare a Universităţii ca în transă. Ştia doar că trebuia să asculte Vocea din vis. Secretara blondă, înaltă, corpolentă, în jur de 50 de ani îi zâmbi blând şi îi spuse: – Vă veţi simţi foarte bine între tineri!

A fost momentul sfârşitului unui vis din trecut şi începutul unui viitor neştiut. Raţiunea nui aducea nicio lămurire, dar ceva din interiorul său o asigura că totul se va schimba. Ştia că Drumul trecea acum prin timp şi se apropia din ce în ce mai mult, dându-i ocazia de a-l modifica. Puţin bulversată, conştientă de faptul că era prea târziu pentru a recupera tot ceea ce credea că pierduse, aştepta, pregătită să accepte noutăţile ce-i vor ieşi în cale. Neprevăzutul o fascina, iar fascinaţia aceasta lipsise până atunci din viaţa ei anostă şi previzibilă.

Coborî treptele din faţa Facultăţii şi se îndreptă spre Piaţa Unirii. Se plimbă pe străzile din centrul vechi, aşa cum proceda de multe ori când dorea să-şi ordoneze gândurile, fără să mai vadă clădirile deteriorate şi să dea atenţie veşnicului şantier. Îşi simţea inima uşoară şi zâmbetul îi lumina faţa. Acum era în măsură să-i răspundă Vocii din vis încă prezentă în mintea ei: – M-am înscris!

Viaţa ei se schimbase. În noaptea aceea, Luna apăru la fereastra, rotundă, albă, perfectă, luminându-i camera şi veghindu-i somnul. Vocea din vis îi auzise cuvintele.

32

Anul I, Nr. 8/august 2013

Negru pe Alb

Debutul editorial se produce în 1963 prin placheta de versuri Maci în rouă. În anul 1964 devine membru PCUS. În 1969 apare volumul de versuri Descântece de alb şi negru, care imediat după apariţie este interzis de cenzura sovietică, considerat subversiv. Cartea, în varianta iniţială, nu a mai văzut lumina tiparului.

Dumitru Matcovschi

Operă Dumitru Matcovschi este autorul a peste 50 de volume de poezie, proză şi piese de teatru, recunoscut drept un simbol al mişcării de renaştere naţională din Basarabia. În anul 2011, scriitorul a fost decorat cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Mare Ofițer, categoria A „Literatură‖, de către preşedintele României, Traian Băsescu.

de Elena Vornicescu Dumitru Matcovschi (n. 20 octombrie 1939, satul Vadul-Raşcov, judeţul Soroca, în prezent raionul Șoldăneşti — d. 26 iunie 2013, Chişinău) a fost un poet, prozator, academician, publicist şi dramaturg din Republica Moldova, membru titular al Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Este recunoscut în critica literară pe plan internaţional şi reprezintă un simbol al mişcării de renaştere naţională din Basarabia.

Moartea În mai 1989, poetul a fost implicat într-un grav accident rutier, în urma căruia a fost supus unei serii de operaţii la creier şi a rămas în comă o jumătate de an. Chirurgul care a condus operaţia declara atunci că supravieţuirea maestrului este o minune. În iunie 2013, poetul a fost supus unei intervenţii chirurgicale repetate, după ce a fost internat cu diagnosticul proces expansiv tumor cerebral de etiologie post-traumatică, ca urmare a acumulării de sânge.

A murit la data de 26 iunie 2013, în jurul orei 23.

Moştenire

Biografie Fiu al plugarilor Leonte și Eudochia. După studiile primare şi secundare, în anul 1956 devine student la Institutul Pedagogic „Ion Creangă‖ din Chişinău, facultatea „Istorie și Filologie‖.

Ultimul an de studiu (1960-1961) îl face la Universitatea de Stat din Chişinău din cauza fuzionării acestor două instituţii universitare. În anii 1966-1970 a fost redactor-şef adjunct la saptămânalul "Cultura".

Dumitru Matcovschi veghează asupra satului său natal, Vadul-Raşcov. În 2011, la aniversarea a 72 de ani de la naşterea poetului, a fost inaugurată casa-muzeu „Dumitru Matcovschi‖, cu contribuţia comună a surorii lui şi a câtorva oameni politici.

33

Anul I, Nr. 8/august 2013

Negru pe Alb „ Eu nu sînt martir, nu sînt apostol, nu sînt mesager, sînt om al acestui pământ. Și sper că după ce mă vor petrece în ultimul drum, pe lespedea mea de mormânt prietenii vor lăsa această inscripţie, în rol de epitaf: «A fost om.» ‖ — din discursul lui Dumitru Matcovschi în cadrul ceromoniei de decernare a „Meritului Cultural‖

bucuraţi-vă o viaţă de lumina dragostei…

Cu Limba Noastră Este a noastră limba noastră şi noi suntem cu ea popor, cum stelele din cer sunt stele cu veşnica lumină-a lor.

Este a noastră limba noastră şi noi suntem cu ea pământ, cum marea mare este mare cu ape veşnic vălurând.

Este a noastră limba noastră şi soarta noi suntem cu ea, cum este codru verde soarta cu ciuta şi cu pasărea.

Din străbunei cu limba noastră noi am crescut şi creştem demn, cum creşte pomul din ţărâna suită-n frunză şi în lemn.

Ci noi cu ea, cu limba noastră, nemuritori vom fi oricând, nemuritori cum e Pamântul cu Soarele mereu arzând.

Versuri : Absurd O dramă astă viaţă, un scenariu. Şi omul ca un peşte în acvariu. Şi Universul un sistem divers. Şi stelele nu-ncap în Univers. Şi gândul nu încape în cuvânt.

Nu mai încape gândul nici în gând.

Este un rând. Un rând fără de rând. Şi nu încap sicriile-n pământ. Şi anii trec, şi timpul trece, scurt.

O clipă veşnică, prin absurd.

Bucuraţi-vă Eu mă grăbesc, tu te grăbeşti, el se grăbeşte. Îmbătrânesc, îmbătrâneşti, îmbătrâneşte.

Ce am iubit? Ce n-am iubit? Ca în poveste simplă de tot, scurtă de tot viaţa ne este.

Uite-o din nou trece pe drum fata zglobie.

Uite-un băiat floare şi-a pus la pălărie.

Uite un prunc, râde în prag, ai, năzdrăvanul!

Uite-un moşneag, tace-n toiag, alb ca troianul.

Muntele ieri ne-ademenea, astăzi ne doare.

S-a împlinit, nu s-a-mplinit visul cel mare?

Cine sunt eu, cine eşti tu, cine e dânsul?

Noi am ştiut zborul înalt, dorul şi plânsul…

Zilele trec, zilele vin… Ce va ramâne?

Suflet de lut, necunoscut, suflet de pâine?

Toamnele cresc, grijile cresc, viaţa descreşte.

Eu mă grăbesc, tu te grăbeşti, el se grăbeşte.

Bucuraţi-vă, prieteni, de prieteni şi de fraţi, Bucuraţi-vă de-un nume ce vi-i dat ca să-l purtaţi.

Bucuraţi-vă de-un cântec, de-un amurg cu flori de tei,

Doar femeia poate fi Mai regină decât floarea, Doar femeia poate fi, Mai adâncă decât marea Doar femeia poate fi.

Mai înaltă ca destinul, Doar femeia poate fi.

Mai amară ca pelinul, Doar femeia poate fi.

Mai frumoasă decât viaţa, Doar femeia poate fi.

Mai deşteaptă ca povaţa, Doar femeia poate fi.

Mai cumite ca poemul, Doar femeia poate fi.

Mai cumplită ca blestemul, Doar femeia poate fi.

Mai aproape decât dorul, Doar femeia poate fi.

34

Anul I, Nr. 8/august 2013

Negru pe Alb Mai de şoaptă ca izvorul, Doar femeia poate fi.

Mai de-april ca primăvara, Doar femeia poate fi. Şi mai dulce ca vioara, Doar femeia poate fi.

Mai de taină ca misterul, Doar femeia poate fi. Şi mai tare decât fierul, Doar femeia poate fi.

Mai bărbată ca bărbatul, Doar femeia poate fi.

Mai amară ca oftatul, Doar femeia poate fi.

Mai frumoasă decât Zeia, Doar femeia poate fi. Şi mai vie ca scânteia, Doar femeia poate fi.

Mai fierbinte ca Sahara, Doar femeia poate fi. Şi mai dulce ca vioara, Doar femeia poate fi.

Mai înaltă ca povaţa, Şi mai scumpă decât viaţa, Doar femeia poate fi.

şi nu un zeu, şi nu un Demiurg, bărbat cu braţe grele de amurg.

Poetul a iubit. Iubirea lui a fost iubirea verde-a codrului, a fost iubirea plaiului matern, iubirea unui geniu etern al graiului, ce sfânt e pentru toţi: părinţi, copii, nepoţi şi strănepoţi; a fost iubirea neamului întreg, pe care astăzi voi s-o înţeleg şi-o înţeleg, şi nu-nţeleg nimic: până la ea nu ştiu să mă ridic, ci ea rămâne totuşi un mister, să ardă cu Luceafărul din cer.

Tu, Veronica, nu mai plânge, nu, că nu eşti vinovată numai tu. Şi poate nu e nimeni vinovat: Poetul a iubit cum i-a fost dat: ca un poet Poetul a iubit femeia ce din mit a răsărit.

Stai lângă el, icoană scumpă fii, cu dorul tău de casă şi copii, şi nu te stinge, nu te ofili: chiar dacă vrei, tu nu mai poţi muri, pentru că el, Poetul, te-a iubit.

El tot ce a iubit a-nveşnicit!

Dragostea poetului Poetul a iubit şi-a pătimit.

Ca un copil poetul a iubit.

Femeie preafrumoasă a iubit. Şi-a pătimit, şi-n patimi a trăit, dar patimile nu l-au biruit de-aceea ca poetul a iubit: ca un poet, ca cel mai demn poet, cu-o inimă ce nu-ncăpea în piept, cu dor mistuitor, coborâtor din spaţii ameţite greu de zbor, din lumi ce nu există pe pământ.

Poetul a iubit şi a fost sfânt.

Dar ea, iubita, oare l-a iubit?

Dar ea, iubita, oare-a pătimit?

Dar ea, iubita, nu l-a înşelat, nu l-a minţit, femeie, cu-n oftat?

Ci ea, iubita, n-a fost umbra lui, a Marelui, a Zburătorului: ea n-a venit din haos, dar din rost, ea nu a fost mai mult decât a fost, ea a râvnit o casă şi un pat şi-n casa ceea, tânăr, un bărbat

Moștenire Eu trecutul nu mi-l vând, Chiar să nu am de mîncare, Eu cu el am fost şi sunt Moldovean de la născare.

Moldovean şi patriot Al acestui colţ de glie, Cred în Ştefan Voievod, Om de-naltă omenie. În Ion Viteazul cred, Poreclit Ion Cumplitul, Cel cu inima de ied, Nevândutul, neturcitul.

Eu trecutul nu mi-l vând, Bani de aur nu doresc; Orşiunde, orşicând Ştiu ca omul să muncesc.

E trecutul tot al meu, E a mea Moldova-toată, Chiar dacă şi sunt plebeu, Şi nu viţă împărată.

35

Anul I, Nr. 8/august 2013

Negru pe Alb Vin din secol în frământ, Vin din timpuri zbuciumate, Doina plâng şi doina cânt, Cine-a spus că nu se poate?

Nu i-o fi plăcând cuiva Limba noastra cea latină?

El să plece, de-i aşa, Şi-napoi să nu mai vină.

Moştenesc acest trecut Din părinţi, ca pe-o moşie.

Eu cu dânsul am crescut Şi-am scris prima poezie.

Altceva ei n-au avut Ce să-mi deie, bieţi ţărani, Mi-au dat doar acest trecut, Într-un car cu doi plăvani.

pe pământ ca vrednice de a-şi constitui state) care se identifică prin indubitabile elemente definitorii şi faţă de care nu mai ai reflexe spirituale decât atunci când ţi le pierzi şi pe cele fizice. Din satul de pe malul Moldovei, cu peisajul lui "auroral", mărginit de negurile care trag perdeaua înspre Ceahlău, spaţiu magistral zugrăvit prin cuvânt de cel mai mare contemplator al Creaţiei, inegalabilul Sadoveanu, n-am ieşit apoi decât în taberele şi excursiile în care mi-am dus elevii în vacanţele de vară, căci condiţia mea de simbriaş la stat nu mi-a permis să-mi cunosc ţara altcumva decât prin subvenţionarea aferentă acestor activităţi tipice dascălimii; iar asta doar până când s-a instaurat şi la noi regimul cel nou al trâmbiţatei bunăstări, care a luat şcolii până şi binefacătoarele stipendii legate de educaţia contextualizată vacanţei elevilor.

Profesorul universitar Vasile Şoimaru, prietenul de la Chişinău al comunităţii noastre săteşti (pe cale de consecinţă, şi al meu), ştiind cât de "legat de moşie" sunt, reuşeşte, printr-un anume vicleşug, să-mi desfacă, în sfârşit, legătorile. Şi iată ce surpriză îmi făcu dumnealui anul trecut, pe timpul culesului strugurilor şi (cu oarece dispensă) la vremea vinului cel nou, fie el şi tulburel. Cu chibzuiala "uneltitorului", aş zice, mă porneşte vrând-nevrând la primul meu drum spre Chişinău, punându-şi astfel în practică a nu ştiu câta tentativă de acest fel. Pentru aşi împlini fapta, l-a folosit ca intermediar pe tânărul primar al comunei, Ionuţ Gospodaru, un liant al punţilor noastre peste Prut, care, parte din plan fiind, gata pregătit de drum şi prezent cu maşina la poartă, nu-mi mai lăsă timp pentru a încropi din nou scuze ce-mi întăreau statutul de om lipit locului.

Despre privilegiul acesta pe care, îndărătnic cum sunt, nu-l meritam - şi care a fost revelator pentru un pustnic ca mine - am multe de scris şi o voi face pe îndelete când "va veni ceasul" pentru asemenea istorisiri (iată, m-am folosit de ecoul vorbei tatei, plecat de mult la Cer, vorbă prin care-şi scuza fapta întârziată la împlinire). Să mă ierte pentru amânare mai ales două distinse Doamne chişinăuiene: D-na conf. univ. dr. Lidia Kulikovski, directorul general al Bibliotecii Municipale "B. P. Haşdeu" (care, în

Frumoasa valahă de pe meterezele românismului transnistrean (Exerciţiu, după o filă de jurnal de călător conjunctural)

de Gheorghe Pârlea În toamna anului trecut, de hramul Chişinăului, a fost să-mi fie dat a trăi o experienţă originală, inedită pentru sedentarul dascăl de şcoală rurală ce sunt.

Un fapt care mă deosebeşte de o importantă categorie de persoane aparţinătoare modernităţii e că, exceptând cei şapte ani (şi câteva luni) de şcolaritate, inclusiv stagiul militar, petrecuţi dincolo de hotarul satului, am trăit mereu Acasă, acolo unde m-am născut şi unde am conştientizat încet-încet condiţia de muritor cu o anume identitate, adică aparţinător unei naţiuni (dintre cele circa două sute lăsate de Dumnezeu 36

Anul I, Nr. 8/august 2013

Negru pe Alb contextul festivităţilor dedicate aniversării a 135 de ani de existenţă a prestigioasei instituţii culturale pe care, cu o prestanţă remarcabilă, o păstoreşte, m-a ridicat la rangul de musafir "oficial") şi D-na ec. Maria Şoimaru, soţia "strategului" vizitei noastre, care ne-a omenit cu cele mai de frunte bucate din repertoriul culinar specific hramului la moldoveni (la moldo-români, nu doar la moldo-moldoveni).

Acum, încă o dată cerând iertare celor două Doamne, altă Doamnă a sufletului meu de călător "la est de vest" îmi bântuie gândurile ce musai se cer a fi descătuşate. Nu, nu cumva să vă fure vreo bănuială vinovată asupra-mi! Sunt de-acum om la vârsta bătrâneţii, dar nici la tinereţe n-aş fi avut destul spor la niscai pozne de genul celora ce v-ar putea trece prin minte.

Aşadar, în a doua zi a vizitei noastre la Chişinău, dl. doctor în ştiinte Vasile Şoimaru, pe lângă alte surprize pregătite pentru noi doi, primarul şi învăţătorul de la Mirosloveşti, ne face una care plutea în oarece aer misterios.

Prezent dis-de-dimineaţă la pensiunea unde cei doi mirosloveşteni eram cazaţi, ne urcă în neodihnita lui Toyota (care înconjurase deja Pământul de peste două ori, în scopuri mult mai nobile decât acum) şi dă-i bice, zicând doar atât: "...Ne grăbim ca să apucăm, la-ntoarcere, conferinţa Lidiei Kulikovski; si-apoi om vedea dacă vă dă mâna să staţi şi la a lui Cristi Tabără, că vă apucă noapea pe drum la înapoierea acasă. " (teleastul şi omul de cultură de la Bucureşti era oaspetele de onoare la numitul eveniment al Bibliotecii). Iar noi, mai ales eu, ca să-i dăm satisfacţie imprevizibilului nostru binefăcător, n-am scos două-trei vorbe până am ajuns la un râu care îmi spori peste măsură surprindea, apă mai mare decât cele două râuri legate de călătoria noastră la Chişinău (Moldova, de pe malul căreia veneam, şi Prutul -"separatistul", pe care l-am traversat cu gândul la Prutul-"unionistul").

moştenire testamentară "urmaşilor urmaşilor" săi, implicit nouă, nevrednici în a o păstra peste veac după voia bravului testator.

Ochii şi mustaţa distinsului nostru prieten descriau o anume satisfacţie faţă de bucuria surprinderii noastre şi încă ceva pe deasupra: urma unui căpeţel de mister rămas nedeşirat din ghem. Trecem podul peste Nistru (imediat la sud de Dubăsari) şi...tot înainte, spre răsărit, pe şoseaua strategică a Transnistriei, cea care leagă Chişinăul de Tiraspol. Îmi trecu prin minte, aşa, în exces de imaginaţie, o poveste fără noimă, cu "rakeţi" şi ostatici şi, evident, cu eroii principali aflaţi în pielea celor doi săteni mirosloveşteni, iar dl. Şoimaru (ce paradox!) executându-şi, "sub acoperire", rolul negativ. Dar cine eram noi ca să prezentăm vreun interes transnistrean? mi-am încheiat eu, în sine-mi, povestea năstruşnică, deşi aveam context vizual pentru a o continua. Dincolo de pod, ostaşi înarmaţi, iar lângă pichetul lor trona ameninţător o maşină de luptă - nu ştiu dacă ameninţarea leza atât memoria, cât, mai ales, viza viitorul.

L-am întrebat pe doctorul în economie Vasile Şoimaru de ce nu ni se cer documente de vamă şi am primit răspuns că ne aflăm în zona "de pace", scutită de canoane militarobirocratice. Ca un supliment la explicaţie, "ghidul" nostru simulează o înjurătură pe seama soluţiei excesiv de "pacifiste" pe care o găsiseră "făcătorii de pace", în legătură cu naţionalitatea militarilor care păzeau "hotarul" din interiorul Republicii Moldova şi cu gândul la tânărul Vadim Pisari, al cărui trup din mormânt va mai fi păstrând încă un rest de căldură din viaţa-i biologică mult prea repede curmată de..."pacifişti".

Am parcurs vreo zece kilometri în interiorul Transnistriei, în fâşia aflată sub control O.S.C.E., oprindu-ne, în sfârşit, la Doroţcaia, sat cu populaţie integral românească, aflat sub autoritatea politică a Chişinăului, dar revendicat cu străşnicie de conducerea nerecunoscutei republicuţe transnistrene. Planul dlui Vasile Şoimaru ieşi abia acum la iveală pe de-antregul. Ne-a dus anume la şcoala din localitatea transnistreană, ca să vedem noi câtă putere de adevăr are proverbul "apa trece, pietrele ră-

Şi...abia acolo, pe malul acestei a treia ape "lin curgătoare" (dar nicidecum "limpede ca cristalul") am realizat că, fără să visez, în cele trei-patru ore în mişcare pe patru roţi, timp răsfirat în interiorul a două zile, am străbătut, în lat, toată Moldova lui Ştefan cel Mare, lăsată 37

Anul I, Nr. 8/august 2013

Negru pe Alb mân", de fapt câtă forţă are românismul în structura lui de rezistenţă.

Nimerirăm cu oarece greutate şcoala, satul fiind neaşteptat de mare, comparativ cu cel din care veneam noi. Intrarăm în clădirea impozantă cu o oarecare rezervă, cu disconfortul musafirului nepoftit - eu, din România fiind, purtând şi povara prejudecăţii că aş fi putut fi privit de ochii gazdei transnistrene ca exponent al unui neam străin. Pe holul şcolii, proaspăt recondiţionată cu fonduri americane (ciudat!, nu doar constatând cât de târziu au răspuns americanii aşteptărilor noastre de după al Doilea Război Mondial, dar, mai ales, vezi ce loc şi-au ales ei să ni se arate cu generozitate: dintr-un areal aflat în aliniament cu spaţiului de unde neau pecetluit şi soarta), ne-a surprins ordinea, curăţenia şi, mai ales, liniştea, lipsa zgomotului specific şcolii, căci liceenii încă nu apăruseră la programul de după-amiază.

Mirările noastre, excedentar ale mele, sunt întrerupte de apariţia unei frumoase doamne, zveltă, cu părul său blond-roşcat, prins în coc, cu trăsăturile feţei demne de penelul unor portretişti celebri, chip de femeie distinsă ce trăda uşor o umbră de tristeţe. O demnitate aparte putea fi dedusă de ochiul celui ce iscodea nevinovat ansamblul subiectului observaţiei discrete. Învăţătoarea transnistreană, care nu semăna deloc cu imaginea preconcepută pentru experienţa mea la est de Nistru, era chiar directoarea şcolii din localitate, unitate şcolară cu un efectiv de circa patru sute de elevi din toate ciclurile preuniversitare, în care învăţau şi liceenii din orăşelul est-nistrean Grigoriopol, izgoniţi din localul propriu fiindcă îşi desfăşurau lecţiile folosind grafia latină a limbii neamului lor.

Directoarea ne-a primit cu amabilitate în biroul său spaţios şi bine îngrijit, scuzându-se pentru situaţia de a nu putea fi o gazdă generoasă. Asta, în condiţiile apariţiei noastre inopinate, căci demersul preventiv al dlui Vasile Şoimaru, printr-un intermediar, nu fu dus la împlinire.

Profesorul chişinăuian însă, prin prezenţa sa de spirit, facilitată de naturaleţea personalităţii sale, înclinată spre socializare, dizolvă repede sobrietatea excesivă care umplea biroul elegantei profesoare. Şi încep a se dezlega limbile. Dar de

ce folosesc eu pluralul pentru substantivul "limbă"? căci ceea ce a urmat s-a derulat într-o unică, curată şi chiar modernă limbă - limba română. Astfel, prin intermediul acestui inestimabil instrument care ne identifică Neamul, am aflat despre caracterul postmodern al învăţământului din şcoală, desfăşurat după metode occidentale, ca alternative la şcoala tradiţională, despre unicitatea limbii române în predarea disciplinelor şcolare şi, neaşteptat, despre marginalizarea limbii ruse, expediată la aria curriculară "limbi străine", alături de limba germană, un alt paradox. Amabilă şi receptivă la dorinţele noastre de a afla, deduse uşor de gazdă, dăscăliţa transnistreană ne-a prezentat şcoala, o parte din elevi fiind aflaţi chiar în miezul lecţiilor, ambientul exterior al acestui autentic templu al educaţiei, fotografiindu-ne în final cu elevii navetişti (cei consideraţi proscrişi în localitatea lor de domiciliu), abia sosiţi la cursurile de după-amiază.

Să nu ne vină a crede! Românism sută la sută, în şcoala de pe malul stâng al Nistrului.

Eşantioanele de exerciţii de caligrafie cu litere latine, expuse la panourile demonstrative ca mostre de specific românesc, şi, mai ales, omniprezenţa în şcoală a portretelor lui Ştefan cel Mare şi Mihai Eminescu m-au surprins şi m-au umilit adânc pentru nedreptul meu proces de intenţie făcut gazdelor înainte de a păşi pragul acestei şcoli. În plus, acest din urmă indiciu de românism, cu tabloul lui Eminescu în prim plan, mi-a declanşat automat imaginea sălii de clasă din romanul "Tema pentru acasă" al lui Nicolae Dabija, spaţiul restrâns care declanşează extinsa şi dramatica poveste de dragoste dintre profesorul Mihai Ulmu şi fosta sa elevă, Maria Răzeşu.

Căci şi la şcoala din Doroţcaia, tabloul lui Eminescu e ameninţat de o iminentă înlocuire cu al vreunui "tătuc" transnistrean, ştiut fiind că o încercare comparabilă cu cea din şcoala profesorului Ulmu a existat intr-un proxim interval al timpului trecut. Cu o tristeţe în care am recunoscut ecoul unei traume, directoarea şcolii ne-a povestit cum în timpul războiului transnistrean din 1992 satul a fost evacuat în mare parte. Şi ea a fost nevoită să-şi ia cu precipitare pruncul şi să fugă la Chişinău, Doroţcaia devenind câmp de manevră pentru nedisimulata Armată a 14-a 38

Anul I, Nr. 8/august 2013

Negru pe Alb rusească. Femeia aceasta cu chip parcă plăsmuit de mâna pictorului ne-a relatat un episod sinistru, cu un bărbat decapitat de un brand transnistrean, în timp ce stătea la masă cu familia, precum şi despre consecinţele prelungite ale acelui conflict militar, sechelă a hegemoniei ruseşti. Se deducea din expresia celei care evoca războiul trăit neverosimil de aproape de prezentul nostru că povestitoarea încă se afla sub imperiul unui coşmar insuficient diluat de timp. Şi, deşi acaparat de pozitivismul indus de acestă vrednică reprezentantă a Neamului nostru - un desăvârşit simbol al rezistenţei fiinţei naţionale în faţa tăvălugului înstrăinării - umbra de pe chipul Ilenei Cosânzene de la şcoala din Doroţcaia îmi sugera că frumoasa valahă de pe meterezele românismului transnistrean mai trăia încă sub spectrul ameninţării din partea zmeului de la Răsărit. Iar această suferinţă subtilă accentua şi mai mult frumuseţea dăscăliţei despre care aflarăm, prin vocea ei plăcută (ca o ripostă a propriei modestii la complimentele mele), că, de fapt, ea e...(măcar) ceva mai în vârstă decât eroina pe care ne-o închipuim noi, de vreme ce fiica ei e deja studentă la o universitate din Transilvania. Iată, plusez eu, o fiică a acestor locuri studiază în cetatea carpatină, nucleul etnogenezei româneşti, cu membrana exterioară întinsă (spre răsărit) până dincolo de Nistru. O garanţie în plus pentru perspectiva ADN-ului românesc în aceste margini zbuciumate de vatră strămoşească.

Poetul Tudor Arghezi şi biblioteca sa din Chişinău. de Anastasia Moldovan La data de 14 iulie s-au împlinit 46 de ani de la trecerea în nefiinţă a marelui poet Tudor Arghezi, un poet al profunzimilor, complet şi complex. În Basarabia numele lui este bine cunoscut, bucurându-se de mult succes şi printre rândurile celor mai mici cititori - preşcolarii, graţie minunatelor sale creaţii ca Poveşti de adormit Mitzura, Animale mari şi mici, Cartea cu jucării, Drumul cu poveşti ş.a. În Chişinău există şi o bibliotecă ce-i poartă numele: Biblioteca de Arte ―T. Arghezi‖. În anul 2010, când instituţia dată a decis să-i poarte numele, fiica poetului, Mitzura Arghezi, a fost prezentă la eveniment. Şi-a început discursul său cu deosebite emoţii, reamintindu-şi episoade din viaţa de familie, despre vizitele sale (dar şi a lui T. Arghezi) precedente în Basarabia. Atunci d. Mitzura a spus … nu pot să plec din astă viaţă, fără ca să nu ştiu, că o bibliotecă din Chişinău îi va purta numele tatălui meu, căci poetul a iubit acest colţ de pământ – Basarabia. Deja al patru-lea an consecutiv, filiala de Arte „T. Arghezi‖ din reţeaua BM ―B.P. Hasdeu‖, oraşul Chişinău, onorează acest prestigios nume prin activitatea pe care o realizează. În jumătatea a doua a lunii mai biblioteca îşi lansează cel mai important şi mai complex program al anului – Săptămâna Uşilor Deschise - cartea de vizită a bibliotecii; lunar, utilizatorii-doritori se adună la discuţii literare sub egida Cenaclului literar „T. Arghezi‖; sunt organizate excursii, zile de informare, expoziţii de carte cu genericul „Tudor Arghezi‖. Biblioteca dispune şi de o donaţie de carte din partea d. M. Arghezi – Scrieri, volumele 1 – 43. Cărţile marelui poet sunt prezentate şi discutate în faţa cititorilor, căci prin harul său bijuteresc de a scrie, el a reuşit să dee culturii româneşti verticalitate şi echilibru. Motivele discuţiilor literare sunt cărţile Măriei sale, printre care Cuvinte potrivite (T. Arghezi), Tudor Arghezi: Concurs naţional ex-libris, Anii tăcerii.

NOTĂ: Numele eroinei acestei evocări este VIORICA BĂCIOI. Iniţial, am ezitat să-i includ numele în text, fiindu-mi incertă raportarea pozitivă a persoanei devenită erou de reportaj la portretul rezultat din modestul condei al reporterului. După publicare, am primit semnalul aşteptat al protagonistei, ceea ce determină această notă.

39

Anul I, Nr. 8/august 2013

Negru pe Alb Acum 43 de ani, după alţi 40 de la apariţia Cuvintelor potrivite, Tudor Arghezi – aflat în ultimul său an de viaţă –explică astfel titlul volumului său de debut din 1927: „În expresia Cuvinte potrivite am vrut să încapă definiţia versului. Cuvântul „vers‖ nu este românesc, e împrumutat, e o potriveală a ritmului, e o potriveală a rimei‖. În această carte autorul a autohtonizat modernitatea (în anii ’20 ai secolului trecut ―primitiviştii rafinaţi‖, după cum îi numea poetul, formaţi la şcoala extravaganţelor decadentiste s-au întors „lângă pământ‖), readucând-o la materia tradiţiei biblice şi folclorice autohtone. Acest primitivism rafinat îl apropie pe Arghezi de autencitatea marelui Brâncuşi şi a lui Mateu Caragiale. Între anul 1927, în legătură cu apariţia cărţii, cercetătorul Mihai Ralea, printr-un articol de referinţă – unul dintre cele mai pătrunzătoare scrise în epocă despre Arghezi, şi anul 1964, când tot M. Ralea îi prefaţa discul Electrocord, e-o cale-atât de lungă…

Presupusa convertire a scriitorului la idealurile „lumii noi‖, comuniste este salutată cu un triumfalism pe măsură, din care adecvarea şi fineţea încadrărilor tipologive răzbat cu dificultate.

Un fapt se cere a fi, totuşi, semnalat. Dacă această „bătălia Arghezi‖ a fost câştigată de critica interbelică, adevărata consacrare socială şi instituţională poetul a cunoscut-o după recuperarea post-stalinistă din 1956. Această întârziere i-a provocat multă suferinţă, fiindcă mulţi dintre tinerii poeţi ai generaţiei lui Nichita Stănescu s-au îndepărtat de el. Din nefericire. Căci Arghezi rămâne – de departe cel mai valoros poet român al secolului XX şi unul dintre marii poeţi europeni. Cartea „Cuvinte potrivite‖, reeditată a treia oară (2010) este însoţită de audiobook, ce cuprinde 36 de poezii citite la Radio, o selecţie exigentă din opera argheziană.

Memoria radiofonică a înregistrat vocea poetului pentru posteritate fiind în al cel de-al 87-lea an de viaţă.

Opera argheziană ne fascinează prin simpleţea şi profunzimea sa. Volumul Anii tăcerii conţine poezii şi diverse scrieri literare ale lui Tudor Arghezi publicate în premieră. O sută de texte inedite au fost prefaţate de academicianul Eugen Simion. Cartea a fost pregătită şi lansată în legătură cu împlinirea a 130 de ani de la naşterea poetului, eveniment cultural de amploare din oraşul Arad, la care au participat reprezentanţi din mai multe ţări, printre care şi academicianul din Republica Moldova, Mihai Cimpoi. Lansarea acestui volum a fost marcat şi de o serie de comunicări ştiinţifice, care au abordat viaţa şi activitatea vastă a poetului. Publicarea creaţiei scrise a prezentat o dificultate în timpul vieţii poetului din motivul abordării realiste şi profunde a multor probleme din societatea românească. Familia şi apropiaţii continuă astăzi munca de studiere şi de catalogare a manuscriselor lui Tudor Arghezi care constituie astăzi un număr de peste 10 mii.

Să nu lăsăm cuvintele nici să doarmă, nici să amorţească, nici să zacă, nici să moară.

Ele sînt comoara noastră de mare avuţie, spunea marele poet T. Arghezi

40

Anul I, Nr. 8/august 2013

Negru pe Alb

Rubrică realizată de Raluca Leontina Neagu

ar mai trebui o bucată de carne în caz că dragostea ne apucă de pantaloni și mârâie Noi nu suntem doar chipuri peste care timpul nu și-a lăsat amprenta, noi nu suntem doar naivitate și egocentrism, deși avem dreptul să ne considerăm centrul universului pentru că ușile noastre sunt multe și se deschid, în timp ce ale celor din urma noastră șubrezesc. Ne simțim inferiori pentru că ni se educă simțul neputinței și inferiorității la școală, acasă, pe stradă. Nu suntem doar stângăcie și visuri goale, nu suntem doar ispită și teribilism! Noi suntem generația nouă de oameni ai artelor, noi îndrăznim să îndesăm în cuvinte, în linii, în sunete: violența, blocurile, nămolul, alături de săruturi, fluturi și apus. Nu ne mai lăsați pe margine, domnilor! Poate în mințile necoapte apare o nouă viziune, o nouă filosofie a vieții.

Lucrurile evoluează, galopează. Ținem de optimismul nostru cu dinții și încercăm să ne ridicăm prin forțele proprii, deși un tânăr nu are credibilitate, nu-i așa? În poezie nu am nevoie de abilități deosebite, spiritul îmi oferă toate uneltele necesare, iar lectura completează ceea ce vine din interior. Nu sunt un om experimentat, nu am zeci de volume la edituri sclipitoare, dar las poezia să mă scrie. Pentru asta pledez vinovată.

Raluca Neagu

trenul veteran de razboi își târăște piciorul beteag spre castelul fetei mâncată de liniște ca de-o molie. noi aruncătorii de scrum așteptăm să-i luăm locul. lătrat privesc lumea printr-o fereastră murdară peisajul întunecat și geometric se continuă în garsonieră se amplifică dacă închid ochii și mai ales dacă tac vizavi se întâmplă lucruri intuiesc o lumină în blocul ca o pijama uzată acolo sunt oameni care se ascund fără îndoială se ascund de administrator, de funii, de strigătul copiilor, de foame, de vinul prost, de gândacii cu care dorm, de speranțele pe care nu le pot cumpăra, de criminalii orașului în fața cărora noaptea face plecăciuni

Molie nu dormim câteodată pare că vedem licurici și ne lipim fețele de geamuri ca iezii uciși din poveste ar trebui să găsim un vânător să ne taie din burta asta de metal

vizavi se întâmplă lucruri spune vecinul cu ochii de pește în timp ce mă privește și inima îi latră 41

Anul I, Nr. 8/august 2013

Negru pe Alb mal ca un autor cunoscut care „vinde‖ să stârnească anumite antipatii sau să aibă parte și de lectori mai pretențioși.

orașul mă învață să duc genunchii la gură. colaj cerul cu genunchii vineți mă privește ici colo lumini pătrățoase storuri stoluri de păsări albe lipite-n fereste vântul umflă ramurile ca un nebun mă gândesc la volumul copacilor și zâmbesc umană din spatele grilajului de fier cu pielea dezvelită scriu literele sunt căpușe pe care le iubesc.

Unsprezece minute – Paulo Coelho recenzie de Raluca Neagu

Vreme este să îmbrățișezi, vreme să fugi de îmbrățișare Paulo Coelho (n.1947) este scriitorul brazilian deopotrivă iubit și contestat în România.

Cărțile sale cele mai cunoscute (Veronika se hotărăște să moară, Alchimistul, Unsprezece minute) par a fi preferate în special de visătoare și nu de visătorii care le caracterizează ca fiind lipsite de substanță, de profunzime. Până la urmă este nor-

În mâinile mele a picat romanul „Unsprezece minute‖, primul text scris de Coelho pe care îl citesc. Realizată dintr-o perspectivă subiectivă, povestea Mariei, prostituata ce duce o luptă cu demonii interiori ai unei iubiri fără destinatar, m-a uimit. Nu pentru că subiectul ar fi tăios și ușor de interpretat negativ, ci pentru că rândurile citite exprimau în primul rând blândețe, lucru pe care nu te-ai aștepta să îl citești în jurnalul unei femei de moravuri ușoare. Maria iubește la început inocent și în absența reciprocității, apoi își pierde sensibilitatea și devine o dominatoare, pentru ca în final să iubească orgasmic, actul tandreții devenind o anamneză a începuturilor lumii. Odată întâlnindu-se cu iubirea, ea se transformă din Maria Magdalena în Eva, ambele pline de păcat până în vârful degetelor, dar la fel de aproape de divin.

Titlul este un mister ce se dezvăluie pe la mijlocul cărții, iar toate celelalte personaje par doar scaunele unui montagne-russe de care, din când în când, Maria se sprijină în vertij, lăsând fiecăruia o amprentă. Recomand cartea și pentru ușurința cu care o parcurgi, este o lectură fără multe ascunzișuri, dar plusul de originalitate îl 42

Anul I, Nr. 8/august 2013

Negru pe Alb reprezintă povestea-muză a prostituatei Sonia, despre care autorul vorbește în final. Se pare că sursa principală de inspirație a romanului „Unsprezece secunde‖ este manuscrisul lăsat de această Sonia la recepția hotelului unde Coelho se cazase.

Lectură placută și un fragment interesant din gândurile Mariei: „Eu nu sunt un corp care are suflet, sunt un suflet care are o parte vizibilă, numită corp. În toate aceste zile, exact invers de cum îmi puteam imagina, sufletul acesta a fost mult mai prezent. Numi spunea nimic, nu mă critica, nu-i era milă de mine: doar mă observa. Azi mi-am dat seama de ce se întâmplă așa: de multă vreme nu mă mai gândesc la ceva numit dragoste. Se pare că ea fuge de mine, ca și când nu ar mai avea nicio importanță și nu s-ar simți bine venită. Dar dacă nu mă voi gândi la dragoste, nu voi fi nimic.”

protagonista se vede înconjurată de oameni slabi cărora le spunea prieteni și care se preocupă mai mult de urmările acțiunilor de complicitate, decât de trauma celei care este atât de marcată încât pare lipsită de orice control.

Pe fundalul unui atelier de artă, o căsuță de păpuși trădând o ușoară imaturitate, două lumânări ca doi ochi stinși și haos, anticipat cumva din pictura întunecată a protagonistei. Violatorul are un rol nemaipomenit și actorul Cătălin Stelian este la înălțimea lui. Am fost impresionată de abilitatea cu care a purtat masca nebuniei și am un respect deosebit pentru actori datorită acestei meniri a lor, de a fi mereu alții. Evoluția piesei nu a fost ușor de prezis și recunosc că nu mă așteptam la o astfel de turnură.

Nu vreau să vă mai povestesc alte detalii fiindcă vreau să mergeți la teatru și să apreciați cu ochiul vostru critic. Totuși, muzica rock, luminile care se agită, pelicula de film care înconjoară scena, fără să pun la socoteală actorii, toate recomandă spectacolul „Extrem”scris de William Mastrosimone în anii ’80. Realizatorul lui ne-a scris la finalul pliantului să ne întrebăm următoarele: *Câtă încredere aveţi în prieteni în cazuri extreme? *Aveţi într-adevăr puterea de a ierta orice? *Oamenii se pot schimba când ajung în situatii extreme?

M-am întrebat şi uneori răspunsurile s-au lăsat aşteptate. Asta mă pune pe gânduri.

Piesa Extrem-Teatrul InDArt (cronică de spectacol)

Într-un loc mai mult decât boem, situat la mansarda unei case boierești, Teatrul InDArt a înfățișat piesa Extrem. Am fost norocoasă pentru că m-am numărat printre spectatorii ei și poate faptul că a reprezentat prima piesă de teatru serioasă, calculată minuțios, la care am participat vreodată, nu a fost întâmplător.

Despre subiect și numele personajelor am aflat din foicica pusă ca un răvaș pe scaunul meu.

Violul, de fapt tentativa de viol a fost doar păianjenul care a țesut intrigi și a dat voie celor patru personaje să se manifeste, destul de natural, destul de sincer, deși, la început, personajul Marjorie mi s-a părut un pic ieșită din rol. Bogdan Gagu (realizatorul) sublinia ca ‖violul e doar scânteia pentru reacții și slăbiciuni‖, lucru adevărat deoarece, în situația aceea de criză,

43

Anul I, Nr. 8/august 2013

Negru pe Alb

Ion Țuculescu a preluat din estetica pură a artei populare motive pe care, cu propria energie creatoare, le-a transpus, printr-un desen incisiv și o cromatică vie, într-o dramatică percepție a actului.Țuculescu a pornit în căutările sale estetice după ce a fost profesor la Seminarul teologic de la Mănăstirea Cernica, unde a predat până în 1937 și a pornit în căutarea atelierului pierdut poate pentru că nu i s-a părut nefiresc să activeze ca medic pe front, în război, dar nici să se întoarcă, regăsindu-se în atelierul de pictură părăsit la vârsta de 15 ani, după un mare succes la o primă expoziție, adolescent fiind pictor al invizibilului și al tainelor, pictând lumi invizibile, umbre, surâsuri ale umbrelor care nu se văd, privind către ceea ce este tainic, straniu, fantastic, teluric si totemic. În pictura lui Țuculescu, culoarea este înţeleasă în mod complex. Nu este doar o alăturare căutată de complementare, cald-reci sau armonii de minore/majore, ci e și substanță, pastă, dar și ton, grav/înalt, cum a simțit în momentul divin al creației. Și nu numai de aceea, ci și pentru că…ancestralul, structurile arhetipale din motivul folcloric, oniricul, credințele și superstițiile îi folosesc pentru a abstractiza.

Pictura lui Tuculescu frapează prin excepționala ei forță cromatică, culorile sale obligă însă să se vorbească mai curând despre magia decât despre violența lor. Astfel încât nu este hazardat să se spună că avem de a face cu un "expresionist întârziat de extracție impresionistă", oricât de paradoxal ar părea această afirmație. În realitate, opera lui Țuculescu este produsul unic al unui artist original de geniu, care tocmai prin aceasta se refuză oricărei încadrări artificiale.

După încetarea sa din viață și intrarea în eternitate, opera lui Ion Țuculescu a cunoscut un memorabil succes în cadrul a numeroase expoziții (Veneția – Italia, Paris și Le Havre – Franta, Copenhaga – Danemarca, Belgrad – fosta Iugoslavie;

Țuculescu

de Lăcrămioara Teodorescu Ion Țuculescu s-a născut la 19 mai 1910, la Craiova, provenind dintr-o familie de intelectuali.

Urmează cursurile Colegiului National "Carol I" din Craiova, unde în orele de desen primește primele îndrumări de la profesorul său, Eugen Ciolac, de la care a aflat o parte din tainele picturii.

Prima expozitie la care a fost remarcată prezența "pictorului diletant Ion Țuculescu" - alături de a fratelui său Serban - este cea organizată în 1925, în sala de recepții a Palatului Administrativ al judetului Dolj.

Deși apreciat pentru talentul său artistic, Țuculescu nu se va îndrepta către o școală superioară cu profil artistic, ci se înscrie la Facultatea de științe Naturale a Universității din București, pe care o va absolvi în 1936. Paralel, frecventează și Facultatea de Medicină, obținând doctoratul în 1939, cu calificativul magna cum laude. Deși se dedicase studiului, Ion Țuculescu continua să picteze și are prima expoziție personală în 1938, în sala Ateneului Roman din București.

Până în anul 1960 participă la mai multe expoziții colective, expune la Salonul Oficial în 1941 și 1945, deschide șapte expoziții personale în cladirea Ateneului Român.

Pictura a învățat-o ca autodidact și distanța de la primele sale tablouri pâna la cele din epoca maturității, a parcurs-o muncind cu înverșunare disperată. Deși a fost prezent în viața artistică fără întrerupere, opera lui a rămas aproape fără ecou, adevaratele sale dimensiuni văzându-se abia în anii când nu mai expune, claustrat în locuinta lui, unde materia lui plastică avea să se cristalizeze orbitor după îndelungate și misterioase mutații.

44

Anul I, Nr. 8/august 2013

Negru pe Alb Oslo – Norvegia, Stockholm – Suedia, Bruxelles – Belgia, Varșovia – Polonia, Washington, Columbus, Ohio, San Francisco – SUA) etc. Ion Țuculescu a pictat până în ultima clipă, credincios țelului său, lăsând în urma lui o opera trainică și cutezătoare cu care, în anii următori, poporul nostru se va mândri tot mai mult, cum s-a petrecut și cu opera lui Constantin Brâncuși‖.

Biruința lui Țuculescu este mare și pilduitoare, fiindcă este una din acele biruințe mari si pilduitoare de după moarte care, din timp în timp, ne zguduie conștiințele și îmbogățesc tezaurul spiritual al omenirii…‖.Geo Bogza – Extrase din ―Timpul începutului‖

45

Anul I, Nr. 8/august 2013

Negru pe Alb

George Bostănică, un sculptor din Jariştea, judeţul Vrancea de Lăcrămioara Teodorescu Om simplu, dintr-un sat din Vrancea, George Bostănică transformă orice bucățică de lemn întro adevarată operă de artă. Lemnul prinde viață în mâinile sale.

Dintr-o discuție purtată cu dânsul, iată ce am reusit să aflu: „Mă bucur că sunt oameni care apreciază sau, mai bine zis, care văd în încercările mele ceva mai mult chiar decât speram inițial . La începuturi a fost disperarea nopții nedormite și spaima că nu pot să-mi întrețin familia, mai am doi copii la școala în clasele a 11- a și a 9-a.

Sunt zidar... mi-ar plăcea să spun fost zidar, dar încă mai am câteva zile până pot vorbi la trecut despre meseria aceasta. Până acum munceam câteva luni pe an, dar asta știam... asta făceam... un lucru și bun. În timpul mort, când nu lucram și aveam și o 46

Anul I, Nr. 8/august 2013

Negru pe Alb stare de spirit bună îmi plăcea să mă joc, să cioplesc bucăți mici de lemn... era o senzație de liniste, de detașare de cotidian, eram doar eu și bucățica aceea mică de lemn. Nu stiu câți oameni ajung să simtă starea aceea.Vorbesc de starea în sine. Acum mi-e ciudă ca sunt nevoit să văd în lucrarile mele singurul mod de a-mi câștiga existența . Mi-e frică să nu se piardă acea stare, e singurul lucru de valoare după familie.

Deci... ceva despre mine... Am crescut prin orfelinate de la 5 ani pana pe la 17 și asta am considerat un lucru bun deoarece am avut de toate... bine... în afara libertății și a familiei, dar dacă te obișnuiești zici ca așa trebuie să fie. Educație cât încape, deoarece nu prea aveai liber și trebuia să stai în clasa 13- 15 ore pe zi . Când spun educație, vorbesc strict de cea școlară la nivelul timpului respectiv. În școală găseam refugiu în literatură, îmi plăcea tot atât de mult cât îmi place astăzi sculptura. Acum abia dacă mai citesc o carte pe an, vremurile nu-mi mai permit. Poate dacă nu vedeam un posibil colac de salvare și sculptura rămânea o amintire... o umbră a unor perioade în care eram într-adevăr fericit.

Sunt un autodidact, întotdeauna întâi mi-am bătut capul pentru a-mi crea propria mea înțelegere a tot ce mă interesa și abia după mă uitam și la cum fac alții. De asta și cu sculptura am început așa, cum s-ar zice, cu capul înainte... sunt puține lucrări care îmi plac cu adevărat și, ca o ironie, tocmai cele care mi-au plăcut mai putin... tocmai acelea s-au vândut mai bine. Acum mai am vreo două săptămâni la o lucrare de zidărie și pe urmă am să-mi canalizez toată energia spre artă. Vreau să evoluez. Chiar dacă am să fac compromisuri și am să creez și lucruri care nu-mi fac așa mare plăcere , măcar la câteva lucrări voi face și una pentru sufletul meu. Deocamdată atât ... și mulțumesc pentru preocupare , asta mă face să cred că sunt pe drumul cel bun.‖ Priviți ce minunății reușește să facă!

47

Anul I, Nr. 8/august 2013

Negru pe Alb

48

Anul I, Nr. 8/august 2013

Negru pe Alb

49

Anul I, Nr. 8/august 2013

Negru pe Alb

încercarea de a concura în propriul laborator cu ceea ce creează alții sunt, cred, condiții sine qua non. Mai mult – trebuie să fii sincer cu tine însuți. Poți să te joci „cu mărgelele de sticlă‖, dar nu poți uita pe cine interesează acest joc.

Orgoliul artistului se află în forul său interior, el poate să treacă modest pe lângă alte glorii, dar undeva, obsesiv, stăruie întrebarea: sunt mai bun? De aceea alegerea manierei de exprimare este cu totul importantă.

Personal sunt împotriva modei și a încadrării într-o școală, generație, acesta este jobul criticii literare. Criticii nu pot trăi fără clasificări. Nu neg rolul criticii, ca și femeia, ei te ridică, ei te coboară, dar artistul are nevoie de un caracter puternic. Nu poți să te iei după ce spune un critic, fiecare are o altă rețetă, ca și medicii. Eu aici teoretizez, generalizez, mă opresc. Am exprimat niște gânduri personale.

Simplu, poate prea simplu. Nu tot ce este simplu este neadevărat sau inutil. Trăim fiecare după mintea noastră. Scriem fiecare cum putem, nu putem sări peste propria statură. Totul este să ne cunoaștem - cognosce te ipsum.

Discuții:

Temă propusă: De ce și pentru ce scriem?

– (pentru sine, pentru prieteni, pentru publicul larg ( hm!), pentru istoria literaturii, alte motivații!)

Text de pornire:

Gloria artistului de Boris Marian Mehr Titlul s-ar putea să șocheze pe unii. Există sloganul – eu scriu pentru mine - , apoi…

Măria Sa Cititorul decide. Fals și aiurea. Bine spunea cineva - cine scrie pentru sine poate săși țină creația în sertar, ca pe un jurnal intim.

Timiditatea și orgoliul nu sunt antagonice și nu se completează. Desigur, Eccleziastul ne învață - Vanitas vanitum est. Totul este trecător, nimic nu este veșnic decât Dumnezeu. Dar eu cred că artistul este în dialog cu Divinitatea, altfel arta sa nu mai este artă, creație. Suferința artistului se naște din necomunicarea cu cititorul.

Nici publicul nu este mereu dispus să înghită creația unui artist. Un regizor mi-a spus cândva – în artă trebuie să ai talent și noroc.

Bine spus. Norocul nu ți-l faci singur, dar îl poți ajuta. Sunt destui creatori care trăiesc în anonimat și rămân postum tot în anonimat, deși imaginea sticlei aruncate în oceanul timpului stăruie în mintea lor. Cine cântă pe o singură coardă aceeași melodie riscă să se autoanihileze. Autoperfecționarea, ca în orice domeniu este prima condiție a creatorului.

Adică spiritul autocenzurii, dorința de citi și de a cunoaște cât mai mult în domeniul creației,

Eu cred că un artist pentru a avea succes trebuie nu numai să se autodepășească permanent, dar și să-i depășească pe ceilalți artiști de succes.

Un psiholog italian spunea: ‖Când îți alegi un scop, țintește Luna, chiar dacă nu vei reuși, vei fi printre stele.‖ Un prieten scriitor oferă criticilor cărțile sale fără să le ceară nimic. Știe că dacă le vor plăcea vor scrie sau vor vorbi despre ele, iar dacă nu, mai bine să nu o facă. In privința literaturii, editorii ar putea avea un rol important dacă scriitorii nu ar plăti nimic pentru a-și vedea cărțile pe piață, altfel banii denaturează realitatea. (Roza Dinvale) Și eu cred în necesitatea unui caracter puternic al artistului... sau a unuia... dublu. Fără el, fără doza de auto-cunoaștere, de conștiință a propriei valori, de unde auto-depășirea? Progresul are nevoie de un reper. Așa, cel mai bun, cel mai dur critic își este artistul însuși, cel puțin poate 50

Anul I, Nr. 8/august 2013

Negru pe Alb controla reacția la lectura propriei sale opere.

Căci, dincolo de ea, de el, interpretări infinite.

Care interpretări țin de alte caractere, alte orgolii, false modestii. De acord și cu Roza Dinvale, profesorii ne dădeau la matematică temă de casă câte zece pagini cu probleme, să fie siguri că rezolvăm măcar jumătate... era prima lecție despre stabilirea unui scop. (Anca Cecilia Potinteu) Poetul este omul care are o sensibilitate deosebită, el are o imaginație artistică, dar nu este artist. Nu admiri forma scrierii sale, literele, esteticul lucrării așa cum ai face cu pictura unui pictor, sculptura unui sculptor ori cu un dans bine realizat de un dansator. Să ne gândim la actorul care își expune talentul artistic într-un rol bine jucat. Aceștia sunt artiștii, poetul doar are o imaginație artistică ce îl determină să scrie versuri mai mult sau mai putin apreciate.

Poetul scrie și ceea ce este scris de mâna sa place sau nu cititorului. Cine spune că scrie pentru el nu ar trebui nici măcar să spună că o face. Cât despre aparițiile editoriale din ziua de azi... cine are bani poate scoate câte cărți dorește. Nu mai există opreliște în acest sens. Critica ar trebui sa fie constructivă, dar pentru unii reprezintă un afront. În cazul nostru, al celor care ne stoarcem talentul pe site-urile special create, pot spune că ne jucăm de-a poezia pentru că regulile sunt încălcate de cele mai multe ori. Nu pot spune că nu sunt oameni care ating culmi înalte în scris, dar sunt câțiva, pe care îi recunoaștem, dar nu- i apreciem destul. (Mihaela Gudana) Poetul scrie în primul rând pentru sine. Își așterne pe foaia alba ceea ce simte, iar dacă există oameni care se regăsesc în trăirile lui înseamnă că a reușit să transmită această stare și altora.

Foarte multe persoane apreciază versurile lui din mai multe puncte de vedere: se regăsesc în ele, reușesc sa transmită starea poetului care sensibilizează, sunt fără cusur. (Luminița Săceleanu) Poezia este o lume. O lume străbătută de întuneric şi lumină, de zâmbete şi lacrimi, de natură şi de tot ce înseamnă simţire umană. Are legile ei

scrise şi nescrise şi presupune o profunzime şi un anume grad de evoluţie a celui care o scrie.

Mulţi bat la poarta acestei lumi, dar puţini sunt cei "chemaţi" (Vali Zăvoianu) Adevărata poezie se scrie prin trăirile interioare!

Pentru că a trăi în imensitatea sufletului înseamnă a trăi în esenţa poeziei! Geniile se nasc când fiecare suflet este sincer cu el însuşi! Monologul spune totul în poezie! (Vasile Hatoș) Cred că poezia n-ar trebui să aibă nicio graniţă, decât cea a bunului simţ. Scriem pentru că avem curajul să ne punem gândurile, sentimentele, sufletul, în vitrina cu versuri (Claudia Minela) Poate scrie pentru sine, dar în acest caz nu are de ce să publice. El fiind unic și original, ceea ce-i folosește lui multora le va părea inutil. Poate scrie pentru a se face cunoscut și admirat (indiferent de motivatie), dar va trebui să urmărească utilitatea versurilor sale adaptate la preferințele publicului căruia i se adresează. (Roza Dinvale) Poetul care își merită acest nume scrie pentru poezie, el e generos, n-o consideră proprietate personală, nici spațiu de refulare, ci o lume de sine stătătoare în care este invitat, tolerat și la care poate sau nu contribui, tocmai ca să se bucure și alții de ea. Omul, adică restul, cei care își merită și acest nume, scrie, să fim serioși, dintr-un impuls egoist, de eliberare, în cel mai bun caz. Cine scrie și pentru alții a suferit deja destule procese de ardere. Se întâmplă uneori ca trăirea pe care o pune în versuri să fie și ceea ce caută ceilalți în ele. Caz fericit. Nu poți scrie pentru sine și să te aștepți apoi ca toți să considere poezie ce au intuit ca intenție. Cititorul de poezie nu apreciază munca de detectiv, el așteaptă să fie uimit, îmbogățit cu trăiri și imagini care să nu necesite explicații. (Anca Cecilia Potinteu)

51

Anul I, Nr. 8/august 2013

Negru pe Alb

Omul de lângă noi – Boris Marian Mehr citirea unei decizii ce semăna cu o condamnare pe viaţă.

Nu mai vorbea nimeni cu mine, nici golăneii care erau mereu pedepsiţi pentru diverse abateri. Eu trădasem încrederea organizaţiei.

Am păţit chestii asemănătoare la UTM (ulterior, redevenit UTC). Iar nu am fost primit în prima serie, vorbeam la ore. Acest vorbit m-a costat peste treizeci de ani, un vot de blam cu avertisment, vorbeam în acelaşi timp cu tovarăşul Nicolae Ceauşescu, el la megafon, eu în câmp, prin Parcul Tineretului.

La liceul Nicolae Bălcescu, actualmente Sf. Sava am avut profesori eminenţi, nemaitrăind, îi pomenesc, la română, Mişu Bărbătescu, un maniac al fişelor literare, care m-a învăţat să scriu scurte recenzii, temător de a pomeni numele lui Blaga, Voiculescu, ş.a., la latină. Gh. Guţu, un aristocrat din vremea lui Cato Maior, am învăţat şi istoria Romei antice, deşi nu era în programa de latină, la el se spunea numai domnul elev, domnul profesor, îmi venea să spun, în glumă, tovarăşul Iulius Caesar. L-am admirat, simţind la el altceva faţă de alţi dascăli. Scrisese un dicţionar masiv de latină, nu avea adversari în domeniu, nici la Universitate.

La biologie era Dabija, un munte de om, glumeţ din fire, dar şi întreprinzător, se spunea că a convins pe un portar al şcolii care trăgea să moară, să-şi ofere trupul pentru a reface scheletul, ceea ce s-a şi realizat iar noi îi spuneam scheletului, nea Vasile. Secretarul de partid al liceului a aflat şi scheletul a dispărut, nu se ştie unde. L-am regretat, era foarte util., în plus, am învăţat atunci să nu mă tem de moarte.

de Elena Vornicescu Eseu despre mine însumi Nu ştiu alţii cum sunt, vorba bădiţei din Ţicău, marele Creangă, dar eu când mi-amintesc de vremurile socialismului în patria noastră, RPR şi apoi RSR, mă cuprinde o nostalgie, ca în anecdotă... era cum era, dar eram noi mai tineri.

Prima schimbare de macaz am observato în ziua în care, la intersecţia străzii Dr. Felix (n.n. evreu, medicul Capitalei, cu un secol în urmă) cu B-dul A.I.Cuza, poliţaiul nu mai purta haină maro, ci albastră şi se numea miliţian.

Afişele cu o mână mare de muncitor care strângea două buruieni, una fiind cu capul lui Iuliu Maniu, alta cu cel al lui Brătianu, rămăşiţe de la alegerile din 1946, dispăruseră. În clasa a doua de primară am fost făcuţi pionieri, cu mare alai, eu nu am intrat din prima.

Eram vorbăreţ şi se considera nedemn ca un pionier să vorbească la ore. Am fost foarte fericit când am putut să ascult şi să cânt imnuri pioniereşti. Numele lui Dej nu se pomenea, doar Partidul, uneori, Lenin, Stalin. Mult Stalin.

A murit Stalin, profesoarele au plâns.

Mie, în aceeaşi lună mi-a murit bunicul, cam de aceeaşi vârstă, astfel că durerea ar fi trebuit să fie dublă, dar, copil fiind , nu am simţit nimic.

Mergeam vara, în tabere de pionieri, seara cântam în jurul focului, fetele îmi plăceau ca şi copilului Creangă.

Copil, copil, dar ceva mă atrăgea la ele.

Aveau farmec taberele acelea, mai veneau copii greci, refugiaţi după războiul pierdut de comunişti, apoi coreeni, din ţara pustiită de un război cu napalm, ziceau ziarele. Eram într-o vară comandant de detaşament şi am fost prins în ora de somn obligatoriu, băgat din propria voinţă, într-o noptieră pentru a-mi distra colegii de cameră. Am fost destituit prin scoatere la raport şi

Deci : 1.Nu am comis o indiscreţie citind definiţiile asupra poeziei ale câtorva personalităţi, scriitori celebri: „Poezia-trandafirul ce creşte în potir de aur, sufletul frumos”, spunea M. 52

Anul I, Nr. 8/august 2013

Negru pe Alb Cel mai bine dimineața, în zori, creierul este limpede, poezia este și plăcere și trudă, ea nu se face cu un cap tulbure, altfel nici cititorul nu va înțelege mesajul. Unii autori cred că orice text devine poezie prin dificultatea de a fi receptat.

Nu sunt nici pentru expresia nudă, plată, dar nici nu caut să fiu cât mai dificil cu putință.Cum scriu? De cine sunt inspirat? De orice și de oricine. Pare simplist, dar acesta este adevărul. Pot să mă inspir din ceea ce văd pe stradă, ceea ce aud, la o plimbare în parc, la o lectură, citesc multă poezie, dar și proză. Cel mai puțin mă inspiră disputele politice, ca și cancanurile de pe TV. De asemenea, amintirile fulgurante, din copilărie, din tinerețe mă pot transporta într-o lume aproape de vis. De fapt, când scrii, ai impresia că visezi, nimic nu mai pare real, deși crezi că ești treaz, nu ești decât un prizonier al închipuirii. Scrisul nu mă tensionează, nici nu mă relaxează, este o stare de semi-veghere.

Eminesc; “Poezia este arta de a face să intre marea într-un pahar”, astfel o definea Italo Calvino; “Nimeni nu ştie mai bine ca inima secretele creierului. Poezia ar fi secretul creierului scăpat din gura inimii”, spunea Grigore Vierul, iar Lucian Blaga o vedea astfel: “Poezia este un veşmânt în care ne îmbrăcăm iubirea şi moartea” sau “Este o stare de spirit, o prietenie durabilă” spunea despre poezie, la rându-i, Nichita Stănescu,; desigur nu vreau să par indiscretă dacă voi reda şi definiţia gândită de poetul Boris Marian Mehr:” Poezia este un joc al fanteziei, o sfâşiere lăuntrică exprimată armonios, o armă împotriva morţii, un telefon fără fir, este absenţa şi prezenţa himericei iubiri, duşmană a sentinţelor de orice fel, poezia este multicoloră ca sufletele noastre, un concert scris pe clapele calculatorului, un balet pentru cei care nu mai pot merge, un sărut ce poate fi refuzat, dar ce nu este poezia? Orice, în afară de opacitate”. Este minunată definiţia! Ea însăşi este o poezie! În vers alb! Consideraţi indiscreţie dacă vreau să pătrund în tainele sufletului? Aş vrea să ştiu cum şi când creează poetul Boris Marian ? De cine/ce anume este inspirat?

Scrie sub tensiune sau când este relaxat, cu primii zori, la miez de nerv sau miez de noapte?

2.Căutarile în poezie suportă rătăciri. Mânuirea cuvântului este şi mântuirea cuvântului.

Care au fost rătăcirile poeziei dumneavoastră?

Orice scriitor, orice creator are un itinerar sinuos, ca și viața. Una scrii în tinerețe, alta la vârste mai puțin fragede. Dar poezia nu are voie să îmbătrânească, precum o femeie frumoasă, veșnic tânără. De rătăcit, m-am rătăcit de multe ori, dar nu am pierdut dorința de a scrie. În tinerețe, deci pe la 16 ani, chiar până la 27 de ani, când am început să scriu sistematic (zilnic), eram cucerit de ideile utopice ale comunismului abstract. Am părăsit aceste iluzii, pe măsură ce mă maturizam. Nu scriu pe o anumită temă, deși iubirea este un reper mereu prezent. Mă poate descumpăni tăcerea, răceala pe care o simțeam uneori din partea unor cititori sau critici literari, dar nevoia de a scrie nu ține cont de reacția acestora. Încerc să scriu cât mai bine, desigur, comparându-mă cu alți autori, unii foarte cunoscuți, alții chiar necunoscuți. Se scrie multă poezie în lume, chiar foarte bine. Am momente când pot să invidiez, profesional vorbind, un autor care îmi place în mod deosebit. Cel mai mult îl invidiez pe Eminescu. În școală știam „Scrisoarea a III-a‖ și „Luceafărul‖ pe dinafară

Prima întrebare și atât de complexă? Sunt mai multe întrebări, dar îmi plac. Când scriu?

53

Anul I, Nr. 8/august 2013

Negru pe Alb și acum îmi mai vin în minte versuri eminesciene. De pildă, sunt uluit de tabloul bătăliei de la Rovine, Eminescu era uneori ca un regizor de film, el nu a fost numai filozof, nu a fost numai un violonist al iubirii, era un mare constructor de scene vivante. Rătăcirea în artă înseamnă criză, iar din criză se pot naște noi poeme. Deci și rătăcirea este necesară. Rău este când scrisul devine o rutină, ceva mort, fără mișcarea sufletului.

tăișuri. Medicina are nevoie de chimie. Ca inginer nu a mai fost la fel de vesel, inginerii nu pot să se joace cu soluțiile, la propriu și la figurat.

De aceea am revenit la literatură, în paralel cu obligațiile de serviciu. Arta, poezia cer imaginație, apelează la capacitatea de a te „juca‖, cu pricepere, desigur. Dacă nu știi să fii și copil, nu cred că poți fi artist. Poți fi orice altceva. Seriozitatea nu se exlude, dar rigiditatea da. Nu-mi plac oamenii rigizi. Un exemplu strălucit este Einstein care era un copil mare.Nu regret că am făcut chimia, dar ingineria mi-a mâncat ceva timp și mulți nervi. Înainte de 1989 era greu să ai o opinie în orice domeniu, oricare șef se impunea pe criteriul că este șef.

3.Cum obişnuiţi să scrieţi poezie – din viteză, dintr-o trăsătură de condei, sau mai întâi compuneţi poemele în minte şi apoi le aşterneţi pe hârtie?

Nici așa, nici altminteri, vorba caragialeană. Adică pot scrie fie dintr-o răsuflare, fie după o frământare care durează un timp, adunând fărâme de gânduri, aici îmi amintesc și de Arghezi, dar nu am căderea să mă compar cu el. În orice caz nu-mi propun nici titlul, nici tema, nu fac compuneri, eseuri în versuri și nici nu agreez o asemenea scriere. La final recitesc ce am scris și dacă nu-mi place, renunț, scriu altceva, cu totul altceva.

5.Sunteţi mai mult poet sau eseist?

Desigur sunt poet, așa sper, iar evadarea în eseu este o urmare a activității de jurnalist, în ultimii 20 de ani. Nu-mi place să teoretizez prea mult o chestiune, a fi eseist înseamnă că ești și foarte riguros. Iar rigurozitatea mă îngrozește, deși admir filozofia, îi admir pe matematicieni, mă uluiesc Blaga, Ion Barbu, la noi, Paul Valery, la francezi. Dar mai mult îmi plac creatorii gen Eugen Ionescu, îmi plac unii avangardiști.

Breton era un teoretician al avangardismului, dar ca poet nu era la nivelul teoriilor lui. Asta este deosebirea dintre artă și filozofie. Eseul se asociază cu filozofia, deși mulți numesc eseu orice scriere care nu este nici poezie, nici proză.

O evocare, oricât de frumoasă nu este eseu.

Voltaire era un eseist strălucit. Cioran , la fel.

Sunt de neîntrecut.

4. Aţi absolvit facultatea de chimie , aţi lucrat o viaţă în domeniu , spuneţi-ne , vă rog , cum s-a împăcat poezia cu chimia? În școală mi-a plăcut chimia, la fel ca și literatura, istoria. Prima carte citită fără obligații, mă refer la chimie, a fost despre electrochimie, despre Faraday. M-a uluit cum poate curentul electric să descompună o combinație chimică în elemente. Părea ceva de natură divină. În laborator am fost o pacoste, amestecam diverse substanțe și obțineam culori neașteptate, ceea ce a trezit mânia unui pedagog, care m-a atenționat că mă poate da afară, pentru că pun în pericol sănătatea, viața celor din jur. Dacă se degaja, prin aceste amestecuri, acid cianhidric?

Ceea ce este posibil. Am înțeles foarte devreme ce periculoasă este chimia când scapă de sub control. Astăzi toată lumea e conștientă că poluarea este un rezultat al dezvoltării necontrolate a industriei chimice. Dar chimia a salvat omenirea de la foamete, este clar. O armă cu două

6.Scrieţi minunat şi proză, de ce nu aţi fi şi romancier?

Ați atins un punct sensibil. Din copilărie visam să scriu romane ca Balzac, Dumas, Verne, ș.a. Mai târziu am dat de scriitori extraordinari, mi-am dat seama că nu voi putea scrie un mare roman, iar romane obișnuite sau chiar proaste scriu mulți. Proza cere foarte multă muncă pe loc, adică, vorba lui Balzac, să ai fundul tare, dar nu numai. Este nevoie de o concentrare maximă. De o memorie fantastică. Eu 54

Anul I, Nr. 8/august 2013

Negru pe Alb scriu mai mult o proză poetică, divaghez și ajung, fără voie, în domeniul metaforei, sigur, se poate scrie și așa, este un gen literar, dar nu este roman. Sunt mari prozatori care ratează anumite pasaje, alunecând în eseu, poezie. Poate că în altă viață voi încerca să scriu unul sau zece romane. Îi invidiez pe romancierii buni. La noi sunt puțini, se pare că poezia și umorul prind mai bine la tradiția românească. Numai Rebreanu, Camil Petrescu, G.Călinescu, mai sunt și alții, au înțeles cum se scrie un roman.

Sadoveanu era mai mult creator de limbă și de atmosferă, era chiar poet, în proză, desigur. Alta e situația la englezi, francezi, ruși, americani. Ei au excelat în roman.

al avangardiștilor a fost apelul la subconștient.

Nu știi ce zace în sufletul omului. Ca artist el se dezinhibează, spune multe.

8.Aveţi o imagine cheie, o metaforă care să vă definească stilul?

Nu, mă bucur că nu mă obsedează o singură imagine și nici o singură metaforă, nu aș mai putea scrie. Există poeți care cântă pe o singură coardă. Un exemplu de mare poet în acest sens este Bacovia. Chiar și Ion Barbu.

Sunt cazuri izolate. Mai este ceva. Oamenii au firi și stări foarte diferite, specifice. Unii sunt dominați de pesimism, alții sunt mai robuști, eu cred că nu este bine să plângi sau să râzi încontinuu. Poezia este atât a inimii, cât și a creierului. Iar creierul este un organ optimist. Realist și optimist. Nu trebuie să ne lăsăm dominați de o singură stare, nevroza este bună, dar nu mereu.

Uneori ea te poate și omorî, Doamne ferește.

Mari poeți s-au sinucis, dar nu au fost exemple bune de urmat. (continuarea în numărul viitor)

7.Poezia d-voastră se apropie mai mult de suprarealism sau de postmodernism?

De la început vreau să spun că eu nu cred în post-modernism. Este o noțiune inventată de critica literară. Ca și împărțirea pe generații la fiecare zece ani. Modern este orice scriitor la o anumită etapă. Și anticii, la vremea lor erau moderni. Deci a spune post-modernism este un non-sens. Literatura, arta evoluează permanent.

Nu poți scrie astăzi ca în urmă cu o sută de ani, nici ca la mijlocul secolului trecut. Te adaptezi unui mod de expresie. În ce privește suprarealismul, avangardismul, alte curente inovatoare, imaginile se complică. Cred în dicteul automat, în asociații inedite, în subconștient, mă atrage libertatea de expresie care a permis multor artiști, atât în artele plastice, film, teatru, literatură să se desfășoare plenar. Dar caut să nu cad în ridicolul derizoriului. Poeți de talent și-au irosit resursele în experiențe ratate. Fie nu au găsit ecou, fie au devenit foarte cunoscuți, pentru ca apoi să fie uitați. Avangardismul nu mai este de mult o noutate, el s-a născut la începutul secolului trecut, unii uită că au existat poeți mai „trăzniți‖, cu o sută și mai bine de ani în urmă.

De fapt, asistăm la o conviețuire a multor forme de exprimare, de la clasiciști, pe care nu îi privesc de sus, până la ermetici total sau licențioși până la a fi scabroși. Nu iubesc cuvintele vulgare, în limbajul curent se mai iartă, dar arta este totuși supusă muzelor frumoase. Marele câștig

Tabăra de creaţie de la Agrieş, Bistriţa, iulie 2013

de Claudia Minela Într-o ţară în care cultura este cenuşăreasa sistemului, iată că se mai întâmplă şi minuni, fie ele chiar şi pentru o săptămână. Există prinţi care descoperă în colbul cenuşii bijuterii ale spiritului creativ românesc. Ei ştiu să le pună în valoare prin diverse evenimente. Dacă sistemul postdecembrist nu a găsit niciodată resurse pentru cultură, dimpotrivă, a distrus-o step by step, au existat oameni datorită cărora frumuseţea spirituală a căpătat puteri magice. Ei au 55

Anul I, Nr. 8/august 2013

Negru pe Alb găsit resurse prin care să adune anual, în tabere de creaţie, oameni de valoare, a căror operă n-ar fi fost cunoscută decât postmortem, aşa cum se obişnuieşte în ultimele decenii în România, din păcate. Nici atunci nu ar fi fost cunoscută, dacă nu ar exista niscaiva interese politice sau de altă natură. Autorităţile române nu au nevoie de cultură, ele nu-şi recunosc valorile decât atunci când sunt descoperite de alte culturi, autorităţile române sfidează frumosul care nu se asortează nici cu nuanţa banilor, nici cu lăcomia, aroganţa, ignoranţa sau dezinteresul aleşilor.

minunată, a avut grijă ca noi toţi să avem ce ne trebuie, răsfăţându-ne cu mâncăruri tradiţionale, specifice acelei zone: fasole cu afumătură şi salată de ceapă, zeamă de cartofi cu afumătură şi smântână, paste cu brânză, paste cu carne tocată şi sos de roşii picant, friptură de pui cu garnitură de orez şi salată de sezon (roşii, castraveţi, ceapă, ardei gras) etc.

Cei care au făcut posibilă întâlnirea atâtor oameni talentaţi au fost: scriitorul Adrian Suciu, scriitorul Alexandru Uiuiu, pictorul Eugen Alupopanu, Cătălin Rus, organizatorul şi gazda taberei de creaţie.

Am avut onoarea să cunosc oameni iubitori de cultură cărora le pasă, într-o tabără de creaţie, departe de mirosul nociv al banilor, departe de noxele oraşelor supraaglomerate, departe de miticii care se luptă pentru putere.

Acest loc numit Agrieş este un petic de rai, un sat la 80 de km. de Bistriţa, binecuvântat de Dumnezeu, unde oamenii sunt nişte gospodari desăvârşiţi, blânzi, înţelepţi, primitori, oameni care se iubesc, se respectă, se ajută.

Cătălin Rus, medic psihiatru, un tânăr de 27 de ani, mare iubitor de cultură, a reuşit prin forţe proprii şi cu ajutorul material venit din partea primăriei satului vecin Târlişua, să adune circa 30 de oameni speciali, din toate colţurile ţării, scriitori, pictori, muzicieni, oameni de teatru.

Participanţii au fost cazaţi de câţiva gospodari ai satului, tot timpul cu zâmbetul pe buze, oameni care ne-au pus la dispoziţie confortul necesar pentru ca noi să ne simţim ca acasă.

Baza, unde ne întâlneam de trei ori pe zi, era casa familiei Rus. Doamna Delia, o gospodină

Luni, 15 iulie, am fost întâmpinate, eu şi prietena mea, Raluca Neagu, la gara din Beclean, după o călătorie cu trenul de 8 ore, de Adrian Suciu care ne-a condus la bază. După ce am băut o cafea, am pornit spre tabără. Am fost plăcut impresionată de faptul că s-a oprit de câteva ori pentru a culege flori de câmp, pe 56

Anul I, Nr. 8/august 2013

Negru pe Alb care să le punem în camera unde urma să fim cazate. Un gest remarcabil, de admirat, într-o lume în care am uitat să privim frumuseţile din jur, să mirosim o floare, să ascultăm susurul unui râu coborât din creştetul munţilor. Câmpurile pline de fârşituri, căpiţe uriaşe de fân pe care le-am asemuit cu soldaţii fâneţelor bogate, ne întâmpinau tăcute. Frumuseţea locurilor, cu gospodării mândre, făceau pe cei care treceau pentru prima dată pe acolo să-şi dea seama de hărnicia oamenilor de pe acele meleaguri. Nimic nu era pus aleatoriu în bătătură iar muşcatele, vesele ca nişte majorete, erau nelipsite din tabloul zonei. Am fost cazate la doamna Horoba Dochia, o femeie de toată isprava.

Deşi a plouat toată seara, atmosfera a fost caldă, toţi cei prezenţi au fost prietenoşi. S-a glumit, s-au spus bancuri, s-au citit poezii.

Marţi, 16 iulie, activitatea din tabără a fost intensă. Pictorii au început să lucreze în atelierul improvizat de pe marginea râului sau într-un pod al unei case nelocuite, scriitorii au selectat lecturi pentru evenimentul de a doua zi, ce urma să aibă loc la Vama Veche din Bistriţa, trupa micilor actori pregătea un moment special pentru seara de marţi, Teatrul Forum, regizat de poetul Raul Coldea, proaspăt absolvent al Facultăţii de Regie. Petronela Ionescu i-a fost alături, venind cu idei noi. Micii actori - Rusalim Cornel, Negrilă Simona Maria, Bardaşu Adrian - au fost însoţiţi de actriţa Adam Johanna, profesor de teatru la Şcoala de Arte din Sibiu. Tema momentului teatral a fost cea a discriminării în şcoli. Subiectul a avut priză la public, acesta dezbătând anumite probleme deficitare întâlnite în învăţământul românesc actual.

A urmat un scurt moment liric. O seară reuşită în care ne-am apropiat de ceilalţi participanţi, cunoscându-i mai bine, pictori, muzicieni, actori amatori.

Miercuri, 17 iulie, au fost finalizate primele trei tablouri ale pictorilor Alexandra Narcisa Floarea şi Lucian Andrei Avăcăriţei. Trupa de teatru repeta pentru surpriza serii, ceilalţi participanţi făceau miniexcursii prin locurile însorite ale satului, scriau, citeau, pictau. La ora 15:oo ne-am adunat la bază de unde am fost luaţi de un microbuz şi duşi la Vama Veche din Bistriţa, nu înainte de a servi câte o pizza. Soare, bucurie, glume, râsete, bere rece, băuturi răcoritoare, toate la terasa Vama Veche, dotată cu o scenă imensă, împrejmuită de copaci mari care umbreau pe alocuri mica pădurice, întinsă până aproape de piscina modernă. Seara a debutat cu momentul surpriză pregătit de echipa de teatru, regizată de Raul Coldea. Fiecare actor se apropia de poetul a cărui lectură urma să o citească, îi întindea un pahar cu vin, ciocneau, apoi recita. Astfel au fost citite lecturi aparţinând poeţilor : George Pricop, Valeriu Mircea Popa, 57

Anul I, Nr. 8/august 2013

Negru pe Alb Claudia Minela, Raluca Neagu, Adrian Suciu, Silvia Teodora Peleş, Raul Coldea. A urmat un moment muzical dăruit de Silviu Ilarion Chiorlise , violoncel, care a interpretat suita nr.

6 Sarabanda, de Johann Sebastian Bach.

O lansare de carte ca o poveste fără sfârșit

de Gerra Orivera A fost odată ca niciodată... a fost anunțată o lansare de carte. Doi poeți și-au împletit mirific respirări în diafanul metaforei, fiecare păstrându-și intact freamătul, ritmul interior al revelațiilor! Și-au amestecat vocabulele în scocul iubirii și au desenat tablouri de viață! Culorile a două spații geografice total diferite precum și pulsațiile contrastantelor percepții ale realității au dat o tușă incredibilă zicerilor poematice! Două vibrații asemănătoare, două verbe distincte, două hașurări de spații în curcubeie ce-și înscriu ceruri sub altă nuanță preponderentă în respirația manifestării! Invitația a fost lansată în cele patru zări, a răspuns cine a știut, cine a vrut, cine a putut!

Au mai citit Alexandru Suciu, poezie şi Alexandru Uiuiu, proză. Fiecare dintre cei şapte poeţi prezenţi la seara de lectură a avut propriul moment liric, bine primit de cei aflaţi în Vamă, după care Adrian Suciu a prezentat volumul de versuri ,,Cercul de Camfor’’, autor Valeriu Mircea Popa care a încheiat seara de lectură, citind din volumul său câteva creaţii de excepţie. Am plecat spre Agrieş bine dispuşi. Acolo pictorii ne aşteptau la foc de tabără, pe malul râului. Am petrecut până după miezul nopţii când obosiţi ne-am retras spre dormitoare.

Ziua așteptată, dorită, temută a sosit! Sala Casei de Cultură (în incinta Primăriei) ușor, ușor se umple de oameni. Rude, vecini, prieteni, scriitori, critici... O lume colorată ca și obrajii celor doi poeți îmbujorați de emoție, înfrigurați așteptând ca valul acesta magic al evenimentului să treacă! Să treacă peste, prin ei, să se vadă

(continuarea în numărul viitor)

58

Anul I, Nr. 8/august 2013

Negru pe Alb odată ieșiți cu bine la malul celălalt. Mai mult sau mai puțin întregi – dar dincolo de tastarea, parcă în lasere, pe trupurile lor a privirilor cercetătoare a celor ce-au venit să ia acasă cu ei (bine travestită în verbe) o bucățică din cerul fiecăruia!

Se citesc poezii din volumele fiecăruia precum și din Jurnalul Sentimental al amândorura, hașurări în acvamarin taie în emoțiile noastre un tablou liric! Un straniu animal mitic ia naștere și ne respiră umezeala atingerilor energetice, suntem învăluiți în haloul unei magii a luminii întrupate, puterea personalității lor ne acordează pianina simțirilor la același diapazon și sufletele noastre nu mai pot decât să valseze după muzica serafică pe care o aud!

care ”tu nu ai fost astăzi cu tine”(Avatar) pentru că ai alergat ”în al nouălea cer” ”fericit?/ după fluturi / fluturii tăi”(După fluturi)! Puntea zilei lui poematice pivotează de la culoare la nonculoare și de la umbră la soare într-o expresie aparent simplistă și bine ancorată în viziunea unei realități clare! Dar în adâncuri, curenți bine struniți configurează lumi incandescente, perimetre oculte desenează crochiuri unor dimensiuni care intersectează un viitor ce va să vie în curbura timpului – ieri! Atunci ști că patria lui Adrian Păpăruz e dincolo de „umărul bunicului”(Patria), atemporală și multidimensională!

Spre deosebire de cumințenia uneori sfioasă a curgerilor poetului, Nuța Istrate Gangan își expune crezul în tăietură de diamant: ‖mâine vom tăia alfabetul în felii subțiri vom inventa ceva alceva nu vreau adjective nu vreau vorbe deșarte” îți spune ea cu un vibrato profund, răscolitor dar totodată șăgalnic: ‖doar noi le vom știi înțelesul criticii lumii vor ridica din umeri se vor împiedica în cioturi își vor zdreli genunchii zâmbind mulțumiți poezie” (Necuvințe)!

Prezență de-un feminism tulburător în acest spațiu în care femeia pare că și-a asprit dulceața curburilor și atingerea ei de oameni și lucruri a căpătat frângeri înghețate, Nuța își asumă identitatea mitologică a Evei, arhetipul femeii, mixtură stranie de inteligență, ispită, putere și fragilitate șerpuind printre coastele zilei în vertebra bărbatului: ”pășeam cu grijă să nu tulbur cumva somnul fragil al fluturilor să nu declanșez înfloriri și să îți prind copiii în pântec”!(Eva)

Versurile lui Adrian Păpăruz alunecă prin tine răcoroase ca un râu de munte: ”nu mai știu în ce zi era când am învățat să pășesc prima oară pe inimi” - auzi și ai senzația că pășești într-un tărâm în care cercetătorul pune sub lupă gesturile vieții cu o detașare impersonală. Secvențe comune, frânturi de gânduri, curburi de vise formează mozaicuri cunoscute, așezate în arabescuri stranii! Apoi: ‖eu însumi inimă călcată de primi pași ai copilului meu”(Uitare) și îți dai seama că totul e doar o armură în care își îmbracă sufletul, că respirația lui este în lumi friabile în 59

Anul I, Nr. 8/august 2013

Negru pe Alb re pe versanții cunoașterii prin expansionarea și sacralizarea identității ei în efemer, căpătând astfel dimensiunea arhetipului mitic!

Asemănătoare prin forța verbului, contrastante prin temperatura de suprafață sau din adâncuri, pare uneori că-și schimbă uneori veștmintele metaforice, de dragul unor travestiuri cuceritoare! Fiecare își tapetează pupila cu jăratec și gheață și face scanări prin miracolul vieții în stil propriu spunându-și povestea vieții, împletiri fulgurante de humă și ceruri decorând magic spectacolul lumii! Povestea lui, povestea ei, dansul lor metaforic!

Povestea frumoasă a unei lumi într-o altfel de curgere a harului divin își țese plasa ca un păianjen măiastru asupra sălii, extinzându-și vraja de pe site-uri și facebook și asupra noastră – a celor care umplusem sala Casei de Cultură, iar mai apoi curtea casei lui Adrian Păpăruz!

A fost odată ca niciodată... a fost o lansare de carte! Dar oare numai atât a fost? A fost o întâlnire de frumusețe, de iubire de viață, o întâlnire de creatori sculptând în marmora vieții cu dalta metaforei un ansamblu divin! A fost odată ca niciodată... o poveste care ne începe fără sfârșit de la începutul timpurilor! Și la care suntem participanți, sau doar simpli martori!

Prin grație…

A fost și va mai fi!

Fără false pudori, dar și fără exhibiționism, ea știe să pulseze mister în unduirile gândului metaforic (sau nu), până revarsă ploaie de incandescențe în dorul bărbatului, dezrobește felida din ea așteptând: ‖ va elibera ploaia din cătușele cerului și va tulbura aripile îngerilor în raiuri pline de păcate primare”! (Eva) Peste pasul ei ademenitor dar ferm din arterele bărbatului, pare că pulverizează polenuri magice declarația lui: ‖erai la fel de frumoasă ca și acum o veșnicie iar eu te iubeam la fel de mult ca ieri ca alaltăieri ca în fiecare zi de la facerea lumii”(Pagini de jurnal 6)A.P. De undeva, din spații conturate în tușe pregnante dar voluptoase, răzbat clarificările ei: ‖ghicesc în zvâcnete, în trăiri și în ritmuri în mușcătura fructului oprit în cicatricile pe care toamna le lasă când săgetează prin tâmpla ta amintiri despre mine”!(Aceasta nu este toamna mea)N.I.G. Eva pășește pe țărmul bărbatului cu siguranța creatorului de lumi, conștientă de puterea și harurile ei! Îmbrăcată într-un erotism pur, își taie drum elegant, dar fără ezita-

60

Anul I, Nr. 8/august 2013

Negru pe Alb

Rubrică realizată de Ovidiu-Cristian Dinică 05.08.1922 S-a născut Marin Preda prozator 1922-1980 08.08.1902 S-a născut Saşa Pană poet şi prozator 1902-1981 09.08.1997 A murit Eugen Tudoran istoric literar 1918-1997 10.08.1949 S-a născut Nicolae Prelipceanu poet, prozator şi publicist 13.08.1928 S-a născut Ion Lăncrănjan prozator 1928-1991 13/24.08. 1917 A murit Alexie Mateevici poet, eseist, traducător 1888-1917 15.08.1877 S-a născut Francisc Şirato pictor şi grafician 1877-1953 16.08.1942 S-a născut Gabriela Melinescu poetă, prozatoare 17/29.08. 1872 S-a născut Traian Vuia pionier al aviaţiei 1872-1957 20.08.1957 S-a născut Sorin Antohi eseist şi traducător 20.08. 1872 A murit D.Bolintineanu poet 1825-1872 20.08.1972 A murit Nichifor Crainic teolog român, scriitor, poet, ziarist, politician, editor, filosof (creator al curentului gândirist), 1889-1972 22.08.1917 S-a născut Alexandru Piru critic şi istoric literar 1917-1993 25.08.1902 S-a născut Camil Baltazar poet 1902-1977 25.08.1907 A murit B.P.Hasdeu filolog, prozator, dramaturg, poet, 1836-1907 27.08. Ziua Independenţei – Ziua naţională a Republicii Moldova 28.08.1917 A murit Calistrat Hogaş prozator 1848-1917 28.08.1917 S-a născut Horia Lovinescu dramaturg 1917-1983 31.08 Ziua Limbii Române 31.08. 1927 S-a născut Dan Deşliu poet 1927-1992 61

Anul I, Nr. 8/august 2013

Negru pe Alb

Editorial - Anca Cecilia Potinteu ……

pag. 3

FILE DE CALENDAR………………..

Alexei Mateevici, de Ovidiu Dinică……

pag. 4

ESEURI Valeriu dg Barbu - Limbaje ………

Sorina Zota - Problema atitudinilor……

Anca Cecilia Potinteu - Poem în proză pentru ne-liniştea sufletului………….

pag. 5 pag. 7 pag. 9

POEZIE

Ovidiu Sinov…….………………....

Ioan Grigoraș ……………………...

Mihai Katin………...………………….

Ion Ionescu Bucovu……………………

Gabriel Gherbăluță ...………………….

Viorica Mocanu...…………………….

Mircea Coroș…………...……………

Mihai Batog-Bujeniță…………………..

Florin Stratulat…....………………….

Florin Alex P. …………………………

Irina Lucia Mihalca …………………..

Gheorghe Pârlea………………………

Elena Vizir (Traduceri)……………….

Nicolae Zărnescu (Traduceri) ……….

pag. 10 pag. 11 pag. 12 pag. 13, 19 pag. 14 pag. 15 pag. 16 pag. 17 pag. 18 pag. 18 pag. 19 pag. 20 pag. 20 pag. 21

PROZĂ Claudia Minela..……………………….

pag. 22

Spiridon Râmniceanu………………….

Boris Marian Mehr .…………………..

Mihai Cotea…...………………………

Liviu Gogu………..…………………..

Mihai Batog-Bujeniță…………………..

Arbatel Filotheanu…………….....……

Camelia Pantazi Tudor.……………….

pag. 24 pag. 24 pag. 25 pag. 26 pag. 29 pag. 30 pag. 31

DOR DE BASARABIA Elena Vornicescu………………………

Gheorghe Pârlea……………………….

Anastasia Moldovan…….……………..

pag. 33 pag. 36 pag. 39

NEW GENERATION Raluca Leontina Neagu……………….

pag. 41

ARTĂ Lăcrămioara Teodorescu -Ţuculescu…..……………………

-George Bostănică………………..

pag. 44 pag. 46

PĂREREA MEA! DEZBATERI Boris Marian Mehr..………………….

pag. 50

CRONICĂ. EVENIMENT. INTERVIU Elena Vornicescu………………………

Claudia Minela ……………………….

Gerra Orivera…….……...……………

Aniversări şi comemorări, luna august..

pag. 52 pag. 55 pag. 58 pag. 61

62

Anul I, Nr. 8/august 2013

Negru pe Alb

Colectivul de redacţie -Director onorific: Elena Vornicescu (fondatorul site-ului Negru pe Alb)

Colaboratori

-Director: Boris Marian Mehr (membru USR) -Redactor şef : Anca Cecilia Potinteu -Redactori: –Valeriu dg. Barbu – eseu –Ovidiu Dinică - biografii şi calendar –Viorica Mocanu - poezie –Claudia Elena Peter - proză –Dana Logigan, Anastasia Moldovan şi Gh. Pârlea - Dor de Basarabia –Claudia Minela - diverse –Lăcrămioara Teodorescu - artă -Tehnoredactor: Liviu Gogu

- Ion Ionescu Bucovu (membru USR) - Mircea Coroş; - Mihai Batog Bujeniţă; - Gabriel Gherbăluţă; - Raluca Leontina Neagu; - Mihai Katin - Sorina Zota; - Ovidiu Sinov; - Ioan Grigoraş; - Florin Stratulat; - Florin Alex P; -Irina Lucia Mihalca; - Gheorghe Pârlea; - Elena Vizir; - Nicolae Zărnescu; - Spiridon Râmniceanu; - Mihai Cotea; - Arbatel Filotheanu; - Camelia Pantazi Tudor; - Gerra Orivera.

ISSN 1843 – 018X 63

Anul I, Nr. 8/august 2013

Negru pe Alb

64

Anul I, Nr. 8/august 2013