Rev negru pe alb, nr 9, septembrie, 2013 by Liviu Gogu

Din cuprins:

România şi Republica Moldova

-Editorial - Valeriu dg Barbu -Romania nu are nevoie de inteligenta? – Gh. Mocanu -Radu Carneci la 85 de ani - Boris Marian Mehr -Continuitatea unui drept-Basarabia-Camelia Pantazi Tudor -Poetul de langa noi - Romita Malina Constantin -Teodor Pallady - Lacramioara Teodorescu -Tabara de creatie de la Agries - Claudia Minela -Umor - Scrisoare lui Badita Creanga - Mariana Dobrin -Teatru - Sonia Stapan - Prapastia -Erotica - Inghetata - Anca Cecilia Potinteu

Anul I, Nr. 9/septembrie 2013

Negru pe Alb

Liniștea este atât de flămândă de Mihai Katin

Liniştea este atât de flămândă Câte orori le scufundă, le redă rictus cotidian, Îngerii bat cuie-n tavan, cerul este ghimpat, rarefiat, Morala în turnul Pisei vesteşte precare apocalipse, Anestezice vise ne sunt damnările, Fiecare speră să nu fie pe listă, Indurarea există ca umbra de bici, Răul nu e aici, este în orice perete, în fiece fereastră, Privirea castă pare oarbă, durerea să-şi soarbă Însetată, adulată, mimetizată, Să ardă în loc de stele, au dat iama în ele Hoţii de lumină, cine-i de vină? Când din etaje înalte cad copii, dracii se joacă Fac grafitty, îşi fac de cap, Noi, marionetele, noi, baletul mecanic, Extazul organic, Ce umil don Cezar, ce umil, Vrei un Ange, un melanj, intră în cerc Fără regret, Mişcă-te, inversează-te, Balet semidoct, semisferic, eul este eteric, Fără generic, fără fantasme, Cine crede în basme îl rotunjim oglindă. Ce umil, don Cezar, e-n zadar, Totul mecanic, precis, pendular Axiomând fericire, în van şi precar, Liniştea, marionete, râs, paradoxuri de plâns...

Anul I, Nr. 9/septembrie 2013

Negru pe Alb

Editorial Secol fără poezie Între epicul metaforizat pieziş ori delicat şi romantismul copiativ-repetitiv, clasicizat gâtuit, se strecoară şi câteun vers absolut autentic, poezia care reprezintă ziua, prezentul... Alfabetizarea masivă şi mai mult, sursele mass-media, au creat climatul emancipării nătângilor, aceştia devenind nu doar dornici de exprimare... dar fiind şi în posesia mijloacelor necesare. Unul dintre eurile mele se lăţeşte peste aceste zone nătângoase, deci ştiu... pe viu. Chit că un altul pretinde susuri!!! Plecând de la premisa că „gustul omului nu-i latrină” şi că „măria sa cetitoriul” selectează, trecem spre zona criticilor care, ori sunt retro, ori prea ieftini, pe-o vodcă te ridică-n slăvi, ori prea scumpi, unde nu orice poet îşi permite, dar rari sunt (deci sunt) cei obiectivi care doresc să „asude” căutând autenticul în oceanul de maculatură al zilei. Am cunoscut, din meritul lor, câţiva critici, foarte puţini, care sunt exigenţi şi în acelaşi timp încurajatori, care muncesc gratis să descopere dramul de posibilă viitoare poezie în tinerii scriicioşi... Cred că avem nevoie de o serie de critici literari tineri care să filtreze obiectiv, deci, dincolo de autor, textele care conţin şi mesaj şi formă de prezentare autentic literare.Cred că în forurile literare înalte trebuie promovaţi tineri.Şi nu spun deloc să ne trimitem bătrânii prin subpaturi, să-i îngropăm de vii, avem imperioasă nevoie de ei, dar nu la nivel decizional, sentenţiar, fiindcă inevitabil vor clasifica opera prezentului prin filtre adesea mucegăite... Cred că ar trebui să mergem la bătrâni ca la un învăţător, înţelept, dar numai pentru a ne ajuta să ne curăţim uscăciunile, nu să ne taie dânşii vlăstarele... degetele... entuziasmul, chiar şi aşa cum este, insuficient fără experienţa lor, a bătrânilor. Titlul de mai sus este ori unul comercial, ori intrigant. Este o afirmaţie negată în sine, deoarece nu există viaţă fără poezie, chiar dacă invers deseori da...Vitezele prezentului, câmpul informaţional lărgit dinamic excesiv, criza morală, criza economică, cinevaismul peren, dorinţa de celebritate fără operă şi fără un crez artistic, să mai spun şi fără suferinţă interioară?... Acestea sunt câteva trăsături ale unui prezent care este aparent haotic, aparent anarhic, net dornic de impunere, net pofticios la aplauze... Câţi dintre noi apaludă un apus de soare? Sau un răsărit? Nu. Apludăm nume care sunt şterse repede, valorează cât ziarul de ieri...Când vom înţelege că opera trebuie împinsă în atenţia cititorilor şi nu un nume? Poeţii zilei nu există fără poezia zilei...Poezia zilei nu există fără un cititor, un critic, un lăudac şi-un gigicontra... adică promovată ea şi nu numele autorului, numele se va trezi din anonimat abia când se poate vorbi de o operă literară râvnită de cititori, adesea după moartea omului din spatele numelui. Nu poţi interzice niciunui aspirant la poezie să se viseze deja statuie, nume de liceu, de stradă!... Dar nici să nu-l ajuţi să urce valoric prin forţa unui mesaj, a unei prezentări a acelui mesaj în forme literare. Devine o datorie morală a tuturor celor implicaţi în literatură să argumenteze temeinic nu gustul personal, ci sentinţele date operelor noi. Să spună limpede că îi place sau nu, dar, când afirmă că este o operă reprezentativă a zilei, trebuie argumente obiective. Cred că literatura începe gratis. Un bun poet nu pretinde bani, nici criticul, cum nici cititorul nu pretinde bani pentru că te-a citit!...Pentru a deveni un "bun comercial" şi a aduce venit truditorului, fiindcă puţini ştiu cum se ajunge scriitor cu operă, este nevoie de edituri iubitoare de valoare literară care să promoveze vârfurile emanate natural. A fi autor de carte este una, a ţi se vinde bine cartea este alta. De regulă promovarea se face pe criterii comerciale şi nu literare, spre disperarea şi dezgustul cititorului-plătitor. De ce rămân cu obsesia din titlul acestui text: secol fără poezie? O fi din cauza unei premoniţii?... O fi un semnal de alarmă, inutil dealtfel, deoarece poezia nu are nevoie de salvatori, cât de autori autentici?... O fi un şiretlic să-mi fie citit textul de faţă?...

Valeriu dg Barbu

Anul I, Nr. 9/septembrie 2013

Negru pe Alb

Elena Văcărescu

de Ovidiu Cristian Dinică d'Aurore” [Cântecul zorilor], sub auspiciile poeziei romantice şi parnasiene, sub influenţa exercitată asupra sa de către Baudelaire şi Verlaine. Volumul elogiat de lumea culturală pariziană, a fost distins, la propunerea lui Leconte de Lisle, cu premiul Academiei Franceze. Marii scriitori francezi, ca Paul Bourger, Anatole France, Mistral, Marcel Proust, Paul Valery, Ana Brâncoveanu de Noailles, au avut cuvinte de apreciere la adresa sa.

Îndrăgostită de România şi oamenii săi, Elena Văcărescu va aduce importante servicii ţării pe care a părăsit-o în urma unui exil hotărât de Carol I. Elena Văcărescu, urmaşă a familiei Văcăreşti, este nepoata pe linie directă a lui Iancu Văcărescu („Familia din care scobor eu a fost familia de intelectuali cu deosebire a României de odinioară”; „Mama mea aparţinea şi ea unei vechi familii de boieri - Falcoianii - prezenţi în toate cronicele de altădată ale Valahiei”). S-a născut în 21 septembrie 1864 la Bucureşti. Copilăria şi anii adolescenţei o apropie de locurile natale ale părinţilor, unde se bucură de farmecul lumii ţărăneşti, care mai târziu va reprezenta unul din filonul scrierilor sale şi din care i se va dezvolta iubirea de patrie. Tatăl său este Ion Văcărescu, fiul poetului Iancu Văcărescu, pe care A. Odobescu l-a numit „unul din cei mai demni părinţi ai limbii şi ai poeziei noastre”. Ion Văcărescu a fost ofiţer în armata română, cadru al gărzii domneşti în timpul lui Alexandru Ioan Cuza, participant, cu gradul de colonel, la Războiul de Independenţă din 1877, ministru plenipotenţiar al României la Bruxelles şi Belgrad, pe timpul regelui Carol I. Astfel, Elena a beneficiat de o solidă educaţie formată atât la moşia părinţilor, sub supravegherea guvernantei particulare de origine engleză, dar şi în Franţa, la Sorbona, unde a studiat literatura, filosofia, estetica, istoria, mitologia şi poetica. A debutat în 1886 cu volumul „Chants

Anul decisiv asupra evoluţiei vieţii sale este 1888, când a fost acceptată la curtea regală, fiindui apreciată atât educaţia şi frumuseţea, cât şi originea familiei părinţilor săi. Regina Elisabeta, îndurerată de moartea unicei sale fiice, se apropie de sufletul Elenei pe care o recomandă principelui moştenitor Ferdinand. Idila dintre cei doi, Elena şi Ferdinand, are un destin amar. Elena va fi exilată din ordinul regelui Carol I la Paris în 1891, iar Ferdinand va suferi mult. După o scurtă perioadă 4

Anul I, Nr. 9/septembrie 2013

Negru pe Alb îi este permisă întoarcerea în ţară, în 1893, dar aici este considerată persoană non grata şi se hotăreşte definitiv să se exileze la Paris. În 1892, la editura SOCEC, i-a apărut culegerea de folclor „Cântece populare româneşti” care cuprinde melodii culese de autoare în anii copilăriei. Culegerea a fost tradusă în limbi de circulaţie europeană. Presa literară din România, precum „Revista nouă”, dar şi „Revista modernă” o include în lista marilor autori ca Ion Heliade Rădulescu, Ion Ghica, Vasile Alecsandri, Alexandru Odobescu. Are ocazia să colaboreze cu puternice personalităţi culturale ale României la publicaţia „Foaia Ilustrată’’, care o apreciază şi o publică alături de Iulia Hasdeu. La revista „Ţară nouă” este promovată constant, fiind remarcată de nume marcante ale literaturii române din acei ani: N. Titulescu, Al. Davila, D. Anghel, A. D. Xenopol ş.a. În capitala Franţei, activitatea desfăşurată a fost încununată cu succese literare deosebite. Academia Franceză, în urma raportului ilustrului istoric Gaston Boisser, îi atribuie premiul Julien Fabre. Volumul „Cântece populare româneşti” a fost apreciat în termeni laudativi, afirmându-se că nu există în lume o poezie populară mai frumoasă, mai profundă şi mai emoţionantă [Auguste Dorghain] sau o poezie ce include în ea o Românie pastorală şi vitează [Ana Noailles]. La Paris apar următoarele sale volume de versuri „Sufletul Împăcat” (1896), „Luciri şi Flăcări” (1903) „Ţara Dorului” (1908), „Din somn trezită” (1914), „Ïn aurul serii” (1927). În 1912, drama lirică în două acte, „Cobzarul”, pe muzica lui Gabrielle Ferrari, a fost prima operă cu subiect românesc cântată pe scena Operei din Paris. Cu poezia Străbunilor .... Povara ţării mele îmi place mult s-o cânt, Prin forţa ei fierbinte şi dureroasă cresc Mă simt deplin asemeni bogatului pământ, În primăveri nu întârzii, în toamna mă împlinesc... răspunde peste ani testamentului literar lăsat moştenire de către ilustrul său înaintaş, Enăchiţă Văcărescu: „Urmaşilor mei Văcăreşti! Las vouă moştenire: Creşterea limbei româneşti Ş-a patriei cinstire”. De asemenea, Elena Văcărescu s-a implicat şi în sprjinirea autorilor români. În prefaţa volu-

mului „Ecrivains Roumains Morceaux Choisis”, apărut în 1918, în traducerea lui Rea Ipcar, sunt promovaţi autori precum Ion Văcărescu, C. Negruzzi, D. Bolintineanu, Vasile Alecsandri, P. Ispirescu, I. Creangă, M. Eminescu, A. Vlahuţă: „O carte mică pentru a da aripe unei mari idei”. Volumul s-a dorit a fi introducerea publicului francez în literatura română şi cuprinde, după spusele Elenei Văcărescu: „majoritatea fragmentelor de proză şi versuri care să releve cititorilor francezi aspectele literaturii române în care se găsesc capodopere care proclamă deschis nobilele origini ale naţiunii române”. Meritele artistice i-au fost recunoscute şi-n România, în 1925 fiind admisă în Academia Română. La vârsta de optzeci ani după încheierea războiului, a pledat încă pentru România ca membră a delegaţiei române, la Conferinţa de pace de la Paris, în 1946, unde susţine cu demnitate doleanţele poporului român. La 17 februarie 1947, în vârstă de 83 ani, îşi împlineşte destinul, lăsând prin testament o bună parte din averea familiei sale Academiei Române. A fost una din reprezentantele de seamă ale culturii române şi demnă urmaşă a Văcăreştilor.

Radu Cârneci la 85 de ani

de Boris Marian Radu Cârneci declară cu mândrie că este „cel mai vârstnic poet din România”. Spre deosebire de mulți autori „geniali”, el spune „cel mai vârstnic”. O viață dedicată Poesiei, ce poate fi mai frumos? La Editura Anamarol a apărut o carte demnă de tot interesul – „Biblioteca de sentimente” ( 322 pg), cu date bio-bibliografice, ecouri din critică, ilustrații cu valoare documentar-istorică, texte poetice. Să o parcurgem și vom avea oglinda 5

Anul I, Nr. 9/septembrie 2013

Negru pe Alb unei vieți de artist autentic. Coperta este ilustrată cu un fragment din tabloul lui Iser – Peisaj(Balcic). Pe ultima copertă este portretulfotografie realizat de Liviu Pendefunda, la Chișinău, la care se adaugă un citat din Radu Enescu: „Opera sa –amestec rafinat de sensibilitate și inteligență artistică, de virtuozitate, de orfevru și de inspirație tumultoasă”. Redactorul cărții este una dintre cele două fiice ale scriitorului, muziciana Carmen Cârneci. O definiție care traversează ca un reper opera lui Radu Cârneci este versul „Iubirea-i axul cerurilor toate”. În 1997, regretata Zoe Dumitrescu- Bușulenga scria: „Viața și creația lui Radu Cârneci se intre pătrund – talentul și dorința de împlinire prin dăruire totală sunt ca o îmbrățișare dătătoare de energii”. Poetul s-a născut la 14 februrie 1928, în satul Valea lui Lal, comuna Pardoși, județul Râmnicu Sărat ( Buzău). Modestia l-a împiedicat să se implice într-o sărbătorire binemeritată, la împlinirea unei vârste demne de invidiat.

său are o deschidere puțin întâlnită la cărturarii noștri. Putem găsi alăturate poemele „Închinare lui Bach” și „Pădurea de la Fântânele”. Magda și Carmen Cârneci și-au urmat tatăl în pasiunea pentru frumos și cultură, prima ca poet, eseist, a doua ca muzician. Poetul a debutat în 1950 la LUCEAFĂRUL, apoi, editorial la EPL (condusă de Marcel Breslașu), apoi cca treizeci de volume de poezie originală, traduceri, antologii, multe încununate de premii de prestigiu. Amintim aici doar câteva titluri – „Cântarea Cântărilor” (în două ediții), „Cântând dintr-un arbore”, „Scrieri”, „Sonete”, ș.a. Este un iubitor al clasicismului, al frumosului în stare nealterată de inovații subculturale, un idealist în sensul unui crez în perenitatea purității versului. A tradus și a antologat poezii de Leopold Sedar Senghor, personalitate africană –francofonă, Khalil Gibran, Baudelaire, poeți israelieni de limba română și ebraică, sud-americani, etc. Dintre personbalitățile care i-au acordat prietenia lor amintim pe fostul președinte al Senegalului Senghor și pe Marele Rabin al Genevei, dr. Alexandru Șafran. Numeroși poeți, artiști plastici l-au elogiat, i-au făcut portrete. Este o personalitate mai bine cunoscută în străinătate decât în țară, din păcate. Dar referințele nu lipsesc, nici de la noi, nici din alte țări – Lucian Alexiu, Valeriu Anania, Ion Apetroaie, Al. Balaci, Eugen Barbu, Horia Bădescu, Sabin Bălașa,Voicu Bugariu, Bușulenga, Hristu Cândroveanu,Shaul Carmel,Mihai Cimpoi, Doinaș, Dugneanu, Felea, Dinu Flămând, Tudor George, Aureliu Goci, Dan Grigorescu, Ioan Holban, Mircea Iorgulescu, Carol Isac, Gh. Istrate, Lefter, Al. Lungu, Solomon Marcus, D. Micu, Dan C. Mihăilescu, Romul Munteanu,Ramiro Ortiz, Irina Petraș, Al. Piru, Petru Poantă, Adrian Popescu, Veronica Porumbacu, Aurel Rău, Eugen Simion, C. Stănescu, Grete Tartler, Ioni Tuvia, Mircea Tomuș, L. Ulici, Cornel Ungureanu, Tudorel Urian, Grigore Vieru, Henri Zalis ș.a. ( în ordine alfabetică). Un bărbat frumos la suflet și la trup, născut pe meleaguri încărcate de istorie, pe unde a ctitorit și Vodă Brâncoveanu, iubitor nu numai de Poesie, dar și de cultura popoarelor, fără nicio prejudecată, Radu Cârneci este un model demn de urmat.

A fost licențiat în Silvicultură, la Brașov. Nu întâmplător , el a editat în urmă cu ceva ani o Antologie a pădurii, în cinci volume. Nu este Natura cea care ne naște și ne este refugiul final?În 1964 a fondat revista de cultură ATENEU, la Bacău, în anii 1972-76 a fost secretar al USR, a fondat apoi revista NEAMUL ROMÂNESC, Editura ORION, a condus revista ARIEL, Fundația IZVOARE, a colaborat și colaborează cu numeroase publicații din țară și din străinătate. Ceea ce impresionează în formația culturală a lui Radu Cârneci este împletirea unei iubiri pasionale pentru natura, tradiția românească și cultura altor popoare, din Europa, Africa, Israel. Orizontul

Anul I, Nr. 9/septembrie 2013

Negru pe Alb

Apropo, şi celebra lor C. I. A., cu care se laudă de nu-ţi vine a crede, se face de ruşine: sunt nişte incompetenţi, e clar, dacă binecunoscuta companie care le aparţine, Bechtel, n-a fost în stare nici să facă o amărâtă de autostradă de la cap la coadă în atâţia ani şi cu un munte de bani! Americanilor, terminaţi cu vrăjeala, că nu mai merge! Un alt domeniu în care îi întrecem pe americani este turismul. Suntem atât de buni la asta, încât, pe când americanii fac un obiectiv turistic din fiecare casă care are mai mult de o sută de ani vechime, indiferent dacă e ceva de capul ei sau nu, noi nici nu ne mai deranjăm să punem în valoare celebra noastră cetate Sarmizegetusa, veche de peste două mii de ani, numită şi Machu Pichu a Europei! Lasă să stea acolo uitată de toţi, mai puţin de hoţii de artefacte care o jefuiesc constant, noi oricum avem prea mulţi turişti şi nu mai avem nevoie de o altă bătaie de cap provocată de vizitatorii cetăţii. Vă daţi seama ce mare tămbălău ar fi dacă ne-am pune noi în valoare miile noastre de obiective turistice ce zac în ruină nebăgate în seamă de nimeni? Hoarde întregi de turişti ar da năvală în ţară şi noi nu vrem asta, Doamne fereşte! Acuma, sincer, unde să-i mai punem şi pe ăştia, doar toate hotelurile sunt ful şi nu mai avem loc nici măcar pentru un pat în plus! Să se chinuie americanii cu milioanele de turişti plini de bani, noi nu avem nevoie de ei! Ajunşi aici, vom vorbi şi de marea lăudăroşenie a americanilor, cea mai tare dintre toate, cum că ar fi cea mai bogată ţară din lume. Minciună! Dezinformare! Cea mai bogată ţară din lume este România şi o pot dovedi fără putinţă de tăgadă: nam dat noi fabricile noastre străinilor pe un leu? Flota n-a fost vândută pe nimic? Rafinăriile le-am făcut cadou aproape, iar acum facem acelaşi lucru cu pădurile şi munţii noştri? Plătim cel mai mare preţ la gaze din Europa? Astea sunt numai câteva exemple ale nivelului de bogăţie a românului la care americanii pot doar visa. Sincer vă spun : DACĂ N-AM FI AŞA DE MODEŞTI, TOATĂ LUMEA AR CĂDEA IN GENUNCHI DE ADMIRAŢIE ÎN FAŢA NOASTRĂ!

Americanii se laudă, românii nu de Eduard Gheorghiu

De ceva timp mă bate gândul că noi, românii, nu suntem cunoscuţi în lume, pentru că nu ne lăudăm ca alţii. Toată lumea a auzit de America şi de americani doar pentru că ei îşi fac reclamă, ceea ce noi, în marea noastră modestie sau prostie, nu facem. Să trecem în revistă câteva din multele lucruri la care le dăm lecţii americanilor. Americanii se laudă cu preşedintele lor, Bush Junior, care a pornit războaiele din Irak şi Afganistan şi de care toată lumea a auzit, dar, oare a condus Bush Junior, cu mâna lui, un vas care să dea foc la o întreagă flotă de treizeci şi opt de nave cum a făcut preşedintele nostru, Băsescu? NU! Şi totuşi, în modestia noastră, nu ne lăudăm cu el, poate din cauză că a dat foc şi la propriul vas, ceea ce nu dă bine pe ecran. Apropo de preşedinţi, Bush Junior mai pierde o dată în faţa unui preşedinte român şi încă în mod ruşinos. Cum îndrăzneşte americanul să se dea mare cu nişte amărâte de restanţe în facultate, când ştie prea bine că Preşedintele României, Crin Antonescu, a rămas repetent pe când era student? Ruşine să-ţi fie, Bush! Nu mai vorbesc de Triunghiul Bermudelor de care mi s-a făcut greaţă de câte ori am auzit că a dispărut o amărâtă de navă în el! La noi, toată flota României s-a volatizat, dar nu facem atâta tam-tam ! Discovery Channel ar putea face zeci de emisiuni pe această temă, dacă s-ar găsi cineva să-i anunţe. Americanii se mai dau mari şi cu fuga lor de zece ani după Osama bin Laden şi teroriştii lui. Noi, românii, alergăm de douăzeci şi patru de ani după teroriştii de la Revoluţie, fără să prindem vreunul, fără a ne lăuda în gura mare, să ne audă toată planeta! Ce mă mai deranjează este şi chestiunea autostrăzilor: păi se laudă americanii cu ale lor, de zici că sunt pavate cu aur, dar au ei o autostradă care să coste un miliard şi patrusute de milioane de euro la cincizeci şi patru km de autostradă realizaţi? Nu au, oricât ar încerca ei s-o dea cotită. Uite aşa, cade americanul iar de fraier în faţa românilor cu toată reclama lui înfumurată! 7

Anul I, Nr. 9/septembrie 2013

Negru pe Alb uităm cu un ochi atent spre cei care hotărăsc soarta acestor copii, ce nu-şi găsesc menirea în ţara lor natală. Sute de tineri romani cu facultăţi, bine pregătiţi, se găsesc acum prin Italia, Spania sau alte ţări ale Europei, spălând vase prin localuri, wc-uri, îngrijind bătrânii străinilor, nu de puţine ori supuşi umilinţelor de tot felul. Ce găsesc tinerii absolvenţi în societatea românească la absolvirea facultăţilor? Un director politic agramat cu maşinaţiuni de culise şi relaţii obscure prin anticamera demnităţii? Concursuri trucate? Interviuri dirijate? Şpăgi pe faţă sau ironii ieftine la adresa lor, cum că nu au experienţă, vezi Doamne ? Posturi calde şi bine plătite, ocupate numai de nepoţi şi nepoţele pe criterii inventate de ei, tocmai pentru a-şi deschide portiţa corupţiei pe care intră la scurt timp după ce se văd cu decizia în braţe ? Ca să fim drepţi, trebuie să spunem că sunt şi excepţii, oameni care într-adevăr merită aceste funcţii şi lasă ceva în urma lor. Dar sunt prea puţini ! E ca în sănătate : degeaba ai ficatul sănătos, inima sănătoasă, dacă eşti orb, că nu mai poţi conduce, să zicem, un autoturism. Aceşti directoraşi orbi care nu văd în perspectivă, ori refuză să vadă ce ar trebui să primească societatea de la ei, ar trebui să-şi depună permisul de conducere al acelei instituţii. Nu o fac, însă, mergând cu boala mai departe. O boală care cuprinde societatea, din pacate, cu repercusiuni grave asupra tineretului, lipsindu-l de perspectivă. Suntem ţara care ne îngropăm tinerii de elită în indiferenţă, determinându-i să plece cât mai departe de pământul natal, acolo unde sunt primiţi cu braţele deschise pentru a fi puşi în valoare. Ne întrebăm cu indignare : România nu are nevoie de inteligenţă? Asta spun politicile guvernamentale din ultimii ani. Nu faptul de a da o sumă de bani şi o medalie sau o diplomă într-o şedinţă de guvern de zece minute acelor tineri care s-au remarcat, cucerind primele locuri în lume la diferite concursuri de ştiinţă, înseamnă politică guvernamentală sănătoasă! Este tot mai clar că un inventar al inteligenţei tinere româneşti din ultima vreme ar scoate în evidenţă genocidul intelectual naţional săvârşit de toate guvernele noastre postdecembriste.

România nu are nevoie de inteligenţă?

de Gheorghiță Mocanu Mărturisesc, fără teama de a greşi, că una dintre cele mai arzătoare probleme ale societăţii româneşti postdecembriste o reprezintă integrarea tineretului nostru în societate. Mai ales acea parte a lui care studiază, cu responsabilitate, care se şcoleşte asiduu, reprezentând inteligenţa acestui neam, o inteligenţă debordantă, demonstrată de-a lungul istoriei. România poate duce lipsă de orice, numai de inteligenţă nu se poate plânge că duce lipsă. « Genocidul » la care sunt supuşi tinerii români de astăzi este o realitate dureroasă, cronică, mai ales prin faptul că el se constituie într-o emblemă a stilului roânesc original de conducere a societăţii şi de abordare a problematicii tineretului. Cu astfel de practici nu trebuie să ne mai mire că naţiunea asta nu-şi găseşte busola. Ba, din contră, ni se pare că regresul este direcţia în care ne îndreptăm, flancaţi de noi, alegătorii orbi, din patru în patru ani, pe de o parte, şi de aleşii neamului, orbiţi de-a binelea de putere, în fiecare ceas, de cealaltă parte. Este o formulă pierzătoare, din start. Vai de copiii noştri care se întorc de pe băncile facultăţilor, unii dintre ei geniali, care ajung pe mâna unor directoraşi inculţi, pironiţi politic în scaune de conducere şi care îşi bat joc, pur şi simpu, de toate principiile sănătoase învăţate de aceşti tineri, anulându-le şi cerând în locul lor alte principii care nu au cu nimic de-a face cu ştiinţa. Exemplarele despre care vorbesc, ajunse în funcţii de decizie sunt « tumori maligne » pe trupul naţiei române. Ele anulează valorile şi iniţiativele, resping orice sclipire de inteligenţă, de teama să nu fie înlocuite, rămânând tributare metehnelor cu care au urcat pe drumul fals al afirmarii. Aceste « tumori » sunt greu de extirpat din angrenajul societăţii. Suntem aproape de metastază, dacă ne 8

Anul I, Nr. 9/septembrie 2013

Negru pe Alb le-am da dreptul la viață precum animalelor, peștilor...! Unii se pretind îndrăgostiți de ceva, de cineva... dar nu leapădă deloc sinele, nici limbajele comerciale, nici nu acceptă ideea de a fi taman ei sacrificați pe altarul propriei iubiri, mereu altul să fie sacrificatul, ei doar să-și etaleze capacitatea compasionantă, prezumția de milă a eului bicisnic... Unii se pretind salvatori, apărători, deschizători de drumuri prin colbul cosmic al secundarelor, zburdând pe cadranele pe care ...nu locuiește nimeni. Unii rabdă. Rabdă sfințitabil. Rabdă filozofic sau laș. Rabdă buimaci sau inconștienți. Nimicul crește umflat de maiaua unui ev al egoismului triumfalist... Gata, am dezromânizat destul aici limba română, forțând cuvintele să exprime lehamitea industrializată, aditivată plenar, cosmetizată cu un lustru menit să vă ia ochii și să nu vi-i mai dea înapoi... Viciile și virtuțile ar părea mereu aceleași ca o garanție a veșniciei umanității, dar, sau însă, un progres nu-l poate ignora nici măcar dracul... nici Cerul care a devenit ateu în ceea ce ne privește, nu mai crede în noi așa cum am pretinde... Pe fondul acesta cotidianizat cu derivele ample... este un imens câmp pe care se poate cultiva marea literatură... dincolo de a vedea în actul scrierii un viciu sau o virtute. Dacă nu iubești oamenii, viața, Cerul, plusul, sacrificându-i-te, și stai atent doar la ordine și dunga impecabilă de la pantaloni sau reflexiile rochiei în oglinzile destiniace... nu scrie, nu mai scrie, uită că ai învățat să scrii, blestemă-ți învățătoarea... îmbogățește-ți paleta de vicii și virtuți credibile, amalgamabile supușeniei față de zeul ban. Spiritul este pentru iubăcioși, fiindcă nu poți iubi cu splina sau nara stângă, fără să iubești întâi cu sufletul care te va dezvicia, dezvirtutiza... Literatura fără spirit este o fotografie voalată a unui nimic impecabil. Un bun exemplu este acest text, confirmat de multe altele scrise de același eu.

Arunc cu pietre-n balta sorții, pentru că și invers Vicii și virtuți amalgamabile...

de Valeriu dg Barbu Dezordine, ca și cum ordinea ar fi un atribut dizuman, sau dezumanizant, precarietate crizoidă, sau sunet monocord auzit înfundat de jos în sus... snobism colectiv, când fiecare capătă un strop de inspirație sau un bănuț mai ales, amândoi fiind cheltuiți pe imagine cu un entuziasm precaut, bănuind în orice, musai și cel puțin, o conspirație. Au loc goliri, catharsis-uri, kenoze, fiecare având obsesia acontemporaneității unui prezent de altfel refuzabil, lăsându-se acaparați virtualnic, rămânând ici-colo doar niscai breșe strâmbe pentru plasmarea clipei trăibile oportunismului beteag, jargonismului de unică folosință - acesta căzând brusc în dicționarele de arhaisme odată cu numele și prenumele jargoniștilor - ...o fugă din real, împinși ca spre cine știe ce tabără de refugiați, prin mediatizobârfelnica producție industrială a cojii groase și false care îmbracă prejmele numite so-cie-ta-te... Tentație tentativistă, absurdism, sufixizare, zone delimitative halucinant, psihoze proaspete, revoluționism searbăd, lipsind viziunile, și conservaționism gospodarnic sub preș, generaționism nesimțitabil care nu pretinde elasticizarea intențiilor cât lenea înțelepțoasă pe gologanii altrui - părinții – gologani preferabil din ce în ce mai mulți și nemeritați nicicum... un strop de hărnicie pripită și disipată spontan ca un fum subțiriu, debil și o firavă nevoie de a părea cumva inutil de cult, dotați de o memorie fugitivă mai mult decât vitezele actualismului confuz și deziubizant... Tribalismul se coagulează straturi, straturi, din nevoia de apartenență la ceva, chiar și fără iubire. Unii se pretind vegani, protejând fauna... dar plantele... de ce să le mâncăm? Doar și ele sunt viețuitoare, pe acestea de ce nu le-am proteja, nu

Anul I, Nr. 9/septembrie 2013

Negru pe Alb

Mi s-au oprit cascadele-n uimire. Duc iar pe umeri stele fără glas. Se mută tot amurgul în privire Când înspre „fără noi” mai faci un pas…

Aura Popa

Înserări desfrunzite

Încă...

A desfrunzire-mi ţipă înserarea Şi-a timp desculţ în ceasul neîntors. Un matelot timid îngână marea În luntrea arsă-a gândului netors

Îmi reazem de noapte pornirea nebună De-a-ţi umple văzduhul cu ploi de rostiri. Pe umeri de frunze vin stele s-apună. În rai de iluzii se-adună trăiri

Din niciun caier de lumină caldă. Dinspre rostiri n-adie niciun vânt Şi-n ape de-ntuneric iar se scaldă Toţi paşii setei mele de cuvânt.

Cu faţa întoarsă spre soare-răsare. Verigi de migraţii strâng laţul de zbor Şi-n fiece scâncet sau mers prin culoare Citesc printre rânduri al toamnei izvor.

Legat de ţărm i-un curcubeu de teamă. Mi-ascund cărări de ploaie în nisip Când stoluri de surâsuri mă tot cheamă Să-mi şterg încrâncenarea de pe chip

Atâta risipă de plâns mă-nfioară Chem îngeri pe nume şi-alerg înspre „noi” Dar stoluri de umbre mă ţin, mă-nconjoară Şi-acoperă drumul cu praf şi noroi.

Şi să m-opresc să număr valuri care Aduc pe maluri scoici de întrebări Fără răspuns. Din perle de-ntâmplare Să-mi fac şirag şi să le-agăţ de zări.

Îţi reazem de noapte pornirea nebună De-a-ţi umple văzduhul cu ploi de alint. Mai tac o poveste. Vom fi împreună Un veac şi-o secundă. În alt labirint…

A desfrunzire-mi ţipă înserarea Şi-a timp desculţ în ceasul fără noi. Un matelot timid îngână marea Şi leagănă tăceri pentru-amândoi…

Înspre „fără noi” Daniela Toma

Duc iar pe umeri stele fără vlagă Păşind pe nori de zâmbet resemnat. Numai tăcerea mi-a rămas întreagă. Un singur gest păduri a retezat, A adus ploi şi vânt de-amărăciune, A ascuţit tăişuri de cuvânt Şi-a mărunţit povestea. O genune A înghiţit tot zidul de pământ

Când vorbesc în numele meu

Pe care iedera iubirii noastre În fiecare vis se căţăra. S-au deşirat eşarfele albastre De cer senin. Când zborul aiura

se întâmplă la orice naştere să nu reuşim să deosebim asemănările 10

Anul I, Nr. 9/septembrie 2013

Negru pe Alb decât după şapte ani câte şapte trecute cifre roşii din fericirea de scurtă durată şi dacă nu ne aflăm destul de limpezi într-o zi de luni e pentru că rugăciunile în exces ne-au condamnat la mare distanţă, au învăţat să întârzie chipul cel mai frumos de femeie după bunul plac zămislit de Adam din încheietura şarpelui iar dacă toate acestea îţi amintesc cine a scris primul cuvânt dintr-un poem de singurătate să ştii că semnele încă trăiesc cu aceeaşi discreţie în fiecare cantitate zilnică de cerneală neagră cu care nu am scris decât la întâmplare numele nostru propriu

Sonet – despre începutul sfârșitului lumina-mi scade, timp e la crepuscul mai văd copacii aplecaţi pe stradă mă strânge clipa cu un nod minuscul noaptea se-agaţă, dar nu vrea să cadă la răsărit sfârşitul mi-i aproape nu vreau să vină şi-s bolnav de frică mai lasă-mi ochii scânteind în noapte că geana lor lumina nu-mi ridică scurtăm distanţe ucigând secundă cum Chronos muşcă ucigaş din timp îşi mai ucide fluviul câte-o undă, mai moare-un zeu, acolo, în Olimp mi-e somn de tine, pe final de eră şi te respir ca aerul în seră…

Adi Filimon

Poem neterminat (dă-mi voie să tecontrazic) pentru că sunt om întreg nu cresc jumătăţi de vârstă în colţul ascuţit al ochilor şi dacă m-ai frânt din coasta ta, lumină te-am aşezat lângă focul păcatului de mai să-i simţi arsura în sângele tău, s-o ascunzi în tine măcar încă o toamnă

S-ar putea să greşesc, dar cred că după viaţa aceasta, noi doi vom fi doar noi. s-ar putea să mă-nşel, dar cred că peste o sută de ani tu vei fi o planetă, eu un fir de praf. poate mă-nşel, dar cred că pe planeta aceea vor trece nesfârşite drumuri de piatră, vor pulsa în ritmul inimii toate stelele şi, negreşit, cerul va fi ziua argintiu şi noaptea gris perle. s-ar putea să mă-nşel, dar cred că iarba va creşte de sus în jos, roua va cădea abia seara în pahare cristaline, spaime micuţe

următorul cuvânt a rămas suspendat în aer doar femeia îl mai rosteşte uneori ca o rugăciune în pragul uşii sau ca un blestem ce-a împărţit lumea în două doare al naibii ieşirea bruscă din finalul schimbat al acestui poem de buzunar

Anul I, Nr. 9/septembrie 2013

Negru pe Alb vor bea şi vor cânta înghesuite la mese. s-ar putea să greşesc, dar cred că peste o sută de ani tu vei fi un potop de cuvinte în limba unui neam de oameni înalţi cu frunţi zdrobite de pintenii cerului. sau poate numele tău va fi un dangăt de clopot în pieptul cuiva, poate va însemna aer, foc, poate apă, nu ştiu… oricum tu vei fi nemuritor, iar eu mă voi întoarce din nou pe pământ.

înghesuite, bla-bla-bla, într-o copertă gris perle. poetul nu pare plecat, e mult prea încântat de victoria lui; îi tremură mâna şi nu înţeleg de ce îi e frig. şi tot un nimic adun între pleoape, o lacrimă nu e mare lucru, o lacrimă nu e mare lucru deloc, e banală. mi-ar plăcea s-o aud cum se rostogoleşte pe coperta gris perle, cum se strecoară, ca un vis frumos, în somnul poetului.

George Gîtlan

Poate ar fi trebuit să îl iert străinul acesta cred că e sufletul meu. îl văd cum se strânge lângă perete, trăgându-şi ţoala ruptă peste genunchi, degetele zdrobite în uşă i se umflau ca un apendice bolnav. suflă greu peste cadavrul clipei din urmă şi pune un strat de întuneric între celelalte, mai vechi, ridicând ziduri din ele. ce gri frumos se plimbă printre degetele mele! mi-e milă de străinul ascuns în umbrele reci; poate greşisem când îl alungasem, poate ar fi trebuit să nu-l bat, poate era bine să-l culc lângă mine, în pat… îi tremură haina ruptă-n spinare şi-l doare ochiul fără pleoapă, cel care sta veşnic treaz şi care vedea ce eu nu vedeam. poate ar fi trebuit să-l iert când m-a îndrăgostit, când m-a otrăvit.

Strigăt la lună fir-ar mama ei de viață sunt zile când aș îmbrățișa moartea cu toate cuvintele mele strânse nod în gât să mă eutanasieze și pe mine careva promit că n-o să mușc nici măcar n-o să latru iar dacă o să schelălăi un pic nu cumva să vi se înmoaie inimile cine știe poate că tăcerea de după n-o să va tulbure prea tare liniștile...

Propunere (in)decentă hai să ne împerechem cuvintele cine știe poate vor face casă bună și copii frumoși îi vom crește împreună de la literă la cuvânt de la cuvânt la vers până vor ajunge poezie să ne țină de cald atunci când bătrânețile vor ninge peste noi

Gris perle de la un timp îmi place oraşul. zilnic mănânc din trotuar, pas cu pas, cenuşa paradisului meu e ascunsă sub haina nefericitului poet, băutor de alcool. de la un timp alerg prin oraş după kilometri de cuvinte,

Anul I, Nr. 9/septembrie 2013

Negru pe Alb frigul iernilor așternute în vers alb peste oasele noastre reci viscolind a moarte

Erezia optimismului fatal Ca orice utopie Citadela Binelui Absolut are toate porţile ferecate Pe câmpul de luptă din jur Te (z)baţi cu tine însuţi pe viaţă sau pe moarte Nu mai contează um bra aproapelui sau discreţia îngerului de pază Sunt tolerate în cuşca fiecărui indi vid Castrată omenirea a tras jugul evolu ţiei pe dreapta Cu tot cu riscul amenzii pen tru bruiajul muzicii sferelor de influenţă Peste tot şi toate se înalţă zidurile triumfale ale tăcerii Pe orice tarabă se găseşte în exces viitor la preţ redus Grăbiţi-vă să lichidaţi Condiţia umană e pe ducă

Argumente (fiind) poezia mi se trage de la tine ca o boală a crescut în mine de mică odată cu iubirea vezi tu lumina aceea lumina aceea care zgârie adânc întunericul e semnul existenței noastre urma pașilor regăsiți în doi...

Locuiesc în oglindă sau erezia eului bine temperat

și nimeni vreodată nu va putea spune că n-am fost

O maimuţă o pasăre şi utopia de serviciu au încins o horă Taman pe tapşanul din faţa sufletului Dacă nu v-aţi dat seama pri viţi în prima oglindă N-aveţi cum să vă înşelaţi Acolo vă puteţi întâlni şi cu cele mai cunoscute fantome ale mele Ultima e o lacrimă cât Universul Azi mă mulţu mesc totuşi c-un colţ de pâine slab iluminat Mănânc şi dansăm Eu maimuţa şi pasărea

iată dovada

Costel Zăgan

Boris Marian Mehr Black and white Doamnelor şi domnilor Limba Română este mortală

Omul are multe păcate, prostia, minciuna,ura, hoția, dar cel mai greu păcat din toate e bătrânețea, crede-mă, Mia. Ucideți bătrânii, prea-s peste tot, Dați cu pietre în ei, izgoniți-i, Regele clipei e un nepot, Astfel gândeau probabil și sciții. Doamne, e fericit cel cu duhul Sărac lipit, cu forță de taur, Înțelepciunea nu este scutul, E doar rugină, nu este aur. Numai stejarul și broasca țestoasă Prind câte-un secol, două, mai mult, Trece mulțimea urlând glorioasă, Capete rase, creier de struț.

Ajuns în această lume cu mandat de aducere Îmi recunosc vina Sunt român din tată-n fiu N-am cum să ies din această închisoare Limba Ro mână Libertatea mă sufocă Excelen tă remarca dom` judecător Că toată ziua-bună ziua Îmi dau aere de latin sadea Da recunosc Am geniul inimii vorba lui Nietzsche Adevărul meu umblă gol-goluţ ca şi România Patria mea mortală

Anul I, Nr. 9/septembrie 2013

Negru pe Alb Gigantică talpă pe-un vierme gingaș, Dovleacul gândește gălbui- nărăvaș, Cuvintele vin din adâncuri de ape, Când lumea e plină de acte și fapte. Lasă țânțarii să se înfrupte, Paguba-i mică, nu merită lupte, Pune și miere peste arsură, Orice durere mai scade din ură, Lasă liliecii să-ți intre în păr, Fii cu șacalul frate sau văr, Mișcă-te repede, rupi pantalonii, Doar vei ajunge unde-s dublonii. Ugerul caprei e mic, ia o vacă, De nu te ia tăurașu-n tărbacă, Nu lăuda maimuța când râde, Pot fi deștepte, pot fi și hâde, Când te trezești, ia Speranța , de-i goală, Fă-i doi copii și trimite-i la școală.

Cu sfiiciuni de toamnă , cu șfichiul iernii treci Prin orișicare dramă, lunatic mai petreci, Ai calul chiar în living, bei vin cu un pocal, Ogorul pleacă-n mare, iar tu ești doar un val, Bețiv ca ultim faun, renasc în ghiocei, Când ultimul prieten e primu-ntre mișei, Te-ascunzi într-o cămară, cu lama tai din vene, Iertați sinucigașii, mai au și ei o lene De a trăi în plină și zarvă și tumult, Ei pot muri de teama că e tavanul scund, Bătrânul Will nu-l știe pe Freud și nici pe Jung, În travesti Krimhilda devine Kunigund, Ucide noaptea ziua și ziua moare-n ea, Noi nu avem nici arme, amice Jim, colea, Să tragem gloanțe oarbe în corbii dominanți, Piratul Barbă Neagră nu are ceas , nici lanț, i-au violat iubita, se-ocupă de incest, așa e Will, bătrâne, doar vorbe fără rest.

Mila

Cristian Pop

Mila egal 1600 de metri și ceva, Mila în viață – nimic, o vrabie strivită, Mila chirurgului, a judecătorului, A călăului, a leului, mila, am uitat-o de mult, Cică umilește, să fii tare, să fii dur, ei și? De șaizeci de ani nu am plâns, ei și? Să scrii cu o mână uscată, cu o inimă inexistentă, Dar mâna uscată a înverzit și a înflorit, Mâna leprosului, celui ce are i se va mai da, Celui ce nu are i se va mai lua, feed-back, Uniforme colorate cu stropi de sânge, ca niște decorații, O femeie voia să fie seducătoare, au împușcat-o, Îngerul I-a spus Domnului- Să nu-l faci pe om, Va fi crud și viclean, va încălca toate poruncile, Copiii mâniei? Nimic nu e atât de crud, dar poate fi. Totul durează mai mult decât crezi, chiar și viața. Viața fără milă nu valorează nimic. Se revoltă iubirea. Judecați-mă, sunt aici.

Provocând umbre, aş fi un ceas solar anonim Omul complet e făcut din doi, pentru o rezervă de iubire. Angajat în lupta cu mai puţin-omenescul dârdâiam de frică, de lipsa puterii unei iubiri cariate. Tăcerile ni se certau cu glas tare. Am zgâriat cu piciorul locul unde lumina şi întunericul se mângâiau spunându-şi intimităţi. Într-o invazie a nopţii întunericul făta pui vii, vizitaţi uneori de lumină. Pentru momentul venirii tale Doamne mi-am lăsat braţele deschise, oricui. (Eu nu mai aveam lacrimi nici cât să-i spăl un picior.) Viaţa... e-un cadou crucificat în fundiţe, în care se-aude probabil... un ceas.

Baladă balcanică Aseară poștalionul aduse-un dicționar, Avea numai o poză și-aceea în chenar, Ce dicționar e oare, o fi un negru corb Care se tot foiește pe piață și e orb? Mă-ntreabă amerindianul de mai trăiesc, mai știi? Inexistența , sigur, te poate ferici, Nici tu dureri de spate, nici temeri, scrii pe nori, Iar norii te ajută să luneci ori să zbori,

Anul I, Nr. 9/septembrie 2013

Negru pe Alb spunând că ea o să-mi arate calea. Eu oscilam între nebunia descoperirii şi plictiseala armoniei. Fericirea, era doar momeala ce mă ţinea în cursă. S-ar putea spune că m-am obişnuit şi cu asta. Mi-am luat sufletul în mâini ca pe-un rest de pe tejghea şi am cerut lui Dumnezeu un suflet nou.

Neuitarea Oftez fără zâmbet în oraşul tău, iubito, cu spaime-atârnând printre blocuri, drumuri ciobite, oameni-subsoluri, pe scări de incendiu bântuiau trupuri bolnave, aşteptau... o-ntâlnire cu timpul. Doar o coajă de prescură-nvechită în mâinile ce-ar ţine măcar pentru o zi, un timp calendaristic fericit. Nu-ndrăzniţi să gândiţi!? E-un vis perisabil contagios! O caldă durere dementă! O linişte mută de-armonie stricată! Un timp adormit de secunda otrăvită! Dar Timpul... apăru de mână cu Adevărul ca doi preşcolari tensionaţi, ce nu-şi găseau şcoala... şi trecură printre noi ca un arici imens fără ochi şi un trol mai mic fără gură. Ca o gorgonă mamă-şerpoaică şi-o pitică fiară pocită.

M-a închis într-o mănăstire de maici! Mulţumesc Doamne.

Anca Cecilia Potinteu

Adevăru-mi tăiase calea... nereuşind să-i implor Timpului: Uitarea !

In(di)vizibil m-am trezit cu unicul gând de a arunca umbra la groapa comună, dar iată că și azi o pieptăn frumos și o aranjez lângă drumul de ieri. acolo o s-o găsești iar, amestecând zâmbete, hrănind păsările cu cioburi, cu pumni... pe partea dreaptă mi-au amorțit cuvintele însă, bolnavele, abia se mișcă, nevăzute, nesimțite și dor. căsuța lor galbenă, rotundă, s-a-nvelit cu margini strâmbe de căldură... n-o mai zăresc. nu se mai văd armele cu care pornesc la drum, la drumuri, firul de păr roșu s-a dilatat maxim, din toate ispitele a rămas pielea, arsă, ochiul, ochiul meu a apus cuminte pe spațiul gol dintre da și poate, limba, limba îmi desenează elefanți zburători prin aerul tău calm, cald,

Despre un suflet nou Într-o lumină aproape solidă, sărutul meu îți reda glasul unui copil pictat pe faianţele Casei Poporului. S-ar putea spune că eram obişnuiţi cu asta. Dialogul tău cu fraze colocviale că nu trebuie să fac nimic decât să trăiesc, nu m-a ajutat să trec peste muţenia noastră, asta fiind o moştenire de familie. S-ar putea spune că eram obişnuiţi şi cu asta. Era un mizilic să-ţi arăt zilnic sufletul; abia după ce l-ai tăiat în felii transparente ai zis: are ochii amputaţi, e prea transpirat, i-au căzut toate frunzele… şi-n el, e-o sărăcie lucie! Apoi m-ai aruncat într-o altă femeie,

Anul I, Nr. 9/septembrie 2013

Negru pe Alb mâinile, unghiile le-am scos de mult, au plecat fericite spre alți pești...

le-a implantat un sertar cu numele meu. Acolo, prudent, în albastru, fericiri de toate felurile își schimbă ploi.

într-un sfârșit, am aterizat pe o insulă pustie, condamnați să ne auzim doar pe noi, fiecare separat... „scoate-ți inima!” spui, „n-o să mai ai nevoie de ea...” „nu... ”, mă dezbrac eu, cu un singur gest... „dar norii, norii mi-i lași?” „fă ce vrei cu ei” , zici albastru și-atunci eu trag pătura până aproape de bărbie, să nu se vadă, să nu se vadă, implozia insulei, pitica albă, oricum în curând n-o să mai fiu, n-o să mai fiu...

Nu-ți face griji, pe celălalt mal, aripile, zâmbetele, mâinile mele au o viață a lor, nu foarte grea, împletesc și frâmântă la fabrica de nori, și-n part time mângâie, în lipsă, clipe.

ancontologii (1) după povestea de azi-noapte, știi bine, au început să mă strige de pe celălalt mal iubiri, idei, fantasme colorate, împăturate, cernute, mă strigă din cuiburi, eu îmi pun mâinile amândouă la urechi și strâng, ai înnebunit, mă întrebi, ce-i cu tine mă nasc, îmi dau eu brusc seama, mă nasc și e al naibii de greu, am variante, pot să fiu lucru, ochi sau o ploaie, mi-ar plăcea un ceas să mă distrez contra-cronometru, așa mi-aș ascunde tremurul secundei, brațelor ele, iubirile, râd de mine, bazându-se evident pe instinctul matern pun un picior înapoi și mă țin de amurguri simți cum te iau de mână? părul meu e moale, auriu taci, îmi zici, umbrele stau de pază, mai bine ascultă, privește... te du... mâine o să-ți mângâi obrazul, dincolo de concretul arămiu.

umbra mea îmi dă ultimatum: ori te vezi, ori rămâi a mea, pe veci, să știi!

Două fericiri aproximative Ai pornit de la revoluție, drept-aplecat, îngrijitorule de lei... Cu o răzvrătire cuminte, așezată liniar pe un umăr, semnele toate ți-au cusut aripi domestice, de arhanghel. Să zburăm prin miere! ai spus, aici nu ni se poate întâmpla nimic rău... Nu sunt curenți, ape, nori. Cu timpul, ți se vor întoarce și ție zările, scările și tot drumul de frunze ruginite. Ai construit palate, strâmb-sugrumat, alergătorule de vise... Cu semi-zâmbete machiate, șerpuite în meta și inter, semănai ne-iubiri pe margini pietruite de vieți, desenai... Să tăcem ! șuierai întunecat, lunile stau la pândă iar! Tăcerile sunt preferatele lor, pe ele își construiesc simfonii și programe, poduri, revărsări, înnodate stilistic.

Elena Vornicescu

M-ai întâlnit lângă ziduri, pieziș-alintat, vânzătorule de cer… Hai să vorbim despre mâini ! șopteai, prelungiri nervoase ale porților ! Dar știi, mai făceam uneori pe grozava, palide desfășurări de forțe, cine ți-a sculptat mâinile, cu secrete doruri fumurii, himere,

Nu mai știm... Ne rupem din noi, din piatra destinului; cu ceaţa pe faţă, 16

Anul I, Nr. 9/septembrie 2013

Negru pe Alb în umbra pelinului... Cu bezne la glezne... Ne rupem din noi, din uitare , din frigclipa se face o zi în zodii de ţipirig. E un ceas de pripas? În sânge e har, în gleznă-i doar chin şi tot ce-am iubit departe-i, străin... La hotar, cine-i far? Nu ştim de mai ştimpe talger de cântar, dacă-n piatră-am rămas sau zidire de har... Nu mai ştim ce să ştim...

Romita Mălina Constantin

inima mea se crede fericită și dacă tot risipesc îmbrățișări am ales să ating orbii până aproape de explozie apoi să miros ploile cu care trecem în altă zi cineva ne-a ascuns în clopotniță și ne tratează cu vise pulpe de dumbravă la hotar cu fruntea se îmbată cu mir când am să învăț desferecarea am să dau alt nume fluturilor poate acolo e poarta prin care pot afla secretul lumii

Fără culoare Fără de culoare sunt eu. Zorii destramă întunericul până la schelet; o lacrimă-n lumină împietreşte, un zâmbet de zeu. Fără de culoare sunt eu. Ochiul minţii împinge la margini nisipul, Îndepărtând mărăcinii, pustiul. Privirea-şi ridică fruntea Sub poveri cârcotaşe mereu... Fără de culoare sunt eu. Întunericul cuprinde umerii mei; trântind uşi, tristeţea mă sfidează... într-un gând mărunt...abătut sub pleoapa ochiului meu... Veghez un miez de noapte obosit... Fără de culoare... Mă veghează Dumnezeu.

cuvintele mele încă trăiesc de câte ori ne vei ucide mă vei iubi pe dinlăuntru și pe dinafară înainte și înapoi în flux și reflux continuu până când nimic nu va mai fi cum a fost până când nimeni nu va putea ști de unde ai început și unde ne sfârșim ai să treci prin mine până când facerea și moartea plutesc în tine și ai să mă rogi să îți opresc inima pe limbă ca să o sărut în fiecare vocală și consoană ce zvâcnet iubitule ce gol absolut sunt aici și totuși nu mă poți atinge mâinile mele croiesc în tine primele haine de bal ce năvalnică primăvară te adaugă 17

Anul I, Nr. 9/septembrie 2013

Negru pe Alb ce tandru și sălbatic mă lipesc am să te înving cu umplere suntem prea frumoși ai să strigi și nu te pot cuprinde

dacă pleci neschimbătoare tălpile se vor încețoșa fără să îngăduie umerii

cum îți tremură bărbia și cum mă picuri de parcă florile și copacii și casele nu pot trăi fără suflarea mea am putea fi două distanțe într-un punct am putea recompune soarele

ține ochii deschiși în exil fiecare mișcare a mea împădurește niciodată n-am fost mai femeie ca acum

ne vom iubi deopotrivă în lumină și în întuneric și ai să mă aștepți ca pe un blestem dulce ca să te am în panza de păianjen

Poetul de lângă noi Romita Mălina Constantin – autoprezentare –

din povestea noastră nu vor lipsi oglinzile ai să te întorci și ai să pleci prin ele până când vei inventa un dans cu pași din ce în ce mai rapizi

Nu sunt o femeie cu picioarele pe pământ. Și ce dacă! Cerul meu e reglabil și pot să îl aduc aproape sau pot să mă înalț nopți întregi după el. De fapt, din gleznele mele, zeii și-au făcut papirus unde și-au scris poemele, rochița mea are cea mai lungă trenă pictată cu vise și dacă stau să mă gândesc bine sunt departe de a ști să merg ; Am aripi de lumină. Sunt doar o creatură obsedată de strălucirea grăuntelui de aur din interiorul nepătruns de alții... Câteodată stau și mă gândesc (doar câteodată) dacă mi-ar place să mă dezgroape cineva prin cine știe ce biblioteci virtuale și să spună; ,,Wau! Pe vremea aceea încă se mai purta inima în palme și se arăta fiecărui trecător strigând;Uite ce inimă am eu!'' Hmm!.. și moda asta se numea Poezie...iar apoi să nu am de lucru și să încep a scormoni straturile până aș găsi drumul sângelui... Iubesc viața! Nu sunt o femeie cu picioarele pe pământ! Am urechile agățate de gândurile lor. Sunt făcută să înțeleg realități multiple și am abonament pe ruta Iad-Rai și invers.

suntem suntem mai mult decât știi suntem pacea și războiul ei iubitule

eden dacă m-aș putea așeza pe pământ fără să-mi leg urechile de poalele norilor să uit apele curgătoare sub căpătâi fără să-mi fie frică dacă cineva prăvale deasupra neputincioase nopți simt că te apropii după felul cum roșește luna dacă ne-am ucide cu dragoste începând cu rădăcinile să ne mângâie moartea să ne terminăm timpul așa cum se evaporă închinăciunea după duminică învață-mă să mă aprind după forma seminței tale molipsind degetele în laptele munților mei

Absolut niciodată stațiile nu sunt aceleași, iar drumul nu are aceeași lungime; de aceea uneori mă izbesc la cap de văd stele verzi. . Și ce dacă! Important este că știu să zbor! Și dacă vreau cu adevărat chiar știu cine sunt!

dacă vrei să mă uiți dormi lângă mine fără să miroși văzduhul 18

Anul I, Nr. 9/septembrie 2013

Negru pe Alb

pleca la orice oră a zilei şi nopţii, pe când el era legat locului şi nu putea ieşi din odaia lui. În dreptul casei, motorul se opri brusc. Aproape că îi încetă şi lui inima. „Cine o fi venind la mine?” îşi mai spuse, în timp ce cineva bătea în poartă cu putere. „Se vede că s-a stricat iar soneria, dobitocii iar nu nimeresc butonul!” El voi să strige, să deştepte pe cei din casă, pe cine însă? Un acces de tuse puternică îl apucă şi fără de putere se resemnă cu privirea alunecând pe întunericul ferestrei, ca de fiecare dată. Cumnata lui intră repede în odaie. Buna femeie n-auzise bătăile din poartă, doar tusea cumnatului. „Tuşeşti Micle? Păi negreşit, dacă ţi-am uitat fereastra deschisă!” Apoi, firesc, se îndreptă spre ea şi o închise. „Lasă fereastra!” îi zise Micle, fără putere în glas. Nauzi că a venit cineva şi bate în poartă? Sau mi s-a părut?” se opri el speriat, temându-se că nu o fi nimeni şi că numai lui, în fantezia-i aprinsă, i s-a părut aşa ceva, ceea ce ar fi fost un semn fatal. Dar cineva bătea, întradevăr, din ce în ce mai tare, în poartă. „Da! Da!” se agăţă bărbatul de o speranţă pierdută a amintirilor lui. „Cine să fie!? Vezi cine-i, nu mai zăbovi, cumnată, dute şi deschide poarta! Du-te, te rog!” mai mult gemu el, nerăbdător. Femeia se duse, ca să nu-l supere şi lăsă lumânarea aprinsă la căpătâiul lui Micle. În clipele de aşteptare, ca din senin, câteva vorbe rostite de o voce tânără ce-i aducea aminte de o altă viaţă parcă, răzbătură în odaia lui: „ Bună seara, tată!” Din uşa camerei îi zâmbea un chip de femeie sau de înger, de adolescentă şi de bucurie în acelaşi timp. Era chipul Floricăi, chipul copilei lui, a mezinei, de care se despărţise cu prea mare uşurinţă. N-o mai văzuse de multă vreme, de când plecase cu mama ei şi cu frăţiorii, desculţi, alungaţi, fără milă, în miezul copilăriei, lăsaţi în voia sorţii, chiar de el. Era pe-atunci o copilă, pe când acum, o frumuseţe orbitoare. Se ghemui în el instinctiv, muri puţin în suflet şi nu ştiu cum să-i zică. Voi să se ridice puţin de la locul lui şi trupul suferind nu putu. Dar, imediat, fetiţa, încă fetiţa lui de altădată, îi veni în ajutor, observă efortul şi se duse lângă el, îi apucă obrajii în palmele ei albe: „Nu te deranja!…”. „Mă simt obosit!” şopti cu greutate Micle. Era pentru prima oară când nu mărturisea că este bolnav. „Dar, poftim, fata mea, şezi aici, lângă mine” Simțeam că ai să vii! Înainte de sărbători trec sfinţii, câteodată chiar şi Dumnezeu, pe la cei necăjiţi şi singuri, nu-i aşa?” Copila era plină de viaţă, parcă gusta viaţa prin toţi porii ei. Şi Micle o privea mereu. Se simţea bine, nu mai tuşea şi nici nu mai simţea junghiul de sub coaste. „Sărut mânuţele tale c-ai venit la mine! Nicio-

Uneori trec sfinţii chiar şi Dumnezeu pe la cei amărâţi şi singuri de Gheorghiță Mocanu În odaie, singur între patru pereţi, cel ce altădată se credea a fi zmeul zmeilor, îşi plângea blestemul faptelor sale. Dorul de a fi iubit şi sentimentul sublim de a fi părinte nu l-au părăsit niciodată, dar azi, târziu şi la apusul vieţii s-ar fi putut spune, devenise mai practic, în lupta crâncenă pentru trai. Acum, fiecare floricică, fiecare colţ încântător de natură îi aducea aminte de copiii lui pe care îi alungase, şi, când zărea unul pe uliţă, îi admira cu duioşie şi cu lacrimi amare de remuşcare chipul, mersul, firea, iar pieptul i se sfâşia de durerea că niciodată el nu va mai avea un copil în casă. Nici măcar boala cea grea care îi sugruma viaţa, care îl chinuia de ani de zile, nu putuse să-i nimicească în suflet acest simţământ al iubirii. Blestemul îl zdrobise cu totul, îi luase orice putere, orice voinţă, orice energie, dar dorul nebun după copiii lui, după o inimă de copil care să-i mângâie singurătatea era acum mai înflăcărat ca niciodată. Simţea, acolo în inima de care nu prea ţinuse cont, un vierme, mai rău poate decât boala. Se căina, se blestema şi se ruşina amarnic în târziul trupului său şubred pe care abia acum îl observa cât de nevolnic este. Toate aceste gânduri treceau prin mintea lui, pe când stătea nemişcat pe patul de scânduri, în faţa ferestrei deschise. Aceeaşi imagine, aceiaşi copaci, aceleaşi frunze. În fiecare dimineaţă de toamnă număra frunzele vişinului din faţa ferestrei, iar acestea erau din ce în ce mai puţine. „Aşa se duc şi zilele… Niciodată nu-mi va mai fi dat să gust din adevărata plăcere a vieţii!” venea din adânc suspinul, iar lacrimile curgeau şiroaie pe obraji. Şi se gândea, din ce în ce mai stăruitor, în ce parte a cimitirului va fi mormântul lui. Era târziu de tot, când se înnoptase, Doamne, aşa deodată? – dar chinurile trupeşti şi sufleteşti nu-l lăsau să-şi ia privirea din fereastră. Luna, ascunsă în dosul pădurii, se înălţa pe bolta cerească fără să mai ţină cont de el, de visele lui – oare le-a avut cu adevărat, vreodată? – şi de remuşcările lui. Din depărtare se auzea jeluirea unei cucuvele. „Mă cheamă!” îşi zise. Şi, deodată, ca din senin, în tăcerea adâncă, se auzi în depărtare huruitul unui motor. Se apropia din ce în ce mai mult. Bolnavul se întreba cine poate să fie musafirul de pe drum la o oră aşa de târzie a nopţii şi, melancolic, făcu o comparaţie între acel călător ce se mişca liber, fără să-i pese de nimic,

Anul I, Nr. 9/septembrie 2013

Negru pe Alb dată în viaţa mea nu am fost atât de fericit şi de mulţumit ca acum! Oh, sufletule, sufletule, unde ai fost până acum?…”. Timpul trecea repede, ca orice timp de vizită şi el încerca din toate puterile să ţină clipa în loc, să nu mai obosească şi să nu adoarmă. Când se despărţiră, voi cu orice preţ să-i sărute mâna. Nu înţelese, totuşi, de ce domnişoara încântătoare purta rochie neagră. Din prispa casei răzbătură, cu tărie, vorbele cumnatei spre odaia lui. „Nu-i nimeni la poartă Micle! Ce-oi fi auzit, numai tu ştii!” Apoi se lăsă o tăcere lungă şi un ger cumplit. I se părea că o sanie luminoasă, trasă de reni albi, a trecut pe uliţa lui şi n-a oprit…

- Păi, asta e, tot cu ea, cu politica… Nu pot s-o las, fratele meu, nu pot s-o las! Vomit şi caut… vomit şi caut… asta e… - Şi? La experienţa ta, vezi ceva, speranţe? - Odiosul… - N-am înţeles! - Ascultă la mine, notează şi bagă la cap… odi-o-sul! - Nu, asta chiar că nu se poate! Şi mai ales, nu se poate ca tocmai tu… - Ascultă la mine, Odiosul ne salvează… - Păi n-ai zis tu, tu cu guriţa ta, la toate întâlnirile noastre, chiar şi la înmormântarea lui Gorecomunistul, că nu mai vrei la comunişti? - Am zis! - Şi-atunci de ce, măi, Mirică, îl vrei tu pe Odiosul, mai ales că, aşa cum ştie toată Planeta asta, a fost şi împuşcat? - Uite aşa, de-al dracului! Vreau o dictatură serioasă… - Mirică… - Taci! O vorbă să nu mai scoţi. Sub Odiosul tremuram toţi, mă, dar toţi, inclusiv comuniştii… Era un dictator autentic. Avea măreţia celui care ştie să poruncească! Bă, bă, fratele meu, sub Odiosul simţeam frica în oase, simţeam teama în suflet, ştiam de unde până unde avem drepturi şi obligaţii, ştiam la cine să dăm bacşişuri, la cine plocoane, la cine să ne închinăm, la cine să ne rugăm pentru viaţa noastră, pentru viaţa alor noştri, aşa cum era… Sub Odiosul, bă, nenorocitule, aveam demnitatea supusului adevărat! A supusului care ştie că nu are alternative, că nu are alte speranţe, că nu are motive să viseze, că nu are cine să-l asculte dacă ar vrea să spună şi el ceva, indiferent ce… Mi-e dor, mă, cretinule, de bancurile cu Bulă şi cu învăţătoarea, de micile noastre şotii politice, de vocea Europei Libere şi de compătimirea celor din lumea bună. - Mirică… - Taci! O vorbă să nu scoţi! Decât umilit ca azi, mai bine compătimit ca ieri, decât minţit şi batjocorit ca azi, mai bine „izolat” ca ieri… Ştiam ce aveam de făcut, ştiam de cine să mă feresc, ştiam la cine să mă plâng… - Mirică? - Taci! Taci dracului din gură şi nu mă întrerupe. Acuma ce am? I-am încercat pe toţi, absolut pe toţi! Am votat, de fiecare dată am votat, în deplină libertate şi în deplină cunoştinţă de cauză, cu sufletul plin de speranţe, şi cu ce m-am ales? Eu le-am dat Puterea, ei mi-au dat Minciuna! Cine îmi dă mie viaţa asta minţită şi batjocorită înapoi, mă? Cine mai are grijă de mine şi de familia mea? De copiii mei? Cine? - Mirică, tu plângi?

Drumul

de George Rizescu Toată noaptea l-am visat pe Mirică… Îl ştiţi pe Mirică… Toată lumea îl ştie pe Mirică. Înalt, aparent gras sau, mai bine zis, cu un început de burtă, aşa cum îi stă bine unui bărbat de talia lui, chelie peste tot şi zâmbetul din colţul gurii, afişat ca de obicei, mai mult pentru impresie decât pentru expresie… - Să trăieşti, măi, Mirică… - Trăiesc, oricum… - Ce mai faci? - Ca toată lumea… - Arăţi bine şi mă bucur… - Natura. N-am nicio contribuţie… - Am auzit că te-ai pensionat… - M-au dat afară! - Ţărăniştii? - Ăia m-au dat afară la vremea lor… - Liberalii? - De la liberali am plecat după ce ne-am înjurat… - Pesediştii? - Tot comunişti… I-am părăsit fără regrete… - Democraţii. - Care democraţi? - Ăştia altoiţi cu pedeliştii… - Prostii! Am crezut că sunt altceva… - Şi acuma, cu ce te mai ocupi tu, măi Mirică?

Anul I, Nr. 9/septembrie 2013

Negru pe Alb - Mi s-au aburit ochii! Oricum, e bine că s-au dus ăi bătrâni. N-au mai apucat demenţa asta… Ferice de ei! Mi-au zis că o să vedem pe Dracu… Nu i-am crezut! Acuma aş vrea să le spun că au avut dreptate şi mi-e ruşine… Cum să le spun eu, acuma, după douăzeci de ani de la Revoluţie, că au avut dreptate? Cum? Ai tu o soluţie? - Să am eu o soluţie? - Exact! Faci pe deşteptul, faci pe democratul rasat, urlă libertatea expresiei în tine… Eşti numai conştiinţă şi adevăr! Dă-mi şi mie o soluţie, nişte răspunsuri, dă-mi tu, că eşti mai trecut prin lume, dă-mi o speranţă… - O speranţă… - Da, atâta mai vreau, o speranţă. Sub Odiosu aveam acest orizont. Trăiam cu dorinţa să scap de el şi era bine, era speranţa mea că voi trăi altfel, că voi apuca o altă lume, o altă viaţă… Căderea lui însemna salvarea mea… Acuma ce mă fac? Încotro s-o apuc? Cine mă salvează? - Am rămas pe loc, ca bătut în cuie. Mirică şi-a continuat drumul. Îl privesc din spate şi vreau să vă spun, cu mâna pe suflet, că este la fel, aşa cum îl ştiţi, înalt, bine legat pentru talia lui, cu chelie peste tot şi zâmbetul acela mai mult pentru impresie decât pentru expresie… Merge, poate, ceva mai încet şi pare un pic obosit, dar o ţine drept, drept pe drumul lui… În faţă şi în spate, praf şi pulbere peste tot, absolut peste tot… - Doamne, Tu care le ştii pe toate, cu mila Ta cea mare, şi cu bunătatea Ta infinită, spune-mi, roguTe şi mie, spune-i şi lui Mirică, unde este Calea cea bună, care este Drumul cel adevărat? Speriat, m-am trezit din somn ţipând: - Mirică? Unde te duci, măi, Mirică? Miricăăă… Miricăăă…

- Mamă, e deschisă, şi teiul are o ramură chiar deasupra ta; a intrat azi-noapte pe geamul deschis şi ţia mângâiat ochii... - Mi i-a mângâiat aşa de bine că acum nu mai văd nimic, spuse ea uşor înciudată, aşa cum făcea mereu, în ultima vreme când nu-i convenea ceva, dar nici nu voia să spună...îşi schimba tonul vocii şi se uita la mine întrebătoare şi insinuantă...mi-era dragă orice-ar fi făcut, căci ştiam că n-o s-o mai am mult timp... „Mama dumneavoastră are un cancer invaziv... nu mai putem face nimic. O s-o punem pe picioare cu nişte perfuzii şi apoi să o duceţi acasă să moară pe perna dumneaei...nu garantăm nici un termen...poate muri şi în această clipă'''... cuvintele căzuseră ca un trăsnet. Doamne, îmi mai dai multe? Cât crezi că mai pot duce? Gândurile se călcau unele peste altele, se învălmăşeau, aveau aromă de venin...coborau în cerul gurii şi amarul răbufnea în lacrimi...cum să îi spun, ce să îi spun, cum să o privesc în ochi? Îşi pironea ochii în ochii mei şi aştepta salvarea de la mine, nu de la doctori... eu eram Dumnezeul ei. - Spune, Vica, spune! Ştii că mie nu mi-e frică de moarte, mamă, ştii! Şi nu-ţi mai ascunde ochii, că ştiu ce am. Îmi venea să fug, să mă ascund şi să ţip să mă audă cerurile toate , acelea pe care ea mi le arăta mereu, povestindu-mi cum cer peste cer s-a aşezat la începuturile lumii şi nicăieri nu e nici sfârşit, nici început... nu avea şcoală multă, dar putea să vorbească despre toate câte în lună şi în stele...vorbea curgător, clar şi cu o anumită superioritate... - Du-mă acasă, draga mamii, să mor pe patul meu Mă cheamă tac-tu la el... nu poate să stea fără mine, vezi? - Hai, mamă, nu mai vorbi aşa, ce Dumnezeu?Nu te cheamă nimeni... - Ei, nu ştii să minţi, puiule, nu ştii să te prefaci... niciodată nu ai ştiut, că aşa v-am învăţat, dar vam învăţat prost... Oftă din rărunchi şi închise ochii: mi-e somn, o să dorm un pic... Lumina se aşezase cuminte peste chipul ei... privea ramura aceea verde care-i mângâia obrazul la adierea vântului...crescuse în noaptea din săptămâna mare, aşa deodată şi intrase pe fereastra camerei în care zăcea mama... - Ştii, Vica, eu nu o să mai apuc floarea de tei, mamă şi nici Paştele... da' ştiu că teiul şi-a trimis mesagerul să mă ia...cred că e de la tac-tu... să ai grijă de Gigi şi de Mircea, că tu eşti puternică, mereu ai fost şi pentru alţii... te las cu atâtea pe cap... Îşi deschise ochii pentru o clipă, se uită la mine cu lacrima alunecând liniştit pe obraji şi abia rosti, obosită de viaţă, de boală, de suferinţă:

Teiul și-a întins ramul peste ochii mamei

de Violetta Petre Nu mai putea să deschidă ochii...pleoapele erau din ce în ce mai grele. - Vica, de ce e aşa de întuneric, că doar e dimineaţă? Deschide fereastra, mamă, să mai văd cum foşneşte teiul ala, că n-o să-l mai văd!

Anul I, Nr. 9/septembrie 2013

Negru pe Alb - Să nu plângi şi să nu ţii doliu un an după mine! Şi să mă îngropaţi lângă tac-tu, să am cu cine mă certa... şi teiul, teiul să mi-l aduci la mormânt, Vica! S-a stins cuminte, aşa cum a trăit: supusă, ascultătoare, muncind de dimineaţă până seara... nu a zăcut decât o lună şi jumătate, nu a supărat pe nimeni; o umbră neştiută, trecând cu paşi invizibili prin viaţă...mama mea, pe care o caut în teii ce mi-au înflorit anul acesta prima dată, fără ea ...

dane, mergeţi la baie câte doi, unu mare, unu mic, Aloha e comandant de trupă…. Bla- bla, gândi înciudat Fernando, regulile lor tâmpite şi cretina de Aloha şefă, cu rânjetul superior. Păcat că e aşa frumoasă, ţigăncuşa, altfel rea şi bârfitoare, nu se mira că o aprecia doamna Luci. - Fernando, tu ai grijă de Minodora. - Cee? - Poftim, se zice, ţăranule! se răţoi şefa Aloha, împingându-i în faţă o copila mică, mică, ce se încovoia de spaimă şi care parcă dispăru cu totul în bancheta îngustă, pe care trona rucsacul militar al băiatului. - De mă enervezi, te-am spart, îi şopti băiatul Minodorei, iar fetiţa cătină capul a cuminţenie. Dintre toţi piticii, fix pe împiedicata asta i-o distribui în grijă. Aloha i-o cocea demult, de când l-a prins pe plajă cu fata blondă din Timişoara şi era geloasă ca supărarea, piranda, de parcă îi era nevastă! Acum chiar era nefericit, ştia el că o să-i treacă buna dispoziţie de concediu, auzise la radio că după vacanţă, realitatea putea să dea o stare depresivă, nu înţelese prea bine ce-i aia, dar cam aşa se simţea şi el acum. - Ce-i, fă? se răsti la fetiţa ce-l strigă cu spaimă. - Vleau să pap, şuşoti cu lacrimi de neputinţă pe obrăjori. Era mică, pitica, nu putea nici să-şi scoată sandviciul din ghiozdan, bine că el o nimerise, doar intenţionat o făcu şefa asta… fir-ar ea să fie! Scoase pacheţelul şi îl întinse totuşi cu blândeţe, ce vină avea nenorocita, alta decât că o născuse mă-sa dracu ştie pe unde şi nu i-o trebuit, la fel ca şi pe el sau Aloha şi toţi copiii ăştia ai nimănui. - Ce ai, fă? Minodora îi trăgea iar de mânecă şi-i arăta cu mânuţa un musafir nepoftit. O fetiţă chiar mai mică decât ea, se înfiinţase lângă scaunul lor şi-l privea zâmbind pe Fernando. - Ce vrei, fă? Fetiţa izbucni în râs şi o zbughi în spate, la strigătul blând şi drăgăstos al mamei ei. Pe ăştia chiar îi ura. Civilii! Minodora se ridică în picioare şi pândi familia ce se aşezase pe scaunele din spatele lor, tocmai când trenul şuierător se porni spre destinaţie. Fernando nu-i băgă în seamă, cu ochii la Aloha ce se aşezase două rânduri mai în faţă, taman pe diagonală, şi-şi răsună clinchetul de râs până la el, acompaniat de susurul enervant al multelor sale brăţări multicolore. Ce mai gesticula, ce mai comenta, deşteptăciunea, mândria casei Speranţei, olimpica la matematică! Ce dracu găsea interesant în şirul acela de numere, habar n-avea Fernando, el se lupta cu corigenţa! Altele erau pasiunile lui, dar parcă-i păsa cuiva… doamna de desen de la şcoală şi doamna de sport i-au spus directoarei căminului că e talentat băiatul, dar cine să-l ducă pe el la an-

Fernando

de Claudia Elena Peter Fernando era stăpânul lumii! Sau aşa se simţea azi. Deşi se întorceau din tabără şi odată cu întoarcerea, visul lui avea să se sfârşească. Totuşi îşi propuse să nu se lase copleşit de sentimente negative, să ia ce-i mai bun din situaţia de faţă, ştia bine că astfel putea să-şi păstreze intactă bucuria adunată în săptămâna taberei la mare. Era frumos, Fernando, tuciuriu de soarele verii, cu tricoul albastru, inscripţionat cu însemnele taberei, cum aveau toţi copii, cu dinţii albi şi ascuţiţi de lup tânăr, de pradă. Heii, ce mai oftau fetişcane din civilie, de la alte şcoli după Fernando… Dar el nu şi nu, îi spusese lui, frate-său, Robertino, înainte de-a părăsi căminul: - Fernando, de trei lucruri să te fereşti, tati, de doamna Luci, de foamete şi femei! Şi se ferea, Fernando, ca de dracu! Se întorceau din tabăra de la Năvodari. După o noapte de călătorit cu acceleratul, au schimbat trenul cu un personal până la Bistriţa, unde îi aştepta autobuzul căminului. Directoarea Luci era şefă de trib, domnişoara Mariana, însoţitoare şi douăzeci de copii de la Casa Speranţei din Opcini. De ce dracu-i spunea a Speranţei, nu ştia Fernando, dar simţea cum, instalat în vagonul personalului Cluj - Bistriţa, în drumul spre casa lui, optimismul începea să i se clatine drastic. Iar glasul strident şi autoritar al doamnei Luci nu-l ajuta deloc săşi recapete buna dispoziţie. - Aşezaţi-vă pe scaune, să nu vă prind plimbându-vă ca bezmeticii, dacă vă e foame, puteţi mânca sandviciul, beţi apă doar din sticlele din ghioz-

Anul I, Nr. 9/septembrie 2013

Negru pe Alb trenament, să-i ia adidaşi originali, cine să-l lase în cantonamente? Şi i-a mai rămas desenul, unde se pricepea de minune. Ce pedeapsă, să râdă toţi, el şi amărâta asta de Minodora, talentaţii la desen! - Ce ai fă, stai pe scaun că te cârpesc, o certă deranjat de chicotelile copilei. Apoi realiză că nu ea râdea, ci cealaltă, a civililor, care se urcase pe scaunul din spatele băiatului, iar pe deasupra spetezei cu o mânuţă albă, îi mângâia uşor capul. - Alesia, lasă în pace băiatul! Vocea îl trezi pe dată din propriile gânduri, iar mânuţa fetiţei continua să-i atingă a mângâiere părul. Se întoarse mânios spre ea, hotărât să-i zică vreo două şi nimeri cel mai cald şi blond căpşor din câte îi fu dat să vadă, cu ochii albaştri, rochiţă roz… cu mama ei la fel de frumoasă. Fetiţa se ascunse în scaun, chicotind. - Minodora, Fernando, vocea doamnei Luci îi încremeni şi pe ei în locuri, şi-l amărî şi mai tare pe băiat. Pe cine păcălea, ei nu aveau voie să vorbească cu străinii, mai ales doi negricioşi, cu două albicioase… - Stai fă, locului, se răzbună pe Minodora. Alesia, însă, văzându-se abandonată de copii, se înfiinţă temerară lângă ei, ignorând protestele nu prea incisive ale mamei. - Hai, o chemă râzând pe Minodora. - Hai tu, pe mine nu mă lasă, îi şopti fata şi micuţa intrusă se propti pe băncuţa îngustă, între ei, lipită de Fernando. Îl privi fericită, iar mânuţa ei se aşeză cu drag pe mâna lui neagră, purtând câteva din brăţările Alohăi, de pe vremea când erau gagici. Începu apoi să le povestească bazaconii inteligibile, despre o păpuşă Kiki şi o bunică de la Bistriţa. Probabil merge acolo, gândi şi mai supărat Fernando. Alţii pe lângă părinţi, au şi bunici, asta era prea de tot, ba chiar şi mătuşi şi unchi, verişori şi verişoare, vecini şi prieteni de familie… ehei, el ce dracu avea, pe amărâta asta de Minodoră, pe înfumurata de Aloha? Măcar dacă ar fi fost şi Robertino, frate-său, dar părăsi anul trecut căminul, că avea optsprezece ani. Ce să zică… ditamai bărbatul, săl dea aşa afară! Bine nimerise, se înhăitase cu o gaşcă prin Iaşi, taman acolo s-a dus şi evident nu la bune. Acum e la puşcărie, iar în sinea lui, Fernando era mulţumit, măcar avea mâncare şi un acoperiş deasupra capului. Altfel Robertino s-ar fi ţinut de prostii şi mai mari, cine ştie unde ar fi ajuns sau pentru cât timp. Aşa, luase doar doi ani pentru furtişaguri, timp în care o să mai crească, o sa-i vină mintea la cap, să se lase de infracţiuni. Lumea i-a văzut doar părţile rele şi le judeca, bine a ajuns Robertino, comentau toţi, o să ajungi ca frate-tău, îi spuse cu răutate şi doamna Luci. Lui Fernando nu i se părea a fi cel mai rău lucru. Ştia că Robertino avea suflet mare şi-l iubea, îi fusese ca o

mamă şi un tată, el îl crescuse, îl apărase… Mai greu a fost după ce a plecat, l-au caftit vreo doi, trei cu care Robertino fusese în duşmănie. Apoi l-au lăsat în pace, au văzut că lui Fernando nu-i plăceau certurile, bătăile, stătea mai mult cu fetele şi copiii mai mici. Şi ce dacă, mai bine batjocorit decât bătut! - Ce vrei, fă? re răsti iar la Minodora. Fata îi făcu iar semn către micuţa blondă ce-l întreba ceva în limbajul lor inteligibil de doi, trei ani. - Cum te cheamă, zice, îi traduse Minodora. - Eee, se lumină băiatul, simţindu-se privit de mămica frumoasă a fetiţei, Fernando, răspunse mândru mare de numele lui. - Ce nume flumoos, se alintă fetiţa. Şi câţi ani? Melgi la şoală, ai gagică? Şi-o zbughi către maică-sa, care o certă să lase băiatul în pace. Fernando se simţi deodată animat de o bună dispoziţie, nu era de ieri de azi să fie astfel băgat în seamă de familia asta civilă, văzu şi ciuda celorlalţi copii, supăraţi că fetiţa străină îl alesese pe el. - Şi câţi ani ai, Fernando? îl întrebă şi mama, surâzând. Băiatul răspunse tare, zâmbind cu dinţii impecabili, privind-o ferm cu ochii lui negri: - Aproape treisprezece, doamna! - Pfui, auzi deodată vocea Alohăi, şi-o simţi aşezată lângă el, înciudată. Abia a împlinit doişpe, doamna, comentă afurisita. - Eşti băiat mare, susură doamna şi-i zâmbi doar lui, netulburată de remarca fetei. Iar Fernando, iar se simţea stăpânul lumii. - Mama să vie Felnado la buiii, ţiui fetiţa blondă şi ceilalţi copii izbucniră într-un râs general, ce-i aduse băiatului vâlvătăi în obraji. Mucoasa îi strica ploile, era una să-l aprecieze mama frumoasă, dar pişpirica asta… îl făcea de râs! Nici nu termină gândul că fetiţa i se cuibări în braţe şi tam- nesam îl cuprinse cu braţele după gât şi-l pupă zgomotos pe obraz. - Ce ai, fă? o împinse el nervos, iar mama fetei i-o smulse din braţe, azvârlindu-i o privire dojenitoare, apoi auzi cum îi ţinea mucoasei teorii, să lase copiii mai mari în pace. De parcă nu ştia Fernando ce vroia să zică cu asta, de câte ori nu asistase la faze de gen? Dar de fapt, mamele nu vroiau ca perfectele odoare să se joace cu ei, orfanii, de parcă ar fi avut lepră sau ciumă. Fir-ar a dracului de piele de ţigan, că doar aia i-o lăsase mumăsa moştenire, în rest fusese crescut de români, în casele lor, nu fusese nici măcar odată într-o şatră, dar toţi colegii de şcoală îl făceau corturar. Frate-său Robertino era alb ca laptele, dracu ştie cu cine-l făcuse mă-sa, pe când pe el, tuciuriul dracului, garantat îl făcuse cu un negricios! Azi tare era sensibil, o fi depresia aia, o fi

Anul I, Nr. 9/septembrie 2013

Negru pe Alb vremea sau ochişorii albaştri şi nevinovaţi ai fetiţei pe care-i făcuse să plângă. - Fernando! Îi strigă încet Minodora. - Ce-i fă, se răsti el, supărat. - Ui ce are! - Cine, fată? - Copila aia, măăă! - Ce are, fă? - Pe Helo-kiki… Fernando se întoarse curios, mai mult de privirea aproape hipnotizantă a surioarei ăstei, ce se holba ridicată pe vârfuri la familia din spate. Alesia, fetiţa minune, ţinea în braţe un fel de mâţă zâmbitoare, sclipicioasă şi rozosină, fără cap şi fără coadă. Ochii Minodorei, însă se umplură de lacrimi. - Era şi la mare Helo-kiki, plângea de-a binelea, şi mie nu mi-a luat… - Taci, tu proastă, că de vede doamna Luci... Nu termină bine şi Aloha se înfiinţă lângă ei. De când aşteptă fetişcana prilejul să vorbească cu Fernando, dar cum, când ţigănuşul era mai încăpăţânat ca un catâr. - Ce are fă asta, ce i-ai zis? - Io? se enervă băiatul. De ce nu ai tu grijă de ea, mă scoate din minţi! - Nu mai plânge Dorăăă, se aşeză Aloha între ea şi băiat şi-i şterge cu podul palmei nasul mucos şi obrajii înlăcrimaţi. Apoi cu un gest smuci piciorul băiatului, îmbrâncindu-l într-o brutală cerere de explicaţii. - Chestii de fete, dracu să vă ştie! - Vreau şi eu Helo-kiki, suspină mărunţica şi Aloha nu mai întrebă, semn că îi înţelegea durerea. - Hai fă la budă şi apoi îţi dau o cioco-pik, îi făcu repede oferta, iar pitica se depărtă ţinând-o de mânuţă, măcar cu cioco-pik să se aleagă, dacă altceva… - Ce tâmpite, le cataloga Fernando, fericit că scăpase de ele. Cine să înţeleagă şi femeile astea, bine-l sfătuise Robertino. Dar a dracului situaţie, cu cât se ferea mai tare, cu atât trăgeau fetele la el. Nu termină bine gândul şi hop-ţop, Alesia, cu zâmbetul acela irezistibil, se postă fix în faţa lui. - Da pe tine cum te cheamă? o întrebă deodată prietenos, simţind privirea mamei. Cu mucoasa asta nu se putea comporta ca şi cu aialaltă… pe asta avea cine să o apere. Fata îi răspunse fericită că e băgată în seamă şi iar povestea cu buii, Bistriţa… bla, bla… - Ce drăguţ! Suspină seducător, aproape adolescentul. Dar mai ai surioare sau frăţiori? o întrebă galant, fericit că găsise un subiect de conversaţie. Fata râdea, semn că nu pricepuse o iotă. - E singură, Fernando, doar pe ea o avem, îi răspunse mama, iar numele lui sună dulce în inflexiunile doamnei.

- Tu? - Eu, da, sări fericit, un frate mai mare, Robertino! Ce se mai mândrea cu infractorul, părea că aude vocea doamnei Luci, ei bine, da, el chiar se mândrea şi nu-i păsa că nimeni nu înţelege asta. - Ce frumoos, susură doamna şi noi vrem un băiat în familie! Deodată inima băiatului începu să-i bată anapoda, iar obraji i se înflăcărară văpăi… Doamne, să fie el... nici nu îndrăzni să gândească. Fetele, reîntoarse de la baie îi spulberară momentul magic. Aloha zâmbi frumos doamnei, iar doamna îi făcu semn soţului, uite ce fată frumoasă! Aloha ţugui buzele şi-şi vântură părul superb, umezit în bucle de căldura amiezi. - Ia uite, am ajuns deja! replică soţul şi-şi chemă impetuos comoara. - Salută pe Fernando, Alesia, o auzi pe doamna, în timp ce directoarea Luci începu deja organizarea coborâtului din tren, iar Alesia sări drăgăstoasă în braţele băiatului, să-l pupe de rămas bun. Pe peron, Fernando şi Minodora, bine înfiptă în mâna lui, abia cărându-şi rucsacul greu, cu lacrimi neuscate pe obraji. - Ce ai, fă, iar te smiorcăi… - Supărată Doraaa, şopti fetiţa suflându-şi zgomotos năsucul mucos. - De ce, ce ai? o întrebă el, cu ochii spre familia frumoasă ce se depărtau spre viaţa lor perfectă. - Helo-kiki, o ţinea micuţa pe a ei. - Proastă eşti tu Minodoră… de Helo-kiki îmi pasă mie, şi apoi în gând, să nu-l audă nimeni, cui îi pasă de o mâţă urâtă, când puteam şi eu avea o asemenea mămică!

Poetul

de Mihai Batog-Bujeniță Tânărul Miorel Tăbâltoc gândea, mai bine zis caligrafia, într-un caiet dictando, un cuvânt încă neinventat, pentru că în creier avea un gol deplin, iar muza poeziei stătea pitulată cine ştie unde de frica unui nou viol. Drama

Anul I, Nr. 9/septembrie 2013

Negru pe Alb tânărului poet începuse în clasa a VIII-a când, de Ziua Femeii, scrisese o poezie înduioşător de naivă, care a fost aşezată însă la gazeta de perete a şcolii. Brusc, întreg personalul instituţiei a intrat în admiraţie faţă de un talent devastator, mai ales că mama poetului, Mioara, era inspector şcolar şi cunoscută prin năbădăile care o apucau în timpul controalelor curente. Fireşte, tânărul se dedică total poeziei, fără să mai acorde nici o atenţie celorlalte discipline, unde, fără să vrea, obţinea note maxime. În scurt timp liniştitul oraş bucovinean intră în frisoane, bulversat de arta poetică a tânărului ce semna cu pseudonim M. Emincu - aşa, ca să vadă urbea cam cine e el - şi înflăcăra imaginaţia, dacă putem vorbi de aşa ceva, tinerelor romanţioase dornice de nemurire în versuri şi care, până una-alta, reuşiră să vindece o acnee rebelă a bardului. Revista de poezie a Clubului C.F.R. din localitate publica pe rupte poezii de amor în care se iţeau disperări abisale, sentimente cosmice şi subtile arome de anatomii floride. Anii de liceu se dovediră prolifici peste măsură, aşa că toată lumea răsuflă uşurată la absolvire, sperând în taină să scape de teroarea geniului şi a mamei care dădea semne evidente de delir poetic. Tatăl, un respectat inginer silvic, plecase de mult la nişte exploatări îndepărtate. Fiind un om cu bun simţ, pusese de câteva ori mâna pe un par în scopul întreruperii hemoragiei de versuri, însă înainte de a trece la fapte apărea harpia, care rostea, cu spume la gură, că ea face moarte de om dacă îndrăzneşte cineva să tulbure transa lirică a copilului. Şi, cum singurul om din zonă era el, bietul inginer luă liniştit calea codrului. După bacalaureat şi după o scurtă vacanţă de creaţie, lumea bună a urbei şi un cor de fecioare, vorba vine, cu inima frântă, lăcrimă sincer - dar din motive diferite când tânărul plecă cu un tren personal în alt oraş, mai mare, pentru desăvârşirea studiilor şi împlinirea măreţului destin ce-i fusese prezis. Instalat la o gazdă, normal, într-o mansardă, îşi cumpără o pălărie cu boruri largi, un parpalac negru, lung până la călcâie, asortate la o figură profund tragică şi ieşi la plimbare prin târg. Spre surprinderea sa, după câteva zile de mers agale pe străzile cu rezonanţe istorice nimeni nu s-a sinchisit de copleşitoarea-i prezenţă. Probabil din această cauză reuşi o performanţă aproape antologică, picând la toate examenele de admitere, inclusiv la facultăţi care oferă locuri, contra cost, mai mult pe bază de înscriere. Mămica însă, fără să dispere, îi spuse să rămână încă un an acolo (pentru a salva onoarea fiului în urbe) şi să zdrobească trufia necunoscătorilor cu forţa operei sale. Aşa că, Miorel se aşeză la masa de scris şi începu, aşa cum am arătat, să caligrafieze cuvinte fără noimă. În pauze (din ce în ce mai dese şi mai lungi) mergea pe la tot felul de publicaţii şi-şi prezenta creaţia. Secretarii de redacţie, oameni cu mare experienţă în lucrul cu poeţii, îi

recomandau, în general, să mai citească sau, chiar mai brutal, să se apuce de altă muncă. Tragedia îi zâmbi însă abia atunci când mămica, în urma unor schimbări politice, ieşi brusc la pensie ca să nu intre în alte belele mai mari, aşa că foamea acoperi obrazul poetului cu o strălucire verzuie, conferindu-i un aer autentic astral, iar opera poetică intră impetuos în oniric unde se şi pierdu. Într-o zi însă, în secretariatul unei redacţii, întâlni o fată dolofană, care părea că munceşte acolo, deşi mânca gogoşi şi avea pe nas pudră de zahăr. Poetul o privi tulburat, iar când fata l-a invitat să guste din gogoşile rămase pe birou, într-un ziar unsuros, le-a gustat aproape simultan şi a mulţumit frumos cu lacrimi în ochi. Fata a chicotit. A doua zi întâmplarea s-a repetat, apoi a devenit obişnuinţă, iar fata, tot chicotind, a rămas gravidă. Disperat de perspectiva morţii prin înfometare în caz de fugă de la locul faptelor, Miorel a hotărât să ceară mâna fetei cu tot ceremonialul de rigoare, aşa că se spălă pe cap, îşi tăie unghiile de la picioare şi se prezentă viitorului socru, un om foarte ocupat, care avea un laborator de cofetărie şi patiserie. Tatăl fetei nu opuse, evident, nici o rezistenţă, ba chiar îl pupă şi-i oferi o slujbă în întreprinderea sa, apoi, aşa, ca din întâmplare, răsuflă uşurat şi porni la organizarea nunţii. Tânăra pereche, el poet - încă slab şi palid -, ea secretară de editură - grasă şi foarte fericită -, fu plimbată prin oraş cu tradiţionalul alai de maşini împodobite pe capotă cu o păpuşă cu picioarele desfăcute, ca să moară mahalaua de necaz. Din codrii cei întunecaţi ai nordului apăru la nuntă şi tatăl poetului care, fericit că fiul său are o slujbă, îl pupă pe cuscru şi încercă să facă la fel şi cu cuscra. Nu a reuşit deoarece era un om scund şi nu putea ajunge la obrajii acesteia, drept care sărută doar mâna şi avu senzaţia că i-a intrat o pernă în gură. Mama adoptă figura „regina în drum spre eşafod“, deşi în sufletul ei ţopăia de fericire la gândul banilor, iar spre sfârşit se îmbătă şi-şi pierdu aerul acru în faţa - ca să spunem aşa - unui lăutar tânăr cu abilităţi de psihiatru. În anii ce au urmat, Miorel, devenit Mio, a ajuns consultant de marketing şi development al patronului, chiar dacă cele două cuvinte nu putea fi rostite decât de o secretară foarte competentă, care îl însoţea în călătoriile de afaceri. S-a mai îngrăşat, împreună cu părul care s-a şi rărit. Soţia sa era din ce în ce mai fericită şi năştea cu o frecvenţă care îi uimea doar pe cunoscători. Poezia îşi avea însă rolul său în promovarea plăcintelor cu răvaşe şi a clipurilor publicitare organizate în grădiniţe, când copiii cântau în cor „Baclavale cu alune/ Daţi-ne că-s foarte bune“ sau „Covrigei cu mac şi lapte/ Daţi-ne la ora şapte“. Oricât ar părea de curios, acesta este singurul caz în care se vorbeşte despre un poet pe care talentul său l-a îmbogăţit.

Anul I, Nr. 9/septembrie 2013

Negru pe Alb

Prăpastia Dumnezeu: (aparte): Am mai sădit o dramă. Hai, Lucifer, felicită-mă!

de Sonia Stapan Decorul: o cameră închiriată pentru o noapte, de pe litoral

Actul 3: Personajele: Ea, Dumnezeu Dumnezeu: Fata mea, ai încredere în băiatul ăsta. Îți vrea binele. Ea: Încrederea mea s-a dus odată cu primul dintre ei care „m-a asigurat că nu mai sunt balauri și m-a condus la bârlogul lor” Dumnezeu: Lasă trecutul, privește înainte Ea: Mda, „privește înainte și urăște ce vezi” Dumnezeu: Ura nu e calea Domnului, te așteaptă suferințe cumplite Ea: De parcă n-aș ști ce-nseamnă și „suferință” și „cumplit”, dar la urma urmei, de ce-mi pierd eu timpul cu cel care l-a devansat pe Hitler în minciună și delir. Du-te, Dumnezeule și corupe pe altcineva mai slab de înger. Mie-mi ajung eu și nu am nevoie de artefacte onirice pentru a mă converti.

Actul 1: Personajele: Doi tineri care s-au cunoscut pe plajă. El: Hai, crezi că am venit să te văd aici îmbrăcată? Ea: Dezbracă-mă! El: Da` singură nu poți? (Și replicile continuară, până când faptul fusese deja consumat) (Ea adormi, în timp ce el se gândea cum să facă rost de bani pentru a se întoarce în București; dacă ar fi fost după el, ar fi lăsat-o pe traseista asta aici, la Constanța, dar nu-i displăcuse chiar atât de mult – o va lua la București) (Spre dimineață adormi și el) Actul 2: Personajele: El, Dumnezeu Dumnezeu: Du-o la o mânăstire să-i scoți dracii din ea. Altfel, va scoate ea îngerii din tine. El: Tu, care ești în tot și toate, ajută-mă să-i arăt calea dreaptă, ajută-mă să-i arăt că exiști și că necredința ei a condus-o unde era mai rău. Dumnezeu: Da, nu putea nimeri mai rău decât lângă tine. Și totuși, o poți salva de prăpastia în care privește. El: Las-o să privească în câte râpe vrea. Mă doare-n p... de ea!

Actul 4 Personajele: Ea, El El: Hai, tu, trezește-te, trebuie să plecăm. N-o să te las în râpa asta Ea: „Atunci când ai privit prea mult într-o prăpastie, prăpastia te privește din tine” (și se îmbrăcă somnoroasă)

Anul I, Nr. 9/septembrie 2013

Negru pe Alb

mai pui că trebuie să asist neputincios şi la giugiulelile tale cu Bismark, până când te hotărăşti să-i spui. - Mario, te rog, calmează-te, ştii bine că te iubesc... - Taci! Nu vezi că nu ştii ce vrei? Te contrazici singură. Ai spus mai devreme că ţii la el? Tu ai fost cea care m-a respins, întorcând capul, când am vrut să te sărut. Crezi că n-am observat când ţi-ai retras mâna din a lui? Şi-mi mai ceri să fiu calm... Roberta nu mai rezistă reproşurilor şi izbucni în plâns. - N-ai decât să boceşti. Nu rezolvi nimic şi nici nu mă impresionezi. Îşi luă un caiet studenţesc şi trânti uşa, lăsând-o singură.,, N-am niciun chef de fizică''. Ana îl întâmpină veselă. Arăta superb. Purta un pantalon negru, mulat, o bluză albă, uşor transparentă, prin care se zăreau sfârcurile obraznice ale sânilor plini, împungând materialul. - În sfârşit ai venit! - Mă aşteptam să fiu întâmpinat de unul din părinţii tăi, spuse el, privind-o iscoditor. - Ai mei sunt plecaţi în provincie şi vin peste două zile. Îţi fac o cafea? - Da. Chiar simt nevoia să beau una, spuse supărat, gândindu-se la cum o lăsase pe Roberta. Să fie dulce. - Ca tine? îl provocă ea. Mi se pare, sau eşti puţin indispus? - Nu ţi se pare, m-am certat cu ea. - Mie poţi să-mi spui orice, doar am rămas prieteni. O însoţi în bucătărie şi îi povesti, până când fata prepară cafeaua. - Mare brânză! trece. Vă împăcaţi voi. Ana Maria turnă în pahare şi un pic de brandy. Mario era derutat. Nu băuse alcool niciodată. - Noroc! pentru iubirea ta şi corijenţa mea! şi spunând acestea, bău conţinutul dintr-o sorbitură. El o imită, încercând să nu se facă de râs. ,,Fir-aş al dracu, ce pana mea a fost asta?... phiu, iau foc! Mi-au ieşit ochii din cap ca la melc, iar gâtul, e un incendiu. Nebuna, parcă a băut lapte, n-are niciun stres...''. - Apă! mai avu puterea să spună. Ana râdea în hohote. - Poftim, bea! spuse amuzată. Să nu-mi spui că e prima dată când bei, că mor de râs. Parcă eşti constipat, te-ai înroşit tot. - Normal că nu e prima dată, minţi. Dar n-am dat peste cap niciodată. Numai un alcoolic poate face asta, fără să aibă nicio reacţie, o înţepă el. Să trecem la treabă. N-am timp de pierdut.

Ana Maria (Bate nasu'!) fragment din roman

de Claudia Minela După plecarea lui Dan, Roberta intră fără să bată la uşă, aşa cum îi era obiceiul. El stătea întins în pat, cu ochii închişi. Era supărat. O auzi apropiindu-se. - Mario, dormi? În loc de răspuns, se răsuci brusc, întorcându-i spatele. Telefonul sună. - Alo, da... de ce să vin la tine? Corijentă?...Bine, spune-mi adresa şi vin cât pot de repede...Cu plăcere. Notă în grabă şi închise. Roberta îşi frământa mâinile. - Să înţeleg că pleci? - Mda, o fulgeră el cu privirea. - Mario, ştiu că eşti supărat pe mine din pricina lui Dan. Te rog, fii rezonabil! N-am avut curajul să-i spun despre noi. Îţi promit că o voi face curând. Observ că nici tu n-ai pus-o în temă pe Ana. - Ba i-am spus şi am rămas prieteni. Mă duc la ea s-o ajut la fizică. E corijentă şi nu pot s-o las. - Între voi doi n-a fost o legătură serioasă. Ţi-a fost uşor s-o faci, eu nu pot să-l pun la zid pe Dan. Încă mai ţin la el şi... - Atunci rămâi cu el. Nu poţi continua aşa la infinit. - Ai dreptate, dar te rog, ai puţină răbdare. Nu tăia în carne vie. Încearcă să înţelegi, nu fii egoist! - Egoist? Şi mă rog ce-ar trebui să fac, să împart ce-i al meu cu altul? Să fim serioşi, nu discutăm despre o ciocolată, ci despre tine, spuse furios. - Nu trebuie să mă împarţi cu nimeni, te-am rugat doar să fii puţin răbdător. La dracu, mă enervezi! Ce nu înţelegi? - Am aşteptat atâta timp...ce mai contează acum încă o lună, două, trei...cât consideră măria sa necesar săşi rezolve problemele, spuse arogant. - Exagerezi... - Nu exagerez, o întrerupse din nou. Înseamnă că tu nu-ţi doreşti la fel de mult ca mine să fim împreună. - Stai, n-o lua aşa! - O iau ca atare. Dacă m-ai fi iubit, te-ai fi grăbit, dar tu n-ai niciun interes... Bubico te aşteaptă... şi unde

Anul I, Nr. 9/septembrie 2013

Negru pe Alb Şi-a luat fiecare cafeaua şi au mers în camera fetei. În timp ce el îi explica, Ana îşi aprinse o ţigară. - Vrei şi tu una? - Nu fumez, mulţumesc! - Niciodată nu-i prea târziu, insistă ea întinzândui pachetul. Îşi aprinse una. Se înecă. Începu să tuşească haotic. Vru să o pună în scrumieră, dar când îşi retrase mâna, vărsă lichidul care se împrăştie peste tot. - Scuză-mă...îmi pare rău! - Nu-i nimic, aşa-i la început, râse amuzată fiind de stângăcia lui. Vino la baie să le punem în apă rece, altfel rămân pătate. O urmă. Ea îşi scoase repede bluza, rămânând în bustul gol şi făcu acelaşi gest cu tricoul lui. Mario amuţi în faţa îndrăzneli ei şi mai ales în faţa sânilor superbi. Nu înţelegea cum poate o femeie să fie lipsită de pudism, precum Ana. Era vizibil stânjenit. Tânăra umezi un prosop şi îl şterse uşor pe gât, pe piept, apoi coborî spre pantalon, insistând în dreptul şliţului. Simţi cum i se urcă tot sângele în cap. ,, Gogule, du-te dracu, nu mă face de rahat! Nu ştii să faci nimic...ufff! s-au dus în puii mei electrostatica - legea lui Coulomb, câmpul electric”, toate s-au strâns în capul tău Gogule!'' - Îţi plac sânii mei? Poţi să-i atingi dacă vrei! o auzi ca prin vis. Atingând-o timid, se simţi ca şi electrocutat. - N-ai mai făcut-o niciodată, zâmbi fata încurajator. Instinctiv, îi masa uşor, plăcându-i senzaţia de căldură ce i se plimba în tot corpul. Ana se încinsese, îl trase spre ea lipindu-se de partea lui întărită. Se mişca lasciv înnebunindu-l de plăcere. - Să mergem în dormitor! spuse nerăbdătoare. - Nu cred că e bine ce facem, încercă el o ultimă scăpare. - Taci! Nu strica vraja, îi şopti la ureche muşcându-l uşor de lob. Pentru prima dată Mario se lăsă în voia mângâierilor unei femei, gustând din plin toate senzaţiile necunoscute lui până atunci. Făcură s*x până după miezul nopţii.

atentă la bunătățile din frigider, pe care le contempla de câteva secunde, neștiind ce să aleagă. - Îți recomand căpșuni și frișcă, spuse el văzând-o nehotărâtă. Tresări și privi spre ușă. Zâmbi. Era gol, așa cum îl lăsase dormind. - George! De ce te-ai trezit? îl întrebă. - Nu suport să nu te am lângă mine, îi răspunse apropiindu-se de ea. Lumina din interiorul frigiderului îi mângâia în scânteieri gălbui pielea bronzată, plesnind aproape, peste mușchii bine conturați, cu sârg lucrați la sala de sport. Claia blondă, ciufulită, îi dădea un aer neglijent, irezistibil. Ochii verzi, de felină o fixau cu asemenea intensitate, încât fiori electrizanți îi treziră pielea. - Hm, ce caută cămașa mea pe tine? o tachină el, deschizându-i singurul nasture prins. Cu ambele mâini, o împinse în jos, pe umeri și imediat cămașa fu pe podea. Ooops! Ești goală! se prefăcu jenat. O cuprinse în brațe și își lipi buzele de ale ei. Nu o săruta, ci doar își plimba buzele peste ale ei, tachinând-o. Știa că asta o scoate din minți. - Mi s-a făcut foame acum, spuse eliberând-o, și zâmbi încântat, zărindu-i chipul dezamăgit. Scoase din frigider căpșunile și frișca, și le așeză pe blatul de marmură al insulei de bucătărie. După care se apropie de ea și ridicând-o de subsuori, ca pe un fulg, o așeză lângă ele. Blatul rece sub pielea ei înfierbântată, îi provocă un mic tremur și pielea ei se înfioră chiar mai mult, spre marea lui plăcere, demonstrată de erecția evidentă.Virilitatea lui era răvășitoare. Nu-și putea lua ochii de la bărbatul din fața ei. Arăta ca un zeu al erosului. Toată ființa lui exulta dorință mistuitoare, căruia trebuia să fii nebună să-i reziști. Iar ea nu putea și nu dorea să-i reziste. Îl dorea. Fiecare por de pe pielea ei striga după atingerea lui. - Ți-e foame? o întrebă. - Da! răspunse sfârșită. Își mușcă buza inferioară, privind-o apreciativ. Luă o căpșună și după ce o înmuie în frișcă îi dădu să muște. Se repezi asupra gurii ei și o sărută, strivindu-i buzele. Ea se minună cum de se întâmplă ca durerea să se transforme, undeva pe traseul străbătut de venele ei, în plăcere pură. Se desprinse din sărut și luând altă căpșună înmuiată în frișcă i-o roti în jurul sfârcurilor întărite. Apoi se aplecă și linse totul, zăbovind tandru în jurul aureolelor cafenii. Gemetele ei îl înnebuneau și-l făceau să nu mai aibă răbdare, dar trebuia s-o supună. Trebuia să-l implore...

George... (și una dintre aventurile lui)

de Theodora Theo A Nu-l observase stând sprijinit de catul ușii, cu brațele încrucișate, privind-o amuzat. Era mult prea

Anul I, Nr. 9/septembrie 2013

Negru pe Alb și se descălțară. Coborâtă de pe tocuri, Ana trebuia să-și înalțe fruntea și să se lase mai mult pe spate. Penumbra încăperii și cele două pahare cu lichid roșu o incitau. - Dezbracă-mă! prinse ea curaj. Cu un zâmbet, soțul îi desfăcu pe rând nasturii, lăsă cămașa să-i alunece ușor pe umeri și își rezervă o secundă să-i privească lenjeria alb-negru de mătase. Fără să-și ia ochii de la ai lui, Ana se dezgoli și de restul și îi desfăcu pantalonii. - Ce-ai vrea să-ți fac? șopti el. - Hai la perete! Răceala zidului alb o cutremură. El se apucă metodic să-i sărute pe rând lobii urechilor, unde știa că o atinge. - Și umerii! Cu fiecare sărut depus pe adâncitura aceea dulce, Ana simțea valurile primelor nopți de dragoste... nopțile când se trezea transpirată de spaima visului ce-i spunea să se bucure de momentele alea unice, căci nu se știe cât vor dura. Se lipi de el și-l conduse în pat. Mângâieri ferme se strecurau spre mijlocul ei și alunecau. - Nu încă... suspină ea și-i ridică gura ca să o strivească într-un sărut disperat. Te iubesc! - Știu... Bătăi timide în ușă anunțau venirea mâncării. Ana sări din pat și căută ceva să se acopere. El o privi amuzat, își încheie pantalonii și deschise ușa. Luă tava și o închise la loc. Mâncarea arăta bine. Ana se apropie, puse tava pe covor și se apucă să-și aleagă cu mâna bucățile de carne. El o urmă. Înghețata era prevăzută cu două bețișoare de napolitană cu ciocolată. Ana zâmbi la gândul ce-i răsări. Nu trebui să spună nimic. Bărbatul o trase spre el și o culcă într-o îmbrățișare delicată. Apoi luă bețișorul cu înghețată și porni să-l plimbe pe trupul ei, ștergând imediat urmele cu gura. Femeia simțea cum gândurile de orice fel începeau să curgă, opace, amestecate cu glazura de ciocolată. Covorul aspru îi rănea spatele ce începuse să i se miște ritmic, dar asta nu părea să aibă nicio importanță. La prima implozie îl trase cu toate puterile peste ea și-l strivi. El se desfăcu blând, se ridică și îi întinse mâna. - Știu de ce faci asta, roși ea. - Știu că știi. Ești soția mea, ești și iubita mea, amanta mea. - Vrei să-mi arăți cum ar fi fost... - Să vii cu amantul și să te ascunzi aici, sigur. Funcționează? Și fără să-i aștepte răspunsul, o așeză cu mâinile din nou pe perete și îi îmbrățișă umerii. Ana se lăsă pradă unor senzații noi și iar își goli mintea. Când în sfârșit o lăsă, Ana se întoarse spre el și-i spuse scurt: - Mulțumesc! Apoi se întinse goală pe covor, își luă paharul cu vin roșu și-și aprinse o țigară. - Și eu te iubesc, făcu el și o urmă. Acum priveau amândoi cum țigările lor făceau dragoste nebună, împletindu-și fumurile.

Înghețată de Anca Cecilia Potinteu - M-ai înșelat! - Nu, nu te-am înșelat... - Ba da! Tu nu înțelegi, femeie, că nu mă interesează partea fizică? Te puteai duce cu ăla unde voiai și să faceți sex până la epuizare... dar nu sentimente! Asta nu! Îl iubești! Recunoaște!... - Nu poți! De ce minți și acum în ultimul moment? Ana îl privea pe bărbatul din fața ei și nu-l recunoștea. Era soțul ei? Fiara asta dezlănțuită ce o apucase și o încătușase cu toate prelungirile furiei și geloziei lui!? Cu capul aplecat, abordase acea privire pierdută cu care asculta tot, accepta tot, cu toate ușile închise. Ha ha ha, îi și venea să râdă cu gândul la piesa lui Sartre, mai vedea și un cuib de cuci și în secunda următoare începea să se legene ușor, din față în spate sau lateral, după cum auzise ea că fac nebunii în filme ca să se liniștească. Și culmea, se liniștea... - La ce te gândești? Spune-mi la ce te gândești! insistă privirea lui aprigă. Se gândea la toate culmile dimprejurul casei, făcându-și socoteala de pe care are șanse mai mari să nu scape cu viață, dacă s-ar arunca. Dar lui nu-i putea spune asta. Ar fi acuzat-o cu siguranță că joacă teatru, la fel cum făcuse cu o seară înainte, când se prăbușise la picioarele lui, iar el s-a aplecat calm deasupra ei: Când mai vrei să mai simulezi un leșin, dă-ți cu capul mai tare de gresie! - Zici că mă iubești... Vino cu mine! - Unde? abia șopti Ana. - În seara asta vreau să fii a mea, doar a mea, indiferent ce se întâmplă. O luă de mână și ieșiră din restaurant. Până la mașină a dat un telefon și câteva indicații. - Ți-e foame? - Aha, dădu Ana din cap. - O sticlă de vin roșu de la rece, o porție de cartofi prăjiți cu piept de pui și înghețată ca aperitiv. - Unde mergem? - O să vezi... și o strânse de mână. Câteva minute mai târziu se opriră la o pensiune de pe drumul național, cunoscută ca loc pentru escapade romantice nu tocmai legale. Ana făcu ochii mari, dar el nu-i dădu răgaz de reacție, o luă de mână și o trase după el până la recepție. Acolo repetă toate indicațiile de la telefon. Ana plecă rușinată capul, dar fata din spatele barului nu-i dădu motive pentru asta. Probabil că e obișnuită, își zise Ana și urcă scările până în camera pregătită. Soțul ei o urma, vesel, legănând într-o mână cele două pahare cu picior și în cealaltă sticla cu vin, 7 păcate... - Vrei o țigară? - Vreau. Stătură și fumară în tăcere pe balconul ascuns de niște draperii violete, grele. Apoi, cu gesturi firești, intrară

Anul I, Nr. 9/septembrie 2013

Negru pe Alb

Un clinchet * de dor din dreapta Prutului, ca răspuns la "dangătul de dor" al poetului basarabean Ionel Căpiţă

de Gheorghe Pârlea Cu sfială, câteva gânduri (de cititor comun) înaripate de poeziile poetului Ionel Căpiţă Întâmplarea de a-l cunoaşte pe universitarul Vasile Şoimaru de la Chişinău, am mai spuso (puţin altfel), a fost pentru mine ca o ieşire a primitivului din hruba evului său eminamente rudimentar. Desigur, comparaţia nu vizează progresul tehnic, căci nici satul în care trăiesc nu a rămas închistat în "civilizaţia" epocii de piatră, nici eu, locuitorul său, dascăl al şcolii primare timp de 34 de ani, până la întâlnirea cu intelectualul chişinăuian, n-am trăit cu mentalitatea omului de Cro-Magnon. Comparaţia mea - ce-i drept, o hiperbolă - vizează decorul meu lăuntric, transformarea interioară. Căci asta ar însemna contactul meu cu omul de carte Vasile Şoimaru, implicit cu faptele sale culturale care m-au atins cunoscându-le (parte din ele) şi în unele chiar implicându-mă. Iar folosul meu cultural-spiritual a căpătat plusvaloare prin contactul intermediat de acest energic militant pentru românism cu alţi intelectuali din nobila sa stirpe, direct sau indirect, prin operele lor artistice şi/sau publicistice, dedicate cu precădere resuscitării conştiinţei naţionale, stare de spirit aflată în gravă suferinţă pe ambele maluri ale Prutului. Şi toată această experienţă a mea îşi are izvorul concentrat în "Biblioteca basarabeană"

(din cadrul Bibliotecii Comunale Mirosloveşti), opera numitului prieten chişinăuian, "Cetăţean de Onoare" al comunei noastre - spaţiu cu originea străbunilor săi, dregători domneşti cu numele Năvrăpescu/ Şoimaru. Între cărţile amintitului compartiment de carte basarabeană se află şi cărţile poetului Ionel Căpiţă. În relativ recenta mea vizită la Chişinău am avut onoarea să-l şi cunosc personal pe autor. După felul omului-poet prefigurat în sine-mi, în urma lecturării volumelor "Icoana ciuruită" şi "Lăsaţi-mi dragostea", nu mă aşteptam la o întâlnire cu un scriitor simandicos, sofisticat - căci nu aceste sugestii răzbăteau din poezia şi proza scurtă conţinute în cărţile amintite. Şi nu m-am înşelat. Dar n-am intuit însă suficient de inspirat cât de afectuos şi de generos poate fi omul (din care, evident, a lăstărit şi poetul) Ionel Căpiţă. Mai întâi m-a copleşit voinicia trupească a scriitorului basarabean, adiţionată de cel mai limpede albastru zămislit în ochii unui bărbat. L-am şi invidiat pe loc, cu voce ridicată, referitor la acest presupus privilegiu al său asupra frumoaselor din tinereţea sa. A surâs, complice la constatarea mea, sugerându-mi subtil că atuul încă mai "funcţionează". Şi abia de am scăpat cu viaţă din îmbrăţişarea sa de urs carpatin, eu nefiind, comparativ, decât un biet jder (ca să rămânem la Carpaţi, zidurile cele falnice ale Cetăţii Neamului Valah, cu reverberaţie în sufletul poetului de la Chişinău). Nu ştiu ce i-am putut oferi eu distinsului Ionel Căpiţă, ca să merit atenţia dumisale, căci nam ajuns bine acasă din vizita la Chişinău şi am şi primit, prin poştă (şi intermedierea generosului scriitor şi jurnalist Vlad Pohilă, care a adăugat în colet şi ultimul număr din "BiblioPolis") cea mai recentă cartea a sa, "Dangăt de dor" (2012), cu autograf şi dedicaţie măgulitoare pentru anonimul dascăl de la malul Moldovei. Am răsfoit-o în fugă, ca să-i simt "substanţa", urmând să o aprofundez pe îndelete în oazele mele de răgaz. Am alăturat-o, cu un fel de pietate, pe

Anul I, Nr. 9/septembrie 2013

Negru pe Alb rism însuşit cu aproximaţie, fără a mă învrednici să fi reţinut şi numele autorului, care spune ca omul e frumos în măsura în care chipul exteriorizează un suflet frumos. Ionel Căpiţă e "eşantionul" de confirmare a acestei cugetări adânci. El are sufletul pe chip. Şi de vreţi să ştiţi ce se citeşte pe "pergamentul" care-i individualizează chipul, însufleţindu-l, încercaţi numai să-l priviţi atunci când caută el, pe esplanada Arcului de Triumf şi a Clopotniţei Catedralei din Chişinău, "ceva"-ul acela care-l ţine viu în spiritul cel adânc, un "ceva" aflat între triumf şi durere. Că eu acolo i-am întâlnit chipul, în două zile la rând. Iar dacă nu vă edificaţi prin acest tip de "lectură", citiţi-i repede "Icoana ciuruită" (în care chiar are un sumum aforistic despre frumuseţe), ori "Lăsaţi-mi dragostea", sau "Dangăt de dor" şiapoi căutaţi-l din nou pe oriunde îşi leagănă inima - şi-l veţi vedea numaidecât pe Ionel Căpiţă învăluit în nimbul de lumină, cum mi s-a arătat şi mie. Citindu-i cărţile numite, m-am edificat asupra faptului că poetul Ionel Căpiţă îşi are inima pe măsura voiniciei trupului ce o poartă, în care (spre deosebire de alte trupuri încăpătoare) încape o "cantitate" inestimabilă de dragoste. O dragoste generalizată, adică pentru toate cele lăsate de Dumnezeu spre a fi iubite şi cântate. Dar poetul Ionel Capiţă, dezvăluindu-ne dragostea sa în vers, nu face risipă de cuvinte, fiindcă el oferă esenţă de dragoste. Cuvintele poeziilor lui nasc, preponderent, versuri scurte, sinteze decelate de mecanismul său inimă-cuget. În prefaţa uneia dintre ele, scriitorul-academician N. Dabija îi consideră poeziile "...un fel de haiku-uri autohtone" - neîngrădite, adaug eu, de prozodia acelor fulgerări de gând, în stil japonez, invariabil în trei versuri şi în număr consacrat de silabe. El poate fulgera şi printr-un singur vers, chiar şi printr-un singur cuvânt: "Norocul." ("Mană cerească"), sau: "Inima." ("Măsurariu"), din vol. "Lăsaţi-mi dragostea". Poeziile lui Ionel Căpiţă - cele mai multe - nu urmează canoane consacrate, ci au propriile norme prozodice - sau nu le au deloc. Ionel Căpiţă e un poet rebel, dacă nu cumva, un pionier, un deschizător de drum. Poeziile lui sunt mostre de licoare rezultată prin decantare severă, ori de

un raft al modestei mele biblioteci, celorlalte două cărţi semnate de Ionel Căpiţă şi scoase la aceeaşi editură. Apropo de editură, după câte cărţi am primit de la Chişinău, concepute sub auspiciile lui "Prometeu" (numele editurii), aş putea spune că am/voi avea "focul" în suflet pentru toate iernile restului vieţii mele. Şi mă întorc la reflecţia mea cu privire la bunăvoinţa pe care poetul Ionel Căpiţă a arătat-o învăţătorului de la Mirosloveşti, zicându-mi, în sine, că poate va fi contat mai mult pentru poetul de la Chişinău semnificaţiile baştinei mele, matca vechii Moldove (unde, după legendă, descălecătorul Dragoş a răpus bourul cel devenit simbol heraldic pe steagul Neamului), sau arealul Hanului Ancuţei, eternizat de istorisirile lui Sadoveanu, ori Verşenii Profirei Sadoveanu, un alt univers literar al copilăriei, spaţiu însufleţit de inegalabilul condei al fiului acestei mame înveşnicite, la rându-i, de arta primogenitului ei sau toate acestea la un loc. Dacă-i aşa, anume că eu voi fi dus cu mine la Chişinău, involuntar, ceva din spiritul românesc impregnat pe malul stâng al Moldovei, atunci voi putea purta mai uşor dulcea povară a generozităţii oferite mie de Omul Frumos (după conceptul lui Dan Puric) reprezentat (în înţelesul meu) de poetul Ionel Căpiţă. Da, Ionel Căpiţă e un Om Frumos, un Român Frumos - şi pe dinăuntru, şi pe dinafară. Că-i Român sadea se vede încă de la începutul cărţii sale "Dangăt de dor": "Şi-ntr-o floare de câmpie,/ Te văd, dulce Românie". Dar, ca sa nu avem cumva dubii, Ionel Căpiţă ne lasă, în acelaşi volum, o declaraţie poetică în acest sens: "Sunt român, român îmi zice,/ Şi străbuni-mi sunt români, / Sunt român unde m-aş duce,/ Pân' şi-n ţara de păgâni." Iată, în timp ce unii nu se ştiu români, deşi îs (sau ascund asta iepureşte, de frica veneticului dominator), poetul declamă curajos, prin vocea condeiului său, fără niciun complex, numele ce-l poartă Ţara-Mamă a Neamului căruia Ionel Căpiţă îi aparţine. Cu durere şi cu "dangăt de dor" însă, căci Ţara nu-i este şi leagănul Timpului Său. Iar dacă n-am fost destul de convingător cu privire la Omul Frumos în persoana distinsului Ionel Căpiţă, îmi iau în ajutor seva unui afo31

Anul I, Nr. 9/septembrie 2013

Negru pe Alb substanţă filtrată în sitele extrafine ale sufletului său de poet ultrasensibil - nu atât liric, cât epic. Ce rămâne e spirit impregnat de nectarul înţelepciunii - anume, autentice aforisme, transpuse poetic printr-o măiastră ciupitură de coardă de vioară. Iată câteva, din vol. "Lăsaţi-mi dragostea": "Dincolo de iubire/ Nu este lumină./ Încotro, omule?" ("Dincolo de iubire"), " Iubeşte, omule, iubeşte,/ Dumnezeu te mântuieşte" ("Binecuvântare"), "Oglinda/ n-are anotimp./ Sunt...încă mai sunt." ("Bătaia aripei"), "Ca viaţa/ nimeni nu poate înşela.../ Viaţă, de ce te iubim?" ("Mister"), toate în vol. "Lăsaţi-mi dragostea". Scriitorul basarabean Ion Proca le zice acestor frântări de vorbă ale confratelui său "...mai mult nişte tâlcuri", pe care autorul lor le "spune de-a dreptul, fără ocolişuri şi mari fasoane de modernism". Să exemplific (din vol. "Dangăt de dor"): "Nu mă.../ Nu te.../ Nu ne...// Hai să..." ("Solidaritate"), "Eu am ajuns./ Dar mai departe?/ Mai bine/ Mai aveam de mers..." ("În fine"), "Ce-o fi oare/ Dincolo de soare?/ O fi..." ("O fi..."). Dragostea poetului Ionel Căpiţă - acest sentiment sublim ce idealizează viaţa şi dă putere de-a ignora suferinţa -, privită în parametrii aritmeticii, deci cuantificată, modifică legile matematice. Căci, "calculând" cu valorile lui de dragoste, proprietăţile scăderii, spre exemplu remarcă, cu profunzimea-i proverbială, poetulacademician Nicolae Dabija - sunt altele, adică dragostea lui Ionel Căpiţă e o "...avere din care cu cât mai mult dai, cu atât mai mult îţi rămâne", ceea ce înseamnă că aici proba scăderii e alta, căci descăzutul nu mai este suma dintre scăzător şi rest. Fără a căuta între aceste elemente ale focului inimii poetului o ierarhie cantitativă, remarc însă în poeziile sale (în cele canonice, că poetul Ionel Căpiţă scrie şi..."disciplinat", cu prozodie "clasică") o pondere a arderii lăuntrice pentru Ţară, pentru Limba Română, pentru Om (fireşte, preponderent Femeie), pentru Adevăr, Pământ, Lume, Viaţă, Dumnezeu... Şi toate acestea, în poezia lui Ionel Căpiţă, au valoare de substantive proprii. Când îşi cântă dorul pentru Ţară, poetul basarabean ne demonstrează că el ştie bine care îi este Patria: "Dorule, măi dor durut,/

Cât necaz tu-ai încăput?/ Dacă nu te-aş fi avut,/ La ce m-aş mai fi născut?/ Dorule de peste Prut". Iar în privinţa limbii materne, nu încape îndoială că poetul nu-şi rosteste cuvântul în limba "moldovenească", căci despre limba versului său decretează: "...Limba Română,/ A noastra Stăpână". Şi, mai mult decât atât, poetul are credinţa că limba în care îşi declară dragostea îl face nemuritor: "Cât limba are viaţă,/ cât floarea-i cu dulceaţă/ în Ţara mea de Dor - / eu n-am mormânt să mor". În ce priveşte Femeia, Ionel Căpiţă ne-o spune însă scurt pe doi, cum i-o vorbă pe la noi: "Doar cu tine/ e tot ce-a fost,/ e tot ce vine/ doar cu tine..."(în vol "Lăsaţi-mi dragostea"), sau: "Doar tu, femeie,/ Porţi a lumii cheie./ Tu încui şi tu descui.../ Toata viaţa omului" ("Cheia vieţii", vol. "Dangăt de dor").

Un grupaj al poeziilor lui Ionel Căpiţă poarta titlul "Osânda iubirii". Asta înseamnă că dragostea poetului e o dulce povară, e o "osândă" (pentru "delictul" de a avea inima mare, zic eu) pe care poetul o primeşte ca pe o binecuvântare şi pentru care, concentrat pentru un întreg volum de poezii, imploră, sau ameninţă: " Lăsaţi-mi dragostea!". De ce-i "osândă" dragostea lui Ionel Căpiţă ne lămureşte el, explicându-ne poetic că tot ce-i în puterea lui de percepţie trece prin el. Poetul are puterea de-a absorbi (cu dragoste!) şi fericirea, şi suferinţa: "Prin mine/ o lume învinge/ prin mine/ se bucura totul/ şi plânge,/ prin mine/ un soare răsare,/ şi moare.../ Prin mine." Dar pentru câte sensuri şi câte "curele de transmisie" conţin poeziile lui Ionel Căpiţă nu am eu minte şi...peniţă ca să îndrăznesc mai mult. Ba...încă un pic de zăbavă, ca să constat şi faptul că scriitorul Ionel Căpiţă nu are mofturi de poet "corect politic", adică nu se "ruşinează" de32

Anul I, Nr. 9/septembrie 2013

Negru pe Alb loc să scrie chiar şi în prozodie populară. Căci Ionel Căpiţă nu se consideră un "boier al minţii", fudul cu "opincarii". El se revendică de la izvorul mamei poeziei, deci nu pretinde că poezia începe cu el: "Foaie verde iasomie,/ Mi-a venit poftă şi mie/ Să dau anii înapoi/ Şi să mă petrec cu voi." ("Hai amu, că mâine, nu!", din vol. "Icoana ciuruită"), sau: Câte fete-n braţe-am strâns,/ Toate după mine-au plâns,/ Câte fete am iubit,/ Toate-toate m-au rănit." ("Rana dragostei" , vol. "Icoana ciuruită"). Dar asta - simt eu - îl costă ceva, căci am dat şi de o poezie în care poetul îşi exprimă o stare de frondă în raport cu (bănuiesc) "separatismul" elitiştilor, "transfrontalierilor" discriminatori. Însă efectul frustrării e nesemnificativ în cazul său, căci el nu râvneşte neapărat să stea în capul mesei, nici măcar la masă. El scrie şi "din picioare": "Dacă nu-i loc pentru mine,/ nu e nicio supărare,/ şadă barzii cum le vine,/ eu - voi scrie din picioare" ("Aventura", din vol. "Lăsaţi-mi dragostea"). Iar din poezia "Scrisul meu", aflăm că, indiferent de locul poetului Ionel Căpiță la masa poeţilor, el trebuie să-şi ducă "povara" scrisului, ca pe o "tristeţe amară", fiindcă are şi el crucea lui, coborâtă din cer: "În a scrisului povară/ E tristeţea mea amară,/ E chemarea cea divină,/ Ce nu poartă nicio vină" (din vol. "Dangăt de dor"). Şi tot din Cer i se trage poetului basarabean Ionel Căpiţă şi faptul că e "veşnicul îndrăgostit", că aşa se numeşte una din poeziile sale, semnificativă pentru ceea ce este Omul-Poet Ionel Căpiţă (ca să termin în nota în care am început clinchetul meu de clopoţel, ca răspuns firav la un pătrunzător..."Dangăt de dor" basarabean): "N-am ce face, că-aşa-s eu - / Un îndrăgostit mereu.../ Daru-i de la Dumnezeu!".

Mă iartă, frate! Şi tu, soră!... de Gheorghe Pârlea SPOVEDANIE, PE MALUL DREPT *

Mă iartă, frate, de mai poţi, Că nu te-am apărat de hoţi!... Mă iartă, frate, şi fii blând! – Ţi-o cer spăşit şi suspinând... * Că fraţii tăi din nou sunt laşi La Bucureşti, ca şi la Iaşi – Se-ascund nevrednic după fuste, Clamând că eroismele-s vetuste... * Te ştiu întruna zbuciumat, Drag frate, peste Prut uitat... Te-aud săptămânal „La est de vest” Rostind cuvinte de protest... * Te ştiu mereu visând în van Că va mai face Neamul un Divan, Te ştiu cu sârg pornit la drum, Să ne uneşti într-un „Album”. * Ştiu rana de pe chipul tău, Blând frate drag din Chişinău, Şi ştiu că ţi-i cinstită fruntea, Lăsând să "Treacă alţii puntea...” * În stare să ne ierte tot, Alt frate-al nostru, poliglot, Nu oboseşte să ne spună: „Şi totuşi, limba (cea) română...” * De tine, soră, ştiu că osteneşti Strigând, în „Rugă”, psalmii cei celeşti Şi aşteptând răsplata pe Pământ: După tăcere, un frăţesc cuvânt... * Mă iartă soră, de ţi-e milă, De neputinţa mea umilă!

______________________________________ * Răspunsul meu modest - de cititor comun - la "dangătul de dor" al poetului chişinăuian nu putea fi, fireşte, decât un firav "clinchet" de dor, prin natura diferenţelor culturale dintre cei doi emitenţi de semnale. Dar "clinchetul de dor" are aici, prin subţirimea lui - iau asupra mea această povară -, şi semnificaţia durută a răspunsului spiritual şi politic de pe malul drept al Prutului, la răscolitorul "dangăt de dor" de pe malul stâng. 33

Anul I, Nr. 9/septembrie 2013

Negru pe Alb Mă iartă, frate, de mai poţi, Că nu te-am apărat de hoţi!

personalităţii lui Eminescu, fiind ştirbită în anii comunismului în mare măsură de cursurile de limbă şi literatură română predate în şcoli, elevii învăţând doar despre Eminescu - poetul şi câte ceva despre scrierile lui în proză. Dar, câţi cunoşteau activitatea publicistică animată de o vehemenţă izvorâtă din iubirea lui pentru ţară!? Câţi îşi imaginau că sufletul său romantic dezvăluit în versuri sensibile şi melodioase ar fi putut arde mistuit de dragoste pentru poporul căruia îi aparţinea şi al cărui trecut îl cunoştea atât de bine!? Pe de altă parte, volumul tratează un subiect delicat şi dureros pe care-l reaminteşte celor mai în vârstă şi îl face cunoscut celor tineri, ancorându-l în actualitate - Basarabia, ca parte a pământului românesc. Contrariat de diferite articole apărute în presa vremii sale, în care se scrisese că Basarabia fusese cucerită de ruşi „cu sabia în mână” de la tătari şi de la turci, Eminescu şi-a propus să demonstreze că în Moldova „conştiinţa de drept nu s-a stins niciodată” şi că „ocuparea părţilor din Moldova şi Ţara Românească n-a fost decât militară, că ea avea cel mult caracterul administraţiei trecătoare”. Avem astfel prilejul de a citi rânduri scrise de Eminescu – istoric. Convingerea sa că Basarabia nu a aparţinut nici turcilor, nici tătarilor ci, încă din secolul al XIV-lea, doar unui „stat constituit, neatârnat, deşi slăbit şi încălcat în posesiunile sale, a Moldovei”, îi însufleţeşte argumentaţia care porneşte de la numele de Basarabia. Dovedind certe calităţi de cercetător al istoriei neamului, el aduce în prim plan fragmente din documente străine, dar şi din cronici româneşti provenind din secolele al XIIIlea - al XIV-lea care atestă faptul că numele de Basarabia este el singur, „o istorie întreagă”. Subliniază faptul că pe la sfârşitul domniei lui Mircea cel Bătrân în timpul căruia „Ţara Românească ajunsese la cea mai mare întindere teritorială”, până la Nistru, întreaga Valahie purta numele de Basarabia. Lămurind acest aspect, merge mai departe, stabilind „marginile reale ale Basarabiei reale” împărţită în patru ţinuturi Bugeac, Cetatea Albă, Chilia şi Ismail, ca apoi să călătorească prin istorie urmând firul conducător al argumentaţiei în secolul al XV-lea. Prin aceasta demonstrează nu

_______________________ NOTĂ: Le reiterez basarabenilor dragi spovedania mea - de pe malul drept al Prutului - în numele celor neputincioşi în faţa Istoriei care i-a înstrăinat de Neam. Am contextualizat mesajul meu darurilor lor, oferite mie: "La est de vest", titlul generic al editorialelor poetului-jurnalist Nicolae Dabija din "Literatura şi arta", Albumul "Românii din jurul României, în imagini" al universitarului publicist Vasile Şoimaru, "Treacă alţii puntea", volumul prozatorului Nicolae Rusu, "Şi totuşi, limba română", volumul de publicistică al scriitorul şi traducătorului Vlad Pohilă, "Rugă", recital DVD (Psalmii lui David) al actriţei Ninela Caranfil, Artistă a Poporului şi vol. "Tăcerea de până la cuvânt", al aceleiaşi fără asemănare Ninela Caranfil. Mă închin - de-aici, din masa românităţii de pe malul dreapt al Prutului - în faţa staturii lor de făclieri ai REDEŞTEPTĂRII NAŢIONALE! Şi adăst ca vrednica lor osârdie întru REÎNTREGIREA ROMÂNIEI să se împlinească repede şi pentru VEŞNICIE!

Continuitatea unui drept - Basarabia Fragment din volumul Momente istorice (studii şi eseuri)

de Camelia Pantazi Tudor În anul 1990, editura Mileniul Trei a publicat un volum intitulat Basarabia, ce sintetizează articolele scrise de poetul nostru naţional Mihai Eminescu, având drept subiect această parte a pământului românesc. Majoritatea textelor au fost preluate ulterior în volumul Basarabia - pământ românesc, samavolnic răpit (antologie, prefaţă şi note de D. Vatamaniuc) publicat în anul 1997 la editura Saeculum I.O. Aş vrea să cred că lăudabila iniţiativă a urmărit un dublu scop, sperând în acelaşi timp că a reuşit să-l atingă. Era necesară o reîntregire a 34

Anul I, Nr. 9/septembrie 2013

Negru pe Alb numai ceea ce-şi propusese, aducând „dovezi scrise de oameni trăitori în veacul al cincisprezecelea”, ci şi faptul că deţinea cunoştinţe aprofundate de istorie. El precizează că poporul român nu este un popor cuceritor, de aceea apără cu îndârjire ceea îi aparţine, motivat doar de dreptul său firesc, iar acest drept” e tot mai tare decât nedreptatea, tot mai tare decât neadevărul”. Eminescu ne îndrumă pe cărările istoriei pentru a-i reîntâlni pe Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare, pentru a ne face cunoscută opinia sultanului Mahomed care, în ciuda sfaturilor apropiaţilor săi, temători în ceea ce privea conflictul cu moldovenii, dorea să-i învingă, convins fiind că „până când românii stăpânesc Chilia şi Cetatea Albă, iară ungurii Belgradul sârbesc, până atunci nu vom putea birui pe creştini”. Pe nesimţite, ajungem în secolul al XVI-lea pentru a afla care era situaţia Moldovei după cucerirea celor două cetăţi de către turci, atrăgându-ne atenţia conţinutul capitulaţiei din 1511 încheiată de Bogdan al Moldovei, din care Eminescu prezintă mai multe articole, reieşind foarte clar că Moldova rămânea o ţară liberă stăpânită de voievozii ei pe tot teritoriul neştirbit, interzicându-se turcilor să cumpere pământ şi să se aşeze pe teritoriul românesc. El nu uită nici de Petru Rareş, reliefând faptul că, în tratatul său cu turcii, domnitorul abordează aceeaşi politică. Demonstraţia continuităţii dreptului Moldovei pe aceste locuri, ajunge în secolul al XVII-lea şi se opreşte asupra Bugeacului în care încă de la sfârşitul secolului anterior începuseră să se aşeze tătarii nohai. Având drept surse însăşi cronicile scrise în secolul al XVII-lea, el dovedeşte că tătarii nu erau nici pe departe proprietari ai locului, ci locuiau pe un teren dat în arendă, românii fiind preponderenţi. Cea mai importantă mărturie în acest sens o reprezintă existenţa eparhiei Brăilei, din însemnările căreia, studiate de Eminescu, reiese cu claritate că „întreaga Dobroge a lui Mircea cel Bătrân intră în eparhie”. Românii îşi vedeau de viaţa lor pe pământ românesc, în timp ce tătarii erau de felul lor nestatornici. Nelăsând nicio urmă de îndoială, argumentaţia sa se răsfrânge şi asupra secolului al XVIII-lea, ale cărui izvoare istorice ”trebuie să fie neapărat foarte limpezi şi asupra oricărei îndoieli”. Zăboveşte îndeosebi asupra momentului 1730, în timpul

domnie lui Grigorie Ghica, când tătarii din Bugeac au cerut de la Poartă „să mijlocească pe lângă scaunul Moldovei ca tătarii să capete Bugeacul în arendă, căci n-au nici un fel de rost”. Eminescu prezintă în întregime înscrisul ce reglementa raporturile cu Moldova, semnat de toate căpeteniile tătare din Bugeac, pe care apoi îl analizează, extrăgând punctele de maximum interes, neputându-se opri să nu ironizeze afirmaţiile unora ce considerau tătarii ca „possesseurs legitimes”. Tătarii au rămas doar arendaşi ai Bugeacului pe o suprafaţă de 60 de mile pătrate pentru care plăteau dări, trebuiau să respecte legile statului moldovean şi nu aveau voie „nici ţăruş în pământ să bată, necum să-şi facă casă”. Itinerariul istoric ne aduce în vremurile lui Dimitrie Cantemir şi Constantin Brâncoveanu, ocazie cu care Eminescu evidenţiază străduinţa acestora de a recupera teritoriile ocupate de turci şi subliniază influenţa din ce în ce mai mare a Rusiei, atât în Principate cât şi în Orient. Un eveniment deosebit de important, precizat de autor, este pacea de la Cuciuc – Cainargi, din anul 1774, când se stabileşte că Principatele vor primi înapoi terenurile uzurpate de turci. Neomiţând să sublinieze că Rusia la acea vreme voia o Românie unită care să se întindă de la Nistru până la Carpaţi, Eminescu preocupat să urmărească ”firul roşu al dreptului neschimbat al Moldovei asupra Basarabiei” ajunge la capătul călătoriei sale prin istorie, în secolul al XIX-lea, fiind convins că reuşise până atunci să demonstreze „o vădită continuitate de drept şi în veacul al optsprezecelea şi o dovadă că românii au persistat pe acele locuri, adică în Basarabia noastră de astăzi”. La începutul secolului, Rusia se confrunta cu ameninţarea imensei armate a lui Napoleon, ceea ce l-a determinat în anul 1812 pe ţarul Alexandru I, forţat de împrejurări, să ia decizia de a-şi retrage trupele din Moldova şi a încheia pace cu turcii. Retrăgându-se, ruşii nu arătau ca nişte învingători, dar negocierile, în care un pion important a fost Anglia, au condus la anexarea Basarabiei. Eminescu citează conţinutul unui document redactat de consulul general, de la acea dată, al Angliei la Bucureşti, în care se redau evenimentele, afirmându-şi convingerea că trădarea Basarabiei a fost povestită de acesta în 35

Anul I, Nr. 9/septembrie 2013

Negru pe Alb cunoştinţă de cauză. Potrivit documentului, rolul principal în cedarea Basarabiei i-a revenit prinţului Dimitrie Moruzzi, dragoman al statului, care avea interesul de a se pune bine cu Imperiul Rus nutrind speranţa că i se va atribui domnia unuia dintre Principate. Indignat de faptele celor implicaţi, Eminescu sintetizează rodul cercetării sale pe drumurile istoriei, succint, dar la obiect: „dreptul nostru istoric, incapacitate juridică a Turciei de-a înstrăina pământ românesc, trădarea unui dragoman al Porţii, recăpătarea acelui pământ printr-un tratat european semnat de şapte puteri şi obligatoriu pentru ele, garantarea integrităţii actuale a României prin convenţia ruso-română, ajutorul dezinteresat ce l-am dat Rusiei în momentele grele, toate acestea fac ca partea morală şi de drept să fie pe deplin în partea noastră”. Cuvintele sale poartă o încărcătură amară pe care, fără să ştie, o va transmite peste ani românilor: „acel pământ nu l-am cucerit, n-am alungat pe nimeni de pe el, că e bucată din patria noastră străveche, este zestrea, împărţitului şi nenorocitului pământ românesc”. Moldova fiind stat suveran, Turcia nu avea dreptul de a ceda un teritoriu care nu îi aparţinea, iar Imperiul Rus, la rândul său, nu avea dreptul să negocieze o clauză de anexare cu Imperiul Otoman. A fost momentul istoric al încălcării practicii internaţionale bazate în acele vremuri pe prevederile tratatelor bilaterale. Trecând peste ani, volumul trezeşte poporului român alte amintiri dureroase. Prin Tratatul de pace de la Paris din anul 1856, ce pusese capăt Războiului Crimeei, se recuperaseră cele trei judeţe din sudul Basarabiei - Cahul, Bolgrad şi Ismail. La momentul textului eminescian, ne aflăm în faţă evenimentelor ulterioare încheierii războiului ruso-turc din 18771878 având drept consecinţă obţinerea independenţei României faţă de Poartă, dar ştirile din presa rusească şi atitudinea guvernului îl îndreptăţesc pe Eminescu să îşi manifeste indignarea şi neliniştea privind un posibil acord cu Imperiul Rus ce se referea la retrocedarea celor trei judeţe. Glasul său, transformat într-un strigăt purtător al unei iubirii de ţară necondiţionate şi netemătoare, se ridică printre rândurile scrise şi se aude până în zilele noastre. Rusia nu are niciun

drept asupra Basarabiei, iar „noi nu i-o putem da, pentru că, la urma urmelor, nu avem dreptul de a dispune după placul nostru de această parte din ţara noastră”, deoarece „Europa ne-a dat această parte din Basarabia (…), Europa a avut încredere în noi şi dacă voim să ne arătăm vrednici de această încredere trebuie să stăm de pază şi să nu dăm decât morţi acest pământ…” Întrebările retorice accentuează revolta la adresa Imperiului Rus din vocea ce devine repetativă, străbătând veacurile. „Căci prin ce păcătuise ţările româneşti Rusiei? Nu i-au hrănit într-atâtea rânduri oştile, nu erau ţările noastre adăpostul lor, doveditu-ne-am vreodată duşmani ai ei? Într-adevăr nu găsim cuvinte pentru a califica această pretenţiune, necum împlinirea ei. Oare puterea cea mare a Rusiei i-ar da dreptul de a-şi bate joc de lume, de noi, de ea însăşi?” Eminescu continuă pe acelaşi ton, afirmând cu tărie că „Basarabia întreagă ni se cuvine, căci e pământ drept, al nostru şi cucerit cu plugul, apărat cu arma a fost de la începutul veacului al patrusprezecelea, încă şi până în veacul al nouăsprezecelea.” Foarte interesantă este relatarea alegerii lui Titu Maiorescu ca deputat de către Colegiul I din Iaşi. Eminescu îl susţine, având convingerea că va avea un cuvânt greu de spus împotriva cedării părţii din Basarabia, cu atât mai mult cu cât „organe-în genere foarte bine informate – din străinătate vorbesc că guvernul ne trădează”. Cu multă tristeţe, el pare a se resemna în faţa iminenţei retrocedării Basarabiei dintr-un motiv logic şi simplu: „Rusia este o împărăţie mare şi puternică, iar noi suntem o ţară mică şi slabă, dar dacă ţarul Alexandru II este hotărât a lua Basarabia în stăpânirea sa, pentru noi, Basarabia e pierdută.” Şi totuşi Eminescu nu renunţă la luptă, la o luptă prin scris, pentru că mult mai grav decât a pierde o parte a teritoriului este a pierde „încrederea în trăinicia poporului român”, iar retrocedarea devine o problemă ce pune în primejdie însăşi existenţa acestuia. Vehemenţa sa curge ca o apă curgătoare transformată într-o cascadă ce cade cu o forţă năucitoare ducând cu ea durerea unui neam lipsit de ceea ce i se cuvine de drept. Eminescu afirmă principiul pe care, în opinia sa, se sprijină poporul român: „nu dăm nimic şi nu primim nimic” şi ca atare” românul 36

Anul I, Nr. 9/septembrie 2013

Negru pe Alb Răni adânci se deschid în trupurile copacilor, picurând mir peste morţii noştri. Moldovă! Zimbrii tăi ne privesc doar din steme, ochiul lor înlăcrimat a ajuns gigantic ca un gol în cele trei culori. Moldovă!... Tu, mamă, în fiecare noapte îţi chemi copiii strigându-i pe numele lor de taina şi moarte. Te vor auzi odată, din adâncul pământului sau al cuvintelor nemairostite, într-o noapte de Înviere, când Mântuitorul va sparge porţile întunericului şi va prăda iadul. Moldovă! Zăpada se împleteşte cu gândurile triste şi se aşterne peste trupul tău ca o linişte... Întoarcerea zimbrilor tăi va fi dumnezeiasca noastră Schimbare la Faţă.

care ar cuteza să atingă acest principiu, ar fi un vânzător”. Mihai Eminescu a murit la numai 39 de ani, dar a lăsat în urma sa o operă ce are menirea de a salva identitatea neamului românesc. Opera sa cuprinde pe lângă creaţia artistică, şi articolele din presa vremii care oglindesc cunoştinţele despre istoria poporului nostru şi închid în ele vocea unui om în inima căruia iubirea pentru ţară este mai presus de orice. Depinde de noi toţi să cunoaştem personalitatea complexă a lui Eminescu, pentru că el este nu numai cel mai mare poet al acestei ţări, ci şi un mare patriot. Cu mijloacele pe care le deţinea a luptat împotriva retrocedării celor trei judeţe din Basarabia, a luptat şi ulterior anului 1878 pentru reîntregirea ţării, în virtutea dreptului firesc al românilor demonstrat în textele sale, iar un drept „nu se modifică şi nu se nimiceşte decât din momentul în care renunţăm la el”.

Ploaie în basarabia

(MIHAI EMINESCU, Basarabia, Bucureşti, Editura Mileniul Trei, 1990. MIHAI EMINESCU, Basarabia - pământ românesc, samavolnic răpit, Bucureşti, Editura Saeculum I.O, 1997)

Întoarcerea zimbrilor de Gavriil Stiharul Fericită, dreapta mea merge spre închinăciune. Vai! Îmi aduc aminte... Trandafiri roşii-purpurii au înflorit pe piepturile copiilor când ai fost sfâşiată, Românie. Trandafiri roşii-purpurii pe mâinile, picioarele şi coasta lui Christ când ai fost batjocorită... Vai! îi aud încă pe bătrâni cum plâng pe dinlăuntru cu chipurile schimonosite de durere... Sfinţii noştri îşi amintesc... Vor trebui multe bătăi de pleoape până la tămăduirea luminii din altar. Oh! Moldovă! Moldovă! altar al cuvântului celui mai trist. Sub copitele cailor grânele s-au frânt, în genunchi nu au căzut decât mărăcinii... Zimbrilor le-au fost luaţi codrii, rătăcesc şi acum prin jalea cuvintelor nemairostite.

de Alexandru Bolache ploua frumos în Basarabia cu litere latine ploua și fugeau unii de ploaie ca dracul de tămâie am ridicat privirea spre nori Eminescu și Esenin la o ceașcă de ceai zâmbeau cu complicitate

Anul I, Nr. 9/septembrie 2013

Negru pe Alb

Rubrică realizată deRaluca Leontina Neagu

Generaţia crescută între ziduri interconectate -eseu de Raluca NeaguRachel Dretzin și Douglas Rushkoff au realizat două documentare de excepţie, care radiografiază efectele internetului asupra dezvoltării tinerilor, oferind o perspectivă obiectivă despre fenomen, căutând puncte pro şi contra tehnologiei, evoluată peste limitele unor oameni, şi mai important, îndrăzind să se întrebe: viitorul, încotro? Daca ar trebui să hotărăsc ce afectează cel mai mult internetul, cred că aş alege indubitabil, relaţiile interpersonale. Comunicarea virtuală tinde să înlocuiască libera conversaţie, avantajul cunoaşterii reale a celui din faţa ta. În documentarul Growing up online sunt o mulţime de afirmaţii care susţin această idee. Tinerii îşi trăiesc viaţa online, se joacă, schimbând identităţile, devin alţi oameni. Un prim element al comunicării pe care îl identific în situaţia virtualului este lipsa limbajului nonverbal si paraverbal. Ambele au o pondere de 90% în viaţa noastră şi este greu să îi păcălim pe ceilalţi cu ajutorul lor. În schimb, în lumea online totul poate fi falsificat. Nu ai nicio certitudine. Ceea ce ţi se comunică poate nu este cu adevărat real, pentru că nu ai semnale pe care să le interpretezi. De aici provine o nesiguranţă, iar tinerii crescuţi “online” nu o conştientizează. Dimpotrivă, ei iau lucrurile aşa cum sunt. Cred cuvintele transmise pe reţelele de socializare, transformă prietenia în competiţie, folosesc internetul pentru a relaţiona convenabil. Relaţionarea convenabilă este cea de faţadă. Oamenii pe care nu îi cunoşti te admiră dintr-o dată, îţi fac multe complimente, şi îi accepţi pentru că îţi place să fii în centrul atenţiei. Este plăcut să fii popular, chiar dacă eşti popular printre străini şi nu crezi că ţi se poate întâmpla ceva, doar eşti în zona ta intimă, în propriul dormitor, iar ceilalţi sunt poate la sute de kilometri distanţă. Internetul devine pentru tineri o nevoie, o dependenţă, o problemă psihologică, toate acestea împreună

formând “cea mai mare distanţă dintre generaţii care a existat”. Părinţii sunt neputincioşi, nu pot controla nimic, deşi au impresia că o fac, uneori simţindu-se intruşi în viaţa adolescenţilor. M-a impresionat acel tată care mărturisea că un e-mail trimis băiatului de la parterul aceleiaşi case este mai eficient decât a-l întrerupe din cele zece conversaţii pe care le poartă simultan, chemându-l la masă. Preocupaţi să discute cu străinii, copiii devin străini pentru cei dragi, cei care le sunt aproape cu adevărat. Părinţii pierd bătălia în faţa ecranului, sunt disperaţi pentru că nu mai pot comunica şi atunci fie trăiesc mereu cu teama că oricând copilul poate păţi ceva rău, pentru că interacţionează cu tot felul de oameni, fie învaţă să ţină pasul cu tehnologia. Interzicerea folosirii computerului poate duce la revolte în toată regula, deoarece tânărul îşi petrece 8-9 ore pe zi, jucând jocuri mai agresive sau mai atractive, discutând cu prieteni mai cunoscuţi sau total străini, verificând e-mail-uri, uneori făcându-le pe toate în acelaşi timp. Soluţia a fost găsită de guvernul din Coreea de Nord, o ţară foarte expusă tehnologizării, şi a fost prezentată în documentarul al doilea: Distracted by everything. Pentru a opri cazurile dramatice în care tineri au leşinat în internet-café-uri, deoarece erau prea ocupaţi cu jocurile video pentru a mânca, guvernul a recunoscut dependenţa de internet ca pe o problemă psihologică şi a înfiinţat tabere gratuite în care copiii coreeni îşi redobândesc copilăria, descoperind jocul în aer liber, jocul cu cei de-o vârstă cu ei, practic sunt reînvăţaţi să comunice. Există o mulţime de alte probleme cauzate, amplificate de internet: tulburări de alimentaţie, depresie, conflicte iscate din nimic, chiar suicid. Acestea au fost analizate în primul documentar, în timp ce al doilea a avut o arie de extindere mai mare, vizând şi: probleme de concentrare, alterarea unor deprinderi ca scrisul şi cititul, manipularea, inventarea unui alt tip de prietenii. Totodată, sunt şi efecte pozitive ale dezvoltării tehno-

Anul I, Nr. 9/septembrie 2013

Negru pe Alb unii se luptă cu fenomenul, alţii s-au resemnat. Cert este că încă nu ştim în ce măsură această evoluţie ne va afecta pe viitor şi cât vom pierde, cât vom câştiga. Tehnologia ne provoacă să ne resetăm valorile, şi probabil că ne vom găsi un echilibru, dar va dura, iar până atunci, continuăm să fim o generaţie crescută între ziduri interconectate.

logiei: se pot vindeca anumite probleme legate de lipsa încrederii în sine, apar noi perspective, noi realităţi în care poţi fi cine doreşti, cum doreşti, se inventează modalităţi noi de învăţare, mai atractive, mai rapide, mai eficiente. Dincolo de aceste aspecte, rămâne problema interacţiunii dintre oameni. Ei nu mai au timp să asculte, vorbesc despre orice, nu se mai gândesc la sensuri şi privesc totul superficial. Cum se rezolvă un conflict pe internet? Simplu: nu se rezolvă. Presat de ce vor crede ceilalţi despre tine dacă nu răspunzi prin replici agresive (doar nimeni nu îşi doreşte să pară slab, cu atât mai mult pe internet, unde totul este la vedere, accesibil oricui), intri în jocul vorbelor dure, în jigniri care nu se uită, se acumulează şi răbufnesc uneori în viaţa reală, soldându-se cu bătăi în toată regula, în care nimeni nu ştie de ce dă, în cine dă. Am putea crede că şcoala şi educaţia ar fi soluţii la acest barbarism virtual, dar şi profesorii se recunosc învinşi, mai ales în primul documentar. În al doilea, se pare că o profesoară încearcă să fie inventivă şi formează cursuri “altfel” în care materia este învăţată prin jocuri video. Mă întreb însă: cum se tratează dependenţa? Cu şi mai multă dependenţă? Există o“net-etichetă”, asemănătoare bunelor maniere, pe care copiii din Coreea o învaţă în cântece, încă din clasele primare. Acest lucru nu e valabil şi pentru America sau orice alt stat cu aceeaşi dezvoltare. Tehnologia a evoluat atât de mult încât oamenii sunt veşnic legaţi de computer, având chiar o a doua viaţă virtuală. Jocuri ca Second Life sau World of Warcraft au format un nou tip de prietenii,un nou tip de relaţii. Creatorul Second Life susţine că alierea omului din pricina tehnologiei se poate vindeca doar cu şi mai multă tehnologie, o tehnologie ce permite intimităţi, tandreţe. Oamenii din Second Life nu mai sunt singuri, ci au relaţii cu oricine, orice fel de relaţii, această libertate atrăgând din ce în ce mai multe persoane, care îşi vindecă singurătatea online. Teoretic, sună frumos, practic eşti tot singur în apartamentul tău cu iluzia că ai o familie în care faci cum doreşti, îţi îndeplineşti orice fantezie. Iluziile nu fac bine relaţiilor interpersonale reale, pentru că avem nevoie de atingeri, avem nevoie de contact vizual pentru a comunica, pentru a nu exista singurătate şi luptă. Nu doar viaţa de familie sau viaţa socială sunt afectate de evoluţia tehnologiei, ci şi cea profesională. Există o firmă în care toate şedinţele se discută virtual, toate conferinţele nu au niciodată loc în realitate, iar angajaţii nu se cunosc faţă în faţă. Cum poţi dezvolta o afacere, dacă nu ştii cum este şi ce îşi doreşte colaboratorul tău? Oamenii nu spun uneori adevărul, sau nu spun suficient, de aceea avem nevoie de o conversaţie reală, în care să identificăm sentimentele celuilalt, disconfortul sau revolta, să prevenim frustrarea şi conflictul. Concluzionând, este clar că evoluţia tehnologiei ne afectează. Unii conştientizează efectele când sunt deja dependenţi, alţii sunt încântaţi că nu mai există graniţe, piedici,

Growing up online, http://www.pbs.org/wgbh/pages/frontline/kidsonline/v iew/ Digital nation, http://www.pbs.org/wgbh/pages/frontline/digitaln ation/view/ Toma am văzut cheile cu breloc de floarea-soarelui pe șine și m-am gândit că nu vor mai deschide nicio ușă nu vor mai avea sub ce pat să se piardă de azi sunt tot ce a mai rămas din ea un strigăt ascuns în conturul cu creta * îmi imaginez o listă pe care o faci înainte să mori cu creionul prin care sângerezi pe cine să suni și cât să dezvălui când moartea îti bate în inimă cu vârful de cuțit și fugi pe străzi de propriile gânduri bântuit încerci să uiți și îți bagi capul într-o fântână de treburi pe care nu le duci pentru că nu ai unde să te ascunzi de propria-ți minte ești singur când alegi să tragi un fermoar peste sacul negru în care viermii te vor mângâia îți vor oferi o dragoste vegetală * auzisem de omul care umbla cu 3 lumânări în mână spunea: astea-s pentru mine și pentru ea și pentru pruncul îl vedeam pe stradă îmbrăcat în întuneric cum exersa un nod la cravată cât mai sus cât mai strâns alungam fiorul ce-mi escalada șira spinării pentru că nu vrei să crezi în lucruri din astea îți apar în vise le citești dar nu vrei să crezi în petele roșii nu vrei să crezi în funii nici în străluciri de pumnale l-am văzut se legăna ca o frunză mare și urâtă * nuvreausăcred nuvreausăcred strig.

Anul I, Nr. 9/septembrie 2013

Negru pe Alb

Teodor Pallady

de Lăcrămioara Teodorescu ,, Pictura, pentru mine, nu este o îndemânare și mai puțin încă o voluptate. E o necesitate de clipă de clipă. O necesitate dureroasă de a mă confesa mie însumi, sincer și neiertător. Pictura este jurnalul existenței mele cotidiene. Un jurnal intim, în care se desfășoară, fără menajamente pentru mine sau pentru alții, fără panaș și fără morgă- direct și rapid- pulsul vieții mele, cu variațiile lui fatale, de la un an la altul, de la un ceas la altul...”

Pictorul român Theodor Pallady s-a născut în Iaşi şi a copilărit atât la Perieni (Tutova), unde părinţii săi aveau o moşie, cât şi la Iaşi. A urmat liceul ,,Sf. Gheorghe“ din Bucureşti şi, la dorinţa părinţilor, s-a înscris la Şcoala de Poduri şi Şosele, pe care a părăsit-o, mutându-se la Politehnica din Dresda. Atras mai mult de pictură decât de studiile inginereşti, a frecventat cu plăcere celebrele Galerii de Artă şi, lăsându-se furat de penel, şi-a început ucenicia în atelierul pictorului german Erwin Oehme. Observându-i talentul, acesta l-a îndemnat să se consacre Artelor frumoase. Renunţă la inginerie şi se dedică cu totul şevaletului, plecând la Paris în 1889, la mătuşa sa, Maria Cantacuzino, sora bunicului, căsătorită cu pictorul muralist Puvis de Chavannes (18241898), al cărui atelier i-a fost de folos. La Paris, începe studiile cu pictorul Aman Jean, înscriinduse la Şcoala de Arte Frumoase,

Anul I, Nr. 9/septembrie 2013

Negru pe Alb cunoscând atelierele renumiţilor pictorii francezi, profesori ai şcolii. În 1892 intră în atelierul lui Gustave Moreau unde va avea colegi pe Henri Matisse, cu care leagă o strânsă prietenie, pe Georges Rouault şi pe Albert Marquet. Mai târziu frecventează clasa lui Puvis de Chavannes, de la care preia mai ales fineţea desenului şi strălucirea culorilor, fără a-i urma principiile estetice academizante.

Sensibilitatea sa controlată este dublată de o supremă asceză a spiritului, într-o unitate care îl distinge de lirismul post-impresionist. “Un tablou (spun un tablou, nu o pictură) este un poem pictural…de linii, forme și culori. Este mai mult decât o pictură. Este gândire, sentiment, exprimare prin pictură…linii, forme și culoare”. Theodor Pallady Veşnic admirator al peisajului şi al frumosului chip feminin sub formă de „nud sidefiu“, pictorul lumina multe dintre pânzele sale, reprezentând expresia „unei căutări perpetue a clasicului şi a echilibrului“. Cu aceeaşi pasiune picta naturi moarte cu culori şi flori vii, ce răspândesc parcă „adieri de parfum.“ Theodor Pallady, răsfrânge în sufletul şin arta sa Parisul. În peisagiile sale pariziene vibrează nostalgia Moldovei natale. Un artist al cărui simţ pictural nu s-a dezvoltat solitar, creând un "elefantiazis" local, ci armonios, paralel cu gustul şi discernământul literar. Theodor Pallady şi-a muiat penelul nu numai în vopsea crudă, dar şi în lumină de gând. Predilecția lui Pallady pentru natura moartă denotă dorința de a reda într-un tablou un fragment din realitatea universală, în toată poezia și armonia sa.

În 1904 se întoarce în ţară şi expune la Ateneul Român şi la Saloanele Oficiale. Menţine însă legătura cu Parisul, unde deschide mai multe expoziţii personale, până în anul 1940. Expune la Bienala din Veneţia în anii 1924, 1940 şi 1942. Artist ieşean, ale cărui lucrări sunt considerate „simfonii şi sentiment“, Pallady a participat la prestigioase expoziţii în toată Europa: la Paris, Veneţia, Londra, Barcelona, în Olanda, Belgia. Nicolae Tonitza sublinia că: „pentru neamul românesc, arta lui Th. Pallady înseamnă cea mai înaltă coardă a sensibilităţii picturale“.

Anul I, Nr. 9/septembrie 2013

Negru pe Alb Pentru peisajele sale parisiene, Pallady alegea mai ales locurile din vecinătatea Senei, atât pentru a sugera tremorul luminei pe suprafața apei, cât și pentru a reda planurile unui peisaj, unde zidăria caselor, frunzișul arborilor, mișcarea orizontală a fluviului formează o gamă de culori perfect unitară într-o imagine coerentă. Theodor Pallady rămâne fără îndoială unul din cei mai prestigioși artiști moderni, păstrându-și întreagă ambiția de a fi un pictor “din toate timpurile”. Theodor Pallady nu este numai pictorul nostru cel mai rafinat, dar unul dintre cei mai nobili artişti ai epocii. El reprezintă o minunată sinteză a intelectualităţii româneşti, o biruinţă aristocratică a acestui neam mult înzestrat şi mult risipitor. Opera lui rămâne la un loc de cinste, indiferent de perioadele pe care arta noastră le parcurge. Opera lui Pallady este una ce aduce un suflu nou în arta românească, el fiind puternic influențat de ideile și teoriile lui Baudelaire si ale lui Gustave Moreau.

Anul I, Nr. 9/septembrie 2013

Negru pe Alb

Arta ca un imens decor

de Alex Vâlcu Pe 18.04.2013, am fost la vernisajul expoziţiei de pictură a artistului plastic Ecaterina Mihai, care a fost intitulată sugestiv, „Arta ca un imens decor”. Expoziţia a avut loc la Palatul Parlamentului, în sala aparţinând de Muzeul Naţional al Satului – „Dimitrie Gusti”, secţia Muzeul Costumului Popular. Am ajuns printre primii, Ecaterina Mihai, ca de fiecare dată, m-a întâmpinat cu zâmbetul pe buze şi cu faţa luminoasă caracteristică marilor artişti. În scurt timp sala a început să fie populată cu personalităţi pe care le cunoşteam, dar şi cu personalităţi pe care nu le cunoşteam. La o primă privire mi-am dat seama că toţi erau cunoscători în arta plastică. Am vizitat expoziţia, atenţia mi-a fost atrasă de opt tablouri de factură abstractsimbolică. Am descoperit o latură nouă a artistei Ecaterina Mihai, aceasta determinându-mă să poposesc mai mult privind şi încercând să înţeleg ceea ce a vrut să exprime artista. În toate aceste lucrări, Ecaterina Mihai, scoate în evidenţă ideea iubirii, realizând o simbioză de compoziţie între luna nouă şi iubire. În câteva tablouri culorile închise sunt traversate de culori deschise, fosforescente, îndemnând privitorul să fie atent ca să înţeleagă ceea ce a vrut artista să exprime pe pânză. 43

Anul I, Nr. 9/septembrie 2013

Negru pe Alb Nu puteam să trec fără să mă opresc şi la costumele populare, care sunt autentice şi de o valoare inestimabilă pentru neamul nostru românesc. Am vizitat şi celelalte exponate, pe unele le mai văzusem cu alte ocazii, dar multe erau noi pentru mine. Am poposit minute bune în faţa tablourilor, concluzionând că artista lucrează în diferite tehnici, dar toate converg spre arta desăvârşită a creaţiei plastice. Cromatica picturii, Ecaterinei Mihai, este foarte atent aşezată în tablouri. Domeniile de inspiraţie ale artistei sunt diferite. Peisajele sunt executate cu emoţie, punând pe cel care priveşte în faţa peisajului din realitate, sădind în acelaşi timp în sufletul privitorului sentimentul înălţător al zborului către culmi doar de artist atinse. Alte tablouri înfăţişează cetăţi ale trecutului poporului nostru, urme de necontestat ale continuităţii noastre în acest spaţiu de vis. Multe tablouri înfăţişează flori. Florile sunt simbolul dragostei pentru cei apropiaţi, pentru cei dragi, pentru cei cărora vrem să le mulţumim pentru grija pe care ne-o poartă. O altă temă pe care am remarcat-o în lucrările Ecaterinei Mihai, de mare intensitate artistică, este apa. Apa cea dătătoare de viaţă, apa cea dătătoare de speranţă, apa înconjurată de peisaje fermecătoare. Apa vie, cea dătătoare de frumos, care după ce ne spălăm ne face mai frumoşi la trup şi mai curaţi la suflet.

O temă abordată cu har este pictarea bisericilor ortodoxe, care sunt cel mai pregnant adevăr al continuităţii neamului nostru în acest spaţiu de poveste şi legătura astrală, inseparabilă cu Dumnezeu. Pe această cale artista confirmă, ceea ce ştiam demult, că noi românii suntem fiii credincioşi ai lui Dumnezeu. Ecaterina Mihai, are un simţ al culorii cu totul şi cu totul remarcabil. Este înzestrată cu har de la Dumnezeu, lăsând urmaşilor un semn al trecerii sale pe acest Pământ. Tablourile sale sunt pline de lumină, o lumină solară pe care privitorul o simte în suflet. Sunt convins că artista, atunci când lucrează, foloseşte penelul cu atâta gingăşie, încercând să nu strice nimic din frumuseţea subiectului pe care în pictează. Am văzut în ochii şi pe feţele celor care au participat la vernisajul acestei expoziţii multă fericire, destindere, lumină. Acest comportament m-a făcut să înţeleg că expoziţia a fost pe placul şi pe înţelesul tuturor. Până la urmă publicul avizat este adevăratul critic şi cel care dă valoare artei. Doamnă a penelului, Ecaterina Mihai, continuaţi să pictaţi pentru a ne încânta ochii, pentru a ne face să vibrăm în faţa frumosului şi pentru a ne încălzi sufletele.

Anul I, Nr. 9/septembrie 2013

Negru pe Alb te dintr-o serie pe care mi-am permis(cu acceptul autorului) să o numesc..."Călătorie Spre Centrul Pământului...Poarta de intrare...SALINA TURDA"...minunați-vă și Vizitați Salina Turda!

Arta fotografică...

de Stelu Pop „Permanent, prin fața ochilor, cu o viteză ce adesea devine amețitoare, ni se derulează imagini din cele mai diverse surse. De pe ecranul televizorului sau de pe dislay-ul telefonului mobil, de pe afișele publicitare, de pe etichetele unor produse sau dintr-o banală deplasare în cotidian, suntem asaltați de imagini care doresc să ne transmită un mesaj, precum și "n" imagini care așteaptă să fie remarcate și imortalizate. Din albumele de familie sau din cutii și plicuri răspândite prin diverse sertare din casă, fotografii ale persoanelor dragi sau chiar ale noastre când eram copii ne oferă plăcere și informații asupra unor evenimente trecute, pe care nu le vom putea vedea, pe viu, niciodată. Altele ne amintesc de locuri și oameni ce ne-au impresionat în peregrinările noastre. Fotografiile se constituie într-o materializare a memoriei noastre. Din această multitudine de fotografii enumerate mai sus, doar o mică parte ne atrage atenția și sunt reținute în memoria noastră. Oare ce elemente diferențiază puținele imagini reținute de foarte numeroasele care vor ajunge în coșul uitării? Fotografia este artă de-a comunica "ceva” care ne-a impresionat, care ne-a trezit curiozitatea. Fotografia este pasiunea de a comunica altor persoane emoțiile stârnite de "ceva”. Pentru generația mea, fotografiile reprezintă și un mijloc de a păstra amintirile. Pentru generația studenților (și a fiilor mei), fotografiile realizate cu camera digitală sau cu telefonul mobil reprezintă dorința de a imortaliza aspecte inedite sau amuzante din cotidian. " vorbea, in Cuvântul de Început, studentilor sai, Artistul si Profesorul în Arta Fotografică - Lucian Tudose Despre Arta Fotografică se vorbește atât de puțin, despre Artiștii care o făuresc, știm atât de puține lucruri.Aș vrea să vă supun atenției, vreme de un bobzabava, Opera unui Tânăr Artist, un Făuritor de Frumuseți... numele lui: Adi Petrișor, 27 ani, din Cluj Napoca.Pozele fac par45

Anul I, Nr. 9/septembrie 2013

Negru pe Alb

Anul I, Nr. 9/septembrie 2013

Negru pe Alb

Omul de lângă noi – Boris Marian Mehr de Elena Vornicescu (continuare din numărul anterior) 9. Poezia salvează omenirea? Poezia este necesară, ca oricare artă, dar nu salvează decât poate pe artist. A existat în vremea comunismului idea de a salva omenirea și prin artă, s-a creat acea iluzie a artei „revoluționare”, adică proletcultismul. Poezia nu aduce nici pace, nici război. Dar poate incita spiritele. Din poezie se poate extrage un slogan, ceva care să aprindă un foc. E mai bine să nu se întâmple așa. Se știe, când armele zăngăne, muzele tac. De ce tac? Pentru că nu pot face nimic, pot fi doar … violate ( scuze, la figurat). A trecut vremea agitatorilor , Maiakovski care era un mare talent, la noi Beniuc, A. Toma , ceva mai mici au sperat să ajungă tribuni. Chiar și Adrian Păunescu, om de mare talent, s-a autoînșelat și a înșelat și pe alții. Poetul poate fi un profet, dar cine ascultă profeții? Ei vorbesc în pustiu. Omenirea poate fi salvată de o politică realistă, cinstită, dar politicienii în foarte mare măsutră nu înțeleg defel misiunea lor. De asemenea, religia poate ajuta omenirea, chiar foarte mult, cu condiția să nu cadă în extremism, intoleranță. Și câte nenorociri nu vin din intoleranță? 10.Fiecare îşi găseşte refugiul în ce este dispus să perceapă, ca refugiu. Un refugiu în lumea cărţilor, bine implementat asemeni unei citadele, poate reprezenta susţinerea spirituală şi morală necesară menţinerii verticalităţii intelectuale. Unde se refugiază poetul Boris Marian Mehr? Eu nu mă refugiez. Părinții mei s-au refugiat, la propriu, în anii războiului. Înainte de 1989 se putea scrie și poezie, dar cu grijă, să nu apelezi la politică necomunistă, mai bine așa, neutru. Țin minte că în 1968, făceam armata la Iași, îmi era foarte greu să mă adaptez la spiritul cazon și chiar respingător al unor superiori, ei bine, am început din nou să scriu,noaptea, citeam ce scriam unui amic care, nu știu de ce, se prăpădea de râs. Asta m-a ambiționat,

deci mă refugiam în poezie. Consider că izolarea în lecturi exclusive, excesive ( da, nici lectura nu trebuie să devină un drog, pierzi contactul cu mediul) nu ajută creația. Cunosc oameni foarte citiți, buni cunoscători în diverse domenii, dar nu crează nimic nou. Revin la Einstein, care spunea - Imaginația crează, cultura doar ajută. Izolându-te, limitezi orizontul percepției, deci poți ucide și imaginația. Acesta este răspunsul meu. 11.Este necesar ca poezia să educe? Educația se face în școală, cel mai bine. Este bine ca poezia să fie în atenția elevilor, studenților, chiar a copiilor de grădiniță. Mai târziu, un om este mai greu de educat sau imposibil. Incultura apare din copilărie,din tinerețe, ea nu mai poate fi decât diminuată, prin studiu de autodidact. 12.Cum ar trebui să fie o poezie ca să reziste timpului? Hazardul este mare, multe talente dispar din lipsă de noroc. La fel și cu versurile. Pot da un răspuns -șablon - poezia trebuie să răspundă nevoii societății. Nu este așa. Dar unele poezii devenite imnuri, cântece pot să devină perene. Este nevoie de mare talent ca să rămâi în atenția generațiilor viitoare. Dacă Biblia sau alte cărți de bază în diverse religii rezistă, ele sunt rodul multor autori necunoscuți. Apoi mai sunt monștrii sacri – Homer, Dante, Shakespeare, ș.a. Eu nu mă gândesc la postumitate, e un domeniu unde nu mă pricep. 13. .In lirica actuală se pune problema inflaţiei. Există o stare critică in anume producţii literare. Sunteţi convins că numai critica literară poate rezolva aceste carenţe? Oare aceste „boli” sunt cel mai nimerit „tratate” prin „decapitare”? Este adevărat că în lume, la noi, de asemenea, sunt mulți autori, unii buni, alții nu prea, alfabetizarea din ultimele două secole a deschis calea spre exprimare multor oameni. Nu este rău deloc. Prin scris

Anul I, Nr. 9/septembrie 2013

Negru pe Alb oamenii se mai și …umanizează. Nu toți. La fel de adevărat este că nu se cumpără toate cărțile, numai cele care se bucură de reclamă, trezesc curiozitatea, mai puțin cărțile care nu au acest noroc. Fie că sunt bune, fie și multe slabe. La noi există o criză a criticii literare. De fapt în istoria literaturii române nu s-au găsit mulți critici de valoare, poate că la fel este și în alte literaturi. A decapita un autor nu este menirea criticului. Unii sunt sadici din naștere, alții invidioși, scriitori ratați. Nu generalizez, am o mare stimă pentru unii critici tineri, relativ tineri, precum Daniel Cristea Enache, Petru Cernat, Ovidiu Șimonca, ș.a. Au apărut istoriile literare ale unor mai vechi critici, Nicolae Manolescu, Alex. Ștefănescu. După G. Călinescu este greu să ajungi la standardul maestrului. Nu pot să-i critic pe… criticii numiți mai sus, dacă mă trezesc cu o cronică, eu știu, sau mă ignoră. Cândva Alex Ștefănescu mă lăuda prin revista FLACĂRA, după 1989, apoi, brusc, tăcere. Ba s-a și enervat când l-am contactat. Nu poți, ca autor să stai după capriciile unui om. Iar criticul este și el om, nu? Marii scriitori, iar noi, poeții, suntem cu toții mari, nu s-au născut datorită criticii. Este bună critica, mai mult pentru lansare, drumul parcurs depinde numai de autor. 14.Care consideraţi că e rostul poeziei astăzi, când lumea nu prea mai citeşte ? Am observat că unele librării chiar au exilat cărţile de poezie la subsol, trebuie să faci eforturi să le găseşti. Ce părere aveţi şi despre chestia asta? Am răspuns parțial mai sus. Rostul poeziei este de a fi scrisă. Există iubitori de poezie, mulți, puțini, ca și în muzica simfonică, în pictură. Să vedeți ce goale sunt galeriile unor pictori. În lume, deci și la noi, cultura sau incultura a fost monopolizată de audio-vizual, chiar și de Internet, deși Internetul mai și ajută, astfel că numărul cititorilor de cărți, nu de ziare, este în scădere. Poezia nu este accesibilă celor care nu citesc decât jurnale sau romane proaste. Ori aceștia formează o majoritate. Nu numai aici, peste tot. Nici poeții nu prea se citesc între ei, numai pe grupulețe. Aceasta este situația. Mai bines să nu ne gândim la acest aspect.Existăm ca poeți pentru că nu putem fi altceva. Unii se apucă de afaceri, eu nu mă pricep.

ta nu a scris poezie religioasă, dar avea în mod sigur o relație bună cu metafizica. Era aproape de Dumnezeu, chiar dacă nu-L evoca direct. Sigur că poezia este o stare de spirit, de transcendere în altă lume, chiar dacă nu te gândești în acea clipă la Dumnezeu. Existăși poezia religioasă, începând cu Psalmii lui David, până astăzi. Deci fiecare își alege calea spre mântuire,pentru că scriind, așa este, te mântuiești. 16.Acum câte ceva despre dragoste . Care dragoste v-a făcut să aruncaţi cele mai multe foi la coş? „ Amorul e-un copil pribeag”, glumesc, dragostea, în română iubirea și dragostea sunt absolut echivalente, poate fi ceva foarte serios, uneori obsedant, poate chiar nociv, de ce nu? Fiind însurat de la 24 de ani, am privit cu prudență alături, nu sunt un sfânt. Curios este că soției pe care am iubit-o și o iubesc la fel ca în prima tinerețe, nu i-am dedicat poezii. În schimb diverselor persoane care mi-au atras atenția le-am scris, de multe ori fără ca ele să știe, versuri frumoase, cred. Nu prea am aruncat la coș asemenea poeme, pentru că ce este frumos îi place și lui Dumnezeu. 17. Soţia se mândreşte cu POETUL Boris Marian Mehr? De obicei, în familie poetul nu este citit. Nici soția, nici fiul meu nu se pasionează de ceea ce scriu. Nici nu le pretind așa ceva. Dacă luam Premiul Nobel, era altceva. 18.De ce credeti ca pensionarii scriu poezii despre iubire? Eminescu a avut decența sa se retraga la 39 de ani. Bietul Eminescu s-a retras în eternitate. Rimbaud a încetat să scrie la 17 ani. Deci nu este vorba de decență, nici de vârstă. Sunt destui poeți care ajung la 70, 80 și mai mulți ani și scriu. Mai curios este când un om nu începe să scrie la tinerețe, pentru că inspirația este mai proaspătă la tinerețe. În schimb, experiența de viață, dacă știi să o pui în valoare, contează. Rău este când unii tineri , chiar poeți, râd de cei vârstnici, uneori îi și insultă. Chestie de educație și omenie. Fiecare vârstă are avantaje și dezavantaje, tinerețea nu este însoțită, obligatoriu, de geniu.

15.„Poezia e o stare de spirit” spunea Ni19. Poate fi poezia contemporană leac la suchita Stănescu. Ce rol are poezia în relaţia cu ferinţa umană, ştiut fiind că poezia este indicatorul Dumnezeu? infailibil al stării emoţionale a societăţii? Religia este o opțiune, eu de pildă cred, altul Frumoase cuvinte, dar nu foarte realiste. Stanu crede, dar acela poate să scrie și el versuri. Nichi- rea emoțională a societății se vede,din păcate,în stra48

Anul I, Nr. 9/septembrie 2013

Negru pe Alb dă, pe stadion, la manifestații. Poezia nu mai este de mult o purtătoare de cuvânt a societății. În afară de Varujan Vosganian, nu prea am văzut poeți intrând în politică. Iar emoțiile, mai precis, tensiunile sociale se manifestă politic. Mie nu-mi place poezia politică , poate și din cauza politizării de dinainte de 1989. Accept satirele politice de azi, dar încerc să nu scriu așa ceva. Există Cațavencul nou, alte reviste, cine vrea poate să pună în versuri chestiuni arzătoare. Deci, nu mai repet, poetul are muza lui, iar muzele nu ies în stradă. Sigur, nu poți să te izolezi, te poți manifesta, mergi la adunări, votezi, comentezi, dar nu neapărat în versuri. 20. Cu ce se luptă poetul Boris Marian Mehr? Cu prostia, igoranța și reavoința unora, dar degeaba. Cu mine însumi mă lupt să fiu mai ponderat. 21. La noi, mai mult ca în alte ţări, există în aceste timpuri, o uimitoare neglijenţă spirituală, care are consecinţe asupra noastră, până la urmă. Un popor fără cultură e un popor sărac. Totul vine din spirit, nu vine din trup. În orice întreprinzi în viaţa asta, că eşti scriitor, muzician, miner, artist, pictor sau orice altă meserie ai avea, totul vine din suflet. Dacă nu pui suflet în tot ceea ce faci, nu reuşeşti să faci mai nimic. E lupta asta aprigă împotriva valorii. E o lipsă a societăţii ca întreg sau a conducătorilor ei? Unde e problema? Se spune că fiecare popor, fiecare țară are conducătorii pe care îi merită. Nu este perfect adevărat, unii conducători ajung prin forță sau prin fraudă, dar sfârșesc, de obicei, rău. Faptul că spiritualitatea nu este la mare cinste nu este o stare de acum. Niciodată spiritul nu a învins total sau definitiv, omul are instincte, sunt perioade lungi când instinctele domină. Problema este individuală și totodată, socioprofesională. Când există juriști, deputați, senatori, alți oameni politici, medici, pedagogi, etc. imorali, viciați 100%, e foarte grav. Oamenii care profită de puterea lor, de banii lor numai ca să mai adauge ceva în propriul buzunar și în venitul familiei sunt mulți, foarte mulți. Nu cred că este corect, azi, să dai vina pe un președinte,în exclusivitate, la noi nu există un dictator cum era Ceaușescu, care nici nu era o personalitate, ci avea un sistem care îl susținea. Democrația, bună, rea, există, dar se aplică aiurea. Sistemul comunist s-a compromis total în practică, însă prin trecerea la economia de piață, s-a înțeles în mod greșit că totul este de vânzare… și de furat. Să așteptăm,

poate noile generații vor veni cu soluții noi, deși nu se văd semne prea îmbucurătoare, cei buni pleacă în alte țări. 22.În ce măsură credeţi că ajută internetul la răspândirea poeziei? Există poezie pe internet? Cred că da. Fără Internet, mulți poeți , chiar buni, dispăreau prin lipsa comunicării. Există poezie pe Internet și chiar foarte bună. În SUA erau , la un moment dat , 2 milioane de poeți pe Internet. Nu este prea mult. 23.Mulţi scriitori ignoră activitatea pe site-urile literare. Cum credeţi, de ce? Ce păreri aveţi d-voastră despre aceste site-uri şi în special despre ,,Negru pe alb” Există un snobism la unii scriitori, chiar membri ai USR, de a evita Internetul. Poate că se tem de insulte, de atacuri, de critică. Soția mă ceartă, uneori,de ce stau la computer și mă mai și cert cu unii. Nu cred că este rău ca un scriitor cu experiență să vină pe oricare site literar. Ar ajuta să crească nivelul. Dar fără fumuri. Eu am fost acuzat că aș avea înfumurarea de a mă declara membru al USR, care nu este prea iubită de unii. Nu au dreptate. În ce privește NEGRU PE ALB, sunt bucuros că am participat cam de la început la evoluția acestui site, ascendentă atât ca număr de membri, cât și calitativ, au venit mulți tineri talentați, unii au plecat supărați, dar fără motive serioase. Cred că merită respect și site-ul și fondatoarea, buna noastră Elena Vornicescu, care, de multe ori a reușit să aplaneze conflicte ivite din senin. Regret plecarea prietenului Gheorghiță Mocanu, sper că va reveni, este un scriitor de valoare. 24.Care e poezia pe care aţi fi vrut s-o fi scris d-voastră? Am scris cam în toate modalitățile care mi sau potrivit, de la poeme de reflecție, de dragoste, aforistică, etc. 25 .Există vreo legătură între experienţele trăite şi temele abordate în poezia dumneavostră? Absolut. În fiecare poezie există ceva autobiografic, altfel nu pot să scriu, ar însemna să mă autoînșel. 26. Uneori poezia dvs pare un "cântec de lebădă". Va simţiţi sfârşitul aproape? Scrieţi pentru a nu simti apropierea morţii sau "ştiţi" că mai aveţi multe de spus?

Anul I, Nr. 9/septembrie 2013

Negru pe Alb Și așa și așa. Nimeni nu știe când va pleca. Nu mi-e teamă de moarte, ci de boli, de dureri, sunt chiar un ipohondru, o spun sincer.Din păcate am trecut prin diverse perioade legate de sănătate, cred și în noroc, cred și în viața de apoi, dar nu mă obsedează idea morții. Există la oricare creator întrebarea – Doamne, ce rămâne din ceea ce fac? Nu cunosc răspunsul, așa că evit cât pot să răspund.

al iubirii de aproapele, un îndemn biblic. De aceea, este datoria cadrelor din universități, din Academie, din instituții de cercetare să discearnă valoarea de non-valoare. Nu pot să fiu de accord cu trimiterea lui Eminescu în debara sau cu afirmația că poporul român este nu știu cum, se știe cine a zis, nu reiau. O să treacă această ploaie de primăvară și se va reface recolta adevărată.

27. Se vede clar că în politica românească nu e cultură suficientă, dar nici în cultură nu e o politică. Stau muzee goale ziua întreagă, iar când vine un vizitator rătăcit e taxat la maximum chiar si pentru o fotografie. In 1983, la muzeele rusesti erau aduse cu forţa convoaie kilometrice de elevi , fără taxe de intrare, cu ghizi supercalificaţi . Cât priveste poezia , nu era școală unde să nu existe un cenaclu cu denumirea ,,Condeie tinere”. Ce ar trebui făcut la noi în acest sens? Cu forța nu poți culturaliza populația. Am trecut și eu prin școlile de tip sovietic, erau și aspecte pozitive, am făcut și facultatea la Moscova. Mi-a plăcut că poeții erau la mare cinste, Evtușenko, Voznesenski, Ahmadulina, etc. Profesorii universitari erau somități. Nu știu cum este acum, la Moscova. La noi, cultura nu s-a bucurat de mare cinste nici înainte de 1989, PCR era mai dogmatic decât tovarășii sovietici, deși se lăuda cu independența de ruși. Ce se poate spera? Numai tinerii pot aduce ceva nou, să vedem.

29.V-a fost vreodată ruşine că sunteţi evreu-român? Nici vorbă. Zigu Ornea, regretat istoric literar, spunea că este un evreu din Frumușica și patria lui este limba română. Eu m-am născut în Caucaz, în refugiu cu părinții, dar am trecut cu brio, zic eu, prin școlile din România, inclusiv liceul Sf. Sava ( pe atunci – Nicolae Bălcescu). Profesorul de română, Mihai Bărbătescu, rudă cu junimistul G. Panu, mi-a insuflat nu numai dragostea pentru literatură, dar și ambiția de A SCRIE CÂT MAI BINE, mai inspirat. De asemenea, profesorul de latină, Gh. Guțu era o personalitate. Ceea ce nu am permis nimănui a fost să mă jignească pentru originea etnică. Fiecare are o mândrie pornită de la origini. În rest nu am complexe. 30.Ce spune Boris Marian Mehr despre NORMALITATE? Nu o cunosc, dacă mă uit seara la orice program TV mi se face părul măciucă.

28. La ora actuală se face o bagatelizare în masă acelora care au fost şi rămân pionii principali ai literaturii româneşti. Cum ne putem menţine verticalitatea acestui neam, dacă împroşcăm rând pe rând toţi scriitorii? Este benefică o reîntoarcere la origini, la ceea ce a însemnat şi înseamnă simplitatea şi puritatea sufletului românesc? Trecem printr-o perioadă de reevaluări. Ce am învățat în anii 1948-1989 nu mai este valabil acum. Scriitorii care s-au compromis prin colaborarea cu regimul comunist sunt blamați. Chiar și Sadoveanu, deși a fost un titan al prozei românești. De asemenea, înainte de război, o bună parte dintre intelectualii români de valoare au aderat la ideile extremiste de dreapta. Nimeni, cred, nu poate să laude nici extremismul de stânga, nici cel de dreapta. Dar valorile trebuie recunoscute. Ce înseamnă valori? Nu orice om care se declară patriot, mare naționalist, care urăște pe toți vecinii și toate etniile din România este un bun român. Dimpotrivă, este un adversar

31.Ce intrebare aţi fi vrut să primiti de la membrii site-ului ,,Negru pe alb” şi nu aţi primit-o, dar totuţi răspundeţi la ea? Mi-ați pus întrebări inteligente și greu aș găsi acum, pe moment altele. 32.Care este mesajul poetului Boris Mehr către cititorii săi? Să ne citim sănătoși, cu bunăvoință, dar și cu ochi critic, să ne respectăm ca oameni, indiferent de vârstă, de profesie, cum spunea Goethe – dacă nu ne putem iubi, cel puțin să ne respectăm. 33 În încheiere, lăsaţi-ne probă la dosarul literar un poem la care ţineţi: A fi poet A fi poet nu este suficient, Poți fi un asasin sau un agent, Singur, pe o planetă istovită De intrigi și masacre, un răpăit de tobe

Anul I, Nr. 9/septembrie 2013

Negru pe Alb În locul limbajului cald, omenesc, Să nu ucizi în tine ce nu trebuie ucis, Dar cine se rostește aici, în paradisul marilor absențe? Iei forma golului, dar te conții pe tine, În rest, singurătatea cea rotundă, O sferă lunecoasă, cazi în hău, simt mâna ta, Simt sânul tău și astfel vom readuce sentimentul pe pământ. Să iubești fără să fii iubit, ce sfânt supliciu, Nici sfinții nu-l cunosc, e o transfuzie de sânge, Un transplant de inimă, în timp ce tu te-nalți, Rece, într-un sicriu înghețat. Și ce vezi privind în jos? Aceleași suferințe pe care tu le-ai cunoscut. Dar cred că viața merită trăită, În ciuda unor mizerii care cad din cer Sau poate doar din cerul gurii, Greșelile nu sunt greșeli, sunt fapte, Le faci ori nu la faci, Dacă te-apuci să furi, deci fură, Dacă devii un asasin, ucide, Dar nu trăda în dragoste, Este la fel cum ai strivi Cu talpa grea un lujer de brândușă.

Am parcurs potecile din apropierea foişorului şi ni s-au întipărit în minte frumuseţile acelui loc. Izvoare, minicascade, copaci care parcă atârnau între cer şi pământ, ca nişte cascadori ai universului, fluturi blânzi care ţi se aşezau pe mână, păsări privindu-ne speriate, parcă certându-ne că am dat buzna în lumea lor sălbatică, au fost motivele care ne-au inspirat, determinându-ne să scriem poezie.

Tabăra de creaţie de la Agrieş, Bistriţa, iulie 2013 de Claudia Minela (continuare din numărul anterior)

Am părăsit pentru moment acel loc, retrăgându-ne într-o poieniţă. Acolo, Adrian Suciu Joi, 18 iulie, o zi specială cu multe eveni- a preparat fripturi, mici şi ciuperci, de-ţi ploua în mente. După ce am servit micul dejun, am făcut gură privindu-le, darămite să le guşti. A făcut un excursie în munţi, într-un loc unde existau izvoare pat din ferigi în care a aşezat preparatele fripte. de borcut, apă minerală naturală. Tinerii au făcut foc şi ţepuşe din crengi de copac, în care înfigeau slănină şi o perpeleau pe jar. O mâncau cu pită şi ceapă.

Anul I, Nr. 9/septembrie 2013

Negru pe Alb Cât timp grătarul îşi vedea de treaba lui, sau format două grupuri: unul cu actorii care faceau jocuri, fiind în continuă mişcare, iar cel de-al doilea, grupul care cânta, fiind acompaniat de Alex Suciu la chitară. Armonie, bună dispoziţie, natură ... ce-şi mai poate dori un om al betoanelor?

tâlniri cu tataie Brumărel, cum îi spun eu. S-au recitat poezii, s-a cântat, s-au spus glume şi întâmplări din alte tabere la care au participat cei de faţă. Ne-am retras în jurul orei două noaptea.

Vineri, 19 iulie, ultima noastră zi de tabără, am petrecut-o cu pictorii. Este minunat să-i urmăSeara alt foc de tabără. De data asta am par- reşti creând, îmbinând culorile, punând acolo pe ticipat toţi. Adrian Suciu ne-a recitat din poeziile pânză o bucăţică din sufletul lor şi din spiritul ruslui Emil Brumaru pe care l-a cunoscut personal. tic, tradiţional al satului. Tineri talentaţi, au reuşit Ne-a povestit întâmplări haioase de la câteva în52

Anul I, Nr. 9/septembrie 2013

Negru pe Alb să se desprindă de matriţele generaţiilor anterioare, aducând un suflu nou în pictură. Am creat poezii privind tablourile tinerilor, pot spune că fără voia mea am fost inspirată de tematica şi cromatica lucrărilor.

În anul 2007, în Italia s-a creat o nouă mişcare literar-artistică numită Imagine&poezie, o operă completă născută din fuziunea celor două forme expresive aduse din diverse zone geografice, o combinaţie de stiluri prolifice celor două arte, momente de creativitate încrucişată. Cred că acest experiment ar putea avea recidive, pentru că pictura este poezia formelor, a simbolurilor şi a culorilor. Alexandra Narcisa Floarea, o tânără dinamică, a reuşit într-un timp record să realizeze cinci lucrări, fiecare tablou având o altă sursă de inspiraţie, păstrând totuşi tematica propusă de organizatori – satul postmodern.

Eduard Constantin Olaru şi lucrarea lui au fost o surpriză pentru mine. Tabloul realizat cu o migală demnă de invidiat, grafică simbolistă, mituri, sintetiza legende ale plaiurilor mioritice adunate în conturul unei perechi de boi. Cuvintele sunt de prisos atunci când priveşti o asemenea lucrare fără precedent care simbolizează spiritul dacilor liberi.

Anul I, Nr. 9/septembrie 2013

Negru pe Alb

Iată poezia creată de Raluca Neagu: Iulian Arsenie & Raluca Neagu:

Iulian Mihai Arsenie a reuşit să surprindă prin lucrarea sa inocenţa şi blândeţea vieţuitoarelor satului, sursă de hrană a locuitorilor acelei zone. Cel de-al doilea tablou al său a fost o surpriză pentru tânăra poetă Raluca Neagu. Pe un fundal de umbre pastelate, ea trebuia să scrie poezia realizată cu o zi în urmă, inspirată fiind de ,,bătrânii satului traşi în ţeapă’’, fârşiturile de pe câmpuri. Lăudabilă iniţiativă.

"Bătrânii satului trași în țeapă/ne urmăresc să neamintească datina/„în izvoare intră doar cei cu ochi blânzi de libelulă”/pășim pe limba imensă a muntelui/îi admirăm obrajii nebărbieriți/și nestematele din ureche/ce fericire să vezi lumea cu rădăcinile însângerate!/să-ți răspundă singurătatea c-un chiot/ soarele se ascunde după vârfuri ca un copil speriat de abandon/îi simțim tremurul și-i împumutăm frica/muștele ne mângâie degetele cu care sugrumăm izvorul/ciupercile oftează în palme/totul este prea sălbatic pentru oamenii pietrelor/și totuși iatăne/pornim la vânătoare de mituri/smulgem povești din scorburi și îmbrățișăm linia orizontului/ părem fluturi pașnici/doar muntele cu o sprânceană ridicată/ne privește/și încuie porțile."/ Lucian Andrei Avăcăriţei a ales ca temă a lucrării sale uşa unei case părăsite, uşă în spatele căreia erau adunate multe poveşti despre vieţile celor care au locuit acolo. Cromatica aleasă a fost aceea a naturii în stadiul celui de-al treilea anotimp, trecere de la explozia de viaţă specifică verii, la acceptarea sfîrşitului unui ciclu existenţial, toamna, anotimpul care transformă natura într-un ritual de culori, de la brunul pământului, la verdele smarald al firului de iarbă.

Anul I, Nr. 9/septembrie 2013

Negru pe Alb Îmi pare rău că nu am stat până la finalul taberei, lucrările pictorilor Eugen Alupopanu şi Cristinei Borşa nefiindu-ne prezentate, nu am putut scrie nimic despre ele. Sunt convinsă că şi tablourile lor sunt speciale.

Loredana Coman a realizat un tablou cu simboluri puternice, crucea, şervetul alb cu motive naţionale, simbolul spiritului neaoş românesc, farfurii cu motive tradiţionale specifice zonei, o lampă, simbolul luminii, toate având rădăcini albe către credinţă, către divinitate. Am lăsat în urmă un sat frumos cu troiţe din loc în loc, semnul credinţei, un sat rupt de lumea urâtă a oraşelor care transformă indivizii societăţii în victime ale civilizaţiei, în care omul a uitat să trăiască, îndepărtându-se de natură, de credinţa adevărată, de tradiţie şi obiceiurile străbune. Privesc în urmă, merii parcă îşi iau rămas bun, mişcându-şi crengile pline de fructe, fârşiturile sunt înălţate de gospodarii locului care, cât e ziulica de mare, cosesc iarbă şi înalţă soldaţi de paie, vacile trec leneşe spre casele lor, bătrânele satului încă mai spală preşurile la râu, acelaşi care ne conduce până la gara Beclean.

Anul I, Nr. 9/septembrie 2013

Negru pe Alb

O doamnă de poveste – Lucia Cicoară Drăgan

copaci acrobaţi/îşi trăiesc rădăcinile/plutind în panta pădurilor/noaptea se balansează/ atingând cu braţele gleznele lunii/fac împreună salturi mortale/plasă de stele între cer şi pământ/soarele pândeşte ascuns în culise/şi trage cortina zotilor/ of! ce regizor incompetent! aplauze

,,Vezi ce scrii despre mine, Claudia, că te ia mama dracului!’’. Zâmbesc amintindu-mi vorbele lui. Ce pot scrie despre un om care doarme în cort, pentru ca invitaţii săi să aibă tot confortul, în casă, ce pot spune despre un om care dăruieşte cu generozitate cărţi tinerilor, care nu mănâncă decât după ce ultimul individ se ridică de la masă, sătul. Pot spune ceva de rău despre un tip care adună flori de câmp şi umblă toată ziua în picioarele goale pentru a simţi pulsul pământului, blândeţea ierbii, devenind pentru moment copilul de altă dată!? Suciule, mama dracului o să ne ia pe amândoi, dacă nu vom continua să promovăm aripa tânără a literaturii contemporane! Îţi mulţumim pentru tot, ţie şi familiei Rus!

de Ion Ionescu-Bucovu Am întâlnit la mare în stațiunea 2 Mai o doamnă cu familia care m-a fascinat. Ne-a unit mai întâi pasiunea pentru poezie, apoi pentru artă. Este vorba despre doamna Lucia Cicoară Drăgan. Cu o exuberanță ieșită din comun s-a legat un dialog între familiile noastre care s-a încheiat cu o mare prietenie. Poetă, regizoare, mezzosoprană, lector universitar, profesoară de balet, dar înainte de toate acestea, un MARE OM DE CULTURĂ. Mai întâi dragostea pentru muzică. Sclipirea acestei pasiuni s-a ivit în viaţa sa odată cu sunetele pianului din casa bunicii. A aflat mai târziu că bunica îi predestinase soarta, strecurându-i în leagăn un ban de argint, pentru ca vocea să-i sune precum argintul. O viaţă pe scenă . Apoi, paşii au purtat-o mereu spre cânt. „Am fost solistă acompaniată de tatăl meu organist al bisericii catolice din Buziaş, interpretând romanţe la seratele de liceu. Mi-am dat seama că acesta este drumul meu, un munte greu de urcat pe care-l voi învinge prin multă muncă, voinţa dragostei, dăruire, ambiţie şi pasiune",ne-a povestit soprana Lucia Cicoară Drăgan. A studia Facultate de muzică la Brașov, Academia de muzică Cluj-Napoca, cu specialitatea regie. În septembrie 1978, s-a angajat ca solistă vocală la Teatrul Muzical din Galaţi. A debutat în rolul Azucenei din opera Trubadurul de G.Verdi. „Arta scenei exprimă viaţa, emoţia, iar Azucena trăieşte prin gradaţia crescândă de zbucium, suferinţă, dragoste şi răzbunare. Ca să te poţi mândri cu

Anul I, Nr. 9/septembrie 2013

Negru pe Alb un rol, să poţi să spui că îl ştii, sunt necesari ani de muncă intensă. Un rol nu se naşte în câteva luni, iar desăvârşirea lui se realizează în timp. Cel mai important lucru este munca, studiul pe scândură. Spectacolul Trubadurul a însemnat pentru mine de fiecare dată o mare sărbătoare. Dragoste am dat şi dragoste am primit", spune solista.

La vârste de 63 de ani, când unele femei se gândesc la pensionare, doamna Lucia Cicoară Drăgan lucrează cu o febră și o pasiune ieșite din comun. Face naveta cu mașina între București și Constanța, scrie poezie, citește mult, se ocupă cu grădinăritul, avân lângă București o mică grădină, face balet, regie, cântă operă și operetă, îndrumă tinere talente. A cântat sub bagheta următorilor dirijori: Constantin Petrovici, Cornel Trăilescu, Răzvan Cernat, Alexanndru Samoilă, Gheorghe Stanciu, Leonard Dimitriu etc. A cântat în Trubadurul, Carmen, Aida, Cavaleria Rusticană, Nabucco, Bărbierul din Sevilla. În cei 20 de ani cât timp a fost solistă la Opera Naţională din Bucureşti, a primit multe premii printre care amintim: Premiul II la Caltaniseta (1984); Trofeul de Aur, Phenian (1997), Premiul „Rolul Anului" acordat de Actualitatea Muzicală (1999), Ordinul Naţional pentru merit în gradul de Cavaler (2002). A avut turnee în Austria, Germania, Elveţia, Franţa, Italia, Spania,

Anglia, Olanda, Belgia, Grecia şi Corea. „Noi, artiştii, suntem mai speciali, mai sensibili, avem uneori nevoie de încurajare. Scena nu este o joacă, ea înseamnă nervi, emoţii", ne mărturiseşte Lucia Cicoară Drăgan. După 20 de ani s-a reîntors la Galaţi. „Probabil că a acesta a fost destinul meu, să mă întorc de unde am plecat şi să-mi caut tinereţea de pe malurile Dunării, să mă regăsesc aşa cum eram când a înmugurit pasiunea mea pentru scenă", ne-a mai spus Lucia. În prezent este regizor la Teatrul Muzical „Nae Leonard" şi lector la Universitatea „Ovidius" din Constanţa, specializarea - canto. A publicat şi volume de poezii.„O parte dintre poeziile mele sunt scrise în tren, în drumurile mele dintr-un colţ în celălalt al ţării", încheie artista. Care a fost cel mai îndrăgit rol, am întrebat-o? „Amneris din Aida doresc să-l mai cânt, îmi este dor de zbuciumul şi temperamentul pasional al acestei regine, doresc să mai simt fiorul emoţional de intrare în scenă. Rolul Amneris l-am cântat şi în străinătate în Anglia, la Bristol şi Canterbury, În Germania, la Fridrichshfen, în Olanda, la Rotterdam, Zaandom, Amsterdam, Osss, Nijmegen, Sitard şi În Belgia la Haselt". De ce aţi ales să faceţi şi regie? am întrebat-o. „Nu m-am gândit, dar viaţa te împinge la ce nici nu-ţi trece prin cap. A fost salvarea şi regăsirea unor aptitudini pe care leam descoperit astfel. Ca urmare a unor discuţii aprinse cu directorul Teatrului Muzical din Galaţi, mi s-a încredinţat regia spectacolului Rigolleto". „În primul rând iubesc tot ce ţine de artă. Visul meu este să văd piramidele, să intru în ele. M-au fascinat mereu. De asemenea, îmi place să simt emoţia de pe scenă şi să scriu poezii. Detest oamenii bărfitori, răutăcioşi şi superficiali. Mă feresc de locurile malefice, nu-mi place să mă cert şi să fac scandal. Îmi displace faptul că arta nu este sprijinită îndeajuns. Se poate face mai mult.” Da, se poate face mai mult pentru artă. Vă urez succes în tot ce faceți și o viață lungă dăruită scenei și culturii românești.

Anul I, Nr. 9/septembrie 2013

Negru pe Alb

Scrisoare lui Bădița Creangă

Scrisoare deschisă către politicienii (încă) neînchişi de Gheorghe Niculescu

Fără de voinţa voastră,mai sunt chiar destul de viu Şi, în numele dreptăţii, m-am hotarât să vă scriu: De mulți ani ne tot promiteţi c-o s-o ducem mult mai bine Însă ne-aţi cam stors de vlagă, fără nici pic de ruşine. Cine-n Parlamentul Ţării-i reprezintă pe ţărani? de Mariana Dobrin Cine apără bătrânii şi-i sprijină pe sărmani? Tribunalele sunt pline de mafioţi şi coţcari Mai vino pe la noi, bădiţă Creangă! Însă, intră-n puşcărie numai micii găinari. Ne este dor să ne mai spui poveşti Sunteţi mai presus de Lege, fiindcă-aveţi imunitate Şi amintiri hazlii şi buclucaşe Dar scuipaţi peste principii şi călcați peste Din satul tău frumos, din Humuleşti. dreptate! Că azi poveştile sunt cam pe dos, Nonşalant,minţiţi Poporul, fără teamă sau ruşine, Nu mai au graiul blând, moldovenesc, Urmăriţi doar privilegii şi interese meschine. Sunt încărcate de picanterii, Votaţi mereu avantaje numai bune pentru voi Că-mi este jenă să-ţi mai povestesc. Şi loviţi muncitorimea cu şomaje şi nevoi. Să ştii bădie, că acum Păcală Industria aţi vândut-o la fier vechi şi aţi păpat Nu mai e fleţ ca-n basmu-ţi şugubăţ, Munca vechii generaţii, fără frică de păcat. S-a înhăitat cu multe haimanale În loc să slujiţi Poporul, aşa precum aţi jurat, Şi umblă să ne pună pielea-n băţ. Va gândiţi doar la avere şi la traiul îmbuibat. Nici ursul nu mai e certat cu vulpea, Ne-aţi chemat la referendum şi-apoi ne-aţi sfidat A devenit mai diplomat şi el, pe noi; A racolat-o-ntr-un harem de “dame” Suveran este Poporul sau suverani sunteţi voi? Şi-ncing “afaceri la înalt nivel”. Ca să faceţi voi avere, aţi scos Țara la mezat Cocoşul are astăzi punga plină Iar Poporul duce greul,fiindcă l-aţi îndatorat. Şi badigarzi şi-a luat de la Ivan, Aveti Servicii secrete, badigoarzi, jandarmi, Vreo douăzeci de draci, să îl păzească mascati... La vilă, la chermeze, la volan. Şi-o Justiţie coruptă,pentru a fi protejaţi. Iar fata moşului, atât de bună, Când lipsiţi de la şedinţe,însă banii îi luaţi, Ce-n vremea ta trudea cu-atâta chin, Vă-ntrebaţi, măcar odată, pe cine reprezentaţi? Azi n-are chef să dea la orătănii, Voi giraţi Guverne slabe - o ruşine pentru noi! Doreşte să se facă manechin. Voi reprezentaţi Poporul, cate-înoată în nevoi! Nici lupul nu mai bate-n poarta caprei, Voi aţi adus sărăcia, peste o bogată Țară La uşa noastră bate şi cere să-i plătim Şi ne-aţi obligat copiii să fie slugi pe afară! Facturi tot mai umflate, impozite şi taxe, Voi aţi rupt averi cu hapca,de la sărmanul Buget De unde-om scoate banii, bădiţă, nu mai ştim! Şi aţi sărăcit o Țară, şi bătrâni şi tineret! Scrisoarea mea, bădie, să te găsească-n pace! Ne-aţi interzis traiul bun,ne-ati interzis să sperăm, Îmi pare rău că-ţi dau veşti triste, asta este. Insă cu tupeu ne cereţi să votăm,votăm,votăm... În fiecare zi ne este dor de tine, Nu prea vă interesează a Poporului nevoi; Când ai puţină vreme, mai scrie o poveste! Străinii, în Țara asta,devin mai egali ca noi! Bolile vi le trataţi prin Clinici din Occident 58

Anul I, Nr. 9/septembrie 2013

Negru pe Alb Iar săracii mor în chinuri, prin spitalul impotent. Aţi făcut politica un mod de a stoarce bani; In loc să slujiţi Poporul, voi i-aţi devenit duşmani! Proletarul azi se simte obidit şi umilit, Iar voi adunaţi averi care tind spre infinit. Ne-aţi făcut de râsu-plânsu, fiindcă ştie-o lume-ntreagă: Vă gândiţi numai la mită, la corupţie şi şpagă. Ne-aţi confiscat viitorul, ca să trăiţi doar voi bine Şi ne mai şi cereţi votul, fără nici pic de ruşine. Tara are aur mult şi pământ de calitate Insă bine-o duc doar hoţii, în huzur şi libertate. Pentru-aceste mârşăvii, eu luiDumnezeu îi cer, Să vă bată rău în soartă şi să fiţi trăsniţi,din Cer! Bate-i Doamne, cu necazuri - prea mult să nu mai aştepţi Pe mai marii Țării noastre, care-s corupţi şi nedrepţi. Bate-i Doamne pe nedrepşii ce fură acest Popor. Loveste-le şi urmaşii, până-nvecii vecilor!

Dacă unul o mierleşte, Celălalt, din urmă vine!

Epigrame

Râmele

Coşmar Doctorul îmi spune iar: "Cât mai mult lichid, să bei!" Mi se pare un coşmar... Beau, dar beau din banii mei! Cârctaşilor "Eşti prea slab pentru poeme", Mi se spune cu ardoare! "Scrie scurt - nişte catrene... Căci umorul toţi "îl are"! Omenesc! Aş bea apă de izvor, Dar nu vreau să ruginesc Într-un kil' de vinişor Ar fi mult mai "omenesc"

de Mihai Horga

de Florin Alex Petrache Gând Bachusian Gândul lui Bachus m-apasă, Pentru mine e un chin; Când ajung noaptea acasă, Iar îmi lasă gura... vin! Unui"mare înotător" Înoată-n orice-mprejurare, O poţi vedea la el din plin; Pe litoral înoată-n mare, La cârciumă înoată-n... vin! Unei familii de fumători Ea tuşeşte, el tuşeşte Şi le merge "foarte bine"!

Ploaie de vară, ploaie caldă/Azi-noapte a-nceput să cadă Şi dimineaţa, pe răcoare/Pe trotuare, ce mişcare! Bine spălate sunt de ploaie/Râmele-domni şi domnişoare Spre promenadă se inşiră/La dragoste, cu toate-aspiră În vogă este râma-şnur/Trup tras ca prin inel, vă jur! Păşesc atent, cu-a mele ghete/Să nu strivesc aste spaghete Că toate au dreptul la viaţă/Cum U.E. astăzi ne învaţă ,,Iubiţi şi râma vagaboandă''/(Asta ar fi ultima poantă...) 59

Anul I, Nr. 9/septembrie 2013

Negru pe Alb Văd mii de râme-un regal/Chiar prin Parcul Municipal Pe-aleile, frumos pavate/De S.R.L.-uri deochiate Cu cărămizi de viaţă scurtă/Ce zgârie râma pe burtă Prin glod,mai bine-ar luneca/Dar, cum s-ar mai emancipa? Că, doar prin parc se mai adună/Orice s-ar zice,râma bună! Râma tunată, neam de soi/Nu de-aia proastă, de gunoi Incultă şi cu celulită/Ci râma-fiţă,îngrijită Cu-amic ales, cu cont bancar/Merţan bengos şi celular .............................................................................. Toate-ar fi bune,dar, e criză/Şi se anunţă o surpriză Cum nu plătiţi măcar acciză/Hei, râmelor, lunganelor, Vi s-or percepe-tuturor/Un sfert din lungul trupului Îl veti ceda bugetului/Deci-fuga-n pământ înapoi Nu veţi scăpa nici în gunoi/Că, din gunoi,cine te trage, Un bine,clar că nu îţi face/Dacă afar-o să-ți rămână Chiar şi un căpeţel de râmă/ Vă dau suratelor, un sfat: Intraţi cu totul în rahat/Până va trece-acest păcat Dar nouă, ce ne mai rămâne?-Plătim, oameni suntem-nu râme!

Cazul "Miorita"

de Lică Barbu ….Dacă aş fi singur pe o insulă nu mi-aş dori decât un singur lucru: un lacăt.Să închid când plec.

În faţa noastră apare un tip îmbrăcat în negru. Nu vă speriaţi şi nu vă stoarceţi imaginaţia. Mergeţi pe mâna mea…o clipă!...să închid

mai bine uşa la intrare, să mai bat un cui la fereastră şi să…îu!...ce m-am speriat! Era faţa mea în oglinda din hol…dar, parcă eram mai negru la păr…Aşa!...Deci, un tip apare în faţa…unde eşti tipule?... - Bună…seara! – aud un şuierat printre dinţi în spatele meu. Trec două secunde cât doi ani. Mă reculeg şi reiau. În spatele nostru apare un tip îmbrăcat în negru, cu ochelari şmecheri, fumurii. Aşa îl văd eu în capul şi spatele meu. În mână are. Nu pot spune ce. E secret. Tipul este un detectiv activ şi vrea să-mi dea raportul. Îl primesc dând cu pixul peste vorba lui: - Sunt agent de legătură… - Ai luat îngheţată? – se aude dintr-un loc conspirativ al casei, detectiva vieţii mele conjugale făcând varză tot thrilerul meu. - Da! – raportez eu codificat dând din cap că nu. - De care? – îşi începe ea interogatoriul. - Rece – răspund eu evaziv deschizând mai multe piste. Manevra mea are succes şi beneficiez de mult dorita linişte, întreruptă doar de un scârţâit lugubru urmat de buşitura uşii frigiderului. - Mă’ta ştie cât de nesimţit eşti şi minţi mai rău decât prostiile pe care le scrii acum? – curmează ea succesul meu temporar. Merg pe varianta tăcerii ca un răspuns şi pocnesc din degete continuarea raportului detectivului misterios. - Dacă vrei, mă duc eu! – îmi sare el în ajutor. Mai pocnesc de zece ori din degete ca să vadă că nu glumesc şi aştept să-mi debordeze imaginaţia. Nu mult. Îmbrăcăciosu’ smălos (ce dur am scris) începu să turuie grav direct prin pixul meu. - Sunt agent de legătură şi-am primit un ordin secret printr-o legătură de ridichi pe care am memorat-o şi am înghiţit-o imediat - şi-mi râgâie în ceafă parfumul secret al ridichilor ca o dovadă greu mirositoare. Mă scuzaţi! Mă deconspir instantaneu şi trebuie să anchetez cazul “Mioriţa” dintr-un dosar rămas deschis din cele mai vechi timpuri şi închis uneori să nu intre praful.

Anul I, Nr. 9/septembrie 2013

Negru pe Alb După datele voluminoase pe care le deţin…se afla borsetul meu. Se afla, zic!... Mă scarpin strategic cu pixul în zona capului unde lăfăiau în huzur neuronii uitării şi-i dau de înţeles că habar n-am de borsetul lui.Aştept continuarea. - Nu pot continua, căci în borset aveam agenda mea de suflet şi fără ea intrăm în pauză de inspiraţie – declară el sacadat hăul ficţiunii. Să tai ultimul rând, să nu-l tai?... Poate ar fi potrivit să scriu “agenta” în loc de “agenda”… Hâm!... Îi plasez un carneţel soios şi ros pe margini aşteptând pretenţiile mofturosului. - E scris murdar dar,… te înţeleg – veni şi aprobarea necondiţionată după foşnetul iritant al vechiturii nespălate. Pe scurt, iată faptele: Trei ciob. s-au întâl. pe un isl. la o ţui. şi s-au vorb. pe şes. la şme. c. s. ăi la cap ciob. mort. oaie be. punct. lită. Pe larg, am înţeles eu ce vrea să-mi spună dar, abrevierea “lită.” m-a împrăştiat pe toată masa. Mai bine mă duceam după îngheţată. - Şi seminţe! Ai uitat? – completă lista de cumpărături Măta Hari a mea. - Avem şi un martor ocular oral a cărui declaraţie vizuală s-a transmis din gură în gură prin sistem protejat în reţeaua noastră – îmi acoperi activitatea comercială musafirul meu imaginar. Sistem bine pus la punct prin acţiunile secrete ale planului “Pumn în gură” şi adiacent, “Pumn de bani”. Citez din delaraţia martorului scrisă pe această hârtie…Hârtieee!!...De pe citez?... Îi întind o hârtie ca să-i fac jocul. Numai că jocul era să i-o dau împăturită. Neavând pătură i-am dat-o ca la primărie. - Deci, citez: “Subsemnatul Primaru Cutărică, domiciliat pe un picior de plai…” Întrebare de anchetă: de ce pe un picior de plai? Era olog, era pirat? Ce era? Barză? Ancheta tace. De ce nu s-a precizat alt organ ce nu are pereche în corpul uman sau în corpul de control sosit la locul faptei ce a mai găsit şi o gură de rai. Unde sunt celelalte părţi anatomice? Prin regula de trei simplă, trei turme de oi cu trei ciobănei, cum împarţi un pai la trei măgari? Ce culmea! Aceste animale, întruchipare a inteligenţei, lipsesc cu desăvârşire din comandoul ciobănesc. Răspunsul l-am aflat trecând la re-

constituire. M-am dus la locul folcloric să culeg date şi eventual lactate la un preţ mai mic, de la mama lor. Am stat trei ore pe trei măgari cu un pai în mână într-un picior de plai, cu gura deschisă la Rai, până a dat un TIR peste mine, căci întretimp acolo s-a construit o şosea. După ce am ieşit din spital am trecut la documentarea faptelor vizionând piesa de teatru “Apus de soare”, moment astrologic care precizează cu exactitate ora crimei şi ora de vară la “Ştirile satului”, sat aflat la o azvârlitură de băţ în capul ştiristului. Ştiristul s-a făcut cântăreţ de operă, iar eu m-am făcut că sunt secret… ????... Un fel de masculinul secretarei. Secretă a fost şi înregistrarea găsită la faţa locului, înregistrare cioplită în piatră prin grija unui cioplitor în lemn din care ne-a rămas doar ciocănitul. În înregistrare are loc o discuţie sfâşietoare între victimă şi un bolovan adică, între victimă şi un bolovan se afla o oiţă pe nume Mioara zis şi Mioriţa, care de trei zile încoace gura nu-i mai tace, iarba nu-i mai place, mortul de la groapă nu se mai întoarce… Proverb spus la rând la brânză de un tâmpit… Nu este esenţial, dar cel puţin era ieftină şi bine scursă. Numita Mioara are o premoniţie rezolvată urgent după un tufiş plin de măsline din cultura ovinelor şi îi destăinuie mortului că va fi ucis. Victima rămâne cu gura căscată şi picioarele crăcănate, poză aflată la dosar prin trasarea poziţiei cu cretă turistică printr-un sejur de 5 zile, cazare, masă şi transport împins. În rest, totul e în ceaţă unde ici-colo mai cade o stea în viziunea victimei şi în vizuina unui lup hămesit rătăcit la capătul lumii ce urlă disperat de arsura cozii… Ah!!... Ce romantic!... Zbang! Am rămas cu pixul în gură. Cine la adus pe ăsta în mintea mea? Imaginaţie-imaginaţie da’, nici aşa! Mă duc să cumpăr îngheţată. - Şi seminţe! – îmi reaminteşte Mioriţa, mioritica mea nevastă, în clipa când trăgeam uşa la final. Clipă, ce ar merita şi ea câteva aplauze. Ura!

Anul I, Nr. 9/septembrie 2013

Negru pe Alb

Rubrică realizată de Camelia Pantazi Tudor 01.09.1944 - a murit Liviu Rebreanu (n. 1885) - romancier, nuvelist şi dramaturg român 01.09.1948 – s-a născut Andrei Ţurcanu – poet, publicist, critic şi istoric literar din Republica Moldova, 02.09.1900 - a murit Aron Densusianu (n.1837) - istoric literar, folclorist, poet român 02.09.1959 - s-a născut Elena Prus - scriitor, publicist din Republica Modova 02.09.2002 - a murit Rodica Ojog- Braşoveanu (n. 1939) - scriitor de romane poliţiste, istorice şi de povestiri 02.09.2005 - a murit Alexandru Paleologu (n. 1919) - eseist, critic literar, diplomat, om politic român 03.09.1716 - a murit Antim Ivireanul (n. 1660) - tipograf, gravor, teolog, episcop, mitropolit 03.09.1887 - a murit Timotei Cipariu (n. 1805) - lingvist, istoric, teolog, pedagog şi orientalist 03.09.1919 - s-a născut Ovidiu Drîmba - istoric literar, comparatist şi traducător. 03.09.1942 - s-a născut Mihai Cimpoi – critic şi istoric literar, om politic basarabean. 04.09.1881 - s-a născut George Bacovia (m.1957) 05.09.1633 - s-a născut Miron Costin (m.1691) - cronicar român din Moldova 05.09.1858 - s-a născut Alexandru Vlahuţă (m. 1919) - prozator şi poet român 06.09.1817 - s-a născut Mihail Kogălniceanu (m. 1891) - om politic şi istoric român, scriitor şi publicist, 06.09.1819- s-a născut Nicolae Filimon (m. 1865)– romancier şi nuvelist român 07.09.1902 - s-a născut Şerban Cioculescu (m. 1988) - critic şi istoric literar român 07.09.1972 - s-a născut Dan Mircea Cipariu – scriitor şi jurnalist român 07.09.1993 - a murit Eugen Barbu(n. 1924) - romancier, scenarist şi om politic român 07.09.1907 - a murit Iosif Vulcan (n. 1841) - publicist şi scriitor român, 07.09.1930 - s-a născut Petre Sălcudeanu (m. 2005) - scriitor, scenarist şi om politic român 07.09.1932- s-a născut Sava Pânzaru – scriitor din Republica Moldova 10.09.1944 - s-a născut Eugen Evu -poet, publicist şi prozator român 11.09.1946 - Miroslava Metleaeva (Luchiancicova) – poet şi publicist din Moldova 11.09.1963 - s-a născut Mihail Gălăţanu - poet român 12.09.1882 - s-a născut Ion Agârbiceanu (m.1963) - prozator român 13.09.1930 – s-a născut Beatrice Alexandra Kiseleff – traducător, publicist, jurnalist 14.09.1949- s-a născut Gheoghe Neagu – scriitor, promotor cultural, jurnalist, editor de presă literară 14.09.1993 - a murit Geo Bogza (n. 1908) - scriitor, jurnalist, poet român, teoretician al avangardei 15.09.1911 - s-a născut Emil Botta (m. 1977) - poet, prozator şi actor român 15.09.1937 -s-a născut Loghin Alexeev – scriitor din Republica Moldova 15.09.1969 - s-a născut Dan Lungu – prozator, poet 16.09.1949 –s-a născutIon Cuzuioc -prozatoc -prozator, epigramist din Republica Moldova 16.09.1957 -s-a născut Ştefan Sofronovici - prozator, poet din Republica Moldova 16.09.1983 - a murit Horia Lovinescu (n. 1917) - dramaturg român contemporan 18.09.1875 - s-a născut Victor Anestin (m. 1918)- ziarist român, scriitor de literatură ştiinţifico-fantastică, 18.09.1931 - a murit Vasile Cârlova (n. 1809) - poet şi ofiţer român 18.09.1958 - s-a născut Anatol Moraru – scriitor din Republica Moldova 19.09.1992 - a murit Cella Serghi (n. 1907) – scriitor român, publicist şi traducător 20.09.1866 - s-a născut George Cosbuc (m. 1918) - poet şi traducător român 21.09.1959 – s-a născut Constantin Cheianu – dramaturg, prozator din Republica Moldova 21.09.1992 - a murit Ion Baieşu (n. 1933) - scriitor român, 22.09.1938 - s-a născut Augustin Buzura - prozator şi eseist român 22.09.1938 - s-a născut Cornel Robu – scriitor român, editor, eseist şi critic al literaturii science-fiction 25.09.1881 - s-a născut Panait Cerna (m. 1913) - poet român 25.09.1920 - s-a născut Dimitrie Vatamaniuc - critic şi istoric literar român 27.09.1827 - s-a născut Alexandru Papiu-Ilarian (m. 1877) - jurist, istoric, lingvist 28.09.1876 - a murit Costache Negri (n. 1812) - scriitor, om politic şi patriot român 28.09.1882 - s-a născut Vasile Pârvan (m. 1927) - istoric, arheolog, epigrafist şi eseist român 28.09.1950 - s-a născut Emilian Marcu – scriitor român, poet 28.09.2004 - a murit Geo Dumitrescu (n. 1920) - poet şi scriitor român 28.09.2006 - a murit Virgil Ierunca (n. 1920) - critic literar, publicist şi poet român 29.09.2001 - a murit Gellu Naum (n. 1915) - eseist, poet, prozator şi dramaturgromân 30.09.1955- s-a născut Dan Stanca – scriitor român

Anul I, Nr. 9/septembrie 2013

Negru pe Alb CUPRINS

COLECTIVUL DE REDACTIE

Editorial - Valeriu dg Barbu ………………………….. FILE DE CALENDAR Elena Văcărescu, de Ovidiu Dinică……………………. Radu Cârneci la 85 de ani - de Boris Marian Mehr……………………………………………………………………………. ESEURI Eduard Gheorghiu - Americanii se laudă………………. Gh. Mocanu - România nu are nevoie de inteligenţă?……………………………………………... Valeriu dg. Barbu - Arunc cu pietre-n balta sorții……………………………………………………. POEZIE Aura Popa…….………………………………………… Daniela Toma ………………………………………….. Adi Filimon………...…………………………………… George Gîtlan……..…………………………………….. Costel Zăgan……. ...…………………………………… Boris Marian Mehr…………………………………….. Cristian Pop….…………...……………………………. Anca Cecilia Potinteu………………………………….. Elena Vornicescu…..…………………………………… Romita Mălina Constantin……………………………… PROZĂ Gheorghiță Mocanu...…………………………………… George Rizescu……..…………………………………… Violetta Petre……. .…………………………………….. Claudia Elena Peter….…………………………………. Mihai Batog-Bujeniță……….………………………….. TEATRU Sonia Stapan…………..………………………………… EROTICA Claudia Minela………………………………………….. Theodora Theo A……………………………………….. Anca Cecilia Potinteu…………………………………… DOR DE BASARABIA Gheorghe Pârlea………………………………………… Camelia Pantazi Tudor..……………………………....... Gavriil Stiharul…………………………………………. Alexandru Bolache…………………………………….. NEW GENERATION Raluca Leontina Neagu - Generaţia crescută între ziduri interconectate………………………………………….. ARTĂ Lăcrămioara Teodorescu - T. Pallady…………………. Alex Vâlcu - Arta ca un imens decor.…………………. Stelu Pop - Arta fotografică..…………………………… CRONICĂ. EVENIMENT. INTERVIU Elena Vornicescu ………......………………………….. Claudia Minela ………………………………………… Ion Ionescu-Bucovu ….....…………………………… UMOR Mariana Dobrin………………………………………… Gheorghe Niculescu……………………………………. Florin Alex Petrache…………………………………… Mihai Horga……………………………………………. Lică Barbu……………………………………………… Aniversări şi comemorări, luna septembrie…………..

pag. 3 pag. 4 pag. 5 pag. 7 pag. 8 pag. 9 pag. 10 pag. 10 pag. 11 pag. 12 pag. 13 pag. 13 pag. 14 pag. 15 pag. 16 pag. 17 pag. 19 pag. 20 pag. 21 pag. 22 pag. 24 pag. 26 pag. 27 pag. 28 pag. 29 pag. 30 pag. 34 pag. 37 pag. 37

pag. 38 pag. 40 pag. 43 pag. 45 pag. 47 pag. 51 pag. 56 pag. 58 pag. 58 pag. 59 pag. 59 pag. 60 pag. 61

FONDATORI: Elena Vornicescu şi Gheorghiţă Mocanu (membru U.S.R.) DIRECTOR: Boris Marian Mehr (membru U.S.R.) REDACTOR ȘEF: Anca Cecilia Potinteu REDACTORI - Valeriu dg. Barbu - eseuri - Ovidiu Dinică - biografii, calendar - Claudia-Elena Peter - proză - Mariana Dobrin (membră al L.S.R. şi a Uniunii Epigramiştilor din România), Claudia Minela, Camelia Pantazi-Tudor - diverse - Dana Logigan, Gh. Pârlea – Dor de Basarabia, - Teodorescu Lăcrămioara - Artă - Raluca-Leontina Neagu - Poezie REDACTOR ARTISTIC: Ioan Muntean TEHNOREDACTOR: Gogu Liviu

COLABORATORI - Ion Ionescu-Bucovu - Aura Popa; - Eduard Gheorghiu; - Daniela Toma; - Adi Filimon; - George Gîtlan; - Costel Zăgan; - Cristian Pop; - Romita Mălina Constantin; - George Rizescu; - Violetta Petre; - Mihai Batog-Bujeniță; - Sonia Stapan; - Theodora Theo A; - Gavriil Stiharul; - Alexandru Bolache; - Alex Vâlcu; - Stelu Pop; - Gheorghe Niculescu; - Florin Alex Petrache; - Mihai Horga; - Lică Barbu.

Anul I, Nr. 9/septembrie 2013

Negru pe Alb

Anul I, Nr. 9/septembrie 2013