Revista negru pe alb, nr 6, iunie 2013 by Liviu Gogu

Din cuprins:

RomĂ˘nia Ĺ&#x;i Republica Moldova

-Zdrobite catuse - Editorial-Boris Marian Mehr;

-Medalion Geo Galetaru; -Evocari de Ovidiu Dinicu; -Arta traditionala - Olaritul - Mariana Dobrin; -Poezie, proza - colaboratorii; -Dor de Basarabia - Dana Logigan; -Eseuri - colaboratorii; -Literatura pentru copii - colabotatorii; -Umor - Mariana Dobrin.

Anul I, Nr. 6/Iunie 2013

Negru pe Alb

Poematikon De Boris Marian Mehr Unii aveți chipuri trufașe, alții indiferente, puțini te privesc precum stelele iubitoare în nopțile adânci ale poeților. Să nu ucizi păsările cântătoare, să nu calci în picioare suflete îndrăgostite, pășind cu eleganță peste sentimente smintite. M-am temut mereu să ies din carapace, am cunoscut puterea indiferenței, a uitării, malefica noastră uitare, cine crede-n minuni are dreptul să se îmbete… ......................... Cu fiecare cuvânt murim câte puțin, ce-i pasă unei lumi întregi? Ești laureat? Ești pesimist? Ești cerșetor sau prinț? Tu scrie, mori încet, ca focul lăsat în mijlocul unui atol sau pe un vârf de munte. Nenumărate ziduri ale fricii, am încercat să fiu liber mereu. Acolo erau oameni, nu mai sunt. Uimiți, ei au murit. Tristețea nu vine când nu mai ești iubit, ci când în tine a murit iubirea. Gingași erau acei oameni, dar nimeni nu-i cruța. Doar câinii, ca și umbrele umblau în urma lor tăcuți. Mai mulți călăi decât ostateci. Aici, acolo moartea este, cu fiece cuvânt, câte puțin… .......................... În rugăciuni înalți spre cer doar brațele, dar nu și inima, tăcere aparentă, doar singuraticii aud, pleoapele lor închid doar lacrimi. Se mișcă aerul? Sunt duhuri blânde, iubito, chiar dacă nu ești, tu totuși ești, dar dacă nu vrei să exiști, tu ești. Aceasta e credința-n dragoste. Mă legănă doar respirația și până când? Eu într-o zi voi fi mai palid, mai sever, mai liniștit. Izvoarele nu-și vor opri eterna curgere spre mare, iar nopțile vor fi mult mai albastre ca de obicei. Vom ocoli sferele nalte, vom trăi în alte mari iubiri, înalte…. ............................. Cel mai puțin iubesc severitatea, viața este, frații mei, o glumă, o spunem azi, o spunem mâine, doar să nu plângeți, să nu izgoniți pe Puk, tovarășul de joacă. Cu morții-n viață nu am multe de-nvățat. Nu leșinăm în fața falnicelor flori, doar ne-nchinăm. Suntem și clauni, dacă putem, nu râdem, doar zâmbim pe-ascuns, așa sper eu să mor, zâmbind. Cunosc și suferința, dar nu strig. Micul dejun la Tiffany îmi face bine. Să facem, dar, plimbarea zilnică prin Rai, precum copiii plini de-nțelepciune. De sunt încă nebun, e-n ordine, mi-am spus. De ce ne-nvață zânele pe noi ce trebuie să facem,iar noi nu le-nvățăm nimic?

Anul I, Nr. 6/Iunie 2013

Negru pe Alb

Editorial

Zdrobite cătuşe

Pe ușa clasei a intrat un omuleț, avea chelie mică, lucioasă. Era noul profesor de muzică. Cel vechi se dusese la cele veșnice, așa se pare. Ne-a împărțit niște foi scrise de mână, apoi s-a apucat să scrie pe tablă același text. De ce? Nu știu. Îi tremura mâna de oboseală. Totul a ținut cam o oră, astfel că următoarea, de matematică a fost suspendată spre enervarea profesoarei căreia îi auzeam vocea ridicată pe coridor. Am citit, și pe hârtie și pe tablă – „Zdrobite cătușe în urmă rămân/în frunte mereu muncitorii”… Neștiind bine ce înseamnă cătușe, mă gândeam la niște piese din lut pe care le zdrobeau muncitorii de zor. A urmat muzica, era oarecum amenințătoare, pornită din durerea unui ocnaș, așa mi se părea. Am învățat, ca orice copil de șapte-opt ani, până când a început să mă înveselească. Au început să circule și poezii satirice pe aceeași temă. Iar la bătaie, așa cum ne băteam noi mai des, fiind clasă exclusiv, de băieți, bătaia, bătăliile pe „cai” erau cele mai înălțătoare momente. Fiind o clasă eterogenă, aveam colegi din toate categoriile, uneori mânca bătaie clasa muncitoare, alteori burghezia. Deși nu aveam noțiuni clare asupra termenilor, după haine știai care e mai de „jos”, care nu. A urmat, după câțiva ani buni, „Te slăvim, Românie, pământ strămoșesc/mândre plaiuri sub cerul tău pașnic rodesc”. Portretul lui Groza era la locul lui, imnul era altul. Suna mai „pașnic”, semăna cu o cântare evlavioasă. După alți câțiva ani, Ceaușescu, mare reformator în toate, a venit cu „Tricolorul”, un imn care chiar mi-a plăcut. Nu înțeleg ce le-a venit „revoluționarilor” să-l scoată. Probabil din cauza unor versuri pe care „cârmaciul” cu ajutorul neprecupețit al bardului Adrian Păunescu (nu ironizez poezia sa de valoare) le-a strecurat cu multă „hohmă” în text. „Deșteaptă-te, române din somnul cel de moarte/în care te-adânciră barbarii de tirani”, al lui Andrei Mureșan nu mi s-a părut nepotrivit decât că are un aer vetust. Muzica este puțin amenințătoare, ca la „Zdrobite cătușe”. Apoi se ridică două întrebări (cine crede că eu râd de imnul național, să nu citească de aici înainte, eu nu râd, ci constat)- de ce somnul este de moarte? Apoi – care barbari și care tirani? Barbarii erau năvălitorii cu bărbi, de obicei necreștini, iar tiranii sunt conducătorii care în vechea Eladă au adus și lucruri bune cetății. O contradicție în termeni cum ar spune un filosof din Cișmigiu. Mai mult, o colegă, de etnie turco-tătară era indignată, considerând că barbarii erau otomanii sau tătarii, dar tătarii nu prea au barbă. Iar tirani, de unde? Mai tiran ca Țepeș a fost vreunul? Uite așa am parcurs eu, în paralel cu propria biografie, evoluția imnului național. Regret că nu cunosc imnul regal. O fi mai bun?

Boris Marian Mehr, Redactor şef al revistei Negru pe Alb, Membru al Uniunii Scriitorilor din România

Anul I, Nr. 6/Iunie 2013

Negru pe Alb

cu Arghezi, Ion Barbu va contesta poemele acestuia considerându-le facile doar un joc al limbajului. Din 1919 I. Barbu este apreciat de Eugen Lovinescu în revista Sburătorul. Primele sale poeme realizate în perioada studenţiei la matematică sunt influenţate de tendinţa observării şi descifrării energiilor care stăpânesc materia. În versurile sale de început eul poetului este asimilat conţinutului ideii, fiind confundat până la absorbţia totală cu obiectul versurilor, precum în poezia „Copacul”. Hipnotizat de –adânca şi limpede lumină/A bolţilor destinse deasupra lui ar vrea/Să sfărme zenitului şi-nebunit să bea/Prin mii de crengi crispate, licoarea opalină. Copacul văzut ca o entitate bine definită are tendinţa de a-şi depăşi statutul său de martor al universului. Primind rodul, reintră însă în circuitul anotimpurilor. Creaţia poetului Ion Barbu, conform etapizării făcute de Tudor Vianu, se grupează în trei mari perioade: 1.Parnasiană; cuprinde poeziile anilor 1919-1920. Curentul Parnasian susţine în locul sentimentalismului obiectivitatea, poezia este rece, descriptivă, de meditaţie filozofică cu realizarea perfectă a formei şi cultivă forma fixă sonetul, rondelul, fiind antiromantică. I. Barbu se încadrează parţial în acest curent literar. La el versurile sunt cuprinse dincolo de răceala meditaţiei, de transmiterea esenţei în jurul cărei se manifestă creativitatea. tinzând astfel spre tehnica romantică a compoziţiei. În 1922 la Editura Luceafărul apare în volum poemul „După melci”. În acest poem poetul se încadrează naturii, iar aceasta devine motivul compunerii, personaj activ cu toate caracteristicile groteşti şi fantastice. 2. Perioada 1921-1929 este o perioadă în care se dedică mai mult cercetării matematice, fiind încununată cu obţinerea doctoratului în matematică cu teza „Reprezentarea canonică a adunării funcţiunilor ipereliptice”. Despărţirea de Parnasianism este urmată de o perioadă de creaţie Baladică şi Orientală. Reînvie componenta balcanică, aceea a influenţelor care se regăsesc şi la Anton Pann, a filonului slav, a basmului popular. Acum se întâlnesc semnificaţii ale unei lumi apuse. Apare mirificul Isarlakul, zidire închipuită simbol al lumilor dispărute. Entuziasmul melodic al

Ion Barbu sau poezia matematicii

de Ovidiu-Cristian Dinică Ion Barbu s-a născut în Câmpulung Muscel, la 18 Martie 1895, în familia lui Constantin Barbilian magistrat de carieră. În 1910 viitorul matematician şi poet ajunge ca elev al cursului superior la liceul Lazăr, ulterior la liceul Mihai Viteazul din Bucureşti, unde sub îndrumarea profesorului Ion Banciu se va declanşa pasiunea sa pentru matematică. Descoperă astfel frumuseţea abstractă a acestei ştiinţe, pe care o va transmite şi asupra poeziei acolo unde limitele matematicii se lasă preluate spiritual în metafore ce amintesc de farmecul rece al geometriei. „Ca şi în geometrie înţeleg prin poezie o anumită simbolică pentru reprezentarea formelor posibile de existenţă”. Versurile sale reflectă evoluţia materiei, au limbaj impersonal, sunt alcătuiri abstracte de imagini de o frumuseţe glacială. În 1913 îl cunoaşte pe Tudor Vianu cu care va lega o frumoasă prietenie literară, acesta dedicându-i mai târziu un studiu. Versul baudelairian l-a determinat pe viitorul poet să acorde timp literaturii aşa cum a recunoscut chiar el: „M-am îmbarcat pentru o carieră literară de cincisprezece ani”. Meritele din domeniul matematici i-au fost apreciate şi cu ocazia examenului de bacalaureat unde comisia de examinare care avea ca preşedinte pe G. Ţiţeica i-a acordat nota maximă. Student la matematică în 1914 îşi întrerupe studiile în perioada primului război mondial şi intră la Şcoala de Geniu ulterior fiind cantonat pe Prut. După război, în 1918, în revista Literatorul, recunoscută pentru promovarea modernismului, Macedonski îi publică în numărul din 18 Septembrie poezia „Fiinţa”. Era perioada când Tudor Arghezi bătea la porţile consacrării. În contrast vizibil

Anul I, Nr. 6/Iunie 2013

Negru pe Alb versurilor trădează caracterul bonom al autorului. Personajul Nastratin Hogea îmbracă haina spirituală a omului ce poate influenţa înţelesurile adânci ale lumii. Trecerea spre ultima etapă a creaţiei sale care îl va defini ca poet major, se face cu poemul „Riga Crypto şi lapona Enigel”. Această creaţie, care reprezintă incompatibilitatea trăirilor între elemente diferite ale substratului material, este concepută sub forma unui cântec bătrânesc de nuntă pe care îl spune un menestrel nuntaşului, „la spartul nunţii, în cămară’’. Cu craiul Riga Crypto, împărat al bureţilor, a cărui dragoste către lapona Enigel va fi fatală se închide ciclul baladesc şi se deschide uşa următoarei etape. 3. În 1930 publică volumul de versuri Joc Secund, care a fost un eveniment cultural de primă mână, fiind apreciat astfel de marii critici Al. A Philipide, Serban Cioculescu, Perpessicius, G. Călinescu. Creaţia specifică acestui moment se caracterizează prin înalta spiritualitate a poemelor care solicită lectorului atenţia şi colaborarea în aprofundarea actului poetic.

prin substituirea simbolurilor cu capitalul răsfrânt în identitatea astrală dincolo de maliţiozitatea reprezentării personale. Folosind definiţia dată artei de către Platon ca răsfrângere la puterea a doua a realităţii, Tudor Vianu, în studiul dedicat autorului Jocul-ui secund, arată că I. Barbu concepe prin arta sa o transfigurare ideală a lumii. Poemul în care întâlnim puternic redat acest mit este „Falduri” care are ca personaj pe Wilson William, personaj preluat de la Edgar Alan Poe.: Cast hidrofil, te aşteptam Să treci, maree, din oglindă În luna frunţii, să te-aprindă; Student stufos, Bostonian, Ceţoase Wilson William, Îţi jur, ar face-o bună mină Spini şase-n pielea ta marină! (De şase ori, în ape grele Supus confruntării în lumea îndoielii cu conştiinţa sa, personajul poemului intră în propria luptă cu sine însuşi ca posibilă evoluţie spirituală Sting fier aprins, până-n prăsele; Fulger cedat, just unghi normal, Cad reflectat, croiesc cristal.) Piei, chip! Rămâi, cortină spartă, Creatorul poemului, stăpân pe propriile mijloace, răspunde orgoliului creator şi rămâne captiv în lumea pură a ideilor sale, asemeni unui enunţ matematic susţinut printr-o axiomă. Un alt poem reprezentativ pentru această perioadă este „Oul Dogmatic” a cărui dogmă o aflăm din motivul poemului: Şi Duhul Sfânt se purta deasupra apelor. Această operă care poate fi subtitlu al Genezei, desprinde taina lumii necreate, anterioară facerii, adaptând modelul macrocosmosului la oul primar dual prin conţinutul albuşului separat de bănuţul galben al fertilităţii din care miracolul vieţii accede. Oul, model cosmogonic, motiv al mitului creaţiei, răspândit în Grecia de Orfeu, conţine cele două elemente vitale vieţii. La Ion Barbu factorul feminin este albuşul care - doarme nins -, iar factorul masculin este galben icusar/ceasornic fără minutar - care conţine înscrisă dogma. O caracteristică a poemelor lui Barbu este scrierea lor eliptică. Lipseşte predicatul care să facă legătura. Marea concentrare în cuvinte fără să facă risipă practic induce imaginile intuitiv, lăsând liber aportul cititorului în fructificarea poemului. Urzite căi, neverosimil var Prin dimineaţa ierbii înmuiate

Din ceas, dedus... Din ceas, dedus, adâncul acestei calme creste, Intrată prin oglindă în mântuit azur, Tăind pe înecarea cirezilor agreste, În grupurile apei, un joc secund, mai pur. Nadir latent! Poetul ridică însumarea De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi Şi cântec istoveşte: ascuns, cum numai marea, Meduzele când plimbă sub clopotele verzi, Este actul gândirii în forma desăvârşită a purităţii în care individualitatea conduce spre narcisism. În memoriile sale I. Barbu spune: „Poezia întocmai ca un fenomen fizic participă la misterul vieţii. Şi întocmai cum un fenomen fizic admite un model mecanic, tot aşa stările de raritate şi de vis ale poeziei pot fi reduse la un model raţional.” Pentru poet, poezia este act al gândirii. Simbolurile matematice se pot regăsi în versurile sale. Narcisismul poemelor sale se află şi în mitul oglinzii unde modelul matematic nu este regăsit sub forma definiţilor concrete, ci într-o lume de esenţă specifică gândirii matematice cu infinite soluţii. Lumea gândirii absolute specifică matematicianului este separată de aprecierea emoţională, iar ansamblul imaginilor create abstract capătă puritate. Un joc fertil al ideilor pure, fără valenţe practice se poate transpune în oglindă

Anul I, Nr. 6/Iunie 2013

Negru pe Alb Al. Odobescu. În 1863 se înfiinţează societatea „Junimea“, unde Titu Maiorescu este criticul care stabilește pe baza criteriilor estetice și de valorizare a operelor selecția autorilor și orientarea artistică a acestei generaţii ce stă la temelia literaturii române. Literatura română are în structura sa filonul literaturii populare din care au provenit opere importante pentru evoluţia ulterioară a istoriei literare, unde un rol important îi revine poetului naţional Mihai Eminescu. Data naşterii sale este înconjurată în farmecul relatării consemnate de tatăl acestuia, Gheorghe Eminovici, pe o Psaltire: „Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri şi cincisprezece minute evropieneşti sau născut fiul nostru Mihai”. Adolescentul Eminescu şi-a notat propria dată a naşterii în registrele „Junimii“, ca fiind 20 decembrie 1849. Data de 20/12/1849 poate fi reală dacă luăm în considerare faptul că la sfârşitul fiecărui an sunt sărbătorile religioase care puteau să ducă la amânarea înregistrării naşterii poetului,. Perioada de treizeci zile la care s-a organizat botezul poate să susţină ca dată corectă a naşterii cea consemnată în familie. Actul de botez al copilului din 21 ianuarie 1850 este singurul document autentic cu privire la data naşterii poetului, pe care l-au semnat alături de preotul Ioan Stamate, econom la biserica Uspenia (Adormirea Maicii Domnului) din Botoşani, stolnicul Vasile Juraşcu, bunicul din partea mamei, care i-a fost naş, şi cei doi părinţi. Poetul este descendent prin filiera tatălui dintr-o familie de bucovineni stabiliţi în Moldova, iar prin mama sa, Raluca Juraşcu, vine dintr-o familie de moldoveni cu vechi atestări boiereşti, și este educat cu respect pentru tradiţia populară, care va constitui o importantă sursă de creaţie, înnobilată în operele sale şi datorită studiilor universitare făcute la Viena şi Berlin Preocuparea poetului pentru folclor îl determină să formeze împreună cu alţi tineri în 1869 cercul literar „Orientul“, care avea ca scop, între altele, culegerea basmelor, poeziilor populare si a documentelor privitoare la istoria si literatura patriei. La 29 iunie în comisiile de membri ale „Orientului”, care urmau să viziteze diferitele provincii,Eminescu este repartizat pentru Moldova. La Berlin, A.D. Xenopol a publicat un studiu intitulat „Ceva despre literatura populară “, plecând de la cercetările de psihologie etnică. Studii de psihologie etnică a

În antologia Poeziei moderne de la G. Bacovia la Emil Bota, Nicolae Manolescu include în grupul „barbienilor” pe Dan Bota, Emil Gulian, Simion Stolnicu, Virgil Gheorghiu. Consacrarea ca profesor la catedra de algebră de la Facultatea de Matematică se va face în 1942. Spaţiile ce-i vor purta numele în matematicile contemporane şi anume, „spaţii Barbilian”, le va publica în 1958. Ultima poezie apărută antum este „Bălcescu trăind” în 1956 în Viaţa Românească. Moare în 1961 bolnav de cancer la ficat. Bălcescu trăind Leagăn amar, săracii mei Bălceşti! Lut simplu smăltuit ca şi o cană, Pe Topolog culcat nu mai boceşti Azi inima dintâi republicană A lui! Căci athanasic au sunat Mii surle. Lespezi cască. Sar sigilii. Şi peste un făcut, absurd regat, Un palid oaspe calcă, din Sicilii. O, frate cărvunar, întreg trăieşti! Din moarte ai păstrat doar străvezimea, Ci în amurgul pajerei crăieşti Cârteşte-întunecat burtăverzimea. Ai mult ursuzei tagme gianabeti Cu oftica-înţeleşi şi cu exilul Un veac avar te vrură sub peceţi Şi sveltei libertăţi suciră trilul. Ce-înseamnă! Astăzi piatră eşti, din unghi, Republicii Române Populare, Adeveritul mare singur trunchi: Bălcescu, început de călindare.

Eminescu – 130 de ani de la publicarea poemului „Luceafărul” de Cristian-Ovidiu Dinică A doua jumătate a secolului al XIX-lea pentru România este caracterizată de schimbările sociale și economice, care influenţează si evoluţia literaturii. Practic în această perioadă s-au pus bazele literaturii române. În 1852 se publică volumul Poezii poporale. Balade (Cântice bătrâneşti). Adunate şi îndreptate de V. Alecsandri. În 1854 apărea sub conducerea lui Alecsandri, România literară, revistă la care au colaborat moldovenii C. Negruzzi, M. Kogălniceanu, Al. Russo, dar şi muntenii Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu,

Anul I, Nr. 6/Iunie 2013

Negru pe Alb urmat şi Eminescu sub conducerea lui Heyman Steinthal si Maurice Lazarus în 1872 la Berlin, unde societatea Junimea îl sprijină cu o bursă. De altfel poetul a notat într-un rezumat influenţa studiilor întreprinse asupra concepţiei sale despre literatura populară şi rolul ei pentru crearea literaturii naţionale. Astfel,rolul folclorului este marcat de spiritualitatea poporului ce alcătuieşte fiinţa naţională în care sălăşluiesc toate năzuinţele si aspiraţiile generaţiilor anterioare, aspect recunoscut si apreciat de poet în toate creaţiile sale. În cadrul şedinţelor de la Junimea, Eminescu l-a cunoscut pe Dr. Moses Gaster un evreu român care, întors de la studiile făcute la Halle, unde obţinuse titlul de doctor, cu o teză de lingvistică romanică - despre fonetica istorică a limbii, are meritul de a fi autorul primei încercări de sistematizare a folclorului literar românesc în „Literatura populară română”. Dr. Moses Gaster este cel care l-a recomandat lui Eminescu pe Richard Kunisch. Richard Kunisch a întreprins o călătorie în Orientul Europei la sfârşitul anilor cincizeci ai secolului al XIX-lea, iar la întoarcerea acasă, în Germania,a publicat, în 1861, volumul „Bucureşti Stanbul. Schiţe din Ungaria, România şi Turcia”, cu relatările de călătorie din Valahia si Moldova. Autorul memorialului a fost impresionat de pitorescul locurilor văzute şi de specificul mentalităţilor. În cartea lui Kunisch se află şi basmul Fata din grădina de aur din care s-a inspirat Eminescu. Atenta transcriere a basmului şi transformarea lui sub influenţa filozofiei germane a început în 1873. Poetul a recunoscut într-o notare pe marginea unui manuscris: „În descrierea unui voiaj în ţările române, germanul K. povesteşte legenda Luceafărului. Aceasta e povestea. Iar înţelesul alegoric ce i-am dat este că geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de simpla uitare, pe de altă parte, însă, pe pământ nu e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar nici noroc”. Eminescu a însemnat numele călătorului german numai cu iniţiala, fără să-l divulge. Lingvistul Moses Gaster, a indicat complet sursa de inspiraţie a Luceafărului, în volumul său: „Literatura populară română“ (1883), ştiind recomandarea pe care o făcuse poetului. Până la data apariţiei poemului, poetul a realizat cinci variante în care a transferat tema din registrul popular în registrul cult, adăugând motive din mitologia greacă şi din cea autohtonă, completate cu elemente

personale ale destinului său. Anul 1883 este unul foarte important în existenţa sa. Este debutul bolii sale, dar şi anul celor mai importante realizări artistice. Luceafărul este publicat în anul 1883 în Almanahul Societăţii Academice Social Literare „România Jună” din Viena. Revista Convorbiri literare reproduce versiunea din almanah, iar T. Maiorescu publică poemul în prima ediţie de versuri din opera lui Eminescu la sfârşitul aceluiaşi an. În volumul realizat de Maiorescu sunt cuprinse 64 poezii din care 26 inedite. Acest singur volum antum numit Poesii a contribuit la receptarea poetului ca făcând parte din curentul romantic. Eminescu intenţionase să realizeze o lucrare mai amplă care să cuprindă poemele sale sub numele „Lumină de lună“, însă debutul bolii nu i-a permis. Dacă s-ar fi publicat volumul cu selecţia poemelor făcută de autor, acesta ar fi conţinut si scrierile din perioada vieneză, Mortua est, Replici, Lida, Când marea, Steaua vieţii. Modalitatea de selectare a poemelor din volumul de debut, alcătuit de Maiorescu, nu a fost pe placul poetului. Maiorescu a prefaţat volumul antum cu un scurt cuvânt critic în care a arătat că poeziile grupate de el au fost publicate de Eminescu în ultimi doisprezece ani în Convorbiri literare, şi că printre acestea se află si poeme strânse în manuscris de la diferiţi prieteni ai poetului. Debutul lui Eminescu în volum este un succes pentru critic şi avea scopul să atenueze diferenţele politice dintre cei doi. Poeziile treceau în umbră articolele incisive din presă ale poetului pentru a fi mai ușor acceptat de către elita politică a vremii. Recunoașterea oficială si completă a marelui poet este realizată după 1902, moment în care Maiorescu a predat manuscrisele lui Eminescu Academiei Române. Ediţia completă este cea gândită editorial de Perpessicius în 16 volume din care a reuşit să publice doar şase, care conţin opera poetică antumă si postumă, cât şi poezia populară. În prefaţa primului volum, Eminescu, Opere (1939), Perpessicius nota: „Integrală şi critică, ediţia aceasta năzuieşte să ducă la bun sfârşit împlinirea acelui corpus eminescianum, la care şi memoria poetului şi obligaţiile culturii contemporane şi năzuinţele de ani amânate au deopotrivă dreptul”. Integrala Eminescu este finalizată după o lungă întrerupere de istoricul literar D. Vatamaniuc şi de filologul Petru Creţia, colectiv care va încheia această monumentală operă editorială.

Anul I, Nr. 6/Iunie 2013

Negru pe Alb

după această fuziune, de a o dilata în forme fantastice”, iar Pompiliu Constantinescu afirma – „Rareori mi s-a întâmplat să întâlnesc în epocă un debut mai revelator. Geo Bogza era convins că romanul „Inimi cicatrizate” va dăinui peste o sută de ani. Noi spunem că mai mult. Au scris despre Blecher numeroşi exegeţi, admiratori, lectori atenţi, critici de anvergura, începând cu G. Călinescu, apoi Eugen Ionescu, Camil Baltazar, Silvian Iosifescu, Radu G. Ţeposu („Suferinţele tânărului Blecher” - E. Albatros - 1987), Dinu Pillat (o intensitate fără precedent, o literatură a autenticităţii subiective, senzaţia ameţitoare a neantului ascuns în banalitate, expresivitate extraordinară). A fost comparat cu Kafka, iar Eugen Ionescu spunea că Blecher „denunţă realitatea fantastică a lucrurilor”. G. Călinescu făcea anumite paralele cu Thomas Mann. „O statuie vie a durerii”, scria cu afecţiune tulburată prietenul Saşa Pană. Iar Blecher a răspuns – „Viermele a fost înţepat de ac, dar aripile cu polen continuă să bată... Am trăit în 29 de ani mai mult decât alţii în 100... Iată-mă sunt vulturul din asfinţit cu inima mea în cioc aprinsă ca un lampion”. „Inimi cicatrizate” a fost tradus în germană, iar la noi, Radu Afrim a pus în scenă un spectacol teatral. „Sunt treaz, dar dorm şi visez veghea mea” au fost unele dintre ultimele cuvinte ale acestui martir al istoriei literare româneşti.

O moarte care n-a cântărit nici cât un fapt divers - M. Blecher (1909-1938) - 75 de ani de la despărțire de Boris Marian Mehr „În dimineaţa de 31 mai, a murit la Roman, în vârstă de 29 de ani, după o viaţă trăită în spitale şi sanatorii, cu amândouă picioarele îndoite şi anchilozate de la genunchi, cu şira spinării distrusă de tuberculoză... cu doi ochi mari, puţin sticloşi, dilataţi în lunga lor insomnie, scriitorul M. Blecher. El lasă în urma lui două cărţi tipărite care - nu am nici o îndoială - îi vor păstra pentru totdeauna dureroasa lui memorie”, nota Mihail Sebastian în revista VIAŢA ROMÂNEASCĂ din iulie 1938. Un Iov al istoriei literare a fost Blecher, care s-a născut la 8 septembrie 1909, la Botoşani, în familia unui negustor de porţelanuri. Şi-a dat bacalaureatul la Paris, iar la vârsta de 19 ani se îmbolnăveşte de morbul lui Pott, boala de care vorbea Sebastian. Soarta i-a rezervat zece ani de chin, dar şi de vise şi răgaz de creaţie, pentru că Max – Marcel Blecher avea talent, se entuziasmase de suprarealism, modernism în genere, era un precursor al oniricilor, la noi, avea ce spune. Filosofia, muzica, desenul, artele plastice îi erau la îndemână. A debutat în 1930, la „Bilete de papagal” al lui Arghezi, cu schiţe şi aforisme, iar revista lui Andre Breton i-a publicat, în Franţa, prozopoeme. Acestea au fost grupate ulterior întro plachetă, cu titlul „Corp transparent”, în ţară. Prieteni apropiaţi i-au fost Geo Bogza şi Saşa Pană, acesta din urmă ocupându-se de opera ce va deveni prea curând postumă. În 1971, la editura Cartea Românească a apărut volumul antologic „Vizuina luminată”, conţinând jurnalul de sanatoriu, proze şi poeme, traduceri, corespondenţă, desene ale autorului, note ale lui Saşa Pană. Cu un an înainte, la editura „Minerva”, Dinu Pillat se îngrijise de apariţia unui volum de proze. Cărţile despre care scrisese Sebastian erau „Întâmplări din irealitatea imediată” (Ed. Vremea - 1936), cu un portret de Jules Perahim şi „Inimi cicatrizate” (Ed. Alcalay1937). În 1972, prima din aceste cărţi a fost tipărită în Franţa la editura Denoel, cu o prefaţă de Ov. S. Crohmălniceanu. E. Lovinescu scria despre Blecher – „O mare capacitate de a percepe realitatea, de a o izola, de a fuziona cu ea şi,

TRAIAN DORZ – POETUL MARTIR

de Mariana Dobrin Poetul Golgotei, s-a născut chiar în ziua de Crăciun (25 decembrie 1914), în cătunul Râturi (azi Livada Beiuşului) din comuna Mizieș, județul Bihor - d. 20 iunie 1989) a fost un poet și deținut politic din România. Toată copilăria a crescut cu ţepuşul în coastă. Părinţii nu l-au iubit. Tatăl său nu l-a luat niciodată în braţe. Nu i-a spus niciodată “dragul tatei”. Mama sa, nu i-a arătat niciodată răbdare, înţelegere. Trăiau toţi trei, dar

Anul I, Nr. 6/Iunie 2013

Negru pe Alb despărţiţi. “Trei străini împreună”, scrie psalmistul spinilor. “Când eşti singur dacă n-ai pe nimeni e suportabil, dar să fi singur când îi ai pe toţi…”. A fost pus la muncile cele mai asidue. Sub o continuă asprime şi pedeapsă. La 4 ani, micul Dorz şi-a tăiat ambele tălpi într-o coasă, la câmp (un accident). A stat câteva săptămâni în agonia morţii. Singur, fără cunoscuţi la şcoală în 1921, trebuia să plătească cu mere copiii, ca să le fie prieten. Şi când n-a mai avut mere… De Rusalii, în 1930, la premierea de final de şcoală (cls. VIIa), Traian Dorz a primit o carte: “Corabia lui Noe”, scrisă de părintele Iosif Trifa. A fost ziua când s-a întors la Domnul. Plângând, ascuns într-o claie de fân! Soarta i-a scos mulţi mărăcini în cale. Părinţii, bunicii, vecinii, satul i-a fost împotrivă. Ba mai mult, s-a îmbolnăvit de friguri şi malaria. “Oriunde priveam, aveam vedenii”, istorisea Dorz în mărturia sa. “Într-o zi, am văzut pe fundul râului, un pat şi pe mine în el. La căpătâi erau nişte fiinţe urâte, negre. Dar a venit Isus. Făpturile negre au fugit”. Imediat, tânărul s-a vindecat pe loc! Nu a putut să meargă mai departe la şcoală. Nici la o profesională în Beiuş, nici la Liceul Militar din Tg. Mureş, unde fusese admis. Părinţii nu i-au permis! Totuşi a evoluat autodidact. A început să scrie poezii (“numai din inima mea, fiindcă experienţă nu aveam”, mărturiseşte poetul). Puţini sunt cei care ştiu câte ceva despre Traian Dorz, sau măcar să fi auzit ceva despre el. De ce să merite puţină atenţie? De ce Traian Dorz? Sau cine e Traian Dorz? Are o viaţă foarte zbuciumată, este urmărit de Securitate şi condamnat la ani grei de închisoare(17 la număr) pentru că era un „bandit mistico-religios”(în fapt, scria poezii creştine), şi închis administrative (de cele mai multe ori), adică fără sentinţă judecătorească, ci conform articolului 209/a: „duşman al ordinii sociale şi al orânduirii socialiste”. Dintru început se remarcă prin însăşi ziua sa de naştere, aceasta fiind în 25 decembrie 1914, în satul Rîturi, comuna Mizieş (azi Livada Beiuşului, comuna Drăgăneşti, Jud. Bihor) după izbucnirea Primului război mondial, moment la care tatăl său era încorporat în armata austroungară pe frontul rusesc. Acesta este luat prizonier în 1916 şi dus în îndepărtata Siberie, de unde va reveni în 1919, când îşi va vedea pentru prima dată fiul, acum în vârstă de 5 ani. La izbucnirea celui de-al Doilea război mondial, Traian Dorz, este încorporat în armată, dar datorită bolii de inimă de care suferea, beneficiază de câteva permisii, iar în 1943 datorită agravării bolii de inimă este trimis acasă pe caz de boală. Tot acum este arestat pentru

prima dată, pentru că a publicat broşura: “Păcatele evreilor”, la rugămintea lui Richard Wurmbrand; acesta nu va uita gestul şi peste ani aflat în străinătate (R. Wurmbrand) îi va trimite lui Traian Dorz pachete cu alimente şi medicamente. Va fi din nou arestat în mai multe rânduri: 1945, 1950, 25 decembrie 1952(chiar de ziua sa), 1959 şi 1982. Începând din 1948 şi până în 1989, cel mai renumit poet al creştinilor din România, a fost continuu în vizorul comuniştilor. Calvarul lui Traian Dorz înseamnă penitenciarele de la Oradea, Gherla, Ghencea, Caransebeş, Satu Mare, anchete în beciurile Securităţii din Beiuş, Deva, Oradea, Cluj Napoca, muncă silnică în coloniile din Popeşti-Leordeni, Priprava-Gring sau domiciliu forţat în localitatea Dropia, în Bărăganul ialomiţean. „Celula mea era cât un mormânt. Când stăteam în picioare, ajungeam cu capul în tavan, când stăteam pe priciul meu de o scândură, capul îmi ajungea în perete, picioarele la uşă”, povesteşte fostul deţinut pentru propagandă religioasă. Închis în celule întunecate, reci, pline de apă, bătut, înfometat, îngheţat, înghesuit, Traian Dorz a binecuvântat. „Poeziile sale nu blesteamă, nu lovesc, ci cheamă la o viaţă nouă”, scria poetul Ioan Alexandru. „Am o aleasă preţuire pentru fratele Traian Dorz şi poeziile sale – pline de înflăcărata dragoste a lui Dumnezeu”, scria Dumitru Stăniloaie, cel mai important teolog ortodox român din secolul XX. Versurile sale, „în naivitatea lor divină..., izvorăsc din verbul stelar şi celest”, scrie Nichita Stănescu. În 1959 i-au confiscat din nou hainele, manuscrisele, cărţile. „Toată sărăcia” pe care o deţinea. Apoi casa, şi în urmă grădina! În Joia Patimilor a acelui an, în beciul Securităţii din Cluj Napoca, l-a vizitat iarăşi moartea. Dar Hristos a spus iarăşi: Nu! Pe 18 noiembrie ’59 a fost condamnat la 24 de ani de muncă silnică! Dar Decretul de amnistie din 1964, l-a scos din nou de sub lanţuri. Din 1964 până în 1976, Traian Dorz a compus şi a scris de mână ori la maşină, peste 80 de lucrări originale: poezii, povestiri, meditaţii religioase precum şi trei volume de memorii. Ce prolific! Poetul lucra ziua la colectiva Beiuşului (10 ani, începând cu 1964, a avut interdicţie de a lucra altceva decât la sapă!), cu mama şi soţia sa, şi noaptea, deşi rupt de oboseală, scria poezii cu lanterna sub plapumă şi cu miliţia de pază la ferestre! Până în 1977 nu a mai reuşit să publice nimic, deoarece toate editurile îl refuzau politicos. În acest an i-ai fost confiscate toate manuscrisele! În perioadele de „libertate” îi este fixat domiciliu forţat. Supravegherea informativă a Securităţii concretizându-se în peste 2.500 de file de dosare de urmărire informativă, şi în peste

Anul I, Nr. 6/Iunie 2013

Negru pe Alb 3.000 de file de dosare de anchetă şi de urmărire penală. Este de remarcat lupta sa neîncetată, poate nu împotriva sistemului (comunist), ci împotriva ateismului promovat de acesta, urmărindu-se distrugerea sufletului şi conştiinţei omului de rând, a românului, pentru a-l putea controla mai bine spre propriile foloase. Această “luptă”, după cum se vede, a fost dusă în plan spiritual. După 1948, timp de mai bine de patruzeci de ani, nu s-a tipărit în țară nici o carte dorziană. Manuscrisele erau însă copiate cu mâna sau la mașina de scris, în clandestinitate și în condiții de mare risc. Existența acestor acțiuni dovedește cât de mare era setea după literatura creștină, și în general cât de mare era atașamentul românilor la ideea de libertate de opinie, după Cortina de Fier ridicată de puterea sovietică la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. La fel de primejdioasă și ilegală era răspândirea operei prin benzi magnetice. O parte din opera poetică a lui Traian Dorz a văzut lumina tiparului în străinătate. Acceptul pentru tipărirea acestor lucrări a fost dat de către autor numai după ce repetatele încercări de publicare în România au eșuat. Tipărirea în afara țării a acestor cărți a atras mânia autorităților comuniste care, în ciuda tuturor așteptărilor, tocmai într-o perioadă de mai mare deschidere spre Occident prin relații economice și culturale, în 1982, l-au arestat pe poet și l-au condamnat la doi ani de închisoare pentru delictul de tipărire și răspândire de literatură interzisă. Traian Dorz a fost însă eliberat după câteva luni, în urma intervenției opiniei publice din străinătate.

au fost create în închisoare şi lagăre de muncă forţată ori în precarele pauze de libertate cele aproximativ 100 de titluri de lucrări. Unele volume din aceasta vasta opera cuprind eseistica religioasă, meditaţii creştine, altele sunt nişte avântate pledoarii pentru păstrarea credinţei, iar altele, povestiri pentru copii – de toate vârstele. Poeziile sale totalizează un număr de peste 5000 de titluri, la care se mai adaugă 7000 de proverbe versificate, din înţelepciunea românească şi aceea a diferitelor popoare. Prin activitatea sa literară clandestină a dat multe bătăi de cap ofiţerilor de Securitate care se temeau de tipărirea operei sale in Occident, lucru reflectat prin prezenţa a aproximativ 100 de documente în dosarul de urmărire informativă (1977- 1982). Traian Dorz se remarcă scriind poezii, proverbe versificate şi cântări religioase, pentru a-i face pe români conştienţi de comorile creştinismului. Nici literatura pentru copii nu i-a fost străină, scriind poezii şi poveşti de o rară frumuseţe.

UN LUNG TREN NE PARE VIAŢA (Această poezie stă scrisă la intrarea în biserica de la Sadinca, jud. Sibiu, loc unde sau pus bazele unei mici mânăstiri condusă de parintele-călugăr David. Atât de frumoasă pe cât de adevărată, dar si aici i se face o nedreptate – nu se scrie numele autorului, ci menţiunea “autor anonim”.)

Un lung tren ne pare viaţa. Ne trezim în el mergând, Fără să ne mai dăm seama, Unde ne-am suit şi când. Fericirile sunt halte Unde stăm câte-un minut, Până bine ne dăm seama, Sună, pleacă, a trecut. Iar durerile sunt staţii Lungi, de nu se mai sfârşesc Şi în ciuda noastră parcă, Tot mai multe se ivesc. Arzători de nerăbdare, Înainte tot privim, Vrem s-ajungem cât mai iute La vreo gară ce-o dorim. Ne trec zile, ne trec anii, Clipe sfinte şi dureri, Aşteptând hrăniţi de visuri Şi-nsetaţi după plăceri. Mulţi copii voioşi se urcă, Mulţi în drum am întâlnit, Iar câte-un bătrân coboară, Trist şi frânt şi istovit. Vine-odată însă vremea Să ne coborâm şi noi, Ce n-am da atunci o clipă

Traian Dorz, prietenul spinilor Cum adică să fi prieten cu spinii? Cu ţepii aceia ascuţiţi care zgârie pielea până la sânge imediat ce-i atingi. Cu acele mănunchiuri de ace care incomodează. Cu mărăcinii care şi când vor să te iubească te umplu de sânge. Plăcerea lor e doar să şicaneze, să fie bariere, să nu-ţi permită să mişti, darămite să înaintezi. Cu spinii nu-i de joacă. Dacă umbli printre ei, vei avea tot timpul răni. Usturimi. Dureri. Suferinţă. Sânge şiroind. Pielea nu-ţi va mai fi catifelată. Şi nici mâinile albe şi moi… Traian Dorz în schimb, le-a devenit prieten. Atât de mult a fost înţepat, încât pişcăturile lor i-au betonat pielea. Şi credinţa. Traian Dorz şi-a petrecut multe nopţi, plângând, rugându-se şi scriind trandafiri ai Golgotei, despre care călăii veacului, zdrobindu-l, n-au ştiut că-i vor spori şi răspândi şi mai mult mireasma gândului şi a simţirii sale. Cele aproape 200 de poezii create în închisoare fie scriindu-le pe câte un ciob de sticlă găsit din întâmplare şi apoi memorate, fie bazat numai pe memorie. În aceste condiţii grele de neînchipuit, cu multe sacrificii, lipsuri şi riscuri de tot felul,

Anul I, Nr. 6/Iunie 2013

Negru pe Alb Să ne-ntoarcem înapoi? Dar pe când, privind în urmă, Plângem timpul ce-a trecut, Sună gara VEŞNICIEI! Am trăit, dar n-am ştiut !!

Până când mereu pe alţii aruncăm a noastră vină, noi n-ajungem la iertarea şi la pacea cea deplină.

A-L MUSTRA PE UN PRIETEN A-l mustra pe un prieten când e el de faţă-i bine, A-l vorbi de rău în lipsă e păcat şi e ruşine.

Învaţă de la toate Învaţă de la apă să ai statornic drum, Învaţă de la flăcări că toate-s numai scrum. Învaţă de la umbră să taci şi să veghezi, Învaţă de la stâncă cum neclintit să crezi. Învaţă de la pietre cât trebuie să spui, Învaţă de la soare cum trebuie s-apui. Învaţă de la vântul ce-adie pe poteci, Cum trebuie prin lume de liniştit să treci, Învaţă de la toate, că toate-ţi sânt surori, Să treci frumos prin viaţă, cum poţi frumos să mori. Învaţă de la vierme că nimeni nu-i uitat, Învaţă de la nufăr să fii mereu curat. Învaţă de la flăcări ce-avem de ars în noi, Învaţă de la apă să nu dai înapoi. Învaţă de la umbră să fii smerit ca ea, Învaţă de la stâncă să-nduri furtuna grea. Învaţă de la soare ca vremea s-o cunoşti, Învaţă de la stele că ceru-i numai oşti. Învaţă de la greieri – când umerii ţi-s grei Şi du-te la furnică să vezi povara ei

ŢINE-ŢI STRÂNS DORINŢA Ca să nu-ți răstorni căruța, ține-ți calul strâns în hăț Dar mai strâns ține-ți dorința ca să n-ajungi în dezmăț. ÎNVAŢĂ Din a altora pățanii tu să-nveți mergând pe cale, Ca să n-ajungi tu ca alții să învețe din a’ tale. PE PĂRINŢII TĂI… Pe părinții tăi iubește-i pân-la moartea lor și-a ta Nimeni ca și ei pe lume nu te-a mai iubit așa; Mulțumește-le, ajută-i, îngrijește-i cu temei Către nimeni n-ai pe lume datorie ca-nspre ei. PLOAIA VORBELOR Ploaia vorbelor e bună numai dacă poate face, să-ncolţească gânduri sfinte de iubire şi de pace.

Cu ce-ai rămas din flăcări? Cu ce-ai rămas din flăcări, mai bun decât erai Când ai intrat în marea şi ultima-ncercare? Sfârşind cu tine însuţi eroica-nfruntare? Cu ce-ai rămas din toate? Ce-ai ars şi ce mai ai? Ce-ai limpezit în tine, din câte ce aveai? Ce-ai lepădat din toată zadarnica strânsură? Cât ai ales ce-i aur, cât ai lăsat ce-i zgură; Cât ai avut ‘nainte; şi-acuma ce mai ai? Nu anii suferinţei urcaţi cu-atâta vai, Nici perii albi, nici plânsul, nici pierderile grele, Ci câtă-nţelepciune, şi tâlc ai scos din ele Aceasta-i întrebarea; ce-ai ars şi mai ai? Căci dacă tot acela te-ntorci precum erai, Când ai intrat în marea şi ultima-ncercare, Zadarnic-a fost jertfa şi chinurile-amare Nimic n-aveai ‘nainte şi azi nimic nu ai!

FIICA MEA… Fiica mea, priveşte totul, Însă nu vedea nicicând Decât ce-i curat din toate Pentru inimă şi gând. O SOŢIE CREDINCIOASĂ O soție credincioasă e-o comoară negrăită, lipsa ei nu poate-n viață cu nimic fi-nlocuită; Cine-o află, rar cunoaște, și puțin o prețuiește, ce preț mare are știe numai cel ce n-o găsește. ADEVĂRUL Cel ce-ți spune adevărul, bucurie nu-ți prea face, Rar îți spune adevărul cel ce-ți spune doar ce-ți place! * Mi-e dor, tare dor, de fraţi ca Traian Dorz. De poeţi care să scrie poezie creştină. Bună. „Căci poezia e sângele unui popor, care curge subteran prin veacuri şi-l face nepieritor”, concluziona Marin Preda. Mi-e dor de fraţi care să compună cântări lui Hristos. Fermecătoare. Mi-e dor de fraţi care pot suferi cu bucurie spinii ocării, ai trădării, ai pocăinţei. Dar şi de cei care vor primi cununi de slavă.

CUGETĂRI-Traian Dorz A CĂDEA A cădea oricine poate, dar sunt rari câți se mai scoală, Însă asta te arată de ești om, sau vorbă goală. A NOASTRĂ VINĂ

Anul I, Nr. 6/Iunie 2013

Negru pe Alb Prin patosul ideilor, prin calitatea expresiei poetice, prin mesajul ei divin-uman, opera creată de Traian Dorz îl situează în constelația unor mari creatori ai sensibilității religioase, precum ieroschimonahul Daniil Tudor, Vasile Voiculescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Vasile Militaru, Ioan Alexandru, iar prin conotațiile mistice, de ce nu, și cu Daniel Turcea. Într-un cadru cultural mai larg, caracterul religios-naiv al operei dorziene, cu metaforele și imaginile ei, sugerează comparații cu poetul englez William Blake, sau pictorul olandez Van Gogh, pe când acesta din urmă încerca să păstorească pe minerii din regiunea belgiană Borinage. Îi mulţumim Domnului Isus pentru că ne-a dat nouă românilor un poet aşa măreţ. De fapt, un Dumnezeu măreţ are poeţi măreţi. Slujitori măreţi. Binecuvântată fie-i memoria poetului prieten cu spinii!

stăpânul. Mâinile, astea două, închiseră o poartă Și asta pentru-a face banalul schimb de soartă. Am fost străin, ce viață! În ochii mei chiar plouă Nu, n-am adus rușine nici satului, nici vouă. Mâinile mele încă nu sunt bătătorite, Dar asta nu înseamnă c-au stat de trup lipite. Chiar dacă ele astăzi nu poartă nici o rană, N-au fost la colț de stradă să ceară de pomană. Cu mintea și cu ele, așa cum sunt curate, Am pus o cărămidă la marea demnitate. Voi, care vă-ndoirăți, cu ce ochi priviți oare, O mână care plânge și alta care doare?! Cred că s-a prezentat cel mai nimerit ca șlefuitor de vorbe și clăditor de carte. * Revine la realitatea imediată, cu un chip de miel ce simte apropierea Paștelui. Da, așa se prezintă blând și modest. Își poartă geanta Diplomat plină cu manuscrise și cărți, prin cenaclurile capitalei, oferindu-se să citească (aș zice să se destăinuie). Venit pe lume în frumosul sat Blidari/de Râmnicul Vâlcea, și ajuns pe alte meleaguri, om în toată firea, nu poate să nu rămână acolo cu sufletul alături de pomi, de iarbă,de amintirea bunicii și câte și mai câte ! Nu voi reda toate poeziile care compun volumul dar măcar un șir de titluri sunt necesare pentru a ilustra universul acestui plin de har, suflet de român: Vise... și nimic mai mult, Speranța cea nouă, Cioplitorii de cuvinte, Același altar, Du-te bătrâne etc., etc. Sunt doar câteva titluri din cele 130 ale volumului ! Prin demersul acestei prezentări, fac îndemnul celor cu dragoste de poezie și adevăr, să-l caute pe autor și să se delecteze citindu-l. Închei prin a reda din volum poemul SĂ DORMI CURAT/în memoria poetului Grigore Vieru:

Bibliografie: - Ioan Alexandru despre TRAIAN DORZ - Serialul „Memorialul durerii” - Videoclipuri despre Traian Dorz (mărturii ale fostilor detinuţi care l-au cunoscut în închisoare pe Traian Dorz) - Adriana Nicolae Petcu- ziarul „Lumina”

Istoria începe azi

de Mircea Coroş Revenim și prezentăm un poet cu vers cald și armonios: Se numește CONSTANTIN MOSOR. Ce curioasă predestinare: să te cheme Mosor, iar anii adunați în tolba vieții, să te arate ajuns un poet cu versui strânse (pe ce ?) pe mosorul trăirilor și frământărilor!!? Sigur că intervievatul meu are un răspuns poetic legat de destin; Totuși trăiește poezia ca pe o iubire adevărată, la cotele înalte la care au acces doar aleșii. Și el este unul dintre aceștia cu siguranță ! Când ajungem cu discuția la destin ori predestinare, poetul închide ochii și-mi recită, transpus; Curios lucru: poezia CU ce ochi ? Nu e curios? Iată poezia CU CE OCHI? din volumul RUGĂCIUNEA BĂTRÂNILOR COPACI/2012.

Să dormi curat și liniștit poete. Nu, nu visăm cu fața la perete, Ci îți vom duce slova mai departe, Clădind din când în când câte o carte, Poate nu chiar așa de însemnată, Dar scrisă cu iubire strecurată, În lacrima de rouă zâmbitoare Care se risipește, dar nu moare ! Tu născoceai cuvânt din piatră seacă. Nici o secundă nu putea să treacă Fără folos prin mintea ta fierbinte Și mare cât un templu de cuvinte. De dorul tău Moldova azi suspină, Prutul neputincios și fără vină, Îți răsfoiește fiecare carte Ducându-ți idealul mai departe !

Mâinile mele nu sunt călite pentru pluguri. Sapa nu știu s-o țină, nici să adune struguri. Nu știu să mâne boii, nici să răsfire fânul, Ce vină au acuma, doar și-au urmat

Anul I, Nr. 6/Iunie 2013

Negru pe Alb Desigur tot o formă de protest împotriva societăţii conformiste, a burgheziei conservatoare, suprarealiştii ne arată un ecran complex de imagini impecabil realizate, cu puternică conotaţie poetică şi filozofică. Poate cel mai seducător dintre adepţii suprarealismului este spaniolul Salvador Dali, devenit o vedetă mondială, profitând de masmedia pentru a-şi spori faima şi a-şi promova arta. Aderă cu entuziasm la mişcarea suprarealistă a lui Breton, dar recurge la propriul stil ca metodă paranoicocritică, pe care o defineşte ca mijloc al cunoaşterii iraţionale, care constă în interpretarea critică a reveriilor delirante. Imaginile pe care pictorul le captează sunt preluate din universul tulburător al inconştientului, paranoia, dar capătă formă concretă datorită raţionalizării delirului, respectiv momentul critic. În urma acestui concept, Dali creează imagini debordante de fantezie, stupefiante. Recurge la spaţii largi, animate de o cantitate considerabilă de personaje, oameni, animale, obiecte într-un raport bizar de relaţionare, aparent antagonică, deformatoare a realităţii cunoscute. Întâlnirea cu Gala Diaconov constituie un important capitol în viaţa sa personală, atent exprimată şi în pictură, Gala, femeia şi muza devine protagonista multor tablouri. În plină forţă creatoare se declară geniu, adept al megalomaniei, crează o artă ce dezvăluie un univers sub semnul erotismului, sadismului, scatologiei şi putrefacţiei. Se autodeclară Divinul, concepte ca sărăcia şi smerenia fiindu-i complet insuportabile. El însuşi spunea: „În copilărie atât de mult m-am crezut geniu, încât până la urmă am şi ajuns”. Cu siguranţă suprarealişti seduc şi fascinează iremediabil, au compus un univers pe cât de arbitrar, pe atât de perfecţionist. E celebrul exemplul lui Max Ernst, în care descrie experimentul poetului francez Lautreamont, în care o maşină de cusut şi o umbrelă se întâlnesc întâmplător pe o masă chirurgicală, însemnând obiecte incompatibile pe o suprafaţă incompatibilă. Cu cât elementele sunt mai nepotrivite, cu atât rezultatele mai dramatice şi mai poetice. Dintr-o astfel de filozofie artistică, suprarealiştii ne-au lăsat capodopere precum: Persistenţa Memoriei, Salvador Dali; Melc, femeie, floare şi pânză, Juan Miro; Interior Metafizic, Giorgio de Chirico; Marea familie, Renne Magrite; Suprarealistul, Victor Brauner.

Sunt bucuros că am putut cunoaște pe acest iubitor de poezie și creator cu adevărat care poate spune astfel despre un alt poet... cât un templu de cuvinte. Vi-l dăruiesc vouă cititorilor!

Suprarealismul, Persitenţa memoriei şi Divinul Dali

de Claudia Elena Peter Ceasuri curgătoare, Pipa care nu este pipă, Femeia cu cap de cer, vise absurde, fermecătoare, groteşti, personaje androgine, detalii în filigran, măiestrie artistică şi idei revoluţionare, toate se compun şi descompun într-unul dintre cele mai spectaculoase curente artistice ale începutului de secol XX, Suprarealismul. Termenul e preluat din literatură, contrar impresionismului al cărui nume se naşte dintr-o remarcă voit ironică, pentru a contura o nouă tendinţă a pictorilor refuzaţi în Saloanele oficiale de pictură pariziană. Impresionismul a fost piatra de temelie a schimbării ireversibile a modului de a crea şi gândi în artele plastice. De aici s-au format şi crescut toate măreţele înfăptuiri ale artei moderne. Termenul de suprarealism, Surrealisme, a luat naştere în anul 1917, când poetul Guillaume Apollinaire, a schimbat titlul piesei de teatru „Sânii lui Tyresias”, din dramă supranaturală în dramă suprarealistă. Scriitorul Andre Breton preia termenul, folosindu-l într-un articol intitulat Pentru Dada, urmând ca în anul 1922 să publice Manifest al suprarealismului. Artiştii plastici sunt atraşi de conceptul dezvoltat în literatură, iniţial ca o firească continuitate a dadaismului, ulterior dezvoltat de sine stătător, prin puterea pe care o oferea interpretarea realităţii. În suprarealism lumea înconjurătoare devine albastră ca o portocală (Paul Eluard). Andre Breton lansează o întrebare fundamentală: „Este, oare, posibilă o pictură suprarealistă?”. La această provocare vor răspunde fiecare în stilul său: Max Ernst, Joan Miró, André Masson, Yves Tanguy, Salvador Dalí, René Magritte şi Paul Delvaux. Urmaţi apoi de americanca Kay Sage şi românul Victor Brauner. Opera creată devine perenă, imaginile dezvăluite inedite faţete ale visului, plăsmuiri ale subconştientului, abstractizate la nivel ideatic.

Bibliografie: -Salvador Dali, Jurnalul unui geniu, editura Humanitas, 2012. -Andre Breton, Manifest al suprarealismului, sursa internet. -Wikipedia

Anul I, Nr. 6/Iunie 2013

Negru pe Alb

artistic’’,,,Semenicul’’,,,Reflex’’,,,Sud’’,,,Semne’’,,,P aralela45’’,,,Anotimpuri literare’’,,,Banat’’,,, Actualitatea literară’’,,,Conta’’,,,Convorbiri literare’’,,,Arca’’ etc. Debut editorial: în volumul colectiv,,Popas între poeţii tineri’’, îngrijit de Victor Felea(Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1974) Membru al USR, filiala Arad (din 2011) Volume publicate: 1.,,Inefabila ninsoare’’ (poezii-Editura Facla, Timişoara, 1981) 2.,,Alfabetul mirării’’ (poezii pentru copii-Editura Facla, Timişoara,1987) 3.,,Vară de crini’’ (poezii-Editura Mirton,Timişoara,1997) 4.,,Înduplecarea nopţii’’ (poezii-Editura Mirton, Timişoara,1998) 5.,,Steaua ta,copilărie’’ (poezii pentru copiiEditura Mirton,Timişoara,1999) 6.,,Epifanii pentru Daniel’’ (poezii –Editura Eubeea,Timişoara,2003) 7.,,Alte epifanii pentru Daniel ’’ (poezii- Editura Eubeea, Timişoara, 2007) 8.,,Cântec pentru somn şi drum’’ (poezii pentru copii-Editura Eubeea,Timişoara,2008) 9.,,Voci din penumbră’’ (proză scurtă-Editura Marineasa,Timişoara, 2008) 10.,,Lacrima seninului’’ (poezii pentru copiiEditura Eubeea, Timişoara, 2009) 11.,,Colivia de aur’’ (roman-Editura Eubeea,Timişoara, 2009) 12.,,Lecţia despre îngeri’’ (poezii- Editura Eubeea, Timişoara, 2010) 13.,,Vară de crini’’ (poezii, ediţie revăzută şi adăugită-Editura Eubeea,Timişoara 2010) 14.,,Utopia umbrei’’ (poezii-Editura Eubeea,Timişoara 2010) 15.,,Bucuria şi singurătatea’’ (poezii-Editura Eubeea, Timişoara, 2011) 16.,,O poveste şi-o culoare’’ (poezii pentru copiiEditura Eubeea,Timişoara, 2011) 17.,,Dincolo de nerostire’’ (poezii-Editura Dacia XXI,Cluj-Napoca, 2011) 18.,,Calea spre lume’’ (poezii-Editura Eurostampa, Timişoara,2012) 19.,,Apele nopţii spre dimineaţă’’ (poezii- Editura Eubeea, Timişoara, 2012) Premii literare: -Premiul Festivalului de poezie,,Lucian Blaga’’ şi al Casei de cultură,,Lucian Blaga’’ din Sebeş(1994) -Premiul Bibliotecii Judeţene Alba la Festivalul internaţional,,Lucian Blaga’’ (2004) Premiul revistei,,Sud’’ la Concursul Naţional de Creaţie Literară,,Vasile Voiculescu’’, Secţiunea Proză, Buzău(2005)

MEDALION Geo Găletaru ”Poezia maestrului GEO GALETAR este o poartă spre un univers tridimensional: onirforţă-mesaj, univers în care poetul, asemenea unei albe păsări de noapte, îşi face cuib din şoapte, îşi desenează cerul în culorile pământului, îşi cheamă ploile aducătoare de viaţă. Geo Galetar este un erudit, universul lui pendulând printre nuanţate universuri lirice, fiind pe rând: romanţă, lied, cânt de lebădă sau arcuş nervos de vioară într-o uvertură germană. Prin versul său calin, aşezat ca stavilă în calea pătrunderii întunericului sau - mai bine-zis - a evadării luminii în/din fiinţial, spre alte lumi albastre, poetul îşi construieşte pas cu pas o lirică pozitivă, perfect armonizată stărilor inspiratoare de energii benefice. Practic, se leagă între versul său şi cititor o legătură cvasimagnetică, ce va putea fi desfăcută doar prin anularea tuturor legilor cunoscute ale unei subcuantici, speciale ca întindere spaţiotemporală şi dublată de vibraţie-sentiment: (...) eşti fericit. şi fericirea/îţi bate zilnic la uşă,/ţâşneşte prin porii dilataţi/ai duminicilor tale amânate (...)” (Gheorghe A. Stroia) -CURRICULUM VITAENumele şi prenumele: Galetar Gheorghe (pseudonim literar: Geo Galetaru) Data şi locul naşterii: 08.09.1947,com. Cenad, jud.Timiş Studii: Şcoala generală din comuna Cenad, Liceul Teoretic din Sânnicolau Mare, Facultatea de Filologie de 5 ani(secţia română-franceză) a Universităţii Timişoara (absolvită în 1972) Ocupaţia:Profesor de l.română-l.franceză la Şcoala cu clasele I-VIII Igriş, jud. Timiş (19721992), Profesor de l. română-l.franceză la Şcoala cu clasele I-VIII Dudeştii Noi, jud.Timiş (1992 până în prezent) Debut: în revista,,România literară’’(1969), debut girat de Ion Caraion. Colaborări:,,Luceafărul’’,,,Amfiteatru’’,,,Viaţa Românească’’,,,Orizont’’,,,Familia’’,,,Tomis’’,,,Orie nt Latin’’,,,Poesis’’,,,Ardealul literar şi

Anul I, Nr. 6/Iunie 2013

Negru pe Alb PIERDEREA PRIN SOMN

în sacra devălmăşie a amiezii vino în respiraţia iernii vom fi acolo unde plâng destinele sacrificate într-un anotimp fără fisură departe de silaba atroce în amnezii solidare taci şi ascultă cum trece gloria prin inimi

Dar cine te caută nu te va găsi. Căci acolo e totul, acolo pâlpâie creanga paradisiacă. Otravă de foc şi ligament între marile sincope ale hazardului. Vom trece peste podişuri de aur, peste nori incoruptibili. Viaţa îşi numără globulele invincibile. Cine te caută nu te va găsi. Dintr-odată vine tăcerea, această axiomă a unei trădări de departe, şi-aruncă un pumn de vocale în micile catastrofe de ieri şi de azi.

Ovidiu-Cristian Dinică

Doar aşa se va săvârşi pierderea prin somn.

Piatra

PRIGORIA DIN VIS

Dintr-un început se numește piatră lovirea adâncă a cuvântului în furca ploii se numește piatră felia de țărm dăltuită de fulger la întretăierea cuvintelor

să nu spui nimic. cu o mişcare a mâinii să sfâşii pânza subţire a dimineţii. duhul ei năvălind din golurile amare de sus. ipotetica transfigurare a fiinţei printre cele văzute, cele ştiute. doar muzica inaudibilă a degetelor. să simţi repetându-se neputinţa, gloria albă a singurătăţii din care se hrănesc sufletele blânde. şi respiraţia păsării peste râu. peste râul în care plutesc umbre de ieri, semne ale unei depărtări, ca o cicatrice a timpului mut. cândva, undeva, a existat un popas al celor fericiţi, al durerii răzvrătite. pe coline din care picură veşnicia. ca o şoaptă, ca un popas în după-amiaza de vară. ţipătul fructelor, cuvântul risipitor ca o contemplare a celor ce vin. şi peste toate, sigiliul tăcut al acestei dimineţi, darul unei memorii pe drumul ei neabătut. să nu spui nimic. prigoria din vis vesteşte poate o altă zăpadă.

În oraşul de piatră am adus un ac de pământ un pește şi un pom toate acestea în locul cuvintelor ce riscau să-şi spargă capul în piatra orașului a venit din furtună îngerul cu el am alcătuit din cuvintele salvate poemul să-i redau zborul în orașul de piatră din piatra orașului să pot distinge începutul El cu îndemânarea primăverii noul prieten a venit în inima mea direct din stradă purtat de aripa vântului să aducă liniștea albastră a dimineții iubește trecerea anilor și timpul în care sapă după stele pe boltă să afle cu degetele goale semințele cuvintelor saltă prin zi descheiat la ultimul nasture de la piept prin care izvoare telurice umplu

VIU aici lanuri paupere oglinzi

Anul I, Nr. 6/Iunie 2013

Negru pe Alb suflete flămânde se înțelege cu păsările cu iarba cu nimicul ridicat la rang înțelept. Nu-l rătăciți va reveni ca lacrimă dulce pe pleoape

Strânge-mă-n braţe, dragul meu, strânge-mă-n braţe, cu moartea pre moarte ne-am căutat, cu viaţa pre viaţă ne-am regăsit. Sunt lumi ce se-ating prin mesaje transmise în forme noi, dintr-o viaţă în alta, - iubirea ta dăruită pentru a mă readuce pe mine aici, să pot să iubesc, să pot s-o trăiesc -

Bătrânul Bătrânul din chioșcul de sticlă este zilnic înghițit de vise în așteptarea porumbeilor care i-au furat inima, în vestonul său decolorat de fluturi și timp așteaptă umil cartea de vizită a doamnelor din colțul străzii ce-i traversează bezmetic mintea răsfățând-o cu câte un sărut. De sub veston se poate vedea cum și astăzi îl părăsește un curcubeu în alergarea ușoară a cailor trași de sfoară de câte un copil rătăcit din cartea de colorat pe care o răsfoiește tot mai des în căutarea timpului zidit în cuvânt.

Dă-mi mâna, dragul meu, dă-mi mâna să completăm cercul dorit prin timpuri, acel paradis fără de margini, - apropierea sufletelor din adâncuri Am împărtăşit infinitul, am împărtăşit viaţa, În mâini avem cheile unui nou alfabet, cu noi semne şi litere. Ne-am regăsit, venim exact la momentul potrivit de destin, - o catedrală construită şi reîntregită în adâncul fiinţei noastre Un punct este totul, noi am atins punctul! Prin derularea semnelor, ne ascultăm cuvintele prelungite-n poeme, - gânduri, şoapte, dorinţe În mine iubeşti torentul luminii, esenţa care ne absoarbe spaţiul vieţilor şi care ne topeşte morţile, dintr-una în alta.

Irina Lucia Mihalca

Strânge-mă-n braţe, dragul meu, strânge-mă-n braţe, Cine crede că viaţa e-o linie, doar, se înşeală, Mulţi nu văd dincolo de câţiva paşi!

Acel paradis fără de margini Dă-mi mâna, dragul meu, dă-mi mâna să păşim spre noua dimensiune, în urmă lasă muntele durerilor şi ţipătul limbilor de foc ce ne străbat gândurile din abisuri.

Nu-i vremea încă! Mulţi călătoresc degeaba sau, poate, nu s-au întâlnit cu adevărul lor. Dumnezeu deschide poarta şi intră doar câte unul; probabil nu le-a venit rândul, sunt la un pas de ei, foarte departe, însă, de căutările lor...

Eşti ca în visul meu, până unde am ajuns să te simt, Ai nevoie de atingerea mea, de arderea simţirilor care să ne străpungă tăcerea! Avem nevoie de noi, în mine iubeşti cântecul şi cascada lui care-ţi împrăştie zeii negri...

ÎN VEŞNICIA FĂRĂ CUVINTE O stea se stinge în preludiul nopţii, Scuturându-şi aripile, în crengile salciei o pasăre îşi cântă ultimul cântec,

Anul I, Nr. 6/Iunie 2013

Negru pe Alb într-un val ce a trecut prin foc a mistuit gânduri rănite de tăişul vântului printr-un dans nebunesc în prăpastia uitării

Tot ce nu i-a putut spune va afla pe celălalt mal. Ea a plecat spre apa cerului prin fiecare viaţă, pe aleile fiecărui pas risipit porţile s-au închis, La chemarea umbrelor adormite vântul nu-şi mai adie tânguirea ruinelor.

mi-e frică să strig, să privesc, să ating e un tablou cu viaţă trecută prin jar mă ard peste tălpi secunde de ieri şi nu pot să strig, să privesc, să ating

Ea a plecat prin zăpada dorului spre ţara soarelui, un zbor de fluturi fixează eternitatea clipelor trecute, mâinile ei au rămas impregnate pe trupul lui.

şi plec depărtând orice urmă de tine în suflet port ziduri cu umbre buimace aud cum se scurg în icoane blesteme mi-e frică de mine şi, te iubesc în şoaptă.

Fără regrete, rând pe rând, porţile s-au închis, Despărţiţi prin absenţă se regăsesc în adâncul lor. O ultimă amintire - petale de iasomie împrăştiate de furtuna inimilor spre luna pictată.

Violetta Petre

Ea a plecat prin ninsoarea albă de cireş, În veşnicia fără cuvinte, privirea permite visul să vadă poemele scrijelite pe trupul ei, În ghiocul durerii se-aude inima lor picurând.

Pe noi ne emineşti Îi simt paşii, şoapte calde În lumină să ne scalde Versul lui mai ninge iar Într-o zi din calendar... Plânge piatra, vântul toarce Eminescu se întoarce Tu, Moldovă, fiu-ţi plânge Versul tău cel scris cu sânge... Mai deschide-i o fereastră Pentru-o altă floare-albastră Umbră deasă-aşterne-i azi Printre tei şi printre brazi... Sălciile-i plâng pe lac Valurile mării-i tac Şi la steaua cea de sus E lumină, anii nu-s ''Că s-au dus ca clipele'' Şi-au rănit aripile... Vino-n codrul înverzit Că demult n-ai mai venit! Cade frunza mai uşor Când de tine ne e dor, Înfloresc pe câmpuri maci Când te uiţi la noi şi taci... Versul tău ne ninge iar Şi e doliu-n calendar Printre stele străluceşti Şi pe noi ne emineşti...

Prin carnea cuvintelor, dincolo de marginile vieţii, respiră lacrima iubirii mistuită de flăcările spinilor. Ea a plecat în marea oglindă coborând şuvoiul clipelor trăite în fluviul argintiu al nemuririi.

SUNTEM Ca un vis neîntrerupt vreodată ca un gând ce pulsează la capătul străzii ca un adevăr purtat mereu în inimi ca o furtună peste necuprinse întinderi ca o salbă de stele ce ne înconjoară ca o centură de timpuri prin spaţii ca o revoltă de semne pe bolta cerească10.5

Te iubesc în şoaptă ştii că pot măsura culmea dealului ţi-am numărat paşii pe abace de piatră ai lăsat semne în sărutul ierbii şi orice grotă ţi-a simţit popasul ai ascuns simfonia cu refrenele serii

Anul I, Nr. 6/Iunie 2013

Negru pe Alb Stan Silvia

frumusețe de viață... Un fir de iarbă răsărit printre pietre, în voia sorții, căuta lumina... Pe fruntea soarelui doi fluturi legau razele-n snopi să încălzească dragostea celor ce s-au răcit unul de altul... Pe-o ciutură un arcuș aluneca ușor, cântând unei fântâni părăsite... În ochiul unei iubiri cu inima frântă o lacrimă se tot se auzea sperând, iar eu încă mă amăgesc trecându-mi prin minte fericirea, îndrăznind să o am!

Spaima unui gând îmi zac gândurile în pereţii unei cărţi tind să-i răsfoiesc paginile se-nchid în ele literele-mi sunt sinucigaşe se arată înainte de a şti cine le va privi când moare câte un gând cuvintele poartă doliu cripta-i împovărează inelarul se opreşte-n pas cadenţat s-a mai desprins un vis rătăcit în neant fiind pribeag

PENTRU CĂ AZI... Cerul mi-a adus iar dimineața pe aripi albe, porumbei voiajori se scaldă în rouă, pădurea mi-a trimes din inima verde glasul privighetorii, bobocii sau deschis fremătând roşii, albaștri, sărutând lumina cu petale de catifea! De departe aud valurile sfărâmate de maluri, am deschis braţele, cu pieptul dezgolit simt stropii cum mă sărută cu aceiași dragoste! Rândunicile ciripesc vioaie într-un joc de cuvinte pe buzele mele încă uscate, îndemnându-mă să mă trezesc din nou la viață, pentru că azi Dumnezeu m-a privit în ochi, și mi-a șters o lacrimă de durere!

Un sfârşit tu te-ai născut cu un destin în josul paginii rescrise de-un dumnezeu ce aripa-ţi întinde eşti gând din gândul său divin tumultul glasului ce strigă îţi aparţine el te-a iubit tu însă nu în lacrimi otrăvite-n delir ţi-ai preschimbat destinul alb dar el te cheamă neîncetat tu uiţi privirea-ţi să întorci el lăcrimează într-un oftat de dorul OMULUI ce a fost

Sil Vio Aury

Amăgiri O dimineață timpurie tremura în palma pământului așteptând parcă

Anul I, Nr. 6/Iunie 2013

Negru pe Alb PARCĂ IERI...

Stările de aşteptare. Oroarea devine necesară În raportul ermetic Dintre logică şi non sens, Este decapitarea acceptabilului Până la limita de fiinţă târâtoare, De malformat real gâlgâind, gâfâind, Tubular, osciloscopic, Nu faci parte din joc? Eu îţi spun: Toţi suntem jucători judecaţi! Ruleta nu are odihnă, Semnul când poţi începe starea de vierme E doar un simplu gest, Un eufemism degajat, Ghilotina cade Şi când crezi că translucizând Poţi săruta palatinul lunii.

Dacă vrei să știi cine sunt sparge-mi peretele inimii, ascultă cum șoptesc pădurile în zborul alb al fluturilor ce-au dus pe aripi cuvinte, peste paradisul cerului unde sărutul mi-a rămas pe frunze și zâmbetul imortalizat în pașii anotimpurilor care în treacăt mi-au lăsat amintirile-n brațe! Și îmi vei auzi glasul sufletului spovedindu-se de ce îl apasă, la picioarele lui Dumnezeu, peste rădăcinile vieții, că habar nu ai și câte m-au durut... Dar s-au întâmplat și gata... au trecut. Acum cel mai mult mă dor bisericile, ce îmi amintesc tot mai mult că moartea învinge, și parca ieri iubeam primăvara!

Ideea de iubire (rugul) Adevărata iubire este când poţi să dai foc Existenţei de dinainte, Un autodafe De la cuvânt până la contur, Faci din raţiune un rug, Te judeci, te întemniţezi, poţi fi nebun şi eretic Dar nu patetic, Îţi judeci şi ultima silabă, la urmă aprinzi Nu în numele iubiri, În numele femeii, În memoria unei clipe, Doar atât poţi iubi cu adevărat Momentul în care Poţi renunţa la cel ce eşti, Nebun, eretic, alienare, Nu mai ai cuvinte, Doar gramatica visului Îţi formulează expresia De a mai putea striga Fără să fi ascultat, înţeles, Te plimbi pe o plajă pustie Pereţi, tavan, ferestre, Nu ştii care mai este diferenţa În culoarea luminii Ziua şi noaptea au aceeaşi nuanţă Te plimbi şi auzi valul Vezi paşii Ea a trecut, nu, nu moartea, Nu iubirea, Doar femeia, Când ţi-e frig, nu, nu acum, poate Mult mai târziu Vino să-ţi încălzeşti oasele, Să-ţi bei lacrimile calde Lângă propriul rug,

Mihai Katin

Alter ego (spaima) Oroarea este şocul acut Ce eviscerează bunul simţ, Spânzură norii de grumazul trandafirilor Te strigă: cască ochii! Şi urlă! Dar în tăcere! Altfel Îţi suturăm buzele cu un zâmbet, Te dăm cu ceara umbrelor ce colcăie Sub paşii care duc la sala Unde sufletele îşi diseca reciproc

Anul I, Nr. 6/Iunie 2013

Negru pe Alb Nu se va stinge Decât Într-o altă clipă Când vei ploua nefiinţă.

Maia Maria

Uşa O uşă mi-a spus Că are umbră mea Şi câţiva paşi pe care Îi păstrează să înveţe mersul pe lângă pereţi. O fereastră mi-a spus că are ochii mei Şi gândurile ce mi le-am lăsat Fibre albastre în perdeaua Cu care se înveleşte noaptea. Tavanul mă strigă Să-mi adun somnul din colţul În care Păianjenul s-a sinucis De atâtea zbateri ale subconştientului. Scările se laudă că trupul meu E balustrada de care te ţii, Când urci grăbită Să descoperi secunde sinucigaşe. Cuvintele noastre se desfac Seara, Când tragi perdeaua, Să nu-ţi descopere luna Nuditatea Dintr-un simbiotic vis În care vă inversaţi Corporalitatea Sperând că fereastra Va sorbi toată lumina nocturnă, Întunericul va fi cald, Mimând provocări senzuale Pentru care tavanul Şi-a făcut ochi Din culorile Cromaticului dermic Sub care nervi anonimi Somnambuli Trântesc poarta mentalului Şi ne declară pierduţi, Dincolo de visare, Este aceeaşi uşă Care mi-a spus Că are... Umbra, Paşii, Albastre.

Azi vreau să dorm poate așa râurile se vor întoarce la izvoare în corul nocturn să realeagă rădăcinile de mâine să nu-ți mai aud glasul tânguit - maia eu nu am rădăcini maia de ce nu uzi plantele și ele săracele sau uscat de prea multe ploi da... de la răsărit veneau și eu care credeam că de acolo vine doar arhanghelul gabriel să binecuvânteze părul lung al frunților albite părul lung până în adâncuri adâncuri luminate de sabia luminii ascultă tu cel mărunt când mă voi trezi va fi prima zi în care chipul tău uimit va învăța să citească coaja copacilor căldură sabiei ... poate ești orb poate nu ai văzut mama care din zori și până în seară împletea rădăcini temeliei din încheietura mâinii poate furiile ți-au furat respirația las gândurile în somn să urce scara cu floarea în dinți tu doar aşteaptă

Să nu simt frigul număr dalele una două oricât mă străduiesc să uit amintirea hoață strigă: privește-mă în ochi sunt vie îmi place bătaia cordului tău o ignor și închid ochii de ce am crezut cu înverșunare că poziția fiecărui lucru într-o ordine firească urmărește cărarea...

Anul I, Nr. 6/Iunie 2013

Negru pe Alb nu am ținut cont de culoare de căldură nu am atins marginile să verific dacă mă dor

îndreptat către noul poet care a apărut parcă de nicăieri. Asemănarea cu George Ţărnea sau Adrian Păunescu nu este deloc întâmplătoare, deoarece vorbind cu Sorin a spus răspicat că cei doi sunt poeții lui favoriți. Așadar poet și nu textier, pentru că veți găsi multe piese folk pe versurile autorului, nu o să vorbesc despre poezie, folosofie de viaţă sau morţi repetabile, și nu o să elogiez poetul, dar sper că vă voi determina la citirea poeziei autentice și proaspete, aşadar, Sorin Poclitaru și-a făcut timp, între cotidian și creație, să îmi răspundă câtorva întrebări.

... acum mâinile sunt la tine privești mirat cum pădurile ascunse sub unghii vor foșni să-ți umple plămânii dar linia vieții continuă și dreaptă vede sufletul rece ești gol… porți zâmbetul fals ca pe un trofeu pe la talciocuri … în zadar din lut și apă modelează-ți propriul zeu invocă iubirea și smerenia să nu rămâi singur

Din mine crește o altă haină ezit să o îmbrac știi cum e golul acela după ce rămâne creanga de măslin fără frunze sigur știi privesc pânza albă atârnată eșarfă la colțuri de poeme aștepți să-i cânt în culori cât mai vii poate mâine … azi adulmec legătura firavă dintre unu și cu unu muntele obosit mai trage șoapta după el

COM: - 100 de poezii, 100 de cărți, De dragoste 100%. Te-ai legat de un întreg, cum a pornit conceperea cărții? Ai gândit de la început toată desfășurarea evenimentelor care țin de cartea aceasta? SP: - Întotdeauna gândesc de la început ce vreau să urmeze, foarte rar sunt nevoit să mă reorientez din mers și atunci doar dacă intervine ceva care mă obligă, cum ar fi al treilea război mondial. Nu mă gândeam că o să aibă un asemenea succes de casă, asta e altceva dar, cu banii reușim să ne obișnuim cu toții până la urmă. Eu vreau să fiu primul poet român care își ia ferarri din poezia publicată.

haina-și retrage la marginea pădurii frunzele deșirate-n culori timide sau tăcute un doi este și va fi - un ritual dus până la punctul în care se ciocnesc atingeri balsam margine de cer amenințat de căderi pentru prima dată golul crește un altfel de alb în os acum mărimea hainei va fi încăpătoare și pentru poemele tale

COM: -Şi totuși mi-e greu să cred că a fost vorba de bani. Spune-mi despre conținut. Ce știau cei care au început să liciteze pentru carte, despre carte? SP: - Că e o carte care vorbește despre dragoste, că din banii obținuți o să îmi susțin festivalul de folk Folklung, că o să fac un concurs de poezie și că vreau Ferarri.

Ca și o excursie în Corfu - De dragoste 100%. dublează sejurul (Interviu cu Sorin Procletaru, realizat de Oana Maria Covaci) Despre Sorin Poclitaru au început să scrie mulți. Blogeri, jurnaliști, facebook-iști, s-au

Anul I, Nr. 6/Iunie 2013

Negru pe Alb COM: - Practic și util adică... SP: - În plus am precizat că nu va mai exista un al doilea tiraj și că poeziile din această carte vor putea fi cântate strict de cei care își cumpără cartea. Abstract, nu?

COM: - Există cărțile tale în librării? Știu că ai 11 volume de poezii care cuprind și poezie pentru copii. SP: - Treaba cu librăriile este comică rău. Librăriile sunt niște agenți comerciali care vând cartea ca pe o cola. Cât costă? Atât! Noi punem adaos 40 % și o ținem aici în librărie. Cine să o caute? Câțiva oameni. Am avut câteva luni cărțile în librăria Cărturești și mia trecut. Cert este că la lansări se vând cel mai bine.

COM: - Abstract, mai degrabă interesant. SP: - Am vrut să-mi demonstrez mie că poți câștiga bine din poezie și că poți vinde poezie și cu 10 milioane un volum... și am reușit COM: - Deci poeziile sunt texte puse pe muzică? SP: - Nici vorbă! Unele din aceste poezii, vorbind strict despre cele de dragoste... o să fie cântate, altele sunt deja cântate. Eu am nesimțirea să afirm că nu scriu text de muzică, ci poezie! Că e o scriere uşor de cântat... asta ține de rimă.

COM: - Dacă cineva dorește o carte a ta, o poate obține, totuși, cumva? SP: - Sigur, trec destul de des prin țara și pot fi găsit ușor. COM: - Totul înseamnă determinare, sau ține de cercurile în care te învârți? SP: - Totul ține de ce anume îți dorești de la scrisul tău. Tu îți hotărăști valoarea!

COM: - Care este diferența între „textier” și poet? SP: - Diferența ar fi că un textier scrie spre exemplu pentru Velea... Un poet scrie și atât. În folk, genul de care sunt apropiat, nu prea există textieri decât pe ici pe colo. În general folkul încearcă să ajute poezia să ajungă la om, sunt rare cazurile când un textier poate fi și poet bun. Uite, Olăraşu, este un textier căutat și folosit de multă lume, mie nu îmi spune mare lucru poezia lui care nu este text, dar asta nu înseamnă că nu e bună. E cam aceeași întrebare cu diferență dintre un versificator și un poet.

COM: - Definește o poezie bună, fără ajutorul lui Maiorescu, de exemplu. SP: - O poezie bună trebuie să aibă rimă, să spună ceva, să poată fi cântată, să nu folosească cuvinte păsărești și să fie scrisă de mine. Eu împart poezia în două genuri: poezie care poate fi recitată unei femei sub un liliac înflorit și poezii care nu pot. COM: - Pe această definiție ai conceput concursul C-rimă cu premeditare? SP: - Acest concurs s-a vrut un înot împotriva curentului. Am vrut eu să arăt că există încă poeți care scriu bine și în rimă, care nu sunt cuprinși de acea lene intelectuală a versului alb, și mi-a ieșit.

COM: - Ești comparat cu Ţărnea și Păunescu. Cum îți pică treaba asta? SP: - E o mândrie!... Doar că eu mai am de mâncat multă cerneală până să ajung la valoarea lor. Eu sunt un om simplu, fără mari vise de mărire sau recunoaștere și glorie. Îmi place să spun că sunt anormal de normal.

COM: - Curentul care cuprinde poezia postomodernista cu accente suprarealiste? SP: - Eu poezia aia nu o pot digera. Știu că o să par un dobitoc, un ursuz, un incult, un nesimţitoriu... rămân la părerea mea... Cât despre Blaga sau Nichita... sunt rari.

COM: - Dacă e să ne luăm după prețul unei cărți, 250 de Euro, ești cel mai bine cotat poet actual. SP: - Talentul trece pe la casierie spunea cineva. Glumesc,evident! Nu mi-am făcut un ideal în viață din a vinde cărți, mi-ar plăcea să le dăruiesc, dar tot așa de mult mi-ar plăcea să câștig la loto.

COM: - Dacă ți-ai alege o paralelă poeziepictură ai prefera Luchian în detrimentul lui Dali? SP: - Fără discuție! Dar rămân la ideea că nu sunt un guru artistic. E chestie de subiectivism cronic. Mie nici Toulouse Lautrec nu îmi place foarte tare, dar lumea îl preţuieşte... ca să nu mai spun că pe Picasso

Anul I, Nr. 6/Iunie 2013

Negru pe Alb nu l-aș ține înspăimântă.

în

casă,

pentru

că

mă

SP: - Cred în bine și frumos, cred în Dumnezeu, și evident în moștenirea dată de ai mei, nu intru în transă la modul propriu dar ai nevoie de o stare de bine interior ca să poți scrie frumos. Eu spun că pentru a scrie poezie trebuie să fii viu, să ai o emoție de orice fel, să iubești sau să fii dezamăgit, rănit, să te simți copil, adolescent, să râzi în sinea ta văzând un pui de pisică, să poți zâmbi unei flori și sunt un om cel puțin la fel de normal că și oricare alt om. De fapt cam toți suntem făcuți la fel. Unora li s-a dat în plus un capăt de sfoară de care să se agațe când sunt triști, aceia sunt poeții. Unii profită și folosesc ața chiar și atunci când se bucură.

COM: - Poezie cu rimă există foarte multă și amândoi știm că s-au reinventat o mulțime de versificatori și totuși nu e poezie autentică. Nu au naturalețea poeziei tale. Ce le-ai sugera să facă în privință asta? SP: - Să mă înfieze... ar fi cel mai simplu! Dar fără glumă, aș spune că a fi cinstit cu ține însuți, a încerca să nu epatezi, a nu fi teatral, a încerca să folosești cuvinte simple și frumoase în locul cuvintelor care sună bine, să ai bun simț și câteva poezii citite, să fugi de rimele șablon: noapte-șoapte, iubire-fericire, maresoare, să nu cauți senzaționalul ci firescul și încă ceva, să te lași dus înăuntrul emoției pe care o vrei arăta. Doar așa! Sau să îți cauți un grup de oameni care să te laikuiasca și să te facă genial și astfel ego-ul tău, satisfăcut fiind, o să te ajute să ai încredere în tine

COM: - Ai caracteristicile unui om foarte sensibil și cum am mai spus, filantrop. Spune-mi care e poezia ce îți e cea mai dragă, și cel mai mare bine pe care l-ai făcut SP: Cel mai mare bine pe care l-am făcut? Nu contorizez mărimea actelor caritabile pe care le fac. Habar nu am. E o treabă relativă dacă îi dai unui om o bucată de pâine când moare de foame s-ar putea să ai surpriză să te țină minte toată viața ca pe binefăcătorul lui, altora poți să le tot dai și niciodată nu vor fi mulțumiți de cât ai făcut pentru ei. Prefer să las oamenii să spună când și dacă am făcut vreun bine. Poezia care îmi place mie cel mai mult... Nu, inimă…

COM: - Spuneai într-un interviu că o cârciumă este cel mai bun loc de creație pentru poeții zilelor noastre. Așadar contează mediul în care te afli și te predispune actului creației? Să ne imaginăm că stai cu tâmplă sprijinită pe palmă într-o dugheană înnegrită de fum și creezi poezie de dragoste pentru damele care se vântură prin față geamurilor murdare? Ori e ceva mai firesc și mai puțin rupt dintr-un tablou eminescian? SP: - Nu contează foarte mult locul. Poți scrie și într-un cavou o poezie de dragoste frumoasă ca să nu mai zic că poți scrie în orice gară sau cârciumă din lume. Treaba asta cu tâmpla sprijinită în palmă mă scoate din minți pentru că eu așa râd de poetul zilelor noastre, neînțeles, ochi pierduți, tâmplă în palmă... dugheană înnegrită de fum, iar nu mă ajută pentru că eu nu fumez și nu beau alcool, deci rămân la ideea că dacă e musai scriu și în dugheană, dacă nu, prefer la pc-ul meu din biroul de la pizzerie. În plus, poezie pentru copii e mai greu de făcut în dugheană cu fum... ai nevoie de lumină, și interioară și exterioară.

Tu, inimă, opreşte-te să sângeri Cu plânsul tău amarnic, zbuciumat, Nu plânge pentru sufletul plecat – Ce-i moartea? Doar o naştere de îngeri. Tu, viaţă, ca un vis din nopţi de vată, Opreşte-te din somnul hărăzit Şi plângi din pleoapa ochiului trezit – Ce-i somnul? Doar o moarte repetată. Tu, moarte, ca o trecere strivită A cerului, prin sânge, către sfinţi, Primeşte-ţi plata câtorva arginţi – Ce-i cerul? Doar o clipă răstignită. Tu, vreme, stai şi numără-ţi prin sfere Trecute ore din trecutul timp, Oftează în clepsidre-un anotimp – Ce-i ora? Doar un hohot de tăcere. Nu, inimă, nu-ţi irosi iertarea, Nu te-mbăta cu sângele amar – Ce-i viaţa? Doar o piatră de hotar Între o naştere şi următoarea.

COM: - Deci ești om la fel ca noi toți și scrii fără să intri în transă ca vechii şamani, dar crezi în har, așa cum se bat toți cu pumnii în tastatură?

Anul I, Nr. 6/Iunie 2013

Negru pe Alb

Într-o dimineață, pe când

cenaclu, căci scria și la revistă poeme romantice cu trandafirași... Abia acum, după marea transformare, piticii s-au desfăcut din strânsoare, s-au scuturat de scame și s-au pus la sfat. - Pe rug cu ea! zise unu, mângâindu-și barba albastru-gri. - Dragul meu, zise milosul grupului, e doar o fetiță speriată, se joacă și ea! Și-n plus, ne iubește pe toți, sunt sigur! - La spânzurătoare! mai strigară 3, mai micuți, ce-i drept... Tocmai atunci, Albă-ca-zăpada, gospodina, freca podelele în living. Văzu ușa pivniței și-și aminti că pierduse cheile. Oare unde le-a pus, oare unde le-a uitat!? Ha! Piticul din grădină, cel cu ochelari, care se face că citește o carte. Ah! Piticul! Și Albă-ca-zăpada se înnegri. Ca o furtună, se repezi la pivniță, scoase ușa din țâțâni cu arătătorul și, cu ochii ieșiți din orbite, gemu: - AHAAAA! Afară se-ntunecă.

de Anca Cecilia Potinteu Într-o bună dimineață, una de sărbătoare, cam la vremea când se roșesc merele, Albă-cazăpada se trezi voioasă, își întinse mânuțele până dincolo de plapumă, căscă grațios, cu obișnuitele molfăituri din buzele-i subțirele, și se uită somnoroasă în jur după pitici. Se uită pe tavan, se uită după sobă, se uită pe pereți... nimeni! Piticuți, piticuți, haideți la mama că nu vă face nimic... azi! rânji ea, în timp ce-și privea unghiuțele proaspăt manichiurizate și lăcuite. Nimic! Se dădu jos din pat cu oarecare efort, căci lanțurile, cu care bietele creaturi miniaturale își imaginaseră că o stabilizează, erau cam ruginite și amenințau să zgârie pielea ei fină, scăldată în lapte de mac și uscată cu praf de trandafiri. De export. Trecând pe lângă oglinda cea nouă, își lăsă destul timp să-și admire nurii, evidențiați pe alocuri cu poțiuni magice astrale. Le pregătea ea însăși, după o rețetă străveche, furată de prin ceva cărți de la Biblioteca Municipală, cărți pe care uitase, elegant, să le returneze. În acest moment, Albă-ca-zăpada își calculă pe degete minutele și realiză că trecuseră ore bune de când se privea în oglindă, iar piticii... nicăieri. Luă măsura la paturi (avea ea un proiect), le așternu, făcu ceva de mâncare, ba chiar se apucă de șters praful printre scândurile frumos aliniate și etichetate, de la 1 la 8... la 8? Păi nu sunt 7 pitici în poveste? Și cine mai băgase un pat? Sau nu-l văzuse ea până atunci? Albă-ca-zăpada simți că o ia cu leșin. Își trăise toată viața în minciună! Crezuse cu tărie în perfecțiunea cifrei și de fapt... de fapt, ea era o... incompletă! Îi lipsea un pitic! Stupoare! Toți purtătorii de cornițe din lume și de dedesubt, adunați laolaltă, și tot nu puteau întrece potopul de înjurături, vaiete și blesteme ce-a urmat... Piticii gemeau, strânși unul în altul, ca un uriaș ghem de scaieți cu picioare, în răcoarea beciului. Domnesc. Nu le trebuia nici apă, nici somn, nici ciocolată, hrana semizeilor. Au trecut câteva săptămâni bune, timp în care Albă-ca-zăpada se calmase, își găsise un soț cu barba albastră, numai bun pentru piticii ei; el o iubea sincer, chiar din prima zi când o văzuse la

Hoțul de suflete de Boris Marian Mehr Nu sunt eu acela. Ba aș spune că mie mi sau furat sentimentele. Impetuos, depuneam la picioarele iubitei un covor cu briliante, apoi rămâneam singur bătând din buze. Cititorul va spune – aha, te răzbuni. Nu. În anul întâi am fugit după o fată prin tot județul Ilfov, era în practică,studentă fiind la filozofie, făcea practică agricolă. Am ajuns într-o comună, eram plin de ulei de la un tractor care mă adusese acolo – fata m-a întrebat –de ce ai venit? Chiar, de ce am venit? Voiam s-o iau de nevastă. În anul trei m-am îndrăgostit de o minionă (acum este ca o gogoașă), am plecat la studii în capitala socialismului mondial, după un an, am revenit, fata m-a întrebat – de ce ai venit? Și cu ea voiam să mă însor. De aceea eu nu râd de sentimentele nimănui și înțeleg și starea sinucigașilor din dragoste. Mi-am iubit părinții, simt cum mă ocrotesc de undeva din înalturi, dar la moartea tatălui meu nu am vărsat o lacrimă. Eu aveam 19 ani, el 50, mi se părea ceva absurd și nedrept. Pe atunci nu mă gândeam la Dumnezeu, la viața de apoi. Stăteam cu o fată pe dealul Cociocului, în spatele Crematoriului Cenușa. Ea plângea. De ce plângi? Ea mi-a răspuns – mă gândesc și la tatăl meu, să nu moară. Din motive nesemnificative, ne-am despărțit ceva mai târziu, ea spunea că nu va fi niciodată soția mea, pentru că eu

Anul I, Nr. 6/Iunie 2013

Negru pe Alb trotuar, oprit nu pentru parcare, ci din mici motive de socotit încasările, găsesc un taxi galben ca la carte, cu beculeţul verde sclipind în căciuliţa bicoloră. Deschid portiera ce face posibil accesul în maşina de piaţă şi mă adresez şoferului, care tocmai resetează înregistrarea cursei dinainte. – Domnule… o plimbare scurtă, până la Cişmigiu… sunt dispusă să plătesc în plus! Îl am pe 66 la doi pași, dar mi-e greu să ştiu că atârn de un fir de care mai atârnă jumate de oraș. Cu dumneata m-aş simţi mai în largul meu. Trage de scaunul de lângă el, poziţionându-l mai în spate şi mărind considerabil spaţiul destinat picioarelor. – Acum chiar vă veţi simţi în largul dumneavoastră. – Mulţumesc. Eram urcată, aşezată, înaintam către unde mă doream ajunsă. Constat că, deși stăteam comod, nu eram pe deplin mulţumită. Îmi trebuia conversaţie. Cu cine s-o fac? Mă uit în stânga mea, omul tăcea din greu. Şi la intersecția Eminescu, odată îl aud. – Va’ să zică m-aţi preferat pentru că nu sunt agăţat de fire! Nu sunt o marionetă, deci… – Da, nu ești marioneta nimănui și te strecori mai uşor în trafic – dau verde la semaforul ideilor – deși era mai bine dacă aveai motocicletă şi cască. – Mai bine era dacă mă schimbam în trening. Vă luam în cârcă şi nici dracul nu ne mai oprea! – Şi cum te plăteam? Îţi trebuia un cântar. Mă duceai la kilogram? La kilometru? – Kilogram pe kilometru. – Exclus, nu sunt marfă. Sunt producătoare… scriitoare… produc “scris”. – A scrie este marfă. Se poate citi ceea ce scrieţi? La mine se poate vedea ce fac. Scot o carte din geantă. Geanta mea, cartea mea. – Nu e scrisă de dumneavoastră! Nimeni nu are aşa un scris. – Normal, e tipărită la o editură. – Mă scuzaţi, nu sunt familiarizat cu procedurile. Credeam că le scrieţi manual. – Primul exemplar, da. Ăla după care s-a luat editorul. – Ăsta al câtelea e? – Cine ştie? Vreau să fiu cât se poate de concisă. Poate mă aleg cu un cititor din mers. – Uită-te la kilometrajul dumitale! Am vaga idee că mă suspectează de porniri dictatoriale. Folosesc tactica îmbrobodelii, foarte eficientă asupra bărbaților aflați la volan. – Îţi explic, nu te pun la respect! Pregătirea subiectului e obligatorie, pentru că elevul nervos, flămând, și cu părinții în pragul

am o fire dominatoare. Nu știu de ce, întotdeauna m-am gândit la însurătoare. Prietenii râdeau de mine, dar s-au însurat și ei. Ei bine, fata aceea a plecat cu soțul în SUA, a revenit după zeci de ani la București, ne-am întâlnit la o cofetărie, era crispată, nu prea frumoasă, mi-a spus – tu ai fost primul meu eșec în dragoste. Am tăcut, mă gândeam cum or fi fost celelalte eșecuri. Ea lucrează la Departamentul de Stat, e specialistă în limbi străine. A doua și nu ultima este pasiunea pentru scris. Geo Dumitrescu mi-a spus că am talent și că își pune mari speranțe în mine. Cu puțin timp înainte de moartea sa, mi-a spus la telefon – ce ai făcut cu acele speranțe? Eu știu ce aștepta de la mine? Ilie Constantin a zis – ai talent, te public. Grigore Hagiu –iar ai venit cu poezele? Dan Laurențiu – poezia dumitale nu cântă. A lui cânta. Cornel Regman – poezie gnomică, adică moralistă. Florin Mugur – nu ai personalitate, dar poți s-o construiești. Nina Cassian – ai o sinceritate cuceritoare. Maria Banuș - am găsit grăunțe de aur în poezia dumitale, nu căuta efecte prin rimă. Geo Bogza – ești poet, dragul meu. Alex Ștefănescu – de ce nu se scrie despre Boris Marian? Nu știe să-și administreze opera. Gh. Grigurcu – un pedagog liric. Marian Popa – poet obsedat de Holocaust, Henri Zalis – arderea de sine concentrează lupta cu demonia (amintește de Tzara, Urmuz, Bogza), Zoltan Terner - poet periculos, Baruch Cohen - „un Heine al zilelor noastre” (aici mă abțin), ș.a. Dacă m-aș lua după elogiile de pe Net, 90% dintre autori sunt geniali, restul - zero barat. M-am convins de un lucru – între intenție și realizare este o prăpastie pe care nu o trec mulți. Sinceritatea, atât de importantă în viață, nu ajută cu nimic în artă. Cititorul poate să se supere. Cine știe ce este în mintea unui violonist genial? Poate nu este nimic în afara unei concentrări extraordinare asupra notelor. Asta este arta. Când iubești ceva sau pe cineva să nu întrebi – DE CE? În acel moment Dumnezeu se retrage.

O cursă (poveste adevărată)

de Caterina Scarlet (membru U.S.R) Ies din bloc cu gândul să merg puţin pe jos până la întâlnirea cu troleibuzul 66. Lângă

Anul I, Nr. 6/Iunie 2013

Negru pe Alb divorțului, nu este învățăcelul ideal decât dacă tema este războiul și cele două crize, una care îl precede și aia care îi urmează. – Îţi explic în termenii ce-ţi sunt familiari. Ultimul kilometru înregistrat e chiar ultimul, sau e unul isteț dinainte? Din modestie zice că rămâne la urmă și de fapt o ia înainte. Întrebarea pare să-l lase indiferent. Are problemele lui, nu intră în jocul meu. Nu încă. Eu mă bag în al lui. – Uite cum se vâră ăsta! Taie-i fața! Nu-l lăsa! Acționează pedala și volanul într-o sinergie spectaculoasă din care iese o manevră ce blochează depăşirea nesimţită. Ia te uită! Era atent și la mine și la trafic. – N-am verificat – zice calm, de fapt binedispus că i-a ieșit mișcarea. Altfel puteam să bag cuțitul în el și n-ar fi scos un “AU!” – Nici nu poţi să verifici. Aşa e şi la exemplarele mele. Ce bine că n-ai lăsat-o să ne-o ia înainte! – N-am “lăsat-o”? Era un bărbat la volan! Nu deosebiţi sexele? Așa fac scriitorii? Mă strâmb. – Vorbeam despre maşină. Şoferul nu e decât piticul din cutia de viteze. – Aşa mă vedeţi şi pe mine? – Nu. Dumneata eşti un uriaş, un vrăjitor, un erou. – He, he! De câte ori n-am tăiat calea altuia din faţă, am accelerat la trecere, şi... – Stai! Ajunge! Fără comparații! Eşti un soldat într-o oaste. Poţi să ataci duşmanul. Ăia sunt civili, pifani. – Aveţi multe idei ca astea? Adică... aveţi – recunoaște puțin abătut. Dădea o tentă de gri metalizat galbenului ce definește invidia profesională, nimic personal. – Chiar acum mi-a venit una. O să-mi iau o trotinetă ca să mă deplasez mai uşor pe distanţe mari. Şi va fi gratis! – Și cu cine mai vorbiți? – Găsesc pe vreunul cu geamul lăsat. – Sunt convins. Dar asta nu e idee literară. Ficțiunea trebuie să se potrivească cu viața reală. Altfel e SF. Şi după o mică pauză: – Nu există distanţe mari, lenea e mare. Şi nimic nu e pe gratis, toate au un preţ. – Bună constatare. De ce nu mi-a venit mie? – Aveţi multe pe cap. – Pe cap nu, dar în cap da. Mi-ar trebui şi mie un contoar ca al dumitale. Unul la care nu sa umblat... – Dacă vă permite sindicatul nostru, eu nam nimic împotrivă. Drept înainte? – Să mi-l pun pe frunte, zici? – Nu. Zicem că o ţinem tot înainte...

– Dacă nu s-a deplasat bulevardul... Ţine-te după el! Sau ţine-te după troleibuzul din faţă! – N-am ajuns aşa rău să mă ţin după troleibuze. Nici nu mă pot urca în ele, proastele naibii! – De ce? – Nu sunt din branșă. – Ai perfectă dreptate. Mi-ar place să-i spun acelaşi lucru şi domnului cu care mă văd în faţă la “Spicul”, după ce-mi va citi cartea şi-mi va comunica părerea lui. Cu el însă voi fi mai protocolară. N-o să-i spun eu cum să fie în regulă, sau altele... Merg la risc. – E un domn adevărat? – Da. Şi are optzeci şi ceva de ani. – Atunci e un risc. Ar fi bine să ne grăbim să-l mai prindem în viaţă! – Nu atât de repede încât să ne-o pierdem pe a noastră. – E mişto? – Cine, tipul? – Nu, romanul! – E mişto. – Atunci, de ce mai aveţi nevoie de părerea lui? – Nu ştiu. Ba ştiu! Am nevoie de o confirmare. – Daţi-mi-l mie, şi până ajungem vă spun o părere! – Şi cum o să citeşti? Ţin eu de volan? – Nu, ţineţi de carte! – Şi de citit? Poţi fi atent şi la pagină şi la drum? – Drumul îl ştiu pe de rost. Am doi ochi, ce naiba! – Nu, nu... Sunt pietoni care traversează neregulamentar, câini care sar înaintea maşinii... canale, gropi. Pot avea loc mai multe evenimente decât ar putea produce imaginația unui scriitor exersat și experimentat. – Bine, bine… citiţi-mi dumneavoastră, eu ascult! Citesc, după ce selectez un fragment alert şi plin de umor. Nu fac bine, pentru că nu vin cu nimic nou, e în stilul cu care l-am obişnuit oral, iar el a fost pe aceeaşi lungime de undă. – E bun – zice. Se lasă pe spate ca și cum a mâncat ceva greu digerabil, și ca să respire mai ușor scoate burta înainte. – E cu atât mai bun cu cât eu n-am mai scris romane. Credeam ca sunt poetă. Acum am o dilemă. Pe ce drum să apuc? – Nu vă pot fi de ajutor. Nu e niciun troleu în faţă când vă deplasaţi? Când scrieţi, adică. Vă ţineţi după troleibuzul cu dragoste, scrieţi dragoste. N-aveţi din întâmplare vreo poezie de dragoste? M-ar linişti puţin, m-aţi năucit cu romanul.

Anul I, Nr. 6/Iunie 2013

Negru pe Alb – Nu. N-am la mine decât bucăți mari. Și mai am şi o hârtie de 50. Ai rest? – Rest am, dar o poezie de dragoste mi-ar fi plăcut. Nu vă vine nimic în minte? Figura mea nu vă spune nimic? – Să compun acum? Nu am scris decât pentru soţul meu, și nu îi semeni. Dacă aduceai puțin cu el... poate... Pe el îl iubesc. La capitolul ăsta stau prost cu inspirația. Meritul sau defectul ăsta sunt doar ale lui. Dacă l-ai cunoaşte, ai înţelege de ce nu-mi vin idei din altă parte. Acum e în delegaţie. Scriu de dragoste după ce mă asigur că e în regulă și n-a pățit nimic. Cum aș putea să-i mai scriu dacă ar veni cu un picior scrântit sau cu tivul de la pantaloni descusut? Îmi arată un chip pe care s-a așternut masca neîncrederii, a deziluziei și a dezgustului. Acum o să-mi spună că l-am dus de nas cu fleacuri. Aveam o carte în geantă, da... o carte foarte bună, dar pe care nu am scris-o, doar am plimbat-o. O înapoiam cuiva de la care o împrumutasem. O înapoiam domnului bătrân, și nu eu eram cea care aștepta o părere. Fusesem invitată la o lectură după ce la capitolul cultură mi se pusese calificativul “slab pozitiv”. Am ajuns. Toată cursa mă costă 8 lei. – O să-ţi dau dublu – mă dau mare, scoţând dintr-un buzunar, gata pregătiţi, cei 15 lei incluși în ăia 50 de care pomenisem. – Dublu nu e 15, nu că aş plânge după 1 leu, dar calculul este defectuos. Blocam aleea spre Casa Corpului Didactic. Cineva ne atenţionează, nu politicos. Atragem atenția unor posibili participanți nedoriți. Ăștia se încing repede, și în general nici nu se hotărăsc de partea cui să treacă. – Staţi, vă rog, am ceva de terminat cu domnul! ... Căruia mă şi adresez în continuare. Are un aer bosumflat, dezamăgit total. Eu sunt motivul. – Domnu’ şofer, ai avut 1 leu 40 la pornire? Da. Scrie și afară pe ambele părți. 1 leu 40 din 8 fac 6,60. 8 lei cu 6,60 fac 14,60. Ce ți-am dat eu e mai mult decât dublu. Ți-am pretins 40 de bani rest? N-am timp de meschinării, crede-mă! În concluzie, te superi degeaba. – Vă rog, nu sunt tare la logică! N-am crâcnit, aţi fost darnică, mă gândeam că nu le aveţi şi cu matematica... și cu scrisul. – Ți-am plătit dublu cursa, pornirea am pus-o doar o dată, că n-ai pornit de două ori. – Așa, bine i-a zis! aud în spatele meu. Mi-e clar că am deja câțiva suporteri deciși să mă susțină necondiționat, fără oscilații pe parcurs. – Doamnă, vă zic eu, scrieţi doar romane! Lăsați și poezie și dragoste... Încurcaţi aşa tare omul, că o să vă citească de trei-patru ori ca să vă înţeleagă! Dacă nu înnebuneşte între timp.

Soţul e bine? Poate că se simte mai liber prin delegații... – Bine, bravo băiete! I-ai trântit-o cucoanei! – Ba cucoana are dreptate. Tipul e prost grămadă. – Și cucoana? Dacă tot aruncă banii în vânt, poate să dea 1 leu în plus. 1 leu, domnule... – Așa e scenariul, nu auzi că e scriitoare? Cu toate că a strâns voturi destule, taximetristul pleacă dezamăgit, gândind că în locul meu ar fi preferat un client înfășurat într-o bombă tip corset, care ar fi schimbat hârtia de 50 în mărunțiș doar printr-o apăsare pe buton, deși la reconstituire s-ar fi dovedit că era grosolan falsificată. Un lucru e cert: dacă mă mai vede pe traseu, nu va mai opri. În staţie îmi va spune că nu are benzină. Și eu... o să-i cer să împingă. Ce mare lucru?! La scris, prin împingere avansează imaginația. Nu e o împingere faptică, dar înregistrată de contorul simțurilor proprii, echivalează cu un lucru mecanic extrem de laborios. Și...? Are cineva vreun motor ca să-l pună să-i scrie? N-am verificat!

Gripă porcină, viscol, flori şi „adio, mamă!” (fragment)

de Liviu Gogu E aproape ora zece, iar prin micuţa bodegă de cartier, botezată, mai în glumă, mai în serios, „La vişinica parfumată”, cam bate vântul. Nu e vorba de vântul schimbării, nici de cel îngheţat de-afară, ce tinde parcă să zboare uşa din ţâţâni şi să smulgă acoperişul de pe modesta clădire, ci unul mult mai tragic şi mai puţin agreat de oricare comerciant, ce s-ar traduce metaforic prin absenţa mult-doritei clientele. Petrică Vişinoiu, care întruneşte laolaltă atribuţii de patron, administrator, barman şi ospătar, îşi face de lucru liniştit în spatele barului, în aşteptarea muşteriilor săi fideli. Când şi când, privirea i se opreşte pe vreuna dintre ferestre şi urmăreşte cu încântare jocul învolburat al fulgilor de zăpadă spulberaţi de Crivăţul dezlănţuit. De la numele său a-ncropit şi denumirea bombei pe care-o patronează. De fapt, se gândise mai mult la nevastă-sa, Lenuţa, că doar ei îi spuneau vecinele în bloc „Vişinica” şi tot ea era cea care se parfuma atât de gospodăreşte, de mirosea în jurul ei ca-ntr-o drogherie… Şi-apoi,

Anul I, Nr. 6/Iunie 2013

Negru pe Alb oricât l-ar fi îmboldit orgoliul lui de bărbat, să utilizeze o variantă mai masculină, nu i se părea deloc inspirat să-şi numească bodega, „La vişinoiu’ parfumat”, bunăoară. Mai mult, chestia asta cu „vişinica”, atunci când vine vorba de o cârciumă, te duce automat cu gândul la băutura aceea aromată, preparată din rachiu şi vişine şi cunoscută sub denumirea de „vişinată”… –`Neaţa, domn’ Petrică! îl trezi din amorţeală o voce gâfâită, dar binecunoscută. Văzându-l pe bătrânul Marmy, Petrică-i zâmbi mulţumit. Prezenţa acestuia, la acea oră, în incinta afumată a cârciumii, îi dădea speranţa unei zile cu profit, cel puţin normal. Un singur aspect îl nemulţumea oarecum – în timp ce privea cum acesta scăpa de zăpada de pe haine şi încălţăminte – şi anume, acela că, în curând, podeaua speluncii va fi acoperită în întregime de apă, ca urmare a unor gesturi asemănătoare, făcute de toţi clienţii care vor veni. Se resemnă însă rapid, îngrijorarea-i efemeră pălind în câteva clipe, în faţa dorinţei acerbe de a-şi vedea cât mai repede spelunca plină de clienţi însetaţi. Porecla bătrânului – care iniţial fusese „Marmeladov”1 – îl bine-dispunea de fiecare dată când îl vedea intrând pe uşă, întrucât nu se putea abţine să n-o asocieze cu starea în care va pleca acesta peste doar câteva ore, stare pe care el obişnuia s-o numească „beat marmeladă”. O bună bucată de vreme, Petrică crezuse că de aici i se şi trăgea respectivul nume de batjocură, cu care-l strigau ceilalţi cheflii din cartier. Mai târziu însă Procuroru’ – cel care, dată astfel, îl „botezase” aşa pe bătrân – îl lămurise, explicându-i în câteva vorbe, că porecla respectivă n-avea nicio legătură cu marmelada, ci că inspiraţia-i venise de la numele unui personaj dintr-o carte… pe care-o citise el… ceva despre crimă şi… dracu’ mai ştie ce… scrisă de un rus… unul pe care, ca pe toţi ruşii, de altfel, îl chema cumva… cu „evschi”… sau… cam aşa ceva... Petrică nu reţinuse numele rusului, care oricum i se păruse unul destul de îmbârligat şi lipsit de importanţă… Ce reţinuse însă cu certitudine era că, cică, între Marmeladov ăla şi bătrân, există cel puţin o asemănare esenţială şi de netăgăduit, anume aceea că şi unul şi celălalt, erau foşti funcţionari la primărie, ajunşi beţivani sadea. Cu timpul, pentru o mai simplă pronunţare, porecla i se scurtase şi devenise doar „Marmy”. – Neaţa, nea Marmy! răspunse Petrică Vişinoiu, aruncându-şi în acelaşi timp privirea la ceasul de perete, agăţat „inteligent” de Lenuţa, în dreapta barului, ca să-l poată consulta şi clienţii şi cel care-i serveşte. Zece „trecute fix!” continuă el pe un ton voit admirativ. Nici viscolu’ nu te

ţine-n loc! Poate omul să-şi fixeze ceasul după mata, nea Marmy. – He, he! Nu eşti primul care-mi spune asta, replică bătrânul, încântat de lauda ce-i fusese adusă. Pe vremea când lucram la primărie, şeful meu – domnu` Mircea Condescu, Dumnezeu să-l odihnească!… s-a prăpădit săracu` astă iarnă, până-n Crăciun – îmi spunea uneori, când era mai bine dispus şi mă vedea intrând pe uşa biroului, tocmai când s-auzea „… hai Buzău, Buzău”2 de la ceasul din turnul Palatului Comunal: „Bă, Ioane, ceasul asta după tine-i reglat, mă!” – Ei, vezi? Te-am citit io nea Marmy! se entuziasmă Petrică, mândru de-o perspicacitate de care, în mod obişnuit, nu era prea sigur, dar care, acum cel puţin, părea să i se confirme. Ia zii! Ce-ţi dau? continuă el. O votcă mare, ca de obicei? Nea Marmy mişcă din cap într-un fel care, în afară de faptul că transmitea o confirmare indubitabilă, părea să conţină şi o uşoară apostrofare, de genul: „Dacă ştii, la ce mă mai întrebi!?”. – Bună dimineaţa, bună dimineaţa! răsună dinspre intrarea în cârciumă, salutul repetat al lui Bebe, tâmplarul, pe care, pare-se că vremea urâtă-l cam băgase-n criză de comenzi în zilele din urmă, altminteri el fiind doar un fidel client de seară al speluncii lui Petrică Vişinoiu. Cei doi îi răspunseră aproape în acelaşi timp, nea Marmy întorcându-se pe jumătate spre noul venit, iar patronul-barman, mângâind cu delicateţe gâtul sticlei din care tocmai îi turnase bătrânului şi zâmbind satisfăcut de faptul că ziua începea să se arate fructuoasă. – Ce vreme, fraţilor!... Ce vreme!... Să nu dai un câine-afară!... exclamă noul venit, tropăind apăsat şi scuturându-şi cu căciula neagră de astrahan zăpada de pe scurta de postav, îmblănită. Toarnă-mi o votcă mare, nea Petrică, să-mi dezinfectez respiraţia, că cică gripa asta porcină nu cedează nici la ger! comandă el pe nerăsuflate când ajunse lângă bar, luând în râs o temă care-n ultimul timp cam băgase groaza-n populaţie. – Da, fir-ar a dracu’! exclamă cu năduf Petrică, întrucât remarca lui Bebe trezi brusc în el o îngrijorare mai veche, legată de cum vor mai sorbi clienţii lui, din votca intitulată sugestiv „adio, mamă!”, dacă vor fi nevoiţi să poarte cu toţii la gură măşti chirurgicale. – Ce e, nea Petrică? Ţi-e frică? întrebă Bebe cu o undă de ironie, sesizând îngrijorarea cârciumarului. Io nu cred o iotă din tot ce-ndrugă ăştia. 2

Refren din melodie „Cât e Siriul de mare”, a cunoscutului interpret de muzică populară Benone Sinulescu, cu care anunţă ora exactă ceasul din turnul Primăriei municipiului Buzău.

Personaj secundar din romanul „Crimă si pedeapsă”, de F.M. Dostoievski.

Anul I, Nr. 6/Iunie 2013

Negru pe Alb – Hă, hă! Chicoti nea Marmy. I-e frică că n-om mai putea noi să bem, cu cârpele-alea la gură, glumi el, fără să aibă habar cât de aproape se afla de adevăr. – Nu-i de glumă, băi Bebiţă! Tu nu vezi că mor oameni?... concepu Petrică la repezeală, o altă „faţă”, convingerii sale privind seriozitatea subiectului, fără să ia în consideraţie remarca bătrânului. Împinse cu grijă paharul în care tocmai turnase lichidul comandat, spre locul în care aştepta Bebe sprijinit cu coatele de bar. Acesta-l preluă cu mâna dreaptă, în timp ce cu stânga-i împinse o bancnotă de un leu, preţul exact al băuturii solicitate. – Mor pe dracu’!... Aia au murit de alte boli, nea Petrică, replică sigur pe el Bebe Tâmplarul, după ce înghiţise cu nesaţ, dintr-o singură sorbitură, aproape jumătate din conţinutul paharului. Ne sperie şi cu asta, cum au făcut şi cu aviara, concluzionă el cu un aer de amărăciune, de parcă iar fi părut rău de faptul că aviara ar fi fost doar o păcăleală. Uşa se deschise din nou, lăsând să pătrundă cu generozitate, pentru câteva momente, o puzderie de fulgi mărunţi de zăpadă, iar printre ei năvăli, ca împins cu forţa de o mână nevăzută, trupul uscăţiv, deşirat şi „glazurat” cu nea, al Procurorului. Acesta se grăbi să închidă uşa după el şi să-şi scuture zăpada de pe haine, aplicându-le lovitură după lovitură, cu palmele înroşite de frig. – Mie mi se pare că s-a înteţit rău gripa asta porcină, doar prin nişte ţări aflate în campanie electorală, rosti cu un aer de înţeleptul satului, nea Marmy. Bătrânul, deşi observase că atenţia celorlalţi se îndreptase spre noul venit, iar el risca să vorbească „precum televizorul”, nu-şi permise, de teama unei inevitabile uitări, să amâne punerea în circulaţie a acestei „cugetări inteligente”, pe care, de mai multă vreme o pritocea în minte, ca pe o viitoare perlă a gândirii politice universale. – Da, da, da! Bună asociere, nea Marmy!… Bună asociere! Tot ce e „porcin” poate fi legat, fără frica de a greşi, de campaniile electorale, declamă pe neaşteptate Procuroru’, oarecum emfatic, cu o voce baritonală, afectată evident de fumatul în exces. Petrică-l privi mulţumit pe bărbatul plin de nea, care acum le zâmbea şăgalnic, cu mâna dreaptă ridicată-n sus, în semn de salut. Acesta-i clientul care-i aminteşte, de fiecare dată când îi trece pragul, de prima zi de funcţionare a „restaurantului”, cum îi place lui să-şi numească spelunca. Procuroru’ fusese primul ins din cartier care, în urmă cu mai bine de trei ani şi jumătate, îi deschisese uşa metalică abia montată şi-i călcase pe gresia maronie sub care abia se

uscase adezivul. Cum ar fi putut el oare să-şi uite primul client, din nu prea lunga-i istorie de proprietar de cârciumă?!... Îşi aminteşte ca şi când ar fi fost ieri, ziua aceea frumoasă de mai. Cald fiind, Procuroru’ a comandat o bere la halbă, pe care a băută în câteva minute, în faţa barului. I se păruse cam îngâmfat atunci… cam plin de el. Nu vorbiseră mult, dar, în cele câteva cuvinte schimbate, se simţise tratat oarecum de sus, cu un soi de superioritate destul de stânjenitoare pentru firea lui orgolioasă. Cu timpul însă Petrică îşi schimbase cu total părerea, descoperind că sub masca aceea de aroganţă supărătoare se ascundea un suflet sensibil şi o timiditate aproape juvenilă. Despre viaţa lui privată nu ştie mare lucru… Nici ceilalţi nu prea ştiu… Nu vorbeşte niciodată despre sine. Tot ceea ce cunoaşte cu certitudine este că acesta lucrase ca funcţionar la CFR, până acum circa patru ani, când fusese pensionat din motive de sănătate. Lucrase, zice-se, la regionala de la Galaţi şi se mutase-n Buzău, la scurt timp după ce fusese nevoit să se retragă din serviciu. Despre boala care determinase pensionarea şi despre viaţa lui de familie, informaţiile care circulau erau ambigue şi contradictorii. – Frumoasă vreme, oameni buni!... rosti noul venit, apropiindu-se de bar, cu faţa radiindu-i de încântare. Dacă ar fi nins liniştit, ar fi fost şi mai şi… Da’, las’ că nici aşa nu-i rău!... – Cum o fi putând să-ţi placă vâjgălău’ ăsta?! se arătă profund nedumerit nea Marmy, strângând prieteneşte mâna întinsă de Procuror. – Nu ştiu cum, dar ştiu că-mi place, îi răspunse el, printr-un fel de joc de cuvinte, dând mai departe mâna cu Petrică Vişinoiu şi cu Bebe Tâmplaru’. Dă-mi un „adio mamă” repede, domn’ Petrică!... comandă el, întinzându-i totodată şi bancnota de un leu. Mă grăbesc al dracu’! mai spuse. Nu stau decât cinci minute, cât beau otrava asta şi-am plecat. – Ce treburi atât de importante poate avea cineva, ca să renunţe la un loc călduţ şi-o vodculiţă, pe-o vreme ca asta?! comentă Petrică cu emfază, sperând că, dacă prin demersul său, nu-l va reţine pe client în cârciumă, spre bunul mers al activităţii sale comerciale, cel puţin va afla ceva despre treburile atât de puţin cunoscute ale acestuia. – Ei!... Treburi de-ale mele!... răspunse Procuroru’ evaziv şi oarecum stânjenit de curiozitatea barmanului-patron, apoi luă paharul oferit de acesta şi sorbi delicat o primă înghiţitură din lichidul incolor. Îndată ce papilele-i gustative luară contact cu amestecătura aceea de alcool rafinat şi apă, capul şi bustul Procurorului se zguduiră o clipă într-un tremurat convulsiv, ca şi când ar fi luat în gură un cablu electric aflat sub tensiune, în timp ce faţa i se schimonosi într-o expresie destul

Anul I, Nr. 6/Iunie 2013

Negru pe Alb de caraghioasă, care-i făcu pe cei din jurul său să zâmbească. – Prima înghiţitură e mai dificilă, rosti el, ca o scuză, după ce reuşi să permită prăbuşirea lichidul din gură spre esofag, pricinuind obişnuita mişcarea de urcare şi coborâre a Mărului lui Adam. – Ehe! Votca se răzbună, Procurorule! I-ai zis otravă mai devreme şi ea nu suportă asta, se folosi Petrică de acest prilej, pentru a-i da peste nas subtil, pentru modul neelegant cu care se exprimase vizavi de ciudata băutură pe care le-o oferea el clienţilor. – Votcă?... Care votcă?... Bea cineva votcă pe-aici?... se prefăcu nedumerit Procuroru’, riscând, chiar şi în glumă, să zgândărească un subiect destul de sensibil pentru conştiinţa, nu tocmai imaculată, a lui Petrică Vişinoiu. Din fericire, atenţia patronului fu atrasă de o nouă deschidere a uşii şi de intrarea timidă a unui puşti din cartier care, după ce cumpără un pachet de ţigări pentru taică-su, părăsi grăbit cârciuma. Procuroru’, după ce aruncă o privire rapidă cadranului ceasului din perete şi considerând probabil că e pe cale să intre în criză de timp, îşi goli paharul din două sorbituri, îl aşeză cu zgomot pe tăblia barului, îi salută formal pe cei din încăpere, asigurându-i totodată că se vor vedea mai târziu, apoi ieşi hotărât pe uşa metalică a barului, pe care o închise în urma sa cu un pocnet sec.

la doi, ori mai bine le suprapun şi vom privi candelabrul stins prin ochii tăi mari, cât o noapte de rasfăţ. La sfârşit ne vom caligrafia pe suflet heraldica unei iubiri cu boabe de mărgăritar, pline de strălucirea unui timp înflorit în cel mai frumos anotimp din câte am trăit. Te aştept să vii şi tu şi anotimpul.

Pantofii

de Sorina Zota În castelul regal era linişte, atâta linişte încât câteodată îţi ţiuiau urechile. Thibius stătea pe gânduri, în scaunul doar cu o treaptă mai sus de nivelul marmorei ce pardosea încăperea. Ea era neclintită în dreptul ferestrei uriaşe şi privea în gol. Rochia albă şi lungă de pânză topită fâlfâia uşor în curentul stârnit de coridoarele lungi, întunecate şi reci ale palatului. Pe neaşteptate, în timp ce amforele lăsau vinul negru să curgă în cupele înalte, veni zvonul: vestea că vor fi cotropiţi, supuşi unui alt rege. Nu ştia nimeni cine era cel ce urma să-i supună şi nici de ce făcea asta. Dar fetele celelalte, slujitoarele îmbrăcate tot în alb, începură să ţipe, lăsându-ţi pletele lungi pe spate. Ea -nu era slujitoare - stătea la fel de calmă şi imperturbabilă lângă fereastră. Prin praful de pe drumul larg din faţa castelului, îi zări şi spuse către ceilalţi, în timp ce arăta direcţia cu degetul: Vin. Şi atât. Palatul, aflat până atunci în plină tulburare, se linişti ca prin farmec şi toţi se îndreptară spre ferestre, mai tăcuţi ca umbrele, într-o aşteptare resemnată. Pe alee îşi făcu apariţia un cortegiu lent. Care trase de gladiatori cu muşchi ca de oţel se iviră impunătoare, pline de aureola dată de puterea cuceritorului, caruri, unde lungite uşor, plângeau bacantele aproape goale, cu părul răsfirat peste feţele prelungi ori ovale. În urma convoiului veneau caii. Mulţi, lucioşi şi de departe de soi regal. Apoi totul îi pieri din vedere. Când se întoarse din fereastra imensă, cu faţa spre camera enormă a tronului, îl văzu pe noul rege primind coroana de la Thibius.

Te aştept să vii

de Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu) Am gândurile înmuiate în necuprins şi-ţi simt surâsul ca o şoaptă uitată-n bătăile inimii. Am cuibărit în cercul de lumină sângele meu, săţi desenez conturul dantelat cu roşu pe margini. În cuvinte voi zidi casa cu ochii de sticlă, camerele îţi vor aştepta paşii uşori pe podeaua din suflet. Pune-ţi pe masă dorinţele, nimeni n-o să le vadă. Între degetele nopţii sunt prinse fantome frumoase cu haine colorate şi cântece misterioase. Intră în jocul lor, cum vântul îşi înteţeşte suflul, prevestind sosirea furtunii. Eu voi fi în privirea lunii, în aşteptarea de sub cearceafuri şi-n neliniştea pereţilor, să nu-ţi fugă mirosul cu umbra pe ferestre. Voi împărţi clipele

Anul I, Nr. 6/Iunie 2013

Negru pe Alb Iar ea trebuia să treacă acum de partea noului sosit. Trebuia să fie a lui aşa cum fusese a lui Thibius. Văzu cum fetele, ce altădată turnau licoarea fermecată din amfore, trebuiau, acum, să poarte pantofi ca ai bacantelor dezmăţate şi atât de frumoase în desfrâul lor. Şi atunci se retrase. Se închise în sine. Se duse în cel mai întunecat colţ al încăperii uriaşe. Regele - cel proaspăt încoronat, o văzu. Veni şi-o mângâie uşor pe gâtul superb şi auriu. Dar ea nu suportă alintul. Şi-i spuse asta fără să vorbească. Pentru că niciodată nu vorbise. El înţelese şi, cu o privire plină de iubire şi adorare, o lăsă singură. În sala atât de liniştită până atunci, frumoasele femei făceau orgii de-o orbitoare strălucire, înfăşurate în rochii argintii, încălţate cu pantofii lor îmbrăcaţi în fir de mătase, cu toc subţire (atât de subţire), cu pletele ce fluturau nebune în timpul dansurilor sublime şi sălbatice. Ea era frumoasă, foarte frumoasă. Dar nu dansa. Deşi ar fi putut. Privirea îi oferi imaginea faunului de care era îndrăgostită, aflat acum de mână cu Bacanta. El n-o văzu. Privi umerii goi ai menadei cuprinşi şi sărutaţi de el, în timp ce lunecau uşor pe divanul mic. Mult mai târziu, zeul fecund o zări şi se retrase ca ars de lângă trupul gol şi arcuit al femeii. Ea apăru de după perdea şi-i zâmbi. Îi făcu semn să nu se sinchisească. Iar el se lungi iarăşi alături de Bacantă. Şi atunci - aşa dintr-o dată - cea care trebuia să aparţină regelui avu un capriciu. Vru să aibă şi ea pantofi cu fir argintat... cu tocul acela subţire... Şi începu, cu stăpânul de mână, să caute.

impresionează. Ani de zile l-a acuzat mama pe tata, că datorită lui, ea nu poate scrie poezie, nimeni n-a crezut-o. Nici tatei nu-i merge prea rău fără ea, a devenit fotograf. Pardon, artist fotograf! A câştigat un premiu la un festival de profil şi-o bursă în Japonia. Da, tocmai acolo, primim din când în când, câte o poză cu el într-un loc impresionant şi ireal, photoshop-uită până la nerecunoaştere. Are iar douăzeci şi cinci de ani şi gagici asiatice. E frumos tata, semeţ, cu pleată vopsită, ochii visători şi zâmbet şugubăţ. Întotdeauna am crezut că-i seamăn. M-am înşelat, eu luasem întocmai trăsăturile mamei, doar uşor modificate, ca-n pozele tatei prelucrate cu filtrul smooth şi soft, de parcă creatorului nu-i plăcuse cum a ieşit din prima modelul şi m-a creat pe mine, după chipul şi asemănarea ei. De ce nu mi-a dat şi optimismul caracteristic, uşurinţa în a depăşi obstacolele, talentul de a o lua din nou de la capăt, creativitatea de a compune versuri, renaşterea primăvăratică a firii sale. Ea îşi găsi pacea după moartea copilului ei, eu nu, eu nu sunt aşa, nu ca ea! Telefonul ţiui un mesaj, l-am luat înspăimântată de sunetul urban, nepotrivit freamătului natural al dimineţii. M-am uitat la soţul meu, dormea nemişcat, aşa cum îl lăsasem. N-aş fi vrut să se trezească, nu încă, nu ştiu dacă vreodată. Compania de telefonie îmi dădea mii de minute în reţea, am surâs amar, care reţea? Uram să vorbesc la telefon, aşa cum uram shoppingul, gătitul şi telenovelele sau cine ştie ce preocupări lipsite de profunzime intelectuală mai au femeile zilelor noastre. Nu aveam nici o prietenă, ar fi fost peste puterile mele să mă prefac că pot complimenta cu uşurinţă vreun şal asezonat cu vreo cămaşă de colecţie. Nu mă pricepeam la modă, deşi pe mine cădeau bine hainele, părea că am stil, deşi nu-mi păsa cât negrul sub unghie. Doar când bărbaţii din viaţa mea mă vroiau în vreun fel, mă deghizam. Îmi puneam masca respectivă şi deveneam din eu, a lor. Iar ani de zile a fost chiar confortabil. Dar de azi dimineaţă însă, mă deranjau cioclul din centrul măştii veneţiene, dantela şi paietele aplicate, penele fluturate, găurile negăurite pentru ochi, nefolositoare. Oricum nu vedeam, mă ghidam doar după traseul stabilit de alţii. La stânga, la dreapta, mai bine înapoi, decât înainte, pe la spate, decât pe la faţă, misionar sau şaizeci şi nouă! Paşii mamei încremeniră în spatele uşii închise, apoi s-au îndepărtat tiptil. O fi crezut că dormim. Poate e de vină primăvara asta nebună, aşternută peste dealurile verzi ale satului unde se aciuise mama ca-ntr-un cuib şi ne invită în weekend. Să ne mai relaxăm şi noi, să mai uităm stresul iernii trecute şi neînţelegerile ireconciliabile dintre noi. Gând bun, de mamă. Şi dacă nu, măcar să vezi şi tu câmpurile de viorele sălbatice, miresmele violete până la ceruri, brăzdate de stolurile perfect ordonate ale zburătoarelor reîntoarse. Primăvara asta nebună ce ne împresoară ca o dulce dependenţă verde, verde! O fi căzut azi masca de pe chipul meu, oare de ce-oi fi purtat-o atâta? Aveam un trup perfect, nici de farduri nu aveam nevoie,

Fata frumoasă de Claudia Elena Peter S-a făcut dimineaţă. Cocoşul fără creastă anunţă implacabil începerea altei zile. Ce ciudat s-o ştiu pe mama mutată la ţară, ocupată cu grădinăritul. Cultivă primăvara pământul, azvârlind în căuşe grijuliu scrijelite seminţe punctiforme. Apoi udate şi încântate cu drag descântec, răsar cepe fusiform orgolioase, morcovi timoraţi ascunşi de frunziş îmbietor cu iz de supă de duminica, roşiile necoapte încă, înghesuite ghemotoc pe lujerul legat straşnic de parul înfipt la fiecare rădăcină. Iar deasupra armoniei dănţuitoare a frunzelor, semeţe căciulii de mărar cu capetele sferice şi miros dependent de liber şi ancestral. Poate divorţez şi vând, iar cu banii obţinuţi pe jumătate de apartament la bloc, fug la ţară să cultiv speranţă pe muguri de versuri, asemenea mamei ce pregăteşte debutul scriitoricesc, ce-l entuziasmă pe însuşi marele critic literar, pe care nimic nu-l

Anul I, Nr. 6/Iunie 2013

Negru pe Alb unsprezece ani, în mod sigur fiul, dacă judecăm după acuzele de căscat, indolent şi nesimţit care i se aduc, din pricini care, în mod sigur, îi vor rămâne pe veci ascunse. Copilul, totuşi, normal. Se aşează pe banchetă, scoate o carte şi se cufundă în lectură, ignorând tornadele din preajmă. Peste câteva minute, în compartiment intră o altă doamnă, exact din aceeaşi categorie cu prima, doar că, fără copil la vedere. Nu se salută, însă îşi aruncă bine cunoscutele priviri otrăvite, specifice acestui gen de întâlniri. Apoi, după un timp de studiu reciproc, constatând că pe o rază de cinci kilometri nu este nici un mascul care să prezinte importanţă îşi zâmbesc şi intră in conversaţie. - Vai, ce căldură nesuferită, vai, ce miros infect, vai, ce oameni imposibili, tu, dragă, în fine, unaalta, aşa ca între doamne educate şi cu bună creştere. Mai ales că, află după cam două minute, sunt, ambele (vai, ce coincidenţă, tu!), din Buzău. În scurt timp însă discuţia virează hotărât pe tema accidentelor feroviare. Aici lucrurile plonjează direct în horror. Capete tăiate, mâini şi picioare zdrobite în faţa călătorilor îngroziţi de pe peron, oameni căzuţi, sau aruncaţi din tren, femei cu copii în braţe făcuţi terci de locomotive cu abur, ori electrice, în fine, cele mai teribile întâmplări sunt narate cu mult talent patos şi intensă trăire de cele două doamne. Departe de a trage vreo învăţătură din cele rostite, băiatul, nepăsător, îşi vede de lecturile lui. Mama, dar şi recenta prietenă, mamă la rândul ei, sunt puţin cam perplexate de această atitudine, dar o pun pe seama inconştienţei noii generaţii, generaţie care, spre deosebire de a lor... Cunoaşteţi textul! Cele două enciclopedii ambulante ale catastrofelor feroviare continuă seria neagră cu noi şi noi exemple, care de care mai macabre. Băiatul însă, lemn! Ba, mai mult, la un moment dat, fără să dea semne că ar fi îngrozit de cele auzite, declară că îi este sete. Mama face ochii mari, plus o figură acră şi îl îndeamnă să rabde, că până la Buzău nu mai sunt decât trei ore şi că, aşa-i trebuie, dacă-i un căscat iremediabil şi nu şi-a pregătit bagajul pentru drum. Corect! Apoi cele două mămici trec la analiza accidentului din Stamora-Moraviţa unde creierii unui călător fuseseră împroşcaţi pe hainele unor doamne respectabile, aşa ca noi, tu, fato, care-şi aşteptau soţii cu flori în mână pe peron. - Incredibil, soro, păi, cum e posibil?! Hai, că la noi, mai treacă-meargă, că-i lumea mai proastă, dar şi la ei!? Ei, hai, că nu se poate! - Ba da, tu, fată dragă, imaginează-ţi! Aşadar, discuţia continuă, cu argumente pro şi contra, cu unele destăinuiri despre dedesubturile tenebroase ale unor evenimente, (de regulă infidelităţile unor nemernici pedepsiţi astfel de

doar intrând într-o încăpere şi lumea uita să respire o secundă, uluită de apariţie. Bărbaţi şi femei deopotrivă mă sorbeau ca pe o licoare vizuală magică. Fată frumoasă, de unde vii tu construită, ce părinţi te-au zămislit aşa, din care dragoste mare te-ai ivit pe lume, în ţara, în oraşul, în cartierul acesta? Visez că sunt şi eu licoare curgătoare, stropită prin grădina cea liniară a mamei, printre morcovii şi ceapa unduitoare, în braţele vântului, amant credincios. Şi dacă nu m-aş întâlni vreodată cu el, eu din lumea înaltului, el din lumea adâncului… fată frumoasă, ce naiba regreţi, de ce zaci în dimineaţa lumii şi-ţi plângi de milă? De-ar şti reţeaua cu miile lor de minute să te sune, să le consume azi cu tine, să te asculte, că oricum nu se reportează luna viitoare! Dar sunt singură în lucirea indecentă a soarelui. S-a deşteptat şi jigodia bătrână, ar trebui abandonat la marginea şanţului, nu apără, nu muşcă, doarme, e nefolositor, un câine bătrân şi credincios, derutat, interogativ, aşteptând stăpânul în fiecare zi, în acelaşi loc, la aceiaşi oră. Fată frumoasă, ai rămas fără stăpân şi degeaba regreţi, e mult prea târziu. Mama iar ascultă pe la uşi, fratele Doruţ a murit demult, copilul meu, nenăscut, s-a dus departe să se înfăptuiască în altă mamă. Dar gata, de azi nu voi mai fi la fel, mă voi schimba! Voi divorţa şi voi cultiva şi eu speranţă pe muguri de răsaduri, voi uita trecutul acolo de unde s-au întors păsările măiestre, departe, departe. Primăvara asta şi eu voi fi altfel! Bărbatul meu se mişcă, îi aud iar un oftat de trezire. Deschide un ochi la fel de albastru. Surâde când mă vede. Ia vezi, a făcut mă-ta cafeaua. Imediat iubitule!

Mame responsabile

de Mihai Batog-Bujeniţă Câmpia pârjolită a Bărăganului în mijlocul unui august secetos. Trenul Feteşti-Ţăndărei-Făurei (schimbare!)-Buzău. Într-un compartiment de clasa întâi, stabilit aşa după reguli absolut necunoscute, se află o mamă, destul de nervoasă, transpirată, care ar putea fi comparată cu oala savantului Papin, inspirat pare-se, la rândul lui, de o situaţie cu înalt grad de similitudine. Mama cam la prima vârstă critică. Este însoţită de un băiat de aproximativ

Anul I, Nr. 6/Iunie 2013

Negru pe Alb pronia cerească) în orice caz, tema discuţiilor devine foarte interesantă, cultă şi pasionantă. Băiatul mai miorlăie de câteva ori că-i este sete, dar nimeni nu-l mai bagă în seamă! Este, de altfel, firesc. Ce contează un moft pe lângă aceste tragedii!? Trenul opreşte la Ţăndărei, o gară care, în mod sigur, are o ţâşnitoare, dar nu putem fi la fel de siguri dacă pe ţeavă ţâşneşte ceva. Amintim că fericita eră a chioşcurilor cu băuturi răcoritoare este una aflată, încă, într-un viitor incert şi foarte îndepărtat. Băiatul îşi anunţă mama că va coborî să bea apă. Mama prinsă în vraja unei decapitări cu drezina, dă semne de sufocare şi îi interzice să se mişte de pe bancheta de muşama cu miros de cadavru vechi. Disperat, peste alte câteva minute, băiatul ignoră avertismentul, se ridică şi iese din compartiment. Discuţia se abate, pentru câteva secunde doar, către tema neascultării părinţilor, apoi revine victorioasă la mult mai interesantele masacre feroviare. În scurt timp o zdruncinătură anunţă plecarea trenului. Mamele privesc instinctiv în jurul lor şi constată la unison: - Copiluuuu’ a rămas copiluuuu’ pă peron! Deschid cu greu geamul şi îşi dau seama că acesta nu se află pe peron! Este clar! A fost tăiat de maşină! Sau, poate doar rănit... Se ia, urgent, măsura aruncării bagajelor pe fereastră, apoi a tragerii semnalului de alarmă, oprirea trenului şi intervenţia în forţă a celor două mame disperate, pentru că, numai o mamă (dară-mi-te două!) poate rezolva cu bine o asemenea situaţie de criză. Prima parte a acţiunii decurge bine şi pe geam zboară toate bagajele. Se întorc apoi să execute partea a doua, aia cu semnalul de alarmă. Se opresc însă buimăcite! Din pragul uşii le priveşte mirat, nesimţitul de copil, care nu înţelege ce se petrece. Aşa cum v-am spus! Nu poţi pune nici o bază pe tinerii din ziua de azi!

se ivise în calendar. Din faţa calculatorului, de la adăpostul camerei, priveam pe o bucăţică de geam creanga din vişinul crescut în faţa casei mele, pe care o turturea îşi clădise de ceva timp cuibuşorul. În el se zăreau cinci ouă mici şi albe ca neaua. Deschid calculatorul şi citesc: la ghena de gunoi dintre blocurile în care locuiesc oamenii, a fost găsit un prunc, abia născut, înfăşurat într-o pungă de plastic. Offf, Doamne! Ploaia a început cu rafale zgomotoase. Tabla de pe casă suna îngrozitor de tare. Sunetul metalic înfiripa în mine un dram de teamă, pe care încercam să mi-o ascund. Un fulger lumină deodată totul în casă, ca şi cum cineva ar fi aprins de la un întrerupător uriaş întreg cerul. Din instinct, privirea se duse spre geam şi spre creanga de vişin. Cuibul era la locul lui, iar peste el, cu aripioarele desfăcute protector, neclintită, stătea turturica. Ploaia se dezlănţui şi deveni, din senin, uscată. O ploaie fără stropi, doar cu pietre mici cât boabele de grîu. Apoi, cât cele de porumb. Zgomotul devenea asurzitor. Vântul îşi aduse aminte şi el că trebuie să bată, tocmai atunci, legănând totul în jur după un ritual dezordonat. Lipsit de frunze, vişinul din faţa casei mele tremura din toate încheieturile. Continui să citesc: criminaliştii fac investigaţii în speranţa găsirii acelei mame care şi-a abandonat pruncul în frig şi mizerie, în ghearele morţii. Turturica rezista. Pietrele cădeau peste ea ca vărsate din găleată: peste cap, peste aripi, peste codiţă. Nu se clintea. Doar cu aripile ţinea un fel de echilibru al morţii, dar şi al vieţii, în acelaşi timp. Norii de pe cer, fioroşi, aruncau spre pământ furia dezlănţuită a lui Dumnezeu, probabil din cauza păcatelor noastre. Citesc mai departe: pruncul trăieşte şi se află în secţia de reanimare a spitalului. Turturica tot acolo, acoperiş viu deasupra sufletelor ce aveau să vadă lumina vieţii peste câteva zile… Acum, când citiţi aceste rânduri, în vişinul din faţa casei mele este soare. Turturica stă pe marginea cuibului, cu mâncarea în cioc. Cinci puişori cu guriţele căscate îşi aşteaptă rândul la masa de dimineaţă. Poftă bună, fiinţe dragi lui Dumnezeu !

Femeia care îşi aruncă pruncul la ghena de gunoi şi turtureaua din vişinul crescut în faţa casei mele

Ghirlanda

de Oana Maria Covaci

de Gheorghiţă Mocanu (membru U.S.R)

„Ghirlanda dragostei” mi se înfăşura în ochi ca iedera pe un vechi templu hindus. O iau din raftul bibliotecii şi o aşez cu grijă în punga de in, pe care scrie, albastru pe bej, Târgul de carte

Ieri, pe neaşteptate, Dumnezeu a tunat şi fulgerat peste satul meu, chiar dacă primăvara abia

Anul I, Nr. 6/Iunie 2013

Negru pe Alb Gaudeamus. Bun… acum să mergem în parc. Primele zile de primăvară adevărată îşi făceau loc, parcă agresiv, în sufletele oamenilor, şi toată natura pocnise în muguri. Parcul este lângă căminul cultural. Căminul cultural este în vatra satului. Clădirea nerecondiţionată la exterior, cu pereţii jupuiţi de vreme, construită în perioada comunistă, un bloc dreptunghiular fără forme arhitectonice stilizate, are însă geamuri şi uşă termopan. Parcul s-a făcut acum doi ani, din fonduri europene. Ei şi de ce să nu fie în sat un parc?... îşi spuse probabil în sinea lui primarul cu nume unguresc, care, de fapt, folosise doar o mică parte din aceste fonduri pentru minunăţia de parc, din satul românesc, ce se desfăşura în jurul unei sălcii pletoase, restul de bani fiind băgaţi masiv în obiectivele primăriei din satul vecin, cu nume ca al primarului, adică unguresc. Liniştea duminicii era neîntreruptă şi toată firea ţinea seama de cuvintele lui Dumnezeu. Însă cu cât mă apropiam mai mult de clădirea comunistă, cu atât mai mult îmi doream să bag mâna în plasă, după carte, şi din ce în ce mai mult zumzet îmi gâdila, oarecum neplăcut, urechile. În faţa parcului, care are intrare comună cu intrarea căminului, se agitau mai multe pălării. Maşina albă, cu inscripţia Poliţie, era parcată în faţa şcolii. Mării pasul. Pe de-o parte voiam să ajung la băncile de lemn, pentru că Tagore mă ardea pe picior, acolo unde plasa se atingea de corp, pe de alta, ochii mei iscodeau neiertători feţele ce abia începeau să se distingă, de sub pălăriile de duminică. În două minute ajung în faţa locului cu pricina. O cascadă de înjurături şi tot arsenalul sfinţilor pică precum un zid între mine şi parc. “Păşunea e pentru animale… “, “Asociaţia trebuie să se împartă măcar în două.” Două tabere: cei cu pământ dar fără animale, şi cei cu animale dar fără pământ. Aşa deci… trebui să îmi fac loc printre bluzele tricotate pentru a pătrunde în parcul gol. Gol dar plin, pentru că aceşti oameni erau şi pe spaţiul parcului. În câteva clipe de staţionare la poartă, mi-am amintit de carte. Curiozitatea mă împinge să iscodesc, raţiunea mă trimitea în fuga marş la bancă, să-mi văd de carte. Motoraşul care conduce este totuşi raţiunea. Picioarele mi se puseră automat în mişcare şi îmi făcui loc printre oamenii revoltaţi. Ici colo câte un Cristos se izbea de pământ. Din spatele câtorva mustăţi se auzi un „săru’ mâna” stins şi oamenii se dădură la o parte să trec, parcă sfioşi, pentru că eram o apariţie nepotrivită în acel loc. Pe limba de nisip care se întindea în faţa salciei era o bancă. Mă primi ca pe un vechi prieten şi în câteva momente făceam parte din peisaj. În faţă, salcia bătrână cu trunchi găunos şi foarte gros părea rama unei icoane. Prin mijlocul ei era o gaură din spatele căruia se iţeau

florile roz ale unui cireş japonez ornamental. Interesantă alcătuire! Rădăcinile dezgolite se întindeau ca nişte degete care ţineau pământul fixat, astfel încât să nu se lovească de cer. Mohamaya într-un cheli roşu începu să-mi defileze prin faţa ochilor ca o hologramă în spatele căreia oameni vii dezbăteau problema păşunii şi a asociaţiei. Un avocat bun, câştigase în instanţă dreptul oamenilor cu pământ, de a nu mai pune la comun păşunile. Animalele trebuiau totuşi să mănânce. Ginta aristocrată a Mohamayei îi interzicea să iubească şi să se căsătorească cu un om sărac. În India, cei doi zei Prajapati şi Kandarpa nu îşi pun mâinile prea des pe aceleaşi capete. Kamadeva învingea, dar ştiam parcă dinainte că va cere un preţ prea mare, celălalt zeu, atunci când se va trezi. “Am dovezi, eşti un escroc!” se auzi din timpul real. “Hai să ne căsătorim!” iî spunea Rajib, Mohamayei. Se împleteau atât de nefiresc cele două timpuri şi situaţii, dar eram curioasă ce va învinge. De la păşune discuţia se mută şi se încinse, la clădirea primăriei, luată „pe gratis”, iar acum se pretindeau bani pentru a reveni în patrimonial satului. Unguri versus români, animale versus pământ, iubire versus statuturi sociale, oameni versus divinităţi. Toate aveau un opus. “E cu neputinţă…” şi momentul de duioşie fu întrerupt de fratele Mohamayei. Rajib o iubea pe această fată de când venise în sat, împreună cu protectorul lui, patronul unei fabrici. Şi-ar fi săpat propriul mormânt decât să-l vadă pe Bhobanichoron sosind. Mohamaya îl luă pe Rajib de mână, şi în faţa fratelui său, îi promise că va veni la el. Ea îşi ţinea întotdeauna promisiunile. O pală de vânt îmi întoarse două file, o pălărie zbură de pe un cap, o parte din oameni acuzau iraţional prezenţa avocatului, ca şi cum menirea unui avocat nu era tocmai aceea de a câştiga procese. “Păi noi avem animale...”, „Cumpăraţi nene pământ dacă aveţi animale, şi aşa păşunea nu mai e păşune ca-n definiţie…” şi se dezvoltă o discuţie despre plantele care ar trebui să fie prezente pe suprafaţa numită păşune. Alţi zei fură invocaţi de pământenii din vatra satului. Mohamaya fu căsătorită cu un muribund. În tradiţia hindusă, la castele înalte, femeia este arsă pe rug, shahmaran, atunci când soţul ei moare. Vântul din timpul meu aduse nori de ploaie deasupra rugului. Forţele dezlănţuite ale naturii ţineau parcă isonul furtunilor din sufletele celor din jur. Întreaga lume se răzbuna. Încă o filă îmi fu suflată de vânt. Mohamaya în sari îmi captă atenţia. Reuşisem să uit de lumea care mă înconjura. Rajib o primi pe fata acoperită de voaluri şi fugi cu ea în lume. Mohamaya venise la Rajib aşa cum promisese, pentru că era

Anul I, Nr. 6/Iunie 2013

Negru pe Alb precum Karna, descris în Purane, însă chipul ei, asemenea eroului, s-a ascuns sub o platoşă rămânând o amintire frumoasă, pentru că fata nu-şi mai dădu niciodată voalul jos, şi Rajib îi promise că nu îi va cere niciodată să-şi descopere chipul. Într-una din nopţile în care cerul îşi lepădă veşmântul de nori, când luna plină veghea tăcută la capătul pământului, Rajib se apropie de patul soţiei sale. Se aplecă deasupra ei în momentul în care o rază de lună îi descoperi complet chipul. Un geamăt de durere izbuti să alunece printre buzele lui Rajib. Auzindu-l, Mohamaya se trezi, îşi trase repede vălul peste faţă şi se ridică din pat. “Iartă-mă!”. Fără să răspundă, Mohamaya ieşi din casă şi nu se mai întoarse niciodată. În josul paginii era scris anul în care Tagore a scris aceasta poveste de viaţă, 1892. În 2013 firul poveştii se împleti cu alte realităţi. Oamenii plecau în pâlcuri către casă. Soarele apunea pe coama dealului înverzit. Salcia devenise mai mare în culorile apusului roşu ca limbile focului de pe rug. Aş fi vrut un alt final, însă ghirlanda dragostei se închide în tristeţe. Florile ei strălucesc la un moment dat dar finalul este mereu trist. Vechile legende cu episoade reale nu s-au rupt nici acum de viaţa contemporană. Pe unii o să-i mănânce capul gândindu-se cum au îndrăznit ceilalţi să-şi ia un avocat bun. Lumea se mişcă liberă acum. După mai bine de 100 de ani povestea Mohamayei s-a desfăşurat aproape firesc prin mintea mea, ocupată pe alocuri de problema păşunatului. Tagore a învins, ca un avocat bun. “Acolo unde cugetul e neînfricat, şi omul îşi ţine capul sus! Acolo unde cunoaşterea e liberă; Acolo unde lumea n-a fost împărţită de înguste ziduri domestice; Acolo unde cuvintele ţâşnesc din adâncurile adevărului; Acolo unde efortul neobosit îşi întinde braţele către desăvârşire; Acolo unde şuvoiul limpede al raţiunii nu s-a pierdut în mohorâtul deşert al obişnuinţei moarte. În acel aer al libertăţii, Tată, Fie să se trezească ţara mea!!” (Gitanjali - Rabindranath Tagore)

moarte, sufletul omului s-ar reîncarna în corpul altui om. Această doctrină constituie o trăsătură distinctivă a religiilor indiene (brahmanismul, budismul, hinduismul) şi a altor religii orientale 4. Prajapati - în mitologia indiană - zeu al creaţiei şi căsătoriei, una din încarnările lui Brahma 5. În mitologia indiană - unul din numele sub care e cunoscut Kamadeva, zeul iubirii.

Iubire cu gust de doberman (fragment)

de Eduard Stoenescu

Dac-ar fi privit în urmă, ar fi văzut un câine imens alergând după tren. Obosit, se culcă la loc şi visă că era pe punctul de a se însura cu Dolce Maria. Din nu se ştie ce motiv, nunta avea loc în sala de aşteptare a gării, iar cavalerul lui de onoare era cerşetorul care-l atacase mai devreme. Acesta îi şoptea: - Toate cadourile merg la măndelu’ tu primeşti doar 20 % ai înţeles? Tocmai atunci intră Andrei, îmbrăcat în haine de preot. Înarmat cu cucul de la ceas, îl atacă pe Claudiu strigând: - Foloseşte spirtul, foloseşte spirtul! El se întoarse spre Dolce Maria, căutând ajutor, dar aceasta se transformase în Doberman şi mârâia la el. Atunci se trezi şi răsuflă uşurat văzând că totul a fost doar un vis. Scoase capul de sub prelată şi privi Bucureştiul în depărtare. Dar trenul se îndepărta de oraş, nu se apropia! Claudiu se uită după semnalul de alarmă, realiză că trenurile de marfă nu aveau aşa ceva şi se gândi să sară din mers. Decizie tâmpită, căci trenul mergea cu toată viteza. După o matură chibzuinţă, ajunse la concluzia că singura soluţie era să pună frâna ! Cu chiu cu vai, ajunse la roata care bloca roţile şi-o învârti. Un ţiuit îngrozitor îi perforă timpanele, când roata se frecă de calea ferată. Înnebunit de durere, făcu un pas înapoi, se împiedică şi căzu din tren. În ultima clipă, se prinse de tampoanele dintre vagoane şi rămase aşa, ca un liliac gigant, cu capul în jos. Scânteile, aruncate din roata blocată, săreau peste tot: în faţă, în păr, în haine. Claudiu scutură din cap, îngrozit la idea că părul i-ar putea lua foc! Avu noroc, nu i se aprinse părul, dar norocul lui se sfârşi când pantalonii izbucniră în flăcări. Scutură din picior sperând să stingă focul. Mişcarea mări flacăra de pe pantaloni, până la o vâlvătaie imensă. Tocmai atunci o voce îi porunci: - Dă-te odată jos de pe tampon! Scoate pantalonii de pe tine. - Nu pot, e prea mare vitezaaaaaaaaa! - Ne-am oprit de mult, tâmpitule! Eu sunt mecanicul trenului. Claudiu deschise ochii şi văzu un ceferist care-l privea furios de pe marginea

1. Shahmaran sau sati - obicei indian, potrivit căruia văduva se cuvenea să fie incinerată de vie pe rugul funerar al soţului defunct. Acest obicei, respectat numai în sânul castelor superioare, deşi interzis în 1829 de autorităţile coloniale engleze sub influenţa iluminismului şi reformatorului religios bengalez Ram Mohan Roy, a continuat să fie practicat până la sfârşitul secolului al XIX-lea 2. Karna - în mitologia indiană - primul fiu al lui Kunti (mama pandavilor - eroii Mahabharatei) şi al zeului soare. S-a născut îmbrăcat în zale. 3. Purane - Străvechi legende indiene, care dezvoltă doctrina mistică a metempsihozei, potrivit căreia, după

Anul I, Nr. 6/Iunie 2013

Negru pe Alb terasamentului care, minune, nu se mişca din loc. Convins acum, îşi dădu drumul de pe tampon, scoase de pe el pantalonii în flăcări şi îi azvârli cât mai departe de el. Pantalonii descriseră o curbă prin aer şi aterizară pe o cisternă plină de petrol din apropiere. Ceferistul scoase un urlet demn de filmele de groază, văzând unde ajunseseră pantalonii! Se repezi şi îi recuperă, dar prea târziu: petrolul scurs pe cisternă se aprinsese! Omul făcu un salt spectaculos, ateriză pe Claudiu, care umbla hai hui numai în chiloţi pe acolo, şi se rostogoliră amândoi pe terasament. Ceferistul se ridică rapid de pe jos şi sprintă spre locomotivă. De acolo se întoarse cu un extinctor imens, pe care-l îndreptă spre cisterna cuprinsă de flăcări. Tocmai atunci Claudiu se ridica, ameţit, de pe jos. Lovi cu capul in extinctor şi-l smulse din mâna ceferistului. Inexplicabil, maneta sa rămăsese pe poziţia deschis. Ceferistul primi un jet de spumă, în plină faţă, care-l orbi complet. Aflat în postură tâmpită, de a se apăra de propriul extinctor, se repezi la el, eroic, cu gândul de a-l bloca cu propriul corp. Claudiu, care la rândul lui fusese acoperit cu spumă, de semăna cu un om de zăpadă, se nimeri în drumul lui. Ceferistul intră în el, ca la fotbal american, îl luă pe sus şi împreună alunecară pe spuma care băltea peste tot. Cei doi plecară, ca pe gheţuş, în direcţia bălţii din apropiere, unde aterizară cu un pleoscăit care o goli pe jumătate! Claudiu înghiţi câteva guri de apă de baltă, decise că nu-i nici pe departe ca şampania şi ieşi la suprafaţă, unde dădu nas în cioc cu un gâscan imens, ofticat la culme de invadarea proprietăţii lui! - Uşşşşşşş, făcu Claudiu într-o încercare patetică de a-l speria. Gâscanul luă o înfăţişare jignită, scoase un sâsâit de şarpe şi deschise ostilităţile, pişcându-l de faţă. Restul se transformă într-o bătălie confuză, cu Claudiu lovind aerul în toate direcţiile, nereuşind să lovească gâscanul, mult prea şmecher pentru el, cu gâscanul părând să-l atace din toate părţile deodată şi cu gâştele venite să-şi ajute eroul în luptă. Ceferistul, venit să-l salveze pe Claudiu, primi un pumn în faţă şi căzu, făcut knock-out! Claudiu, ciupit peste tot de şapte gâşte furioase şi un gâscan, o luă la sănătoasa cu tot cârdul după el. În disperare de cauză, se căţără pe vagon, deşi dogoarea focului devenise insuportabilă. Rămase acolo terminat, gâfâind mai ceva ca un San Bernard în deşert. Gâştele, cuprinse de frenezia victoriei, fâlfâiau din aripi în jurul lui şi încercau să sară în vagon după el. Poate-ar fi reuşit, dacă nu intrau în scenă pompierii, chemaţi de mecanic în ajutor, când îşi dăduse seama că e ceva în neregulă cu trenul lui. Prima maşină lovi gâscanul, aflat în plin zbor, trimiţându-l pe cisterna în flăcări, de unde căzu jos, golaş, fără pic de pană pe el. Fără

a mai pierde vremea, pompierii dădură drumul la tunul de apă al maşinii şi stinseră focul în câteva minute. Doi din ei, mai curajoşi, îl salvară pe Claudiu de pe vagon. Acesta era aproape leşinat, intoxicat cu fumul gros. Tuşind vârtos, cu ochii în lacrimi, Claudiu se lăsă tras deoparte de pompieri, care se grăbiră să-l felicite pentru vitejia arătată în încercarea de a salva trenul, căci asta îşi închipuiau ei că făcea el pe vagon!... Cum primi o mască de oxigen, Claudiu trase gazul binefăcător în piept. Puţin câte puţin îşi reveni, ochii i se opriră din lăcrimat şi putu vedea, de bine de rău, ce se întâmplă de jur împrejur. Putu, astfel, admira cisterna din care ieşeau fuioare de aburi, pompierii care-l salvau pe ceferist, din apa în care mai zăcea încă şi... Dobermanul. Se frecă la ochi, convins că nu vede bine, din cauza fumului! Deschise ochii, prudent şi se uită iar în direcţia unde i se păruse că-l vede. Dobermanul era tot acolo, mârâind în cabina celeilalte maşini de pompieri! Claudiu simţi cum i se înmoaie picioarele de frică! Dobermanul ăsta era un demon ieşit din Iad să-l bântuie! Cum naiba ajunsese aici la zeci de kilometri de oraşul în care-l lăsase? Un pompier urmări direcţia privirii lui şi râse: - Frumos câine nu crezi? L-am găsit pe drum, săracul, zăcea mort de oboseală pe margine. E aşa de cuminte şi supus, încât n-am putu să-l lăsăm acolo şi l-am luat cu noi. Hai vino la mine, frumosule! Cu aceste cuvinte, deschise uşa maşinii. Nuuuuuuuuuuuuuuuuuuu, zbieră Claudiu, prea târziu... Dobermanul sărise din maşină şi acum venea direct spre el. Acesta, văzându-l liber, prinse aripi,. Din două mişcări, fu în primul camion şi închise uşa în urma lui. Dobermanul sărea pe uşă cu labele, urlând frustrat, lătrând furios şi zgâriind uşa, căutând o cale de intrare. Claudiu se refugie în celălalt capăt al camionului sau cel puţin încercă. Tricoul i se prinse de nişte manete şi-i împiedica orice mişcare. Trase cu toată forţa de el, mişcând manetele care comandau tunul de apă. Acesta o luă razna, împroşcând apă în toate direcţiile! Un pompier primi, în piept, un jet care-l trimise în mijlocul bălţii, unde gâştele tăbărâră, imediat, pe el. Ceilalţi alergau în toate părţile, ca potârnichile. Tunul de apă înnebunise de tot şi trimitea jeturi peste tot, ici dând peste cap un pompier, colo făcându-i pe ceilalţi să alunece, ca pe pârtie, direct în balta ce devenise foarte populată. Gâştele bătură în retragere în faţa acestei avalanşe de oameni şi abandonară balta, în favoarea invadatorilor. Urlete, ţipete, înjurături umpleau aerul. Pompierii se împleticeau de colocolo, plini de apă, noroi şi lintiţă. Se ajutau unii pe alţii să se ridice din apă, numai ca să fie trântiţi la loc de jetul furios al tunului. Cine ştie

Anul I, Nr. 6/Iunie 2013

Negru pe Alb cât ar mai fi durat această situaţie, dacă n-ar fi cedat tricoul!? Apa se opri, în sfârşit! Pompierii se ridicară de pe unde erau, arătând ca victimele unei catastrofe, mai degrabă, decât ca salvatorii plini de vitejie de la început. După tumultul de voci de dinainte, se făcuse o linişte mormântală. Până şi Dobermanul tăcuse, intuind că ceva îngrozitor era pe cale să se întâmple. Liniştea fu întreruptă de un răcnet din rărunchi: - Puneţi mâna pe eeeel! Toţi ca unul, pompierii trecură la asaltul camionului în care se ascundea Claudiu. Murdari cum erau, plini de noroi, lintiţă şi pene de gâşte, păreau nişte diavoli scăpaţi din Iad sau cel puţin aşa i se păru ceferistului, abia trezit din leşin. Acesta se aruncă la pământ, rugându-se la Dumnezeu să-i salveze sufletul. Din păcate, calculă prost săritura si ateriză cu faţa într-o baligă proaspătă, care stătea şi ea pe acolo, aşteptând un prost să intre în ea! Punând capac la ziua de rahat a ceferistului, pompierii trecură peste el, în asaltul lor, călcându-l în picioare şi afundându-l şi mai bine în baligă. Claudiu nu aşteptă să vadă ce au de spus pompierii, preferând să pună o distanţă cât mai mare între ei. Iar fiindcă nu putea părăsi camionul, din cauza Dobermanului, plecă cu el cu tot! Cei zece pompieri rămaşi cu buza umflată şi fără camion, se urcară în maşina rămasă. E de mirare cum au reuşit să intre toţi zece şi Dobermanul! Claudiu, care vroia doar să parcurgă câteva sute de metri, până scăpa de pompieri şi de Doberman, se pomeni în mijlocul unei urmăriri ca-n filme, cu sirene care urlau, maşini care accelerau şi cu bărbaţi ce ieşeau pe fereastra maşinii, ameninţători! Apăsă pedala de acceleraţie până la podea şi-şi luă zborul, tocmai când camionul lovi un dâmb. Dădu cu capul în tavan, reveni la loc, mai dădu o dată şi, ameţit, scăpă camionul de sub control. Acesta trecu prin gardul unei case şi lovi cu aripa WC-ul din curte. Ocupantul lui, care-şi citea liniştit ziarul, bând cafeluţa de dimineaţă pe tron, se trezi în aer liber, sub ochii tuturor vecinilor. Fără să ştie cum a reuşit, Claudiu îşi continuă cursa infernală, trecând printr-un şir de rufe întinse la uscat. Sforile rufelor se prinseră de oglinzile laterale, iar Claudiu conducea acum privind prin parbrizul decorat cu chiloţei şi sutiene. Departe de a fi o privelişte plăcută, respectivele obiecte arătau ca nişte cârpe vechi, grosolane şi destul de mari pentru a face un cort de nuntă din ele! Camioanele îşi continuară cursa sălbatică, însoţite de blestemele proprietarilor curţilor prin care treceau. Ajunseră într-o seră, apoi speriară, de moarte, câteva capre paşnice care păşteau liniştite pe acolo şi dărâmară o cocină, eliberând câteva scroafe cu tot cu purcei. În urma lor, proprietarii alergau de le ieşeau ochii din cap după zecile de godaci zburdalnici. La un moment

dat apăru,de nicăieri, un poliţist fluierând de zor cu mâna întinsă, poruncitor, spre ei să oprească. Claudiu, cu parbrizul blocat de oribilele obiecte intime, nu-l văzu. Poliţistul aşteptă până în ultima clipă, tot sperând că va opri, apoi sări din calea maşinii. Cascheta lui ateriză în maşină, lângă Claudiu care şi-o însuşi. În spate opri camionul plin de pompieri şi poliţistul se urcă în cabina lui unde stăteau toţi ca sardelele într-o cutie.

Cocktail…

(fragment din Fericelnic sau scurt tratat despre neștiință)

de Valeriu dg Barbu Poveştile rămân, fără îndoială, cărăruia sufletului, culcuşul totodată. Dar înainte de a relua şirul, îmi scutură puţina mea minte, puţină dar suficientă – nu autosuficientă – suficientă pentru a fi pe zi ce trece şi mai reputat om de neştiinţă, îmi scutură mintea o temă ostilă necuratul. Ăsta, în deplina lui necurăţie, are un soi de perfecţiune căreia îi dă lustru taman frica pe care o are faţă de Creatorul şi frica pe care noi, trufaşii trăitori, n-o prea avem. Sau chiar n-o avem deloc. Ăsta, în superlativa lui necurăţie, la început, când şi-a început opera pe pământ, treaba cu reptila, toanta şi mărul… a fost extaziat, orgasmic de încântat de natura slabă a omului… Nici nu şi-a putut închipui atunci faptul că nu va dura mult şi el, necuratul, va fi eclipsat şi, în întunecimea lui, va găsi lumină faţă de întunecimea artificială a oamenilor, realizată impetuos prin neţărmurita omenească răutate… Da, Omul este exagerat de bun, exagerat de rău… iar cocktailul dintre iese o chestie la care nici necuratul nu îndrăznea să aspire… – poate că… pentru că… nu avea aspirator?… Dacă ţiitorul luminii fiind, la începuturi, şi din lipsă de iubire s-a revoltat, gândind că şi el ar merita osanale precum Creatorul, a fost trimis cu şleahta lui cu tot în Iad, încropind acolo cu spirit de bun întreprinzător o afacere termocentralnică… specializându-se ca… prim-fochist. Iată-l acum pus într-o postură de cumplită lehamite de a mai scoate nasul afară de acolo, din Iad, pe pământ.

Anul I, Nr. 6/Iunie 2013

Negru pe Alb Îi e pur şi simplu frică să iasă-n lume de cât de riscantă îi poate fi ieşirea, umilitoare, omul izbutind cu firească intenţie să-l mult-depăşească în răutate şi răutăţi. Păi, cine reuşeşte mai bine ca omul să-şi facă atâta rău de unul singur? Cine, dacă nu omul, dovedeşte atâta atracţie pentru suferinţe?… Când nu are suferinţe, şi le procură. Când nu are chin, se plictiseşte, îi pare viaţa anostă, chiar şi când poate fi fericit, taman fericirea îl istoveşte şi îşi recapătă odihna doar în suferinţe…! Îi place să-i fie permanent dor de ceva, dor de fericire… Ce-ar mai putea necurăţia sa necuratul să-i mai facă? Doar să-l pizmuiască. Atât. Şi să ia lecţii… Ce-ar putea face întunericitul, dacă omul ar alege lumina, bucuria trainică, iubirea, iertarea, mulţumirea, împărţirea a toate fiecăruia după nevoie…? Dacă ar alege pe Creatorul ca… încotro!? Ce-ar mai putea să inventeze împuţitul, când omul inventează atâta nevoie de care… nare nevoie?… Cheltuieşte omul, cheltuieşte creativitate, muncă, sudoare, bani, sănătate, viaţă, principii ş.a. pentru nevoile sale. Dar care-i sunt oare nevoile?… Hai să facem un inventar strict: nevoia de imagine, nevoia cinevaistă, nevoia de a părea ceea ce nu e, apoi, nevoia de stimă, impunând-o cu tertipuri şarlatane şi arme, apoi, nevoia de a-şi scurge secreţiile, ăăh…, oooh, iiih, uuufff, sfff, ââââh, & celelalte tuburi glandoide… apoi, nevoia de proprietate asupra lucrurilor – prefăcându-se că nu ştie faptul că nu există în realitate lucruri, ele sunt doar închipuite… dar uite, pur şi simplu pe cele închipuite, virtuale se bate cel mai tare…! Apoi, nevoia de speranţă… E! Veţi zice că aici ar avea, în sfârşit, dreptate! Speranţa începe cu o probabilitate de amăgire – şi crezând că sucul acesteia merită toţi banii!… Între iluzie şi speranţă nu-i nicio nuanţă în plus. Amăgirea de n-ar fi, sensul vieţii pare pierdut. Presupuşii realişti sunt cei mai mari virtualişti şi idealişti mincinoşi… şi şarlatani! Ei cred că definesc ştiinţific, raţional realitatea. Norma acelui RAŢIONAL este o convieţuire, nu musai adevăr. Este un soi de pseudo-adevăr! A fi raţional rămâne a fi unul ce acceptă minciuna comună, indusă, impusă.

Norma conduce la normalitate. Norma este raţie. Raţie? Raţio! Speranţa este indusă, impusă ori, în cel mai puţin observabil, doar sugerată… Cum să sper eu să ajung rege? Este iraţional. Eu nu pot fi rege, pentru că sunt născut sclav. Dar au fost şi sclavi care să ajungă regi!… Şi invers. Da, dar e iraţional. Regele e născut rege, sclavul e născut sclav. Excepţia întăreşte regula. Oare doar excepţia o întăreşte? Excepţia doar pe regulă o… întăreşte?… Da, eu pot ajunge şi rege. Speranţa mea că pot fi şi rege mă face să mă comport ca atare… Altfel m-aş comporta doar ca sclav. Dar poate spera vreun rege să ajungă sclav? Îşi poate el dori cu înfrigurare asta?… Nu. Şi totuşi, fără nici măcar să spere, se întâmplă şi ajunge fix sclav. Deci, nu speranţa te face ceva” sau altceva. Atunci, ce? Nevoia?… Nevoile?… Întâmplarea? Oare nu cumva există un „păpuşar” acolo, la sala destinelor?… Fatalitate…? – bleah, ar însemna să ne resemnăm total, să ne închipuim roboţi predestinaţi unei operaţiuni ca spălatul vaselor şi atât. Astfel, n-am mai fi creativi… nici măcar în rău. Dezolant. Dezolant. Să sperăm sau să nu sperăm?… Să fim normali sau paranormali?… Da, să fim. Măcar de-am fi! Dar de o singură meteahnă trebuie să ne lepădăm – să nu mai amestecăm binele cu răul, în buna vrere de a face bine, să împlinim cumva totuşi răul şi invers. Cică răul e necesar!… Necesar cui?… Binelui? Binelui îi nutreşte, îi slugăreşte răul?… Ete, na!… Ia fă-ţi bugetul şi vezi cât cheltuieşti cu adevărat pe ce este absolut indispensabil, vital? Vei observa un lucru ciudat, cheltuieşti 90% din sudoarea ta pe iluzii. Şi măcar de-ar fi iluziile dinspre bine. Aşa că nu te mai văicări!… Cocktail-ul ăsta, uf, de-a binele şi răul, cât de înşelător este!… Plesnesc necurătucii de… pizmă! Până nu devin, Doamne fereşte, om de ştiinţă, mai bine părăsesc monologul ăsta idiot şi mă strecor înapoi pe cărăruia sufletului şi cuibar totodată… poveştile… Ba nu încă, mai stau olecuţă în întunericimea artificială, elaborată metodic, sistematic de către Om… …ia?

Anul I, Nr. 6/Iunie 2013

Negru pe Alb

continuare, cuprinzând între stânci „o peninsulă din şesul Podoliei”, „amfiteatrul imens al dealurilor estompate pe cerul vânăt” (ca în romanul lui Stere) se îmbină” contrapunctic, cu ostilul istoriei. „O lume, o caracterizează rapid şi sugestiv Simion, inutil să mai spun, care a trecut şi trece însă prin multe… Sau, cum ar fi spus Preda, a păţit multe… Istoria a pus-o mereu la încercare” (Fragmente critice, V, p. 418). Este observat imediat comportamentul spectatorilor veniţi la dezvelirea bustului lui Ion L. Caragiale pe Aleea Clasicilor Români: „Mă uit la spectatorii aceştia cu chipurile supte de suferinţă… Ascultă cu atenţie ce spun oratorii, vorbesc, apoi, în şoaptă între ei (şoapta este limbajul nostru predilect), aplaudă când o propoziţie atinge tema naţională sau când vine vorba de Eminescu sau Ştefan cel Mare, cele două mituri tutelare ale basarabenilor” (Ibidem, p. 418-419). După o scurtă apărare a lui Caragiale, cică a fost întrebat deîndată de un tânăr şi sceptic ziarist cum se împacă zeflemeaua dramaturgului cu lirismul lui Eminescu, Eugen Simion revine la lumea basarabeană, „complexă, neliniştită, cârtitoare ca toată lumea românească, cu un umor special şi o imaginaţie, în momentele de reverie, uluitoare”. „Lumea Basarabiei? mai întreabă în final Simion. Ea continuă să trăiască în marginea anxietăţii şi în mijlocul unui vârtej de scenarii politice… Cu ţăranii ei, gospodari chibzuiţi şi tradiţionalişti, cu scriitorii ei uriaşi şi talentaţi, cu oamenii ei de afaceri întreprinzători, cu tinerii ei hotărâţi să îndrepte instituţiile istoriei şi cu fetele ei extraordinar de frumoase, care se mişcă lent pe străzi în aceste prime zile de toamnă”.

Eugen Simion si cultura basarabeană de Valeriu Matei De mai mult timp Eugen Simion, în calitatea sa de om deplin al culturii româneşti, ca să reluăm o expresie cunoscută, este preocupat şi de lumea basarabeană, văzută de el ca o lume a marginii existenţiale (şi nu valorice), ca o lume românească veche, arhetipală, care are un habitat şi un habitus specific. Este bună de epopee şi epopeea se produce (în cazul lui Stere, admirat pentru romanul-fluviu memorialistic În preajma revoluţiei); este bun şi pentru lirică, care ţâşneşte în starea ei cea mai pură, cea mai inspirată în sensul lui Dufrenne (în cazul lui Vieru). Marginea trebuie înţeleasă în sens sadovenian-mioritic şi în sens absolut filosofic ca situare în orizontul unui destin aspru, necruţător, ca atingere de limită în spiritul grecescului peras, al unei limite care nu înseamnă neapărat închidere, ci deschidere spre fiinţă. „Peras (Πέρας), gândit în spiritul filosofiei eline, postulează Heidegger, nu este o limită în sensul unei margini exterioare, nu este acel loc unde ceva încetează. Limita este de fiecare dată ceea ce limitează, ceea ce conferă determinaţii, ceea ce dă punct de sprijin şi statornicie, acel ceva prin care şi în care ceva începe şi este” (Martin Heidegger, Repere pe drumul gândirii, Bucureşti, 1988, p. 241). Peisajul fixat chiar în primele propoziţii ale romanului lui Stere este familiar şi generator de farmec şi melancolie: „Început de octombrie 186… O zi caldă şi luminoasă. Iorgu Răutu, ieşit şi el nu mai ştie a câta oară în cerdac, se coboară vreo două trepte pe scară, apoi se urcă din nou şi se opri o clipă cuprins de o nedesluşită tristeţă şi parcă rupt de peisajul familiar ce se aşternea la picioarele lui”. Un aproape tot atât de familiar, securizant, producător de pace sufletească, întrevede în natură Grigore Vieru. Familiarul peisajului, ondulat, blagian prin alternarea regulată a suişurilor/coborâşurilor (spaţiu mioritic în

UN MERCUŢIO ÎN ARENA LITERATURII de Valeriu Matei Două dintre titlurile celor aproape patruzeci de volume şi peste trei mii de articole şi studii publicate până azi de distinsul profesor, academicianul Eugen Simion mi se par a fi semnificative pentru

Anul I, Nr. 6/Iunie 2013

Negru pe Alb destinul criticului literar şi pentru aprecierea operei acestuia – Moartea lui Mercuţio şi Întoarcerea autorului. Cel dintâi e titlul unui articol scris în tinereţe (1968), devenit în 1993 şi generic pentru un volum de eseuri şi însemnări despre literatura şi critica literară a anilor ’80, titlu ce stabileşte rolul şi locul criticului literar în arena marilor dezbateri de idei şi a bătăliilor etice şi estetice. Pornind de la un protest „împotriva celor care vedeau în criticul literar un Caliban ce trebuie trimis, în lanţuri, la şcoală”, autorul Scriitorilor români de azi consideră, pe bună dreptate, că „nu Caliban este simbolul shakespearian al criticii literare, ci Mercuţio, confidentul spiritual, cel care moare pentru că nu se înţeleg în privinţa întâietăţii Montaguii şi Capuleţii literaturii...” (prefaţă la vol. Moartea lui Mercuţio, 1993). Cel de-al doilea – e titlul unui volum (1981) situat la interferenţa dintre teoria literaturii şi critica literară pură, prin care Eugen Simion s-a implicat în dezbaterea unei teme majore a literaturii (veridicitatea punctului său de vedere fiind recunoscută un deceniu mai târziu şi prin traducerile acestui volum în engleză şi franceză, ediţii apărute în colecţii de prestigiu), şi ar putea avea valoarea unei premoniţii pentru reputatul critic şi istoric literar, acesta fiind aproape obligat să se întoarcă (re-întoarcă) acum (când demonul teoriei a obosit, iar daimonul sintezei s-a şi instalat autoritar în edificiul literaturii, admirând frescele fragmentate şi inscripţiile săpate adânc în ziduri cu bisturiul teoriei, în perioada când el a fost exilat împreună cu autorul nedreptăţit), la imensele latifundii ale literaturii pe care le-a arat şi semănat, şi, contemplându-şi cicatricele dobândite în bătăliile la care-a participat, stăpânind toate instrumentele de lucru şi panoplia de idei, să dea un studiu de sinteză privind evoluţia literaturii române, din titlul căruia cuvântul istorie nu va putea fi nicicum exclus. Fiindcă, oricâte s-ar spune, nu există autor care să nu fie însoţit în timp de propria sa istorie. Având în tinereţe experienţa de cercetător al manuscriselor eminesciene sub îndrumarea lui Perpessicius, materializată şi prin publicarea, în 1964, a studiului monografic Proza lui Eminescu (tânărul cercetător răspunzând astfel avertismentului lui G.Călinescu că numai astfel un critic literar român îşi poate verifica forţele), dar şi

pe cea de analist prin prisma tematismului barthian şi a metodologiei richardiene al începuturilor poeziei româneşti (Dimineaţa poeţilor, 1980), fiind nu doar martor, dar şi un participant de marcă la marile dezbateri de idei din literatura română şi din cea franceză, declanşate de noua critică şi noua nouă critică (Orientări în literatura contemporană, 1965; Întoarcerea autorului, 1981, ediţia a II-a – 1993; traduceri în engleză – fragmentar în 1990, 1992 şi ediţie integrală – 1996 şi în franceză – 1996; Sfidarea retoricii, 1986; Genurile biograficului, 2002; În ariergarda avangardei, 2004), sintetizându-şi experienţa existenţială franceză într-un splendid jurnal parizian Timpul trăirii, timpul mărturisirii (1977, reeditat de 3 ori) şi luând în dezbatere, în cele trei volume apărute în 2001, Ficţiunea jurnalului intim, acest gen ajuns în vogă în primele două decenii posttotalitare, publicând ample studii monografice despre Eugen Lovinescu, Mircea Eliade, E.M. Cioran şi Eugen Ionescu, precum şi o carte de convorbiri cu Petru Dumitriu (Eugen Lovinescu, sceptrul mântuit, 1971; Mircea Eliade, un spirit al amplitudinii, 1995, traducerea engleză – 2001; Convorbiri cu Petru Dumitriu, 1994, Tânărul Cioran, Tânărul Ionescu), dar, mai ales, elaborând pe parcursul a treizeci de ani (1974 – 2004) studii ample despre scriitorii clasici şi contemporani, apărute în volumele cu titlul generic Scriitori români de azi şi în cele şase din Fragmente critice, Eugen Simion este unul dintre cei mai importanţi critici literari români din perioada postbelică, autorul celor mai vaste sinteze despre literatura română contemporană. Iată de ce, afirmam la început că Eugen Simion, un critic care a căutat cu febrilitate stilul ideal şi, de cele mai multe ori, l-a găsit, reuşind să-l impună în conştiinţa publică, un autor a cărui capacitate de sinteză şi judecată cumpănită se îmbină reuşit cu umorul fin şi privirea ageră ce sesizează rapid defectul, e aproape obligat să dea o nouă Istorie a literaturii române. Cel puţin a celei contemporane, unde, cu toate că stâlpii de rezistenţă ai

Anul I, Nr. 6/Iunie 2013

Negru pe Alb baștina, Moldova, deportările în ghețurile siberiene, tragedia ostașilor moldoveni care au luptat în Afganistan, agresiunile de tot felul, nu numai asupra omului, dar şi cele săvârșite de om împotriva naturii — cauză şi consecinţă a degradării condiției umane.”

edificiului sunt de neclintit, se mai încearcă mişcarea, în totalitate, a terenurilor chiar la temelii, deşi cei antrenaţi în aceste acţiuni nesăbuite, se pare, nu fac parte din familiile nobiliare aflate în dispută. Cert e că Mercuţio, cu toate loviturile şi rănile primite, încă nu şi-a îndeplinit misiunea până la capăt. Şi nu pentru că ar fi renunţat la prietenia sa cu Romeo sau şi-ar fi declinat relaţiile de rudenie cu prinţul Escalus sau, cu atât mai neverosimil, că Montaguii şi Capuleţii literaturii s-ar fi împăcat – luptele dintre ei continuă chiar şi printre schelăriile dogmelor în care au amorţit, şi, dornici de a fi luaţi în seamă, se adună uneori în grupuri fanatizate ce fac uz, în atacurile lor asupra lui Mercuţio, de „mijloace neintelectuale, mitocăneşti prin care încearcă să apere un concept şi să facă din el un instrument de excludere în domeniul literaturii” (Fragmente critice, II, p. 230). Mercuţio este plin de viaţă, locul său în arenă este unul central, şi, cu toate că misiunea sa e tot mai dificilă, nici una dintre părţile antrenate în conflict nu-i poate desconsidera opiniile.

Nicolae Turtureanu, Iași „În «Mâine va fi Ieri» însuşi sentimentul de iubire este un fel de erou principal, care, într-o manieră existențialistă, are menirea să-i poarte pe El şi Ea prin crunta realitate a vieţii cotidiene, banală şi prozaică, dar şi romantică pentru cel care vrea şi are darul să viseze existând.” Alina Nour, Paris În 2000 a primit distincția de stat „Meritul civic”. În 2010 i s-a înmânat înalta distincție de stat „Ordinul de Onoare”. În 2010 a primit Diploma de gradul întâi a Guvernului Republicii Moldova. Revista „4AM For All Markets” („Ora 4 de dimineață”) din Madrid, Spania, editată în engleză şi difuzată în 154 de ţări ale lumii, publică în nr. 4 (aprilie 2008), coperta 1, fotografia scriitorului, cu statueta care simbolizează Premiul Internațional „Steaua Calităţii”, categoria Aur, inserând și alte cinci imagini fotografice în cuprinsul revistei

ION ANTON (n. 3 decembrie 1950, Ghelăuza, raionul Strășeni, fostul judeţ Chişinău, Republica Moldova) este un poet, prozator, traducător și publicist, membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova și al Uniunii Scriitorilor din România, de asemenea membru al Uniunii Jurnaliştilor din Moldova. Debutează literar în reviste şi culegerile colective de versuri „Dintre sute de catarge”. Debutul editorial este marcat de Vamă pentru speranță, în 1983, urmat de Viitorul ca moştenire (1992), ce se remarcă printr-o zicere poetică individuală. „... Ion Anton rămâne un tradiționalist ce meditează, în forma pastelului şi rondelului modernizat, asupra vremelniciei şi eternității materializate în „clipe de-o viață” şi „veşnicul tablou al contradicțiilor”.

Din opera sa: -Vamă pentru speranță (Ed. „Literatura artistică”, Chișinău, 1983) -Dincolo de formule (Ed. „Cartea Moldovenească”, Chişinău, 1984) -Bună dimineaţa,ziuă! (Ed. „Literatura artistică”, Chuişinău, 1985) -Viitorul ca moştenire (Ed. „Hyperion”, Chişinău, 1992) -Garderoba veselă (Ed. „Literatura artistică”, Chișinău, 1988,ed.PRINCEPS 2007) -Rondelurile călătorului (Ed. Uniunii Scriitorilor, Chişinău, 1997) -Alfabetul pe portativ (Ed. „Litera”, Chişinău, 1998, coautor) -Semaforul (alcătuitor şi coautor, ed. „Serebia”, Chişinău, 2000) -Zodia Zimbrului (Ed. „Literatura artistică”, Chișinău, 1991; ed. „Augusta”, Timişoara, 2004) -Mâine va fi ieri (Ed. „Augusta”, Timişoara, 2002) -Cuibul soarelui (Ed. „Augusta”, Timişoara, 2003) -Necuprinsul punctului (Ed. „Pontos”, Chişinău, 2005)

Mihai Cimpoi „ Ion Anton îşi asumă condiția cronicarului care dă seama de ceea ce scrie:

Anul I, Nr. 6/Iunie 2013

Negru pe Alb -Vesel îndrumar pentru vestiar(Ed. „Silvius Libris”, Chişinău,2010) -Cădere sentimentală pe gânduri(Ed. „Lumina”, Chişinău,2010) -DE CE? Enciclopedie pentru fete şi băieţi curioş i(Ed. „Silvius Libris”, Chişinău, 2011) -FOKA. Roman-cronică, (Ed. „Silvius Libris”, Chişinău,2012) ş.a.

Nu sunt eu, ci tu condamnat Să mă condamni neîncetat! Nu mă lipsi de dreptul la zbor, Când de pe stânci de decepţii cobor, Judecătorule laş şi zgârcit— Destinul meu zăpăcit; Nu mă lipsi de dreptul la greu, Fără de care eu n-aş fi eu, Fără de care noi n-am fi noi— Marii învinşi, dar şi marii eroi.

6:0 Viaţă de unică folosinţă, Ca o căinţă Anii tăi se duc, Se tot duc Buluc – Câte cinci, câte zece, Până apare, Fierbinte sau rece, Ca un soare Sau o lună plină, Un zero cu o cifră de mână Şi noi zicem Ca şi fericitul mâhnit: „Azi anii mi s-au rotunjit!” Şi-ai mei ani – şase Au fost încercuiţi Sau rotunjiţi De-un zero – Al plinului geniu – Şi fiecare an a devenit un deceniu. Acelaşi zero, Plin de sine, Se-aţine în preajmă, Îmi jură credinţă Şi-mi promite intens De sens să-mi umple Viaţa de unică folosinţă.

RECICLARE A venit Criza - o profesoară Plină de graţie – Şi ne-a învăţat sinonimul drumeţiei – Emigraţie. Tot ea ne-a predat din mers Italiana, idiş, greaca, Spaniola, portugheza, germana, Iar rusa o ştiam pe de rost, Căci multă Rusie Pe la noi Mai este şi-a fost... A venit doamna profesoară Criza – Un Ştietot înfocat – Şi ne-a recalificat Din învățători - măturători, Din doctoriţe - chelneriţe, Din ingineri - menajeri, Din croitorese - mirese... Ce destin poliglot Sub cerul senin! Ce popor reciclat De destin!

6:0 e un scor zdrobitor! În favoarea cui? A mea? A ta? A ei sau a lui?

Scrisoare către Basarabia

DESTINUL CA JUDECĂTOR Nu mă lipsi de dreptul la dor, Când de pe vârfuri de ore cobor În codrii de zile ai anilor mei— Într-o poiană cu îngeri şi zmei; Nu mă lipsi de dreptul la vis, Când judecata deja a decis Închis să fiu în propriul eu Mereu fără tine, singur mereu;

de Dumitriu Elena Mădălina Mă trezesc în fiecare dimineaţă cu acelaşi gust amar, deoarece lipsa fratelui meu îmi usucă sufletul puţin câte puţin. Inima îmi

Nu mă lipsi de dreptul la chin, Judecătorule drag şi meschin,

Anul I, Nr. 6/Iunie 2013

Negru pe Alb plânge, dar am învăţat să nu fac zgomot pentru că oamenii nu mă înţeleg. Este firesc, până la urmă, fratele şi-a urmat cursul vieţii, a plecat la facultate şi de aici cine ştie unde… şi voi rămâne singură. Singurătatea mă macină de acum, deoarece nu îmi pot scoate din minte serile de vară când ne făceam cort sub teiul bunicii, clipele când ne puteam deghiza în doctori, profesori, vrăjitori… dar acum?! Neam deghizat în doi străini care se văd o dată la câteva săptămâni (şi nici atunci), iar drumul rătăcirii dintre noi este din ce în ce mai lung. Totuşi mă gândesc ca el mă iubeşte şi că va fi mereu acolo pentru mine. Şi deodată îmi zboară gândul la voi, fraţii noştri de peste Prut. Oare copilul care a primit de la tatăl său cel mai modern telefon de pe piaţă se gândeşte că cineva, departe, plânge după rudele sale? Că dragostea dintre noi nu constă doar în ceva material, ci în sentimente? Ca iubirea nu se arată prin cadouri, bani, bijuterii? Iubirea răsună departe de orice alt sentiment şi încă se simte legătura care nu ne lasă să ne înstrăinam de voi. Sau şmecherul care vrea să agaţe gagici „fără număr” s-a gândit că străbunicul mamei sale a luptat alături de Vlad Ţepeş ca să ne apere neamul? Deoarece cu toţii, de-a rândul secolelor am încercat să ne unim, însă, la fel ca celelalte dorinţe lumeşti, impulsul de a face ceva este atât de puternic încât se pierde cu timpul. Nu ştiu ce cred alţii, dar eu simt cum o fărâmă din sufletul meu este în altă parte alături de cei care astăzi ar fi trebuit sa fie cu noi; cei care au rămas fără speranţă, de-a lungul anilor, şi pentru care soarele nu mai răsare de după dealul care ne desparte. Nepoţi care îşi plâng bunicii, care mai visează la locul în care se jucau odată, la prispa părintească ce a fost vândută duşmanilor. Celor care ne vor răul, care nu au vrut să rămânem uniţi pentru ca noi, românii, suntem puternici, inventivi, luptători. Şi din suflet vă numesc şi pe voi români pentru că suntem acelaşi neam, pentru că vorbim acelaşi grai sfânt dat de bunul Dumnezeu şi pentru că şi prin inima mea ca

şi prin inima voastră curge acelaşi sânge şi ca suntem fii ai lui Ştefan cel Mare. Dar cine se mai gândeşte la toate astea in ziua de azi? Am ajuns să trăim într-o lume în care totul se rezumă la avere, la faptul că trebuie să ai mai mult decât celălalt şi daca nu ai, îi dai în cap, ucizi doar ca să fii mai sus. O lume a internetului în care nu mai putem comunica, în care am ajuns muţi deoarece cuvintele noastre nu mai pot fi rostite, ele ne curg prin degete, prin taste şi apoi mai departe. Suntem condamnaţi să ajungem aşa, pentru că atunci când a fost de vorbit am tăcut, ne-am supus duşmanilor şi nu am încercat să facem tot posibilul să învingem. Sau poate mă înşel… poate sunt doar un copil de 16 ani care vrea să contrazică tot ce s-a întâmplat până acum, poate că m-am trezit sa îi înfrunt pe toţi şi să spun că trebuie să ne oprim o clipă, sa cugetăm la ce a fost, la ce trăim şi la ce va fi. Să alegem acum, o dată pentru totdeauna cum vrem să trăim. Şi cum vrem să trăim? Sunt sigură că nimeni nu are un răspuns la această întrebare. Oare acea fată care a aruncat pe jos un ambalaj de la cea mai scumpă ciocolata, fiind prea plină de sine să meargă până la un coş de gunoi, ştie cum vrea să trăiască? Sau viaţa ei, la fel ca a multor altora se rezumă la acest aspect? Să merg să o întreb? Probabil îmi va răspunde cu aceeaşi indiferenţă cu care trece pe lângă bătrâna care i-ar putea fi bunică. Dar cel care scuipă cu un talent deosebit seminţe in faţa blocului ştie? Prefer să nu-l întreb şi sa mă gândesc la sufletul meu, la cum vreau să trăiesc eu. Eu îmi vreau fraţii lângă mine, să fim uniţi, să luptăm şi să învingem, să nu ne fie ruşine că suntem români, sa cântăm imnul cu dragoste şi dăruire. Se vede în ochii noştri scris că suntem fraţi. E timpul să schimbăm ceva. Să ne schimbăm pe noi şi apoi pe alţii ca noi. Şi vouă, fraţilor, nu vă fie teamă! Vom fi împreună. Sunt mandră de tine, frate basarabean!

Anul I, Nr. 6/Iunie 2013

Negru pe Alb

străchini, chiupuri, blide, oale pentru ţinut laptele, oale enorme în care se pregătea mâncarea pentru sărbătorile religioase, vase pentru flori, statuete, fluiere, jucării etc.

OLĂRITUL - MEŞTEŞUG ŞI CULTURĂ TRADIŢIONALĂ de Mariana Dobrin Conform UNESCO, „cultura tradiţională şi populară este ansamblul creaţiilor unei comunităţi culturale fondată pe tradiţie, exprimată de un grup sau de un individ şi recunoscută ca răspunzând aşteptărilor comunităţii atât ca expresie a identităţi culturale şi sociale, cât şi ca norme şi valori transmise oral prin imitaţii sau alte maniere. Formele sale cuprind, între altele, limba, literatura, muzica, dansul, jocurile, mitologia, riturile, cutumele, artizanatul, arhitectura şi altele”.

În vechime, olarii erau grupaţi şi formau nuclee de 200-300 de familii. Ei puteau fi întâlniţi în toate satele, în cartierele mărginaşe ale târgurilor şi oraşelor mai importante, reşedinţe domneşti, centrele comerciale. Olarii erau foarte căutaţi în preajma sărbătorilor tradiţionale, când produsele lor erau foarte apreciate, la târguri, de „moşi”, la nunţi ori botezuri. Negoţul cu oale este amintit din timpuri foarte îndepărtate şi s-a păstrat şi astăzi, în unele zone îmbrăcând chiar formă de troc, aşa după cum era odinioară. Mai există încă sate unde olarii fac schimb pe capacităţi, adică, spre exemplu, dau vasul în schimbul conţinutului de porumb ori grâu.

CERAMICA – ARTĂ SAU MEŞTEŞUG STRĂVECHI ? Etimologia cuvântului,,ceramică'' îşi are originea în cuvântul grecesc,, keramos'', care înglobează noţiunea de coacere şi în acelaşi timp caracterul de plasticitate al argilei. Meşteşugul olăritului poartă în sine o întreagă mitologie, căci aparent simpla modelare a lutului este asociată cu însăşi creaţia divină. Vasele de lut sunt ele însele reflectări ale universului uman, cu formele şi culorile sale, transpuse stilizat în lutul moale. Olăritul reprezintă o îndeletnicire pe care noi, românii o moştenim din adâncul timpurilor, de la îndepărtaţii noştri strămoşi din neolitic, dar totodată a fost şi este una dintre cele mai propice modalităţi de materializare a însuşirilor artistice. Prin formă, proporţii, decor şi culoare vasele de orice tip au întrunit, pe lângă rosturile practice şi virtuţi artistice decurgând din ştiinţa, inventivitatea şi imaginaţia meşterului popular, din stăpânirea tehnicilor şi a meşteşugului. Ţăranul din vechime nu se înconjura de lucruri multe, strălucitoare şi moarte. Obiectele lui erau puţine la număr, niciodată pur decorative, impersonale, anorganice. Avea la îndemână lucrul viu al mâinilor lui care rostuiau materia, înnobilândo prin efort şi suferinţă. Meşteşugul olăritului avea în primul rând un rol practic, dar ceramica este folosită şi în scop decorativ, în construcţii sau pentru anumite ritualuri. Locuinţa ţărănească deţinea o varietate de vase de lut - oale, ulcioare, căni,

Meşteşugul prelucrării lutului cere multă pricepere, iar în vechime, olarului i se atribuiau puteri zămislitoare: prin propria suflare şi prin dogoarea focului, el dădea vasului suflet şi grai. Olarul era socotit un om păcătos şi exista credinţa că pe lumea cealaltă va avea mult de muncă, pentru că a ars şi

Anul I, Nr. 6/Iunie 2013

Negru pe Alb chinuit pământul. Olarilor nu prea le pasă de vorbele bătrânilor şi nici de ce spun poveştile. Ei îşi văd de ale lor pe lângă roată şi pe lângă cuptor. Încă din vechime, ei au ales să-şi ardă oalele pentru a le face mai rezistente şi au găsit şi tehnici de perfecţionare a cuptoarelor. De la cele simple, fără vatră, au ajuns la cuptoare cu două camere, în care o placă desparte camera de foc de cea de ardere. Şi la roţii i-au adus îmbunătăţiri. De la roata iniţială, acţionată manual, dar care avea o mişcare lentă, s-a ajuns la cea acţionată de picior, care este mai rapidă. Mai târziu a apărut şi obiceiul smălţuirii vaselor, dar şi tehnica lustruirii pereţilor vaselor cu o piatră de râu, pentru a reduce porozitatea oalelor şi a le da rezistenţă. Meşteşugului străvechi i-au fost aduse şi alte de îmbunătăţiri, iar în timp au apărut şi structuri specializate. Ceramica utilitară şi ceramica artistică sunt doar două dintre variante. Oricum, toate vasele de ceramică se disting prin eleganţa formelor şi prin ornamentaţie. Ceramica tradiţională este modelată la roată şi este arsă apoi în sobe orizontale, prin două tehnici: prin oxigenare sau prin lipsa oxigenării. Olarul are trudă mare pe lângă cuptor, dar fiecare vas este o bijuterie şi merită efortul. În unele zone, încă se mai spune că nu face un păcat cel ce fură oală de la un olar. După moarte, îi va fi ţărâna mai uşoară pentru că şi-a furat din lut. Olăritul este o ocupaţie străveche ce se practică din vremuri îndepărtate, mărturie stând frumoasele vase de ceramică din epoca neolitică, epoca în care pe teritoriul României s-a dezvoltat o civilizaţie remarcabila. Olăritul este o muncă obositoare, necesitând forţă, îndemânare şi cunoştinţe deosebite. Orice greşeală poate avea drept consecinţă distrugerea vasului; de aceea, olăritul este un meşteşug rezervat în exclusivitate bărbaţilor, femeile ajutând eventual doar la decorat. Bărbaţii scot lutul din locuri speciale, îl aduc în gospodărie şi îl frământă cu mâinile, picioarele, sau cu un ciocan mare de lemn, amestecându-l cu apa. Pasta astfel obţinută se curăţă de impurităţi, tăindu-se în felii subţiri şi se lucrează apoi la roată. Roata e formată din două discuri: unul mai mic sus şi unul mai mare în partea de jos, acestea fiind unite printr-un ax vertical. Pe discul de sus se pune bulgărele de pământ, iar discul de jos este mişcat de olar, imprimându-i cu piciorul o mişcare circulară destul de rapidă. Astfel, roata se învârteşte, obţinându-se forme rotunde cu contur regulat.

Formarea vasului necesită o tehnică deosebită şi o viteză de lucru mare, pentru că pasta nu trebuie să se usuce (uneori vasul se realizează chiar în 40-50 de secunde). După modelare, vasele se lasă la uscat câteva zile, la umbră şi apoi se ard în cuptoare speciale, după ce au fost în prealabil ornamentate şi eventual smălţuite (la blide se smălţuieşte numai partea interioară şi marginile). Este deja un lucru cunoscut, că cele mai vechi tehnici de prelucrarea a lutului, s-au menţinut la noi în ţară în judeţul Mureş, localitatea Deda şi două sate învecinate, Pietriş şi Morăreni, unde vasele se făceau din suluri de lut, încolăcite după formele dorite şi apoi modelate se realizează cu mâna. Nu în ultimul rând putem aminti de frumuseţea ornamentelor reprezentate pe vasele de lut, specifice fiecărei zone unde sunt confecţionate. De la minunata ceramică de Cucuteni, tezaur datând de acum 5000 de ani, la frumoasele amfore, chiupuri, oale și ulcioare dacice, și până la tradiționala și deja celebra ceramică de Horezu, poporul român se poate mândri cu străvechiul meșteșug al olăritului în cele mai valoroase forme ale sale. Vestită este şi ceramica roşie, smălţuită, lipsită de motive ornamentale, dar armonioasă prin linia formelor, meşteşug păstrat până azi si transmis de generaţii în familii de olari din Marginea bucovineană. Este unul dintre puţinele locuri unde se păstrează arta olăritului tradiţional de ceramic roşie din ţara noastră. In Dobrogea veche, dar şi în sudul Basarabiei, a fost sesizată lipsa unor centre importante de olărit. Aceasta se datorează faptului că aria mai sus menţionată, era în calea invaziilor, mai târziu Dobrogea, devenind provincie turcească. De remarcat faptul că, populaţia în zona continentală a Dobrogei, era foarte rară. După colonizarea Dobrogei, începând cu anul 1978, au apărut şi aici câteva centre de olărit, dar acestea au fost strict cu scopuri utilitare. Ele nu au o importanta deosebită din punct de vedere al transmiterii tradiţiilor, deoarece au fost deservite de olari de neamuri diferite. Cea mai mare parte a metodei de lucru, utilizate în prelucrarea lutului, din zona Dobrogei de nord, a fost adusă din Muntenia, mai precis din aria Pisc-Pucheni(Jud. Prahova). În judeţul Tulcea, ultimele centre de olărit, până în anii 1980, au fost în următoarele localităţi: Tulcea, Luncaviţa, Iaila, Izvoarele, Alba, Cârjelari şi Dorobanţu.

Anul I, Nr. 6/Iunie 2013

Negru pe Alb Cine vrea să vadă geniul tehnic al românilor să meargă prin sate, prin muzee, de pildă la Muzeul Tehnicii Populare din Dumbrava Sibiului. În acest sens, un proverb de-al nostru spune că meseria este brăţară de aur. Iată că, foarte recent, un meşteşug tradiţional românesc, mai precis olăritul din Horezu, a fost înscris pe lista Patrimoniului Cultural Mondial Imaterial a UNESCO, pe care se mai află şi doina şi jocul Căluşul, dovadă că şi poporul nostru îşi merită locul său sub Soare.

ARTISTUL PLASTIC Gerge Spaiuc

Biografia - date personale: - Născut la 8 aprilie1964 Hlipiceni, Botoşani, România; Membru U.A.P.Alba-Iulia.Membru al asociaţiei culturale T.A.G. Suceava.

ULCIORUL

EXPOZIŢII PERSONALE 2011 Galeriile”Ştefan Luchian „Botoşani Iulius Mall, Suceava 2010 Galeria de Arta a bibliotecii „I.G.Sbiera”, Suceava; Galeriile „Top-Art”, Iaşi 2009 Galeriile „Top-Art”, Iaşi Casa de cultura „Platon Pardău”, Vatra-Dornei 2008 Oakville, Canada 2007 Sediu O.N.U. Bucureşti Galeriile”Eurombank”, Suceava Galeriile”Ştefan Luchian”, Botoşani 2006 Galeriile „Eurombank”, Suceava 2005 Galeriile „Eurombank”, Suceava Galeriile „Stefan Luchian”, Botoşani 2004 Galeriile „Pod Pogor Fiul”, Iaşi 2003 Galeriile „Ştefan Luchian”, Botoşani 1999 B.R.D, Botoşani Galeriile „Ştefan Luchian”, Botoşani 1998 Galeriile „Stefan Luchian”, Botosani 1997 Galeria „Luceafarul”, Botoşani Galeriile „Stefan Luchian”, Botosani Galeria „Bank-Post”, Suceava 1994 Galeriile „Stefan Luchian”, Botosani

de Mariana Dobrin Olăritul este vechiul meşteşug, Este sacră artă, cu puteri divine, Har şi frumuseţe poartă din belşug, Cu aceste daruri către mine vine. Roata de olar e ca o magie Pusă în mişcare de un meşter care S-a împărtăşit din mitologie Şi cu lutul intră în armonizare. Aliat îi este soarele şi focul, Florile câmpiei, apa de izvor, Măna lui vânjoasă, ce cunoaşte jocul, Face să răsară un frumos ulcior. E ca o solie de la vechii daci, Un răvaş cu slove încrustate-n lut, Tălmăcirea slovei tu smerit s-o faci, Cu iubire dusă pân’ la absolut!

EXPOZIŢII DE GRUP Botosani, anuale si bienale ale U.A.P.din 1990, 1991, 1992, 1993, 1995, 1997, 1999, 2002, 2005, 2006, 2007, 2011,2012,2013 Bucuresti, Galeriile de Arta „Avant-Post”:1993, 1994 Galeriile de Arta „Dragomir”:1996, 1997 Roma, Galeriile „Degli Artisti”:1999, 2000, 2001 Oakville(Canada): 2008 Botosani,Hliboca,Cernauti 2008 In cadrul proiectului european”de buna vecinatate” Romania-Ucraina. Vatra-Dornei: 2009, 2010 cu asociatia culturala T.A.G. Suceava:2009,2010,2011,2012,2013.

Anul I, Nr. 6/Iunie 2013

Negru pe Alb EXPOZIŢII NAŢIONALE Alba Iulia:2012 salonul naţional Bucureşti:2012 Palatul Şutu Casa de licitaţii MONAVISSA Bacău-Chişinău:2012 Saloanele Moldovei Piatra-Neamţ:2012 Bienala Lascăr Vorel Piteşti:1995,1997 Reşita:2004 Suceava:2007 BIBLIOGRAFIE:-”Dicţionarul ilustrat al artelor frumoase din Moldova” 2011 Valentin Ciuca-”Un secol de arte frumoase în Moldova” 2009 Valentin Ciucă -”Vernisaje Selective” 2010 Valentin Ciucă”Instituţii şi personalităţi de prestigiu pe care le iubesc” 2005 Aurel Dorcu -”Exerciţii de fidelitate”2007 Valentin Ciuca Au mai scris despre autor:Gelu Dorian, Vasilian Doboş, Tiberiu Coşovan, Mihai Vicol, Valerian Topa, Horaţiu Ioan Lascu, Aristotel Bunescu. etc.

Cormorani, Balcic

TABERE DE PICTURA: Agafton, Ipoteşti, Şendriceni, Câmpulung, Crivaia, Vatra-Dornei, Stupca, Balcic, Putna etc. LUCRĂRI ÎN COLECŢII DIN: România, Italia, U.S.A., Ucraina, Germania, Anglia, Canada, Grecia, Belgia etc

Peisaj in Finochio

Iarna în Botoşani

Zi de toamnă

Anul I, Nr. 6/Iunie 2013

Negru pe Alb Elena Malec – Interviu de Lăcrămioara Teodorescu De unde pasiunea pentru pictură ? Elena Malec s-a născut la București în 1954. A absolvit Facultatea de limbi moderne la Universitatea București în 1979. A tradus din poezia lui George Bacovia în limba catalană și a publicat la Barcelona, Spania în Cuaderns crema în 1984. A scris și publicat critică literară în România, versuri și proză in Statele Unite și în reviste internaționale online. Din 1992 trăiește cu soțul ei în California, unde pictează și scrie, două pasiuni de o viață. Este membră a unei asociații de pictori din California și expune în galeria acestei asociații, dar și în alte galerii din California.

Balconul

A fost cineva în familie cu aptitudini în această direcţie ? Desenez din copilărie. La școală am fost remarcată de profesorii de desen încă din clasa a V-a, m-au chemat la cancelarie să îmi propună să spun părinților, că ei îmi recomandă școala de artă. Eu nu am spus nimănui cum nu voiam să merg la o școală ce te specializa într-un domeniu. Voiam să studiez și desenez doar ca pasiune, nu și ca meserie. Am mai schițat de-a lungul anilor dar muncă propriu-zis artistică fac doar din 2008, zi de zi.

Piaţa Venezia

Credeţi că arta în general şi pictura în special s-a îmbunătăţit în ultimul timp ? Bunica mea a avut un mare talent la pictură. Este apreciată pictura în Romania ? Este răsplătit pictorul pentru munca sa ? Aș zice că arta a adăugat noi tehnici și noi, chiar inedite subiecte, dar o mișcare majoră de tip curent artistic sau maeștri nu se poate constata. În multe țări se practică hiperrealismul sau fotorealismul în artă. Personal nu îl consider decât o tehnică, nu și o artă.

Flori

În ce direcţie se va îndrepta pictura în următorii ani ?

Anul I, Nr. 6/Iunie 2013

Negru pe Alb De 20 de ani trăiesc în afara României. E greu de spus. Apar cât mai multe legături cu arta digitală, cea care se face cu tabletă, dar și manipulările digitale cu editori. Totuși arta tip pictură pe pânză, hârtie are multe multe decenii încă înainte. Care este diferenţa dintre un profesionist şi un amator ? Azi în lume profesionist este cel care trăiește din arta ce o face și vinde, expune, etc. Amatorii au fost considerați mult timp cei fără studii. Nu e așa. Sunt exemple în artă de maeștri fără studii. Gauguin, de pildă. Deci, aș zice nu amator, ci entuziast. Eu sunt de fapt o entuziastă, pictez zilnic, am luat premii la concursuri, expun, dar nu o fac pentru a-mi câștiga existența, iar amatoare nu mai pot fi numită câtă vreme am o oarecare maturitate în execuția artistică. Ce transmiteţi iubitorilor de artă ? Internetul este galeria de artă cea mai bogată la ora actuală. Propun celor care iubesc arta să frecventeze grupuri sau site-uri, forum-uri de artă, galerii, grupuri de pe facebook de arte diferite pentru a fi la curent cu tendințele actuale ale artei în lume. Mulți artiști care nu expun în afara țării lor pot fi descoperiți pe internet.

Anul I, Nr. 6/Iunie 2013

Negru pe Alb Fenomenul Dali de Boris Marian Mehr Frumosul şi urâtul sunt relative în artă. Astfel se explică şi evoluţia continuă, reformele şi revoluţiile artistice. Fantezia artistului nu poate fi dirijată, controlată. Desigur, cineva, ceva determină supraviețuirea noilor forme de expresie artistică. În secolul XX s-au născut cele mai numeroase curente ale artei plastice – nabiştii, foviştii (Matisse, Marquet, Vlaminck, Derain, Rouault, Dufy, Van Dongen, ş.a.), cubiştii (Picasso, Braque, Juan Gris, Leger, Marcoussis, Dalauny, Jacques Villon, Kupka, Malevici, Mondrian, ş.a.), futuriştii, expresioniştii (Munch, Ensor, Yeats, Soutine, Kokoschka, Chagall, ş.a.), experimentaliştii (Kandinsky, Klee, ş.a.), naivii (Henri Rousseau, Utrillo, ş.a.), suprarealiştii (De Chirico, Marcel Duchamp, Max Ernst, Salvador Dali, Tanguy, Miro, ş.a.), inovatorii (Giacometti, Brâncuşi, Henry Moore, Hajdu, Calder, mulţi alţii). Arta modernă din secolul XX s-a născut din „scandalurile” provocate în a doua jumătate a secolului XIX de impresionişti, postimpresionişti, naivii, etc. Împrumuturile aduse din tradiţiile africane, amerindiene, ale antichităţii orientale, descoperite în sec. XIX şiau spus cuvântul, ca şi reluarea prin prisma modernă a operelor renascentiste (Michelangelo, Rafael, Da Vinci, ş.a.). În sec. XX a urmat scandalul suprarealiştilor şi extremiştilor dadaişti. Artiştii se asociau, se renegau, preamăreau magia neagră, urâţenia ca izvor al purificării, eliberării de convenții burgheze, adeseori de pe poziţii politice, inclusiv comuniste. În acest context a apărut genialul Dali (el s-a autointitulat geniu în cunoscutul JURNAL), alături de marile nume – Picasso, Chagall, Brâncuşi. Încadrat la suprarealişti, Dali s-a detaşat prin vigoarea inspirației. Suprarealismul a dominat secolul XX în asemenea măsură încât orice inovaţie, mai cu seamă când nu era acceptată, era numită de ignoranţi „suprarealism”. Dar au fost şi artiştii autentici ai acestui curent – americanii Arshile Gorky, Joseph Cornell, englezul Sutherland, artista cehă Maria Cerminova-Toyen, austriacul Hundertwasser, românul Jacques Herold, francezul Magritte, mulţi alţii până în zilele noastre. Dali a fost numit şi „marele paranoic” pentru că el însuşi se declara un nebun genial, pictura lui şoca, era mereu în centrul atenţiei lumii artistice. Există oarecari asemănări dintre comportamentul său şi cel al filosofului

Anul I, Nr. 6/Iunie 2013

Negru pe Alb Nietzsche, care a trăit mai devreme. S-a născut la 11 mai 1904, la nouă luni după moartea unui frate botezat Salvador, în amintirea căruia i s-a dat acest nume, pe lângă cel de Felipe Jacinto. Catalan de origine, răsfăţat de familie, în război permanent cu tatăl său, Dali începe să studieze de la 16 ani artele plastice la Figueras, unde declară că va fi un geniu şi lumea îl va admira. Poate că mulţi adolescenţi asta visează, lui Dali speranţele i s-au împlinit. Admira pe impresionişti, nu avea idei preconcepute despre artă, dar maeştrii aleşi de el erau Manet, Degas, Renoir. Se apropie apoi şi de cubiştii şi futuriştii francezi, iar politic era un admirator al lui Troţki. Sub aspect fizic dorea să semene cu Rafael, avea păr lung şi se îmbrăca îngrijit, chiar excentric. Determinante în cariera sa au fost întâlnirile cu poetul Frederico Garcia Lorca, artistul de larg orizont, Luis Bunuel, poetul francez, teoreticianul Andre Breton. Studiază gravura la Madrid în anii 1924-1925. Se interesează de scriitorul HG Wells, de Einstein, Valery, Max Jacob, Louis Aragon. Absorbea tot ce era nou şi se inspira din oricare experienţă inedită. Un timp frecventează grupul „Ultra”, artişti spanioli inovatori, boemi, vizitatori nocturni ai cabaretelor. Se apropie şi de cubism, dar pentru scurtă vreme. O mare prietenie l-a marcat - cu poetul Lorca, căruia i-a păstrat o vie admiraţie. Avea un cult pentru „Maldoror” al lui Lautreamont, misterios autor, dispărut în condiţii necunoscute, cu o operă ce aminteşte de psihopatia studiată ulterior de Freud. La Paris îl cunoaşte pe Picasso, spaniol ca şi Dali. Pictează febril, titlurile sunt cu totul inedite, de pildă „ Sfântul Sebastian, patronul obiectivităţii”, este preocupat de fenomenul destrucţiei materiei, pictura sa are şi ceva mistic în avalanşa de obiecte disparate, puse alături la întâmplare. Se implică în cinematografie, datorită prieteniei cu Bunuel. Dali introduce noţiuni noi - „confuzia subită a realului”, „privirea paranoică”, combate automatismul proclamat de Breton, halucinaţiile lui Bataille, dar chiar Breton îl numeşte „noul Rimbaud” în artele plastice, prin viziunile sale înrudite cu poezia înaintaşului. Muza inspiratoare devine soţia sa, Gala Eluard, sora poetului Paul Eluard. Miro, ca artist îl susține. Devine o celebritate la Paris, tabloul „Câinele andaluz” este mult lăudat. Se vorbeşte despre „erotismul polimorf” al lui Dali, portretele sale încântă (de ex. cel al lui Paul Eluard), mai târziu face portretul lui Freud, se împacă şi cu Andre Breton. Pictează „Măgarul putrezit”, criticii marxişti îl numesc

decadent, Dali se îndepărtează de comunişti, mai târziu va susţine chiar dictatura lui Franco. Halucinant este tabloul „ Wilhelm Tell”, apoi „ Persistenţa memoriei”, cu acele ceas pus ca o rugă pe o creangă. Psihiatrul Jacques Lacan este inspirat de lucrările lui Dali. „Girafa în flăcări” este altă lucrare celebră. Unii îl acuză de pornografie. Dali merge înainte, lovind mereu în zidul inerţiei estetice. „Mitul lui Narcis” naşte dispute aprinse. Arhitecţii îi cer sfatul, scriitorii îl elogiază. Oferă teme pentru decoruri cinematografice, pentru modă, faima sa străbate Atlanticul, în SUA. O perioadă se numeşte – trecerea de la psihologie la morfologie, alta – revenirea la „clasicism”, de fapt parodiază clasicismul. Dali ştie să picteze corpul femeii ca nimeni altul, însăşi Gala apare ca nud în „Leda”, apoi, mai decent în „Madona superstar”, se preocupă de mitul christic, caută să reconcilieze ştiința şi religia. A scris poeme, memorii, scrisori către personalități, prieteni. Lorca, poetul martir al războiului civil din Spania i-a închinat o Odă. „ Jurnalul unui geniu „ se poate savura de orice iubitor de umor şi graţie a gândirii fulgurante a lui Dali. A pictat enorm, lucrările sale sunt răspândite în patru continente. A fost şi rămâne un fenomen de vigoare extraordinară şi curaj intelectual, desigur un geniu, nu se autoînşela. A murit la 23 ianuarie 1989, în oraşul natal, Figueras.

Anul I, Nr. 6/Iunie 2013

Negru pe Alb

Anul I, Nr. 6/Iunie 2013

Negru pe Alb

Noaptea briza-i răcoroasă, Las fereastra larg deschisă, Stelele să intre-n casă Cu-n miros de lemn de tisă Cum să dorm lâng-o femeie Care arde ca nisipul? Între coapse irizată o camee Parcă-mi luminează chipul. Orele prea scurte zboară, Somnul vine aproape-n zori, Tu, iubito, prima oară Mă ridici cu capu-n nori. Şi rămân aşa o vreme Cât vacanţa mea la mare Nu se scrie în poeme Şi nevasta habar n-are.

SURÂSUL

de Aga Lucia Selenity Surâsul tău, fetiţă mică, Dezgheaţă sufletul din mine. Surâsul tău, copilă dragă, Tresaltă sângele din vine. Cu puritatea ta trec munţii Şi vizitez codrul şi marea, Tu nici nu ştii cât eşti iubită, Eşti ca şi pâinea, ca şi sarea.

IZVORUL de Geo Găletaru

Surâsul tău adapă mintea Şi clipa cea de ieri uitată, Surâsul tău azi mă veghează Din mica poză înrămată.

De sub muşchiul verde, crud, Ai ieşit în lume, Numai şoapta ţi-o aud, Fără grai şi nume. Umbra nopţii te-a iscat? Sau o boare lină? Ce ursită ţi-a-nsemnat Drumul cu lumină? Duhul undei ţi-l petreci Până-n văi albastre, Luminând tărâmuri reci, Pe sub timp şi astre. Şi renaşti mai plin, mai pur, Dincolo-n câmpie, Înfrăţindu-te-n azur, Vis de apă vie...

Zâmbeşte-mi cum tu ştii mai bine Şi dăruie iluzii fine. Azi vin la tine!

VACANŢĂ MARE

Povestea unui greieraş

de Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu)

- Fabulă -

Valuri vin şi valuri pleacă, Marea-n zbuciumul diurn Lasă cerul ca să treacă, Soarele rămâne-n turn. Lumea-i pe nisip la plaje Bronzul prinde trupul gol, Salvamarii stau de straje Berea-i rece şi mai ieftină la mol. Seara-i plină la terasă Muzici de tot felul cântă, Căţeluşul ei de rasă Stă sub masă şi ascultă.

de Aurora Luchian Nu-i nici tânăr, dar nici unchi, Cu petece în genunchi,

Anul I, Nr. 6/Iunie 2013

Negru pe Alb La coate uzat, cârpit, Bombăne oftând, mâhnit: „Am cântat la cel sărac, N-a avut ce-mi pune-n sac! Am cântat la cei avuţi, Cu alese vile, curţi, Ca la împăraţi vestiţi, Vă spun, nu vă uluiţi, Nu mi-au dat nicio neghină Şi m-au scos şi prin grădină, Furişat ca hoţomanu'. -Să vii să ne cânţi la anu', Du-te, lasă-ne în pace! Vorbe cu „vârfuri de ace”... Am pierdut zile şi nopţi, Să-i înveselesc pe toţi. Mi-am neglijat pui-mărunţi, Iar acum umblă desculţi. Am ajuns ca un cârpaci! Nu-s maestru, da-s dibaci, Mi-am cusut opt peticele, Tot uzate, vezi prin ele!” Tot trebăluind pe-o floare, O albină călătoare, Auzise ce a spus Şi-o înduioşă nespus! A zburat la stup, în grabă, Şi s-a-ntors cu o desagă, Cu haine cam demodate. -Ia-le şi-mbracă-te, frate! Greierul a amuţit, Respectuos i-a mulţumit, Şi de-atunci în nopţi senine, Cântă doar printre stupine! Ca o morală: Ai haine şi nu le-mbraci? Te rog, dă-le la săraci, Vei vedea că într-o zi, Domnul te va răsplăti! Eşti bogat şi nu le dai? N-o s-ajungi cu ele-n Rai!

VISUL UNUI CREION

Întrebând pe-un tandru ton: „-Ce-ai păţit, drag creionaş, De plângi cu lacrimi amare? Vom desena mintenaş O casă nouă şi mare... Te-ai temut că te-am lăsat Singur în întunecime Şi-n seamă nu te-am băgat? Haide, spune-mi, ce-i cu tine?” „- Sunt timid şi mititel, Iar vârful mi s-a tocit, Stau de mult timp singurel, Nimeni nu m-a folosit. Vreau să-mi împlinesc un vis: Lumea să mă preţuiască, Amintindu-şi al meu scris, Uneori să îmi şoptească: -Creion, eşti simplu şi decent, Cu tine scrisu-am învăţat, Azi sunt profesor eminent, Iar tu – amicul neuitat!”

IMNUL PRIMĂVERII

de Daniela Ghigeanu Peste colnic adie iar zefirul Şi îşi desface cupa trandafirul, Roiesc albine vesele-n dumbravă, Se-arată primăvara cea suavă… Un cor zglobiu de îngeraşi se-adună Să cânte o poveste despre lună, Cu aripioare argintii, pudrate, Se-aşază pe zambile parfumate.

de Curleciuc Bombonica Am auzit dintr-un sertar Scâncetul unui creion, L-am scos iute din penar,

Trei fluturaşi aplaudă voioşi, Bursucii cască somnoroşi, Doar veveriţa sare speriată, Pierzându-şi nuca preferată.

Anul I, Nr. 6/Iunie 2013

Negru pe Alb ÎNTÂLNIRE CU CIUFULICI

Păstrat în inimă pe veci, E bulgăre de tainic, aur, Şi foc nestins în zile reci.

SĂ NUMĂRĂM PÂNĂ LA ZECE de Luminiţa Săceleanu Nicuşor vino niţel Jos aici e un căţel Hai să mă ajuţi un pic Ţine-l ei aşa de mic! -E micuţ, tremură tot Şi e murdar pe la bot, Unde o fi mama lui E căţelul nimănui? Stai să-l învelesc puţin Şi la piept acum să îl ţin, Inimioara-i bate tare Tată, cum să-i spunem oare? -Ai să-i găseşti tu nume Că e singurel pe lume Hai să-l luăm cu noi acasă Şi să-i pregătim o masă.

PRIETENIA

de Any Drăgoianu Prietenia-i ca o floare Şi poate rezista în timp, De are apă şi mult soare Trăieşte-n orice anotimp. Prietenia-i o poveste Miracol fără de sfârşit, E rază blândă, sus, pe creste, Lumină-n visul nesfârşit. Prietenia-i un tezaur,

de Maria Niculescu UNU-i Soarele pe cer Care ne răsfaţă, Blânde raze, giuvaer, Ţine, el, în braţă. DOI Luceferi frăţiori Se pierdut-au, parcă, Unul seara, altu-n zori, Prin Imens se-ncearcă. TREI e treiul cel mai sfânt Ce cunoaşte Firea E Treimea din Cuvânt, Scumpă-i e menirea. PATRU semne sunt, de vremi, Semne cardinale, De le-nveţi n-ai să te temi Că ai să pierzi vre-o cale. CINCI sunt degete cuminţi Ce-avem fiecare Dintre oameni, dintre Sfinţi Ce-avem la picioare. ŞASE cifre stau la rând Zarul să-nconjoare, Ne supune, vrând-nevrând, Mintea la-ncercare. ŞAPTE zile stând la post Somnul îşi amână Să nu piardă rând şi rost În vre-o săptămână. OPT sunt fete gemene Ce îşi ţin isonul La margini de cumpene Formând octogonul. NOUĂ –s înspre Empireu Ceruri depărtate Unde stă El, Dumnezeu, Cel ce ştie toate. ZECE-i zecele-nţelept, Decalogul care, Reguli are în concept Pentru fiecare.

Anul I, Nr. 6/Iunie 2013

Negru pe Alb Bubico al meu la o emisiune şi de atunci nu mai latră. Guiţă! Domnul Goe e ticsit de droguri şi mamiţa vorbeşte la telefon, la linia fierbinte. Conul Leonida şi soaţa şi-au depus pensia la pubelă, de unde şi mănâncă, Tipătescu este Naşul mafiei judeţene, Dandanache face tocşouri de seară, jupân Dumitrache zis „Titircă Inimă-rea” e primar şi milostiveşte cu parcuri moca toate rubedeniile. Se face Capitală până la matale la Ploieşti, numa' borduri şi mijlocul rămâne aşa cu gropi, cu mahalale fără apă şi canal, fără buleftrică. Caţavencu combate la gazetă contra marilor corupţi, el fiind curat, deoarece până şi banii lui au fost spălaţi. Ghiţă Pristanda e finanţist acu', din negoţul cu maşini furate, alte fapte necurate ca şi şpăgi nenumărate. Până şi frizerul Nae Girimea se minunează câtă prostime s-a umplut de mătreaţă şi câţi politicieni de valută. O soţietate fără prinţipuri, morală şi cinste, care va sa zică. Mădălin Voicu vorbeşte romanes, la televizor, cu fraţii şi surorile lui, la care s-a dat dezlegare să belească Europa. Fericiţi că au un de-al lor care îi înţelege, fiind apropiat de ei ca nărav şi poftă de viaţă. În ţară, băieţii deştepţi la matrapazlâcuri au strâns averi din care să se îndestuleze toate loazele lor, până la două mii paş'opt. Se fac mafioţi unii pe ăilalţi şi mă jur pe cursul valutar că au dreptate toţi. Dacă nici ei nu s-or şti între ei?... Altminteri e „criză teribilă, monşer”. Dacă ai cunoaşte Parlamentul de acum i-ai dedica „Năpasta”, promisiunilor guvernului schiţa „1 aprilie”, Justiţiei „Lanţul slăbiciunilor”, vieţii noastre politice - „D-ale carnavalului”, scrisoarea către FMI şi Consiliul Europei este „Scrisoarea pierdută”, iar viitorul nostru poate fi asemuit cu „O noapte furtunoasă”. Bravos naţiune! Egzistă nişte unii care zice că suntem „Ţara lui Caragiale”. Ei, aş! Moravurile de pe vremea matale erau parfum. Şi atunci, eu cu cine votez? Aceasta-i întrebarea! Cică dă-i, Doamne, românului mintea de pe urmă şi pe urmă el votează la fel. Într-un singur loc ai avut dreptate, nene Iancule. Atunci când ai zis că românul s-a învăţat să aibă din toate câte nimic. În fruntea soţietăţii s-au aburcat mitocanii şi nu le poţi bate obrazul, întrucât (tot matale neai învăţat) mitocanul se naşte jignit. Încolo, frică ne e că ne-am născut în România şi că o să murim în Becalia! Dar să fim optimişti, că dacă nu murim o să fie şi mai rău!

SCRISOARE DESCHISĂ CĂTRE CARAGIALE DAN MIHAESCU (născut la data de 5 iunie 1933; decedat la data de 24 ianuarie 2013), celebrul autor al schetch-urilor „periculoase” de pe vremea Teatrului Tănase, a lăsat o scrisoare de adio, înainte de a pleca dintre noi, anul acesta. Stimate nene Iancule, Ambetat de tristeţe şi turmentat de scumpiri bezmetice, îţi compun această misivă tristă şi de adio, că ce mă enervează când vine vorba despre opera matale, este gogoriţa că satira îşi păstrează actualitatea, că personajele seamănă leit cu cele din zilele noastre, poltroni,tembeli, pungaşi, mahalagii, hahalere, bagabonţi etc. Să avem rezon, coane Iancule, tălică ai scris pentru copii, scenarii de desene animate. Eşti mărunt, neicuşorule! Ia hai, să te cocoşez cu niscaiva exemple. Matale ştii cât ar costa acum o masă la „Iunion”? Şi câtă verzitură îi lipeşti pe frunte manelistului minune, care ţine acuma locul lui I.D. Ionesco? Şi să te văd eu dacă ai corajul să vii pe jos de la „Iunion” acasă, noaptea. Că te dezbracă lotrii cu ranga. Heavy metal! Dacă ai vedea cine-i acuşica în fruntea bucatelor, te-ai închide la „Gambrinus” şi nu teai trezi din beţie decât să te închini. Suntem o ţară penală, meştere! De la parlament la govern, toate mangafalele cu foncţii sunt în libertate condiţionată. Nu ştii cum şi cât se fură. Răcnesc gazetele de vuiesc Carpaţii! Şi toate oalele sparte le plăteşte poporul acesta de coate-goale, care nu mai visează castele în Spania. Visează căpşuni. S-au înmulţit nesimţiţii şi proştii şi vorba matale: „Cu prostia te poţi lupta, dar ea întotdeauna învinge!” Zicea Nae Ipingescu: „Să nu mai mănânce nimeni din sudoarea, bunioară, unuia ca mine sau ca dumneata şi să şază numai poporul la masă, că el e stăpân”. Mai mult de jumătate din popor e în mare mizerie şi tot atâta ar vrea să-şi lase ţara. O să zici că le crapă obrazul aleşilor? Ei, aş! Unde este Rică Venturiano cu al lui „Angel radios”? E timpul cocotelor. Ziţa, Veta, Joiţica, Didina sau Miţa Baston au fost sfintele-sfintelor. Paraşutele au acuşica golaveraj la televizor. Să vezi chestii deochiate, nene Iancule! S-a uitat şi

Anul I, Nr. 6/Iunie 2013

Negru pe Alb (Strada Universităţii Casa mare, cu grilaj). Casa asta din păcate C-un proprietar bigot, N-avea electricitate. Dar încolo avea tot; Scări, balcoane, coridoare Şi, ca-n orice case mari Cu apartamente multe, Fel de fel de locatari. Într-un rând, venind acasă Noaptea de la cinema La parter, pe întuneric Aud paşi în urma mea. Şi-o uşoară siluetă Îmi vorbi abia şoptit: „-Dacă nu sunt indiscretă, Domnule, n-ai un chibrit?” O fi tânără? Frumoasă? Doamnă măritată, sau.? Fără multe marafeturi Scot chibritul şi i-l dau. Urc apoi o scară-n fugă. Dar când trec prin coridor, Drept în faţa mea o uşă Se deschide-ncetişor, Şi prin crăpătura uşii Scoate capul blond, zburlit, O duduie somnoroasă: „-Domnule, n-ai un chibrit?” P-asta o cunosc eu bine, E drăguţă ca un paj. O servesc cum se cuvine. Şi mai urc înc-un etaj.. Când în razele de lună Zugrăvite pe perdea Ce să vezi? O doamnă brună, În pantofi şi-n pijama Este Ea! Chiar ea! Femeia După care mă topesc De vreo zece zile-ncoace Şi nimica nu-ndrăznesc! „-Soţul meu e dus de-acasă, Zice ea abia şoptit Şi-am rămas pe întuneric,Nu cumva ai un chibrit?” Un chibrit? Ce fericire! I-aşi fi oferit acum O cutie-ntreagă, dacă Nu făceam risipă-n drum. Alta scară, cea din urmă Pe culoar aud un zvon. Ce-i? Un drac de cameristă, numai în combinezon. Mă opreşte cu sfială: „-De nu sunteţi prea grăbit, Mă iertaţi de îndrăzneală, V-aşi ruga. -Ce? -Un chibrit.” Trebuie să-i dau, căci altfel Asta-mi scoate vreun ponos.

POEZII UMORISTICE ŞI PARODII O NOAPTE CU TINE

de Eugen Lovinescu

Sunt încă în pat, şi nu-mi pot lua gândul de la tine, de la noaptea trecută... mi-aş dori atât de mult să te strivesc la pieptul meu ! În noaptea caldă, ai venit la mine pe neaşteptate... şi ceea ce s-a întâmplat a lăsat în mine senzaţii de neuitat. Ai apărut de nicăieri şi, fără să-ţi fie teamă sau ruşine, te-am surprins atingând trupul meu gol... mi-ai simţit indiferenţa şi m-ai muşcat fără milă, înnebunindu-mă... Ne-am zvârcolit toată noaptea într-un joc nebunesc ! În zori am adormit în sfârşit, obosit... Astăzi, când m-am trezit, te-am căutat îndelung, dar nu te-am mai găsit... Cearşafurile căzute de pe pat sunt singurele martore ale nopţii trecute. Pe corp am încă urmele muşcăturilor tale, mă ard şi nu mă lasă să te uit... În noaptea asta mă voi preface că dorm şi te voi aştepta să apari din nou... Ţânţar nenorocit !!!

BALADA CHIBRITULUI

de George Topârceanu Locuiam într-o mansardă La al patrulea etaj

Anul I, Nr. 6/Iunie 2013

Negru pe Alb Scotocesc prin buzunare, De necaz le-ntorc pe dos. „N-am decât o gămălie, Ce să-ţi fac? Îmi pare rău. Nu ştiu dacă s-o aprinde. S-a aprins? Norocul tău!” Când în fine-ajung odată În odaia mea, - tablou! O amică (are cheia) M-aştepta ca pe-un erou. „-De trei ceasuri stau în beznă, Zice, eşti nesuferit! Sunt grozav de enervată, Scoate fuga un chibrit!” Iar chibrit? Simţii că-mi sare Ţandăra, curat pârjol! Ce-s eu? Fabrică de fosfor? Sunt Regie? Monopol? Aţi înnebunit pesemne, Tot chibrit, chibrit, chibrit! Dracu să vă ia pe toate, Nu mai am, le-am isprăvit!

DIALOG LA NIVEL ÎNALT (sonet) de Mircea Coroş - O prună numai, Doamne, am mâncat ! Mi s-a părut că parcă pârgui-se Și..., nu știu cum se face, pare-mi-se, Sunt amețit ! - ADAM, se spune beat! - Pe EVA o pârăsc, doar ea zărise Această poamă-n pomul unicat ! - Știu, cât de beată-i mâna mi-a mușcat Când Raiu-ntreg de poame-l frunzărise ! - Și Șarpele era acolo ! - Știiiiu!!, Acum cu Eva-n tufe se hlizește ! - Ne-a dat să bem o apă ce-ncălzește... - Așa-i ADAME, ați băut RACHIU; Și-am să v-alung din Rai așa socot ! - Prea bine Doamne, poți cu prun cu tot ?

SONETUL TRUDEI de Mihai Batog Bujeniţă

EPIGRAME

Mă chinui, fraţilor, de-o lună, Să încropesc un biet sonnet Aşa, ca să mă cred poet, Să fiu cu Dante-n spiţă bună Un vers aş vrea ca un banchet, Mai savuros ca o căpşună, Subtil şi suplu ca o jună Şi dulce chiar ca un şerbet. Nu spun că aş avea talent Sau că mă-ndeamnă vreo trufie Nimic nu spun, spre cinstea mea. La stihuri pingălesc atent Mă strădui doar ca să se ştie Că nu sunt chiar o giurumea!

Petru Racolţa Păcăleala de la urne La urne-i ca la pescuit, Iar când votezi eşti fericit, Dar din,,capturile” promise, Noi ne alegem doar cu... vise Păcăleală la-mpărţeală Statul e precum o vacă, Ce cu biruri se hrăneşte, Dar din ugerul ce creşte, Noi primim o ţâţă seacă.

BALADA TRENULUI BĂTRÂN de Gheorghe Niculescu

Păcăleala de la muncă „Graba strică treaba” - Nu-i proverb degeaba De-aceea, în slavă, Muncim cu zăbavă.

Pe drumul cel de şine ce duce la Vaslui, Venea un tren, agale, din târgul Iaşiului. Şi trenul venea singur, pe drumul plin de soare, Scrâşnind din roţi, fiindcă nu prea avea unsoare. Venea trăgând vagoane şi fluierând arar A pagubă, că iarăşi nu se-ncadra-n orar. Vagoanele sunt goale şi zdrăngăne pe şină Că orişice român şi-a cumpărat maşină. Doar naşul prin vagoane tot umblă ca năuc Sperând ca, pân-la urmă, să-i cadă vreun ciubuc. Ajunse trenu-n gară şi salută — fiu, fiu! — Pe-un nene cu paletă, cravată şi chipiu. Fluieră impiegatul, salută cu respect Şi-i dă din nou plecarea trenului cel infect. Plecă trenul la vale, bătrân şi demodat, Oftând că-i nerentabil şi neprivatizat.

Elena Malec Femeia, eterna poveste Istoria a lăsat condeie Zeificând-o pe femeie; Doar epigrama deviază Pe soacră când... o-ncondeiază. Celor de-acasă Aflat-acum în Lumea Nouă,

Anul I, Nr. 6/Iunie 2013

Negru pe Alb Vă spun că n-am văzut pe stradă, Pisici căzând din cer, când plouă, Nici câinii... cu covrigi în coadă.

Plăţi restante I-am dat unei dudui versate Avansul, pentru-o noapte rară Azi, o plătesc din nou, în rate, Cu pensia... alimentară!

Din vremuri fanariote Cu onoarea cam știrbită, Dup-o noapte cu un bei, O prințesă fandosită, Dădu vina pe... Știrbei.

Andrei Radu

Aga Lucia Selenity VIZITATORILOR TURNULUI LONDREI În Turnul Londrei căutaţi, Comori de regi şi de-mpăraţi, Dar aţi văzut doar o stafie, Ce-şi plimbă capu-n farfurie…

Mereu…ude Dacă stau mereu în ploaie, D-aia sunt UdeMeReu, Partiduțe ce se-ndoaie Spre putere tot mereu!

PERDANTULUI, ÎN DRAGOSTE Pe peronul din Buzău, Te-aştepta o dulce fată; N-a fost să vă-ntâlniţi, zău: S-a furat calea ferată!…

Ateistă Atei au fost, atei „sunt încă Și-or fi în neamul românesc”, Iar rațiunea e o stâncă Unde bigoții se opresc.

LUI BLAGA Blaga, ne chemai la sapă Pân’ să dăm „de stele-n apă”; Dar la crâşmă, aferim Am dat, în apă, de vin!...

Bancare Nemernici, lacomi și scârboși, Bancherii lumii complotează Să fim doar sclavii lor zeloși Că altceva nu mai contează!

LUI CERVANTES Mă întrebi de Dulcineea, Da, ţi-am întâlnit femeia; Ce sărut?!... Grăbea la piaţă Să dea găina… pe-o raţă!...

Burduşel Gheorghe

PROZĂ UMORISTICĂ British Columbia la Bucureşti de Sorina Zota De două săptămâni, prietenii noştri din Canada au venit la noi. Sunt tare bucuroasă. Len, masiv, arhetipul „blândul Ben ursul zâmbitor”, gata oricând să suspine la o ediţie în engleză a lui Eminescu. Marion, mignonă, te face să te întrebi tot timpul dacă nu se rătăceşte în pat când doarme. Amândoi peste cincizeci de ani şi foarte vorbăreţi. M-am instalat pe post de ghid prin tot Bucureştiul. Am sporovăit pentru ei o oră în faţa şi înăuntrul bisericii Creţulescu şi am intrat prin toate catedralele mai mult sau mai puţin catolice. I-am plimbat pe jos mai bine de patru ceasuri prin Romană, dar ei tot sunt ca nişte bureţi

Ereditară Şi-au înzestrat progenitura C-o sete de cultură, iată: El, de la mamă-a luat cultura Fireşte setea, de la tată. Coabitare Caloriferul meu e tare Iarna-mpreună o vom trece Eu cu temperatură mare Iar el „nemuritor şi rece”.

Anul I, Nr. 6/Iunie 2013

Negru pe Alb spongioşi, gata să absoarbă tot ce văd, aud şi simt. Asta e de bine, că uite aşa mai află străinul câte ceva despre Bucureşti. Despre România. Mai greu mi-a fost s-o smulg pe ea de lângă un cerşetor pe care îl tot fotografia mai ceva ca un regizor, din toate colţurile şi din toate unghiurile. O întreb în cele din urmă dacă ei nu au aşa ceva acolo. Îmi spune că da, dar nu ca ăsta. O las să se bucure de parcă ar fi descoperit Indiile şi mă răsucesc spre Len. Îl întreb dacă îi e foame. Bucuros dă din cap că „da”. Propun o pizza. Ajungem într-o staţie de autobuz şi ne urcăm în magicul transport în comun. Spontan, din cauza aglomeraţiei suntem toţi trei despărţiţi. Len rămâne undeva în spatele vehiculului, iar Marion şi cu mine ajungem cumva-cumva pe la mijloc. Nu mergem mult că aud râsete şi voci din spate. Privesc peste umăr şi îmi văd prietenul în culmea extazului. Îşi exersează bruma de română cu un tip ciocolatiu. E atât de fericit că pare să fie înţeles, încât este departe la ani lumină de a sesiza alţi câţiva bruneţei care îl înconjoară. Îl ascultă parcă cu toată fiinţa şi cu zâmbetele cât Casa Poporului. Degeaba-mi dau silinţa să ajung la el, ştiu ei bine cum să încadreze omul. Vreau să-l avertizez în limba lui maternă, dar coafura „house” a tinerei din faţa mea îmi astupă gura şi tot ce reuşesc să fac este doar să bălmăjesc ceva ininteligibil. Dar Len îmi face semne bucuros că totul e-n regulă. Habar n-are care e izvorul euforiei generale şi nici nu bănuieşte că el este sursa entuziasmului colectiv din jurul lui. Vorbeşte într-una, schimbă replici şi înainte de coborâre apuc să văd cum îşi strâng mâinile, fiecare mulţumit. Deşi din motive diferite. Musafirul meu pentru noii lui amici, iar aceştia pentru noua cameră digitală sustrasă insesizabil din borseta lui. Entuziast după coborâre îmi spune că celor din maşină le-a plăcut rostirea lui. Încă mai face semne de „la revedere” spre autobuz, fără să ştie că este filmat pentru eternitate cu propriul instrument video, în vreme ce foştii admiratori îi răspund cu fluturări de mâini. De abia la pizzerie sesizează că digitala lui nu mai e. Cred că abia acum înţelege ce voiam cu disperare să fac mai înainte. Şi mai cred că de dragul meu nu dă semne că va plânge o săptămână după ea. Alege vesel-resemnat să comande pizza pentru toţi. Ba cere la pachet chiar şi pentru cei rămaşi acasă, la datorie, în bucătărie.

Mâncarea e atât de bună că-ţi vine să cânţi „o sole mio”. Dar ca să nu-l facem verde de invidie pe Pavarotti savurăm specialitatea şi plecăm. Îmi dau seama că e prea târziu pentru mijloacele autohtone de transport şi propun un maxi-taxi. Len este atât de bucuros de parcă lam invitat în supersonicul proprietate personală. Marion e oricum de acord aşa că intrăm în aşteptare. Trec două, pline ochi, altul care nu ne vede cu toată lumina din faţa Primăriei Capitalei şi, în sfârşit, al treilea opreşte lângă noi. Dacă celelalte erau doldora ăsta este deja umplut până la refuz..Dar cum românul este inventiv şi perseverent şi şoferul şi noi ne dăm silinţa să intrăm. Pe diagonală, curbaţi, elipsaţi, numai să intrăm. Cumva-cumva reuşim. Eu personal mă lipesc de-a dreptul tandru, cu totul, de scaunul şoferului, iar Marion de abia ajunge să atingă cu două degete bara aşezată pe înălţime. Dar ce facem cu Len? Ne aranjăm conştiincioşi în stil „sardele” ca să-l înghesuim şi pe el. Doar că e cam greu să faci un urs să intre într-un microbuz. Până la urmă tot el găseşte soluţia salvatoare şi se aşează în genunchi. Sub bord. Cu înălţimea a scos-o la capăt - şi are doar un metru nouăzeci - dar cu lăţimea e mai greu. Ceilalţi călători sunt săritori şi plini de bunăvoinţă. Toţi se uită disperaţi după un spaţiu pentru picioarele încălţate cu ghete uriaşe. Care pentru moment atârnă pe prima treaptă a maşinii. Uşa tot nu se închide. Iar el se tot strânge. Încă un pic, încă un pic, un pic, pic şi uraaa, reuşeşte. Mâna în care ţine cutiile de pizza stă ieşită jumătate pe geam, iar cu cealaltă face semnul” Ok”. Şoferul dă drumul motorului şi parcă suntem într-o excursie din clasa a şaptea. Toţi privesc gigantul canadian amuzaţi, de parcă ar avea pastă de dinţi pe faţă. Din cauza aglomeraţiei şi pentru că nu mai ştiu cum să îmi ţin mâinile ajung, fără să vreau, aproape de ochii conducătorului. Care e acum ca în plină „babaoarba”. Taman atunci Len strigă tare un „uauuuuu!!!” şi apucă să reţină la timp cutia cu pizza gata să-şi ia zborul din mâna lui. Nimeni nu mai rezistă şi râdem în hohote. Uriaşul e atât de fericit de aventură că mai face o rostire în limba română, atât de stâlcită încât o văd pe vecina de lângă el roşie ca sfecla, de râs. După câteva opriri câţiva coboară. Cu mare grijă la ghetele lui mari când închid uşa. El manifestă o faţă extrem de recunoscătoare.

Anul I, Nr. 6/Iunie 2013

Negru pe Alb Şi ajungem, în sfârşit, cu bine. La coborâre îl văd cum îşi extrage cu grijă primul picior. Apoi, foarte atent, de parcă face chirurgie pe viu, pe al doilea. Îl zăresc, în lumina felinarelor, cum iese din vehicul în toată mărimea lui grizzlică. Îmi vine să-i las o pizza şoferului pentru răbdarea lui. Până la bloc nu mă mai pot abţine. În faţa ochilor mei „rulează” constant scena cu pizza zburătoare şi râd cu lacrimi şi sughiţuri. Iar cuplul meu de peste ocean încearcă să mă convingă că e cea mai “tare” aventură a lor. Asta e România. Cea care a fost, este şi va fi. Numai Dumnezeu mai ştie cum. România noastră cea de toate zilele.

-01.06.1956 S-a născut Mircea Cărtărescu poet -03.06.1922 A murit Duiliu Zamfirescu scriitor 1858-1922 -06.06.1871 S-a născut Nicolaie Iorga savant şi istoric 1871-1940 -07.06.1886 S-a născut Henri Coandă savant, inventator 1886-1972 -10.06.1860 S-a născut Haricleea Darcle Soprană 1860-1939 -15.06.1850 A murit Mihai Eminescu poet, ziarist, 1850-1889 -17.06.1932 S-a născut Sabin Bălaşa pictor 1932-1971 -18.06.1917 A murit Titu Maiorescu critic şi om politic 1840-1917 -19.06.1899 S-a născut George Călinescu critic şi scriitor 1899-1965 -19.06.1927 S-a născut Malvina Urşianu cineast -20.06.1891 A murit Mihail Kogălniceanu om politic 1817-1891 -21.06.1912 S-a născut Nicolae Steinhart scriitor 1912-1989 -21.06.1919 A murit P.P. Carp om politic 1837-1919 -22.06.1912 A murit I. L. Caragiale -22.06.1963 A murit Maria Tănase artistă a poporului solistă de muzică populară 1913-1963 -23.06.1937 S-a născut Dorel Vişan actor şi poet -24.06.1947 S-a născut Dinu Flămând poet, eseist și jurnalist francez, -28.06.1887 A murit Iacob Mureşianu poet 1812-1887 -28.06.1912 S-a născut Sergiu Celibidache dirijor și compozitor român, membru de onoare al Academiei Române. 1912-1996

PARABOLĂ Într-o ţară aflată în război, era un rege care înspăimânta pe prizonierii săi, nu-i omora. Îi ducea într-o sală în care era un grup de arcaşi de o parte şi o uşă imensă din fier de cealaltă parte, deasupra căreia se vedeau sculptate figuri acoperite de sânge. În această sală, îi punea să formeze un cerc şi le spunea: puteţi alege între a muri săgetaţi de arcaşii mei sau a trece prin această uşă. În spatele acestei uşi EU VĂ VOI AŞTEPTA. Toţi alegeau să fie omorâţi de arcaşi. După terminarea războiului, un soldat care servise în slujba regelui mult timp, se adresă regelui: - Sire, pot să vă întreb ceva? - Spune, soldatule. - Sire, ce se află în spatele uşii? Regele îi răspunse: - Mergi şi vezi tu însuţi!!! Soldatul deschise înspăimântat uşa şi, pe măsură ce o făcea, intrau raze de soare şi lumina invadă sala. Şi, în cele din urmă, surprins, descoperi că uşa se deschidea în faţa unui drum care conducea spre LIBERTATE !!! Soldatul, vrăjit, îşi privi regele, care îi spuse: - Eu le dădeam ocazia să ALEAGĂ dar, din teamă, preferau să moară decât să rişte să deschidă această uşă!!! Câte uşi nu deschidem de teama de a nu risca? De câte ori nu ne pierdem libertatea şi murim înlăuntrul nostru, doar pentru că ne este teamă să deschidem uşa visurilor noastre?

Anul I, Nr. 6/Iunie 2013

Negru pe Alb

Editorial - Boris Marian Mehr …………

pag. 2

FILE DE CALENDAR……………….. Ion Barbu, de Ovidiu Dinică…………. Eminescu..., de Ovidiu Dinică………..

pag. 3 pag. 5

ESEURI Boris Marian Mehr - M. Blecher ……… Mariana Dobrin - TRAIAN DORZ …… Mircea Coros - Istoria începe azi……… Claudia Elena Peter - Suprarealismul….

pag. 7 pag. 7 pag. 11 pag. 12

Dumitriu Elena Mădălina …………….. ARTĂ Mariana Dobrin - Olaritul….………….. Artistul plastic Gerge Spaiu…..……… Lăcrămioara Teodorescu - Interviu cu Elena Malec……………………………………. Boris Marian Mehr - Fenomenul Dali…. LITERATURĂ PENTRU COPII, PĂRINŢI ŞI BUNICI Aga Lucia Selenity..…………………. Geo Găletaru…..……………………… Lelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu)..……. Aurora Luchian ………………………. Curleciuc Bombonica………………. Daniela Ghigeanu………..………….. Luminiţa Săceleanu……………………. Any Drăgoianu……………………….. Maria Niculescu………………………

POEZIE

Medalion Geo Galetaru…….……….. Ovidiu-Cristian Dinică ……………… Irina Lucia Mihalca………...………… Violetta Petre……………………….. Stan Silvia……………………………. Sil Vio Aury…………………………. Mihai Katin……………...…………… Maia Maria ………………………….. Oana Maria Covaci..………………….

pag. 13 pag. 14 pag. 15 pag. 16 pag. 17 pag. 17 pag. 18 pag. 19 pag. 20

PROZĂ Anca Cecilia Potinteu..………………. Boris Marian Mehr.………………….. Caterina Scarlet……………………… Liviu Gogu………..………………….. Sorina Zota…………………………… Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu)...…… Claudia Elena Peter..…………………. Mihai Batog-Bujeniţă…………………. Gheorghiţă Mocanu…………………… Oana Maria Covaci…………………… Eduard Stoenescu…………………….. Valeriu dg Barbu………………………

pag. 23 pag. 23 pag. 24 pag. 26 pag. 29 pag. 29 pag. 30 pag. 31 pag. 32 pag. 33 pag. 34 pag. 36

DOR DE BASARABIA Valeriu Matei…………………………. Ion Anton ……………..………………

UMOR Scrisoare deschisă către Caragiale…… Poezii umoristice şi parodii Eugen Lovinescu ………………………. George Topârceanu……...……………

Mircea Coroş……………………….. Mihai Batog Bujeniţă……………….. Gheorghe Niculescu…………………. Epigrame Petru Racolţa.. ……………………… Elena Malec…………………………. Aga Lucia Selenity…………………… Burduşel Gheorghe………………….. Andrei Radu ………………………… Proză umoristică Sorina Zota …………………………. Aniversări şi comemorări, luna mai……

pag. 38 pag. 40

Anul I, Nr. 6/Iunie 2013

pag. 41

pag. 43 pag. 45 pag. 47 pag. 49

pag. 52 pag. 52 pag. 52 pag. 52 pag. 53 pag. 53 pag. 54 pag. 54 pag. 54

pag. 55 pag. 56 pag. 56 pag. 57 pag. 57 pag. 57 pag. 57 pag. 57 pag. 58 pag. 58 pag. 58 pag. 58 pag. 60

Negru pe Alb Colectivul de redacţie - Director onorific: Elena Vornicescu (fondatorul site-ului Negru pe Alb) - Redactor şef: Boris Marian Mehr (membru USR) - Secretar de redacţie (şi redactor poezie): Oana-Maria Covaci - Redactori: – Ovidiu Dinică - biografii şi calendar) – Mariana Dobrin (membră a Uniunii Epigramiştilor şi a Ligii Scriitorilor din România) - Literatură pentru copii şi Umor – Constantin Goga - redactorcorector – Mihaela Gudana - proză – Dana Logigan - Dor de Basarabia – Lăcrămioara Teodorescu - artă

Colaboratori - Gheorghiţă Mocanu (membru USR); - Valeriu Matei (membru USM şi

Membru de onoare al Academiei Române) - Geo Găletaru (membru USR); - Caterina Scarlet (membru USR); - Maria Niculescu; - Aurora Luchian; - Elena Mititelu; - Mircea Coroş; - Irina Lucia Mihalca; - Aga Lucia-Selenity; - Violetta Petre; - Stan Silvia; - Sil Vio Aury; - Maia Maria; - Sorina Zota - Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu) - Eduard Stoenescu - Valeriu dg Barbu - Dumitriu Elena Mădălina; - Curleciuc Bombonica; - Daniela Ghigeanu; - Luminiţa Săceleanu; - Any Drăgoianu; - Gheorghe Niculescu;

- Petru Racolţa; - Elena Malec; - Burduşel Gheorghe; - Andrei Radu; - Constantin-Nicolae Gavrilescu; - Anca Cecilia Potinteu; - Ştefan Lucian Mureşanu; - Claudia Elena Peter; - Mihai Batog Bujeniţă;

– Ioan Muntean - consultant - Tehnoredactor: Liviu Gogu

ISSN 21843 – 018X Anul I, Nr. 6/Iunie 2013

Negru pe Alb

Anul I, Nr. 6/Iunie 2013