Revista negru pe alb, nr 4, aprilie 2013

Negru pe Alb

România & Republica Moldova

Din cuprins: - Starea vremurilor - Gh. Mocanu - Poezie, proza - colaboratorii - Poeme de Grigore Vieru - Evocari de Ovidiu Dinica - Medalion Nichita Stanescu - Ion Ionescu-Bucovu - Eseuri – colaboratorii - Literatura pentru copii - colaboratorii - Umor - Mariana Dobrin

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb Colectivul de redacţie -Director onorific: Elena Vornicescu (fondatorul siteului Negru pe Alb) -Director executiv: Gheorghiţă Mocanu (membru USR şi fondator site) -Redactor şef: Boris Marian Mehr (membru USR) -Redactor şef adjunct: Mariana Dobrin (membră a Uniunii Epigramiştilor din România) -Redactori: – Oana-Maria Covaci şi Gabriel-Nicolae Mihăilă (poezie) – Mihaela Gudana (proză) – Dana Logigan (Dor de Basarabia) – Lăcrămioara Teodorescu (artă şi cultură)

Colaboratori: - Ion Ionescu-Bucovu (membru USR); - Caterina Scarlet (membru USR); - Eliza Roha (membru USR); - Petru Botezatu (membru USM); - Violetta Petre; - Irina-Lucia Mihalcă; - Nuţa Istrate Gangan; - Vasile Răşcanu; - Paparuz Adrian; - Calotescu Tudor Gheorghe; - Maria Niculescu; - George Rizescu; - Aurora Luchian; - Elena Mititelu; - Curelciuc Bombonica; - Any Drăgoianu; - Marcel Vişa; - Daniel Dăian; - Anişoara Iordache; - Bogdan-Traian Dumbrăveanu; - Victor Ciobanu; - Mircea Coroş; - Dan Petruţ Camui; - Viorel Gongu; - Anca Tănase; - Valeriu dg Barbu; - Alina-Florica Stasiuc; - Mihai Cotea; - Costel Nicolau; - Sorina Zota; - Aga Lucia-Selenity; - Silvia Gavrilov; - Katy Urucu; - Elena Spiridon; - Constantin-Nicolae Gavrilescu; - Costel Suditu; - Geo Găletaru;

– Ovidiu Dinică (File de calendar şi Eseu) -Tehnoredactor: Liviu Gogu ISSN 1843 – 018X Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb SUMAR Editorial - Gh. Mocanu………………..

FILE DE CALENDAR………………..

Aniversări şi comemorări luna aprilie….

Mircea Eliade, de Ovidiu Dinică……….

Octavian Goga, de Ovidiu Dinică……

Magda Isanos, de Ovidiu Dinică……….

Vasile Voiculescu, de Ovidiu Dinică…..

pag. 3 pag. 4 pag. 4 pag. 5 pag. 6

Medalion liric, Nichita Stănescu, de Ion Ionescu-Bucovu……………………….

Ana Blandiana, de Oana-Maria Covaci..

pag. 6 pag. 7

SĂRBĂTORILE PASCALE (Rubrica realizată de Boris Marian Mehr şi Mariana Dobrin) Mielul pascal…………………………..

Sărbători pascale……………………….

Dezlegări în Postul Sfintelor Paşti……..

Cetatea reconstruită……………………

Obiceiuri româneşti de Paști…………

ESEURI Ovidiu Dinică…………………………..

Ion Ionescu-Bucovu……………………

Mihaela Gudana………………………..

POEZIE

Boris Marian Mehr…………………

Mariana Dobrin……………………

Daniel Lăcătuş…………………………

Vasile Răşcanu………………………..

Paparuz Adrian………………………..

Dana Logigan………………………….

Marcel Vişa……………………………

Daniel Dăian…………………………..

Anişoara Iordache……………………..

Oana-Maria Covaci……………………

Bogdan-Traian Dumbrăveanu…………..

Victor Ciobanu…………………………

Dan Petruţ Camui……………………..

Viorel Gongu…………………………..

Anca Tănase…………………………..

Irina-Lucia Mihalcă……………………

Violetta Petre………………………….

Mihaela Gudana………………………..

Calotescu Tudor Gheorghe…………….

Nuţa Istrate Gangan……………………

Gabriel-Nicolae Mihăilă……………….

Valeriu dg Barbu……………………….

pag. 2

pag. 9 pag. 9 pag. 10 pag. 11 pag. 11 pag. 13 pag. 15 pag. 17 pag. 18 pag. 18 pag. 19 pag. 19 pag. 19 pag. 20 pag. 21 pag. 21 pag. 21 pag. 22 pag. 22 pag. 23 pag. 23 pag. 24 pag. 24 pag. 25 pag. 25 pag. 26 pag. 26 pag. 26 pag. 27 pag. 28

Alina-Florica Stasiuc…………………..

PROZĂ Boris Marian Mehr…………………….

Caterina Scarlet………………………..

Mihai Cotea……………………………

George Rizescu………………………..

Nuţa Istrate Gangan……………………

Liviu Gogu……………………………..

Costel Nicolau…………………………

Calotescu Tudor Gheorghe…………….

Sorina Zota…………………………….

DOR DE BASARABIA Petru Botezatu - Reînvierea limbii române în poezia lui Grigore Vieru………

Medalion Grigore Vieru……………….

LITERATURĂ PENTRU COPII, PĂRINŢI ŞI BUNICI Poezii din Castelul Fermecat Mariana Dobrin……………………….

Silvia Gavrilov…………………………

Aga Lucia-Selenity…………………….

Maria Niculescu……………………….

Elena Mititelu………………………….

Curelciuc Bombonica………………….

Mihaela Gudana………………………..

Mircea Coroş………………………….

Elena Spiridon………………………….

Aurora Luchian………………………..

Any Drăgoianu………………………...

Constantin-Nicolae Gavrilescu………

Geo Găletaru…………………………..

Teodorescu Lăcrămioara………………

Costel Suditu…………………………..

Dana Logigan………………………….

Poveşti din Castelul Fermecat Elena Vornicescu………………………

Eliza Roha……………………………..

Katy Urucu…………………………….

ARTĂ Un grupaj de Lăcrămioara Teodorescu…

Artă tradiţională rămânească…………..

UMOR Poezie umoristică, fabulă şi pamflet…

Proză umoristică……………………….

Caricatură……………………………..

1

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

pag. 28 pag. 29 pag. 30 pag. 35 pag. 36 pag. 38 pag. 39 pag. 42 pag. 43 pag. 43

pag. 45 pag. 48

pag. 50 pag. 50 pag. 50 pag. 51 pag. 52 pag. 52 pag. 52 pag. 53 pag. 53 pag. 54 pag. 54 pag. 54 pag. 55 pag. 55 pag. 56 pag. 56 pag. 57 pag. 57 pag. 59 pag. 61 pag. 66 pag. 69 pag. 73 pag. 76

Negru pe Alb

EDITORIAL ce», spunea Eminescu. Valul de criză nu va trece însă, el se va lungi şi prelungi, până în jurul limitei noastre de supravieţuire. În restul intervalului de prognoză, probabilitatea unor precipitaţii cu creşteri salariale, indexări şi compensări, rectificări, premieri sau sporuri, ori alte fenomene naturale, care ar trebui să fie normale pentru viitorul firesc al vremurilor, va fi redusă la maxim.

Astronomii de la Universitatea Queesland ne-au informat că, cel puţin pentru o perioadă de timp, Pământul ar putea fi încălzit de încă un soare. Atunci când Betelgeuse, una din cele mai strălucitoare stele de pe cer va dispărea, transformânduse într-o supernovă, vom putea vedea doi sori. Explozia acestei stele va duce la formarea unei găuri negre etc. Aceste lucruri trebuiau să se întâmple în anul 2012. Cum noi suntem în 2013 şi nu am întrat în gaura neagră preconizată de specialişti, nu ne rămâne decât să ne uităm ca proştii spre cerul de la Berlin şi de la Bruxelles, de unde aşteptăm să lumineze doi sori, să ne încălzească şi să ne scoată din moartea cerebrală în care ne aflăm, cuplaţi la aparatele guvernelor postdecembriste.

Tare mi-e teamă că va veni un neamţ, un englez, un francez sau un alt comunitar european, şucărit, aşa cum ne-au dat de înţeles în acest an, pe neamul nostru românesc şi ne va smulge furtunul principal, deconectându-ne iremediabil de la oxigenul financiar european pe care-l împrumutăm în fiecare secundă, pentru a ne duce viaţa mai departe.

Doamne ajută!

Starea vremurilor Administraţia Europeană de Meteorologie de la Bruxelles a emis o avertizare COD PORTOCALIU de criză puternică în câteva ţări europene din estul comunităţii, valabilă de anul acesta, până spre anul 2025, cu probabilităţi de extindere spre 3000. Specialiştii au emis o atenţionare de intensificare a sărăciei, tulburări sociale viscolite şi răcire accentuată a relaţiilor interumane, interetnice şi interstatale. Centrul european pentru prognoză pe lungă durată avertizează că, în unele perioade ale intervalului, vremurile se vor încălzi în mod artificial, respectiv din patru în patru ani, când vor avea loc alegerile parlamentare şi când promisiunile fără acoperire vor atinge valori maxime. Aceste manifestări vor fi trecătoare, după care vor urma iarăşi intervale cu importante scăderi ale valorilor sociale şi materiale. Creşteri economice importante se vor înregistra, doar pe alocuri, în buzunarele celor cu multe conturi, cu influenţe politice, la înălţimi parlamentare şi guvernamentale, dar şi prin împrejurimi, la nivele mai joase: judeţene, municipale şi orăşeneşti.

«Vântu» va sufla cu putere prin buzunarele oamenilor simpli, şomerilor, pensionarilor, bolnavilor şi celor fără sprijin…politic, aflaţi permanent în bătaia crizei. Sărăcia va înregistra temperaturi extreme, cu minime insuportabile pe timpul iernii, când vor îngheţa pensiile, salariile, dar şi profiturile întreprinzătorilor particulari. Pe timpul verii, apele nu se vor limpezi, vor ieşi din matcă, spulberând iluziile românilor de a trăi decent, iar mica lor agoniseală se va scurge lin pe valul mereu învolburat al scumpirilor. «Ce e val ca valul tre-

Gheorghiţă Mocanu Prozator, membru al Uniunii Scriitorilor din România

2

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb

FILE DE CALENDAR 8 Aprilie 1885 a murit C.A Rosetti(1816-1885) om politic şi publicist, unul dintre conducătorii Revoluţiei de la 1848 • 9 aprilie 1961 moare dramaturgul Alexandru Chiritescu (1888–1961) • 10 aprilie 1936 s-a născut Horia Gane (1936–2004) poet, prozator şi publicist; 10.04.1912-02.12.1998 Ilie Cleopa arhimandrit şi stareţ la Mânăstirea Sihăstria, fiind un renumit trăitor al credinţei ortodoxe.

• 10 aprilie s-a născut (1839- 1914) Regele Carol l întemeietorul României moderne • 11 aprilie s-a născut Theodor Rogalski ( 1901 1954) compozitor, dirijor, orchestrator şi pianist român • 11 aprilie s-a născut pictorul Theodor Pallady (1871 – 1956) • 11 Aprilie s-a născut Barbu Ştefănescu Delavrancea (1858 - 1918) scriitor, orator şi avocat , Membru al Academiei Române şi primar al Capitalei.

• 12 aprilie 2002 a murit Platon Pardau (1934-2002) scriitor şi poet • 13 aprilie 1886 s-a născut, Nicolae Tonitza (1886– 1940) pictor, grafician şi critic de artă • 15 aprilie 1946 – s-a născut Elena Bostan, poetă, eseistă, critic literar şi profesor.

• 15 aprilie 1964 – s-a născut poeta Anta Raluca Buzinschi (1964–1983) • 15 aprilie 1896 s-a născut Nicolae Gavrilescu(1896–1966) fiziolog, hidrobiolog şi profesor universitar • 15 aprilie 1886 s-a născut matematicianul român Aurel Angelescu (1886–1938) • 16 aprilie 1916 moare scriitorul şi academicianul Nicolae Gane (1838–1916) • 16 aprilie 1936 s-a născut poetul şi criticul literar Gheorghe Grigurcu • 16 aprilie 1951 moare George Păscu(1882–1951) lingvist, istoric literar şi folclorist • 16 Aprilie 1935 a murit Panait Istrati(1884-1935) scriitor şi ziarist de limbă română şi franceză • 16 aprilie 1896 s-a născut Tristan Tzara, (1896– 1963) poet, prozator, dramaturg, eseist, publicist, promotor al dadaismului • 16 aprilie 1879 s-a născut Gala Galaction (18791961) scriitor şi preot ortodox • 17 aprilie 1954 a murit Lucreţiu Pătrăşcanu, om politic, profesor de drept • 17 aprilie 1916 s-a născut poeta Magda Isanos (1916–1944)

Ovidiu Dinică

Aniversări şi Comemorări Aprilie • 1 aprilie1847 s-a născut Gavril Musicescu(18471903) compozitor,muzicolog şi dirijor • 1 aprilie 1881 s-a născut Octavian Goga (1881– 1938) poet, publicist, om politic şi academician • 1 aprilie 1962 a murit pictorul Camil Ressu (18801962) membru titular al Academiei Române • 2 aprilie 1942 s-a născut Gabriela Adamesteanu scriitoare,jurnalistă şi traducătoare • 3 aprilie 1889 s-a născut Grigoraş Dinicu (18891949)violonist şi compozitor • 4 aprilie 1961 moare Simion Stoilov (1887-1961) matematician, membru al Academiei Române • 4 aprilie 1946 s-a născut Viorel Savin, dramaturg, poet şi publicist; • 4 aprilie 1931 s-a născut poetul Petru Anghel • 5 aprilie 1881 s-a născut Florian Ştefănescu– Goangă (1881–1958) psiholog şi academician • 5 aprilie 1932 s-a născut Fănuş Neagu(1932-2011) scriitor, dramaturg, membru al Academiei Române • 5 aprilie 1946 s-a născut George Arion poet, prozator şi eseist • 6 aprilie 1901 s-a născut compozitorul Paul Jelescu (1901–1989) compozitor • 6 aprilie 1941 s-a născut Gheorghe Zamfir. naist, dirijor, compozitor, acordeonist, poet, profesor şi pictor român • 7 aprilie 1952 s-a născut poetul Nichita Danilov • 7 aprilie 1836 moare poetul Vasile Fabian–Bob (1795–1836) • 7 aprilie 1947 s-a născut - Petru Poantă critic literar şi eseist • 7 aprilie 1931 s-a născut actorul de teatru şi film Amza Pellea,(1931–1983) 8 aprilie 1911 s-a născut Emil Cioran (1911–1995) scriitor, filosof şi academician 3

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb Este absolvent al Facultății de Filozofie şi Litere din cadrul Universității Bucureşti unde îl are că mentor pe profesorul său de Logică şi metafizică, Nae Ionescu. În 1929 devine licențiat în filosofia italiană.

Din Italia pleacă în India la Universitatea din Calcutta unde a studiat cu Surendranath Dasgupta sanscrita şi yoga; sub impactul civilizației asiatice asimilează filozofia indiană şi realizează lucrarea intitulată Yoga. Filosofia indiană devine a doua sa pasiune.

Romanele şi nuvelele sale aduc în literatura română un spectru nou şi valoros, literatura fantastică. În 1933 publică „Maitreyi” care devine în scurt timp celebră. Îi urmează între 1932 şi 1943 alte volume de proză literară şi ştiințifică la fel de apreciate. , Eliade a fost profesor la Universitatea din Chicago din 1957, titular al catedrei de istoria religiilor Sewell L. Avery din 1962, catedra care după moartea sa ii poarta numele.

Este naturalizat cetățean american în 1966, onorat cu titlul de Distinguished Service Professor. A murit la dată de 22 aprilie 1986 în Chicago.

• 17 aprilie a murit scriitorul Traian Demetrescu Tradem (1866-1896) • 18 aprilie 1806 s-a născut Pavel Vasici Ungureanu, (1806–1881) medic, scriitor şi academician.

• 19 aprilie 1936 a murit arhitectul George Sterian (1860–1936) • 20 aprilie 1908 s-a născut Nicolae Lascu filolog şi traducător • 21 aprilie 1956 a murit compozitorul şi criticul muzical Stan Golestean (1875–1956) • 21 aprilie 1971 a murit filozoful şi academicianul român Nicolae Bagdasar (1896–1971) • 22 aprilie 1986 a murit scriitorul, filosoful şi academicianul Mircea Eliade, (1907–1986) • 22 aprilie 1952 a murit poetul Vasile Conta (18541882) • 23 aprilie 1920 s-a născut compozitorul Edmond Deda (1920–2006) • 24 aprilie 1886 murit profesorul , istoricul, filologul , latinistul şi academicianul Gheorghe Marin Fontain (1825–1886) • 24 aprilie 1911 s-a născut poetul Eugen Jebeleanu (1911-1991) • 26. aprilie1922 s-a născut poetul Ştefan Augustin Doinaş (1922-2002) • 26 Aprilie 1963 a murit medicul şi scriitorul Vasile Voiculescu (1884-1963) • 28 aprilie s-a născut academicianul Sava Athanasiu (1861–1946) • 29 aprilie s-a născut istoricul şi academicianul Virgil Cândea ( 1927- 2007) • 29 aprilie 1936 s-a născut poetul şi eseist Gheorghe Tomozei, (1936–1997)

OCTAVIAN GOGA Poet al suferinţei şi dramei naţionale Octavian Goga s-a născut la 1 aprilie 1881 în satul Răşinari, judeţul Sibiu, în familia preotului ortodox Iosif Goga şi al soţiei sale, Aurelia, învăţătoare.

A iubit satul şi lumea sa, a înţeles patima ţăranului şi a împlinit prin caracterul mesianic al poeziei sale rolul profetului ce vesteşte dezrobirea şi înfăptuirea visului de unitate naţională. Încrederea sa în înfăptuirea acestor aspiraţii porneşte din adânca cunoaştere a realităţilor satului transilvănean.

Format la şcoala curentului Semănătorist este influenţat în opera sa de poezia lui G. Coşbuc şi St. O. Iosif.

Perioada adolescenţei o petrece la liceul de stat din Sibiu (astăzi Liceul Gheorghe Lazăr), ale cărui cursuri lea urmat în perioada 1890 -1899. În perioadă 1900-1904 a făcut studii universitare la Budapesta şi Berlin. La vârsta de şaisprezece ani debutează în ziarul Tribuna (Sibiu) cu poezia Atunci şi acum, semnată Tavi. Prima încurajare o primeşte de la Ion Pop-Reteganul de la Revista ilustrată (Bistriţa) care i-a scris la poşta redacţiei: "Ai talent, tinere amic, cultivează-l cu diligenţă, că poţi deveni mare.

Ziua bună de dimineaţă se arată. Nu cumva să neglijezi datorinţele de studinte" şi i s-a publicat pe o jumătate de pagină poezia Nu-i fericire pe pământ. Publică în Familia şi în Tribuna.

MIRCEA ELIADE Mircea Eliade s-a născut 13 martie 1907 în Bucureşti gânditor și scriitor,filozof și istoric al religiilor. Autor a 30 de volume științifice, opere literare și eseuri filozofice traduse în 18 limbi și a circa 1200 de articole și recenzii cu o tematică extrem de variată, foarte bine documentate.

Perioadă adolescenței sale constituie subiectul romanului „Jurnalul adolescentului miop”, lucrare publicată integral postum. În atmosfera efervescentă interbelică este recunoscut şef al generației sale.

4

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb Basarabiei. Este colaboratoare a publicațiilor Însemnări Ieşene, Cuget Moldovenesc, Pagini Basarabene.

Ziarul Lumea din 13 decembrie 1937 atrăgea atenția asupra talentului său menit să adauge noi conotații liricii feminine, o nouă vibrație plină de expansiune prin poezia sa. În 1938 se căsătoreşte cu Eusebiu Camilar cu care continuă incursiunea literară frecventând ședințele Societății Noua Junime, înființată din inițiativa lui G. Călinescu. În 1943 se agravează boala de plămâni şi apare şi o afecțiune la inimă.

Este susținută de Mihai Codreanu cel care a fost un mentor pentru ea prin publicarea în revistele Cetatea Moldovei, Vremea, Revista Fundaților, Cuget moldovenesc. În 1943 apare singurul volum antum Poezii sub îndrumarea lui Eusebiu Camilar. Moare la 17 Noiembrie 1944 în Bucureşti. Lirica sa a inspirat generațiile următoare deschizând drumul unor noi orizonturi în poezia feminină. Nicolae Manolescu o apreciază în mod evident în prefața volumului "Poezia română modernă de la G. Bacovia la Emil Botta", B.P.T., 1968, Editură pentru literatură.

Magda Isanos, poetă excepțională, cu mare influență asupra întregii poezii feminine de după război: poeta ia cunoştință de univers ca şi cum s-ar ruga, tulburată de toate câte sunt în juru-i cu sentimentul că se împărtăşeşte dintr-o taină/.../. Natura îi apare ca un templu, în care pomii tineri înalță o cântare soarelui, zeu popular printre plante./.../Presimțirea că va muri a Magdei Isanos s-a împlinit repede şi nu putem decât să regretăm că na trăit mai mult cea care se anunță, chiar şi printr-o activitate atât de restrânsă, drept cea mai profundă poetă a literaturii române."

Împreună cu un grup de studenţi români aflaţi la Budapesta în 1902 înfiinţează publicaţia Luceafărul în care îşi publică mai multe poeme. Activitatea literară este continuată şi prin implicarea sa politică. În septembrie 1906, Goga a fost ales secretar literar al Asociaţiei pentru literatura română şi cultura poporului român - Astra.

Primul său volum de versuri a apărut în 1905 la Budapesta şi s-a intitulat Poezii, reeditat apoi de editura Minerva la Bucureşti, în 1907 şi la Sibiu, în 1910. Volumul a fost primit favorabil şi apreciat de critica literară ca un început al unei noi epoci pentru sufletul românesc.

Guvernul de la Budapesta pentru activitatea sa naţionalistă l-a condamnat la moarte pentru înaltă trădare considerându-l cetăţean austro-ungar.

Este prezent în publicaţii româneşti în perioada premergătoare primului război mondial şi anume: Ţara noastră, Adevărul, revista Flacără, România, publicistica sa continuă tematica naţională pe care o găsim şi la Eminescu. Împreună cu o serie de personalităţi româneşti a înfiinţat în vara anului 1918 la Paris Consiliul Naţional al Unităţii Române pentru a determina forurile internaţionale să accepte unirea din 1918. În politică a fost membru al Partidului Naţional Agrar şi a format împreună cu Partidul Naţional Creştin guvernul din 1919 care nu a rezistat decât 44 de zile.

A devenit membru al Academiei Române în 1920 şi discursul său de recepţie a fost consacrat lui George Coşbuc, astfel a recunoscut meritele mentorului său.

A murit la 57 de ani de comoţie cerebrală în data de 7 mai 1938 la castelul de la Ciucea.

Ca poet al redeşteptării naţionale dar şi inspirat de lumina spirituală a satului tradiţional a marcat istoria literaturii româneşti cu ecourile sale de lumină fiind călăuză sufletului oprimat.

MAGDA ISANOS Sărută-mă

În lirica feminină românească Magda Isanos este nume de referință al perioadei interbelice.

S-a născut în 17 Aprilie 1916 la Iaşi în familia medicilor Elisabeta şi Mihai Isanos. Copilăria şi adolescența le petrece la Chişinău în biblioteca părinților dar şi a şcolii din Costujeni. Studiile universitare de drept şi filozofie le absolvă la Iaşi unde pentru scurt timp practică avocatura La vârsta de şaisprezece ani debutează în revista Licurici a Liceului de băieți Bogdan Petriceicu Haşdeu din Chişinău. Se implică în viața culturală a oraşului Chişinău şi publică constant în revista Viața

de Magda Isanos Sărută-mi ochii grei de-atâta plâns, Doar sărutarea ta ar fi în stare Să stingă focul rău ce i-a cuprins, Să-i umple de iubire şi de soare.

Sărută-mi gura, buzele-ncleştate Ce vorba şi surâsul şi-au pierdut. Îți vor zâmbi din nou înseninate Şi-ndrăgostite ca şi la-nceput.

Sărută-mi fruntea, gândurile rele Şi toate îndoielile-or să moară, În loc vor naşte visurile mele De viața nouă şi de primăvară.

5

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb înger amânat cu temerile şi încercările vieţii cărora le face faţă, iar în el se regăseşte V. Voiculescu care împlineşte prin opera sa subtilitatea maturizării şi ne transmite crezul artistic al operei sale.

Activitatea sa literară este îmbinată cu activitatea medicală, implicându-se ca şef de circumscripţie medicală, profesor de igienă, educator medical al populaţiei prin intermediul emisiunii Sfatul Medicului realizată la radio în perioadă 1930-1945. An important din activitatea literară este întâlnirea cu revista Gândirea în 1927, devenind un membru important al curentului literar generat de această revistă. În 1928 primeşte premiul Societăţii Scriitorilor din România pentru volumul Poeme cu Îngeri. În 1935 primeşte premiul Academiei Române pentru poezie. În 1941 i se acordă Premiul Naţional pentru poezie. Soţiei sale moartă în 1946 îi rememorează iubirea în ciclul de poeme Ultimele sonete ale lui Shakespeare, Traducere imaginară, tipărite abia în 2004. Începând cu anul 1946 scrie şi povestiri precum Capul de zimbru, Taină gorunului, Limanul, dar şi romanul Zahei Orbul inspirat de lumea satului, de obiceiuri şi iarăşi lupta cu sinele. Poezia cu tematică mistico-religioasă i se publică târziu după decesul autorului intervenit şi ca urmare a celor patru ani de detenţie politică între 1958-1962. În 1992 este ales post-mortem membru al Academiei Române.

VASILE VOICULESCU A fi în opera sa literară este similar cu a te integra divinului şi a înţelege demersul mesajului artistic care străbate întreaga sa activitate artistică.

S-a născut la 24 octombrie 1884 la Pârscov judeţul Buzău fiind al şaselea copil al familiei Voicu, o familie înstărită de agricultori. Primele experienţe spirituale le are în copilărie când el însuşi se consideră un fericit ales al Domnului, trăieşte experienţe deosebite şi doreşte din suflet să devină preot. Începutul său literar stă sub semnul tradiţionalului fiind influenţat de Eminescu, Coşbuc dar şi de gândirea indiană. După un an de filologie se înscrie la facultatea de medicină pe care o absolvă în 1909. Studiul întreprins în facultate îi deschide perspectiva înţelegerii fiinţei umane ca entitate a lumii materiale asupra căreia miracolul spiritului divin lucrează. În 1910 se căsătoreşte cu Maria Mitescu care îi va fi devotată şi căreia îi va dedica o parte din poemele sale celebrând dragostea şi împlinirea prin eros. Debutul poetic se realizează în revista Convorbiri literare nr. 3 din Martie 1912, cu poezia Dorul în care dorinţa de atingere a divinului prin poezie este afirmată cu tărie. În războiul balcanic din 1913 este decorat cu medalia Avântul Ţării. În timpul primul război mondial este numit şeful spitalului din Bârlad, unde deşi bolnav a continuat să îngrijească pacienţii fapt pentru care la sfârşitul războiului este decorat cu Steaua României. La Bârlad şi-a făcut un mare prieten, pe Al. Vlahuţă, iar în casa acestuia a cunoscut alţi mari autori printre care pe Ion Pillat. În 1918 publică volumul Din Ţara Zimbrului şi alte poezii. O idee desprinsă din opera sa poate reprezenta esenţa întregii alcătuiri artistice a aspiraţiilor sale de iniţiere sub forma luptei cu îngerul.

Această luptă este o întâlnire cu mesagerul domnului venit să transmită fluidul sfânt prin călirea autorului, ca, ulterior, energia captată să fie impregnată în lume o dată cu opera sa . Întâlnirea cu îngerul este dorită şi se petrece pe un anumit nivel al conştiinţei. Din modul în care se întâlneşte această idee în Poeme cu Îngerii putem constata şi maniera în care plecând de la substratul popular al luptei mitice, omul este un

Ion Ionescu-Bucovu (membru USR)

MEDALION LIRIC – NICHITA STĂNESCU (80 de ani de la naștere) Nichita e un Paranif din Bizanț căzut în literele românești precum Eminescu din cer, un veșnic adolescent firav, îmbătrânit în imaginea purității de un talent unic de meșteșugar bijutier al cuvintelor. În poezia lui „Se umflă emoția, bezna,/ ca și cum zeul visat în copilărie/ ar avea o capitală în glezna/lui argintie” Candori feline ne umple de duh în: „A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,/cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta…” „Necuvintele ” lui 6

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb solfegiază pe tema trădării interiorității prin cuvânt: „O, nasc vocale mari, mereu/ guri care se închid în gol…/ Dar ca prin strungăreața unui zeu/ Prin Scylla și Caribda am trecut în zbor.” Uneori se lasă pe coarde nostalgice spre toamnele lui unice „ pe sub amplii copaci fără frunze,/ mă lăsam înfrigurat de toamnă/ sau alb pe clișeul negru al lacului/ ziua trecea prin mine mult mai iute.” Are o foame turbată de cuvinte: „Dacă mi-e foame și mănânc tauri/ dacă mi-e foame și mănânc ghindă/ dacă mi-e foame și mănânc auri/ dacă mi-e sticlă și mănânc oglindă/ dacă mi-e pământ și mănânc grâuri/ dacă mi-e vulturi și mănânc pliscuri/ dacă mi-e apă și mănânc râuri/ dacă mi-e munte și mănânc piscuri…” Temele lui cosmice și erotice îmbinate cu nostalgia abolirii timpului prin cuvânt se așează sub zodia relativului: „Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des./ Eu stăteam la marginea orei,/ tu-la cealaltă/ ca două toarte de amforă./ numai cuvintele zburau între noi, înainte și înapoi./ Vârtejul lor putea fi aproape zărit, și, deodată,/ îmi lăsam un genunchi,/ iar cotul mi-l înfigeam în pământ,/ numai ca să privesc iarbanclinată,/ de căderea vreunui cuvânt, / ca sub laba unui leu alergând…” Iubirea lui oscilează între bucuria pură și neliniștea universală, nesupusă legilor universului: „Prima literă a oricărui cuvânt/ se află-n trecut,/ ultima literă de asemenea,/ Numai trupul cuvântului/ e în prezent…/ Iubito, tu,/ viața mea despre care/ nu pot striga/ decât lucruri ale trecutului,-/ viața împodobită cu sunete/ care-ndată ce sunt/ au și fost…”

Arta lui poetică se numește „Strigarea numelui” și înregistrează încercarea disperată a poetului de a traduce în cuvânt mesajul unei iubiri ce nu poate să dureze, ca oricare semn al unui univers în transformare. Tema o găsim aproape la toți marii scriitori de la Eminescu la Preda. La Nichita Stănescu ia forme dramatice: „Eu i-am arătat ei un cal cu șapte șei/ și iam spus: nu pleca!//…Dar ea/ a plecat că începuse să plece./ Am strigat după ea: /Spune-mi măcar cum te cheamă, dacă pleci,/ spune-mi măcar cum te cheamă.”

Astăzi Nichita ar fi fost la 80 de ani un moș de poveste cu o barbă ca a lui Homer.

Dar s-a dus de tânăr… „ Eu voi încăleca/ pe un armăsar alb/ și-mi voi agăța ploile,/ cercel sunător la ureche, /să mă auzi când trec.”

Te auzim mereu Nichita!

Trecerea ta e o frumoasă primăvară peste frunțile noastre.

Oana Maria Covaci

Ana Blandiana "Am visat întotdeauna un text cu mai multe nivele, perfect inteligibile fiecare, autonome şi diferite, asemenea acelor pereţi de mânăstire medievală pictaţi cu peisaje în care, din anumite unghiuri, se descoperă figuri de sfinţi."

Pseudonimul Otiliei Coman, n. 25 martie 1941 la Timişoara. După ce tatăl ei, preot la catedrala ortodoxă, Biserica cu luna din Oradea, a fost arestat ca duşman al poporului de către regimul comunist, Ana Blandiana a trebuit să aştepte patru ani, până când autorităţile i-au permis înscrierea la Facultatea de Filologie din Cluj.

Poeta debutează în revista Tribuna (1959), primele poeme atrăgând atenţia asupra "jubilaţiei intense a descoperirii lumii". În timpul regimului comunist, datorită luptei continue pentru libertatea civică şi apărarea drepturilor omului, Ana Blandiana este interzisă între perioadele 1959-1964, 1985, 1988-1989.

Deşi redusă periodic la tăcere, deoarece poezia ei era considerată periculoasă spunând adevăruri într-o perioadă în care singura materie primă nedeficitară era minciuna, Ana Blandiana continuă lupta şi scrie în continuare despre ceea ce Nicolae Manolescu numea a fi “lirismul moral”, despre destinul uman şi social, transformat de către regim şi descris în termeni sumbri, lipsit chiar de metafore, dar şi de patetism.

Poeziile ei sunt expresia unei generaţii care meditează intens asupra condiţiei etice a omului în faţa unor opţiuni decisive.

Debutul editorial este marcat de placheta de versuri Persoana întâia plural (1965), cu o prefaţă de Nicolae Manolescu, care o aduce în centrul atenţiei criticii literare, deşi nu era o necunoscută, datorită apariţiilor anterioare din revistele vremii: Amfiteatru, Contemporanul, România literară. Poezia purităţii şi puritatea ideală a spaţiului auster, lirismul calm şi melancolia regăsirii, structura discursivă a poeziilor şi gesticulaţia nu lipsită de retorism, defineşte amplitudinea cosmică a unui spirit dinamic, a unei personalităţi care se dezarmează în faţa cititorului, se umanizează şi se pierde în natura primară a obsesiilor într-o geometrie riguroasă a spaţiului. Într-o lume pândită şi coruptă de compromi-

7

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb suri, Ana Blandiana ia act de destinul său trasat în afara oricăror concesii de natură morală şi şi-l asumă chiar cu un anume orgoliu.

Cuvintele din poeziile Anei Blandiana ni se înfăşoară în minte ca nişte simboluri ale condiţiei umane fragile. Dacă la început, în primele volume, exigenţa etică rămânea exterioară, pe parcurs, ea devine expresia unei confruntări dramatice cu lumea. În relaţia cu universul îşi face loc o oboseală a angajării, a eului ceea ce urmează fiind retragerea într-un con de penumbră, de contemplaţie melancolică. Fondul comun există încă şi trufia lucidităţii se substituie luminii graţios descifrată, echilibrată discret într-un univers somnolent.

Alexandru Piru, în «Istoria literaturii române de la început până azi» (1981), apreciază că «Poeta are o filozofie. În tentativa sa de a fi, omul se izbeşte implacabil de un termen final, ceea ce constituie, cum se intitulează cel de-al doilea volum, Călcâiul său vulnerabil (1966). Salvarea se află în aspiraţia spre puritate, condiţie etică, dar şi în sublimarea vieţii în artă, condiţie estetică. Altfel spus, nemurirea se obţine prin identificarea cu universul, nu prin imitarea naturii, arta e un fel de transsubstanţiere, o mutaţie ontologică (A treia taină, 1969). Mai departe poeta caută hotarul dintre bine şi rău, dintre înnorat şi senin, dintre lumină şi noapte, exterior şi interior, paradis şi infern. Moartea e văzută ca un rit nupţial...»

La 72 de ani, Ana Blandiana încă mai crede în spusele lui Mihail Ralea, „Românii sunt un popor format din indivizi care au tendinţa să se salveze fiecare pe cont propriu”, însă ştergând graniţele timpului, continuă să fie copleşită de întrebări, plonjând într-o plăsmuire lirică dominată de simplitate, echilibrând ecuaţia dintre naţionalism şi patriotism.

"Tot ceea ce nu înţeleg mă ucide./ Este o moartă cea care continuă/ Să ceară lămuriri,/ Şi să nu le primească,/ Şi să insiste,/ Pentru că nici în lumea cealaltă nu se poate trăi fără să înţelegi" (Ceea ce nu înţeleg) Totul de Ana Blandiana Frunze, cuvinte, lacrimi cutii de chibrituri, pisici, tramvaie câteodată, cozi la făină, gărgăriţe, sticle goale, discursuri, imagini lungite de televizor, gândaci de Colorado, benzină, steguleţe, portrete cunoscute, Cupa Campionilor Europeni, maşini cu butelii, mere refuzate la export, ziare, franzele, ulei în amestec, garoafe, întâmpinări la aeroport, cico, batoane, Salam Bucureşti, iaurt dietetic, ţigănci cu kenturi, ouă de Crevedia, zvonuri, serialul de sâmbătă seara, cafea cu înlocuitori, lupta popoarelor pentru pace, coruri, producţia la hectar, Gerovital, aniversări, compot bulgăresc, adunareaoamenilormuncii, vin de regiune superior, adidaşi, bancuri, băieţii de pe Calea Victoriei, peşte oceanic, Cântarea României, totul.

8

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb

SĂRBĂTORILE PASCALE Momentul jertfirii mielului precede ieşirea israeliţilor din robia egipteană la care se adaugă credinţa politeistă, de aceea Sfântul Chiril al Alexandriei spune că fără acest sacrificiu care prefigurează pe Hristos, nu avea loc nici eliberarea din Egipt şi nici cruţarea primilor născuţi dintre evrei (Sfântul Chiril al Alexandriei, De adoratione in spiritu et veritate, P. G. 68, col. 261). Acelaşi Sfânt Părinte mai spune că cine participă la binecuvântarea mistică sunt biruitorii morţii spirituale.

Jertfa mielului este strâns legată,de Paşte, care a marcat începutul unei vieţi noi şi naşterea unui popor liber (Ies. 14, 4). Desemnarea acestui animal a fost făcută de Dumnezeu, deoarece mielul cu chipul său exprima blândeţea şi inocenţa pe care le-a observat pe bunădreptate Sfântul Grigorie de Nazianz. Tot el ne mai spune că veşmântul necorupt al mielului prefigurează pe cel al lui Mesia.

Boris Marian Mehr

Mielul Pascal ( din surse teologice) Sărbătorile religioase sunt pentru credincioşi momente sfinte de preamărire a lui Dumnezeu şi de înnoire spirituală. Ele sunt ţinute de oameni, deoarece încă de la creaţie, Dumnezeu le-a sădit în fire predispoziţia de a fi în legătura cu El, adică de a fi o făptură religioasă care caută pe Creatorul său pentru a-l binecuvanta şi a-i întări puterile sale spirituale şi fizice.

Pentru poporul român, sărbătorile principale şi de înaltă simţire spirituală sunt Paştile şi Crăciunul, care în fiecare an sunt întâmpinate cu o negrăită bucurie spirituală. Din cauza secularizării şi a mişcării ateiste care urmărea înlocuirea lor cu nişte obiceiuri omeneşti, cum ar fi serbarea lui Moş Gerilă în loc de Moş Crăciun sau a sărbătorii de primăvară cu nelipsitul iepuraş ca simbol al poftei şi fricii în loc de Sfintele Paşti.

Credincioşii au nevoie de o cunoaştere corectă a semnificaţiei lor religioase, în cadrul sărbătorii Paştilor este prezentă şi jertfirea mielului pascal creată de Dumnezeu la ieşirea evreilor din robia egipteană, când s-a născut un popor ales care să trăiască în libertate.

Această sacrificare a mielului pascal a prefigurat jertfa Mântuitorului de pe Golgota, care a adus eliberarea omenirii din robia păcatului. Sacrificiul mielului pascal a trecut şi la creştini care, în fiecare an de Sfintele Paşti, jertfesc un miel a cărui semnificaţie religioasă cei credincioşi n-o mai cunosc şi se mulţumesc doar să spună că aşa au pomenit ca de acest mare praznic să se taie un animal.

Atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament este prezentă jertfa mielului pascal, ceea ce denotă şi din acest punct de vedere o legătură firească dintre cele două Testamente. Pentru a înţelege acest lucru şi a sublinia mai mult semnificaţia mielului pascal este nevoie ca înainte de a expune datele despre semnificaţia religioasă a mielului pascal la români să prezentăm în acest sens datele biblice.

Nisan să aiba câte un miel de un an (Ies. 12, 2) are în vedere obligativitatea aducerii lui, întrucât chiar în noaptea zilei de, 14 Nisan sângele animalului va fi semnul că în locuinţa respectivă este o familie de evrei (Ies. 12, 13) şi o va ocoli Domnul şi nu va îngădui pierzătorului ca să o lovească (Ies. 12, 23).

Sărbători de Paşti ( din surse teologice) Sărbătoarea învierii lui Hristos este numită şi Paşte sau Paşti. Interpretarea duhovnicească a cuvântului Paşte este acela de trecere. Sărbătoarea creştină a Paştilor are o legătură semnificativă cu Paştele Vechiului Testament, dar, în acelaşi timp, ea este şi o sărbătoare cu totul nouă, având dovada învierii Domnului nostru Iisus Hristos.

Sărbătoarea Paştelui iudaic era în amintirea poporului evreu din robia Egiptului, trecerea prin pustie şi Legământul de la Sinai. În Paştele sărbătorit de Iisus cu ucenicii Săi, numit Cina cea de taină, se săvârşeşte o taină nouă, un Paşte nou, un Testament nou, când Domnul Iisus binecuvântează pâinea, o frânge şi o dă ucenicilor, zicând: "Luați, mâncați, acesta este trupul Meu!". Şi luând paharul şi mulțumind, le dă zicând: "Beți dintru acesta toți, că acesta este sângele meu, al Legii celei noi, care pentru voi şi pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor". Jertfa mielului Vechi-Testamentar a preînchipuit jertfa Crucii lui Iisus în chip tainic, împărtăşită de el ucenicilor săi.

Dorința Mântuitorului de a sărbători ultimul Paşte cu ucenicii Săi, unul cu totul neobişnuit pentru Sfinții Apostoli, reiese din cuvintele Mântuitorului: "Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paşti, mai înainte de patima Mea. Căci zic vouă că de acum nuL vom mai mânca, până când nu va fi desăvârşit în împărăția lui Dumnezeu". În mod miraculos observăm că acest Paşte al Crucii, care anticipează sufe9

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb tor; ecoul ei se va auzi pană la sfârşitul lumii, iar ultimul efect al acesteia va fi Învierea de apoi.

rința şi moartea Mântuitorului Iisus, se va desăvârşi în Înviere, ca trecere în viața veşnică. Paştele cuprinde taina Crucii şi a Învierii; taina morții şi a vieții veşnice, taina vieții pământeşti şi taina vieții cereşti.

Aşadar, Paştile Legii vechi erau pomenire a trecerii prin Marea Roşie, iar Paştile Legii noi sunt trecere de la moarte la viață; acelea erau eliberare din robia Egiptului şi drumul spre țara făgăduinței, acestea sunt eliberarea din lumea păcatului şi intrarea în împărăția cerurilor. Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este pentru Biserica creştină, păstrătoarea Testamentului Hristoitic şi a canoanelor apostolice, o scară pe care creştinii pot urca spre lumea vieții veşnice. Credința Ortodoxă, în special, este Lumină din Lumina Învierii lui Hristos.

De aceea Simbolul de credință se încheie cu speranța Învierii şi a Împărăției Cerurilor: "Aştept învierea morților şi viața veacului ce va să fie". Fiecare săptămână din cursul anului bisericesc începe cu Duminica, cu ziua învierii, pentru ca tot timpul vieții noastre să fie luminat de Lumina Învierii. Învierea Domnului adună pe toți fiii Bisericii într-o unitate, într-un discernământ moral, propovăduieşte pacea a toată lumea, binecuvântează îmbelşugarea roadelor pământului şi-i mângâie pe cei necăjiți şi întristați, care au nevoie de ajutorul lui Dumnezeu.

Toată umanitatea, şi toată creația, este văzută în lumina Învierii şi a iubirii lui Hristos, pentru că toți oamenii sunt chemați la bucuria Învierii celei de obşte, fiecare după tăria credinței şi a pocăinței sale, după faptele bune pe care le-a săvârşit. Când păcatul, suferința, nedreptatea şi răutățile întunecă viața noastră şi a altora, numai rugăciunea fierbinte a noastră şi a Bisericii pentru frații noştri care sunt în prigoană şi primejdie omenească, Sfânta Spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie ne aduc în suflet putere din puterea Crucii şi a Învierii lui Hristos Paştele este ziua triumfului veşnic al Învierii lui Iisus, minunea minunilor, praznicul praznicelor, sărbătoarea sărbătorilor şi cel mai mare act de început de istorie a creştinismului, "scularea dintre morți a Mântuitorului nostru". Învierea Domnului este temelia învierii noastre, este botezul credinței celei adevărate, este înlăturarea neştiinței şi înşelării, este împlinirea profețiilor de la Facerea lumii. Învierea este fulgerul care luminează conştiințele credincioşilor, curățindu-le de idei preconcepute, este înlăturarea mitului şi a legendei.

Sfinții Apostoli, pe lângă aceea că erau ucenicii lui Hristos, erau şi martorii Învierii Lui. Învierea lui Hristos n-a fost un fapt întâmplător şi nici trecă-

Sursa: Internet

Dezlegări în Postul Sfintelor Paşti Având în vedere că Postul cel Mare aminteşte de Patimile şi Răstignirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, acesta se ţine cu multă asprime, cu mâncăruri întocmite fără ulei, din legume, fructe şi seminţe.

Mai mult, în prima şi ultima săptămână a postului se ajunează şi se mănâncă mai puţin, după râvna şi puterea fiecăruia.

Pentru că Postul Sfintelor Paşti este cel mai aspru post al Bisericii Ortodoxe, în zilele în care se săvârşeşte Sfânta Liturghie (sâmbăta şi duminica) sau se prăznuiesc anumiţi sfinţi, canoanele Bisericii au rânduit anumite dezlegări alimentare. În zilele amintite, în biserici şi mânăstiri se face priveghere, iar această nevoinţă suplimentară necesită şi o oarecare putere trupească.

Deci, pe lângă bucuria zilelor respective, aceste "dezlegări" au fost rânduite şi pentru slăbiciunea trupului nostru, spre a căpăta puterea necesară continuării postului. În acest post se face "dezlegare" la untdelemn, la vin şi, mai rar, la peşte. Untdelemnul şi vinul sunt două alimente de baza în hrana noastră.

Doar postind şi fără ulei ne putem da seama de valoarea acestuia în alimentaţia noastră. Uleiul dă gust mâncărurilor şi ne întăreşte trupul, ca şi vinul, aceste două alimente fiind adesea asemănate unor medicamente naturale, dăruite omului de către Dumnezeu.

Se consumă untdelemn (ulei) şi vin în zilele de sâmbătă şi duminică, după Sfânta Liturghie, precum şi în zilele în care sunt rânduite sărbători însoţite de semnele "cruce roşie" sau "cruce neagră", dacă acestea nu cad în prima sau ultima săptămână a Postului Mare, care sunt săptămâni de ajunare şi post aspru. Se mai face dezlegare la vin şi în ziua de joi, în săptămâna a cincea a postului, după ce (miercuri) se citeşte în întregime Canonul Sfântului Andrei Criteanul, şi în Joia Mare (?), când s-a petrecut Cina cea de Taină. În această perioadă pot cădea următoarele sărbători mai importante (cruce roşie sau neagră): 10

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb Prea jalnic în cumplită dezordine-atârnau. Şi Meşterul milos ce sta în fața mea Ducea cu EL comori, cu grijă adunate Şi-atâtea lucruri scumpe pe care le avea Dorea să mi le dea ca dar ales pe toate.

Dar cum să mi le-aşeze şi unde să le pună, Că peste tot sunt cioburi şi totu-mprăştiat; Întreaga mea cetate era ca o ruină Şi niciun colțişor nu mai avea curat.

Atunci, plin de iubire, cu glasul trist îmi zice: “Am să mă-ntorc la tine chiar în a treia zi Şi toată-a ta cetate, ce stă acum să pice O iau piatră cu piatră, o voi reconstrui.”

Plângea amar sărmanul şi nu voia să plece, Nici eu nu mă-nduram, în drum pustiu să-L las.

Purta un lemn pe umăr cu formă ca de cruce, Şi sânge-avea pe frunte şi dragoste în glas.

Povara-L apăsa în truda-I sacerdotă, Privind spre vârf de munte, cu glasul stins mi-a spus: “Atât mai am de mers, să urc acea Golgotă.”

Cu-a LUI povară-n spate încet, încet s-a dus.

A treia zi Drumețul în prag s-a arătat Şi pentru veşnicie cetatea mi-a clădit.

Deschis-a largi ferestre, lumină EL mi-a dat Şi diamante-alese pe veci mi-a dăruit.

Sfântul Mucenic Haralambie (10 februarie), Întâia şi a Doua Aflare a Capului Sfântului Ioan Botezătorul (24 februarie), Sfinţii Ioan Casian şi Gherman din Dobrogea (28-29 februarie), Sfinţii 40 de Mucenici (9 martie), Buna Vestire (25 martie), Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica (11 aprilie), Sfântul Mucenic Sava de la Buzău (12 aprilie), Sfântul Ierarh Pahomie de la Gledin (14 aprilie), Sfântul Ierarh Teotim al Tomisului (20 aprilie), Sfântul Mare Mucenic Gheorghe (23 aprilie), Sfinţii romani de pe 24 aprilie, Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului (25 aprilie), Sfântul Ierarh Atanasie Patelarie (2 mai) şi Sfântul Cuvios Irodion de la Lainici (3 mai). În acest post se face "dezlegare" la peşte doar de două ori: în ziua de 25 martie, când se prăznuieşte Buna Vestire, şi în duminica a şasea din post, a Floriilor, când se prăznuieşte Intrarea Domnului în Ierusalim.

Sursa: www. crestinortodox.ro

Mariana Dobrin

OBICEIURI ROMÂNEŞTI DE PAŞTE CETATEA RECONSTRUITĂ

Sărbătoarea Paştelui este pentru români, alături de Crăciun, cea mai importantă din an, pentru care fiecare familie se pregăteşte cu mult timp înainte prin postul ţinut cu atâta evlavie. În biserica ortodoxă oamenii se pregătesc pentru întâmpinarea sărbătorilor de Paşti prin "postul Paştelui" numit şi "Postul Cel Mare", post care durează 48 de zile. În mod oficial, postul începe după "Duminica iertării", în ziua de luni a săptămânii a 7-a de dinaintea sărbătorii de Paşti.

Ultima săptămână din Postul Paştelui se numeşte "Săptămâna Patimilor" şi începe în duminica Floriilor, duminică în care se comemorează intrarea lui Iisus în Ierusalim. "Săptămâna Patimilor" comemorează prinderea lui Iisus, crucificarea şi moartea Lui. În acesta ultimă săptămână, multe

Eu sunt ca o cetate pe munți reconstruită, Acum pot să înfrunt furtuni şi vreme rea.

Odată, însă, fost-am ruină părăsită, Cu ziduri dărâmate şi mult noroi în ea. În jurul meu erau doar garduri sfărâmate Şi ferecate lanțuri la uşi mereu aveam, Ferestrele, de-a rândul, de vânturi erau sparte Şi într-o deznădejde amară mă zbăteam.

Dar într-o zi venit-a cu trudă de departe Şi-n fața-a mele ziduri stricate a sosit, Un Meşter cu priviri atât de întristate Când a văzut ruina în care m-a găsit.

A luat la rând, cu grijă, odăile cetății Şi ochii plini de milă în lacrimi se scăldau De cruda-nfățişare - lăcaş pustietății, De vânturile care în ele şuierau. În miez de noapte rece, acele negre umbre, Spăimântător cetatea urlând o bântuiau, Prin colțuri, pe tavane, pe jos - imagini sumbre, 11

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb biserici ţin slujbe în fiecare seară, slujbe numite "Denie". De luni până joi se comemorează ultima masă, prinderea şi închiderea lui Iisus. Ziua de joi se numeşte "Joia Mare". Vineri, numită "Vinerea Mare" se comemorează crucificarea şi moartea lui Iisus pe cruce. În acestă zi, se ţine "post negru", adică nu se mănâncă nimic.

Deşi această sărbătoare reprezintă pentru toţi românii învierea Domnului Iisus Hristos, ea se sărbătoreşte oarecum diferit în regiunile României.

Astfel... În Bucovina, fetele se duc în noaptea de Înviere în clopotniţă şi spală limba clopotului cu apă neîncepută. Cu această apă se spală pe faţă în zorii zilei de Paşti, ca să fie frumoase tot anul şi aşa cum aleargă oamenii la Înviere când se trag clopotele la biserică, aşa să alerge şi feciorii la ele.

Flăcăii trebuie să se ducă la casele unde locuiesc fetele care le sunt cele mai dragi cu flori, iar ele, pentru a-şi arată consimţământul la sentimentele lor, trebuie să le ofere un ou roşu. În zona Câmpulung Moldovenesc, datina se deosebeşte prin complexitatea simbolurilor, a credinţei în puterea miraculoasă a rugăciunii de binecuvântare a bucatelor. În zorii zilei de duminică, credincioşii ies în curtea bisericii, se aşează în formă de cerc, purtând lumânările aprinse în mână, în aşteptarea preotului care să sfinţească şi să binecuvânteze bucatele din coşul pascal. În faţa fiecărui gospodar este pregătit un astfel de coş, după orânduiala strămoşilor. În coşul acoperit cu un şervet ţesut cu model specific zonei sunt aşezate, pe o farfurie, simbolurile bucuriei pentru tot anul: seminţe de mac (ce vor fi aruncate în râu pentru a alunga seceta), sare (ce va fi păstrată pentru a aduce belşug), zahăr (folosit de câte ori vitele vor fi bolnave), făină (pentru ca rodul grâului să fie bogat), ceapă şi usturoi (cu rol de protecţie împotriva insectelor). Deasupra acestei farfurii se aşează pasca, şunca, brânza, ouăle roşii, dar şi ouăle încondeiate, bani, flori, peşte afumat, sfeclă roşie cu hrean, şi prăjituri. După sfinţirea acestui coş pascal, ritualul de Paşti se continuă în familie.

La Călăraşi, la slujba de Înviere, credincioşii aduc în coşul pascal, pentru binecuvântare, ouă roşii, cozonac şi cocoşi albi. Cocoşii sunt crescuţi anume pentru împlinirea acestei tradiţii. Ei vestesc miezul nopţii: datina din străbuni spune că,

atunci când cocoşii cântă, Hristos a înviat! Cel mai norocos este gospodarul al cărui cocoş cântă primul. Este un semn că, în anul respectiv, în casa lui va fi belşug. După slujbă, cocoşii sunt dăruiţi oamenilor săraci.

O foarte frumoasă datină se păstrează în Maramureş, zona Lăpuşului. Dimineaţa în prima zi de Paşti, copiii (până la vârsta de 9 ani) merg la prieteni şi la vecini să le anunţe Învierea Domnului. Gazda dăruieşte fiecărui urător un ou roşu. La plecare, copiii mulţumesc pentru dar şi urează gospodarilor "Sărbători fericite!". La această sărbătoare, pragul casei trebuie trecut mai întâi de un băiat, pentru ca în acea gospodărie să nu fie discordie tot restul anului. În Banat, la micul dejun din prima zi de Paşti, se practică tradiţia tămâierii bucatelor. Apoi, fiecare mesean primeşte o linguriţă de paşti (vin + pâine sfinţite). În meniul acestei mese festive se include ciolanul de porc fiert, ouă albe şi mâncăruri tradiţionale, după acestea se continuă masa cu friptură de miel. În Ţara Moţilor, în noaptea de Paşti se ia toaca de la biserică, se duce în cimitir şi este păzită de feciori. Iar dacă nu au păzit-o bine, şi a fost furată, sunt pedepsiţi ca a doua zi să dea un ospăţ, adică mâncăruri si băuturi din care se înfruptă atât "hoţii", cât şi "păgubaşii". Dacă aceia care au încercat să fure toaca nu au reuşit, atunci ei vor fi cei care vor plăti ospăţul. În Ţara Bârsei, în jurul Braşovului, se face o petrecere care adună întreaga comunitate – obiceiul Junii Braşovului. Grupurile de tineri, organizate asemeni cetelor de căluşari sau de colindători, cu vătaf şi casier, strâng ouă de la tinerele fete, după care se merge către Pietrele lui Solomon, la picnic, unde vor avea loc întreceri. Cea mai cunoscută şi îndrăgită dintre ele este aruncarea buzduganului. În Moldova, în dimineaţa următoare după noaptea Învierii se pune un ou roşu şi unul alb întrun bol cu apă ce trebuie să conţină monede, copii trebuie să-şi clătească faţa cu ap şi să-şi atingă obrajii cu ouăle pentru a avea un an plin de bogăţii.

Sursa: www.desarbatori.ro

12

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb

ESEURI Politica a fost apanajul femeilor celebre. Cleopatra regina care şi-a apărat diplomatic imperiul cu dorinţa de glorie la braţul a doi generali Cezar şi Antonio a creat istorie şi a dăltuit chipul său în piatra celebrităţii.

Domeniul celebrităţii este vast putând fi inima unei ţări sau al unui regat în care ţinuta morală a femeii regină merită toată aprecierea.

Elisabeta (1843-1916) prima regină a României moderne a sprijinit dezvoltarea artei. Este cunoscută ca scriitoare sub numele Carmen Sylva. A încurajat arta si pe exponenţii ei poeţi, pictori, muzicieni, dar a finanţat şi acţiuni caritabile înfiinţând şcoli şi spitale, iar în timpul războiului de independenţă a slujit cu demnitate răniţilor în spitale de campanie.

Afinităţile spirituale şi dorinţa de afirmare ale femeilor celebre le vor apropia de bărbaţi la fel de celebri influenţând succesul acestora.

Mite Kremnitz (1852-1916) Este născută în Germania la Greifswald din regiune Pomerania Inferioară. Tatăl a fost ilustru chirurg Adolf Carl Heinrich von Bardeleben (1819 – 1895), iar mama s-a numit, Augusta von Zumpt, era fiica marelui filolog şi gramatician latinist Karl Gottlob von Zumpt. Beneficiază de pregătire umanistă la universitatea din Berlin şi apoi în Anglia unde s-a mutat familia părinţilor săi. Scriitoare şi traducătoare germană este eroina romanului biografic al lui Eugen Lovinescu, Mite. După decesul mamei sale în 1868 ,tatăl se recăsătoreşte cu nepoata sa deşi aceasta era mai tânără cu 25 ani. Acest fapt a dezgustat-o profund pe Mite. Din acest moment ea încălcă regulile societăţii din care face parte. Căsătorită în 15 octombrie 1872, la 20 de ani, cu doctorul Wilhelm Kremnitz; intră în anturajul reginei Elisabeta, soţul său fiind medicul casei regale din România. Ca secretară a regelui Carol I va face cu acesta un copil. Îl va aprecia pe Eminescu şi se va îndrăgosti de poezia acestuia, nu însă şi de poet pe care-l considera neglijent şi neatent cu propria sa persoană. Eminescu îi dedică poemul “Atât de fragedă”. Ea l-a introdus pe Eminescu în salonul literar de la Peleş şi l-a prezentat reginei Elisabeta. Mite a avut un aport în relaţia dintre Eminescu şi Maiorescu ştiind să se bucure de atenţia celor doi literaţi. Retrasă la Berlin va promova literatura romană.

Ovidiu Dinică

Celebritatea în lumea femeilor Celebritatea în lumea femeilor aduce la rampă caractere puternice, înzestrate cu dorinţa de dăruire şi puterea de a lupta, caractere nobile uneori contestate ,de multe ori apreciate la întreaga valoare. Ele au marcat istoria, au deschis drumuri într-o perioadă în care rolul femeii era separat de implicarea socială rezervată cu precădere bărbaţilor. Unele dintre ele sunt astăzi uitate însă rămân înregistrate pildele şi faptele lor. Cu atributul vieţii marcat femeia este vis, tăgadă şi împlinire.

Pentru ea viaţa se desfăşoară între pasiune şi nobleţe. O caracterizează dorinţa de unicitate. Abilităţile, rafinamentul o fac celebră. În istorie rolul marcant al femeilor a declanşat războaie şi a dus la destrămarea de cetăţi. Elena (Helena) (greacă: Ἑλένη, "cea mai frumoasă dintre muritoare") era în mitologia greacă fiica lui Zeus şi a Ledei. Dăruită lui Menelau, răpită de Paris, se reîntoarce la Menelau după căderea Troiei cunoaşte gloria şi dragostea rămâne în mitologie prin pilda de dăruire. Homer în Iliada nu ne spune unde legenda devine realitate, ne lasă pe noi să visăm la frumuseţea Elenei.

Atât în artă cât şi în ştiinţă spiritul feminin este prezent.

Corespondentul feminin pentru poezia greacă antică este Sappho (Σаπφω - lb.greacă), Safo sau Psappha care a trăit la sfârşitul secolului al VII-lea Î.Hr. şi în primul sfert al secolului al VI-lea Î.Hr la Lesbos. A avut parte de o frumoasă educaţie în familie, a fost măritată,a avut o fiica Cleis. Deseori a fost numită a Zecea Muză. A cunoscut vitregiile vremii fiind alungată din patrie. Întoarsă acasă se dedică poeziei şi a înfiinţat o şcoală pe nume "Casa Muzelor" organizată ca asociere în grijă Muzelor, Graţiilor şi a Afroditei pentru tinerele nobile. Era o şcoală de muzică şi poezie. Unde educaţia poetică şi morală era atent formată. În poemele sale emoţii puternice străbat versurile asociate cu natura şi întregul univers din care apa, focul, fluviile, stelele nu lipsesc. Versurile prin legături subtile şi secrete dau poeziei un accent modern. A lăsat ca formulă lirică strofa safică. Eminescu s-a raportat la lirica sa în Odă în metru Antic.

13

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb tic. Viaţa sa amoroasă a fost un eşec. L-a iubit pe Esenin cu care a fost căsătorită un an, însă abuzurile lui alcoolice i-au despărţit. Dorinţa antrenată de o mare pasiune le-a determinat de-a lungul veacurilor să depăşească prejudecăţile timpului şi să deschidă noi spaţii de afirmare femeilor.

Prima femeie inginer din România a fost Elisa Leonida Zamfirescu (1887-1973).

Spicuiesc din presa vremii „O compatrioată a noastră, domnişoara Elisa Leonida, în loc să studieze Literele sau Medicina, sau mai rău, Dreptul, a studiat ingineria la Charlottemburg. În inginerie viitorul femeilor e mare, domnişoara Elisa Leonida a trecut cu deosebit succes examenul final, obţinând diploma de inginer” (ziarul „Minerva”, 1912). Fiind prima femeie studentă la Academia Regală Tehnică din Germania, iar după absolvire angajată la Institutul Geologic din Bucureşti se va implica şi în sprijinul răniţilor de pe front în primul război mondial. Priorităţile sale au fost identificarea unor noi resurse de cărbune, roci de construcţie, petrol, şisturi bituminoase, gaze naturale, dar a dezvoltat şi o carieră profesorală formând generaţii de fizicieni şi biochimişti. Printre asociaţiile din care a făcut parte este şi asociaţia Internaţională a Femeilor Universitare. Istoria este şi va fi presărată cu momente de glorie feminină; ele sunt contribuţii la dezvoltarea societăţii umane.

Patria şi jertfa sunt strâns legate în pieptul tânăr, iubirea pentru fratele răpus Nicolae al Ecaterinei Teodoroiu (1894-1917) a încurajat-o pe aceasta să lupte pe front, în primul război mondial. Pe 10 octombrie 1916 a avut loc prima bătălie de la Jiu. Trupele Armatei I Române,sub comanda generalului Ion Dragalina, în care Ecaterina a fost în primele rânduri au respins o puternică ofensivă din partea inamicului. Suferă rigorile de pe front cu demnitate inclusiv epidemia de tifos exantematic din 1917 .Dovedind dârjenie şi fiind un bun camarad este apreciată de toţi şi urcă treptat gradele militare . Ecaterina ca sublocotenent, a primit comanda unui pluton de infanterie. Cu mult curaj reuşeşte să scape şi să captureze soldatul neamţ care o ţinea prizonieră în urma unui atac advers. La 22 august 1917 a avut loc bătălia de la Varniţa şi Muncelu în care armata romană cu grele pierderi respinge atacul armatelor germano-austro-ungare. În această grea luptă, a fost în fruntea plutonului său şi a impresionat încă o dată prin curaj. Este răpusă de gloanţe, iar ultimele sale cuvinte au fost „Înainte băieţi, sunteţi cu mine!”.

Moment singular în istoria noastră faptele sale de demnitate si curaj i-au adus recunoaşterea posterităţii.

Femeia s-a implicat şi în modernizarea societăţi cu aspiraţii de progres şi armonie socială.

Indira Priyadarshini Gandhi, (1917 – 1984) a fost primministru al Indiei din 19 ianuarie 1966 până la 24 martie 1977, şi, din nou, din 14 ianuarie 1980 până la asasinarea ei pe 31 octombrie 1984.

Cu o puternică personalitate a luptat atât pe plan social, a acordat sprijin tuturor, dar a ştiut să fie şi alături de soţul său Feroze Gandhi, în campania electorală şi să-i ofere siguranţa şi liniştea familiei.

Curajul şi pasiunea nu le-a lipsit niciodată femeilor. Amelia Earhart (1897 - 1937) militantă pentru dreptul femeilor întro societate exclusivistă precum cea americană a avut pasiunea zborului şi a deţinut o serie de recorduri de înălţime şi durată fiind prima femeie care a traversat Oceanul Atlantic în zbor.

Iubind, dăruind, femeile celebre vor marca unele capitole importante în dezvoltarea ştiinţei şi culturii. Isadora Duncan (1877-1927) a revoluţionat coregrafia, a creat o şcoală de dans plecând de la tradiţia dansului an-

Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi orînduielilor gramaticii rumâneşti Istoria tiparului în Râmnicu Vâlcea începe în anul 1705, când episcopul Antim Ivireanu aduce prima tiparniţă în oraş. Aici vor fi realizate lucrări importante pentru cultura şi istoria noastră.

Astfel în 1787 se publică prima lucrare de gramatică din Ţara Românească de către Ienăchiţă Văcărescu numită "Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi orânduielilor Gramaticii rumâneşti".

Autorul, reprezentant al curentului iluminist şi urmaş al vistiernicului Ianache de la curtea lui Constantin Brâncoveanu, s-a implicat la rândul său în istoria ţării, având roluri importante în politica externă a Ţării Româneşti. Erudit, cu vastă cultură, poliglot, adeptul latinităţii poporului român, resimte lipsa unei lucrări de specialitate dedicată regulilor de scriere a limbii.

14

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb pentru cei interesaţi de studiul limbii. Lucrarea sa de pionierat este de nivel mediu, dar va reprezenta un model pentru Ion Heliade Rădulescu care în 1828 la Sibiu va tipări "Gramatica românească".

Aceste prime lucrări de gramatică, ale lui I. Văcărescu si I.H.Rădulescu, orientează studiul limbii pe latinitatea poporului român.

Lucrarea publicată la Râmnicu Vâlcea, cu prefaţă închinată episcopului Filaret, conţine note ale autorului referitoare la istoria românilor, precum şi părerile despre istoria limbii române şi despre limba română contemporană lui. Această operă din secolul XVIII, apărută şi la Viena, era necesară pentru păstrarea unităţii limbii române supuse influenţelor balcanice şi ale imperiilor vecine.

Lucrarea pe care si-o propunea era de întemeiere a limbii conform unor reguli care să fie accesibile tuturor.

Definiţia acordată de el gramaticii este: Gramatica e meşteşug ce-arată –alcătuire, Şi toţi printr-însă pot verice povăţuire.

S-a scrie încă într-ales cu reguli arătate Pă toţi învaţă d-a le şti fără greşeală toate Şi versuri înmeşteşugite arată d-a să face Silţi-vă a o învăţa sau faceţi cum vă place.

Cu ultimul vers al definiţiei lasă libertatea cititorului să decidă asupra opţiunii de utlizare a regulilor propuse de el ca observaţii. Artist, nu impune forţat regulile gramaticale. Cu entuziasm de poet şi cunoscându-şi limitele de "om plin de neştiinţă", în lipsa unei lucrări similare, s-a simţit obligat să facă o încercare cât de slabă, numai să aducă un folos oarecare şi să dea şi altora îndemn să lucreze ceva mai bun. În prefaţă, I. Văcărescu indică faptul că „lipsesc din limba noastră toţi termenii ştiinţii” şi alege posibilitatea folosirii neologismelor, iar în prima parte propune categoriile gramaticale.

Contribuţia sa se constituie în observaţiile pe care le exprimă, folosind în lipsa unor termeni adecvaţi neologisme din italiană, aceasta limbă fiind folosită ca sursă de provenienţă pentru termenii gramaticali pe care îi introduce cu ajutorul unor termeni slavoni cunoscuţi de şcolile româneşti ale vremii, ca "nome", "pronome", "gramatica", "sostantivu perfet şi iperfet" (perfect, imperfect), termeni adaptaţi fonetic sau morfologic în limba română ş.a.

A dorit să alcătuiască şi cuvinte în limba română ca "spre graiu" pentru adverb, "cădere nemuitoare" pentru caz genitiv, „modă indicativă, adică arătătoare sau hotărâtoare”, „infinitivă, adică nesăvârşitoare sau nehotărâtoare” etc., dar acestea nu au fost acceptate pentru utilizare curentă. În partea a doua "Prozodia" enunţă reguli de ortografie, descrie semnele de punctuatie si accentul. În partea a treia, "Sintaxa" se ocupă de originea părţilor de propoziţie şi foloseşte termeni grecesti ex diftongul, sylabe, lexis, unde identifică 15 reguli .

Simplifică scrierea cu litere chirilice acceptând doar 33 de litere din acest alfabet pentru utilizare, pe care le subîmparte în glasnice (vocale) şi neglasnice (consoane).

El nu propune eliminarea cuvintelor slave din limbă si recomandă îmbogăţirea vocabularului, introducând neologisme din limba greacă .

Partea a IV-a, "Despre poetică", e dedicată poeticii,în spirit clasic, expune principii de tehnică a versificaţiei, pe care le susţine cu numeroase exemple, după modelul prozodiei antice şi moderne.

Observaţiile gramaticale elaborate de el s-au dorit un îndreptar şi ghid în constituirea unor norme generale

Ion Ionescu Bucovu

Mateiu I. Caragiale-romancier (128 de ani de la naştere) Am recitit de curând romanul lui Mateiu I. Caragiale „Craii de Curtea Veche” şi am redescoperit o proză proaspătă cu valenţe nebănuite, care mi-au scăpat la prima lectură. Mă gândeam apoi la soarta scriitorului, nedorită de tatăl Caragiale care zicea că „Un tată ar trebui să fie din cale afară denaturat ca să ureze vreunuia, celui mai nemernic dintre copiii săi, cariera de publicist onest.

Douăzeci şi patru de copii să am - să mă ferească Dumnezeu!- pe toţi i-aş face oameni politici, adică avocaţi; şi dacă unul n-ar fi în stare să înveţe măcar atâta, l-aş învăţa să prinză câini cu laţul. Hengher, da! da’ literat, nu!” Şi cum niciodată nu iese aşa cum doresc părinţii, cei doi fii ai lui Caragiale, Luca şi Mateiu, tocmai de literatură au avut parte. Primul şi-a frânt existenţa de timpuriu şi a rămas la faza încercărilor, cel de al doilea a reuşit greu să cristalizeze o operă unică, investită cu incontestabile şi remarcabile virtuţi artistice, care i-a asigurat un loc pe veci în rândul literaturii.

Pe cât de singulară a fost opera sa, pe atât de ciudat a fost destinul său uman, în jurul căruia s-au ţesut şi se ţes valuri de legende. S-a născut în Bucureşti la 25 martie 1885 ca fiu nelegitim al dramaturgului, fapt ce va provoca mai târziu, grave complexe de inferioritate şi o zbatere continuă, aproape disperată de a-şi depăşi condiţia de bastard, pentru a o înlocui cu o iluzorie descendenţă nobiliară.

Caragiale l-a iubit şi l-a luat el în întreţinere, căutând să-i facă un viitor cât mai bun. Îl înscrie la colegiu, distingându-se printr-o excelentă pregătire şcolară, mai ales la istorie, devenind pasionat pentru heraldică. În 1904 Caragiale se autoexilează la Berlin unde îl ia şi pe Mateiu, determinându-l să se înscrie la drept. De aici înainte viaţa lui urmează alte căi. La Berlin Mateiu urmăreşte viaţa nobilimii germane, pe care o imită, comportându-se cu aere aristocratice. Văzând acest lucru, Caragiale tatăl îl expediază în ţară, rugând-o pe sora lui, Lenci, să-l supravegheze. Are o tentativă de a se înscrie la şcoala de ofiţeri, respins însă la admitere, se înscrie la

15

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb acolo semnele domniei, adică tuiurile şi stindardele, se preumblau cu ele pe toate uliţele oraşului.”

La apariţie, romanul „Craii de curtea veche”, s-a bucurat de elogiile mai tuturor criticilor de la Perpessicius până la poetul Ion Barbu. Şi nu este un roman propriu-zis ci mai mult o naraţiune lipsită de arhitectura compoziţională a unui roman. Episoadele nu au o evoluţie liniară, ci una contorsionată, întreruptă cu reveniri şi divagaţii, pendulând între real şi ireal. George Călinescu arată că aici întâlnim „ o savoare ciudată, un aer de puternică originalitate, o mişcare moale, voluptoasă, un farmec indefinit care trăieşte pe deasupra paginilor.” Aici avem pasaje cu portretizare nonografică şi cu spovedanii, cu aprecieri ale autorului. Scriitorul participă la expediţiile nocturne ale crailor la birtul din Covaci, îi descrie, face un scurt istoric al bisericii Curtea Veche, după care urmează spovedania Penei Corcoduşa, apoi arată cum i-a cunoscut pe crai, călătoriile lui imaginare cu Pantazi pe întreg globul, istoriseşte întâmplări din casa Arnotenilor, după care Paşadia moare şi Pantazi pleacă peste graniţă.

Cei trei crai sunt tot atâtea alter-egouri ale scriitorului. Toţi fac parte din boema deşănţată a Bucureştiului.

Noaptea mai ales, se reunesc prin birturi şi taverne de mahala sau în tripouri clandestine, precum cel din casa Arnotenilor, unde se dedau beţiei, jocurilor de cărţi, plăcerilor carnale şi patimilor din zona promiscuităţii. Paşadia şi Pantazi sunt fiinţe paradoxale, în ei se îmbină josnicia cu fineţea, viciul cu virtutea, decăderea cu demnitatea.

Organizează orgii şi chefuri, cutreieră mahalalele întunecoase şi speluncile, dar întotdeauna păstrează o ţinută rece, o mândrie aristocratică. Practică viciul cu demnitate, îşi satisfac patimile în mod lent, sunt desfrânaţi fără a cădea în trivialitate, beau ţuică şi şampanie, dar cu gesturi măsurate, pătrund în medii de corupţie cu atitudini de rafinament aristocratic. Ei îşi presară chefurile cu visuri melodice, uneori privesc tăcuţi, cu ochii rătăciţi spre ţinuturi îndepărtate.

Paşadia este „jucător frumos, crai ahtiat, băutor măreţ.” El descinde „ din oameni cu vază şi stare”, rămânând „ tot aşa de măreţ în viţiu ca şi în virtute”. Pantazi este şi el de viţă nobilă: „sunt grec, şi nobil, mediteranean; cei mai vechi străbuni ce-mi cunosc erau, în suta a şaptesprezecea tâlhari de apă, oameni liberi şi cutezători, vânturând după pradă mările în lung şi-n lat, de la Iaffa la Baleare, de la Ragusa la Tripoli.

Pirgu este însă fundamental deosebit de cei doi.

El este „lichea fără seamăn şi fără pereche”, „soitar obraznic” , are „ suflet de hingher şi de cioclu”, e „stricat până-n măduvă, giolar, rişcar, slujnicar, înhăitat cu toţi codoşii şi măsluitorii”. Pirgu reprezintă prezentul, Paşadia şi Pantazi poezia trecutului. Simpatia scriitorului se îndreaptă către cei doi până la identitate. Prin ei autorul idolatrizează trecutul.

Imaginea Bucureştiului este descrisă sodomic, trivial plin de parveniţi şi ignoranţi, cu străzi fără caldarâm, „ uliţi strâmte, cu clădiri lipita una de alta”, maidane „pline de gunoaie şi de mortăciuni” taverne scunde cu pământ pe jos, cu ţigănci desculţe, Pena Corcoduşa e beată moartă în droaia de derbedei care-o acompaniau. E

facultatea de drept, spre satisfacţia tatălui. „Ştiam pe de rost nesărata plachie de sfaturi şi de dojane ce mi se slujea de-acasă cam la fiecare început de lună; sfaturi să purced cu bărbăţie pe calea muncii, dojane că nu mă mai înduplecam să purced odată.”- îşi va reaminti el mai târziu despre această perioadă. Studiile juridice sunt întrerupte, iar licenţa de domeniul amăgirii, spre surprinderea şi dezamăgirea tatălui. Mateiu scrie poezii pe care le publică cu ajutorul tatălui care îl apostrofează pe Topârceanu încercând să se îndoiască de poeziile lui : „Da’ cine eşti tu mă…să-mi dai mie lecţii de poezie?”-îl întreabă iritat dramaturgul.

Tragedia cea mare vine pe 9 iunie 1912 când Caragiale se sfârşeşte la Berlin. Acum Mateiu pierde principalul său sprijin, trecând prin vicisitudini tulburătoare, tribulaţii morale şi materiale istovitoare. Ocupă funcţii destul de modeste, acordate mai mult din respect pentru cine fusese tatăl lui.

Este salvat de căsătoria cu Marica Sion în 1923, fiica poetului Gheorghe Sion, care avea o situaţie materială foarte bună. Acum se crede un adevărat senior pe domeniul soţiei şi vrea să intre în diplomaţie, dar este refuzat discret de Titulescu.

Convins că este un neînţeles, cu visurile eşuate, Mateiu I. Caragiale devine un singuratic, se claustrează în locuinţa sa, construindu-şi un univers propriu. Solitar, trăind himeric, îşi făureşte o emblemă de aristocrat sub deviza: cave, age, tace (fereşte-te, lucrează, taci).

Am trecut prin viaţa lui pentru faptul că existenţa lui s-a răsfrânt sugestiv şi în operă, asigurându-i acel farmec neobişnuit şi o originalitate autentică.

Apariţia lui în boema bucureşteană era bizară, stranie, şi anacronică( vezi portretul făcut de Călinescu în a sa Istorie…)

Elaborarea şi publicarea ”Crailor de Curtea Veche” a cunoscut un proces îndelungat şi complicat. Partea întâi, ”Întâmpinarea crailor” a fost scrisă între 1916-1918, cea de a doua parte „Cele trei hagealâcuri” a fost redactată pe porţiuni şi în perioade diverse: în 1918 episodul intrării lui Paşadia şi Pirgu în restaurant: în 1920 evocarea călătoriei lui Pantazi pe glob, iar în 1921 rememorarea, de către Paşadia, a timpurilor trecute. Partea a treia, „Spovedanii”, e scrisă, parţial, în 1922; spovedania lui Pantazi e terminată în 24 decembrie 1924, iar a lui Paşadia la 4 august 1926. În sfârşit, partea a patra „Asfinţitul crailor” este definitivată în 1927. Fragmentar, romanul a apărut în „Gândirea” între 1926-1928, iar în volum a apărut în 1929.

Din păcate el nu şi-a desăvârşit opera, murind la vârsta de 51 de ani la 17 ianuarie 1929. În proză Mateiu I. Caragiale îşi rememorează episoade din viaţa lui. Titlul romanului vine de la o anecdotă care circula pe acel timp, publicată şi de I.L.Caragiale în „Vatra”: ”Fugind guvernul, precum s-a zis, a rămas oraşul Bucureşti pustiu şi fără nici un feliu de rânduială. Atunce au început a domni oameni disperaţi şi fără căpătâi, cari se numesc în limba poporului crai. Aceştia intrând în curtea domnească, pe când Bimbaşa Sava lipsea, jăfuiră de toate, fără a lăsa nici măcar praful prin case. Găsind

16

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb Bucureştiul de la porţile Orientului situat la începutul secolului al douăzecilea, unde balcanismul e la el acasă. În roman se întrepătrund realitatea cu visul, realizate cu ironie şi sarcasm, se revarsă o armonie de ireal, de poezie inefabilă. Are un stil propriu cu un pitoresc specific, îmbinând expresiile rafinate cu cele argotice, de mahala, e stăpânit de voluptatea culorii, fraza e melopeică, desfăşurându-se în cadenţe, stilul e specific Bucureştiului semioccidental şi semibalcanic. Pirgu are o aventură nocturnă în Moşi cu „ o desculţă borţoasă în luna a noua”, lăudându-se că ”A fost di granda, era să fete pe mine, pe onoarea mea!”

Mateiu I. Caragiale prin acest roman deschide căile prozei moderne din secolul următor şi rămâne un scriitor aparte în peisajul literaturii noastre.

ANTICARIÁT s. n. - unitate comercială care cumpără şi vinde cărţi vechi.

Cuvântul provine din germanul antiquariat.

Cu peste douăzeci de ani în urmă, orăşelul meu avea un singur anticariat şi mai multe librării, unde cărţile se vindeau pe sub mână pentru că erau repartizate într-un număr mic de exemplare. Se vindeau la fel de repede precum veneau şi doar anumitor oameni din oraş. Anticariatul avea o vitrină prăfuită, iar în interior domneau zilnic aceleaşi cărţi vechi, uzate din pricina cititului ori a depozitării lor în diferite case ori condiţii nepotrivite.

Vizitam librăriile şi acest anticariat ori de câte ori aveam posibilitatea.

De-a lungul timpului, şi mai ales în ultimii ani, preţurile mari ale cărţilor au făcut să se dezvolte acest sistem de vânzare al cărţilor în regim de anticariat. Doritorii vând cărţi sau obiecte de artă la preţuri mici, dezvoltându-se mici afaceri pentru unii. Oraşele mari deţin astfel de magazine, care, chiar s-au specializat în a vinde cărţi de diferite valori. Puţine au mai rămas locurile cu tradiţie în care să se vândă carte cu adevărat veche, carte rară, ediţii bibliofile, în care cunoscătorul să meargă la sigur, ştiind că are şanse să găsească ce caută.

Azi, anticariatul nu mai e ce-a fost odată. La o simplă incursiune în aceste spaţii - unele largi şi luminoase, altele strâmte şi întunecoase - în care cărţile se înghesuie pe rafturi şi uneori direct pe podea - îţi dai seama că anticariatul a ajuns un fel de librărie. Aici se comercializează orice fel de carte second-hand, precum şi carte tipărită în anii recenţi, dar pe care editurile nu mai reuşesc so vândă şi pe care aceste magazine o achiziţionează la preţuri foarte mici. Încă de pe vremuri anticariatul a rămas un magazin de desfacere de carte, fără criterii, pe principiul „de toate pentru toţi".

Anticariatul îmbracă spiritul european şi îl ajustează în funcţie de mult admiratele modele occidentale descoperite cu ocazia unor vizite în străinătate sau chiar pe Internet. Este suficient pentru a dezvălui o stare de fapt previzibilă, cu avantaje şi dezavantaje pentru iubitorii de carte. Avantajele sunt cele legate de preţ în primul rând, ele există şi pentru colecţionari şi pentru cumpărătorii ocazionali. Dezavantajele sunt pentru cunoscători şi bibliofili, care în asemenea magazine nu găsesc prea des ce caută.

Sunt oameni care duc la vânzare cărţile din bibliotecile personale pentru că nu au bani pentru un trai zilnic decent, aleg să îşi vândă cărţile şi odată cu ele amintirile şi trecutul legat de achiziţionarea acestora. Îşi rup bucăţi mici din suflet atunci când renunţă la ele, rămânând spaţii goale în ei şi în bibliotecile de acasă, locuri pe care nu le vor putea umple cu altceva.

Anticariatele sunt adevărate cimitire de cărţi şi chiar de amintiri personale. În oraşele mari sunt oameni care zilnic aduc la vânzare cărţi, sunt tarabe pline cu cărţi vechi la care se opresc iubitorii de proză sau poezie, privesc şi uneori zâmbesc la gândul că numele autorului sau titlul reîntâlnit, le aminteşte de ceva trecut sau prezent în sufletul lor.

Mihaela Gudana

Cimitirul de cărţi Cartea este un sprijin. Ea ne ajută să înţelegem şi să pătrundem în tainele lumii, a universului. În filele ei putem descoperi sfaturi, putem culege înţelepciune, ne putem “adăposti” de gurile rele.

O carte bună este o mângâiere deoarece ne alină, ne atrage cu ajutorul subiectelor ei şi ne face să uităm de viaţa cotidiană.

Cartea mai este un îndemn pentru că citind o carte este un îndemn de a citi altele ,astfel reuşim să găsim răspunsuri la întrebările noastre. Cartea “ne face să trăim înafara de minciună, nedreptate şi prejudecăţi”(M. Sadoveanu). Aceste vorbe ale unui mare scriitor al ţării noastre ne atrage atenţia asupra unei mari calităţi a cărţii adică puterea de influenţare puterea de a ne transpune într-o altă lume, o lume a fantasticului.

Locurile în care cărţile “trăiesc” sunt diferite. Întâi ele iau viaţă în mintea şi sufletul autorului, apoi cunosc scrisul pe hârtie şi modificările, ajung la editura şi tipografie unde primesc acceptul după ce se aplică o corectură riguroasă. După ce văd lumina tiparului ele sunt distribuite în depozite de carte, în librării şi biblioteci.

Viaţa lor poate fi mai lungă sau mai scurtă în funcţie de utilizarea lor. După un număr de ani trecuţi peste ele, după acumularea unui grad de uzură, atât fizică cât şi morală, cărţile îmbătrânesc. Dar nu rămân uitate de către cititori. Uneori ele plecă din casele noastre şi ajung în alte locuri, care sunt specializate în vânzarea de cărţi vechi.

Este vorba despre anticariate.

Referitor la cuvântul anticariat , Dex-ul ne oferă următoarea explicaţie:

17

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb

POEZIE Poemele divergente ale lui Nemo

Boris Marian Mehr

Moto – Iubesc oamenii, lăsând deoparte ticăloşia omenească 1.

Lumea rânjeşte precum o lună, Am doi prieteni, Caisă şi Prună Umblă ca raţa râsul în lume, Viermele fuge scăldat în spume, Numai dovleacul nu are treabă, El doar se umflă, dar nu întreabă, Ciocul de pui harnic se-nfige, Umblă piticii pe catalige, Porcul e bun doar după moarte, Lumea , cu grijă-n bucăţi îl împarte, Zboară ţânţarul trufaş, flămând, Nu ştie teama de boli, de mormânt, Strâmbă-se lumea, precum maimuţa, Noi cu speranţa din cer ne dăm huţa.

2.

Din norii de purpură, Sângele proaspăt, Tâmplele ating coapsele nopţii, Un vaier, undeva se naşte un copil, Ochii bufniţei împuşcă trei stele, Îngeri suspină a neputinţă, Prăbuşit, sihastrul se roagă, Luna – văduvă rece, calculată, Mâinile mele te caută, iubito, Te găsesc, te frământă, Sângeroasa vânătoare începe.

Poeme diavoleșști Înverșunarea ierbii nicicând n-o vom avea, dar dă-mi te rog, Satano, o ceașcă de cafea, ne-nșurubăm în mâl ca vechile reptile, în spaimă și în hohot de duhuri retractile. Ființa noastră care-i? Mă-ntreabă din Carei prietenul cel mare cu ochi bolunzi și grei, eu îl iubesc, răspunsul am să-l găsesc în cărți, de n-aș vedea străpunsul fugar visat anțărț, coșmar era, aievea, mai știe cineva, mai dă-mi , te rog, Satano, o ceașcă de cafea.

Latră la nimeni luna, să latre, las-o-n boli, tu vezi-ți de poeme și nu întra în rol, alege doar ținutul unde vei fi tu prinț, o coajă de alună, dacă un greier simți în creierul cu șanțuri adânci de trei microni, alungă tot urâtul, înghite-un pozitron, cică le face bine atomilor bolnavi, mă simt ca un perete visând la un zugrav, să-mi dea cu bidineaua în roșu sângeriu, apoi și eu în sângele meu să nu mai fiu.

Eram bătrân, acum întineresc, am renunţat la băutură şi ţigară, devin tot mai curat, mai îngeresc, când voi muri, veţi spune, uite zboară, se luptă inima ca un balaur fumegos, e pregătită barca, trecem Styxul,în ultimul moment renunţ, sunt mai prejos de acest gest, prefer să-mi caut pixul, hârtia, lampa, cărţile din raft, cu moartea nu fac Bruderschaft.

Mariana Dobrin

A rămas singur, fără prieteni şi fraţi, îmi povestea într-o marţi profesorul, brusc se auziră în uşă lovituri de uriaşă căpuşă, după zgomot se auzea că nu avea stil, nici reală nu părea, Till, aşa o chema pe căpuşa mea, uşa gemea, în duşumea o copită de cal nervos bătea, , nici maimuţă nici faun, pe pleoape avea copite, cerca să sape o vorbuliţă, ceva, un gând, destul aţi vorbit, rosti nechezând, cu voi mereu îmi este ruşine şi plânse diamantine.

CASA MEA Nu am obsesii pentru-o casă mare, chiar mi se pare-un moft prostesc, meschin, snobism grotesc, parşiv, infatuare, povară-n-plus, ce mi-ar aduce chin.

18

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb Preocuparea asta nu mă-ncântă, de farmecele ei nu ameţesc, ea are forme care nu-mi cuvântă, nu vreau şi nu pot să o preţuiesc.

Vasile Rascanu

Mi-aş risipi prea ieftin Timpul-Rege, de-a coborî în suflet cât mai des, să mă cunosc şi roadele-a-mi culege, această bogăţie am ales.

Monahală

Prefer să stau de vorbă mult cu mine, să-mi scotocesc prin gânduri, să mă-ntreb ce talisman şi ce mister mă ţine, să descifrez esenţa unui verb.

Dintr-o dată prieteni o nemaipomenită explozie de lumină…

Se scuturaseră pomi siderali atât de multe petale Înroşite ca şi cum sângele meu ar fi trecut prin tulpină Câtă euforie şi rugăciune în jurul coapselor tale!

Mă folosec de lucruri, n-am ce face, de oameni, însă, nu mă folosesc, nu m-ataşez de lucruri, dar îmi place să am prieteni mulţi şi să-i iubesc.

Acum două dimensiuni temporale Iată în el se născuse bucuria Înrădăcinându-l într-o tăcere continuu virtuală Mătănii vă fac rostiţi şoptit laolaltă

În fiecare zi îmi fac o casă din picături de suflet, fantezie, în ea mă simt, pe veci, împărăteasă...

Aceasta se numeşte POEZIE.

„O, dă-ne nouă trupul tău de veşnică fecioară Nu-mi pasă că înlăuntru ne vei acoperi O, dă-ne nouă pură esenţă din femeie Darul de a te cunoaşte !”

Se vor găsi destui să-mi râdă-n faţă, să-mi spună c-am simptom de nebunie, c-acesta nu-i un ideal de viaţă...

Nu-mi pasă, casa mea e-n POEZIE.

Paparuz Adrian

Daniel Lăcătuş

În rănile mele îșși șlefuieșște ghearele coroiul

Dependențță

Sunt răni ce nu se cicatrizează niciodată nu cunosc altă biruinţă decât căderea oracolul a poruncit sorţii mele să fiu robul imposibilului timpul trece şi trăieşte în locul meu sunt memoria sub rafale de uitare

motto: în ziua aceea soarele îmi va fi roșu cântecul lebedei mă va legăna rotund ca o împlinire

dacă n-aş fi trăit în acest oraş ridicat în ritmul plânsului hohotitor mi-aş fi făcut sălaş în trupul tău

cine-mi ești să mă dai afară din mine și de ce m-ai renaște din pântecul tău și acum îți port parfumul sărutului prin buzunarele minții 19

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb pe străzi obosite de pași mirosul iubirii tale încrezute plutește flegamtic în fiecare ungher din mine

eu am tăcut brăzdat de nimicuri ura din mine n-am s-o pot striga niciodată apoi ai plecat spre cer dezbrăcată

e ora 9.00 nici un cocoș nu-mi mai țipă lumina te bâjbâi doar surd de durere prin toate paturile aruncate de contemporani la tomberon

te urăsc azi şi eu târând după mine trecutul te urăsc dragul meu te urăsc draga mea între noi absolutul

un joc pervers claustrofobic fără ași pe mânecă cu glonț și pe țeava saxofonistului de jazz mă tem să respir să-mi umplu plămânii plictisiți cu tine până la refuz să trăiesc nici nu încape vorbă

Dana Logigan

strigă-mă cheamă-mă minte-mă ucide-mă iubito dar fă-o în felul tău

Şi sălciile

iubește-mă mortal Sălciile s-au încăpăţânat nu mai cresc pe malul apei sunt în noi acum boncăluind în seve albăstrii cu miros de sidef le auzi plânsetul, iubitule? îşi înfig rădăcinile în tine şi ca nişte tentacule flămânde muşcă din carnea ta rece

Ura iubirii te urăsc dragul meu îmi spuneai atârnată de lacrimi undeva cineva îţi umplea tristeţea cu patimi

iubitule, de ce ocoleşti văpaia? (lumina naşte iubiri – aşa m-ai învăţat) acum sângele tău nu mai colcăie fierbinte încăpăţânat precum sălciile eşti ramurile pletoase mi le-ai săpat în trunchiul nelemnos ploaie şi ceaţă ai semănat în vene iar pieptul îmi zvâcneşte a crengi anesteziate în rugina toamnei ca un curcubeu în balans peste noi sălciile îşi plâng devenirea

te urăsc cum urăsc viaţa liniştea buzelor tale se-aşeza cuminte pe mine te urăsc te urăsc mai presus de fiinţă şi râdeai nebuneşte îngropată în teamă te urăsc mureai în fiecare clipă otrăvită de ură doar timpul se oprea uneori între sânii tăi ca o glumă 20

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb Daniel Dăian Marcel Vişa

Paralela ţipătului oamenii care aleargă deasupra pielii şi-au învăţat zilnicitatea pe de rost şi certitudinea frigului îngropat în obrazul cel mai sincer ca un somn îngrămădit între cuvintele proaspăt culese dintr-o crucificare

Îmbată-te cu liniştea golului din urmă ţi-am învăţat conturul paşilor de la atâta umblet prin mintea mea locul de popas s-a adâncit într-o groapă comună execut amintiri mă las anesteziat de altă iubire până ce oboseala de pe chip dispare ca ridurile unei plăci de pick-up uzată

nu am întâlnit niciun donator de moarte dispus să-şi fotografieze ţipătul nicio iubită care să-mi dea naştere în fiecare noapte balerina care a născut unsprezece bărbaţi cinstiţi s-a ascuns în sângele meu ca într-o cameră de hotel uneori îmi muşca din tălpi drumurile greşite iar eu o priveam cu o lăcomie dusă până la orbire cum încerca să scape de sub conturul tuturor bărbaţilor care s-au îmbolnăvit de coapsele ei

îmbată-te cu liniştea golului din urmă învaţă-i conturul opririle în acelaşi loc mă şterg din mintea ta

dimineaţa devreme sprijin aerul să nu se prăbuşească sub greutatea păsărilor îmi caut mâinile pierdute în alte mâini gândesc sfârşitul culorii din obrazul tău şi eliberez la sfârşitul cărţii rămăşiţele dintr-o balerină nelocuită

o placă de pick-up uzată învârtindu-se în gol

Lumina din palmă palmele bunicii miroseau a rugăciune a vanilie şi muşeţel camera se mula perfect pe singurătatea ei din când în când cobora Dumnezeu din grindă şi lumânarea de ceară pâlpâia blând stăteau de poveşti până târziu când unul din ei adormea într-o seară singurătatea nu a mai cuprins-o camera se strâmtase prea mult şi a decis să-i întoarcă vizita a lăsat lumânarea aprinsă în palmele mele şi mirosea a moarte peste tot

mă numesc doi

Anişoara Iordache

Printre cuvinte deasupra cetății priviri încrâncenate depărtate cupole luminate21

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb ca un suspin de fâlfâit de aripi

şi degetele gâdilă timpul până-l apucă râsul ca pe-un copil zurliu desfăcându-se în evantai de foste clipe

deplasări lente spre abisul lăcomiei de pe promontoriile neantului arcușul unui contrabas dezleagă văicărelile tăcerii

oamenii ne privesc tu citeşti în paharul cu vin roşu degetele mele masează tumorile timpului pe tâmple oameni printre oameni în timpul care râzând naşte malign amintirile

țipete și strigăte pătate de funingini stropesc orfanii abandonați printre cuvinte

Probabil mori de fiecare dată când închizi ochii

Oana Maria Covaci

şi chiar dacă ţi-ai astupa gura cu palmele de câteva ori pe zi tot ai fredona orb corala bucuriei între ceaţa de dimineaţă şi cea de seară când ai putea să iubeşti câteva senzaţii stranii de singurătate aruncate extrem de real peste bucla timpului sprijinit de cer mai crezi că poţi lua examenul la proba practică subiectul: axis mundi

Irealitate aiurezi îmi spui în timp ce numerele mele se transformă în tigri care-şi înscriu dungile în listele lungi de aşteptare pentru a se face tămâie, aur sau smirnă ori tufişuri în flăcări după voia mea

un înger de plastic îşi astupă ochii o mie de ani te-au imunizat la capătul lor umanitatea pierde pariul cu viaţa odă bucuriei în ultima sinapsă

unu doi ochi stângul cade pe trei tigrii sunt masacraţi la apus aiurezi curând dungile se fac hamacuri mâine vor fi organe de rezervă

Bogdan Traian Dumbraveanu

Pe sub uşă se înghesuie o felicitare "Fie ca toate visele dumneavoastră să devină realitate"

Proletariat sentimental cine știe cât timp ne costă povestea fiecare cuvânt al ei îl trăim și hlizelile în marginea pasajelor deocheate și plânsul stropind frazele triste

Timpul câteva degete îmi gâdilă tâmplele timpul se strecoară prin urechi ţiuind pe timpan

trăim, nu murim în timpul poveștii

22

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb suntem alături, ne mângăiem cu palmele pe vertebrele curbate de prea multă corvoadă nu ne-am născut copii de bani gata

Dan Petrut Camui

câte minute de libertate pierdută fac o pâine câte să ai deasupra un tavan apoi obosiți câte să schițăm un zâmbet să nu uităm să ne masăm picioarele poate mâine nu vom mai putea sta pe ele ori ne vom împiedica de primul mușuroi

Muntele din bobul de muştar mi-am pierdut memoria îmi spune cine mă cunoaşte

până la urmă cine știe câti ani de libertate pierdută ne costă secunda unui sărut

ard până la temelie tăcerea pereţilor după ce despachetăm rămân peste noapte în mintea mea se întâmplă cerul încarcă negativ patru îngeri vin şi se duc prin oglinzi de obicei nu au timp doar o pace sumbră singurul semn că trăiesc mintea ajunge nu vreau să facă nimic pentru mine întreb ne-am mai întâlnit Dumnezeu o să răspundă nu cred sunt nou venit ca sufletul primit de pomană vocea dezechilibrează energetic aud numai eu şi inima mea ne mutăm foarte des la fiecare pas o lumină se stinge dacă vă urmăreşte nu mergeţi acasă la telefon aud un om care pleacă sunt plătit să-l găsesc nu contează cine este contează ce credeţi un munte se dă la o parte

Victor Ciobanu

Icoana ruptă în trei Arhanghelii stăteau întinşi pe nişte mici paturi de lemn străjuind-o pe maica Domnului cu aripile larg desfăcute.

Cineva se descotorosise de toţi trei aruncându-i pe capota unei maşini albastre, nemaiconsiderând necesară prezenţa lor nici măcar ca obiect decorativ.

Balamalele care îi legau s-au rupt din cine ştie ce motive aşa că acum, fiecare se putea mişca în voie dar totuşi, stăteau împreună, legătura lor fiind mai puternică decât ruptura acelor mici bucăţele de fier.

sângele pentru moarte ştiu nu am lucruri personale sunt gol nicio realitate infinită visul mă intimidează apocaliptic un apel iubirea chiar dacă minte îmi place

Priveau liniştiţi lacrimile molcome care cădeau din înaltul cerului.

Mustind a ploaie, singura lor salvare era o adopţie cât mai grabnică aşa că, neţinând cont de nimic, m-am oprit o clipă din itinerariul meu matinal de zilnic şi le-am făcut culcuş la pieptu-mi cald.

aş mai crede o dată Era o zi de vineri şi ploua peste un oraş încă netrezit la viaţă.

23

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb Să dezvelească-n cer un giuvaer.

Acoperişul lui Noe

Şi într-un foc cu două flăcări crude Ne-om întrupa ca într-un tainic joc Născut din dansul pur de paparude Purtând blesteme-n mâini, către noroc.

la ultimul etaj camerele nu au numere fiecare încearcă să facă puţin zgomot sau nici visul care mă îndepărtează de tine nu priveşte din cărţi de noroc acoperişul răsturnat în trecut

Anca Tanase

oamenii pe care-i doreşti sunt departe nu fac nimic hoinăresc prin cuvinte lipesc afişe cu tine vândută de reclame plouă dar pachetul de biscuiţi are un înger pe spate copiii îţi vor scrie înainte să doarmă m-am îndrăgostit întâi de numele tău vocea pune deoparte un punct de plecare din el cresc pene de păun dacă ai curaj rupe o culoare va fi următorul curcubeu fumul într-o cameră fără număr strigă Dumnezeu pentru noi

Primăvara părinţilor plecaţi Mama!

Ascultă, păsările cântă lumina începe să capete culoare zăpada mai leagănă doar munţii să le fie somnul curat şi alb Vreau şi eu să cânt, dar sun a clopot şi a drumuri în răscruce

Viorel Gongu

Privesc oglinda, poate îmi trimiteţi o zbatere de pleoape, un surâs, sau măcar urma unui gând.

Ultima zăpadă

Oglinda îmi întoarce chip străin plin de sarea unor mări secate

Am să te frâng ca pe o pâine caldă La margine de câmp, lângă un crâng Şi lacrima am să mi-o las în scaldă pe trupul tău ca-n palme să te strâng.

Aţi existat cândva cu-adevărat?

Am să ascult durerea plânsă-n vântul Ce s-a oprit sărac de-al fugii cult, În trupul tău am să-mi îngrop cuvântul Ca-n noaptea ce urmează să-l ascult.

Memoria e încă rană vie : două trupuri, voi, şi-un singur suflet… cu mine, două! treime pământească, să ne-amintim Treimea!

Un ultim ger, o ultimă zăpadă În noaptea asta am să îţi ofer Când haine de prisos vor sta să cadă 24

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb Ascultă, suflet în două trupuri vine primavara!

Aşept să-mi crească frunze, să vă fiu umbră şi răcoare!

Violeta Petre

Irina Lucia Mihalca De dincolo Voi fi una cu pământul şi voi respira ca el Îmi vor creşte flori pe frunte, m-or ascunde rădăcini Un copac în pragul serii va îngenunchea fidel Să mă apere de teamă, să-mi mai cumpere din vini... Şi pe braţe-or plânge plopii, ca-ntr-un vers nevinovat Ghiocei vor face umbră cu miresme de copil Ploi spăla-vor umbra morţii de cenuşă şi păcat Nopţile-şi vor plânge norii într-un dans tăcut, subtil... Şi în pumni voi aduna, amintirile albastre Firul ierbii-şi va-ngropa un oftat de dor şi doare Frunze ruginii vor cerne iar tăcerile sihastre Şi pe pat de toamne reci mă voi pierde-n calendare...

Vor umbla bezmetici anii şi-ntr-o clipă de beţie Se vor pierde-ntr-un amurg unde lutul îi primeşte Într-un cerc cu lună plină, va scânci melancolie Sufletul cel singuratic când Lumina-l primeneşte... Şi-n decorul nemuririi, dintr-o lume neştiută O vioară va mai naşte un acord de primăveri Va mai suspina pământul într-o notă încă mută Vor mai frânge vocea morţii amintirile de ieri...

Cavalerul semit Frunzele îţi spun c-ai pierdut, presimţi surâsul morţii care vine pe drum, timpul şi visul ţi-au fost neprieteni, dar ochii ei ţi-au rămas în inima ta.

Ai adormit visând fata pe care ai regăsit-o cândva, lumina îţi arăta că timpul e de sticlă şi, doar, cu dâre de sânge se poate trece … dar totul se petrecea mult prea târziu şi-atât de singur erai în visul tău plin de cioburi.

Ce trist, cadavrul unei frumoase iubiri!

Cavalerul semit e pregătit, sabia lui luceşte ca buzele ei - nicicând pângărite jurat-a pe mormintele părinţilor, atunci...

Iubito, în iarna iubirii noastre, auzi clepsidra cum plânge? - îi spuneai Iubirea mea a trecut prin Moarte căci timpul ne visează plângând fericiţi, Te-am căutat şi ţi-am sărutat disperarea, Te-am alintat în recea moarte dar nu te-am uitat. Întotdeauna Ea ţi-a părut un copil rătăcit, Iluziile dor pentru că nu sunt eterne, altfel de ce s-ar teme?

Poate se tem să se-ntrupeze în alt vid, de aceea gândurile se divid... Îmi amintesc - îi spuneai - o zi dintr-o moarte trecută când frunzele îţi acopereau zâmbetul, seara era violetă şi nicicând vară, atunci simţeam că eram fericit, căci sângele tău pulsa, pulsa în inima.

Eu m-am născut întuneric am înghiţit întuneric la mic dejun, prânz şi cină (la cină porţie dublă) îmi aduc aminte că un schelet din poveştile bunicii lătra la umbrele lunii din cerul gurii acolo o bucată de întuneric se poticnise de urma unui oftat se aciuase în spatele limbii şi încerca să-mi întunece mai departe ultimii centrimetri pătraţi de lumină. înmuguream umbre, Înfloream lavă-funingine şi ţipătul ploii năştea mlaştini. doar acolo nuferii albi împleteau vise despre sălcii cu braţele ascunse-n oglinzi aşteptând luna să coboare într-o noapte frumoasă, nu ca a mea...

25

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb să-şi întoarcă timpul în sens invers un felinar luminează şters poarta veche şi ruginită este atât de greu să nimereşti cheia potrivită dintr-un mănunchi întreg doar luna sclipeşte opalin peste vârfurile brazilor fulgerând arginturi pe poteca îngustă dintre gând şi cuvânt mai tăcut ca niciodată dumnezeu a ieşit la plimbarea de seară

Mihaela Gudana

De-ar fi!

De-ar ninge cu petale o noapte peste mine, M-aş îmbrăca, iubite, în floare de cais; Mi-aş atârna în plete parfumul pentru tine Şi apoi să ne culegem nectarul pentru vis.

Calotescu Tudor Gheorghe

De-ar bate vântul nopţii prin părul înfrunzit, Mi-aş coase haina floare cu ace de verbină, Dar visul zace singur, se teme de iubit Şi mă păstrează–n tine mereu, ca pe-o străină.

De-ar plânge liliacul rugând să-i culeg floarea, Să-i prind miresme-n şiruri pe crengile iubirii, Ţi-aş dezlega de noduri încet nedumerirea, Punându-mi libertatea în slujba fericirii.

Câtă veșșnicie să nu mai știu nimic mă așșteaptă

De-ar râde-n hohot ochii îmbrăţişând culoarea Rămasă de la fluturi sau luată de la soare, Te-aş strânge precum orbul ce-a izgonit uitarea Şi-a sărutat petale din suflet alb de floare.

va trebui să îngrop din nou atlantida mai adânc mult mai adânc decât pot să dezgrop vreodată ceva dincolo de orice vis va trebui să ucid poetul acesta nesătul de iubire prin implozie cu vapori de mercur o să arunc apoi cuvintele rămase în hăul lăsat ce să fac cu lumile acestea imposibile cine să locuiască planete care nu au orbite răzvrătite pietre pe un cer circumvolut niciodată ridicate din praful stelar un fel de lacrimi închise în irişi de chihlimbar să nu mai ardă niciun obraz să nu mai nască niciun ocean nicio supă primordială poate doar spun poate doar aşa ca un alint înainte de a săvârşi o altă lume cine mă poate opri când desenez fluturi pentru toate aceste flori galactice poate tu moarte cu aripa neagră să-mi furi culorile poate tu să-mi aduci ceva linişte înainte de a mă naşte într-o altă lume oglindă dincolo de orice rai dincolo de orice lume înghiţită de adâncul acesta al durerii de sine

Nuta Istrate Gangan

Tăcut înţelegi tăcerea doar atunci când ai dreptul la cuvânt palma care ţi-a acoperit gura mult prea mult îşi slăbeşte strânsoarea dar vorbele s-au sinucis în gând taci îndelung taci crispat apoi taci pur şi simplu pentru că uneori cuvintele care tac sunt de fapt acelea care vorbesc un ceasornic se străduieşte zadarnic

26

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb suprapopulate cu lucruri inexistente da am să spun da oamenii sunt lunetişti, oamenii sunt strategi desăvârşiţi oamenii sunt proprii mei demoni care caută un loc mai aproape de inimă doar pentru a lovi mai bine, îi invit la o partidă de şah îi invit să mute primii pionii şi să coloreze tabla jocului în culori pe care un discromat ca mine nu le-ar percepe şi am să spun iar da am fost învins, mi-am pierdut nebunii, am sărit ca un ponei în şotronul sorţii, am lăsat straturile unei atmosfere de vis să se rupă ca o placentă la expulzarea din lumea Sburătorilor în iadul pământului, am lăsat oameni să poposească înlăuntru la fel ca Armstrong pe lună să înfigă un steguleţ apoi să nu mai revină niciodată şi apoi aducându-mi aminte de tine înaintea soldaţilor şi salutului lor înaintea ridicării armelor şi tragerii focului mistuitor de inimi şi suflete înainte să te îngrop în pace undeva adânc într-o aripă ruptă din mine de o oarecare Ana Marilena de un oarecare Jose sau Aldin, am să îţi spun că nu toată lumea e la fel, nu toată lumea e ca un cub de gheaţă în fluxul sangvin care ţine o persoană vie, nu toată lumea ar ţine ca un talisman la mână un cuţit înfipt în inimă ziua de azi nu mai e ca o arenă romană în care sunt învins de lipsa ta ziua de azi e ziua în care eu am câştigat oamenii, tu i-ai pierdut, iar animalele au rămas departe hrănindu-se dintr-un hoit pe care nu l-am înţeles niciodată

Gabriel Nicolae Mihăilă

Poem pentru Anastasia despre iubire am învăţat că e o muşcătură de gutuie ce se opreşte de cele mai multe ori în gât atunci Pământul se micşorează atât de mult încât nu poate acoperi singurătatea din noi fără să ne fie frig amprenta aripilor noastre e dată de propriile vise eu am învăţat să iubesc la 2000 de picioare sub pământ sunt un om cu mâna de fier dar cu inima caldă dacă iernile se ţin lanţ eu port pandant o vară veşnică am învăţat că Anastasia nu a plecat niciodată Anastasia e un talisman dureros locuieşte în mine ca într-o fiere şi chiar dacă uneori sunt o dinamită ce stă să explodeze ea nu este firul roşu pe care să îl tai Anastasia e lotusul ce se ridică din întunericul meu

Clipa în care eu te-am uitat sunt zile în care literele miros a sânge iar oamenii se apropie şi se întreabă dacă e un vin roşu de viţă nobilă par să se lingă pe degete ca după consumarea unui poem hindu saturat de endorfine şi semnificaţii ascunse ale ki-ului, dar doar tu ştii că partea de pe care tot aştepţi să răsară soarele e partea întunecată şi te învârţi în jurul axei tale căutând izbăvirea celor o mie de feţe pe care lumea te-a lăsat să le cunoşti iar realitatea le varsă precum nişte clişee 27

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb Alina Florica Stasiuc

Valeriu dg Barbu

Dragă Alter 19

Părăsire... petrece dealul… alaiul, lunecând prin clisa moale

după ce mi-au tăiat aripile au rămas nişte cioturi dureroase la vreme la frig şi la ceaţă dar mai ales dureroase în zori când cerurile se rup de pământ sângerând n-au putut să le taie de tot să le smulgă cum smulgi buruienile sa le ardă electrotermocauterizare cum fac cornutelor crescătorii avuţi muguri de aripi creşteau iar şi iar la fiecare extirpare profundă şi ei oboseau peste măsură oboseau într-atât încât aş fi spus că renunţă şi mă lasă-n durerile mele să plec mai înalt şi mai alb mai departe dar nu m-au lăsat le-au tăiat mai de sus să rămână doar cioturi dureroase la frig

şi prin vânt rotund se-ndreaptă lent spre mări de sare, în adâncuri de amnezie şi iertare această nuntă fără naşi are statui bizare drept nuntaşi căci doar privirea a rămas mai tare să străpungă dincolo de aspra zare… alaiul adunat în pripă sunt biete amintiri ostile, risipă amarului, pe vremea când părea belşug tinereţii, punând măreţu-i jug acum, în pripegie se tot duc, sătule de amar în tigva rece spoită dinăuntru doar cu var

în seri ruginii mă plimbă prin burgul înţesat de miresme şi arome de ceai de turle cu clopot şi sfinţi răstigniţi la răscruce de evi centauri şi sfincşi nu mă scot la mezat doar m-arată ca pe un trofeu câştigat cu sudoare şi râd zgomotos dragă Alter vorbesc despre viaţă ca şi cum ar vorbi despre o târfă bătrână şi râd iar şi iar ca şi cum râsul le-ar ţine de foame şi frig

umbra acestui trist exod ce murmură ca la prohod... e trupul meu golit de sens, de vreri şi orice patimă, un vuiet ieri, - doar clisa, huma, e ceva concret acestui scorojit tablou şi chiar în sus de ar porni alaiul tot în humă va păşi din nou fiindcă-i precum aici... şi acolo în cer şi-atunci la ce-ar spera… la ce să sper?!…

nu mă dau nu mă pierd doar tresar la răstimpuri parcă speriaţi că mai zbor în înalt aşa fără aripi din burgul ăsta prea plin prea bătrân prea jilav

28

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb

PROZĂ femei, cum nici ele nu ne uită. Războiul troian a început din cauza Elenei. Fără aluzii. Chercher la femme. Caută femeia şi vei găsi sursa tuturor bucuriilor şi necazurilor. Eu aş forma toată poliţia din femei, ca să nu mai fie probleme. Până aici am glumit.

Sper să nu mă apostrofeze o fiică a Evei. Aha, Eva. Păi păcatul originar, chinurile lui Adam, că ale Evei le considerăm fireşti, nu se trag de la Eva?.

Curiozitatea femeii a împins lumea înainte.

Poate că şi din criză vom ieşi numai cu ajutorul unei femei. Nu fac politică, deşi cuvântul tot de gen feminin este. Deci, dragi femei, doamne şi domnişoare, de toate vârstele de la zero la o sută şi două zeci, LA MULŢI ANI de 1 şi de 8 MARTIE. Să aveţi grijă de bieţii bărbaţi, că nu ştiu ce fac.

Boris Marian Mehr (membru USR)

Niciodată nu am scris despre …FEMEIE De când scriu, de ani buni, am scris despre o femeie cu nume şi identitate, ce fac eu acum? Să abstractizez noţiunea ar fi o impietate şi chiar o … prostie. Şi totuşi. Vin 1 martie, apoi 8 martie, alte zile în an nu mai sunt dedicate femeilor. Bărbaţii au 363 de zile, adică restul.

Gea, zeiţa pământului, iubirea, pasiunea, bucuria, întristarea, aproape toate cuvintele ce exprimă o stare sufletească ori fizică sunt de genul feminin.

Toţi vorbim la feminin. Nu este drept , dar e frumos.

Eu mă gândesc la mama mea, apoi la primele iubiri, apoi la familie, am vrut să am şi o fată, am un băiat, am nepoţi, dar sigur, voi avea strănepoate. Viitorul este al femeii. Cu clonările acestea nici nu va mai fi nevoie de bărbaţi. Încep să am complexe. Aşa ne trebuie, prea a fost umilită femeia în toate secolele.

Doar de vreo sută de ani ne-am mai trezit, noi, bărbaţii, i-am făcut loc şi femeii şi acum o să ne ia locul.

Vai de noi. Dar eu tot iubesc, desigur nu iubesc bărbaţi. Nici prietenia pentru o femeie nu este lipsită un procent de erotism.

Doamne fereşte , nu sunt pervers, sunt sincer.

Răutatea nu stă bine şi nici nu prea se întâlneşte la femeile care se respectă. Sunt eu rău, dar femeia trebuie să fie bună. Ea ne ocroteşte de gândul morţii. O fi moartea de genul feminin, dar eu nu o recunosc.

Cred în viaţa de apoi, adică în femeia de dincolo. În toate religiile femeia joacă un rol de seamă. Religiile antice, primitive evocă femeia. Zeiţe cât vrei. Religia mozaică respectă femeia, deşi ea merge în urma bărbatului. Probabil să-l protejeze sau să-l urmărească să nu facă vreo prostie. În religia creştină Fecioara Maria şi Maria din Magdala au fost alături de Iisus până la crucificare şi după. În islamism Mahomed a fost educat de o femeie înţeleaptă. Avem preşedinţi şi prim-miniştri, ca şi regine – femei. Nu poţi uita de

Cruzime Mai bine să fii dalmaţian, decât cruelă. Omul nu are nevoie de cap. În timpul vieţii sufletul stă în cap. El tulbură dreapta judecată, luciditatea. Există capete fără suflet? Poate. Inima este doar un muşchiuleţ. S-a creat un mit în jurul inimii. Toate fiinţele vii au inimă, la ora de zoologie, la şcoală, am văzut o broscuţă tăiată pe mijloc, îi bătea inima. Asta spune tot. Acum despre poezie. Autorul trebuie să fie el însuşi, să nu se gândească la cititor. Calofilia, excesul de metafore, de sentimente comune strică. Suntem nişte păcătoşi, nu suntem sfinţi, nici îngeri.

Exemplu – Beethoven, Whitman, Esenin, ş.a. Puterea lor stă în sinceritate. Artistul este credibil şi atrage prin directeţea cu care se exprimă, desigur , fără a părăsi arta. Asta depinde de talent. Mai departe. În viaţă există sentimentele de prietenie şi dragoste. Ele nu se amestecă, dar nici nu se separă. Iubirea este impură, implică atracţia sexuală, orgoliul celui iubit, gelozia, trădarea, etc. Prietenia, rară în esenţă, este mai pură. Înseamnă chiar jertfă. Aici se apropie de dragoste. Dar eu nu am avut un prieten adevărat, poate că este şi firea mea de vină. Am pretenţia să găsesc pe cineva care să gândească la fel ca mine, în ce priveşte prietenia. Castor şi Pollux. Oreste şi Pillade. Nu există. Orice relaţie ruptă produce răni.

Durerea poate fi acută, latentă, de durată. Ochii mei devin violeţi, scriu cu cerneală simpatică, dacă mă doare ceva. Majoritatea oamenilor monologhează. Şi eu. Dar am firea amerindianului, fierbinte, iar din romane, îi admir pe Julien Sorel, Fabrice, adolescentul din „Vă place Brahms?”, ş.a. Femeile pot fi dure, de necucerit, trufaşe, viclene, dar pot fi şi zeiţe, ma29

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb totul altceva. A fost o jertfă a iubirii şi a luptei împotriva convenţiilor. O luptă inegală. Burghezia iubeşte convenţiile, familia perfectă, discreţia perversă, ea este mereu mulţumită cu ce are şi va mai obţine. Nu fac parte din sărăcime, nu mă simt proletar, dar ceva este rău , fundamental rău în sistemul capitalist. Cică evoluează, se umanizează. Nici vorbă, crimele se ţin lanţ. Masacre în toată lumea, bombardarea Belgradului, intervenţiile în Afganistan, Irak, presiunile economice sunt nişte porcării. Scuze pentru limbaj, porcul nu este de vină. Este şi el o jertfă. Terorismul nu are nicio scuză, dar s-a născut din cauza pauperizării unei treimi din populaţia globului, dacă nu mai mult.

Oamenii se pervertesc, umilii devin călăi, călăii devin profeţi. Un artist nu poate fi burghez, el este un răzvrătit, Goethe a fost singurul artist cu spirit de curtean , un hibrid de nobil-burghez. Villon, Rimbaud, Baudelaire, Maiakovski cel tânăr, Esenin, Silvia Plath ş.a. nu puteau să nu se răzvrătească. Unii nu-i înţeleg. „Staţi liniştiţi, aşezaţi-vă la locurile voastre”, au fost ultimele cuvinte spuse în public de handicapatul Ceaşcă. Ştia ce spune. Nemulţumiţii, agitaţii nu plac niciunui regim totalitar. Iar democraţia nu este niciodată cinstită. Este mereu subminată de mafioţi. Farmecul discret al burgheziei este , de fapt, o duhoare. Cine va curăţa grajdurile lui Augias?

me, amante extraordinare. Sunt mai complexe decât noi, bărbaţii, care suntem uneori nişte animale. Iubirea are fragilitatea firului de păianjen. Prietenia este ca un odgon. Cunosc mai bine iubirea, ea îţi dă libertate şi robie, are savoare. Femeile iubesc stabilitatea.

Sunt burgheze. Se cred nobile, pot fi şi nobile, dar simţul datoriei este mai puternic. Se tem de aventură.

Au motive. Cel mai crud la o femeie este râsul. Râsul îi ucide pe cei slabi. Eu repet după Nietzsche – ce nu mă ucide, mă face mai puternic.

Cruzimea este de gheaţă, gheaţa se topeşte, nu rămâne nimic. Adevărul este din diamant. Cred că arta ar trebui să slujească adevărul, iar frumosul să-i fie subordonat. Ghiocelul creşte din pământ. Ghiocelul artificial nu valorează nimic.

Farmecul discret al burgheziei Tatăl meu s-a născut într-o familie cu o stare materială bună, aveau bonă, mergeau la băi. Bunicul a murit în aceeaşi lună cu tovarăşul Stalin, pe care îl detesta. Îi luase tot. Era un om firav ca fizic, dar înţelept. Când a murit nu mi-a venit să cred. Îl cunoşteam puţin, locuia la Rădăuţi, dar l-am iubit pentru că mă lua pe genunchi şi vorbea cu mine despre orice chestiune. Era religios, practicant fervent. Bunicul din partea mamei , un zdrahon, negustor cam prăpădit, a fost împuşcat în 1942. Istorie. Tata a studiat la Viena şi la Rouen, chimia, s-a ataşat de comunişti, a luptat în Spania ca apărător al Republicii, a trăit puţin, s-a stins la vârsta de 50 de ani. Era un comunist moderat, dar principial. De la el am preluat credinţa în binele omenirii, o noţiune nebuloasă, nerealizată.

Ce m-a îndepărtat de idealuri a fost propaganda ameţitoare şi ilogică, lichelismul aserviţilor regimului, de aceea m-am făcut inginer şi m-am apucat de scris versuri. A fost şi este o salvare. În 1989, deşi nu credeam în fragilitatea sistemului, m-am bucurat că a căzut. Nu ştiam că dintr-un cadavru pot ieşi atâţia viermi. Am început treptat să realizez că economia de piaţă este o economie bazată pe furt şi corupţie. Desigur sunt şi oameni care muncesc cinstit, dar cum poţi fi cinstit până la capăt într-un nou sistem, moralmente la fel de depravat ca şi cel dinainte, mai cinic. Dacă trăiau Robespierre sau Hebert, multe capete cădeau. Burghezia nouă şi-a arătat fundul care seamănă cu faţa. Îi înţeleg pe avangardişti, deşi nu practic avangardismul, este prea permisiv pentru cabotini. Timpul va readuce pe tapet conflicte majore. Omul nu este un animal dresat. Polarizarea socială este contrară naturii umane, omul nu este nici bestie, nici lup.

Mă gândesc la Madame Bovary. O sete nebună pentru mărire, înnobilare. Anna Karenina este cu

Caterina Scarlet (membru USR)

Soft &Gentle (partea a II-a) (urmare din numărul trecut) III Au trecut 10 ani şi pictorul îşi prezintă ultimele creaţii într-o expoziţie deschisă publicului, fără să i se facă multă publicitate. Alegerea a fost inspirată de teama că vâlva i-ar atrage contestarea calităţii de invalid.

Contestarea echivala cu bănuiala că jucase o farsă sinistră, atât colegilor, cât şi amatorilor de artă. Pictorul a ţinut ca evenimentul să treacă drept debut şi a cerut ca la numele expozantului să nu se furnizeze alte date, decât să se specifice că totul va fi o surpriză. După ce avea să facă public secretul revenirii sale ca artist în plină activitate, era dispus să şi picteze ceva de faţă cu

30

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb martori. Un exerciţiu de virtuozitate în public. Paganini cu al său scherzo executat pe o singură coardă de vioară ar fi trecut drept un câine fără o labă în comparaţie cu pictorul orb, patruped cu 75% pierderi, membrul restant servindu-i la mers, pentru onor şi pentru executarea unui triplu salt urmat de aterizarea gimnastului olimpic demonstrant la inele.

Un participant la vernisaj, unul dintre curioşii care nu erau puţini, pentru că efectul publicităţii minime, dar făcută să suscite totuşi interesul, sporise rândurile lor, ei bine, unul din ei avu ideea ca pictorul să le redea pe un suport alb una din maşinile de lux aflate afară în parcare. Au ieşit cu toţii din clădire. Pictorul a cerut să se facă loc în jurul lui şi în jurul maşinii, el postându-se în apropierea ei. Publicul a pariat că vor asista la o şmecherie. Când pictorul a cerut un furtun racordat la reţeaua de apă, asistenţa a început să freamăte şi să crâcnească, acuzând că se trage de timp.

Pictorul a luat furtunul din mâna celui ce i-l pusese la dispoziţie şi i-a explicat acestuia că are nevoie de mai multe tipuri de jet, aşa că să stea la gura de alimentare şi să asculte exact ce comenzi îi va da. Publicul şi ceilalţi, criticii prezenţi, familie, prieteni, salariaţii clădirii care găzduia evenimentul, nu vedeau ce face el în timp ce se anunţase doar că... pictează, după ce udase bine bolidul. Nu stătea aplecat asupra şevaletului, ţinea capul ridicat, cu ochii pierduţi în universul de necuprins al marelui întuneric ce-l învăluia din toate părţile, doar mâinile lucrau febril amândouă. Una percuta şi cealaltă mânuia creionul şi pensulele urmărind-o pe prima. E de prisos să spunem că îşi aranjase paleta de culori în aşa manieră încât să nu bată darabana în căutarea lor.

Folosea şi aici un tipar ce şi-l orânduise cu multă chibzuială şi pricepere.

– Gata, gata? De ce durează atât?

Pictorului i-ar fi fost necesare câteva ore ca să se usuce vopselurile, să poată descifra ceea ce transmisese din auz văzului. Pipăind şi lovind uşor pânza, ar fi aflat dacă ceea ce redase era la unison cu ceea ce prinsese din contactul apei cu piesele automobilului. Mulţimea se grăbea, şi el a trebuit să cedeze majorităţii.

Tabloul nu numai că era o copie fidelă a realităţii, dar se distingea prin ceva special faţă de ceea putea face o fotografie sau grafica asistată de calculator. Maşina pictată de pictor surprindea prin aceea că părea “în viaţă“, ziceai că-i sfârâie motorul şi că acum-acum va pleca la drum. Câţiva privitori s-au tras instinctiv înapoi, de teamă că maşina va părăsi tabloul şi va veni peste ei. Proprietarul maşinii părea unul dintre cei mai emoţionaţi martori.

– Doamne, ce frumuseţe! Ce frumuseţe!

La ce se referea, nu ştim. La pictură, la propria maşină, la momentul sublim pe care-l trăise? Era neîndoielnic faptul că, deşi putea să nu fie orb, ci văzător ca oricare din asistenţă, pictorul pictase fără să se uite la maşină şi fără să fixeze spaţiul limitat al şevaletului.

Doar dacă ar fi avut ochi în degete sau în locul nasturi-

lor de la haină ai fi crezut că tot ceea ce a redat s-a făcut prin intermediul unor nervi optici grefaţi pe aiurea.

Mirarea ţinea de ceva timp. Nu era mirare, era uimire.

Mirare este atunci când nu înţelegi ceva de înţeles, uimire atunci când ai fi capabil de înţelegere totală dacă fenomenul nu ar depăşi limitele logicii şi ale firescului.

Câţiva îşi vor propune să experimenteze în diferite variante ceea ce păruse atât de posibil acolo, în prezenţa lor.

Dar uimirea nu durează o veşnicie. Unii chiar se enervau, pe motiv că acesta nefiind un fenomen repetabil, nu avea rost să se lase impresionaţi mai mult decât o făcuseră în primele momente. Nu puteau nega că extraordinarul se produsese, dar asta era mai puţin fascinant decât dacă nu s-ar fi produs. Ce ar fi trebuit acum? Să se deschidă o academie de pictură a orbilor?

Nu! Domnul pictor vrea să picteze cu metode neconvenţionale? E liber s-o facă! Publicul va decide dacă ce pictează place, atinge un standard, rezistă pe piaţă. Pe nimeni nu interesează că s-a pictat cu piciorul sau cu pensula ţinută între buze. Contează ce vede musafirul când îi bagi tabloul în ochi şi te lauzi că ai dat atât şi atât pe el. Dacă domnul pictor vede cu auzul, iar nu interesează. De omul ăsta nu poţi decât să te fereşti. În afara picturii lui auzite, dacă i te adresezi, probabil că nici nu te ia în seamă, adică nu ştie că-i vorbeşti. El nu e numai orb. E şi surd. Pentru că atunci când îi vorbeşti, probabil că te vede, nu te aude. Lumea se amuză pe seama geniului. Prin tot felul de interpretări şi dezlegări ale misterului, reuşesc, ca şi Columb plecat în căutarea Indiilor, să dea peste America, despre care şi azi se crede că a fost descoperită, când de fapt nu s-a descoperit nimic. America a fost inventată.

Asistenţa vrea să plece acasă, dar tot mai aşteaptă puţin circ. Se pune problema ca beneficiarul tabloului să dea un semn de preţuire operei create special pentru el. Spune un preţ. E cât se cuvine, da. Şi pictorul crede că e o sumă bună, nu e ipocrit. Acceptă să fie remunerat şi pentru tablou şi pentru spectacol, dar în momentul înmânării banilor se întâmplă ceva.

Plătitorul vrea să-i joace un renghi. Ştie că banii vor fi număraţi într-un anume fel: ţinându-i între degetele care fac un du-te-vino pe suprafaţa netedă a bancnotei.

Un mod mitocănesc de a te purta cu banii şi cu cei în prezenţa cărora procedezi astfel. La pictor gestul ar fi fost necesar pentru a-i identifica sonor, dar oamenii iau de bun ceea ce văd: un ins care obţine senzaţii tari din foşnetul banilor. Plătitorul vrea să demonstreze că orice flan are avers şi revers. Că valoarea înscrisă la vedere nu e aceeaşi cu cea investită în obiectul monetar. Cât costă oare să produci monezile de 50 de bani ce se cuprind într-o bancnotă de 500 de lei, destul de rară fie vorba, şi care-i costul tipăririi acelei bancnote? Pictorul trebuie să arate lumii că, deşi e un fenomen rar al naturii, un dar, o minune, un unicat, el va rămâne acelaşi om supus propriilor defecte, printre care meschinăria, neîncrederea, pofta ce-a poftit.

31

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb De ce vrea plătitorul acest final? Pictorul nu şi-l doreşte. L-a proiectat şi îl vrea pus în practică pentru al vedea funcţionând, ca şi cel care a făcut prima bombă nucleară. Nu poţi şti cât de inteligent ai fost dacă nu-i dai drumul şi nu distrugi ceva cu rodul minţii tale. Mintea a comis o teorie şi teoria nu poate fi demonstrată altfel. Plătitorul va fi dezamăgit.

– Nu-i număraţi?

– Nu-i nicio pagubă dacă sunt mai puţini.

– Să nu fie mai mulţi...

Pictorul îi va înapoia din teancul de bancnote câteva dintre ele. Nu foşneşte, nu pipăie. Îi răsfiră în evantai ca pe cărţile de joc şi-şi face vânt cu ele, caraghios şi simpatic în acelaşi timp.

– Aşa e. Mai mult decât aţi pomenit, trebuie să fie o greşeală... Oricum îi voi dona unui aşezământ creştin, poate vii dumneata cu diferenţa. M-am cam încins – spune el, făcând semn că vrea să se retragă.

Câţiva din oamenii lui de încredere se apropiară de maestru şi-l urmară, făcând un zid de nepătruns în jurul lui. Omul cu tabloul insistă să ajungă iar la el, şi atunci pictorul se opreşte şi cere însoţitorilor să-i îngăduie insistentului contactul.

– Cum de m-aţi ghicit? întrebă cel care vroia să-l demitizeze pe omul ajuns acum o legendă vie, artist şi om de excepţie. Cum de aţi ştiut că vreau să vă fac de ocară?

– Nu am ştiut – zise pictorul fără răutate – dar acum ştiu.

– Dar nu ştiţi de ce am făcut-o...

– Nu, şi nu cred că mă interesează, cred doar că nu meriţi lucrurile frumoase de care dispui...

– Niciodată nu mi-am văzut maşina aşa frumoasă şi m-aţi făcut gelos. Am luat-o pentru că preţul ei corespundea sumei pe care eram dispus s-o dau. Dacă nu aţi fi orb v-aş face-o cadou, ca să mă răscumpăr.

– Dacă nu aş fi orb, scena asta nu ar avea loc.

IV Pictorul a continuat să picteze, să vândă şi să trimită bani celor care aveau nevoie şi nu şi-i puteau obţine singuri. Erau atâtea goluri de umplut, atâţia nevoiaşi de ajutat, încât el nu mai prididea cu comenzile şi cu lucrul pe cont propriu. La fel cum el ajuta, şi alţii îl ajutau pe el. Deviza era: mai mult zgomot, mai multă culoare! Având material din belşug, surse de inspiraţie la tot pasul, pictorul lucra zi şi noapte, nu atât din nevoia obsedantă de a picta, ci din aceea de a surprinde noi şi noi aspecte, pe care fiindu-i teamă că nu le mai întâlneşte, le imortaliza pe pânză automat. Nu lucra numai pe comandă, cum am mai spus, ci şi pentru plăcerea personală. Într-o zi, când trebuia să fie plecat din localitate, deci nici vorbă să se afle în preajma tablourilor din colecţia proprie – ce şi-o depozitase într-un spaţiu mare, construit anume pentru nevoile sale de artist prolific – a primit un telefon de la unul din oamenii care-i alcătuiau suita în oraşul de reşedinţă. Acesta se afla chiar în depozitul cu pricina, o galerie cu simeze mobile ce glisau pe nişte şine fixate în tavan. Atunci când nu erau expuse, tablourile stăteau stivuite către unul din pereţii laterali, iar când cineva vroia să le vadă erau trase, puse la vedere şi apoi împinse la loc, prezenţa lor nefiind bănuită dacă nu ai fi fost obişnuit cu secretele spaţiului respectiv. Credinciosul colaborator l-a sunat pe maestrul să-l întrebe dacă are tot ce-i trebuie, dacă nu e cazul să-i trimită ceva uitat acasă, printr-un curier sau chiar prin deplasare personală.

– Nu am nevoie de nimic. Dar ce se aude la tine acolo? De unde e zgomotul ăsta atât de asurzitor că aproape nu pricep ce spui? Eşti într-un motor de avion? mai avu el timp să glumească.

Urechile şi creierul îi fură invadate de o avalanşă de sunete în cele mai înalte frecvenţe, ce depăşeau limita de rezistenţă testată pe subiecţi sacrificaţi în experimente criminale.

– Nu e nimic, maestre. E multă linişte aici. Nici măcar o pensulă nu aplică vopsele şi nicio pânză fixată pe ghergheful prins de şasiu nu bombează sub presiunea vântului pătruns prin uşa mare de sticlă, lăsată deschisă, aşteptând ca mâna ta s-o domolească şi s-o stăpânească. Eu mă plimb printre tablouri şi doar paşii mei răsună pe podea în vreme ce le privesc. Le-am scos să le vadă şi pe ele lumina soarelui.

– Nu aud... nu ştiu ce spui. Mai eşti la telefon?

Zgomotul nu scădea în intensitate, era la fel de puternic, şi deşi părea că îl aude din ce în ce mai slab, nu putea să ia telefonul de la ureche, pentru că în timp ce asculta îşi vedea tablourile, la început aşa cum erau ele, apoi din ce în ce mai şters, şi mai şters. Nu mai vedea nimic pentru că nu mai auzea nimic. Cuvintele vorbitorului, atât de potrivite cu starea de fapt, au declanşat fenomenul ce s-a instalat cu o forţă crescândă, forţa unei tornade. Cum se produce tornada? Din ni-

Deşi întâmplarea nu a fost făcută publică, a circulat sub formă de poveste orală, şi cine a aflat de ea a avut ocazia să mediteze asupra marelui adevăr dat iar uitării atunci când focul acţiunii urcă la mansardă, locul unde ne ţinem arhivele cu documente. De multe ori beneficiem de lucruri sau de evenimente mai preţioase decât cele pe care le-am merita, şi asta în loc să ne facă mai valoroşi ne depreciază constant. Într-o exprimare brută ar suna astfel: mai mult bine, mai mult rău. Lucrurile nu stau chiar aşa, dar entuziasmul după un succes nu trebuie să ne zboare spre înalturi. Căutând ţinte la nivel sau puţin deasupra, nu vom trimite săgeţi în vânt, săgeţi care de multe ori sfârşesc prin a se înfige în pământ gol sau chiar în ţestele celor care le-au trimis.

Ca fraţii lui Prâslea sau ai altui voinic autohton: munceau pentru locuri fruntaşe fără a avea idee ce ruşine îi paşte...

32

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb mic? Aşa pare, dar nimicul nu există. E doar o aparenţă. Întotdeauna există ceva care aşteaptă. Aşteptarea e activă şi pregăteşte. Probabilitatea se transformă în materialitate. Zgomotele transformate anterior în imagini se proiectaseră focalizate de aparatul de transmitere sonoră, retrimise toate deodată, făcându-i capul să vuiască, creându-i dureri insuportabile, spărgându-i timpanele însângerate, surzindu-l la final.

Orb şi surd, pictorul rămase pentru o clipă împietrit, nu de rapiditatea cu care se petrecuse totul, ci de rapiditatea cu care pricepuse ce se întâmplase. Mintea îi funcţiona perfect. Nu avea de ce să se retragă ca să mediteze asupra nenorocirii care se abătuse asupra lui.

O aştepta şi bănuia că tot ce primise cândva se va întoarce împotriva lui. Nu putea prevedea nici cum, nici când, deşi de câte ori mergea la depozit şi telefonul suna, nu îl vedea niciodată, nu se transforma în echivalentul vizibil, ceea ce ar fi trebuit să-i atragă atenţia şi să suspende postul sau să-l înlocuiască cu un telefon mobil. Telefonul ăla sunase şi îl servise ani buni şi pictorul nu a simţit nevoia să-i ofere o imagine de recunoştinţă. Prin el auzise şi văzuse destule. Mulţi se puteau lăuda că pentru serviciile lor maestrul i-a răsplătit cu câte un portret, nu reuşit, ci capodopere fiecare în parte. Maestrul îşi pictase câinii, găinile din curte, iepurii, calul lăptarului. Telefonul îl considerase de la început o sculă utilă, o slugă pe care o plăteşti pentru prestaţie, nu un prieten. Plătea un abonament pentru el şi atât. Nu îi dăduse locul pe care-l merita. Îl ţinea sub o masă şi, deşi îi auzea soneria, nu-l putea vedea pe dea întregul, pentru că stătea pitit, şi de unde era extrăgea doar receptorul legat de el printr-un cordon suficient de lung, cu lungimea comprimată într-o spirală elastică.

Nu s-a lăsat şi a pictat în continuare. Devenise acum celebru pentru pictura în alb. Curentul “Soft & Gentle”, aveau să-l numească specialiştii. Hieratice şi diafane, dând senzaţia de transparenţă dar şi de o inexplicabilă forţă de expresie, picturile lui se compuneau dintr-o succesiune infinită de nuanţe delicate ale culorii, cărora alţii nu-i dădeau viaţă decât pentru a ilustra zăpada sau vreo ceaşcă de porţelan ieftin. Nostalgicii – mereu apar astfel de indivizi feroce în susţinerea vechiului, mai feroce decât suporterii unei echipe de fotbal în curs de retrogradare – au fost nevoiţi să dea înapoi şi să cedeze victoria noului curent. La început susţineau că nu vor să-şi vadă favoritul rupt total de realitate şi promovau ideea amplificării oricărui sunet pentru ca ceva-ceva să mai ajungă la receptorii betegi ai creatorului. Pierderea contactului cu lumea, aşa cum i se arătase ea odinioară, simplă şi complexă, fascinantă şi dezgustătoare, nu era singurul motiv. Menţinerea lui în stare de funcţionare, acea stare după care se conduce orice artist veritabil, cu fericirea iscată de nefericire, cu iluziile născute din deziluzii şi liniştea venită din nelinişte (cum altfel vedeţi creaţia ca fenomen?) trebuia făcută cu orice preţ. Când au văzut picturile născute din zbierete, gâfâieli şi harababură, au hotărât să oprească

procesul amplificării. Tot ce apărea redat de pictor arăta mai grotesc ca picturile unde Goya imortalizase unul din procesele Inchiziţiei. Cei care, în strădania lor de virtuoşi, veniseră să asiste la pedepsirea ereticilor păreau demonizaţi de efortul de a menţine ordinea lumii pe culmi de perfecţiune.

V Surzenia avansa. Se prezentă la medicul ORList cu întârziere. Nu boala era motivul care îl conducea la cabinetul unde avea să i se facă evaluarea. Medicul ia confirmat că auzul nu i se va restabili, dar că vor putea monta o proteză auditivă dar care, totuşi, va avea cu rezultate slabe. A refuzat ajutorul, ştiind că prin aparate amplificatoare nu va putea recepţiona fidel obiectele vizate, nu în acelaşi mod în care o pereche de ochelari l-ar fi ajutat în cazul unei scăderi a acuităţii vizuale. Nu s-a supărat pe doctor că în loc să-i spună ce avea de spus i-a scris pe bilet concluziile, nepricepând nepriceputul că pacientul este şi orb. Şi-ar fi putut imagina medicul cum un orb pictează? Nu. Şi nici pictorul nu ar fi ştiut să explice. În plus mai era şi teama că din confuzie în confuzie ultima recomandare ar fi fost către cabinetul de psihiatrie. Lasă ce credeau fanii sau chiar detractorii lui! Medicina are alte criterii de funcţionare şi nu ia în seamă cazurile aşa-zis inexplicabile, tratându-le drept bazaconii sau scorneli mediatice de genul găinii care scoate pui vii. În urmă cu câţiva ani ar fi putut descifra după fâşâitul pixului pe hârtie, ceea ce se aşternea acolo în graba scrisului. Acum, după mirosul cernelii începea să priceapă vag ceva-ceva din text, dar nu îşi mai dorea să se bazeze pe alte experienţe miraculoase în viitor. Pentru asta şi venise: miros şi gust. Pentru gust mai puţin, căci nu se putea închipui lingând oameni şi lucruri pentru a-i picta. Se considera la sfârşitul carierei de artist şi nu mai vroia continuare. Obţinuse destul. Faimă, bani, satisfacţii peste satisfacţii. Exact ce încercase să excludă sau să includă cândva, atunci când le pomenise prietenilor despre pâinile mamei lui, i se confirmă. A decis să abordeze direct subiectul, fără ocolişuri, deşi minţind întrucâtva. Adevărul era că nu vroia să-şi construiască munca după miros. Era fumător şi asta i-ar fi stricat socotelile. Gura fetei lui duhnea a Tic-tac . Era dependentă de mentă sau masca alte mirosuri mai puţin cuminţi. Autoturismul nevestei, casa, magazinele, emanau mirosuri de templu vedic, budist, taoist. Nimic nu mai mirosea a sine, totul avea ceva supraadăugat.

Periferia mirosea a tocană, spitalele a dezinfectant. Aici aşa şi trebuia să fie, era forţat să accepte situaţia, dar prins în mijlocul Babilonului de mirosuri nu putea fi analitic şi obiectiv. Ar fi creat adevărate obscenităţi.

Singura mângâiere îi rămăseseră autoportretele.

Nu le mai picta însă, doar şi le imagina. În liniştea generală care-l luase în stăpânire a sesizat la un moment dat nişte zgomote fine. Uneori se confundau cu frunzele mişcându-se pe melodia mai temperată sau mai rit-

33

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb mată a vântului, altădată se intercalau cu fluierături sub formă de triluri ca acelea ale păsărilor cântătoare. Nu i se revelau însă nici păsări nici frunzişuri neliniştite. A întrebat-o pe soţia lui, care-l asista la culcare într-o seară.

– Ce se aude?

– Nimic. Ţi-ai luat medicamentele?

Care medicamente?! Ce glumă! Ea îi răspunde, dar el nu aşteptase să i se răspundă. Prezenţa soţiei e o certitudine slabă, firavă. Răspunsul e dat fără acoperire.

Dormeau în camere separate ce comunicau printr-o uşă dublă, un glasswand, pe care ea avea bunăvoinţa să nu o închidă niciodată în timpul nopţii. Nu erau separaţi, dar nici împreună. Nopţile când adormea lângă el ca o infirmieră, stând pe scaunul lipit de marginea patului şi ţinându-l de mână ca pe un copil, făceau din ei amândoi acea pereche de îndrăgostiţi veşnic, pe care nu dragostea, ci suferinţa îi uneşte până la disperare.

Motivul pentru care ea plecase din dormitor era sforăitul. Nu al lui, al ei. Teama de a nu o vedea prin acele zgomote care nu erau nici pe departe tors de mâţă, ci mai degrabă sunetele unui râuşor de munte ce se rostogoleşte peste un grohotiş, a trimis-o la distanţă de el. Sforăitul tot se mai auzea, dar de departe, departe pierzând din agresivitate şi părând că vine de oriunde altundeva, nu din adâncul fiinţei ce făcea tot posibilul să pară încă tânără şi fără tare. El nu ştie motivul şi suferă puţin. Nici nu întreabă, ca să nu degenereze discuţia în chestiuni neplăcute. Tace. Tace şi ascultă. A trecut mult timp de când a surzit, şi soţia aşteaptă ca el s-o cheme înapoi în patul comun. Necunoscând motivul distanţării ei, nici el n-o va face. Şi e mai greu să comunice acum, când el nu mai aude.

Tace şi ea. Tace şi el şi se ascultă. Se ascultă pe sine. Zgomotele pe care le aude sunt ale lui, din el. Din artere, din vene, din muşchi şi din nervi. Organismul lui pulsează, e sursă de vibraţie de o anumită frecvenţă, care, nemaifiind bombardat din afara corpului, receptorul ce îl lega cu exteriorul fiind anulat, devine şi rezonant şi rezonat. Îi place senzaţia de a se simţi viu, şi o reproduce reproducându-se pe sine. E frumos, e încă frumos şi cu o alură sportivă. Când face sport în sala lui de expoziţie, cu tablourile suspendate şi strânse către peretele lateral, sângelui i se accelerează debitul, merge cu viteză acolo unde centrii neuronali activează memoria trecută, prezentă şi viitoare şi se simte mulţumit.

“Nimic.” Soţia lui îi spusese că nu se aude nimic.

Ba se aude. Nu există nimic, cum nu există tot. Poţi avea mult sau puţin, nimic nu poţi avea. Ştiind ce aude, ştie şi ce răspuns a primit. Nimicul nu e numai o aparenţă, e o atitudine. Iar el nu se va supune acestei atitudini. Zâmbeşte spre locul unde, la mică distanţă de el, se află soţia care i-a dat jalnicul răspuns. O iartă, ce ştie ea? Îi zâmbeşte şi o trage înspre el pentru a-i da un sărut tandru. Oare îl va primi bucuroasă, sau va strâmba din nas plictisită de traiul alături de un om atât de dificil? Obrajii lor se ating. Cândva ea îşi piţigăia vocea

ca el s-o vadă mai tânără. Poate că e ca acum 7 ani, când el a surzit. Dar obrazul ei, atingerea, curentul de aer care circulă între fiinţele lor în contactul incongruent cu creare de goluri şi presiuni, vorbesc despre zbârcituri, despre pielea lăsată la nivelul bărbiei... despre o femeie bătrână...

– Domnule doctor, aş vrea să vă mai reţin o clipă! Nu voi auzi ce-mi răspundeţi şi nici nu voi vedea ce faceţi. Sunt orb şi surd. Ce vreau să vă spun?... Nu mă pot feri de anumite aspecte. Unul dintre ele e că mereu mă pun în contact cu locuri sau obiecte mai puţin plăcute simţului olfactiv. Deşi e unul din puţinele simţuri care mi-au mai rămas, m-aş lipsi bucuros de el.

Acele mirosuri nu le pot evita pentru că nu e nimeni câteodată prin preajmă să mă avertizeze. Apoi, de mâini mă ajut să înaintez, să-mi păstrez echilibrul, nu mă pot ţine de nas, înţelegeţi, nu? Strângeţi-mă de mână dacă mă puteţi ajuta! Dar nu tare. Cine ştie ce reacţie mi se mai poate declanşa. Vă rog, să fie ... “soft and gentle”!

Doctorul a consimţit să-l ajute, făcându-i o cauterizare care se practică de obicei în ozenă, boala mirosurilor neplăcute cu punct de plecare chiar organul olfactiv. Adică: te cred că îţi pute, dar îţi pute chiar nasul!

Pictorul vroia să evite ceea ce era indiscutabil sursa unui câştig imediat şi a unei pierderi viitoare. Se înşela, desigur, şi se grăbea, excluzând o etapă şi sărind la următoarea. Din momentul în care doctorul l-a strâns de braţ ca să-i dea asigurarea ajutorului său necondiţionat, pictorul a înţeles că pe parcursul întregii intervenţii va asista la propria operaţie ca orice tânăr medicinist care urmăreşte printr-o cameră de televiziune tehnici chirurgicale de la distanţă, dintr-o sală izolată aflată la capătul coridorului, la alt etaj, poate chiar în altă locaţie. Ştia şi cum vor arăta operele lui viitoare. Lumea redată în liniuţe subţiri, torsade, spirale, zigzaguri, puncte grupate sau izolate. Lumea, fericită să se vadă esenţializată, va fi greu de convins să înţeleagă că exact aşa a şi ajuns să fie: linii, puncte, mici torsade, scurte spirale.

Pictorul va redeveni şi el ceea ce fusese la început: un ilustrator, un copiator de semne. Toată binecuvântarea, dar şi sacrificiile îndurate, vor fi zadarnice, iar cei care au aşteptat de la el tot mai mult vor găsi din ce în ce mai puţină substanţă, atât în pictură, cât şi în hrana ei de dintotdeauna, viaţa. ...Viaţa servită sub formă de întreg sau de chifle lipite între ele, uşor de desprins fără a mai necesita cuţitul, ca să fie adusă la dimensiunea nevoilor sau foamei ce o ai de îndepărtat.

34

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb Voicu o sărută anemic pe obraji pe tanti Carina şi îi lăudă din nou ţinuta vestimentară, mereu alta, cu care se afişa la şedinţe. Înalt, uscăţiv şi tras la faţă, cu o piele albicioasă şi pe alocuri pătată, taica Voicu se putea bucura de o privelişte de sus a tuturor. Înălţimea îl avantaja şi postura, desigur. Nici tanti Carina nu se ţinea rău, deşi era pe puţin cu 7 ani mai tânără decât el, dar cele câteva zeci de kilograme-n sus nu o trădau. Noroc cu vopseaua de păr… Mereu zâmbitoare, cu un coque impecabil şi câteva riduri aproximativ simetrice pe obraji, Carina fu des catalogată de ceilalţi drept amfitrioana model. Şi aşa şi era, pentru că părea că le conferă fiecăruia în parte o importanţă aparte.

O nouă şedinţă începu. Azi la vorbitor era tânărul Aldea… Alin Aldea, despre care se ştia doar că participa aproape incognito la şedinţe, era excesiv de timid şi părea să o cunoască doar pe Carina. Dar cum a ajuns la el rândul recitării, asta rămânea o enigmă şi-un miracol. Timp de câteva nopţi, pe Voicu-l bântuiseră fantasmele trecutului. Neregulat, dar persistent, îi apărea-n vise Codescu, şeful de echipă de la fabrica de conserve ce-i fu casă bătrânului, mai mult decât propria-i locuinţă. Codescu era o scârbă cu toţi subordonaţii, un prototip al parvenitului comunist. Deşi era cu 15-20 de ani mai tânăr decât cei din subordinea sa, acest lucru nu-l oprea să-i sâcâie de câte ori avea ocazia, să profite de pe urma lor, şi să-i umilească. Era mic de statură şi uşor obez cu început de chelie.

Nu îndemna tocmai la respect, dar antipatia lui Codescu-l viza cu precădere pe Voicu, ori aşa i se păru bărbatului dintotdeauna. Voicu îi părea tânărului şef mult prea supus şi i se părea suspect. Dar nu era vina lui. Aşa fu învăţat, nu? Sistemul, mereu sistemul… În ziua citirii versurilor din câteva poeme ale lui Aldea, bătrânul nu putu să nu vadă o similitudine fizică între tânărul debutant şi tânăra fantomă din nopţile sale.

Statura şi unele trăsături erau prea asemănătoare cu ale călăului. Iniţial i se păru că are vedenii şi că mintea-i joacă o fastă crudă, dar mai apoi observă că impresia stăruie.

Tot timpul prezentării asudă şi nu-şi găsea locul. Poeziile junelui îi păreau nesărate şi pe alocuri de neînţeles, prea sofisticate pentru un începător. Fu primul care luă cuvântul după finele recitărilor.

- Domnule Aldea… Aldea, nu?

Confirmarea veni de la un coleg din stânga lui Voicu.

- Apreciem eforturile dvs. de a participa la fiecare şedinţă a Cenacului din ultimul timp. E lăudabil pentru o persoană de vârsta dumitale. Poeziile scrise de dvs. îmi par bunicele, dar ştiţi că sunteţi la început şi mai aveţi de parcurs un drum destul de lung, dar frumos, fireşte până… până unde doriţi să ajungeţi. Îmi păreţi un diamant neşlefuit care promite, dar aveţi un stil alambicat şi pe alocuri prea pretenţios. Dacă-mi permiteţi aş dori…

Aldea se afla lângă Carina în capul unei mese lungi, de protocol. În tot acest timp fu destul de atent la bătrânul ce-i vorbea cu câteva locuri mai departe, pe partea stângă. Totuşi, un gest îl făcu pe bătrân să se oprească din discurs. Aldea începu să vorbească în şoaptă ceva cu Carina şi la un moment dat ridică mâna dreaptă puţin în sus într-un semn prin care bătrânul se simţi vizat răută-

Mihai Cotea Tinereţea dintre bătrâneţe şi moarte Liniştea fu spartă de sunetul interfonului. Ziua aceea din mijlocul lui octombrie promitea să fie eminamente înnorată. Nici nu era de mirare că acalmia din jurul blocului şi de pe stradă era în floare. De la bloc şi până la Casa de Cultură, bătrânul Voicu nu avea de parcurs un drum prea lung. Îndeajuns de lung ca să-ţi dezmorţească puţin oasele în care se cuibăriră de câteva zile nişte friguri supărătoare. Partea proastă pentru el era că din acea zi de marţi îi mai rămăsese o săptămână jumătate până la pensie şi avea să treacă, în scurtul său periplu, şi prin faţa unei măcelării. Avea ceva măcelăria aia, naiba s-o ia!

Avea o strălucire ce pornea din ea de ochii bătrânului se opreau mereu asupra ei de fiecare dată când trecea pe acolo. Indiferent că-şi punea în gând să nu privească în jur, când ajungea la poarta măcelăriei parcă era tras cu aţa să întoarcă privirea înspre vitrina cu hălci zemoase. În mersul său legănat, identic parcă cu al altor bătrâni şi bătrâne, colegi de suferinţă şi artă, cu care se întâlnea la Cenaclu odată la două săptămâni, ajunse rapid în faţa primului obstacol de pe drum – o scară. Pentru că unii vor începe să râdă în acest moment, ar trebui să vă reamintesc că o spondiloză cu tente uşoare de osteoporoză, nu e tocmai o plăcere când urci trepte. Nu conta. Bătrânul Voicu era şi mai îndârjit în faţa acestui obstacol deoarece sus era recompensa. Ai fi zis că se poartă ca un câine bine dresat şi într-un fel aşa şi era. El se dresă zi după zi din momentul când acea ”babă cutră”, cum îi spunea adesea, pe numele ei complet – Soarta – i-o răpise pe Angelica, buna lui fostă consoartă.

La scurt timp după acest eveniment din viaţa sa începu să scrie… indiferent de oră. El scria, ştergea, scria, iar ştergea şi asta pentru că urma stilul vechi, ehe… acel stil vechi cu creion şi hârtie la purtător, nu cu taste şi ecran. Scria despre orice, bătrânul, mai cu seamă despre lucruri ce-i veneau în minte din tinereţe, amintiri. La sfatul unui prieten pe care-l cunoştea încă din şcoală, se apucă să încropească şi câteva versuri. La început mai greu, apoi cuvintele parcă începeau să-i şuiere la urechi ce să transmită pe foaia de hârtie. Voicu ajunse aproape o somitate la Cenaclu. Era incredibilă forţa cu care trecu peste moartea soţiei sale şi felul în care preschimbă într-un stil phoenixian durerea-n inspiraţie.

Ajuns la capătul scărilor care până adineauri îl puseră la încercare, afişă zâmbetul de comitet când ochii de după lentilele groase de ochelari se întâlniră cu cei ai Carinei … papesa. De ce papesa?! A, păi aşa era cunoscută tanti Carina în cercul cenacliştilor. Papesa Carina. Nu! Nu pentru că bărbia i se mişca printr-un tic nervos slăbit cu vârsta, de parcă păpa mereu ceva. Nu! Ea era şefa, iar ei se simţeau ca într-o congregaţie unde fiecare avea un rol important de jucat. Bătrânii nu se opreau în astfel de detalii estetice care cu timpul deveneau parte din rutina de zi cu zi. Asta observa doar tineretul parşiv şi superficial.

35

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb Pentru Voicu acel moment fu mica lui răzbunare pe care ar fi vrut s-o facă la tinereţe, dar n-a avut curajul să o realizeze. În orice caz, pentru el, faptul că şi-a găsit pe ultima sută de metri talentul scriitoricesc pierdut din copilărie îi păru o nouă şansă, un nou drum sau chiar o nouă tinereţe. Tinereţea dintre bătrâneţe şi moarte în care se vroia răzbunat. Sălaşul unde uită de vârsta pe care o avea şi de singurătate, locul în care era mereu vesel cu ceilalţi fu ultimul prag pe care-l trecu. În ultimii ani, cu excepţia prăvăliei şi a măcelăriei unde intra o dată pe lună, Cenaclul îi mai rămânea motivul de a ieşi din casă.

De-ar şti că nici acum nu reuşi să se răzbune şi că Codescu prin Aldea cu complicitatea bunei lui prietene, Carina, îl mai umili odată... Asta ar fi simţit, pură umilinţă. Trecutul deveni prezent. Şi-atunci, există timp?

cios. Zâmbetul tânărului era prea de tot în acele clipe pentru Voicu. Începu să respire sacadat şi-şi dădu jos ochelarii.

- Ce faci, domne? Mă înfrunţi?

Aldea încremeni. Dădu din cap că nu avea aceste intenţii şi se uita dezolat la ceilalţi membri prezenţi care nu-şi puteau reţine mirarea faţă de ieşirea bătrânului ce lor li se părea inexplicabilă. Ba chiar colegul din stânga lui Voicu, cel care-i confirmă înainte numele aspirantului se ridică să-l liniştească pe bătrân. Voicu nu mai era el.

- Ce faci, mă? Arăţi cu degetu’? Ce ţi-am făcut eu, mă copile? De ce, mă?

Nu mai reuşi nimeni să-l calmeze pe octogenar.

Fu nevoit să se retragă grăbit, aproape căzând pe scările ce păreau să-i muşte paşii. Simţi reacţia Carinei, ea era şefa şi privirea ei îi ceru să iasă afară. Ieşind din clădire văzu că începu să plouă. După o scurtă reţinere, făcu pasul, de ruşine mai mult. Nu-şi explică unde greşi de toţi păreau să-l acuze şi copilul acela chiar fu arogant în mintea sa. Apa ploii îi mai stingea flăcările ce-i mistuiau sufletul atunci, dar frigul din oase era şi mai acut. Parcă oasele-i erau îmbibate-n apă acum şi erau şi mai grele.

Mersul îi deveni un chin, carnea din vitrină-i părea şi mai zemoasă şi apetisantă… Închis în casă, nu reuşi să doarmă mai deloc în noaptea aceea. Lucrase mult la o recenzie negativă din fragmente ale poeziilor lui Aldea ce-i rămaseră-n minte.

Scrise hârtii peste hârtii, nici nu mâncă nimic, tot ce îşi dorea mai tare era să se facă respectat şi auzit, măcar o dată. Noaptea aceea avea să-i arate că e prea târziu şi prea slab era în faţa unui război închipuit atât de mare. Avu coşmaruri cu privirea de pe faţa lui Codescu alături de Aldea, împreunate, metamorfozate şi transfigurate de fiecare dată când începea să se acomodeze cu vreuna. Nu mai spuneau nimic, doar priveau şi sfidau. Bătrânul se trezi după miezul nopţii şi mai agitat ca niciodată. Inima-i o luă la goană şi la scurt timp, după ce bău un pahar cu apă şi privi de vreo două ori la icoana de pe perete, făcu un atac de apoplexie.

Taica Voicu nu muri…încă. Nu-şi îndeplinise încă misiunea. Ultima lui dorinţă fu adresată Carinei care-l vizită în următoarea zi acasă. Fu găsit cu noroc la o oră după atacul de apoplexie de vecina care-i aducea în fiecare marţi seara două sticle de lapte de casă. Noroc că era otevistă şi-şi cam pierdea nopţile cu alde Diaconescu…

Fu mirată că bătrânul nu dădu nici un semn şi era genul de persoană care făcea din cal-armăsar. Acum, însă, nimeri magia. Armăsarul era cât casa, atacul lui Voicu nu era nicidecum o glumă, poate doar una a destinului. Cu limbă de moarte îi spuse Carinei să publice recenzia ce se afla pe măsuţa de la capătul patului. Acolo-şi scria mereu operele. Papesa nu se ţinu de cuvânt deşi îi promise bătrânului că va face cum va dori el. A doua zi, Voicu plecă so întâlnească pe Angelica lui. Tot a doua zi apăru în ziarul în care publicau scriitorii de la Cenaclu un omagiu scris la repezeală de bătrână în numele lui Alin Aldea în onoarea celui ce l-a ponegrit atunci. Aldea acceptă… Avea să fie publicat pentru prima dată.

George Rizescu

DOMNUL VICĂ Nimeni nu ştie ce vârstă are domnul Vică. Unii spun că ar avea vreo sută cincizeci de ani. Alţii spun că n-ar fi depăşit nouăzeci… Important este că toată lumea din blocul nostru îl ştie, îl salută şi-l respectă, aşa cum ai respecta un sfânt.

Nici domnul Vică nu mai ştie ce vârstă are. La orice întrebare pe această temă, domnul Vică are acelaşi răspuns: – Anii? Ce mai contează anii? Sunt ai mei şi ai lui Dumnezeu! Important este să ne mişcăm, mai zice râzând domnul Vică şi, la vârsta asta aşa de nedefinită, bătrânul aleargă prin centru oraşului de zici că s-a luat moartea după el.

De câteva zile, domnul Vică n-a mai apărut prin oraş.

Părerile sunt deja formate.

Unii spun că domnul Vică a căzut la pat, că ar avea o boală grea, molipsitoare din care nu prea mai are şanse să scape…

Alţii sunt de părere că domnul Vică ar fi plecat din oraş la băiatul din California…

Noi, cei mai apropiaţi de domnul Vică, ştim foarte bine că bătrânul n-a fost însurat niciodată, că nu are niciun copil şi cu atât mai mult nu are pe cineva în California, dar asta este deja altă poveste…

Doamna Saveta de la trei, fostă menajeră la domnul Vică acum mai bine de cincizeci de ani, şopteşte numai pentru cine este curios să ştie că domnul Vică

36

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb ar fi dat în damblaua preacurviei, acuma la bătrâneţe, că ar fi cunoscut o doamnă venită de prin Vaslui şi s-ar fi însurat. „A înnebunit, s-a căsătorit şi cred că acuma se pregăteşte să-i facă şi copii”, mai zice doamna Saveta, cu oarecare necaz în suflet.

Noi nu-i dăm crezare nici doamnei Saveta pentru că-i ştim oful.

A vrut ani de zile să-i pună pirostriile domnului Vică şi nu s-a putut.

Dragoste ca între doamna Saveta de la trei şi domnul Vică nu s-a mai pomenit în oraşul nostru. A fost o vreme în care fosta menajeră umbla pe la toate forurile de Stat şi de Partid cu reclamaţii duioase şi unele chiar greu compromiţătoare la adresa domnului Vică, doar-doar i se va face omului milă de inima ei şi o va lua de nevastă.

Vremurile acelea s-au dus aşa cum se duce apa pe Argeş…

Doamna Saveta a rămas cu aceleaşi doruri, greu ostoite în suflet, şi cu veşnica impresie că domnul Vică tot o s-o ia de nevastă într-o bună zi!

Dispariţia asta intempestivă o face să vorbească nechibzuit.

Doamna Ilinca de la cinci, fostă şefă de cadre la tineretul utecist al judeţului, are presimţirile cele mai sumbre! „Domnul Vică s-a supărat pe cineva din oraş şi nu vrea să mai iasă în public, nu vrea să mai apară!” Ştie ea precis că domnul Vică a fost deunăzi la primărie, ar fi vorbit cu portarul de la etajul doi şi, nervos pe omul administraţiei locale, domnul Vică s-ar fi supărat pe toată comunitatea şi refuză să mai iasă din casă…

Noi ştim că şi doamna Ilinca are ceva de împărţit cu domnul Vică…

Pe vremea legionarilor, doamna Ilinca era fată de casă la una din moşiile domnului Vică… Domnul Vică s-ar fi întreţinut cu doamna Ilinca şi, dacă nu l-ar fi luat comuniştii la canal pe domnul Vică pe motiv de „participant activ la conducerea Marelui Cuib legionar din localitate”, ea, doamna Ilinca, cu siguranţă i-ar fi devenit soţie.

A fost iubire mare între cei doi, iubire de poveste…

La câţiva ani după eliberarea domnului Vică, doamna Ilinca ajunsese deja mare activistă de partid, adusese mari servicii patriei prin faptul că-i dăduse în gât pe legionari şi ocupase deja un loc de frunte în conducerea regiunii… Când l-a văzut din nou pe domnul Vică, spun gurile rele, doamna Ilinca ar fi vrut să se otrăvească, de necaz şi de furie, că iubitul ei cel mai drag, în loc să revină alături de ea, s-a dus după doamna Saveta…

Oamenii din cercul nostru apropiat spun că de atunci, de la revenirea domnului Vică printre cei vii, că era deja considerat mort la canal, doamna Ilinca ar fi vrut s-o scoată definitiv din oraş pe doamna Saveta, numai că Partidul, aşa cum era el construit pe relaţii de mândrie naţională şi perfecţiune a caracterelor, le-a dat

la amândouă apartamente în acelaşi bloc, una sub alta… Şi ca să nu fie povestea fără sare, tot Partidul, după ce ar fi analizat comportamentul domnului Vică, ar fi tras concluzia că fostul aviator din trupa de şoc a nebunului de Garmecea, adică domnul Vică, nu se face vinovat de nicio apartenenţă la legionari şi, drept recunoştinţă pentru anii grei petrecuţi la canal, i-a dat şi lui apartament tot în blocul cu pricina, mai precis, sub apartamentul doamnei Ilinca!

Ce să faci, Dumnezeu le aranjează pe toate!

Aşa se face că noi ştim exact nişte relaţii aşa de speciale dintre cei trei bătrâni ai blocului nostru încât, fără să vrem, istoria lor ne captivează simţurile şi ne ţine într-o continuă efervescenţă creatoare, în domeniul celor mai elegante şi nevinovate bârfe locale. În sfârşit, domnul secretar Piţigă, fost preşedinte al asociaţiei de locatari zece ani la rând, pe vremea când această onorabilă muncă nu se plătea, ne spune că dispariţia domnului Vică, ar trebui pusă neapărat pe ştirea dată de domnul Mărmureanu de la Institutul de geofizică şi mişcarea aiurită a Pământului, ştire din care rezultă că un cutremur de gradul şapte pe scara domnului Richter ar avea darul numai să ne zdruncine sănătos, dar fără să ne omoare sigur, motiv de falsă înfricoşare a unei populaţii şi aşa speriate şi intrate întro pasă proastă de sorginte credulo-politicoeconomică… „Este precaut omul, nu crede în domnul Mărmureanu şi nu vrea să moară, asta e… ” a mai zis domnul Piţigă şi a trecut pe lângă noi ca trenul de Piteşti prin gara Florica…

– Bă, fraţii mei, zice domnul Fleancă de la parter, după ce i-a tras o înjurătură scurtă domnului Piţigă, pe motiv de „comunist prost crescut şi îmbătrânit prematur”, eu am auzit că domnul Vică nu ne mai vrea…

Ascultaţi ici la mine… Pleacă mai devreme în Trivale, îşi face alergările, flotările, aruncările la ţintă şi vine acasă înainte să ieşim noi… I s-o fi luat şi lui de trăncăneala noastră… De la înmormântarea lui Pascalopol se pare că şi-a schimbat regimul… Vrea să fie singur.

– Păi atunci să-l lăsăm să fie singur, zise domnul Pomete, vecinul meu, şi poate cel mai apropiat prieten al domnului Vică. Vrea omul să stea o perioadă singur, aşa să fie! mai zise domnul Pomete şi ne făcu semn să ne aşezăm pe banca de lângă Primărie.

Exact în faţa noastră, la nici şapte metri, un convoi mortuar trecea ca de obicei, spre drumul de veci, al cimitirului Sfântul Gheorghe.

Ne ridicarăm cu toţii în picioare, ne luarăm şepcile de pe cap şi-i făcurăm un ultim semn celui ce a scăpat de lumea asta şi merge în lumea cea liniştită a fericirii veşnice.

Domnul Fleancă, aşa cum este el, mai curios din fire, citi mai mult silabisit pe crucea ţinută în faţa cortegiului şi făcându-şi cruce cu ambele mâini, abia murmură spre noi: – E Vică, Vică Şoimul, de ani…

37

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb – Vică? Care Vică, mă? Bă, domnule Fleancă… bă, fraţilor…

Speriaţi, ne-am aşezat cu toţii în şir indian în faţa celui ce plecase dintre noi fără să ne spună nimic… şi fără să mai scoatem o vorbă am plecat încet-încet după cortegiu, să-l ducem pe domnul Vică, acolo unde nimeni n-o să-i mai spună ce să facă bine, ce să facă rău, pe cine să iubească, pe cine să urască, în cine să aibă încredere şi în cine să nu aibă…

Undeva, aproape de coşciug, două femei frumoase, dar frumoase, nu glumă, plângeau cu suspine adânci…

Cine să fi fost? Şi de ce-l plângeau cu atâta credinţă? În spatele lor, la mică distanţă, mergeau încruntate, şontâc-şontâc, doamna Saveta şi doamna Ilinca…

Privindu-le mai bine, am avut impresia că acolo, în cortegiul funerar, le este locul dintotdeauna…

La prima intersecţie din oraş, cortegiul se opri pentru una din slujbele necesare înmormântării.

Nu se auzea nimic din cele spuse de preot. Numai un murmur lung şi apăsat de „Dumnezeu să-l ierte!” ne cuprinse pe toţi şi iarăşi ne urnirăm cu valul mulţimii spre locul acela de unde, cel puţin până la momentul când am finalizat această scriere, n-am aflat să se fi mai întors cineva vreodată, cu excepţia lui Iisus…

Mi-ar fi plăcut să spun, ridicând din umeri şi fluturându-mi genele, că îmi amintesc foarte puţine lucruri despre comunism. Din păcate însă, aproape zilnic există un ceva care mă întoarce înapoi. Şi nu am să vorbesc despre jobul meu pentru că vreau să-l păstrez:)). Uneori am momente când gândesc, parafrazând un scriitor rus : "Eu am trăit în viitorul vostru". Dar aceasta este altă poveste de povestit nepoţilor!

Neavând altă sursă de distracţie eu şi fratele meu eram cititori înrăiţi. Îmi aduc aminte că atât de mult voiam să citim amândoi aceeaşi carte, că uneori, stăteam înghesuiţi unul lângă celălalt, la masă, citind din acelaşi volum, certându-ne pe faptul că unul dintre noi "dă mai repede pagina". Spre disperarea părinţilor, nici măcar atunci nu puteam sta liniştiţi. Nu ne plăceam, ne certam, el era mai mare iar mie nu îmi plăcea deloc să fiu "aia mică". Când aia mică a apărut cam toate furiile mele pe ăla mare şi-au găsit altă revărsare .Într-o seară, într-una dintre multele seri fără curent, eram toţi la masă, la lumina unei lămpi cu petrol. Fratele meu, firoscos nevoie mare, mănâncă rapid apoi începe o conversaţie idioată despre faptul că un om poate să mănânce cu ochii închişi. Este uimitor, spunea, cum îţi poţi nimeri gura pe întuneric. Ne-a convins să încercăm, ne-am amuzat că aşa este într-adevăr apoi, se ridică, ia lampa şi spune" Acum mă duc să citesc, pentru a citi omul are nevoie de lumină".Şi ne-a lăsat pe întuneric.

Nuţa Istrate Gangan

Melancolii comuniste "Comunismul în casa părinţilor" nu a fost chiar crunt. Este ciudat că cel mai mult îmi amintesc de tăierea curentului, de gustul cam ne-gustat al bananelor şi portocalelor, de faptul că sectoristul l-a vizitat pe tata să-i spună să ne strunească: copiii lui ascultau Vocea Americii la Radio. Eram atât de închişi-încuiaţi-limitaţi privind politica în afara ţării, dar faptul că auzeam vorbe "rele" despre Regimul de la Bucureşti, ne făcea ziua. Făcusem ceva interzis.

"Comunismul de una singură", ehe... altă poveste. De multe ori îmi spun că ar fi trebuit să mă fi născut după vreo cinci ani. Să nu prind pe cont propriu '86, '87, '88 şi '89. Anii ciudaţi ai tinereţii mele.

Braşovul comunist nu a fost tocmai un capitol de care îmi amintesc cu plăcere, capitol la care aş vrea să mă întorc iar şi iar. Dar au fost şi momente de care îmi aduc aminte cu drag. Nimic legat de comunism, bineînţeles. Ar fi inutil să vorbesc despre piedici, minciună, trufie... Adevăruri trunchiate, prostie şi fală falsă. Despre nepotism, pile şi relaţii. Despre defilări, muncă patriotică, capete rase... Despre drama unei generaţii.

Ce-mi veni să vorbesc despre comunism?

Tocmai mi-am făcut o cafea şi mă gândeam că pentru mine o cafea nu este niciodată doar o simplă cafea. Are cafeaua aceasta o anume tandreţe, o anume melancolie, un ceva indefinit, care, ciudat-ştiu, mă întoarce în timp. Cafeaua şi portocalele au darul acesta. Şi ştiu sigur că ai zâmbit. Înainte de 89 cafeaua se împărţea în două grupe: cafea şi cafea bună.

Cafeaua era Inka şi Nechezolul. Habar nu am dacă ceea ce beam avea vreun gram de cafea în compoziţie. Apoi era cafeaua bună. Tare, aromată şi mai ales "străină". "Hai la mine să bem o cafea bună". Hm? Cum sună fraza aceasta?

Cred că de atunci am rămas cu pasiunea aceasta pentru cafea: am tot felul de ustensile, ceşti, ibrice... în fine. În fosta bucătărie tema de decorare a fost cafeaua. Aveam un covor pe care era imprimată o ceaşcă cu cafea, tablouri mici pe lemn cu imaginea unei cupe cu cappuccino, latte, moca... Cineva odată, la o cafea, mi-a spus că fac o cafea cu suflet. Mi-a plăcut expresia. Pentru că îmi aduce aminte de sufle38

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb tul unei fete care, într-o după-amiază de iarnă braşoveana a avut norocul să "prindă", la o coadă imensă, o cutie cu cafea bună. Străină.

A ajuns acasă, în cameră era rece, era singură...

A pus termoplonjorul în ibric şi a făcut una dintre cele mai bune cafele din lume. A băut-o fără zahăr, neagră, amară, fierbinte şi de-atunci cafeaua a devenit pentru ea tandreţe, melancolie, într-un cuvânt, sentiment. Încă am momente când ador să fiu singură la o cafea. şi îmi place teribil cafeaua împărţită cu un prieten.

Acelaşi lucru mă leagă şi de portocale. Am avut o zi în viaţă, înainte de '89, când pentru o zi întreagă am mâncat doar portocale. Multe portocale.

Mici, nu prea gustoase, dar multe. Astăzi trăiesc în "patria portocalelor". Nu le mai savurez cu aceeaşi plăcere, dar inevitabil, pungile mari cu mandarine de aici îmi aduc aminte de punga de 5-kile de portocale pricăjite pentru care am stat la coadă câteva ore bune la alimentara din colţ. Într-o iarnă dinainte de Revoluţie.

Comunismul a fost o stare de fapt, o realitate dureroasă, un mod de viaţă, o viaţă întreagă pentru multă lume. O idee care a luat-o razna rău de tot.

După ani şi ani se pare însă, că mulţi dintre noi nu am rămas cu nimic din lecţiile comunismului; dacă vreodată le-am învăţat se pare că avem memorie scurtă.

(Uneori îi povestesc copilului meu despre copilăria mea comunistă. Nu înţelege. Şi nu cred că o va face vreodată. Mă priveşte cu o mutrişoară compătimitoare si îmi spune zâmbind:,, Poor little you,(Sărăcuţa de tine) ,,Ai fost atât de săracă...,,şi probabil nici eu nu am să-l pot face să înţeleagă că nu am fost săracă. Nu în acest sens.

Că încă mai am atâtea bogăţii în suflet, bogăţii adunate în acei ani.

introducere... Se ştie că „dacă n-ar fi fost, nu s-ar povesti”, nu-i aşa?...

E vorba, în povestea pe care vreau s-o spun, despre o ŢARĂ... O ţară care, zice-se, s-ar afla undeva... peste nişte munţi... sau între nişte munţi... ori împrejurul unor munţi... sau, cine ştie?... poate toate cele trei variante la un loc... Oricum, amănuntul este lipsit de importanţă... În ţara respectivă se zice că dintotdeauna, sau mai precis, de când istoria începuse a „ţine minte”, toate lucrurile se făceau invers decât ar fi fost normal să se facă. Spre exemplu, hoţii erau ţinuţi la loc de cinste şi chiar invidiaţi. Cuvântul „hoţule!”, rostit cu un zâmbet larg, plin de mândrie şi bucuria speranţei, era chiar unul de alint, cu care părinţii îşi drăgăleau copii, atunci când aceştia din urmă făceau câte-o boroboaţă. Şi minciuna avea acolo rang de virtute, iar adevărul constituia, de regulă, un aspect deranjant, stânjenitor şi care era recomandat să nu fie zgândărit. Nu mai vorbesc de trădare şi de trădători!... Doamne, cu câtă delicateţe... cu câtă linişte interioară şi seninătate, se practica trădarea în acel loc binecuvântat de Dumnezeu!!!

Mai grav era faptul că aceste „calităţi” despre care tocmai făcui vorbire, se întâlneau cu precădere la cei ajunşi să conducă destinele celor mulţi, adică atât la cei aflaţi în capul statului, cât şi la cârmuitorii locali. Acest fapt, zice-se, că ar fi fost chiar voia Atotputernicului care, conform unei legende autohtone, la facerea lumii, pe când împrăştia pe Pământ toate bogăţiile solului şi ale subsolului, scăpase, din greşeală... sau nu!... peste teritoriul tării respective, cele mai multe dintre acestea. Sfântul Petru, care-l însoţea în calitate de sfetnic credincios, dar, probabil şi din raţiuni contabiliceşti, exclamase speriat: „Doamne, ce făcuşi? Le-ai dat ăstora toate bogăţiile din lume, de-or să ajungă să stăpânească planeta!” Dumnezeu însă îi răspunse calm: „Stai liniştit, Petre!... O să le dau, în schimb, nişte conducători, de n-or să le folosească la nimic...” N-avem de unde şti, fireşte, dacă legenda aceasta are la bază, sau nu, vreun sâmbure de adevăr, sau este pură ficţiune, însă un fapt este cert şi anume acela că cetăţenii acelei ţări, atunci când mergeau la vot, alegeau întotdeauna candidatul pe care puneau ştampila, având grijă să respecte cu sfinţenie presupusa hotărâre divină, mai sus enunţată.

Existaseră, încă din cele mai vechi timpuri şi continuau să se nască printre cetăţenii ţării despre care vorbim şi unii loviţi de-un optimism deşănţat, care credeau şi îşi puneau toată speranţa, într-o predicţie veche de mii de ani, ce spunea că situaţia se va schimba şi pe acele meleaguri, atunci când puricii, potcoviţi cu nouăzeci şi nouă de ocale de fier, vor

Liviu Gogu

Poveste A fost odată... Aşa începe orice poveste şi aşa ar trebui să înceapă şi aceasta. Eu o să trec totuşi peste o parte din arhicunoscuta şi oarecum stupida 39

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb sări până în înaltul cerului. Din acest motiv, pe parcursul întregii lor istorii naţionale existaseră o mulţime de indivizi, ce-şi trăiseră vieţile scrutând cerul cu privirea, cu credinţa că vor zări într-o bună zi, micile insecte proiectându-se delicat spre înaltul cerului, zdrăngănindu-şi la multiplele lor picioruşe, imensele potcoave metalice.

Timpul însă trecea, istoria se scria filă cu filă, iar vieţile locuitorilor se derulau, zi după zi, an după an, veac după veac, sub semnul perpetuu al aceloraşi valori răsturnate. Dar, cum toate pe lumea asta au un început, ajung, la un moment dat şi la un final, aşa că, iată, şi-n ţara cu pricina, s-a întâmplat într-o bună zi ceva ce avea să schimbe totul din temelii. Schimbarea s-a produs, bineînţeles, dintr-o eroare... Da, da! Dintr-o nedorită, dar până la urmă benefică, eroare!...

Iată cum s-au întâmplat lucrurile. Într-o iarnă, după un scrutin electoral – fireşte, fraudat – un parlamentar nou ales, a venit cu o propunere , care a făcut să le sticlească ochii celor mai mulţi dintre colegii săi din înaltul for legislativ. Respectivul a lansat în Parlament o iniţiativă cât se poate de raţională pentru modul de gândire împământenit pe acel tărâm, el dorind, nici mai mult, nici mai puţin, decât dezincriminarea „valorilor” real apreciate de popor, respectiv, furtul, înşelătoria, falsul, evaziunea, trădarea, minciuna etc. şi scoaterea lor de sub incidenţa Codului penal. În acelaşi timp, a propus incriminarea celor mai hulite şi stânjenitoare dintre „defectele” umane şi anume, cinstea, corectitudinea şi onestitatea.

Au existat, cum era de aşteptat şi unele obiecţii. Un distins parlamentar, dintr-un colegiu din nordul ţării, şi-a exprimat, într-o retorică impecabilă, legitima-i îngrijorare.

– Stimaţi colegi! a urlat el, de la înalta tribună. Propunerea este bună, nimic de zis, a continuat cu aplomb. Nu pot însă să nu mă întreb, cam ce-o să fie, atunci când toată populaţia scumpei noastre ţărişoare, va avea liber să înfăptuiască tot ceea ce azi doar admiră la n... Doamne apără şi păzeşte!... era să zic „la noi”... ceea ce azi doar admiră la alţii.

Ilustrul iniţiator al propunerii, care se pare că avea replică la toate, a spulberat printr-un discurs magistral, orice urmă de neîncredere.

– Doamnelor şi domnilor! A tunat el din spatele pupitrului. Vă înţeleg neîncrederea, dar nu vo aprob. Vă asigur că am studiat bine problema, iar concluzia la care am ajuns este că situaţia nu se va schimba sub nicio formă... Iată de ce!... Odată cu adoptarea noii legi, faptele încriminate azi, vor deveni profesii legale. Vom crea chiar instituţii de formare profesională, axate pe pregătirea personalului în noile domenii de activitate, întrucât şi aici, ca în

orice meserie, oamenii vor avea nevoie de documente care să le ateste competenţele profesionale. Vă daţi seama că, aşa cum se întâmplă în orice zonă profesională profitabilă, vor putea să se califice toţi doritorii, dar nu vor putea profesa decât aceia care au întradevăr înclinaţii spre acel gen de muncă, cu atât mai mult cu cât eu estimez că aici concurenţa va fi devastatoare. Prin urmare, credeţi c-o să supravieţuiască pe piaţa muncii un ageamiu, care o să vrea, spre exemplu, să fure – nu contează că de la stat, ori de la privat!... că din buzunare, ori cu acte-n regulă!... – dacă n-are anumite calităţi native, pe care nu vreau să le mai enumer eu aici? Nu! Fireşte că nu!... E ca şi când ar vrea să profeseze chirurgia, un bolnav de Parkinson. În concluzie, doamnelor şi domnilor! Pot să vă garantez că după legalizare, aceste îndeletniciri devenite meserii, vor fi desfăşurate tot de cei care le practică astăzi. Mai mult, practicanţii noilor profesii vor avea cu siguranţă grijă să se asocieze în diverse organizaţii cu caracter profesional, în care să nu permită accesul oricărui neavenit, căruia i s-a năzărit... să zicem... să practice înşelăciunea... ori evaziunea...

Răspunsul parlamentarului a fost, pare-se, mulţumitor, deoarece sfârşitul său s-a pierdut în ropotele de aplauze ale distinsului auditoriu.

Un deputat din Capitală, a vrut să ştie, care crede iniţiatorul legii că va fi soarta bugetului de stat, după ce evaziunea fiscală va deveni legală.

– N-o să fie nicio problemă, stimate coleg!

Odată devenită legală, o vom putea impozita, aducând astfel bani suplimentari la bugetul statului. Mai mult, având în vedere estimările, care semnalează profitabilităţi deosebite în acest domeniu, voi propune chiar Guvernului să acorde unele stimulente importante pentru încurajarea acesteia.

Ultima întrebare a venit de la un senator timid şi pipernicit, pe care prea puţini îl cunoşteau.

Stătea, de regulă izolat, într-o margine de sală, iar la discuţii nu prea avea loc să se bage, dar când o făcea totuşi, stârnea ilaritatea întregii săli cu subiectele puerile pe care le aborda.

– Îmi cer iertare!... a început el. Am şi eu o mică nelămurire... Aş vrea să ştiu ce se va întâmpla cu cei care vor comite faptele nou încriminate? Adică cu cei care nu vor putea renunţa la a fi cinstiţi... oneşti... chiar dacă vor vrea... Eu zic că n-au nici o vină că s-au născut aşa... mai blegi... fraieri... mă rog... cum i-o crede lumea...

A fost nevoit să se oprească şi să aştepte răspunsul la cât reuşise să rostească din întrebarea sa, întrucât hohotele de râs ale colegilor săi, îi acopereau deja cuvintele.

40

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb – Vă gândiţi, cu siguranţă, dragul meu coleg, că se vor umple puşcăriile cu aceşti oameni, nu-i aşa? şi-a început răspunsul cu o întrebare, iniţiatorul proiectului, zâmbind superior, mândru de perspicacitatea de a fi intuit şi ceea ce nu apucase să rostească parlamentarul. Ei bine, nici din acest punct de vedere nu trebuie să ne facem griji!... Ştim cu toţii cât este de greu pentru cineva să dovedească despre sine, la noi în ţară, că e cinstit, corect sau onest... Vă imaginaţi cât de dificil ar fi pentru un procuror să facă dovada existenţei acestor delicte, la o altă persoană...

Nici chiar flagrantul, în opinia mea, nu cred c-ar da rezultate, într-o astfel de speţă...

Odată spulberată şi ultima obiecţie şi având în vedere că dezbaterea durase „zi de vară, până-n seară”, iar câţiva dintre parlamentarii noştri (puţin peste jumătate, din cei prezenţi, fireşte...) „moţăiau” profund, s-a trecut la vot şi, cu o majoritate covârşitoare, inedita iniţiativă legislativă, a fost adoptată. A venit apoi şi ziua publicării legii în Monitorul Oficial, zi din care aceasta începea să producă efecte.

Timpul însă trecea şi părea că nu se întâmplă nimic.

Scepticii – puţini la număr, e adevărat – care crezuseră că va avea efecte devastatoare asupra vieţii economico-sociale, începeau deja să se îndoiască de previziunea lor.

Abia după vreo lună au început să apară primele semne... Mai întâi la Ministerul Finanţelor unde, când experţii au tras linie şi au făcut socotelile, au constatat că încasările la buget pe ultimele treizeci de zile se dublaseră, faţă de luna anterioară. Ministrul s-a supărat teribil pe subalternii săi şi, suspectându-i de superficialitate, i-a făcut cum i-a venit la gură, apoi i-a expediat să refacă calculele şi, până seara să-i prezinte rezultatele corecte.

Tot cam în acelaşi timp, situaţia s-a tensionat şi la Ministerul Justiţiei. Aici ministrul a ameninţat că va da afară toţi secretarii de stat, dacă în douăzeci şi patru de ore nu avea să primească o situaţie conformă cu realitatea privind activitatea din justiţie, pentru luna ce abia se încheiase. Se considera, pe bună dreptate, dezinformat, chiar sabotat din interior.

– Cum e posibil, a zbierat el plin de indignare, ca la nivelul întregii ţări, într-o lună întreagă, să se afle pe rol doar douăsprezece procese, mari şi late şi acelea pentru nişte fapte mărunte, săvârşite din culpă???... Douăzeci şi patru de ore!... urlase el, încheind. Atât aveţi!...

Cea mai tragică situaţie însă s-a petrecut la Ministerul Muncii, unde ministrul stătea cu demisia pe masă şi ezita resemnat, între a o înmâna imediat prim-ministrului, sau a mai aştepta până a doua zi dimineaţă.

„Se pare că funcţia asta nu-i de mine” se gândea bietul om derutat. „Am eşuat lamentabil. Pe bună dreptate, n-am ce căuta aici. Ce fel de ministru al muncii sunt eu, dacă nu reuşesc să controlez şi să impun respectarea legii, în acest sector atât de sensibil!?... Cum e posibil ca toţi angajaţii din ţară să se situeze în afara legii şi să lucreze cu contract de muncă!?... Cum se poate ca toţi agenţii economici să reţină şi să vireze integral şi ilegal, fireşte, contribuţiile de asigurări sociale pentru toţi angajaţii!?... Unde vom ajunge, Doamne?!...” se lamenta el.

Aşa cum era de aşteptat, o asemenea stare de fapt nu putea trece multă vreme neobservată de premier, astfel că a două zi, chiar de la prima oră, acesta şi-a convocat toţi miniştrii de urgenţă, într-o şedinţă de guvern extraordinară. După ce i-a îndemnat la calm şi luciditate, întrucât o stare de panică generalizată, nu putea, sub nici o formă, să conducă la adoptarea unor măsuri echilibrate, a cerut fiecăruia să prezinte cât mai succint, dar la obiect, situaţia din ministerul pe care-l coordona. După ce a ascultat raportul fiecăruia, neînţelegând nici el mare lucru din ceea ce se întâmpla şi considerând că are nevoie de mai multe informaţii, a amânat pentru moment luarea vreunei decizii şi a hotărât să trimită pe tren Corpul de Control aflat la dispoziţia sa, urmând ca la capătul a două săptămâni de investigaţii, acesta să-şi prezinte raportul cu constatările făcute. Pentru o şi mai corectă cunoaştere a straniei realităţi cu care se confrunta biata ţărişoară, a solicitat chiar sprijinul serviciilor secrete.

După ce s-au scurs cele două săptămâni, în care structura guvernamentală de control îşi împletise competenţele şi eforturile cu cele ale serviciilor speciale de informaţii, pe masa prim-ministrului au ajuns rapoartele detaliate cu rezultatele verificărilor.

Din studiul atent al acestora, şeful Guvernului a desprins cu claritate concluzia năucitoare că toţi aceea care, înainte de apariţia noilor reglementări, se situaseră în afara legii, nu suportaseră starea înjositoare şi plictisitoare în care se treziseră aruncaţi peste noapte, respectiv de a trăi conform perceptelor legale, şi optaseră pentru una din următoarele două variante: cam jumătate dintre ei părăsiseră scârbiţi teritoriul ţării, cu regretul şi convingerea sincere că „...aici, nici măcar o infracţiune cinstită nu mai poate fi comisă...”, strămutându-se de urgentă pe alte meridiane, unde punerea în practică a talentelor lor, se face în continuare, cu generare de adrenalină; cealaltă jumătate aproximativă rămăsese pe loc să sfideze legea, chiar dacă cei ce-o compuneau se simţeau condamnaţi să se ţină doar de mici găinării, cum ar fi cinstea, corectitudinea, onestitatea etc.

41

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb Rapoartele, bine documentate şi minuţios întocmite, conţineau şi explicaţii concrete, legate de unele situaţii care dăduseră şi dădeau, în continuare, bătaie de cap guvernării. Astfel, ele desluşeau situaţia care-l adusese în pragul disperării şi la un pas de demisie, pe ministrul muncii, acesta aflând că motivul pentru care toţi angajaţii aveau acum contract de muncă şi pentru toţi se plăteau contribuţiile de asigurări sociale cu regularitate, era acela că angajatorii care folosiseră munca la negru sub vechea legislaţie, acum optaseră pentru a se situa tot în afara legii, încheind contracte de muncă tuturor angajaţilor. În ceea ce-i priveşte pe aceia care şi înainte folosiseră angajaţii cu forme legale, ei păstraseră această stare de fapt, lăsându-şi astfel o portiţă de scăpare în cazul în care vor fi vreodată suspectaţi de corectitudine. Şi ministrul de finanţe s-a lămurit repede de ce i se dublase bugetul, înţelegând, din exemplele ce se dădeau, că, spre exemplu, toţi aceia care până de curând practicaseră evaziunea fiscală, îşi plăteau acum pe ascuns dările către stat, folosindu-se de tot felul de tertipuri, care mai de care mai ingenioase, cum ar fi utilizarea unor firme fantomă care, deşi nu aveau nici un profit, virau la către bugetul statului sume colosale cu titlu de taxe şi impozite.

Ministrul de interne şi cel al justiţiei s-au aflat într-o stare ceva mai specială. Ei au ascultat rapoartele şi nu ştiau dacă să se bucure de faptul că scăderea drastică a infracţionalităţii urma să le creeze o misiune comodă în cadrul Guvernului, sau să se teamă că ministerele lor, lipsite fiind de obiectul muncii, vor putea fi desfiinţate.

Cel mai fericit dintre toţi însă a fost ministrul industriilor, care constatase la finele lunii anterioare o dezvoltare fără precedent a industriei metalurgice, iar raportul i-a oferit şi explicaţia îmbucurătoarei situaţii. Aceasta consta în cererea fără precedent de potcoave... Nu potcoave pentru cai morţi, cum aţi fi tentaţi să credeţi, ci potcoave pentru purici. Aceştia – adică puricii, care nu erau puţini pe acele meleaguri – începuseră a comanda în ultimul timp, potcoave imense – nici unul, spunea raportul, nu comandase mai puţin de nouăzeci şi nouă de ocale – pe care şi le agăţau de picioare, întrecându-se astfel frenetic, în executarea de salturi spectaculoase spre tăriile cerului.

Iar eu încălecai pe-o şa... Nu! Nu mai merge sfârşitul ăsta arhaic... Povestea mea e una modernă, deci are nevoie de un final modern... Ceva de genul: „Iar eu plecai c-o limuzină...”, sau „Iar eu mă urcai într-un bolid...” Mă rog!... SFÂRŞIT!

Costel Nicolau Trebuie Doi sori în fiecare dimineaţă la răsărit,apoi doi sori la apus. Două luni, una pe care o ştim şi cealaltă verde-pal, deasupra noastră ne acoperă prin tavanul subţire şi e vară de o sută de ani, de o mie de ani, de o oceanică întindere şi o veşnicie de ani. Aşa ne-am cunoscut, în mai, când cireşele, numai pentru noi dau rod a doua oară . Tu aveai părul de culoarea mangalului şi-n ochii tăi mai încăpea un Himalaya.

Aveai buzele din boabe de rodie şi mâini de caolin.

Te mişcai precum un dansator pe o sârmă întinsă deasupra lumii şi eu mă simţeam ca un creştin la a doua venire. M-am îndrăgostit aproape instantaneu.

Nici n-am avut cum să nu te plac... Înainte să-ţi atingi buzele de ale mele mi-ai spus că mă poţi învăţa să văd lucrurile care se ascund în lumină aşa cum noi, când eram copii, ne ascundeam în întuneric. Iar când ai vorbit, am auzit sunetul mării în vocea ta, valurile, briza, ţipătul albatroşilor,vocile vesele ale pescarilor, clipocitul peştilor care sar din apă în lumina lunii pline. Ce orb am fost, ce orb până să văd toate culorile acelea! Ochii tăi în care încăpea întreg universul picurau în ai mei, gura ta se topea în a mea, ne uneam cerurile cu vârful limbilor. În mintea mea explodau milioane de nuanţe noi, culori pe care nu le pot descrie altfel decât zboruri, muzică, plutire, dragoste, linişte şi voluptate, dorinţă şi împlinire şi amestecuri infinite între ele. Mi-am simţit memoria cum întinereşte şi îmbătrâneşte în acelaşi timp. Ca un râu care se umflă apoi seacă, golindu-se de toate reziduurile. Deşi nu-mi aminteam, ştiam că toate durerile dispăruseră şi, în plus, ştiam că de-acum nu-mi mai e teamă de nimic. Următorul lucru pe care l-ai făcut... M-ai tras atât de aproape de tine că îţi simţeam zvâcnetul din piept în pieptul meu, apoi ţi-ai înfipt mâna şi mi-ai oprit inima. M-ai rugat să fac acelaşi lucru. În liniştea de după am auzit timpul cum înţepeneşte ca o locomotivă cu aburi într-o gară de sticlă.

- Acum trebuie doar să ne iubim ca să rămânem în viaţă, ai spus.

Apoi cu limba m-ai lins pe toată pielea până am devenit lichid în clocot. Eu te-am mângâiat şi team lins, de asemenea şi te-ai făcut torţă vie. Când neam amestecat, ne-am prefăcut împreună într-un abur ivoriu ce a umplut toate golurile din cer şi din pământ. Şi peste tot au crescut flori din culori de muzică şi zbor, de dor şi alinare. Şi după ce am făcut dragoste trupurile noastre au devenit magnetice. Peste tot unde mergeam, acolo unde era dragostea, se li42

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb esenţa fiecărei arte nu pot decât să-mi desfac inima într-un poem de cristal.

peau de noi cărţi, figurine de lemn, haine, maşini de spălat, câini pitici, imenşi elefanţi sau oameni de toate vârstele. Noi dezlipeam pe fiecare cu grijă şi ne sărutam locurile fierbinţi. În urma noastră rămânea o lumină mişcătoare ca o auroră boreală. Cam asta e dragostea noastră şi va mai fi exact timp de o veşnicie de ani. Doi sori la răsărit, doi la asfinţit şi două luni în fiecare noapte deasupra trupurilor noastre.

- Trebuie doar să ne iubim ca să rămânem în viaţă, ziceai, şi ne prindeam unul în altul ca fulgii de păpădie într-un vârtej de aer şi ne înălţam atât de mult până când nu mai aveam înălţime... Cu mâna acopeream soarele tău şi se făcea noapte. Până în cele mai îndepărtate galaxii se auzea sunetul dragostei noastre şi-mi tot repetai în şoaptă: - Trebuie doar să ne iubim ca să rămânem în viaţă!

Sorina Zota

ÎMPLETITOAREA Dacă ar fi să scriu o povestire aş începe aşa: “Ea împletea. Ce? Dumnezeu ştie. Poate răsucea firul lânii pe andrelele groase, poate gândurile. Oricum ar fi fost însă, ea nu făcea altceva decât să împletească.”

Dar eu nu scriu o povestire. Şi mai ales, n-aş putea s-o încep aşa. Deşi ăsta ar fi cel mai normal mod de comunicare cu semenii mei. Dar mai ales pentru că eu, în onestitatea ce mă caracterizează n-aş pune totul pe umerii altora.

De ce neapărat la persoana a treia? Pentru că trebuie să recunoaştem că soiul ăsta de relatare exclude curajul răspunderii. Sau cel puţin aproape întotdeauna.

Mi se poate argumenta că persoana a treia este modul cel mai fericit de transpunere, pentru ca nu cumva totul să sune a jurnal intim, siropos. Dar eu nu scriu. Nu fac parte din tagma fericiţilor plăsmuitori. Deşi câteodată mă bate gândul. Şi totuşi, v-am mai spus: dacă aş scrie ceva aşa aş începe. Hmm. La urma urmei, ce dacă risc? Iar pentru ca adevărul să fie gol - goluţ, mărturisesc: am mai făcut-o. Şi o s-o mai fac.

Aşadar, ea împletea. Ea, o dovadă elocventă a sexului „slab”, nu trebuie, nu-i aşa? să aibă neapărat şi un nume. Într-o bună zi, Împletitoarea s-a trezit străbătută de un gând. Pentru că nu era obişnuită să descopere aşa ceva în custodia ei şi pentru că nu ştia că pe lângă andrele, ace şi lână ar putea să mai posede şi altceva în afară de răbdare, de foarte multă răbdare, rămase foarte surprinsă. Între noi fie vorba, de-a dreptul neliniştită.

Căci se întrebă, aşa, din senin, de când împletea. Şi culmea, pentru că o nenorocire nu vine niciodată singură, răsări ca din neant o altă chestiune: pentru cine împletea?

Nu ieşise niciodată din casă, micile cumpărături pentru de-ale gurii le făceau cele două fetiţe gemene, care locuiau undeva la un etaj (nu ştia câte niveluri are blocul, totuşi bănuia că ar fi patru).

Calotescu Tudor Gheorghe

21 martie – Ziua Internaţională a Poeziei Nu putea fi decât la echinocţiu. O recunoaştere a faptului că poezia e la fel cu primăvara. Poeţii se mulţumesc să fie un fel de efemeride care polenizează cuvintele. Poate că uneori şi-ar dori să fie normali. Chiar încearcă. Sunt însă jalnici când o fac pe matematicienii. De la adunare şi până la matrice stabilesc legi atât de inutile încât par axiome. Nu demonstrează zborul şi nici nu caută măiestrele de ou dar încearcă să deseneze universul din inima lor.

Aleg o rază cât poate gândul să nu o gândească şi răstălmăcesc dogmele. O fac ca şi când cineva ar avea nevoie de îngeri ca să scuture norii de toată iarna. Şi le ninge din cireşi. Întotdeauna invers acelor de ceasornic. La fel cum nu orice margaretă stabileşte ireversibil ordinea iubirii. În acelaşi ritm cu floarea soarelui. Descântă licuricii de dans şi răspândesc macii cum le vine din suflet nemărginirea. Ştiu că poeţii nu cred în zile. Ştiu că până şi azi nu vor înceta să viseze aşa că ce rost ar avea să le zic ceva despre o sărbătoare când ei nu au decât duminici în săptămâna lor. Până şi dumnezeu a încetat să-i mai certe. Le-aş ura multă inspiraţie dar ar suna a înjurătură. Poeţii nu scriu din lună. Nici măcar din vise. Ei doar deşiră viaţa lor în strune de vioară. Şi ne cântă durerea ca şi când eternitatea s-ar măsura cu lacrima. Totuşi oamenii sărbătoresc poezia azi... şi cum poezia este 43

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb Şi zilele trec, fără ca nimeni să-i aducă mâncarea dintotdeauna. Firul nesăbuit al lânii şi acele metalice lucrează molcome. Ţesătura curge acum leneşă, acoperă tot covorul şi un pic din peretele ferestrei.

Totuşi este sigură că din moment în moment canatul uşii se va crăpa, iar în lumina puternică de dincolo vor apare capetele gemenelor, ori zăpăceala cu ochelari miopi ai băiatului. Într-o altă zi, după o vreme şi-a simţit sufletul atât de tare, încât s-a hotărât să meargă ea însăşi să-şi cumpere cele câteva mere şi pâinea de la colţul străzii. Pentru prima dată îi păru rău că nu are o oglindă.

Dar trecu repede şi peste asta. Îşi puse un palton (al cui o fi fost oare înainte) aflat în jilţul de lângă ea şi încercă să ajungă până la uşă. Împletitura era atât de deasă, încât cu greu îşi croi drum spre ieşire. Dar aici nu mai izbuteşte să facă nimic: bobul de orez capitonează uşa şi nimic nu reuşeşte s-o întredeschidă.

Atunci îşi aruncă temătoare ochii pe ferestruica băii şi văzu mirată cum cad fulgii. Se întoarce cu greu. Face trei pacheţele, pune câte o ciocolată (le păstrase de la mama ei) şi câte o ilustrată cu îngeraşi.

Desenează cu mână de copil apoi două chipuri identice de fetiţe, un cap de băiat cu ochelari, alături de un ”Ţ Mare” şi leagă totul cu un fir de lână. După care se simte obosită şi se aşează în jilţ, cu paltonul pe ea.

I se face dintr-odată cald şi se simte foarte, foarte uşoară.

Câteva săptămâni mai târziu, autorităţile sparg uşa. Nu pot înainta pentru că un val uriaş de lână ca bobul orezului umple toată casa până aproape de tavan.

Cu greu descotorosesc încăperea şi găsesc apoi cele trei pachete. Miraţi însă, vecinii ridică din umeri. Spun că nu există nici un copil pe scara aceea şi culmea, nici măcar pe lângă blocurile apropiate.

Totuşi eu, dacă ar fi să scriu o povestire aş începe aşa: „Ea împletea. Ce? Dumnezeu ştie. Poate răsucea firul lânii pe andrelele groase, poate propriile gânduri, oricum ea nu făcea altceva decât să împletească.”

Dar eu nu scriu o povestire. Şi mai ales, n-aş putea s-o încep aşa. Deşi ăsta ar fi cel mai firesc mod de comunicare cu semenii mei.

Ori dacă nu veneau ele, vreau să spun cele două fetiţe, atunci prichindelul cu numele ţicnit de ”Ţ Mare” (iar nu ştia de ce îl strigau aşa). În orice caz şi-a dat de mult seama că ea se afla la nivelul străzii, vedea oamenii, de fapt capetele lor cum trec prin dreptul ferestrelor cu gratii. Nu, nu erau puse de ea, se aflau pur şi simplu acolo dintotdeauna, le ştia de mică, se născuse acolo şi nimic altceva n-o interesa.

Cât de tulburată putea fi. Ce i-o fi venit cu întrebările astea, ce-o fi în capul ei??? Odată, demult, în tinereţe, şi-a prins capul în mâini. L-a mângâiat atent şi s-a întrebat: ”oare cum arată?”

O să spuneţi (pe bună dreptate) că lucrul cel mai firesc ar fi fost să se uite într-o oglindă. Însă ea nu avea noţiunea de oglindă, nu văzuse niciodată aşa ceva, iar de la fetiţele vecine i-ar fi fost ruşine să afle. Cât despre ”Ţ Mare”...

Atunci, când şi-a prins capul în mâini, l-a clătinat tare. Tare şi în toate sensurile accesibile.

Maică-sa (nu şi-o mai amintea, dar îi reţinea cuvintele) i-a spus uitându-se lung la ea: ”ce Dumnezeu oi fi avut tu în cap?” şi i l-a răsucit şi ea, curioasă, în toate direcţiile, întru lămurirea nedumeririi. Dar nu s-a auzit nimic şi nici nu s-a văzut nimic.

După şocul întrebărilor încearcă să se calmeze. Luă andrelele în mâini şi începu să lase în urma lor, în alunecare, ceva ce semăna grozav de bine cu un bob de orez.

Dar nu pentru multă vreme. Pentru că şirul semnelor de întrebare musteşte acum în continuare. Şi mai rău e că nu reuşea să le oprească, iar în capul –mintea ei era deja un adevărat talmeş-balmeş. În clipa aceea, pentru că nu mai putu suporta, luă HOTĂRÂREA. Le va întreba pe cele două fetiţe de când îi aduceau de mâncare. Ori poate la urma urmei chiar pe „Ţ Mare”. Aşa încât se pune cuminte pe aşteptat.

Trec două zile, trei, patru, şitul temporal continuă dar nimeni nu intră pe uşa ei. Doar că ea este dispusă să aştepte. Între timp, lâna împletită acoperă tot jilţul pe care stă şi o parte din covor.

Dar nu renunţă. Şi-a pregătit dintr-odată o sumedenie de întrebări şi se miră singură de câte îi pot trece unui om prin forma rotund-ovală de pe umeri, într-un aşa de scurt timp.

E clar. Îl va ruga pe ”Ţ Mare” să-i spună ce ştie despre ea (a auzit tot de la mama ei, pe când era copilă, că bărbaţii ar fi mai pătrunzători), iar dacă el va ezita, îl va ruga să-şi întrebe părinţii şi să-i aducă veşti.

44

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb

DOR DE BASARABIA bileşte o conexiune strânsă între dăinuirea limbii şi sacrificiul pe care îl face poporul întru acest deziderat suprem.

Grigore Vieru face parte din generaţia de creatori basarabeni, căreia, aşa cum afirmă Ana Bantoş, îi revine misiunea de a fi „călăuză poporului în lupta de emancipare” [2, pag. 9], lupta pentru salvarea fiinţei naţionale a românilor de pe malul stâng al Prutului.

Conservarea şi transmiterea valorilor moralspirituale ale românilor din Basarabia, cu devierile şi alterările inevitabile în contextul unui proces agresiv de deznaţionalizare operat pe parcursul a două secole de autorităţile imperiale ţariste şi sovietice s-au datorat, în primul rând rezistenţei lingvistice a acestora.

Basarabenii şi-au păstrat şi au revendicat recunoaşterea identităţii lor naţionale fireşti şi a libertăţii de a-şi decide singuri soarta, nu prin lupta pentru mijloacele materiale care determină existenţa, pe care Vieru o numeşte „răzvrătirea puţinătăţii pâinii”, ci prin „răzvrătirea Limbii Române”, singura capabilă să ne „salveze ca Neam” [3, pag. 53], pentru că dincolo de teritoriul fizic, geografic al unui popor, care poate fi segmentat în funcţie de ambiţiile imperiale ale unor mari puteri şi prin trupul căruia pot fi trase sârme ghimpate care să lase răni adânci în conştiinţa colectivă, există spaţiul spiritual al limbii acestui popor, care nu poate fragmentat şi în interiorul căruia valorile – ontologice, primordiale – circulă fără paşapoarte şi fără a putea fi oprite de grăniceri înarmaţi. Acesta, spune marele lingvist al umanităţii Eugeniu Coşeriu, este „teritoriul limbii române” [4, pag. 33].

Anume în acest teritoriu îşi scrie poezia Grigore Vieru chiar şi atunci când visa să treacă Prutul mai mult decât visau alţii să zboare în Cosmos şi când a-şi recunoaşte obârşiile şi a rosti numele adevărat al limbii tale erau „păcate” care te puteau costa libertatea sau chiar viaţa.

Unul dintre cele mai cunoscute poeme pe care Grigore Vieru le dedică Limbii Române este ,,În limba ta”, poezie în care graiul matern devine entitatea spirituală generatoare a unei stări catharctice, purificatoare, capabilă să mângâie durerea şi să transforme bucuria în cântec:

Petru Botezatu (membru USM)

Răzvrătirea Limbii Române în poezia lui Grigore Vieru Pentru Grigore Vieru, limba unui popor, dincolo de faptul că reprezintă un material înzestrat cu o funcţie practică, uzuală, de instrument care asigură comunicarea între subiecţii unei comunităţi care „întrebuinţează acelaşi sistem de simboluri lingvistice” [1, pag. 22], constituie gradul maxim de împlinire spirituală la care poate ajunge un neam şi cea mai elocventă dovadă a existenţei geniului colectiv al acestuia, după cum afirmă însuşi poetul într-unul din profundele sale aforisme: Nu cred că există vreun popor fără de geniu, de vreme ce fiecare popor are limba sa. Limba unui neam, care pentru Paul Valery reprezintă „capodopera capodoperelor literare”, iar pentru Lucian Blaga – „întâiul mare poem al unui popor” este, în gândirea poetică viereană, creaţia cea mai de seamă a poporului, expresia geniului care vine din cele mai adânci straturi ale fiinţei şi fiinţării în spaţiu şi timp a acestui popor şi asimilează însemnele înălţărilor şi ale căderilor lui ca să le poarte peste vremuri, devenind cartea de căpătâi, istoria, poate cea mai adevărată, nefalsificată, neinterpretată în funcţie de viziuni şi interese. Mai mult decât atât, limba unui popor se identifică, la Grigore Vieru, cu însăşi esenţa ontologică a acestuia, cu zbuciumul său existenţial, ea este, spune poetul într-un adagiu poetico-filozofic, „chiar sângele acestui popor”, or, în accepţia biblică, mai ales cea vechi testamentară a termenului, sângele simbolizează însăşi viaţa. De asemenea, prin faptul că sângele era considerat elementul pur al jertfei aduse de poporul lui Dumnezeu în templu (Să iei cu degetul tău din sângele viţelului, să pui pe coarnele altarului, iar celălalt sânge să-l verşi la picioarele altarului, Exodul, 29;12), precum şi prin crucificarea lui Hristos şi prin sângele care se scurge din rana Acestuia în cupa lui Graal, acest simbol mai trimite şi la ideea de jertfă, idee care sta-

În aceeaşi limbă Toată lumea plânge, În aceeaşi limbă Râde un pământ.

Ci doar în limba ta Durerea poţi s-o mângâi, 45

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb terii, dar şi cea a Născătoarei de Dumnezeu, este definită prin metafora glas de taină, întruchipând graiul […] de-acasă, dulce:

Iar bucuria S-o preschimbi în cânt, cântecul fiind starea mistică de transformare a gândului „într-un deplin sunet dulce” (a se vedea afirmaţia lui E. Underhill – citat de Ana Bantoş în lucrarea Deschidere spre universalism. Literatura română din Basarabia postbelică – potrivit căruia cântecul apare „atunci când splendoarea arzătoarei iubiri eterne pătrunde într-un suflet arzător, atunci când gândul devine cântec”, [5, pag. 133]. Fiind, aşa cum am văzut, un univers al celei mai înălţătoare exprimări a spiritului uman prin cântec, limba maternă capătă în poezia citată şi dimensiunea unui spaţiu al interiorizării profunde, al închiderii în sine:

Maică sfântă: glas de taină, Graiul meu de-acasă, dulce!

Cum laşi ziua ca pe-o haină Fără tângă că se duce. Într-o altă poezie, intitulată sugestiv Metafora, Grigore Vieru defineşte graiul ca fiind o apă adâncă şi strălimpede în care trebuie aruncaţi copiii pentru a vedea cum înoată. Semnificaţia acestei metafore este profundă şi necesară mai ales din punct de vedere al conştientizării importanţei creşterii generaţiilor de copii în legea Limbii bunilor şi străbunilor noştri:

Iar când nu poţi Nici plânge şi nici râde, Când nu poţi mângâia Şi nici cânta, Cu-al tău pământ, Cu cerul tău în faţă, Tu taci atunci Tot în limba ta.

Îmi arunc în apă copiii, În adânca, strălimpedea Apă a graiului – Să văd cum înoată.

A putea să înoţi în apa graiului tău înseamnă, înainte de toate, a-i simţi vibraţiile, a te contopi cu undele care prin apropieri şi depărtări successive comunică nondiscontinuu cu adâncimile atemporale, mitice ale existenţei neamului din care faci parte, cu „epicentrul spiritual” (Mihai Cimpoi) al acestuia.

Grigore Vieru s-a dovedit a fi nu doar „rapsodul” care a cântat cu măiestrie deosebită Limba Română, ci şi un înflăcărat luptător întru apărarea acesteia de cei care „scuipând în datini şi în limbă” se plimbă prin Basarabia transformată într-o gară. În poemul Ridică-te, din care deja am citat şi pe care Fănuş Băileşteanu, autorul monografiei Grigore Vieru – omul şi poetul, o pune alături, „cel puţin prin contextul în care s-a născut”, de Un răsunet al lui Andrei Mureşanu [8, pag. 97], Vieru realizează, cu sensibilitatea-i caracteristică, o relaţie antagonică, similară (ce-i drept, la o scară redusă) celei din Scrisoarea III a lui Eminescu, dintre pământul de glorii, care mai poate fi găsit doar în străvechi istorii, adică dintre trecutul de până la răpirea Basarabiei din trupul Moldovei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt şi prezentul în care acest pământ românesc interriveran a devenit o mină de sfeclă şi de nicotină:

Poate că e vorba despre aceeaşi închidere în sine la care aflăm, din poezia Formular, că a fost supus poetul: - Ai fost supus / judecăţii vreodată? / Am stat nişte ani închis: / în sine.

Adresarea la persoana a II-a singular, exprimată de pronumele posesiv din titlu, care se repetă de câteva ori şi în textul poeziei, precum şi de formele verbale utilizate (durerea poţi s-o mângâi, poţi râde singur, te poţi opri din plâns) nu denotă neapărat faptul că poetul ar încerca să evite afirmarea unui adevăr referitor la limba pe care o vorbeşte, ceea ce poate fi, totuşi, admis şi înţeles în contextul sociopolitic în care Grigore Vieru scrie aceste versuri, ci e mai degrabă expresia unei universalizări a sentimentului pe care artistul îl nutreşte pentru limba sa. Aceeaşi atitudine o poate avea faţă de limba maternă orice om de pe pământ, indiferent din ce neam face parte [6, pag. 225]. În spectrul tematic vierean Limba Română ocupă un loc important, este, după cum susţine Adrian Dinu Rachieru, una dintre cele trei divine teme, alături de Mamă şi de Iubire [7, pag. 16], iar în unele poezii apropierea dintre aceste trei aspecte ale fiinţării noastre întru spirit divin şi naţional face ca ele să se contopească şi să devină un tot întreg. De pildă, în Glas de taină, o poezie dedicată lui Ştefan Petrache, maica sfântă, care poate fi considerată, totodată, şi imaginea mamei dătătoare de viaţă pe acest pământ, atinsă de aura sacralităţii prin îndurarea chinului naş-

Pământule, tu cel de glorii, Te caut prin străvechi istorii, Că-n vremea noastră, de acuma, Ce-am mai rămas din tine? Huma!

Ca şi la Adrian Păunescu, (Se urcă Basarabia pe cruce / Şi cuie pentru ea se pregătesc / Şi primăva46

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb academicianului Mihai Cimpoi, Limba Română devine axa care face posibilă comuniunea Omului cu divinitatea, izvoarele ei fiind chiar Psaltirile şi condeiele sfinte (De departe vine – din colinde / Din psaltiri şi din condeie sfinte), ea se constituie ca un spaţiu spiritual în cadrul căruia se manifestă sacralitatea neamului nostru (Privegherea – Ea. Tot Ea - şi somnul. / În cuprinsul ei cântăm pe Domnul…). Ca şi la Ioan Alexandru, „imnograful nostru prin excelenţă”, „relaţia omului cu divinitatea se realizează doar prin Iubirea de Patrie, prin frăţietatea şi comuniunea cu ceilalţi” [11, pag. 231], iar Limba Română este, fără îndoială, expresia esenţializată, spiritualizată a patriei, aserţiune împărtăşită şi de Nichita Stănescu, poetul care a exclamat: Limba Română este Patria mea. Limba Română este, la Vieru, chezăşia dăinurii fiinţei noastre naţionale, acum şi în veac (Dacă hoarde ne-au prădat păgâne, / Am găsit în ea şi foc şi pâine. / De-ar seca şi Mureşul şi Prutul, / Tot în ea ne-am dibui-nceputul – / În Limba Română).

Una dintre cele mai sugestive şi populare metafore vierene despre limba noastră o constituie refrenul poeziei Pentru ea, cântată în anii tulburi ai Renaşterii Naţionale de către regretatul duet Doina şi Ion Aldea-Teodorovici, în care Limba Română capătă imaginea lacrimii Creatorului Divin: Dumnezeu prima oară / Când a plâns printre astre / El a plâns peste ţară / Cu lacrima limbii noastre. Această cutremurătoare şi revelatorie metaforă comunică dragostea neţărmurită pentru limba maternă a celui care s-a autodefinit ca fiind „o lacrimă a lui Eminescu” şi care a plecat spre Nemurirea Luceafărului închinându-se Cărţii de căpătâi a Neamului Românesc, „cu toţi codrii ei în zbucium”.

ra jertfe noi aduce / Şi plînge iarăşi neamul românesc – Basarabia pe Cruce), şi la Grigore Vieru Basarabia capătă dimensiunea spirituală a unui Hristos răstignit întru salvarea neamului românesc (imagine simbolică întru totul justificată, dacă e să ne gândim la ultimatumul sovietic din 28 iunie 1940, în urma căruia România a cedat Basarabia şi Nordul Bucovinei Uniunii Sovietice pentru a feri ţara de războiul cu care era ameninţată): Schimbată crud de minţi demente În cruce de experimente: Îşi bat piroane-n mâini, picioare, Te stingi şi parcă nu te doare.

Fiecare strofă a poeziei se încheie cu versurile: Ridică-te din suferinţă / şi din cazonă umilinţă, cuvinte ce constituie o punte de legătură între corpul poeziei şi refrenul acesteia – un îndemn adresat conaţionalilor săi pentru a face recurs la conştiinţa naţională şi demnitatea de neam: Ridică-te, Basarabie, Trecută prin foc şi sabie, Bătută, ca vita, pe spate, Cu biciul legii strâmbate Cu lanţul poruncitoarelor strigăte!

Ridică-te, Ridică-te! Ridică-te!

Apelul la redeşteptarea românilor basarabeni rămâne la fel de valabil şi azi, când se împlinesc două decenii de când Grigore Vieru a recitat acest poem cutremurător în cadrul unui spectacol omagial dedicat aniversării a 75-a de la Unirea Basarabiei cu România, din martie 1993. Grigore Vieru, acest „egregor” al nostru, acest „geniu care protejează neamul său”, cum l-a supranumit Viorel Dinescu într-un articol din Literatura şi Arta [9, pag. 5], continuă să ne îndemne, chiar şi după dispariţia sa fizică dintre noi, să ne ridicăm întru apărarea fiinţei noastre naţionale, al cărei veşmânt şi substanţă divină este Limba Română.

Noţiunea de „egregor” este definită de cercetătorul rus Serghei Jagdish ca fiind punctul de confluenţă al unor gânduri şi interese împărtăşite de un anumit grup de oameni, gânduri care formează o masă de idei. Această masă de idei devine la un moment dat un organism autonom – egregorul [10].

Ulterior, omul însuşi îşi pierde autonomia sa şi devine un slujitor al egregorului [10]. Putem spune astfel, că Grigore Vieru a fost unul dintre cei mai inspiraţi şi neînfricaţi slujitori ai Idealului de Reîntregire a Nemului Românesc. În poezia-imn Limpede ca lacrima, dedicată

Note: -Vianu, Tudor. Arta prozatorilor români. Editura Hyperion, Chişinău, 1991; -Bantoş, Ana. „Conştiinţa valorii imense a limbii”: Mateevici, Vieru, Coşeriu în Grigore Vieru. Dimensiuni critice, Editura Cezara Codruţa Marica, TârguMureş, 2010; -Vieru, Grigore. Răzvrătirea limbii române în Limba Română, anul XXI, nr. 3-6 (189-192), 2011; -Coşeriu, Eugeniu. Credinţă, sacrificiu şi destin în Limba Română, nr. 4-8, anul XI, Chişinău, 2001 -Bantoş, Ana. Deschidere spre universalism. Literatura română din Basarabia postbelică. Editura Casa Limbii Române Nichita Stănescu, Chişinău, 2010.

-Popa, Gheorghe. Grigore Vieru, discipol al limbii române şi mentor al vorbitorilor ei în Cimpoi, Mihai (coord.) Grigore Vieru, poetul. Editura Ştiinţa, Chişinău, 2010 -Rachieru, Adrian Dinu. Grigore Vieru – Patria şi 47

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb Basarabie cu jale, Basarabie, De pe deal şi de pe vale, Basarabie! „Încâlcită-ţi este viaţa“, Basarabie, „Ca grâul ce-l bate gheaţa“, Basarabie!

Matria în Acolada, nr. 11, noiembrie 2009 -Băileşteanu, Fănuş. Grigore Vieru – omul şi poetul. Editura Iriana, Bucureşti, 1995.

-Dinescu, Viorel. Gloria in excelsis în Literatura şi Arta, nr. 3 (3516), 17 ianuarie 2013 -http://ariom.ru/litera/2003html/dzhagdish/dzagdish-0138.htm, accesat la 12.03.2013 -Pănăzan, Maria Daniela. Poezia religioasă românească – eseu monografic. Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2006

Biblioteca de rouă Frate, am văzut ţări bogate în care-aş fi rămas la fel de sărac.

Frate, e plină lumea de punţi pe care trebuie să le treci înfrăţindu-te cu dracul.

Frate, eu pot muri oricând, dar nu şi oriunde.

Eu nu pot muri decât cu chipul răsfrânt „în acest geniu al ierbii care e roua“.

Medalion Grigore Vieru

Basarabie cu jale A căzut cerul din ochii tăi

În mine a lovit străinul De Paşti sau Denii.

Dar încolţitu-m-au bezmetici Şi moldovenii.

Că nu suntem români străinul Pe-a lui o ţine. Şi-ai mei mai tare-l cred pe dânsul Decât pe mine.

Basarabie cu jale, Basarabie, De pe deal şi de pe vale, Basarabie!

A căzut cerul din ochii tăi Şi s-a fărâmiţat.

A căzut de pe faţa ta soarele Şi-a îngheţat. Încremenit e vîntul cel răcoros Fără harnicele tale mâini.

Căutându-te pe tine, S-au tăinuit izvoarele-n ţărâni.

Ca un pom doborât Însuşi graiul Parcă se aude căzând.

Doamne, atât de singur, Atât de singur N-am fost nicicând!

„Încâlcită-ţi este viaţa“, Basarabie! „Ca grâul ce-l bate gheaţa“, Basarabie! În mine-au dat şi moldovenii Necreştineşte.

Ci-s fericit că-n ei românul Tot mai trăieşte.

Ei spun ca nu-s români, ci lacrimi În piept frământă Când un Fărcaş sau Vicoveanca Sau Gheorghe cântă.

Buzele Mamei Iar buzele tale sunt, mamă, O rană tăcută mereu, Mereu presurată cu ţărna Mormântului tatălui meu.

O, buzele ce sărutară

48

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb Casa părintească nu se vinde, Nu se vinde tot ce este sfânt.

Din atâtea lucruri dragi şi sfinte Ochii mamei încă ne privesc.

O vom da şi vor schimba lăcata Şi vor pune şi ferestre noi. Şi trecând pe lângă ea vreodată, Va privi ca la străini la noi.

Al tatei mormânt Mai mult ca pre dânsul, Pre tata, -n Puţinii lui ani pre pământ.

Acuma când nu te poţi, mamă, De sarea din şale pleca, Cine ridică mormântul Spre gura uscată a ta?!

Casa părintească nu se vinde, Nu se vinde tot ce este sfânt.

Din atâtea lucruri dragi şi sfinte Ochii mamei încă ne privesc.

Vom pleca şi noi cândva din viaţă Şi părinţii sus ne-or întreba Ce mai face casa lor cea dragă, Cine are grijă azi de ea.

Ca prima oară Merg pe pământ Şi sun ca vioara.

Toate îmi par că sunt Prima oară.

Ca un copil Aştept dimineaţa, Până la lacrimi Mi-e dragă viaţa.

Orice splendoare Mă doare, Mă doare-această floare Şi frumuseţea ta, Şi frumuseţea ta! Şi-această zi Ce mâine nu va mai fi, Nu va mai fi! Înfiorat spun mamă şi tată De parcă îmi văd părinţii Prima data.

Ca un copil Aştept dimineaţa, Până la lacrimi Mi-e dragă viaţa.

Când mă cuprinzi Tremur, ah, toată, De parcă-aş iubi, iubi Prima dată.

Ca un copil Aştept dimineaţa, Până la lacrimi Mi-e dragă viaţa.

Reaprindeţi candela Reaprindeti candela-n căscioare Lângă busuiocul cel mereu— Degerat la mâni şi la picioare Se întoarce-acasă Dumnezeu.

Doamne, Cel din slăvile creştine Ce păcate oare-ai săvârşit Că te-au dus acolo şi pe Tine În Siberii fără de sfârşit ?!

Refren: Toate le ierţi, Doamne de sus, Cu blândeţe măreaţă Chiar şi pe cei care te-au dus În Siberii de gheaţă Ninge frigul şi pustiul plouă Degerată-mi este inima Doamne, bine nu ne-a fost nici nouă Fără sfatul şi lumina Ta Doamne, intră şi-n a mea chilie Şi-amândoi, răniţi şi îngheţaţi Să ne încălzim cu bucurie Unul lângă altul ca doi fraţi.

Casa părintească Ascultaţi-mă, surori, pe mine, Şi voi, fraţii mei, ce vă sfădiţi: E păcat, nu-i drept şi nu e bine Să vinzi casa care te-a-ncălzit.

Bani ne-ar trebui la fiecare, Toţi avem copii şi vremea-i grea. Însă cum să vinzi fereastra oare, Cea la care maica te-aştepta?!

Refren.

Toate le ierţi, Doamne de sus, Cu blândeţe măreaţă Chiar şi pe cei care te-au dus În Siberii de gheaţă.

49

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb

LITERATURĂ PENTRU COPII, PĂRINŢI ŞI BUNICI Silvia Gavrilov

POEZII DIN CASTELUL FERMECAT

Mariana Dobrin De Paşte Am un coş cu ouă albe Dacă vreţi acum, copii, Să le colorăm pe toate Şi frumos vor străluci.

Coşuleţul plin cu ouă Va şedea cu noi la masă Chiar în zi de sărbătoare Când vom fi cu toţi acasă.

Iepuraşul e aproape Cred că nu s-a rătăcit Fiindcă vrea să vă ureze Sincer,,Paşte fericit”.

NU ŞI DA Cine poate să ghicească ghicitoarea mea Să răspundă, foarte iute, doar cu nu şi da!

Poţi să pui un lup flămând turma s-o păzească?

Cine vrea să îmi răspundă bine să gândească!

Poţi s-arunci oricând doreşti o broscuţă-n lac, Sau gălăgioasa raţă ce strigă mac-mac?

Un motan, ce stă la pândă, are clopoţei, Voi ce credeţi, dragi copii, prinde şoricei?

Moş Martin morocănos credeţi că e bine Să îl punem să păzească stupul cu albine?

Un ţap negru şi bărbos poate sta de pază La grădina de lăptuci, cu trifoi şi varză?

Băieţelul şi fetiţa, chiar şi un pisic Credeţi că e foarte bine dacă beau lăptic?

Copilaşi, vă rog să fiţi toţi atenţi la mine: Dacă facem zilnic sport credeţi că e bine?

Am să vă mai pun acum doar o întrebare: Dacă fructe nu mâncaţi este bine oare?

Fructe multe şi legume toţi să consumaţi, După ce, cu multă grijă, bine le spălaţi!

Aga Lucia-Selenity

Jocul din poiană În poiana minunată Stătea şi vorbea de zor O fetiţă-mbujorată Ţopăind într-un picior.

- Hai Lenuţo, zise fata Către prietena ei, Iar cauţi un joc de-a gata?

Născocim acum ce vrei!

Cu-o păpuşă-n ceas de seară Ţi-l aduc pe Harap Alb 50

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb Şi-apoi altfel va fi vara În povestea de smarald!

Maria Niculescu

- Cristinico, tu zici bine, Jocul ăsta mi-ar plăcea!

Nu ştiu cine m-ar reţine, Nici măcar o acadea!

Dar mi-a zis a mea bunică Despre un frumos colind Ce-l cânta când era mică, Pe la case hoinărind.

Micuţul Toni Ştiţi ceva de micul Toni?

Cum, de el n-aţi auzit?

Vai de mine-s îngrozit!

Nu îi văd decât şoşonii, O pereche de şosete Cu picouri împrejur, Lângă ele-un abajur De la lampa din perete.

Pantalonii cu bretele Lângă uşă aruncaţiDoi crăcuţi îngemănaţi, Dichisiţi cu toate cele: Năsturaşi, clape, fermoare, Staţi aşa! Nu am sfârşit!

Lângă-aceştia, negreşit, Cămăşuţa-i stă-n cărare.

Lângă uşa de la baieNăzdrăvanul, l-am ghicit!

Auzind un clipocit Vrea, în cadă, să se-nmoaie.

Dar n-ajunge, prinde duşul Cel greuţ de-al său mâner Ştiţi şi voi, este din fier Dar glumeţ şi el, ghiduşul Că-ncepu să se-nvârtească Şi să salte-aşa, hai-hui În mâna băiatului De rămase-acesta mască.

Peste tot ploua, şi tare!!

Toate ude împrejur, De-ţi venea să râzi, vă jur Şi să plângi de cea-ntâmplare.

Toate-n apă, toate, toate, Uşi, prosoape şi săpun, De motan nici nu mai spun, Geam, lavoar, cuier, halate…

Tony, vesel peste fire, Vesel cum n-am mai văzut De acel neprevăzut Şi pe chipu-i cu uimire Mânuind precum o armă Duşul cel năbădăios Ne privea de sus în jos, Pregătindu-ne de-alarmă.

- De-i aşa frumos colindul, Te-aş ruga să mă înveţi!

Dau la schimb, mă bate gândul, Urătura cu nămeţi.

- E ceva pentru cei mici?

- E fără asemănare, La hotar de an de zici, Cu mare îndemânare!

Casa-n care o rosteşti Va avea belşug şi roade.

E la fel ca în poveşti Şi în tainice balade.

Dar mai e de aşteptat Până iarna va veni, Frigul va sosi treptat Şi fulgi va ademeni.

- Vai! Păpuşa mea oftează.

I-o fi dor de prinţul ei?!

Cristinico, cercetează Să nu vină iarăşi zmei!

- Tu, Lenuţo, vezi de joacă, Zmeii i-am învins de ieri!

Ia păpuşa şi-o îmbracă Pentru balul de boieri. …

Uite-aşa, în zi cu soare, Zumzăiau două fetiţe, Două zâne ursitoare În rochiţe garofiţe.

Nu uita, copil cuminte, Poate fi povestea mea, Dar din câteva cuvinte Poţi clădi povestea ta!

51

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb Dar dac-o să cadă apele din munţi, nu poţi pune punţi, au format CASCADĂ!

Noi, întâi a supărare L-am privit pe năzdrăvan Iar apoi pe rând, avan Ne-am pornit pe râs mai tare.

Curelciuc Bombonica Elena Mititelu

Copilul către mamă Cascadă

Mi-ai dat surâsul şi visarea Şi lacrimi cât să umplu marea Şi taine scrise-n ochii nopţii Să-mi desluşească datul sorţii.

Mi-ai dat, din sufletul tău, floare, Să-mi umple viaţa de culoare, Să mă-nvelească-n fin parfum La început şi la sfârşit de drum.

- şaradă – Apa din CASCADĂ, rar poate să SCADĂ.

Ca s-o am în CADĂ strig la mama – ADĂ!

Apă mama-mi DĂ.

Cânt în baie – Ă!

Mi-ai dat iubire şi iertare, Credinţă şi înduplecare Şi ochi de stele-ntrebători, Luceferi vii, surâzători…

Ă e o vocală, ce o folosim, atunci când rostim: masă, mamă, şcoală, păr… Sau când exprimăm, starea ce-o trăim. Ă! Ă!! ce simţim… când ne bucurăm!

Mi-ai dat a lumii mângâiere, Balsam discret pentru durere, Şi suflet de lumină plin, Să-mi umple viaţa de senin.

Mi-ai dat, din ochii-ţi, infinit, Curaj şi forţă de granit, Dar darul sfânt ce mă răsfaţă

DĂ e o silabă, în cuvântul Dă, paradă, coadă, Mădălin, dărabă.

E că, mamă, mi-ai dat viaţă…

Mihaela Gudană

Rugămintea ADĂ!

Zău, face minune, dacă ţi se spune clar, nu în şaradă.

CADĂ este-o vană, pentru îmbăiat, vas de preparat vinul pentru iarnă.

UN MOTĂNEL OBRAZNIC

Dacă o să SCADĂ apele din iaz, să nu faceţi haz, scade şi din scaldă.

Un motănel obraznic aleargă-n joc prin casă, răstoarnă chiar un ceainic ce stă frumos pe masă.

52

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb Nici ghemul nu-l doreşte, nici blana-i mângâiată, dar ştiu că el iubeşte o pisicuţă fată. Şi fuge ca nebunul prin camere şi holuri şi lasă-n urmă suluri covoarele cu tonuri.

"- Ce-i fuga asta-n noapte?" îl strigă chiar stăpâna.

El, cu priviri deşarte aleargă tot întruna!

"- Ce fugăreşti amice?

Vreun şoricel scârbos?

Ori poate vrei să-ţi pice iar de pe masă-un os !"

Când în sfârşit se-opreşte motanul supărat mă uit cum oboseşte iar fuga a uitat. Şi toarce alintatul alt caier plin cu vise iar eu îl văd săracul : din fugă se trezise !

Ești al naibii de moțat Stând pe leagăn cocoțat..., Ne ciupești de deget tare, Parcă n-ai avea mâncare ! ?

Așa-ți aperi colivia ?

Vreau să-ți curăț murdăria !

Ghiuleț din Bărăgan, Cântă-mi și-am să-ți dau un ban !

De nu, te vând la târg bădie, Te vând cu tot cu colivie !

Elena Spiridon

Copile, nu ţi-am dat o ţară!

Copile, eu ţi-am dat de toate pâine , cuţit şi demnitate, dar ţi-am dat nume de ocară şi am uitat să-ţi dau o ţară.

O ţară –n care fiecare să fie om şi nu licoare.

Pe lângă munţi, dealuri şi ape să aibă vis şi libertate, să poată vulturii să zboare pe drum deschis peste hotare, să nu mai lase-n urma lor puii plângând , murind de dor. Şi-n lume poate nu mai fie români plecaţi într-o sclavie şi mistuiţi de-un aprig dor să fie robi şi-n ţara lor.

Copile, vei putea ierta ce am făcut din ţara ta?

Am îndurat poate prea mult, şi am făcut din asta-un cult.

Nu vreau să îţi aduci aminte de-aceste vremuri fără minte.

Iubeşte-ţi marele trecut şi-acesta să îţi fie scut!

Mircea Coroş

Balada ghiuleţului moţat Ghiuleț din Bărăgan, Cum poți sta închis de-un an, Fără ca să vrei să zbori Când deschid adeseori Ușa de la colivie..., Vrei să stai închis bădie ??

Sari mereu din băț în băț Și de zbor ai prins dezvăț ! ?

Nu ne cânți că-ai gușa plină; Când te-ndeamnă-o Mădălină, Sari cu triluri s-o răsfeți..., Deci nu-ți place de băieți ! ?

Când te rog să-mi zici și mie Câte-un tril de-al tău, bădie..., Ciripești ca vrăbioiul !!??

Că... te iau cu măturoiul !

53

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb I l-a prins zdravăn în uşă. Însă la calculator, Degetele nu-l mai dor!

Aurora Luchian

Despre avantaje Gândăcelul Sprintenel, Stă cu melcul-ncetinel: -Vai şi-amar de viaţa ta, Vezi ce uşoară-i a mea?

N-aş căra casa în spate Nici dacă aş fi pe moarte.

O pestriţă l-a zărit Şi iute l-a ciugulit.

Melcu-n casă s-a retras: -Sprintenel, unde-ai rămas?!

ANECDOTE PENTRU COPII Bolnavul închipuit Bine intenţionat, Se apucă de-nvăţat.

Deodată...ameţeşte, Febră, casa se-nvârteşte.

Bunica: "Lasă că trece!" Îi pune compresă rece, Fuge şi la farmacie.

Dar virusul lui Ilie, Cred că a plecat cu ea Că tare mai ţopăia!!!

Any Drăgoianu

Laudă-mă gură!

Are stilou aurit, Se făleşte negreşit, Că e din străinătate, Şi că e scump tare, frate!

Dar când ploaia l-a udat Aurul a...oxidat.

Îndemn De te-ai legat de-această glie, Copilul meu, aşa să fie, Să nu-ţi uiţi ţarina străbună Din rodul ei să-ţi faci cunună.

De la prea multe desene animate!

Să cânţi, să râzi în graiul tău Şi să te rogi la Dumnezeu, Ca limba noastră minunată, Să nu se piardă niciodată.

La desene animate, Stă Anica zi şi noapte.

Nu mai mănâncă, nu bea, Stă doar pironită-aşa.

Greu de spate se îndoaie, Când mai merge pe la baie!

Da-n oglindă a observat, Că chipul e transformat.

Dintr-un bobocel de floare, Zici că e...sperietoare!

Constantin Nicolae Gavrilescu

Bine intenţionat Ce elev conştiincios, Scrie şi cu susu-n jos!

Dar la mate-l doare capul, Şi când să scrie săracul, Degetul arătător, L-a accidentat uşor.

Mijlociul, o mătuşă,

Gând pentru mama De câte ori măicuţă la tine mă gândesc, mă prinde dimineaţa 54

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb şi-ncerc să-mi definesc, cum ai făcut tu viaţa să-ţi fie minunată, şi clipa fericită să vină deîndată?

De câte ori măicuţă la tine mă gândesc, de drag că mi-ai dat viaţă îţi spun că te iubesc.

Ce strategie mamă, ce farmec ai de placi?

Cum viaţa-ţi nu-i o dramă, pe toţi tu îi atragi? Şi cum de poţi tu oare pe toţi să îi subjugi?

Spune-mi misterul care te face să-i învingi.

Geo Galetaru

Cum te ridici tu oare şi cum tu te cobori, când stai cu fiecare de vorbă uneori?

Te rog să-mi dai tărie, ca tine vreau să fiu, să-mi umplu-n bucurie cugetul meu cel viu.

Joc (de-a rima) - Hai să ne jucăm de-a rima.

- Eu sunt primul? Tu eşti prima?

- Nu contează, dă-i 'nainte.

- Mi se clatină un dinte. Însă, vai, cine mă crede?

- Nu te cred, că nu se vede.

- Despre ce să mai vorbim?

- Despre cântecul sublim Care râde-n cer, senin.

- Despre roua de pe crin.

- Câte-n lume sunt sub soare, Totul mişcă, totul doare.

- Lacrima-i un vis de floare.

- Dar lumina, ce e, oare?

- Poate nu-i decât o şoaptă.

- Uite o caisă coaptă.

- Uite fluturii cum zboară. ("Vară! Vară! Vară! Vară!")

De multe ori măicuţă la tine mă gândesc, ştiu că eşti necăjită, dar sincer te iubesc.

Poate că soarta vieţii n-a fost aşa de bună, şi-n anii tinereţii a vrut să mă răpună.

Dar uite-acum năravul departe s-a tot dus, nu mai fac pe grozavul, mândria mi-a apus. Şi azi aş vrea, mămică, trezit din visul meu, să vezi cum mă ridică voinţa ta mereu.

Teodorescu Lăcrămioara

Cu păr bălai şi ochii frumoşi ca nişte stele, obraji ca două rodii, m-ai scos din doruri grele.

Vorbind cu vocea-ţi calmă m-ai dojenit mereu, să îmi schimbi a mea karmă slujind pe Dumnezeu.

Cine grijă are Mă întreb de multe ori, cine-a pus polen în flori Cine le-a şi parfumat, aer de-au înmiresmat ?

Fluturii când poposesc , culorile îi ameţesc Căci cineva dinadins, de curcubeu le-a atins.

Şi îmi spuneai, mămică, să merg pe drumul drept, căci viaţa-ţi se ridică de-nveţi, şi eşti deştept.

55

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb Care-n oră o tot strigă;

Sau o altă întrebare , mă nedumereşte tare Cine vântul fugăreşte , crengile de ciufuleşte?

Primăvara-abia şopteşte, iară iarna răguşeşte În mişcarea lui vioaie, toamna copacii despoaie.

Hotărî să-i spună-n faţă Că acasă lecţia Se citeşte şi se-nvaţă, Nu când e inspecţia,

Stelele s-aprind pe cer...este încă un mister Grijă are cineva să le-ntindă în perdea Vezi steluţe mii şi mii, juri că sunt nişte făclii Noaptea o transformă-n zi, oare cine poate şti?

Ca pe viitor să-nveţe Temele cu sârg şi drag, Liniştite şi glumeţe Să păşească-al şcolii prag.

Şi întreb cu voce tare,cine-a pus aur în soare, De luceşte-ntreaga zi, făr’ măcar a obosi?

De cum zorii deschid ochii, florile îmbracă rochii Când razele jucăuşe, le mângâie pe picioruşe.

Dana Logigan

Când pământul apă vrea, cineva îi dă să bea Norii-scutură degrabă, cine oare are treabă?

Toate plantele uscate, pe dată- s înviorate Tot pământul ofilit la viaţă este trezit.

Puiului de rândunică cine drumul i-l indică, An de an în primăvară , cuibul de-l găseşte iară?

C-o baghetă fermecată cineva drumu-i arată Şi nu-l lasă să greşească sau cumva să rătăcească.

Cocoşul din povestea ,,Punguţa cu doi bani” Cucuriguuu! –am salutat.

Sunt cocoşul pintenat, Sunt cocoş cu pinten roş’ Ce-am fugit de lângă moş.

Ştiu că mama-odat-a spus, este mâna lui Iisus El grijă de toate are, tot ce mişcă pe sub soare, Când bagheta-şi foloseşte , lumea toată înfloreşte Ploaie , vânt , soare sau stea , toate sunt în palma Sa.

Pentr-un ou micuţ, nefiert Am luat eu viaţa-n piept: Am mâncat bătaie, Am fost nedreptăţit, Dar până la urmă Nu m-am lăsat păcălit, Căci boierul lacom, Nesătul şi rău Mi-a furat punguţa, M-a necăjit mereu.

Costel Suditu

M-aruncase în fântână Şi-n cuptor sluga haină, Şi-n cireada cea cu vite Cu coarne mari şi ascuţite, Şi-apoi în cufărul cu bani Ce-i adunase de mulţi ani.

Notă mică Abătută, o fetiţă Ce avea în păr fundiţă, Pe o canapea se-aşează Sărăcuţa, şi oftează;

Dar Dumnezeu e mare Şi mult m-a ajutat Eu mi-am primit punguţa Şi m-am întors în sat.

Bucălaţii obrăjori Şi-i aşează drept în palme Înroşiţi ca doi bujori Cu priviri duioase, calme;

Acum moşneagul meu Bogat va deveni; Pe babă-o-nvaţă minte Cu mine s-o mândri.

Supărată e drăguţa, Doamna le-a pus notă mică, Dar din vina lui Olguţa 56

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb zut în stare. Apoi întinse şi pe faţă cremă din belşug pentru ca afurisiţii ăştia de pistrui să nu se înmulţească. Vroia să-şi acopere şi gâtul – Veruţa are pistrui şi pe gât! – însă când îl zări pe Ionuţ venind cu căldarea spre fântână, inima începu să-i tremure ca o frunză galbenă care vroia să se desprindă uşor de pe ram şi scăpă tubul din mână.

Asemenea tubului, nici ea nu-şi dădu seama când ajunse pe pământ. Îşi scutură grăbită rochiţa, luă o căldăruşă de pe movila cu nisip şi porni să aducă apă pentru bobocei. În mersul ei sfios, dar învins de dorinţa de a fi lângă Ionuţ, băgă mânuţa în buzunarul rochiţei şi dădu de ciocolata pe care i-o dăduse moş Vasile pentru ochii ei albaştri, de înger mic. Ciocolata era cam fărâmiţată din cauza ,,zborului” ei printre crengile nucului, însă i-o va da lui Ionuţ dacă acesta va accepta să o ridice pe cumpănă şi s-o dea de vreo două ori huţa. Cu acest gând ajunse la fântână. Se fâstâci şi mai mult când văzu că Ionuţ caută spre ea, spre chipul ei, cu interes. Era pentru întâia oară…

– Ce-i cu tine? Parcă ţi-ai băgat faţa în cratiţa cu borş! ,,Na-ţi-o bună! Am vrut să fiu frumoasă pentru el. Şi el… Şi el!...” O zbughi revoltată spre casă, uitând căldăruşa la fântână. Se repezi la oglindă… Picioarele i se făcură de ceară ţinută la soare. Înghiţindu-şi nodul din gât, că doar e fetiţă neînfricată, se apucă să-şi cureţe harnică chipul candid. Pistruii nu se mai vedeau. Se amestecaseră cu roşeaţa feţii. Nu ştia ce să mai facă de necazul vorbei lui Ionuţ. Bosumflată, se întinse în pat. Zâmbetul îi reveni. Mare minune – azi va creşte puţin, căci va dormi.

Se trezi spre seară, tocmai când mama venea de la serviciu. Repede luă oglinjoara să vadă cumva daca mama se va speria.

Nu avea de ce.

Roşeaţa dispăruse, dar ei, pistruii aceştia nesuferiţi, erau la loc.

Când dădu să iasă afară, mama, ţinând tubul gol în mână, o întrebă: – Lenuţo, ai spălat geamurile!? ,,Aha, iată pentru ce era crema…”

– Da… Numai că a trecut o maşină şi le-a prăfuit din nou…

Mda, ce rău e că nu ştii să citeşti în chineză…

Sunt fericit acum Cu-alaiul meu frumos.

Moşnege,- ntinde ţolul Colo pe iarbă jos!

Premiul I la Festivalul ,,Voinicelul", copilul Ionuţ Rotaru.

POVEŞTI ŞI LEGENDE DIN CASTELUL FERMECAT

Elena Vornicescu

Pistruii „Şi, de ce zice Ionuţ că-s frumoasă?” – gândi Lenuţa, fără să-şi dea seama că bujorii înfloresc în obrăjorii săi. “Nu înţeleg… Da, poate că sunt olecuţă! Ochii mari, gura micuţă!… Totuşi, pistruii aceştia bată-i vina!…

Drept e că nu-s mulţi. Nu-s ca la Veruţa-roşcata, dar tot mai bine ar fi fost dacă le-aş fi dus dorul… Am văzut-o pe tanti Mădălina cum îşi sulemenea faţa cu o alifie.

Cred că de asta ea nu are pistrui… O să mă ung şi eu!”

De zis e uşor. Însă nu s-ar fi gândit la asta dacă nu ar fi avut un plan de zile mari: zărise într-un sertar o cremă pe care mama ei o cumpărase de la târg. Desigur, scrisul în chineză nu-l poate descifra, dar pentru ce să fie o cremă dacă nu pentru frumuseţe?

A luat-o şi s-a urcat în nucul unde-şi legăna, în ultima vreme, inocentele vise şi speranţe. S-a uitat încă o dată atentă în oglinjoară şi gândi: ,,Oare câtă cremă să pun pentru unsprezece pistrui?” Fremătând de emoţia noii experienţe, desfăcu tubul şi începu să-şi ungă năsucul cu o măiestrie şi cu un fel de îndârjire de care nu s-ar fi cre-

Eliza Roha

PERUŞII DIN GRĂDINA MAIEI - parabolă Maia este o fetiţă tare drăgălaşă, bună la suflet şi ascultătoare. În spatele casei, până în prispa bucătăriei, bunicii i-au amenajat o mică grădină unde să se joace. Au sădit gazon verde ca smaraldul, i-au fixat un leagăn între

57

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb Cu părere de rău, mătuşa Maria a luat peruşa moartă şi a îngropat-o în grădina ei, la rădăcina unei tufe de crizanteme, acolo unde căţelul Ales nu avea acces, ştiindu-se că ar fi dezgropat-o şi-ar fi adus-o trofeu stăpânilor lui. Ca să o împace pe Maia, a doua zi, dis-dedimineaţă, s-a dus la piaţa de păsări şi i-a cumpărat fetiţei o altă peruşă. Dar n-a mai găsit una cu penaj albastru ci cu penaj verde. De ruşine şi de supărare nici n-a mai intrat în grădina Maiei. A strigat-o pe bunica Nina de după gard şi i-a pus peruşa pe palme. Pasărea era tânără şi frumoasă. Încântată, Nina i-a mulţumit vecinei, a mângâiat uşurel peruşa pe căpşor şi a aşezat-o în colivie. Peruşul a privit-o curios, i-a dat târcoale şi în cele din urmă a acceptat-o. Când s-a trezit Maia, mofluză şi cu lacrimi uscate pe obrăjori, soarele lumina de mult pământul, păsările cântătoare îşi acordau glasurile în desişul pomilor, iar peruşii se tatonau, când apropiindu-se, când depărtânduse, ciripind de zor, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat cu o noapte în urmă.

Maia a privit uimită la noua pereche a peruşului.

Avea penajul în tonuri verzui, era tare agilă şi drăguţă, făcea tumbe pe scândurica din colivie şi părea tare fericită. Desigur, nu a uitat-o curând pe cealaltă peruşă, dar, cu timpul i-a trecut supărarea şi s-a obişnuit cu noua pasăre.

Motanul Rafael a mai încasat niscaiva scatoalce de la mătuşa Maria, şi-a primit lecţia şi a înţeles că nu trebuie să se mai apropie de peruşi.

Toată vara Maia s-a jucat în grădină, a îngrijit păsările ce-i încântau privirile cu frumuseţea lor şi auzul cu viersul păsăresc, a alergat urmată de Ales şi când toamna şi-a lăsat răcoarea peste fire, ea a început grădiniţa, iar colivia a fost mutată în bucătărie. Pe timpul iernii a avut mare grijă de peruşi, i-a hrănit şi i-a ferit de frig şi orice alte pericole. În primăvara următoare, nu se ştie de unde a apărut un peruş verde ce s-a oploşit în grădina Maiei. Cânta împreună cu perechea de peruşi şi ore întregi nu-şi dezlipea gheruţele de zăbrelele coliviei. Într-o zi, când Maia a deschis uşiţa să le pună grăunţe, peruşul cel verde a intrat în colivie şi s-a alăturat celor două păsări. Văzând că perechea de peruşi nu-l respinge, Maia nu l-a alungat. Din contră, îl mângâia, şi-l aşeza pe beţişorul ce se legăna prins de sforicele. De la o vreme au observat că noul venit îşi găsea locul mai mult pe lângă peruşa cea verde, iar peruşul albastru părea să nu fie deranjat, cânta împreună cu ei. În timp obosea, viersuia tot mai puţin, apoi se retrăgea într-un colţ unde cucăia cu ciocul întors între penele aripilor. Membrii familiei bănuiau că vârsta îşi spunea cuvântul şi admirau avântul cu care ceilalţi doi peruşi, verzi, cântau mai toată ziua. Surpriza care a urmat însă i-a întristat foarte tare… Într-o dimineaţă, când bunica Nina a trecut la bucătărie pornită să pregătească o plăcintă cu brânză, aşa cum îi plăcea Maiei, s-a oprit mai întâi la colivie să pună grăunţe şi apă proaspătă peruşilor. Ce să vezi?! A găsit peruşul cel albastru mort şi plin de sânge, cu capul aproape sfărâmat de ciocurile celor două păsări verzi. L-a luat cu grijă şi l-a învelit într-un şerveţel. Vai, vai, bietul de el!, se plânse bunica şi l-a depus într-unul din ghivecele goale de pe băncuţa de sub colivie. Auzind-o, mătuşa

doi pari şi i-au aşezat un tobogan pentru pici şi o căsuţă pentru copii, frumos colorată, unde Maia şi-a adus păpuşile şi jucăriile. De-a lungul gardului au sădit liliac, tufe de mâna Maicii Domnului şi zorele, de la roz deschis până la violet, aşa încât mica grădină a Maiei pare un colţişor de rai unde e odihnitor şi plăcut să stai. Cât e ziua de mare, sub privirile ocrotitoare ale bunicii, Maia zburdă însoţită de Ales, căţeluşul pe care l-a primit în dar de la părinţi, ce latră oamenii cu gânduri rele şi amuşinează toată ziua după intruşi.

După o iarnă destul de grea, în primăvară, când a dat colţul ierbii şi natura a înviat miraculos, chiar de ziua ei de naştere, Maia a primit de la naşii ei o colivie cu doi peruşi. O frumuseţe de păsări! micuţe, cântătoare şi iubăreţe, cu penajul albastru-turcoaz. Bunicul a atârnat colivia de grinda joasă a bucătăriei, chiar deasupra unei băncuţe pe care Nina, bunica Maiei, a înghesuit ghivecele cu flori.

Tocmai plantase panseluţe divers colorate şi bulbi de lalele galbene şi roşii ca să le ţină ferite de botul neastâmpărat al lui Ales. Căţelul scotocea peste tot, rânea cu botul şi scotea florile din pământ. Soarele binecuvânta firea cu razele sale calde, plăcute, pe cerul senin încremeniseră nori siderii, tufele de mâna Maicii Domnului îşi deschiseră cupele miraculos parfumate, zorelele înveseleau verdele frunzelor atârnate de gard, iar liliacul sădit doar cu doi ani în urmă uimea cu bogăţia florilor sale albe şi mov, suav înmiresmate. Cât era ziulica de mare, peruşii cântau fericiţi, beau apă şi mâncau grăunţele puse în colivie, cu multă grijă şi îndemânare, de Maia, asistată de grijulia bunică. Ales alerga înnebunit de colo-colo, lătra, iar codiţa-i nu mai avea astâmpăr, se rotea ca un radar. Grădina părea un loc al bucuriei şi al frumuseţii. Părinţii Maiei, când, în sfârşit ajungeau acasă, spre seară, împreună cu bunicii ieşeau în mica grădină şi se desfătau în umbra prispei, povestind, punând la cale treburile pentru a doua zi şi admirând-o pe Maia.

Ei, dar lucrurile nu merg întotdeauna aşa cum vrea omul sau cum ar trebui. Motanul vecinilor, Rafael, pe cât de mare, tărcat şi frumos, pe atât de viclean şi rău, într-o zi, a pândit momentul când familia era plecată de acasă.

Dintr-un salt s-a urcat pe băncuţă şi de-acolo s-a căţărat pe colivie şi a prins-o în ghearele sale pe micuţa peruşă.

A smotocit-o până ce biata păsărică n-a mai avut glas.

Perechea ei, peruşul, a ţipat cât a putut, zbătându-se şi lovindu-se de gratiile coliviei. Auzind scandalul, vecina, mătuşa Maria, a tras cratiţa de pe foc şi a tăbărât cu măturoiul pe nemernicul motan. După ce a încasat o bătaie straşnică, Rafael i-a dat drumul peruşei şi a fugit sărind de pe o casă pe alta, mieunând ca apucat sub ameninţările şi bulgării de pământ aruncaţi de stăpâna lui. Dar era prea târziu! Peruşa murise… Vai! Cât a suferit peruşul… Spre seară, când au sosit acasă, Maia s-a repezit în grădiniţă la peruşi să le schimbe apa şi să le dea grăunţe. Dar, ce să vezi, peruşa zăcea fără viaţă, iar peruşul tânguia cu glasul aproape pierit. Maia a plâns îndurerată, lacrimile i se rostogoleau pe obrăjorii ca de piersică dată în pârg, iar umerii i se ridicau şi coborau în sughiţuri de neoprit. De abia au reuşit părinţii şi bunicii să o potolească. În cele din urmă, a adormit cu peruşa în gând, tresărind şi oftând în somn.

58

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb Maria şi-a iţit capul de după gardul ce le despărţea proprietăţile, apoi, văzând-o înlăcrimată pe bunica Nina, a deschis portiţa şi venit în fugă. Când a văzut peruşul mort, a înlemnit. Primul ei gând a fost la Maia. Să nu ştie Maia că a murit şi peruşul albastru. Degrabă, a adus din grădina ei un crin ce abia răsărise, cu pământ cu tot. L-a plantat în ghiveci peste trupul peruşului. Apoi, mătuşa Maria şi bunica Nina au pus la cale un scenariu credibil şi anume că peruşul albastru a dispărut.

Când s-a trezit Maia şi a descoperit lipsa peruşului, bunica i-a spus că probabil a zburat, pentru că a găsit uşiţa de la colivie deschisă, iar mătuşa Maria, făcându-şi drum prin grădina lor ca din întâmplare, i-a confirmat că a văzut un peruş zburând sus, deasupra casei. Poate se întoarce, ori se pripăşeşte pe lângă altă colivie, cum s-a pripăşit şi peruşul verde, a mai spus ea s-o liniştească pe fetiţă. Dar toţi ceilalţi ai casei ştiau adevărul…

Maia a tot aşteptat să se întoarcă peruşul albastru, dar în zadar. În schimb, peruşii verzi păreau fericiţi, cântau, se strigau şi se jucau toată ziua, umplând grădina cu gălăgia lor, aşa că, trecând timpul, aproape că a uitat de el. Agitat, Ales îi lătra cu simţ de răspundere doar, doar io potoli. Nici n-au observat când s-a înălţat un crin cu mai multe cupe florale, de o rară frumuseţe, chiar în ghiveciul situat sub colivie, ce părea să o cuprindă tandru cu braţe de flori şi frunze. Măi, măi, ce minune de crin a crescut aici, la voi, se mira adesea mătuşa Maria, când le vizita, trăgând cu coada ochiului la Maia. Dar ce era mai interesant, înspre seară, când peruşii ciripeau cu viers duios şi se îmbrăţişau cu aripioarele, crinul căpăta nuanţe azurii şi răspândea în grădină miresme plăcute, liniştitoare. Peruşii adormeau ameţiţi de parfumul crinului, lipiţi unul de altul, legănaţi de vânticelul ce clătina beţişorul pe care se aflau căţăraţi, parcă protejaţi de iubirea şi înţelegerea crinului cu irizări turcoazalbăstrui. Soarele scăpăta dincolo de orizontul dantelat al pomilor, iar familia Maiei, strânsă în jurul mesei, făcea planuri pentru a doua zi. Căţelul Ales, potolit, cu botul pe labe, aştepta bunătăţile ce avea să i le pună bunica Nina în casoletă. Dincolo de gardul despărţitor, motanul Rafael torcea fericit în braţele mătuşii Maria, probabil visând la peruşii din grădina Maiei…

Katy Urucu

Ervin Nu prea departe, pe aici, pe undeva pe lângă noi, trăia un băieţel foarte frumos la chip, care era iubit de părinţii şi bunicii lui, de vecinii şi prietenii familiei .

Toţi erau încântaţi de ochii lui scânteietori, care aveau forma unei migdale şi strălucirea unor luceferi. Părul era ca o năframa aurie de mătase, care îi atingea umerii, mângâindu-i. Guriţa, ca o cireaşă coaptă, te făcea să te gândeşti cum de Dumnezeu a vrut să îl întrupeze în aşa fel încât să nu îţi poţi lua privirea de la el. Mama lui, fericită peste poate la naşterea lui, îl numise Ervin,(oferiţi şi originea cuvântului) ceea ce înseamnă “ frumos”.

Te-ai fi aşteptat ca, binecuvântat cu atâta frumuseţe si dragoste, Ervin, căruia mama lui îi dăduse până când şi un nume care să îţi aducă aminte de armonia sufletului, să fie recunoscător şi ascultător, pentru că aşa trebuie să se întâmple mereu: bunătatea să fie nelipsită de lângă frumuseţe.

Numai că, Ervin, observase că toţi ai casei îi făceau mereu pe plac, că nu trebuia decât să ceară orice vrea ca să i se dea mereu. Cu timpul, acest lucru a început să îi placă, iar asta îl scutea de obligaţia de a spune “ te rog” atunci când trebuia. Mai văzuse că, dacă era în oraş cu mama, căreia îi cerea o jucărie dintr-un magazin, aceasta îi cumpăra, mai ales dacă mama îl refuza la început, iar el ar fi început să plângă. Învăţase şi cum să facă asta. La început, era greu să îi vină lacrimile în ochi, atunci când avea nevoie de ele. Dar, văzând că mereu dau roade, Ervin a învăţat repede să le cheme în ajutorul lui, iar acestea soseau aproape imediat. Mama se necăjea când vedea copilul plângând şi se gândea dacă era bine să îi cumpere tot ceea ce dorea, chiar dacă, de multe ori, jucăriile pe care le cumpăra, stăteau aruncate printr-un colţ al camerei.

Dar, Ervin, nu renunţa. Ştia că, dacă se întâmplă ca mama să nu îi cumpere vreodată ceea ce el îşi dorea, bunica sau oricare rudă mai aproape, i-ar fi îndeplinit dorinţa. Şi, uite aşa, încă o jucărie mai stătea aruncată prin casă, sau uitată într-o cutie uriaşă, lângă dulapul din camera sa.

Ervin credea că, doar în acest fel, părinţii şi toţi cei ce îl înconjurau, îi pot arăta dragostea. O dragoste pe care el aşa o înţelegea, adică el să primească, iar cei ce sunt în preajma lui, doar să dăruiască. Dar,lui Ervin, îi plăcea tare mult că lucrurile stăteau aşa. Pentru el era foarte uşor. Uneori, era mai greu să îi sosească lacrimile

59

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb va cere jucăria acelei doamne, fiindcă tocmai îl lăudase celorlalţi colegi. Îi plăcea asta, fiindcă se simţea mai puternic şi mai frumos atunci când cineva îi amintea că s-a purtat bine. Într-un târziu, când crezu de cuviinţă, Ervin ceru doamnei jucăria, aşa după cum fusese învăţat. Ce fericit a fost micuţul , văzând că doamna i-a adus jucăria cerută, primind şi o mângâiere, dar mai ales, spunându-le celorlalţi copii , cum ceruse el jucăria. Între timp, doamna nu îl mai ţinea de mânuţă.

Găsise alt copil cu care se plimba peste tot. Ervin s-a uitat în jurul său mirat. Aproape că nici nu avusese timp să vadă ce era pe lângă el. Era o sala mare, în care erau multe lucruri noi. Cărţi, jucării, cartonaşe ilustrate, cuburi de carton, dulapuri mici, dulapuri mai mari…

Uimit de tot ce vedea, Ervin a auzit ca prin vis vocea doamnei, care îl îmbia să se aşeze pe unul dintre scăunele, aşa cum făcuse şi ceilalţi copii. S-a aşezat şi el.

Toţi copiii stăteau cuminţi, iar doamna, în picioare, ţinea în mână o carte. Ervin, ştia că acolo, în cartea aceea sunt poveşti, fiindcă bunica îi citise şi lui, dintr-una asemănătoare. Era curios să vadă ce poveste va citi doamna. Dar, când copiii s-au liniştit, doamna a început să citească altfel. Vorbea când tare, când şoptit, când prelungea câte un cuvânt, care vrea să spună ceva important. Din când în când, doamna îşi ridica ochii de pe carte, privindu-i cu atenţie. Copiii ascultau, urmărindu-i gesturile şi cuvintele frumoase din poveste. Când doamna a terminat , a aşezat cartea alături şi a spus: – Mă bucur că aţi fost disciplinaţi şi aţi ascultat cu atenţie, cine a înţeles povestea, să le-o spună acasă părinţilor; mâine vom povesti , vom învăţa să cântăm şi să ne jucăm.

Atunci a înţeles Ervin ce înseamnă disciplina. Nu era rău la grădiniţă. Încă din prima zi, doamna îl învăţase că trebuie să spui “ te rog” atunci când ceri ceva, mai învăţase şi că disciplina este ceva bun, care te ajută să asculţi, să fii ascultat, să te bucuri de ascultarea unei poveşti… deci disciplină nu te obligă să mai chemi lacrimile să-ţi sară în ajutor, atunci când ceri ceva.

Când mama a venit să îl ia de la doamna, care îl învăţase încă din prima zi lucruri atât de folositoare, Ervin fu încântat şi surprins să audă cum doamna îi spunea mamei sale că Ervin va învăţa repede, că este receptiv şi inteligent. În drumul spre casă, Ervin, entuziasmat, îi spunea mamei, cum doamna îi citise o poveste frumoasă, pe care o mai auzise şi de la bunica, dar doamna o spusese mai frumos. Mama îşi ştergea lacrimi de bucurie, Ervin zburda pe lângă ea, fără să ştie ce comoară primise în dar de la doamna lui, încă din prima zi . Comoara aceea, care aduceau mamei lui lacrimi de bucurie, era educaţia. Doamna, încă din prima zi, înlocuise lacrimile ruşinii de a cere mereu ceea ce nu ţi se cuvine, cu lacrimile fericirii de a primi o educaţie sănătoasă.

când cineva se împotrivea să îi cumpere ceva, dar uita repede străduinţa lui trecătoare, atunci când izbânda îl răsplătea. Într-o zi, Ervin a trebuit să meargă la grădiniţă.

Ciudat lucru şi grădiniţa asta. Nu ştia mare lucru despre ea, dar , fără îndoială că va exista şi acolo cineva care îi va face pe plac. Dacă sunt oameni mari, negreşit – se gândea el – că nu ar putea să aibă altă ocupaţie, decât să îi împlinească toate dorinţele.

Se mai gândea că putea să nu fie bine acolo, mai ales că auzea vorbindu-se în casă, cât de mult s-a schimbat fiul unui vecin, de când merge la grădiniţă. Poate că, dacă va merge şi el la grădiniţa aceasta, părinţii nu îl vor mai obliga să se străduiască să plângă, ca să îi cumpere orice şi-ar dori. Asta, gândea el, îl va schimba şi pe el, cum l-a schimbat şi pe copilul vecinului despre care auzise vorbindu-se.

Ziua când micuţul Ervin trebuia să se ducă pentru prima oară la locul necunoscut, care, se vede treaba că schimbă copiii, a venit. S-a sculat mai devreme decât de obicei, iar asta nu i-a plăcut.

– De ce trebuie sa mă trezesc? întreba micuţul nemulţumit.

– Fiindcă de azi, i-a răspuns mama, avem un orar care ne va învăţa să fim disciplinaţi.

– Ce însemna “ disciplinaţi?”

– Înseamnă că trebuie să respectăm un program de masă, de lecţii,de ascultare, de vorbire…

Nu a înţeles prea bine ce ar însemna asta, dar era curios să cunoască şi copiii, oamenii care urmau să îi facă pe plac, aşa după cum era convins că se va întâmpla.

Aceste curiozităţi îl făcură pe Ervin să se lase condus şi să asculte tot ceea ce i se spunea să facă.

Când a sosit în clasa în care erau destui copii, Ervin a fost imediat încântat să rămână fără mama sa, iar asta a bucurat-o pe doamna care era printre ei, care de altfel, a şi găsit momentul să îl întrebe: – Eu sunt doamna Dona, tu cine eşti? Cum te numeşti?

– Sunt Ervin, răspunse băiatul. Dă-mi jucăria de pe dulap, continuă micuţul, pe acelaşi ton poruncitor cu care obişnuia să i se adreseze mamei.

– Îmi pare bine, Ervin. Ai un nume frumos. Sper să ne înţelegem bine. Deocamdată nu pot să îţi dau jucăria pe care ai cerut-o , fiindcă trebuie să îţi prezint şi alţi copii din grupa în care ai să înveţi. Apoi, când ceri ceva, trebuie să spui: “ te rog”.

– Câţi copii sunt? întrebă Ervin.

– Nu ştiu, trebuie să vedem, Ervin, răspunse doamna, care avea ceva din blândeţea bunicii, dar şi din frumuseţea Albei-ca Zăpada .

Au mers împreună printre copiii care erau prezenţi. Unul dintre ei plângea. Doamna le-a spus copiilor să ia exemplu de la Ervin, care era liniştit şi cuminţel.

Ervin se gândi că ar fi bine să fie atent la felul în care îi

60

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb

ARTĂ Antologii: - „Florilegiu”, proză scurtă, Editura Florema Design Orăştie, 2010, - Antologiile editate cu ocazia festivităţilor de premiere la Concursurile Naţionale de Literatură, 2010/2011/2012, - „Vara visurilor mele”, proză scurtă, Editura Amurg sentimental Bucureşti, august 2011, - Grafica de carte pentru volumele de poezie ale autorilor Lleu Vălăreanu Sârbu (decembrie 2011), Igor Ursenco („Monstrul spaghetelor zburătoare”, ianuarie 2012), Premii obţinute la concursuri literare: - Am câştigat concursul de recenzii organizat de Editura Humanitas şi Vodafone (august 2009), - Piesa de teatru pentru copii „Regatul vegetalelor” a fost premiată la Concursul Naţional de Literatură „Moştenirea Văcăreştilor” Târgovişte, 5-7 noiembrie 2009, - Premiul I pentru proză, la Concursul Naţional de Literatură de la Pucioasa, Dâmboviţa, mai 2010, - Premiul II pentru teatru, la Concursul Naţional de Literatură de la Pucioasa, Dâmboviţa, mai 2010, - Premiul I pentru proză, la Concursul Naţional de poezie, prozã, epigramã, picturã şi fotografie artisticã – „PE ARIPI DE DOR DOMNESC” de la Domneşti, jud. Argeş, august 2010, - Premiul II pentru poezie, la Festivalul internaţional de poezie „Zilele Uzdinului”, Serbia, Uzdin, iulie 2010, - Premiul II pentru cartea „Regatul vegetalelor”, la Concursul Naţional de Literatură „Visul”, Orăştie, septembrie 2010, - Premiul III, secţiunea dramaturgie, la Concursul Naţional de Literatură „Moştenirea Văcăreştilor” Târgovişte, 1- 2 octombrie 2010, - Menţiune la proză, Concursul Naţional de Literatură „Mihail Sadoveanu” Iaşi, noiembrie 2010, - Premiu special, la Concursul de Literatură organizat de Liga Scriitorilor din România, Bucureşti 20 noiembrie 2010, - Premiul de onoare pentru poezie la Concursul Literar "Cetatea lui Bucur" organizat de Liga Scriitorilor din România şi premiul revistei "Faleze de piatră", Bucureşti, 20 noiembrie 2010,

Grupaj selectat şi aranjat de

Lăcrămioara Teodorescu Interviu - Viorica Hagianu

Viorica Hagianu Marica s-a născut pe 15 februarie la Călăraşi. Absolventă a facultăţii de Ştiinţe ale Naturii-Biologie, trăieşte în Bucureşti ocupându-se de literatură şi pictând.

Pe 22 decembrie 2010 a primit Diploma de Excelenţă pentru pictură şi literatură, din partea Primăriei Călăraşi.

Cărţi publicate: - „Regatul vegetalelor”, piesă de teatru pentru copii, Editura Karuna Bistriţa, 2010, - „Iluzii spulberate”, proză scurtă, Editura Tracus Arte Bucureşti, iulie 2011, - „Zâna Florilor”, teatru pentru copii, Editura Sedcom Libris Iaşi, decembrie 2011, - „Plasa de păianjen”, poezie, Editura Rotipo Iaşi, februarie 2012, - „La graniţa dintre lumi”, dramaturgie, Editura Rotipo Iaşi, mai 2012, - „Teste de biologie pentru clasele V-VIII”, teste grilă cu alegere simplă şi multiplă, Editura MatrixRom Bucureşti, 2012, - „Destin scindat”, roman, Asociaţia Şansă Viorica Hagianu, 2013, - „Vocea fetei de piatră”, nuvelă, sub tipar, Asociaţia Şansă - Viorica Hagianu, 2013,

61

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb - Expoziţie personală de pictură (ulei/pînză) – Centrul Cultural Piteşti, 2010; - Expoziţie personală de pictură (ulei/pânză) – Centrul Cultural „Ionel Perlea” Slobozia, 2010; - Expoziţie personală de pictură (ulei/pânză), Primăria Călăraşi, 22dec 2010 – 20 ian 2011; - Expoziţie de grup, pictură (ulei/pânză), Primăria Călăraşi, martie 2011; - Expoziţie de grup, pictură (ulei/pânză), Protoeria Călăraşi, martie 2012; - Expoziţie personală de pictură (ulei/pânză), Lautrec Bucureşti, octombrie 2012; - Expoziţie personală de pictură (ulei/pânză), Ceainăria Tabiet Bucureşti, decembrie 2012; Preşedintele Asociaţiei Şansă-Viorica Hagianu, asociaţie de artă şi cultură (www.asociatia-sansa-viorica-hagianu.ro) Acesta este CV-ul meu artistic. Sunt scriitoare şi pictoriţă, sunt permanent îndrăgostită de frumos.

- De unde pasiunea pentru pictură ?

Arta mă fascinează, mă simt liberă atunci când pictez sau scriu. Iubesc culorile, iubesc lumina.

Creativitatea şi imaginaţia în general îmi dau acest sentiment de libertate. Inocenţa este un alt ingredient necesar unui artist, contemplarea adevărurilor, măreţia nemărginirii pe care noi oamenii o pipăim. Mă joc atunci când pictez (sau scriu), sunt ca un copil, cu creierul şi informaţia adultului, acumulată în ani de studiu. Ştiinţa, o altă pasiune a mea îmi asigură rigoarea şi realismul necesar înţelegerii vieţii, a naturii şi a tainelor (sau legilor, le puteţi numi cum doriţi) universului. Pictez aşa cum respir, reflex.

- Menţiune la Concursul Naţional de Poezie "George Ţărnea", Râmnicu Vâlcea, 26 noiembrie 2010, - Menţiune, la Concursul Naţional „Ion Creangă”, poveşti, aprilie 2011, - Premiul III, pentru poezie şi proză la Concursul Literar „Lucian Blaga”, Constanţa, mai 2011, - Premiul II, la Concorso Letterario Parole e Poesia, Italia, Sala della Loggia (di fronte al Castello di Formigine - MO), iunie 2011, - Premiul II la Concursul naţional de eseuri „Iorgu Cosma”, Buzău, iunie 2011, - Premiul „Octavian Goga” pentru poezie, la Concursul naţional de literatură „Octavian Goga” iunie 2011, - Premiul I, la secţiunea teatru, Concursul Literar Naţional „Dor de dor” Botoşani, iunie 2011, - Premiul II, pentru proză, acordat de Editura Amurg Sentimental Bucureşti, august 2011, - Menţiune, pentru poezie, acordată la Concursul Naţional Literar Toamna Bacoviană, Bacău, septembrie 2011, - Diplomă de Excelenţă pentru literatură, din partea Asociaţiei Culturale Bogdania, Focşani, iunie 2012, - Premiul III, la secţiunea dramaturgie, Concursul Literar Naţional „Dor de dor”, iulie 2012, - Pe 22 decembrie 2010 am primit Diplomă de Excelenţă pentru pictură şi literatură, din partea Primăriei Călăraşi, Am publicat în următoarele reviste literare: - Revista Oglinda literară (Focşani), Revista Plumb (Bacău), Revista Ateneu (Bacău), Revista Bucovina literară (Suceava), INTERMUNDUS MEDIA - Divizia Publicaţii - Asociaţia Română pentru Patrimoniu, Revista Vatra (Târgu Mureş), Revista Cetatea Culturală (Cluj Napoca), Revista Nouă (Câmpina), Revista Cafeneaua politică şi literară (Drobeta Turnu-Severin), Revista Visul (Orăştie), Revista Fereastra (Mizil), Revista Acolada (Satu Mare), Revista Caiete Silvane (Sălaj), Revista Reflex (Reşiţa), Revista Tibiscus (Serbia), Publicaţie on-line Pro-Scris, Publicaţie on-line NordLitera, Publicaţia on-line Faleze de piatră.

Expoziţii personale de pictură: - Expoziţie personală de pictură (ulei/pânză, acrilic/carton) – SJU Călăraşi, februarie/aprilie 2010; - Expoziţie personală de pictură (ulei/pânză) – Muzeul de Arheologie Olteniţa, octombrie 2010;

-A fost cineva în familie cu aptitudini în această direcţie ?

Provin dintr-o familie de intelectuali, de oameni talentaţi şi inteligenţi. Educaţia primită a fost

62

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb ador să pictez în uleiuri pe pânză, deşi cochetez şi cu formele digitale de artă.

-Care este diferenţa dintre un profesionist şi un amator ?

Vincent Van Gogh a fost amator. Eu nu văd asta la el, eu văd un om care iubeşte culorile, atunci când îi privesc picturile. Artiştii sunt oameni neliniştiţi, care caută, studiază, îşi îmbunătăţesc tehnica, evoluează. Un om sincer pasionat de pictură, care iubeşte culorile, cred că o să-şi atragă şi oamenii şi întâmplările necesare pentru a se perfecţiona în arta sa.

-Ce transmiteţi iubitorilor de artă ?

Iubitorii de artă sunt oameni frumoşi sufleteşte care rezonează cu ceea ce văd, cu picturile.

Există o empatie între artist şi publicul său. O comunicare tainică prin intermediul culorilor, o tămăduire a sufletelor, atingerea unei stări de armonie. Vă invit să-mi citiţi cărţile şi să-mi priviţi picturile, dacă vă plac şi le veţi dori, ele vor ajunge în casele dumneavoastră.

-Vă mulţumesc pentru acest interviu şi vă doresc realizări pe mai departe.

decisivă în formarea personalităţii mele ca om şi artist. Sunt iubită necondiţionat de familia mea.

-Credeţi că arta în general şi pictura în special s-a îmbunătăţit în ultimul timp ?

Nu, nu sesizez progrese în arta contemporană. Dar cred că totul evoluează în timp, chiar şi involuţiile şi stagnările au rostul lor, paradoxal, fac parte din procesul de evoluţie. Am văzut progresele tehnice cu impact în artă, creaţiile digitale, calculatoarele performante care construiesc o altă realitate, cea virtuală. Şi mai cred în şansă, de aceea am şi numit aşa asociaţia mea de artă şi cultură Asociaţia ŞansăViorica Hagianu. Sunt mulţi artişti talentaţi, doar unii au şansa să ajungă cunoscuţi de cât mai mulţi oameni.

-Este apreciată pictura în Romania ? Este răsplătit pictorul pentru munca sa ?

Am zâmbit gândindu-mă la aceste întrebări.

Nu, este răspunsul pentru ambele întrebări. Dar artiştii continuă să se manifeste, să creeze, nu se opresc chiar dacă nu sunt apreciaţi, răsplătiţi, pasiunea lor îi îndeamnă să picteze, să scrie. Indiferent de puterile politice care se succed, de crizele economice, frământările sociale, dezastrele naturale, artiştii continuă, să se exprime prin arta lor.

-În ce direcţie se va îndrepta pictura în următorii ani ?

Creaţiile digitale, aceasta este moda. Web designul, 3D. Pe calculator formele sunt perfecte, „mâna” calculatorului nu tremură, nu are stângăcii, gradientul de culoare poate fi modificat la nesfârşit.

Aşa cum ştim totul trece, apoi revine, ciclic. Oamenii se vor sătura şi de calculatoare, de arta făcută pe calculator, sau cu ajutorul aparaturii performante. Eu

Sursa: Internet

63

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb energia pentru o familie care nu este a lui. Aşadar, Vincent ia înţeleapta decizie de a se întoarce în sânul familiei, decizie urmată de o perioadă neutră, în care pictează sute de lucrări şi oferă lecţii de pictură apropiaţilor, începe să cânte la pian şi citeşte.

După scurt timp, tatăl său moare, Vincent nu-şi ia examenele de la Şcoala de Arte Frumoase la care se înscrisese după decesul părintelui său şi aşa hotărăşte să purceadă către Paris, unde doreşte să-şi facă un nume în lumea artei, lucru pe care-l şi reuşeşte, aici însă au să se întâmple multe lucruri ciudate şi dăunătoare pentru personalitatea lui Vincent Van Gogh. Căzând pradă nebuniei de-a lungul anilor, începe să o ia razna total, îl atacă pe Gauguin cu briciul, însă la spital tot Vincent ajunge, deoarece îşi taie urechea singur. Datorită fratelui său, Theo, care nu credea ca s-a vindecat, pictorul începe să meargă la doctor, pentru terapie. În tragica zi de 27 iulie 1890, Vincent Van Gogh iese din camera lui spre câmp, ca să picteze în natură, însă acolo îşi scoate pistolul şi se împuşcă, după care la numai două zile moare.

Vincent van Gogh Reprezentant al curentului postimpresionist, este considerat astăzi unul dintre cei mai importanţi pictori din istoria artei.

Vincent van Gogh şi-a dedicat întreaga viaţă picturii, deşi operele sale au început să atragă atenţia şi să se bucure de succes abia după moartea acestuia.

Van Gogh s-a născut la 23 martie 1853, în Groot Zundert, un orăşel olandez. Tatăl lui era preot protestant, iar mama provenea dintr-o familie de pictori şi negustori de artă.

Avea 16 ani, când mama lui i-a găsit primul loc de muncă, în Haga, la un unchi care era negustor de artă. Părea că viaţa sa intrase pe făgaş normal, dar în 1874 este transferat la Londra unde se îndrăgosteşte de fiica gazdei şi îşi neglijează munca.

A fost concediat şi trimis acasă. În 1876 se întoarce în Anglia şi lucrează ca şi colector de taxe într-o şcoală londoneză. Mizeria oraşului însă îl afectează atât de puternic încât refuză colectarea taxelor, de aceea se trezeşte din nou pe străzi. Se reîntoarce acasă, şi de data aceasta decide ca, urmându-şi tatăl, să devină preot, dar studiile teologice i se par dificile, şi se dedică activităţilor caritabile. Aşa ajunge în 1878 în Belgia în zona minieră Borinage, unde îi ajută pe cei săraci şi-i îngrijeşte pe bolnavi, ajungând ca el să doarmă într-o colibă şi să mănânce doar pâine cu apă, urmare a interpretării greşite a Bibliei, pe care o citea zilnic. Renunţă finalmente şi la predică din cauza stilului de viaţă pe care începea să-l aibă şi în cele din urmă hotărăşte să urmeze o viaţă de artist.

Această perioadă vine cu şi mai multe greutăţi datorită faptului că Vincent întâlneşte o prostituată gravidă şi mamă deja a unui copil cu care decide să se căsătorească, folosind-o pe parcurs ca muză, însă în cele din urmă o părăseşte datorită insistenţelor fratelui său Theo, motivul fiind că trebuie să se ocupe mai îndeaproape de artă şi să nu-şi mai risipească

Activitatea lui a fost puternic influenţată de cercul de pictori format de Eduard Manet, Auguste Renoir şi Camille Pisarro; aceştia nu urmau moda picturii contemporane, nu doreau să reproducă imagini fixate în ateliere cu aer îmbâcsit. Ieşeau în aer liber şi pictau peisaje adevărate. Contemporanii îi numeau ironic „impresionişti” ,deoarece adesea reproduceau doar anumite impresii dintr-o imagine.

64

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb Dar picturile compuse din pete de culori vii păreau să prindă viaţă pe pânza, se impregnau de un dinamism aparte, ceea ce lipsea din operele contemporanilor. Van Gogh s-a dus şi mai departe. În locul copierii formelor exacte, se străduia să exprime senzaţii şi sentimente.

Lucrările sale prezintă obiecte, persoane şi locuri cunoscute de acesta, printr-o viziune puternică, de obicei distorsionată, cu un colorit subtil şi în acelaşi timp foarte viu.

Este cunoscut ca o reprezentare aproape didactică a mitului artistului romantic, care suferă pentru arta sa şi se lupta mereu cu demonii interiori.

Despre van Gogh circulă trei poveşti, inspirate din realitate, care i-au construit o imagine stranie şi excentrică, fie şi pentru un artist genial: că şi-a tăiat urechea într-un acces de furie (de fapt doar lobul acesteia), că s-a sinucis pentru ca nimeni nu îi aprecia lucrările (în realitate în ultimele şase luni ale vieţii a beneficiat de aprecierile publicului şi criticilor, ceea ce de fapt l-a deprimat), şi că a pictat în acest stil suferind de o boală psihică (lucrările sale erau realizate doar în perioadele de luciditate).

A suferit din cauza bolilor psihice, având lungi perioade în care era internat în sanatorii.

Starea sa mintală a fost puternic afectată de ritmul infernal de lucru pe care şi-l impusese, de mâncarea proastă şi dependenţa de tutun, cafea şi alcool.

Picturile sale poartă amprenta unică a stilului său, reprezentând astăzi o parte a patrimoniului cultural mondial.

Considerat un pionier al curentului expresionist, van Gogh a avut o influentă covârşitoare asupra artei secolului XX, în special în prima parte a acestuia, când majoritatea artiştilor au fost marcaţi de opera şi personalitatea pictorului olandez.

tata pădurilor, pe limba noastră – Babadag. Ce o mai fi, om mai vedea. Deocamdată pictez oua.” Ştefan Stoiu un pictor din Brăila reuşeşte adevărate opere de artă pe un suport cu totul şi cu totul neobişnuit: coaja de ou. În mâinile sale oul devine adevărată operă de artă. Fie că este vorba de ouă de bibilică, găină, raţă sau struţ, picturile lui Ştefan Stoiu parcă prind viaţă, culorile şi contururile reliefate discret transformând nişte banale ouă în unicate în universul meşteşugăriei româneşti. Începe să picteze din anul 1977, când a ajuns scenograf la Teatrul din Brăila. ,,De loc sunt din Babadag. Aici am avut primele manifestări artistice, să zic aşa, în sferele muzicii şi picturii. Ştiţi că prima trupă de rock numită Compact a luat fiinţă la Babadag, iar bateristul eram eu? În această trupă au cântat foşti componenţi ai formaţiilor Progresiv TM şi Roşu şi Negru. Ulterior, a luat fiinţă Compactul de Bucureşti şi a trebuit să ne rebotezăm Compact B. Da, da… Asta se întâmpla la începutul anilor ’70. După un timp, la 34 de ani, viaţa şi o iubire mai veche m-au adus la Brăila. Ani buni am pictat decoruri şi am făcut bufonerie la Teatrul Maria Filotti, apoi marionete, păpuşi etc, la Teatrul pentru copii „Cărăbuş”, îşi aminteşte Ştefan Stoiu.

Lucrurile nu au mers bine pe tărâmurile artei după revoluţie. ,,În 2002, când neajunsurile vieţii scoteau colţii la mine, am hotărât să merg într-o ţară europeană, să câştig ceva în plus, ca să nu-mi crape obrazul de ruşine în faţa copiilor mei, care n-au cerut niciodată mai mult decât strictul necesar”.

A ajuns în Portugalia, a tras o vreme ca să prindă un loc de muncă bun, a reuşit, dar a avut ghinion, suferind un accident grav. Un container de marfă de trei tone a căzut peste el şi ia strivit picioarele. ,,Am stat tot prin spitale portugheze si, după câteva operaţii, au reuşit să-mi adune oasele cât de cât, dar am rămas cu două infirmităţi veşnice: una în suflet şi alta la piciorul drept, pe care nu-l mai pot îndoi

Sursa: Internet

Ştefan Stoiu ,,Am 53 de ani, sunt Berbec şi primele raze de soare le-am văzut într-un orăşel dobrogean, aşezare mirifică între dealuri cocoşate de bătrâneţe şi de stejari seculari, care s-a numit, încă de pe vremea turcului, 65

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb de la genunchi. Îl rog pe Dumnezeu să mă ierte că nu mai pot îngenunchea, să-i adresez câte o rugă…”

Nemaiputând lucra din cauza piciorului, ca să nu se plictisească stând, a reluat pasiunea picturii. O colegă a soţiei sale a văzut că pictează cu uşurinţă pe spaţii mici şi l-a întrebat de ce nu încearcă pictura pe ou. Mai în glumă, mai în serios, a creionat câteva scene religioase pe un ou micuţ de papagal peruş. A ieşit extraordinar. Aşa a început noua lui viaţă, cu pasiune pentru pictura pe ou.

Redă exclusiv teme religioase, într-un stil pe care îl considera absolut autohton pentru acest tip de pictură.

Mereu a fost atras de pictura miniaturală, iar la un moment dat a ales oul, acest simbol al creaţiei, luând acest lucru ca pe o provocare, datorită suprafeţei sale convexe. Înainte de a trece la pictură, este foarte atent la desen, care nu trebuie să deformeze imaginea aleasă, trebuie să ai senzaţia că ai în faţă o suprafaţă plană, din orice unghi ai privi. Ouăle alese pentru pictat sunt fierte un timp îndelungat în apa în care adaugă sare şi oţet, negolindu-le de conţinut, cum sunt cele încondeiate; astfel devin mai rezistente. În timp, interiorul se mumifică şi legendele spun că, după 100 de ani, se formează un chihlimbar. La ouăle de struţ, suprafaţa destinată picturii o şlefuieşte mai întai, pentru că au o coajă lucioasă şi poroasă pe care acuarela sau tempera nu aderă.

Urmează turnarea conturului în relief, care în final este aurit, apoi desenul - cu mâna liberă, de fiecare dată şi la fiecare ou în parte, apoi pictura. Picteză cu tempera sau acuarele de bună calitate şi are grijă să folosească culori vii, care să încânte ochiul privitorului. Urmează 2, 3 straturi de lac, pentru a le conferi strălucire, aurirea chenarului reliefat, apoi fixarea pe diferite socluri, unele unicat (din scoici, melci marini, rădăcini, crengi etc.) Aşezate câte unul sau mai multe în cuibuşoare din nuiele sau paie ori în

farfurii de ceramică, înveselesc orice colţ al unei încăperi.

La început a pictat pe ouă doar două icoane: Maica Domnului şi Iisus, apoi, la îndemnul soţiei sale, a început să picteze toţi sfinţii din religia noastră ortodoxă, iar în anumite împrejurări, la comandă, imagini cu sfinţi catolici. Cel mai mult lucrează pe ouă de găină şi de gâscă, dar, tot datorită provocărilor, a lucrat capete de sfinţi pe ouă de prepeliţă şi papagal (cele mai mici) şi, în ultima vreme, pe ouă de struţ, acestea din urmă fiindu-i mai puţin accesibile din cauza preţului lor . În pictura sa pe ouă predomină motivele religioase, lucrând cu mare drag chipuri de sfinţi, dar şi diferite teme din Biblie cu mai multe personaje: Iisus cărându-şi crucea, Intrarea în Ierusalim, Înălţarea, Cina cea de taină s.a. Vă pot da un exemplu - pe un ou de gâscă am pictate: Intrarea lui Iisus în Ierusalim, călare pe măgăruş, înconjurat de aproximativ 8 personaje - lucrare ce se află acum în colecţia unui particular din Belgia. La fel de frumoase sunt lucrările cu peisaje de toamnă, iarnă sau reproduceri din pictura marelui Grigorescu. Începând din acest an, a hotărât ca forma conturului în relief la imaginile religioase să fie doar crucea, ca semn al creştinătăţii.

Sursa: Internet

ARTĂ TRADIŢIONALĂ ROMÂNEASCĂ

Ionuţ Finţoiu

Pasiune la 20 de ani!...

Dacă odinioară se colecţionau cu patimă "de toate", astăzi când avem "de toate" ce se mai colecţionează? Şi oare se mai colecţionează? Timbre, cartonaşe, surprize cu maşini sau jucători, bani vechi, fotografii de epocă sau actuale, discuri de 66

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb confecţionate din diverse materiale textile! (mătase de diferite culori)! După părerea mea costumul popular de Muscel este etalonul portului popular românesc, iar costumul de Rucăr reprezintă costumul de Muscel la superlativ! Începând cu acest număr voi încerca să dezleg taina costumului popular!

vinil, obiecte găsite pe la bunici: bănuţi de aur sau argint, fierul de călcat cu jar, plosca de nuntă, fluierul bunicului de când era flăcău, ia cu altiţă a străbunicii, cutii şi etichete de cutii de chibrituri fabricate în România! Cine-şi mai dă banii pe o săptămână pentru dulciuri pentru ultimul număr al unei reviste de artă (şi ea tot de colecţie!). Nu mai colecţionează nimeni flori presate? Colecţii sau colecţionari? Încă de copil am fost fascinat de casa bunicii, în care toate lucrurile fireşti căpătau un iz de poveste şi tradiţie, în care s-ar regăsi orice copil! De aici şi până la pasiunea de a colecţiona tot ce înseamnă artă populară nu a mai fost decât un pas! Am început timid, explorând casa bunicii şi întrebând la fiecare pas şi la fiecare obiect găsit care îi este întrebuinţarea. Aşa am deprins zi după zi, să ajung să cunosc foarte multe despre arta tradiţională.

Bunica mea care a fost şi îndrumătorul meu principal m-a călăuzit spre acele tehnici sfinte şi de nepătruns care se folosesc la confecţionarea unui costum popular, dar şi a diverselor obiecte de uz casnic! Am pornit la drum cu două costume populare dăruite de bunica acum ajungând la o colecţie (în adevăratul sens al cuvântului), toate cu o vechime considerabilă, irepetabile şi fiecare spunând povestea celei care l-a confecţionat sau purtat.

Căutările mele au început odată cu dorinţa de a scoate din anonimat portul popular, care după părerea mea se identifică întocmai cu ţăranul român, are strânsă legătură cu trecutul, totuşi rămânând mai actual decât oricând. Pasiunea s-a intensificat odată cu descoperirea poveştilor pe care costumele le spuneau, uneori nu doar poveşti cu final fericit, alteori cu final neaşteptat. La început eram privit ciudat, fără ca cei apropiaţi să înţeleagă legătura dintre mine şi arta populară, acum lucrurile s-au schimbat şi sunt privit cu admiraţie de către cei care mă înconjoară! Pentru fiecare obiect nou al colecţiei, am tresărit, am alergat, am lăsat în urmă nopţi nedormite în final reuşind să-mi ating ţelul acela de a avea o colecţie de valoare mai mult sentimentală! Între costumele mele se regăsesc costume populare specifice pragurilor de viaţă, astfel am costum pentru nuntă, botez, perioadă de doliu, costume pentru neveste tinere, pentru fete, dar şi costume specifice vârstei a treia!. Costumul popular este bine definit astfel încât modelul geometric sau floral care se regăseşte pe ie se află şi în ornamentaţia fotei astfel se creează o simbioză de eleganţă! Ca şi piesa de rezistenţă a costumului popular identific marama de borangic aleasă de cele mai iscusite mâini bogat ornamentată cu "şatrangă" (model în formă de romburi) şi flori

CÂTEVA COSTUME TRADIŢIONALE DIN ZONA RUCĂRULUI colecţia Ionuţ Fintoiu

67

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb Şi-atât de multe-mi povesteşte.

O Cosânzeană te-a urzit În şezători, cântând de dor Şi-ncetişor te-a limpezit Cu apă-adusă în ulcior. Ţi-a adunat un câmp de flori Pe-altiţă, pe ciupag, pe poale, Să străluceşti în sărbători Cu borangicul fin şi moale.

Când te-o-mbrăca să-i porţi noroc La horă-n sat când o ieşi, S-o prindă badea de mijloc, Şi mândră-n horă va păşi.

Când jocul straşnic se porneşte Şi sare colbul sub picior, Parfum de floare răspândeşte, Feciorii să-i îmbeţi de dor!

Mireasma, leac bun pentru soartă E-a florilor de busuioc Şi Cosânzeana ce te poartă În viaţă va avea noroc.

Mariana Dobrin

ZESTREA Frumoasă ie românească Te-ating sfioasă-nfiorată, Că eşti comoară strămoşească, Eşti giuvaer, eşti nestemată!

Te mângâi ca pe nişte moaşte Că spiritul străbun trăieşte În pânza ce mă recunoaşte

În fotografie - autoarea versurilor poeziei “ZESTREA” , în expoziţia realizată de ea în şcoala unde este profesoară

68

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb

UMOR POEZIE UMORISTICĂ FABULĂ ŞI PAMFLT

Gheorghe Niculescu MĂGARUL DEMOCRAT

Mariana Dobrin

Un măgar pe care curtea nu putea să-l mai încapă, A pătruns în grajd la cal,pretinzând ovăz şi apă; Dar abia intră măgarul, ce mai vaier,ce mai zbucium!

Că-l descoperi stăpânul îi urlă cu glas de bucium; - Ce faci,Mişu? Nu ţi-e bine? Stai tu numai, să tencing!

Ce, bă, paiele nu-s bune ? Mama mă-tii de viking! Şi-a plecat bătut măgarul, zicând: - Ptiu, fir-ar să fie!

Prost o fi cine-o mai crede că avem democraţie!

BEŢIA DE CUVINTE

NINGE, NINGE, NINGE

O conversaţie spumoasă, Cu farmec, stil şi cu savoare Îţi face clipa mai frumoasă Şi ziua plină de culoare. Îndrăgostitul se îmbată Cu vorbele iubitei june, Ce îi declară-mbujorată Cuvinte de amor, nebune!!

O clipă nu se îndoieşte, În ea el crede … ca orbit Şi cu speranţe se hrăneşte, Definitiv ea l-a vrăjit!

Dar juna, ce-avea şcoala vieţii, Expertă-n vorbe-ameţitoare, Abandona pe rând băieţii, Zburând mereu din floare-n floare.

Avea criterii juna divă Şi nu le încălca… defel, Ochea o victimă naivă, Dotată bine-n …portofel.

Din portofel în portofel Şi alergând din pat în pat, Ne face lobby la Bruxell, Că în politică-a intrat.

Ea a văzut cum bate vântul, Minciuna unde-şi face casă, Aleşii toţi nu-şi ţin cuvântul, De ce n-ar sta cu ei la masă.

E foarte simplu-n Parlament, Băieţii-ntocmai ca şi fata Bat apa-n piuă permanent.

Să intre-n lumea lor, e gata!

Te uită cum ninge de tare Pe geam, fă, Frusino, priveşte Şi vezi ce faci azi de mâncare Că eu nu mă duc să prind peşte.

Mai lasă la naiba rimelul Şi rujul, la dracu-l mai lasă; Ia vezi de ce plânge copilul Şi mătură-oleacă prin casă.

Mai pune trei vreascuri să ardă Şi vino şi tu mai încoace...

Ai grijă - te pun eu în gardăCă astăzi alt prunc noi vom face!

Elena Mititelu

CÂRTIŢOIUL ŞEF (electoral) Stupidul cârtiţoi cu burta plină, Ce-o viaţă-ntreagă tranşee a săpat, Când s-a văzut deodată la lumină, Prin ochii orbi, scântei i-au scăpărat.

69

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb Cu ochelari pe nas, plin de-aroganţă, Sfidând pe cei din jur cu vehemenţă, Privind de sus, vorbind cu nonşalanţă, Primea şi şoareci în audienţă.

Aurora Luchian

Şi şobolani, şi nevăstuici la coadă, S-au aşezat dreptate să le facă, Dar cârtiţoiul vorbe goale-noadă, Făcând reproş ţâştarilor să tacă..

Uitând că sub pământ se milogea Şi îi ruga să-l scoată la lumină, Intra prin galerii şi promitea, Acum, la toţi le caută pricină.

TEST DE NUANŢE Are conturi şi o vilă, Dar şi-o splendidă maşină! Însă ce lipsuri mai are?

O fătucă - să se-nsoare! * A căutat cu migală, Să nu facă vreo greşeală, Căci azi, fetele iubesc Banii, nu ce-i omenesc!... * Patru sunt pe placul său, Şi le-a testat pe rând, zău!

Să vadă de-i bătrânel, L-or îndrăgi în vreun fel?! * Roşcata-i adevărată!

"Bună fată!" zice el.

Dar la portofel îl cată, Când aţipeşte niţel! * Bruneta e o sublimă, Cu bustul un "infinit"!

S-au dus banii de-o maşină Şi a dispărut...subit! * De şatenă, ce să zic?

Tăcută, blândă, umilă...

Nu i-a cerut mai nimic, Numai acte pe-a sa vilă! * Blonda e pară de foc, I-a adus numai noroc!

Căci de când este cu ea, Pe card, bani...de-o acadea! * Uite-aşa, dragul de el, În baston, un moşnegel, Merge şchiop, rostind posac: -Tot singurel şi sărac!

Până ieri era „oi”, „tu”, sau... dute-n... draci, Iar azi nu-i mai cunoaşte, nu-i mai ştie, Printre miopi e şef, n-ai ce să-i faci... Şi cei ce văd, sunt orbi – fir-ar să fie!

Morala Orice nerod, când s-a văzut în frunte, L-a strâns de gât pe taică-su şi-apoi, Fiind pe tron, încalcă reguli multe, Dar a rămas cu-acelaşi rang de...”oi”!

Nicolae Nicoaraă Horia

POEMUL PENSIONARULUI De sunt pensionar și eu Nu am, din toate, nicio vină, Parcă e sâmbătă mereu Și-aștept duminica să vină; În viață am trudit destul Și zilnic de-am făcut naveta, Pe stradă de acum fudul Să-mi plimb în liniște servieta.

Cu poezii prin buzunare Pe toți ce-i întâlnesc în drum Să îi salut în gura mare, Că doar sunt liber de acum.

Dacă-mi răspund e treaba lor, Am fost prea mult băgat în seamă, Și-așa să trec nepăsător, Pensionar până la vamă...

70

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb toţi îmi spun că-s aiurit când conduc pe-un drum de munte

Mircea Coroş

pietruit la şosea pe drum de şes dau prin gropi şi mi-l testez un aspirator de praf la volan mă simt

TRATAMENTUL UNUI UMILIT

burghez

Că-i umilit așa declară La o televiziune rară ! Înduioșindu-se poporul, Scuipăm de zor televizorul Majoritatea îi promite Din umilire-n lehamite Să-i facă vânt la o adică, Doar ce-i prea mult adesea strică !

Să-i facă vânt până la Viena, Să i se completeze jena !

Că pentru umilirea-i mare, Îi vor da bani de internare Mă mir câți slabi de inimioară Nu-l văd că plânge apă chioară !!

Miloși de-atâta nedreptate, L-ar mai vota vreo trei mandate !

Copiilor li se permite Să spună doar lucruri trăsnite Mă-ntreb - cei mari cum se complac, Cu ce trăsnite lucruri fac??

Jucând un joc trăsnit de-a surdul A vrut să desființeze SMURDUL Și nu vedea pe străzi proteste, De cât umil orbete este !

Va trece deci cu bărbăție Mandate două bând tărie !

La Rahova un alt mandat, Va fi mai lung, dar... mai uscat !

are-o pană nu am cric am rezervă? mă întreb. pun un umăr şi-l ridic suflu-n roată se ridică fără frică pot să plec se vorbeşte pe la spate -ştiu eu bine unde bat cu ruşinea ce să fac? că centura de pe spate-i profi/lată paraşută-i sau rucsac iar mă consolez şi trec de e mică sau e mare de-i Trabant sau Mercedes după om şi a lui stare pe la Peco nu prea des.

Elena Spiridon

Sergiu Ciurtin

ŞTIŢI, ACUM AM 13 JOBURI TRABANT 100%

Știți acum am 13 joburi...

O femeie împlinită.

Vi le spun , pe rând, pe toate, Dacă-aveți răbdare multă.

E o firmă de renume! cartonat viteză n-are are fumul aurit zbor cu masca pe figură 71

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb Vă asigur că se poate, Planul este-n mintea mea.

Sunt nevastă, ce nevastă!

O cam iau cam des la coastă, Dar de-mi intră mintea-n dungă, Vede el femeie castă.

Chiar așa am și făcut; Cu vecinul m-am pe bune.

Când e porcul în copac, Fug la el să mă aline.

Am servici , nu-i de colea, Sunt o doamnă respectată.

Nu-i timp de gospodărie, Concurența nu te iartă.

Mamă, da, ăsta nu-i job, E ofranda bucuriei. Și aștept la bătrânețe Să beau cupa sărăciei.

Dar și eu sunt un copil, Mă joc de-a mama și tata, Vreau să mai țin timpu-n loc, Dar se-nvârte iute roata.

Când ne adunăm la foc, Să fii soră, o –ncântare. În rest, brânza e pe bani, Greu-l duce fiecare.

Cu prietenii, nu-i joacă, Petrec mult din timp curat, Dar una, cea mai dragă, Era cu al meu în pat.

Sfaturi dau în stânga-dreapta, Ca un filozof pe bune.

Oricum, nimeni nu le-aplică, Spun că sunt puțin nebune.

Nu mai scriu, c-am obosit, Și ce scriu e cam banal.

Vă las să descoperiți Ce-i normal, ce-i anormal.

De unele vreau să scap...

Mi s-a pus chiar pe chelie Să depun iute-un cv, Să rămân cu-un job-FEMEIE.

Este marfă foarte multă, toată bună la export, Este vie şi nu-i mută, Plus că nu cere confort. În Italia, merg melcii, iar măgarii mai cu spor şi în Turcia, berbecii cu mieii în urma lor.

Eu am marfă foarte bună şi nu trebuie s-o cresc.

Domnilor, nu este glumă, firfireii se-nmulţesc.

Creez şi locuri de muncă pentru tinerii şomeri.

Băiatul nu se încurcă.

Fac armată de hingheri.

N-aţi înţeles care-i şpilu’?

Avem pe aici…ham!... ham!

Dom-le, ăsta îmi e stilu’. Îi export în Vietnam.

PREMIILE Concursului de epigrame, ediţia a III-a, cu tema „Marea păcăleală”, organizat pe forumul de cultură şi artă Negru pe Alb, în perioada 01.03 – 01.04.2013: - Premiul I – d-l Mircea Coroş; - Premiul II – d-l Janet Nică: - Premiul III – d-l Ruse M. Ion; - Menţiuni: – Elena Malec; – Dumitriu Vasile; – George Bădărău.

Alex Vâlcu

AFACERE “BELEA” M-am gândit să pun pe roate o afacere „belea”!

72

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb tidului pentru cincizeci de ani de acuma încolo! Am să vă rog să fiţi atenţi, să vă notaţi acolo unde anumite explicaţii vi se par necesare şi să puneţi întrebări numai dacă nu sunteţi de acord cu cele ce vi le voi citi imediat. Nu accept să fiu întrerupt când lecturez documentul şi nu accept să mi se pună întrebări stupide. Documentul este clar în exprimare, este redactat după regulile limbii române moderne, foloseşte termenii consacraţi din politica noastră autohtonă şi face trimitere atât cât se poate şi este necesar la experienţa politică a tuturor partidelor din familia noastră politică, indiferent de ţara în care acestea funcţionează şi operează similar. Iată cele câteva porunci , sau credinţe, sau idei, fiecare le poate spune cum vrea, că nu este greşit, aşa cum le-am extras noi dintr-o stare de gestaţie politică suficient de mare (peste douăzeci şi cinci de ani de social-democraţie românească la activ). Repet, din această gestaţie trebuie să scoatem articole de lege prin care să ne conducem viaţa politică la nivel de partid social-absolutsocial şi de persoană aderentă acestui partid.

Notaţi fiecare cuvânt al meu şi săptămâna viitoare, vă aştept cu proiectul de lege prin care aceste porunci sau credinţe, cum le-am denumit eu, într-o formulă uşor literară, să se regăsească întocmai!

1. Să nu minţi niciodată mai mult decât minte şeful tău direct. Aici vă rog să luaţi act că am venit cu mai multe variante şi explicaţii care vor fi făcute publice imediat ce vom testa pe piaţa politicii noastre interne acest document special. Să nu uitaţi niciodată că minciuna în politică este o artă şi numai cei ce cred că au ceva din starea unui artist adevărat pot folosi specialităţile minciunii, formele ei de manifestare şi rezultatele cerute de cei care ştiu să profite de binefacerile acestei arte.

2. Să nu furi niciodată peste puterea de înţelegere a semenilor tăi. Orice furt trebuie semnalat şefului direct, trebuie asumat în interesul partidului şi are drept finalizare un interes major al ţării şi al cetăţeanului de rând. Rog să luaţi act că şi la acest punct avem o serie de noutăţi interpretative care fac din furtul pentru partid un gest nobil, o necesitate majoră pentru propăşirea intereselor noastre politice care dau măreţie furtului din necesitate politică.

3. Să nu ai alţi dumnezei în afara dumnezeului care conduce partidul în care ai intrat. Aici fac de la început o clarificare, în sensul că prin „dumnezei” trebuie să înţelegeţi şeful de partid, adică persoana mea, în cazul de faţă. Fac aceste precizări pentru că se ştie foarte bine, noi, social-democraţii nu prea le avem cu biserica şi dumnezeii ei, dar ni s-a părut extrem de util să folosim această supremă şi superbă comparaţie dintre dumnezei şi şeful de partid tocmai pentru a ne clarifica de la început limitele unor com-

PROZĂ UMORISTICĂ

George Rizescu

CREDINŢE ŞI PORUNCI (primul proiect de Cod al bunelor maniere politice) Noi nu vrem să facem din politică o stare de confuzie şi inconfort. Pentru noi, politica este o meserie, o profesie, o artă chiar. Avem nevoie de oameni care ştiu să fie credincioşi unei idei, unui plan, unei nevoi şi unei dorinţe. Din această cauză, noi, Comitetul de conducere al Partidului, am iniţiat un proiect de Cod al bunelor maniere politice. Este rodul muncii noastre cinstite, adevărate, credibile şi mereu aşezate în slujba omului simplu. Noi nu avem altă credinţă politică decât să muncim pentru voi, să vă oferim vouă, oamenilor care credeţi în noi, o şansă, o speranţă, un viitor şi o demnitate specială pe care n-aţi avut-o până azi. Ştiu că sunt destule partide politice pe scena ţării şi mai ştiu că toate sunt capabile să vă spună chestiuni similare, dar voi sunteţi totuşi oameni cu cap, cu judecată, cu voinţă, cu viziune şi dorinţe personale şi nu vă lăsaţi uşor păcăliţi de derbedeii altor partide. Din această cauză, aşa cum vă spuneam încă de la începutul activităţii noastre politice, noi, Comitetul de conducere, am lucrat zi şi noapte, noapte şi zi, inclusiv duminica şi în sărbătorile legale pentru a vă pune pe masă şi la îndemână primul proiect de Cod, prima lucrare adevărată şi obligatorie pentru orice membru al acestui partid nou pe scena politică românească, numit de noi, Partidul social-absolut-social, care vrea să ne fie alături, să fie alături interesului nostru pentru oameni, pentru copiii voştri şi pentru viitorul acestei ţări. Repet, lucrarea asta specială este produsul experienţei noastre politice, este chintesenţa filosofiei noastre socialabsolut sociale şi profund democratice, pe care v-o împărtăşim cu drag, cu speranţă şi cu interes! Vrem să lecturaţi în voie fiecare pasaj, fiecare posibil articol de lege, din acest document, şi-i spun articol de lege pentru că în viziunea noastră modernă, acest proiect de Cod, este şi trebuie să devină legea noastră fundamentală de organizare şi funcţionare a par73

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb lor până la folosirea cu tact şi tehnică adecvată a metodelor de şantaj fin ori grosolan dacă interesele noastre impun acest mod de lucru. Să nu uitaţi niciodată că în ţara asta nu există presă, nu există televiziune şi nu există ziarist ori altceva similar! Aici există numai şi numai interes de grup, de persoană de partid, de şef de partid, de şef de stat şi aşa mai departe.

Mass-media noastră este total atipică rolului şi scopului pentru care fiinţează, drept pentru care, noi suntem chemaţi s-o folosim în numele cinstei, dreptăţii sociale şi adevărului absolut, aşa cum vrem noi.

Pentru aceste servicii plătim şi suntem gata să plătim oricât ni se cere! dacă ni se cere prea mult, ne folosim de cele spuse de mine mai sus. Dragii mei colegi, cine are de partea lui presa şi televiziunea, cine are de partea lui mijloacele de informaţie cele mai profitabile devine important, devine stăpânul adevărat al politicii din această ţară. Să nu uitaţi aceste amănunte, să citiţi conţinutul acestui punct cinci ori de câte ori aveţi îndoieli, suspiciuni, neîmpliniri!

Plătiţi bine să fiţi lăudaţi pe măsură şi veţi observa cum din proşti se nasc deştepţi, din idioţi apar savanţi şi din mincinoşii neamului se ridică virtuoşii de mâine ai poporului! Să vă ajute Dumnezeu să înţelegeţi vorbele mele şi să vă adaptaţi urgent acestui mode gândire pentru că vrem să ajungem cât mai rapid la guvernare, altfel politica noastră este lipsită de sens şi golită de conţinut. Să nu uitaţi domnilor, că guvernarea înseamnă bani, bani şi iar bani, bani mulţi, banii ţării, toţi banii acestui neam! Şi cine are banii neamului pe mână, are cu adevărat puterea statului în mâinile sale! Ăsta este scopul nostru politic, aici trebuie să ajungem, pentru aceşti bani trebuie să ne batem cu toţi cei ce ne stau împotrivă. Dacă banii dau valoare şi respect politicianului, atunci noi suntem obligaţi să-i obţinem şi să-i folosim aşa cum ne dictează interesele şi voinţa! Ultima guvernare este un exemplu perfect pentru cei ce ştiu valoarea banilor, administrarea acestora în interes personal, de partid şi de grup de interese. Să nu fim scrupuloşi şi să luăm de la cei care tocmai au căzut de la guvernare aspectele pozitive, tehnicile folosite de ei pentru îmbogăţirea rapidă şi demnă a membrilor lor de partid. Să-i copiem în tot ce ne interesează şi să-i blamăm în tot ce ne poate duce la eşecul de care ei tocmai au avut parte. Punctul acesta de interes trebuie învăţat pe nevăzute, trebuie ştiut cum ştii tabla înmulţirii! Un politician adevărat este obligat de împrejurări, de starea de fapt a momentului, de forma în care-şi imaginează viitorul şi mai ales de credinţa ceo poartă electoratului său fidel să înţeleagă şi să aplice întocmai aceste minime prevederi de conduită şi comportament dacă vrea să rămână titular de mandat parlamentar două-trei şi chiar patru-cinci legislaturi

petenţe, forţa de care dispune şeful partidului şi mai ales, obligaţiile pe care vi le-aţi asumat cu toţii atunci când aţi intrat în partidul nostru.

4. Să faci daruri plăcute şi legale, prietenilor, oamenilor pe care-i iubeşti şi mai ales, şefilor tăi direcţi. Să ai grijă pentru ca orice dar săvârşit să fie demn de omul ori şeful care-l primeşte, să fie suficient de mare şi de scump pentru a lăsa dovadă iubirii tale să se vadă şi să fie bun exemplu pentru ceilalţi membri de partid. Aici ar trebui să vă spun că darurile, aşa cum le concepem noi, nu sunt acele chestiuni fără valoare şi impact la publicul larg, respectiv, maşini, blănuri, nimicuri care dau doar culoare de moment gestului şi atrag de pomană tot felul de bârfe!

Prin daruri, noi înţelegem, acces la proprietăţi mobiliare, terenuri intravilane în oraşele importante ale ţării, tablouri de autori cu cotă pe piaţa mondială, cantităţi de aur sub forma unor lingouri depuse deja în băncile din afara ţării şi alte asemenea mărunţişuri care fac din noi şefii şi din dumneavoastră membrii de partid un aliaj special bazat pe credinţă reciproc avantajoasă şi indestructibilă sub orice tip de guvernare ne-am trezi! Vreau să păstrăm între noi legături de doctrină politică, dar şi legături speciale de interese care ne dau sentimentul că putem conlucra cinstit, corect, uman şi viabil în interesul ţării şi al fiecăruia dintre noi.

5. Să faci din adevărul tău, adevărul tuturor.

Aici avem în vedere că trebuie să ne îngrijim de o presă specifică intereselor noastre, să ne cumpărăm propriile noastre televiziuni şi să ne îngrijim de soarta tuturor comentatorilor politici influenţi ai timpului nostru istoric. Domnii mei, să nu ne facem că nu ştim ori nu vrem să înţelegem care este forţa unui comentator politic, forţa unui ziarist influent ori impactul unui post de televiziune. În zona asta a massmedia suntem obligaţi să devenim imediat cei mai profitabili, cei mai influenţi şi cei mai direct expuşi laudei populare de care avem nevoie din clipa apariţiei noastre şi până la momentul când vom ajunge la guvernare. Toţi ştiţi că prin mass-media, adevărul curat devine minciună sfruntată dacă aşa ne cere nouă interesul şi viceversa, dacă interesele noastre sunt demne de viceversa! Aici, la capitolul „adevărul nostru” avem cele mai mari interese de partid pentru că adevărul nostru trebuie să se impună aşa cum îl vrem noi. Nu există nimic mai trist pentru un partid politic decât să nu deţină pârghiile de impunere ale unui adevăr propriu intereselor sale! Acest adevăr trebuie impus, controlat, dirijat şi obligatoriu asumat de toţi cei care ne sunt alături şi vor să facă politica noastră.

Să fim darnici cu cei ce ne vorbesc de bine, să-i slujim aşa cum se cuvine, să-i atragem de partea noastră prin orice mijloace, de la plăţi cinstite pentru munca 74

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb la rând. Bine instruit, politicianul nostru are succesul asigurat şi noi suntem primii care ne dorim politicieni de valoare cu competenţe sporite şi experienţe pe măsură. Doamne ajută şi spor la treabă. A propos, dacă există printre dumneavoastră şi alţi doritori care vor să contribuie la perfecţionarea primului nostru Cod politic, vă rog cu insistenţă să aşezaţi pe suport electronic ori pe hârtie toate ideile ce vă frământă mintea şi să ni le comunicaţi în termen util. Important este să fie în spiritul ideilor noastre mai sus pomenite şi să ne ofere garanţia bunelor intenţii pentru partid şi pentru cei ce fac parte din acest partid. La revedere!

Ne vedem săptămâna viitoare pentru concluzii...

5.

ISĂRESCU LA FRIZER… Se aude foarfeca; Ttzic-tzac, tzic-tzac….

Frizerul: Domnu' Isărescu, chiar nu ne afectează criza asta financiară?

Isarescu: NU! Tzic-tzac, tzic-tzac…Peste câteva minute…

Frizerul: Domnu' Isărescu, dar chiar aşa bănci stabile avem, nu ne facem griji?

Isărescu: Da, dom'le, sunt stabile!

Tzic-tzac, tzic-tzac…Peste alte câteva minute…

Frizerul: Domnu' Isărescu…

Isărescu: Ce mai vrei domle', de când te interesează pe dumneata, aşa, economia?

Frizerul: Nu mă interesează, dar când vă zic de criză vi se ridică părul şi se tunde mai uşor!

14.02.2013, Piteşti

6.

- Tată pot să mă uit la televizor?

- Da, numai să nu-l deschizi.

PASTILE DE...TOT RÂSUL recomandate de Mariana Dobrin

7.

Ion, la gară, cere un bilet şi o întreabă pe vânzătoarea de la casa de bilete: - Doamnă, pot să iau cu mine în tren 120 kg de dulceaţă?

- Cum să luaţi 120 kg de dulceaţă? Ăsta nu-i marfar, nu vă putem lăsa să faceţi asta!

Ion se întoarce vesel, către nevastă-sa şi îi spune: - Îmi pare rău, dulceaţa mea, ai auzit ce a spus doamna cu biletele… Tu rămâi acasă!

\ 1.

Un băiat expediază un sms fetei: "Acest abonat vă cere în căsătorie".

Primeşte răspuns: "Stimate abonat, în contul dumneavoastră nu sunt suficienţi bani pentru această operaţiune!".

8. Într-o benzinărie, o blondă se uită derutată la pompe şi murmură: - 95?.. 98?.. 95!.. 98!..

Văzând-o pierdută, un angajat al benzinăriei se aproprie şi o întreabă: - Cu ce vă pot ajuta?

Cu o rază de fericire în privire, blonda răspunde: - Benzină din 2013 nu aveţi?

2.

Dialog în cuplu: - Iubitule, azi e Ziua Îndrăgostiţilor!

- Aşa, şi? Ne-au invitat?

3.

Alt dialog în cuplu: Ea: Iubitule, am visat azi-noapte că mi-ai cumpărat de Sfântul Valentin un colier super, din perle.

El: Aşteaptă, dragă, până diseară, şi o să ai o surpriză!

Seara, bărbatul se întoarce de la serviciu şi îi oferă iubitei sale un cadou frumos ambalat.

Emoţionată, ea îl deschide şi înăuntru găseşte... o carte: "Interpretarea viselor".

9.

Mi-am cumpărat cel mai tare câine de pază.

De trei zile mă chinui să intru în casă...

10.

De unde vine denumirea de Yeti pentru Omul Zăpezilor ?

Din Moldova ! O fetiţă de moldovean l-a văzut prima dată şi i-a zis mamei: – Ieti , mamă!

4.

Somnul adânc ajută la prevenirea îmbătrânirii, mai ales dacă dormi la volan.

75

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb 11.

La un restaurant, o mamă stă la masă cu copilaşul ei de 10 ani. Copilul se joacă prosteşte cu o monedă de 10 bani, o bagă în gura, şi la un moment dat o înghite din greşeală. Începe să tuşească. Se pare că se asfixiază. Mama strigă după ajutor, în timp ce copilul începe să se facă vânăt.

De la o masă vecină, sare un domn şi îi trage copilului pantalonii jos, apoi îl strânge tare de testicule!

Copilul urlă de durere şi scuipă moneda din gât.

Mama e uluită, şi după câteva minute, îi mulţumeşte domnului: - Aţi fost extraordinar, credeam că o să-mi moară copilul! Sunteţi medic?

Domnul îi răspunde: - Nu, doamnă, eu lucrez la FISC. Aşa procedăm noi de regulă ca să facem pe oricine să scuipe şi ultimul bănuţ!

12.

Doctorul american spune: - La noi, în America, medicina e aşa de avansată, că scoatem un rinichi de la unu', îl transplantăm la altu' şi după 6 săptămâni, ăla deja îşi caută de lucru!

Doctorul german răspunde: - E nimica toată; la noi, în Germania, scoatem un plămân de la unu', îl transplantăm la altu' şi după 4 săptămâni ăla deja îşi caută de lucru!

Doctorul rus spune: - Nici asta nu-i mare scofală; la noi, în Rusia, scoatem 1/2 de inimă de la unu', o transplantăm la altu' şi după 2 săptămâni, amândoi deja îşi caută de lucru!

La care doctorul român, amuzat: - N-avem ce să comparăm, toţi sunteţi înapoiaţi faţă de noi; la noi, în România, am luat câţiva fără creier şi fără inimă, i-am pus în fruntea ţării şi acum toţi ne căutăm de lucru.

CARICATURA Este un gen aparte al artelor vizuale, de obicei un desen, deşi poate fi executată şi în alte tehnici, care reprezintă o persoană sau o situaţie printr-o exagerare intenționată a unor trăsături sau caracteristici, în scopul satirizării, ridiculizării sau atragerii atenției. Zâmbiţi, vă rog!

76

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb

77

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013

Negru pe Alb

1

Anul I, Nr. 4/Aprilie 2013