Revista negru pe alb, nr 5, mai 2013 by Liviu Gogu

Negru pe Alb

România - Republica Moldova

Din cuprins: - Editorial – Gheorghita Mocanu; - Poezie, proza – colaboratorii; - Medalion Oana-Maria Covaci; - Evocari de Ovidiu Dinicu; - Poeme noi de Traianus/Traian Vasilcau . Arta traditonala romaneasca-Mariana Dobrin si Ionut Fintoiu; - Eseuri – colaboratorii - Literatura pentru copii - colabotatorii - Umor - colaboratorii

Anul I, Nr. 5/Mai 2013

Negru pe Alb

La început De Boris Marian Mehr

La început Dumnezeu a făcut poezia La început Dumnezeu a făcut poezia Şi a văzut că ea este bună, A împărţit lumea în poeţi şi nepoeţi, Ceea ce se vede şi astăzi, Indiferent de sex şi naţionalitate, Gândul celui nebun nu este un păcat, Domnul şi-a deschis casa de arme, Zice Ieremia, S-au luptat oamenii între ei, Până a căzut Palatul de Iarnă, Libertatea se plimba în pielea goală Ca o femeie uitată de Dumnezeu, Au privit-o bărbaţii, aşa, simplu, cu sufletul, Don Quijote chicotea, ştia că el ca veni Sau va reveni, ca Messia, Călare pe un tun gigantic, Din tun vor ieşi marile poeme, Dar nu va mai fi cine să le citească. Poate mătuşile desfrânate ale poeţilor.

Anul I, Nr. 5/Mai 2013

Negru pe Alb Editorial

O lansare de e ca carte ∆i cititorii cu ochii ochi albi Câmpul verde, desigur, ur, cum sunt toate câmpurile pe care alergi bezmetic, înd îndrăgostit, după ea în rochie albă, plutind în orizonturi… ri… Alergi, însă paşii se rup, pe rând, inima scapără nebu nebună, iarba creşte instantaneu, între tine şi ea înfloresc esc merii, florile-s flo albe, gura ta le soarbe, orizontul rizontul se depărtează d mereu, ea se pierde, departe, te agiţi, regreţi, eţi, te oftici, gemi, te trezeşti, brusc, din vis. Patul e sub tine, t pe noptieră, ceasul nu sună, mai sunt trei minutee până la ora deşteptării. Renunţi la ele, geamul ul îngheţat sse uită spre tine cu ochii albi, din cauza zăpezii cernute te peste întuneric. înt Pantalonii boţiţi, aruncaţi de seara pe marginea scaunului, se pregătesc să-ţi intre în picioare, are, alergi spre sp baie, stropeşti epiderma cu săpunul pe terminate, te prosopul sare din cui, alungă bulele de apă lipite de tine ca ventuzele verzi, oglinda îţi arată cearcănele cearcăn îngropate pe nesimţite în obraji, tranşee săpate de vremuri. Costumul C se prinde de tine, normal, al, costumul nelipsit sălilor oficiale, pantofii negri cu vârful bombat bat sparg aerul aer dimineţii mişcătoare în drumul ul lor. Pas ggrăbit, mai ai puţine minute până ajungi, iată, toţi sunt unt ajunşi, eşti eş printre ultimii, controlezi totull cu privirea privirea, te aşezi, asculţi… Nimic nu e nou, nimic ieşit din n comun, totul totu regizat, fiecare trece, revine, la microfon, îl centrează, îl ridică, îl coboară, deschide cartea, o închide, nchide, ridică privirea, o coboară, gânduri, gesturi, esturi, gestur gesturi, gesturi, grimase, versuri, nume, rime, comparaţii,, elucubraţii, degete spre cer, spre pământ, aplauze, lauze, aplauz aplauze, aplauze… O nouă lansare de carte rte e pe sfârşite, sfârş autografe, dulcegării albe, roz, z, verzi, strângeri strâ de mână amicale, priviri duioase, linişte, zgomot, ot, pupături, geamurile îngheţate se uită spre tine cu ochii albi, din cauza zăpezii căzute peste noapte. Îşi strâng g mâinile, îşi îş plescăie obrajii cu pupături, te sărută o pupăciune pup de 30 de ani, îţi intră prin inimă, îţi iese, parfumuri fumuri splendide splen îţi pătrund nările mereu deschise, schise, cartea intră în buzunar, nu o deschizi, o vei face acasă, o vei citi, poate, poa dacă paginile ţi se vor ridica ca singure în ochi… Grupări mixte, grupuleţe, bisericuţe, zumzăit it literar, monden, mon modern, scrutezi candelabrul rul atârnat pe peste capetele literate, din ce în ce mai puţini rămân pradă radă aerului îmbibat în mirosul suprem al cărţii. Doamnele Doamn sunt puţine, destui bărbaţi literaţi şi literaturizaţi ţi se prind în vorbe, iată, pahare verzui limpezind zind graiul poeţilor, p licori împrăştiind metafore… Pleci. După rigoarea despărţirii repetabile re şi regretabil nesfârşite, parcă te-ai ai mai m despărţi o dată de fiecare, nu contează, mâine este te o altă lansare lans de carte, o vei face iar, în altă tă parte, de aceiaşi a oameni, câte lansări, atâtea pupături, revederi, ri, gesturi, microfoane, m pahare, gânduri, dedicaţii… caţii… Aceia Aceiaşi, aceleaşi…! Suntem între noi, literaţii, nostimi, nee rotim la microfon mic atunci când scoatem o nouă carte. Unde-or fi ceilalţi, celelalte, elelalte, adică, adic cei care nu se prind în hora noastră litera literară…? Cititorii adică… Gata, m-am prins! Ei sunt dincolo, pitiţi sub geamurile geamuri îngheţate uitându-se spre noi cu ochii albi.

Gheorghiţă rghiţă Mocanu, Prozator, ator, m membru al Uniunii Scriitori riitorilor din România

Anul I, Nr. 5/Mai 2013

Negru pe Alb

A dat dovadă de un spirit rebel în ceea ce priveşte inovaţia poetică a renunţat la forme prestabilite şi găselniţe stilistice. În avangarda poeziei române, Geo Dumitrescu este creatorul unui stil bine precizat care a deschis calea poeziei din deceniile de mai târziu, respectiv generaţiei deceniilor 8 şi 9 ale secolului XX.

Geo Dumitrescu, n. 18 mai 1920 - d. 28 sept. 2004

Tudor Arghezi

S-a născut în Bucureşti în familia lui Vasile Oprea. Studiile sale au fost Literele şi Filozofia absolvite în 1944 fără să susţină licenţa. Primele preocupări literare sunt din perioada Liceului când împreună cu Mircea Sântimbreanu editează o revistă. Debutează în revista Cadran. În 1941 realizează revistă Albatros care are viaţă scurtă, doar nouă apariţii dar care adună în jurul ei talente ce se vor afirma ulterior Constant Tonegaru, Radu Stanca, Dimitrie Stelaru, Virgil Ieruncă, Ion Caraion. Debutează cu volumul Aritmetica în 1941. Este prezent în revistele: Revista Fundaţiilor Regale Kalende, Fapta şi este întâlnit la cenaclul Sburătorul al lui Lovinescu. În 1946 adună în volumul Libertatea de a trage cu puşca textele din Aritmetica şi manuscrisul Pelagra care fusese refuzat anterior de cenzura antonesciana. Preia Almanahul Literar de la Cluj înfiinţat de Miron Radu Paraschivescu şi îl transforma în revista Steaua. Timp de douăzeci ani a susţinut rubrica Poşta redacţiei de la Gazeta literară, Luceafărul şi Contemporanul, girând apariţia a noi generaţii de poeţi. A realizat antologii bilingve Baudelaire, Les fleurs de mal - Florile răului, care conţin toate traducerile marelui poet francez realizate în limba romană de-a lungul a o sută de ani începând din secolul XIX. Poezia sa se înscrie în linia lirică a lui Geo Bogza.

Tudor Arghezi este născut în Bucureşti la 23 Mai 1880, numele real fiind însă Ion N. Teodorescu. La absolvirea liceului Sf. Sava, în anul 1886, îşi face intrarea în lumea literară datorită lui A. Macedonski care îl promovează în revistă sa „Liga Ortodoxă”: „Ion Theo, aşa se numeşte cel care de un şir de vreme, m-a surprins cu versuri mai presus de vârsta sa, dar nu şi mai presus de talentul său” În literatura română, perioada premergătoare începutului de secol 19 este dominată de curentul tradiţionalist care are la bază publicistica naţionalistă a lui Eminescu. Aceşti ani premergători unui nou secol sunt caracterizaţi de puternice transformări pe plan naţional, transformări care, implicit prin schimbările de atitudine ale noului stat Independent România, determină şi modificări în mentalitatea societăţii contemporane a acelor vremuri. Pe fundalul acestei realităţi de la începutul secolului 19 s-a impus un nou curent literar simbolismul. Arghezi a fost unul din exponenţii revendicaţi de acest curent. Periodic însă, el a refuzat să fie dominat de curente literare sau mentori. Desele adeziuni la una sau alta dintre publicaţiile 3

Anul I, Nr. 5/Mai 2013

Negru pe Alb Ion Biberi, Cella Delavrancea, Laurenţiu Fulga (1937), Maria Banuş (1928), Emil Botta (1929). Prin asprimea pamfletelor publicate va fi în contradicţie cu clasa politică a vremii. Şi totuşi, Arghezi a avut harul de a se alătura clasei politice dominante la un moment dat, astfel el publicând atât în presa ţărănistă cât şi în cea liberală. În 1927 apare primul său volum de poezii intitulat „Cuvinte potrivite”. Acest volum a atras puternice contestări din partea tradiţionaliştilor, dar a fost mult apreciat de susţinătorii curentului modernist, printre care criticul Eugen Lovinescu. În 1931 publică volumul „Flori de mucigai”. Fundaţia pentru Literatură şi Artă Regele Carol II a deschis seria ediţiilor definitive începând cu opera lui Arghezi. N. Iorga a denunţat apariţia acestei opere în şedinţa Academiei Române din 30 Mai 1936, caracterizând opera lui Arghezi ca: „cea mai vulgară pornografie”. Ulterior în Teatrul „Ligii Culturale”, Iorga a continuat atacul asupra operei argheziene cu conferinţa „Boala literaturii noi”, unde s-au făcut şi reproşuri asupra omului Arghezi cu epitete precum duşman, puşcăriaş, ticălos. În sprijinul lui Arghezi intervine Lovinescu care apără latura artistică a operei şi îi acuză pe profanatorii acestuia de „infirmitate estetică”. Pedeapsa pe care şi-a atras-o Lovinescu este ratarea admiterii în Academia Română. În seria a treia a tabletelor din „Bilete de Papagal”, Nicolae Iorga este ţinta numărul unu în jurul căreia s-a realizat întreaga revistă. Pamfletul Baroane, puternic virulent la adresa ambasadorului Germaniei în România, în cel de-al doilea război mondial îi aduce o nouă condamnare în lagărul de la Tg Jiu. În timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale atitudinea lui Arghezi este puternic antifascistă. Pamfletul este răspunsul dat de poet la atitudinea ostilă practicată de armata germană cu privire la aservirea teritoriului românesc supus unei alianţe periculoase: „Mi-ai împuţit salteaua pe care te-am culcat, miai murdărit apa din care ai băut şi cu care te-ai spălat. Picioarele tale se scăldau în Olt, şi mirosea până la Calafat, nobilă spurcăciune! I-auzi! Vrea să-mi fie stăpân şi să slugăresc la maţele lui, eu care nu m-am băgat rândaş nici la boierul meu. Vrea trei părţi şi din văzduhul meu, ca să răsufle în răcoarea mea numai el. Lasă-mă să-mi aleg stăpânul care-l vreau eu, dacă trebuie să mă robesc, nu să mă ia la jug şi bici, înşfăcat de ceafă, cine pofteşte. Uită-te, mă, la mine! Baroane! Să ne desfacem hârtiile amândoi, eu zapisul şi

vremii le va contesta chiar el ulterior. Opera sa este umbrită de atitudinea lui polemică, referitoare la aspectele cotidiene din viaţa societăţii căreia îi aparţinea. La 19 ani căuta adevărul divin în viaţa de călugăr la mănăstirea Cernica, de unde însă a plecat patru ani mai târziu. Firea să liberă, adesea revoltată, o întâlnim şi în Psalmul: „Pentru credinţă sau pentru tăgadă Te caut dârz şi fără de folos. Eşti visul meu, din toate, cel frumos Şi nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă” Poet canonic, Arghezi recunoaşte în zbuciumul său neliniştea căutării Divinităţii. Îl caută pe Dumnezeu într-o lume tulburată de păcat, într-o lume nesigură. Ca şi Blaga, caută absolutul pe care îl suprapune divinităţii. (La Blaga căutarea este asociată timpului infinit.) Psalmii lui Arghezi au caracter umil-evlavios, dar şi revoltător, de confruntare a divinităţii din partea poetului care prin poezie ajunge la dumnezeire. Anii primului război mondial îl găsesc în tabăra Neutralităţii pe care o susţine, căpătând caracter filogerman. Motivul său era, însă, teama de agresiunea rusească. În timpul acestei conflagraţii mondiale publică mult în ziare filogermane, fapt pentru care la finele războiului este condamnat pentru colaboraţionism, pentru o perioadă de cinci ani, împreună cu un grup de scriitori din care mai făcea parte şi Dem. Teodorescu. În favoarea eliberării lor a insistat N. Iorga. Demersurile făcute de Iorga au fost acceptate şi grupul de scriitori este eliberat după un an de zile. În anii debutului, Arghezi, pentru că depăşea caracterul literar de îndrumare sănătoasă care se cerea de orientarea tradiţionalistă condusă de Iorga, fusese repudiat de acesta, acum însă, în deceniul al doilea al noului secol, când criteriile estetice erau altele, orientate spre sporirea sensibilităţii cititorului, spre noi forme de exprimare, rolul şi estetica operei argheziene erau bine venite. Arghezi a devenit promotor al simbolismului, după perioadă posteminesciană şi semănătoristă. Acest deceniu este unul de deplină afirmare pentru Arghezi. În presă a impus ca formulă, tableta prin publicaţia „Bilete de papagal” care a cunoscut patru serii în perioade de timp cuprinse între 1928 şi 1945. La această publicaţie au participat mai mulţi scriitori şi poeţi, cum ar fi Virgil Teodorescu (1928), Aurel Baranga, Constantin Nisipeanu (1928), Virgil Gheorghiu, Geo Bogza, 4

Anul I, Nr. 5/Mai 2013

Negru pe Alb hrisoavele mele, scrise pe cojoc, şi tu zdrenţele tale. Scrie pe ale tale Radu? Nu scrie!... Scrie Ştefan?Nu scrie!... Scrie Mihai, scrie Vlad, scrie Matei? Nu! Păi ce scrie pe cârpele tale? Degete şterse de sânge?” După 23 August 1944 se declară anticomunist şi publică în Adevărul articole împotriva noii orânduiri sociale. În 1947 i se interzice să mai publice. Este reabilitat la jumătatea deceniului cinci, când acceptă să colaboreze cu organele puterii de stat ca traducător din limba rusă, dar şi din literatura universală. Sarcina sa era să stilizeze textul brut tradus. În anii ce au urmat, Arghezi a continuat să lucreze pentru traducerea în limba romană a operelor unor clasici, precum Anatole France, Fabulele lui Kralov (1952), romanul "Suflete moarte" al lui Gogol, Fabule de La Fontaine. În septembrie 1953, în revista „Cravata roşie” apar poemele „Plajă” şi „Şcoală”, semnate Tudor Arghezi. Urmează alte poeme în „Viaţa românească”. În 1954 i se publică volumul „Prisaca”. La vârsta de 75 ani este acceptat în Academia Romană. Este sărbătorit ca poet naţional la 80 şi respectiv 85 ani. A murit 14 iulie 1967. Contribuţia sa literară îl înscrie în panoplia marilor literaţi prin rescrierea limbajul poetic modern, prin impunerea ca gen literar a pastilei ş.a. Romancier şi dramaturg, martor al marilor evenimente ce au marcat secolul XX, Tudor Arghezi reprezintă un autor celebru a cărui valoare este de necontestat.

Făptura ta întreagă De chin şi bucurie, Nu trebuie să-mi fie, De ce să-mi fie dragă?

Poezii de Tudor Arghezi

Când vii, pășește slobod, râzi și cântă. Necazul tău îl uită-ntreg pe prag. Căci neamul trebuie să-ți fie drag Și casa ta să-ți fie zilnic sfântă.

Melancolie

Am luat ceasul de-ntâlnire Când se turbură-n fund lacul Şi-n perdeaua lui subţire Îşi petrece steaua acul. Câtă vreme n-a venit M-am uitat cu dor în zare. Orele şi-au împletit Firul lor cu firul mare Şi acum c-o văd venind Pe poteca solitară, De departe, simt un jind, Şi-aş voi să mi se pară. Din volumul Cuvinte potrivite, 1927 Inscripție pe o ușe

Când pleci, să te-nsoțească piaza bună, Ca un inel sticlind în dreapta ta. Nu șovăi, nu te-ndoi, nu te-ntrista. Purcede drept și biruie-n furtună.

Creionul

Obrajii tăi mi-s dragi Cu ochii lor ca lacul, În care se-oglindesc Azurul şi copacul.

Cilibi Moise

Surâsul tău mi-i drag, Căci e ca piatră-n fund, Sper care-noată albii Peşti lungi cu ochi rotund.

Cilibi Moise este un autor de cugetări și vorbe de duh contemporan cu Anton Pann. Îl întâlnim și în Biblioteca pentru toți nr. 1470-1471, volum apărut în anul 1936 la editura Librăriei Universală Alcalay&co. Numele de naștere al autorului este Froim Moise, dar cei care l-au cunoscut, l-au poreclit pentru glumele și pildele lui, Cilibi. S-a născut în 1812 la Focșani și a avut 10 frați, el fiind cel mai iubit. Ocupându-se cu negus-

Şi capul tău mi-i drag, Căci e că malu-n stuf, Unde păianjeni dorm, Pe zori făcute puf.

Anul I, Nr. 5/Mai 2013

Negru pe Alb toria, iată cum își ademenea clienții: „Marfă ruptă gata pe un sfânt bucată” sau „O gheată pe bani și alta de pomană, deseori fiind întâlnit cu lungul său ciubuc, lângă un coș cu marfă. În relatările sale, marele I.L. Caragiale îl descrie în felul următor: „Sosirea lui Cilibi Moise într-un târg era un eveniment care făcea totdeauna senzație, pentru că negustorul aducea de vânzare, pe lângă mărunțișuri, și câteva cărticele de aforisme foarte gustate de public. Adesea câștiga cu literatura lui scrisă și cu bonimentul lui spiritual mai mult decât cu negustoria: nu oricine avea nevoie de mănuși, ciorapi, nasturi, gulere și altele; oricine însă trebuia să-l asculte și să ia o cărticică din Pildele și apropourile lui Cilibi Moise, vestitul în Țara Românească”. Activitatea sa literară s-a desfășurat pe parcursul anilor 1858 -1870, când prin strădania sa a realizat o serie de culegeri și prelucrări, inspirându-se din cugetarea populară. Câteva titluri din bibliografia sa: -Viața lui Cilibi Moise Vestitu este prima lucrare apărută în 1858 şi cuprindea 43 pilde și apropouri. Prețul acestei cărți, după starea omului și după iubirea sa, după cum menționează chiar autorul. -Voiajul lui Moise, apărută în 1859; -Viața și proverbele lui Cilibi Moise, apărută în 1859;

Iată câteva din aforismele lui: Dumnezeu și Norocul / Prietenie si Duşmănie „Prietenul cel bun se cunoaște din stăruința pe care o are de a-și ține parola. Prietenul credincios este un fel de marfă care nu se poate cumpăra.” „Am auzit că la un amic trebuie să ții totdeauna deschise: punga, inima și casa.” Bărbat și femeie „Femeia este temelia casei când este modestă.” „Femeia fără copil este întocmai precum câmpul fără iarbă.” „Arma cu care se slujește dracul mai rău este femeia.” „Cinstea bărbatului stă în mâna femeii.” „Oglinda femei este fața bărbatului.” „O femeie tânără poate ieși singură din casă ca un copil care nu vorbește încă.” Părinți și Copii „Un tată poate da fiului său avere cât de mare, dar nu-i poate da trei lucruri: minte, sănătate și noroc.” Textele sale s-au bucurat de popularitate, fiind eșantioane de cuget liber îmbinate cu un prosper bun simț și atitudine corectă, el fiind și un bun patriot pentru vremurile acelea de plin început al schimbărilor ce caracterizează debutul istoriei moderne a României. Iată cum vedea el societatea contemporană în care trăia: „Din toate societățile cea mai scumpă este aceea care unește pe fiecare din noi cu Patria. Cauza religiunilor, aceea a Patriei, aceea a a onoarei care voiește niște luptători armaţi mai întâia de intențiuni virtuoase, apoi de ştiința, și bună grație. România este dulce că un rod, oricine trebuie să o guste.” Cilibi Moise a murit în București la 31.01.1870. Rubrică realizată de Ovidiu Dinică

Activitatea sa rodnică a continuat până în 1870, ultima lucrare fiind Gândurile de 40 nopți a lui Cilibi Moise. A scris treisprezece broşuri, domeniile abordate reflectă viața și preocupările zinice.

Anul I, Nr. 5/Mai 2013

Negru pe Alb

modernă susţine versul liber şi ritmul interior. În evoluţia literaturii, trecând când prin rigorile ri diverselor curente literare (umanism,, iluminism, iluminis clasicism, romantism, simbolism, modernism, rnism, curentele curen de avangardă cu experienţele lor extreme, eme, postmodernism), postm poezia continuă să incite. Astfel, dincolo ncolo de text, tex “adevărata” poezie ne permite să ne proiectăm iectăm într-un într spaţiu imaginar, într-o lume ”poetică”, paralelă aralelă cu cea ce reală, de la care porneşte, şi totuşi atât dee fascinantă. Cândva George Călinescu definea poezia ca pe „un mod m ceremonial, ineficient de a comunica iraţionalul, aţionalul, este forma goală a activităţii intelectuale. Ca săă se facă înţeleşi, în poeţii se joacă, făcând ca şi nebunii, i, gestul comunicării comu fără să comunice, în fond, nimic, decât ecât nevoia fundamentală f a sufletului uman de a prindee sensul lumii.” lumi Mult mai târziu, întrun cu totul alt context ntext cultural, cultura Grigore Vieru scria, la rându-i, că „nimeni ni nu ştie mai ma bine ca inima secretele creierului. Poeziaa ar fi secretul secre creierului scăpat din gura inimii.” ii” ale poeziei cu ecou în două Două „definiții” secole diferite ( al XX-lea lea şi al XXI-lea), în care totul sa schimbat foartee repede, iar lumea a evoluat într-un ritm amețitor. În decursul acestor ace două secole au fost două războaie mondiale, s-aa descoperit d bomba atomică, regimuri foarte dure ure au cunoscut cunos mărirea și decăderea, numărul locuitorilor lor planetei s-a s dublat, iar poezia nu a rămas indiferentă la aceste schimbări. sch La fel ca şi omenirea, poezia s-a schimbat dramatic, dra dar şi-a păstrat în adâncimea ei aceaa undă de nemurire ne şi visare pe care a avut-o dintotdeauna. Iată cum explică G. Călinescu Că naşterea poeziei: cel care creează o asemenea operă trebuie să fie „nebun”, pentru a daa cititorului senzaţia că acele cuvinte folosesc la comunicare, nicare, şi nu exprimă nimic deosebit. Creatorii trebuie să folosească „gestul comunicării fără să comunice, în fond, ond, nimic”. Numai dacă analizezi în profunzime îţi daii seama că întotdeauna în există, de fapt, un sens al neînțelesului – „nevoia „nev fundamentală a sufletului uman de a prinde rinde sensul lumii”. l În literatura ura noastră, secolul s al XX-lea este, se știe, o perioadă a discrepanţelor. discrepanţelo Poezia se naște la confluența a două mișcări cări antinomice, antino tradiționalismul și modernismul, unaa orientată către c folclor şi etnografie, către tradiția rurală, lă, concomitent concomite cu respingerea culturii urbane, în timp cee a doua cuprinde cup toate acele mişcări artistice care exprimă rimă o ruptură ruptur față de tradiţie, negând, în forme uneori extreme, epoca epo ori curentul care le-a precedat. Ce este așadar adar poezia… po astăzi? Întrebare

POEZIA

Mariana Dobrin Este deja cunoscut căă sintagma “românul “ s-a năsut poet” este verificabilă. Este suficient suficien să cutreieri site-urile literare ca să-ţi dai seama de asta, as ca să nu mai punem la socoteală puzderia eria de cărţi de poezie ce abundă şi umplu rafturile librăriilor riilor şi bibliotecilor bibli şi pe care, din nefericire prea puţini le mai şi citesc. cite În antichitate, poezia (alături de tragedie) era câmpul literar dominant. Proza, a, care era mai m apropiată de vorbirea comună, eliberată tă de rigorile rigoril exprimării ritmice, s-a păstrat într-un conn de umbră până p târziu în evoluţia literaturii. Chiar denumirea mirea de proză, pro provenită din lat. “prosa”, însemnând “discurs discurs în linie li dreaptă”, sugerează caracteristica definitorie itorie a acestuia: aces absenţa complicaţiilor stilistice – trăsătură sătură menţinută menţin până în vremurile moderne. Poezia se distinge însă de proză roză şi de vorbirea obişnuită în primul rând prin ritm, prin armonie arm şi prin imagine - caracteristici menţinute inute în bună măsură din antichitate până în perioada modernă. odernă. Teoria Teo literară a făcut mereu distincţia între un limbaj prozaic p şi un limbaj înalt, al emoţiilor specifice. ecifice. Apelând Apel la acest limbaj specific, poezia transmite ite cititorului cititorulu o varietate de sentimente şi trăiri. Lirismul, asociat poeziei ziei (dar nu toate t poeziile sunt lirice, existând şi texte poetice oetice aparţinând aparţin genului epic) constă în transmiterea în mod direct a sentimentelor eului liric. În teoria literară ră se face distincţia di între două tipuri de lirism: subiectiv tiv (ex: M. Eminescu) şi obiectiv (mai rar, ex: G. Coşbuc). şbuc). Imaginarul Imag poetic apelează la o mulţime de figuri ri de stil (tropi) (tro specifice: epitet, comparaţie, inversiune,, enumeraţie, enumeraţie interogaţie şi exclamaţie retorică, metaforă, foră, hiperbolă hiperbo şi litotă, antiteză etc. Identificăm, de asemenea, menea, în textele tex poetice, relaţii de simetrie, de opoziţie ie sau de recurenţă. rec Spre deosebire de poetica tradiţională, ală, în care elementele e de prozodie (ritm,măsură, rimă) sunt definitorii, definit poetica

Anul I, Nr. 5/Mai 2013

Negru pe Alb aproape retorică, la care răspunsul nsul poate varia va la infinit. Dincolo de toate, poezia rămâne ne o creaţie a omenescului, dar care, paradoxal, este adesea desea prea puțin pu accesibilă omului. Și poate că omenirea ea nu va înțelege în niciodată puterea ei, dar cu siguranță alte șii alte generații se vor naște în umbra acestei enigme nigme etern omenești… poezia. Dacă mă întrebaţi pe mine ine care mi-e mi crezul poetic, am să vă spun că poezia trebuie ruptă din suflet şi apoi trebuie şlefuită cu talent nt şi gândire. gândire Poezia, în forma ei primară, înseamnă trăire care apoi a poate fi transpusă în artă. De aici, intervine ine talentul talen poetului plus multă, multă muncă. Iar ca această muncă m să fie încununată cu succes, poetul are nevoie de cultură care este baza oricărei manifestări ri artistice. Fără această cultură, a face artă, este ca şi cum ai încerca încerc să construieşti un bloc dar el să fie început put de la etajul eta 1, pentru că temelia, (cultura) lipseşte. Mi-am am pus mereu m întrebarea pentru cine scriem? Mulţi ar răspunde că scriu pentru nevoia lor de a scoate la lumină mină ceea ce simt. Aceştia sunt cei care scriu cu sufletul ul , mai există exi o categorie care scriu doar pentru a alătura ra rime de cele ce mai multe ori şchioape. Atâta timp cât nu simte nevoia ne să facă publică această manifestare cu siguranţă are dreptul legal să scrie oricine, cât vrea,, cum vrea, ce c vrea. Când simte nevoia să o facă şi o şi face, deja trăirile tră lui nu-i mai aparţin, iar el face un act de cultură care-l ca obligă la nişte rigori.

E-un vis frumos, sau un blestem? bleste Nu ştiu, dar nu am ce mai face, face Ştiu că-l astept şi vreau să-ll chem, ch Această provocare-mi mi place. Bibliografie: Arhitectura itectura de si silabe - G. Călinescu Gânduri nduri despre poezie - Gr. Vieru

Din aforismele orismele lui Lucian Blaga – o lectură lectu –

Anca-Cecilia Potinteu Pe drumul ul ce vine de la Sebeș spre Alba Iulia, călătorul întoarce oarce capul curios spre formațiunea de coline roșii ce se vede în depărtare, în partea dreaptă a șoselei… i… Acolo a trăit un Poet ! Și cum altfel să se numească ească satul lui lu decât Lancrăm !? Lucian Blaga s-a născut ăscut acolo sub semnul tăcerii contemplative, dupăă cum mărturisește mărt mai târziu, în Hronicul și cântecull vârstelor vârst și în celebrul Autoportret („Lucian Blaga e mut ca o lebădă”). Tăcerea îi va fi reper, de altfel, pe tot parcursul vieții și operei sale. Educația primită l-aa condus co prin tot Ardealul vălurit și îndrăgit: urmează școala primară germană la Sebeș, liceul la Brașov, ov, Facultatea de Teologie (urmată cam anevoie șii de nevoie) ne la Sibiu, în paralel cu studiile de filosofie ie de la Viena. Sub semnul entuziasmului dobândit ândit acolo, la contactul cu filosofia occidentală și all întâlnirii cu c Cornelia Brediceanu, viitoarea soție, stau versurile din primul volum, primul succes literar, Poemele luminii, apărut în 1919 și salutat cu apreciere eciere din Țară. Vasta sa operă literară și filosofică e o piatră de hotar h pentru orice studiu al literaturii române. Dincolo Dinco de ea, răzbate însă, ceea ce Noica numea umea un profund pro „sentiment românesc al ființei” . E poate ceea ce atrage spre lectură la textele blagiene,, mai ales în aforisme, texte care au intrat mai puțin în atenția ia criticii crit literare. În afară de Pietre pentru pen templu meu, curajosul debut din 1919, 919, celelalte celelalt culegeri de aforisme, Discobolul, Elanul insulei au fost adunate de George Gană și Dorlii Blaga în volumul vo apărut postum, în 1977, intitulat tot Elanul anul Insulei. Ins Aici, au fost inclu-

PROVOCARE de Mariana Dobrin Poet e cel ce-atent clădeşte Cuvântul dus spre ideal Şi permanent se războieşte Să prindă vârful unui val. Mulţimea nu îl înţelege? Problema n-are importanţă, Pentr-un poet cuvântu-i lege, Cuvânt cu sens, mesaj, nuanţă. Acesta nu se plămădeşte În ape calme şi blazare, Ci-n sufletul care trăieşte Mereu în minte cu-o-ntrebare. Răspunsul clar când se iveşte, E preţuit... ca o comoară! Iar totu-n jur se limpezeşte, O linişte îl împresoară. E scurtă-această acalmie, Poetu-aşteaptă noul joc, Mai incitant ar vrea să fie, Atins de har şi de noroc.

Anul I, Nr. 5/Mai 2013

Negru pe Alb se, după cum aflăm din prefață, la dorința autorului, texte nepublicate, create și dictate de Blaga, spre sfârșitul vieții, Aforisme și însemnări și Din duhul eresului. Aforismele abordează idei și forme diverse, de la note de lectură, cugetări, aprecieri, critici la proverbe, intuiții filosofice, artă poetică și chiar poezie. Citim despre existență, artă, cultură, religie, adevăr, cuvânt, timp, femeie, moarte, tăcere, virtuozitate, proverbe și mituri, creație, poet etc.

zității gen Paul Valery, căruia nu-i neagă neapărat valoarea, cât metoda) este în slujba poeziei așa cum un vegetarian convins din zilele noastre trăiește din plin toate gusturile pământului și-și face un scop vital din asta, ignorând restul. Misiunea poetului devine foarte dificilă astfel. I se cere să creeze o perfecțiune imperfectă: „În orice artă, colaboratorul cel mai rodnic al desăvârșirii este o virtuozitate nu tocmai desăvârșită”. Mai mult, poetul își ia un rol mesianic în relația sa cu creația: „Poetul este nu atît un mînuitor, cît un mîntuitor al cuvintelor”, pentru că le scoate din starea prăfuită de dicționar și le aduce în „starea de grație”, o stare care le permite lor, cuvintelor, să-i promită și poetului salvarea: „prin operele sale artistul își creează un alibi în vederea judecății de apoi”. Este aceasta „existența creatoare” pe care Blaga și-o asumă. Între Poet și Poezie se conturează un spațiu intim bazat pe tăcere. Tăcerile blagiene imită misterul natural al lucrurilor; în fața lumii în dubla sa existență, văzută și imaginată, poetul exclamă: „Cât de misterioase sunt, totuși, toate lucrurile! Când le întâlnesc, le salut, dar ele nu-mi răspund”. Tăcerea devine atunci condiția poeziei și a vieții, în calitate de negativ al lor, într-un echilibru necesar și vital: „tăcerea trebuie să fie pretutindeni prezentă în poezie, cum moartea e necurmat prezentă în viață”. Mai trebuie menționat, într-o invitație de lectură a aforismelor blagiene, că ele, aforismele au în volumele amintite o poezie a lor proprie. Este o poezie a lucrurilor, putem spune, căci perspectiva se mută de la persoana I către ele, împrumutându-le o critică mai ascuțită decât o face, în numele său, poetul: „Succesul – Cortina se miră că e aplaudată de câte ori cade”, „Raza de lumină albă care se vede sfâșiată în cele șapte culori ale curcubeului crede c-a trecut printr-o catastrofă sau prefacere apocaliptică”, „Mașina în acțiune – freamătul ce-l dă o mașină în acțiune indică gradul ei de imperfecțiune. Mașina însăși se crede însă plină de – temperament”, „Lucrurile vremelnice speră că ochiul care le vede să fie o poartă prin care ele intră în eternitate”.

Privite în ansamblul lor, aforismele par nu o operă unitară ca tematică și concepte, ci mai degrabă o completare a operei blagiene, martoră tuturor schimbărilor de vremuri și de atitudine în fața lumii. În Pietre pentru templul meu, domină entuziasmul vârstei: „După ce descoperim că viața n-are nici un înțeles, nu ne rămîne altceva de făcut decît să-i dăm un înțeles!”; din Discobolul răzbate o mai mare grijă arătată conceptului: „Cînd formulezi un aforism, trebuie să-l aduci în situația de a refuza orice adaos. Un aforism trebuie să fie ceva canonic, încheiat, ca Biblia”; din Elanul insulei se simte o ușoară tentă poetică cu care Blaga învăluie și aforismul, dar și definiția acestuia: „Ce este aforismul? – O floare în stare de grație. Aleasă să conceapă Logosul și să-l nască”. Am reținut din aforisme o anume artă poetică, o idee ce revine obsesiv în toate volumele. Între virtuozitate și substanță se găsește distanța dintre poezie autentică și simplu exercițiu de prozodie. Pe acest traseu, poezia, în sens blagian, primește o serie de „indicații”, nuanțări și definiții, unele categorice și ironice, altele stilizate: „E așa de greu să spui ce este poezia. Un singur lucru cert: ea este un izvor domesticit”, „Când într-o poezie sau într-o operă de artă esențele mor, periferialul și decorativul cresc ca părul și unghiile morților” , „Dozaj, artistule creator, dozaj în toate! Orice artist ar trebui să facă un stagiu farmaceutic”, „Poezia este un veșmînt în care ne îmbrăcăm iubirea și moartea”. Tot așa, poetul este un personaj în chiar arta sa („Poetul – un donator de sânge la spitalul cuvintelor”), artă care-i cere implicare totală: „Poetul este singura ființă care-și poartă inima în afară de sine”. Poetul, cel născut, nu cel făcut (și de aici o mult discutată respingere a virtuo-

Bibliografie : -Lucian Blaga – Elanul insulei, aforisme și însemnări, Prefață, text stabilit și note de George Gană; Ediție îngrijită de Dorli Blaga și George Gană, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1977.

Anul I, Nr. 5/Mai 2013

Negru pe Alb Meritul cărţii, începând epând de la originalitate, o fiind din aria literaturii unde autorul utorul reuşeşte reuşeş să descrie, ca nimeni altul, pe acel mare re invizibil, cel c ce determină dintr-un plan ce scapă dee sub controlul contro legilor omenescului, existenţa eroului narator. O carte unică nică prin substanţa su misterului însuşi, prin dimensiunea suprasensibilă, suprasensib motiv pentru care a stârnit elogiile luii Mircea Eliade, Elia făcându-l pe acesta să presupună şi să prevadă, ca un adevărat iniţiat, că succesul romanului ui lui Vona, va v fi cândva în viitor. Mereu elegant, egant, un domn, dom niciodată altfel, chiar dacă un pic de modă odă veche, Alexandru A Vona a primit gloria cărţii, surpriză riză pe care viaţa v i-o rezervase pentru ultimii ani din existenţă. Provenea dintr-oo veche ve familie de nobili spanioli, a căror existenţă se pierdea p undeva departe în negura evului mediu. Mi-a explicat licat o dată arborele său genealogic, gradul de rudenie cu Canetti şi ş faptul că din familia sa nu mai trăia decât cât un frate, frate Jean, şi un văr mai îndepărtat, aflat undeva ndeva în Canada. Can Era generos, ros, bun, gata g oricând să sară în ajutorul românilorr care îl frecventau. frecv Nu înţelegea gea prea bine b ce se petrecuse cu psihologia românilor, ilor, dar iubea iub România şi de foarte multe ori spunea, cu un viu regret, re că dac-ar fi fost mai tânăr s-ar fi mutat tat înapoi la l Bucureşti, de unde îl alungase în 1947 groaza de dictatura dic comuniştilor. Alexandruu Vona a venit ve câţiva ani la rând, la Bucureşti. Era de o nemărginită nem sensibilitate şi delicateţe, nu uita să mă întrebe, între după moartea soţului, dacă sunt sănătoasă, asă, timp în care el se lupta deja cu multe neajunsuri ale sănătăţii sale. Numai un suflet de mare om face gesturi într-atât atât de nobile…” Un suflet mare, un scriitor scri la fel de mare.

Alexandru Vona, un mare scriitor iitor ignorat

Boris Marian Mehr (membru USR) Alexandru Vona (n. Alberto lberto Henrique Henr Samuel Bejar y Mayor, 3 martie 1922, Bucureşti, Bucu d. 12 noiembrie 2004, Neuilly), a fost un scriitor scriit şi arhitect româno-francez. A părăsit România în 1947, după ce a pprimit, pentru un volum olum de poezie (în manuscris) cris) numit numi „Vitralii”, Premiul ul Fundațiilor Funda Regale pentru scriitori tineri, tin înaintea abdicării rii regelui româniei, r dar care nu a mai fost f publicat deoarece ce editura a dispărut odată cu venirea comuniştilorr la putere. Manuscrisul volumului, dat în păstrare lui Mircea Eliade, s-a pierdut. Romanul „Ferestrele zidite” l--a scris în mai puţin de trei săptămâni în 1947, dar l-aa publicat pu abia în 1993. A fost tradus în mai multe limbi de circulaţie internaţională. A fost rudă cu Elias Canetti. Este înmormântat la Cimitirul Père-Lachaise P din Paris. A mai publicat: Versuri, Bucureşti, 1936; Ferestrele Feres zidite, Bucureşti, 1993, 1997, 2001, Misterioasa sterioasa dispariţie a oraşului din câmpie, 2001, Esmeralda,, 2003. 20 În zilele care au urmatt decesului său s au apărut două articole în revista România ânia Literară, Literară semnate de Doina Jelea şi Elena Ghirvu Călin, soţia unui regretat critic şi editor, Liviu Călin, fost st redactor şef ş la Editura “Cartea Româneacă”, unde a apărut romanul roma „Ferestre zidite”. Elena Ghirvu Călin scria: ria: „ A fost prietenul lui Liviu Călin ( n.n. cunoscut critic ritic şi editor), editor soţul meu, dar a fost şi prietenul meu. Avea cultul prieteniei, al onoarei, al loialităţii. A avut şi mulţi prieteni priet minunaţi în România. Spiritual revenisee în România, Români simţea că aparţinea cu adevărat spiritualităţii alităţii româneşti. româ Iubea România şi limba română. O vorbea orbea cu bucurie. buc Despre scriitorul Alexandru Vona şi despre romanul r său "Ferestrele zidite", de-a lungul ul anilor s-a s scris imens, încât se poate alcătui o istorie rie a istoriei istorie romanului.

Cu Lucian ian Raicu de despre prostia în literatură şi în lume - Dialog imaginar ima -

Zoltan Terner (membru USR) Eu: Care ar fi după opinia dumitale cea mai prostească formă a prostiei în literatură? l

Anul I, Nr. 5/Mai 2013

Negru pe Alb Lucian Raicu: Clişeele literare. Sunt parcă mai prosteşti decât celelalte, mai insuportabile, reînnoind senzaţia că, totuşi, hârtia suportă orice. Eu: Cultura nu ar fi oare o salvare din calea prostiei? LR: Nu. Lecturile conferă legitimitate prostiei. Cât de reconfortantă este prostia fără de lecturi, fără de cultură, fără de ştiinţă! Citind şi învăţând şi memorând şi decupând citate şi exersându-se să interpreteze, prostia comună capătă prestanţă, devine pretenţioasă, înfumurată şi agresivă. Eu: Sunt, deci, mai puțin periculoși proştii inocenţi, virgini, necitiţi, neşcoliţi? LR: Da! "Proştii sub clar de lună" ai lui Mazilu sunt încă mai de înţeles, mai simpatici, mai inofensivi decât aroganţii proşti din lumea cărţii; încălziţi şi fanatizaţi de iradierea generoasă în sine şi egală faţă de toţi, a cărţii, a literaturii, a teoriei literare, a metodelor, a bibliotecii. Eu: Insist, revin: Cartea nu are totuşi darul de a te adăposti din calea prostiei? LR: Nu cunosc spectacol mai deprimant decât al proliferării prostiei în vastul domeniu, la vasta umbră a cărţii. Eu: Care sunt cei mai nocivi proşti din lumea literară? LR: Proştii cu păreri literare sunt mai periculoşi, mai aroganţi, mai înfricoşători decât proştii, de oarecare talent, care se mulţumesc să scrie cărţi, să le publice, să le apere. Proştilor cu păreri literare nimic nu le poate sta în cale, nimeni şi nimic nu-i poate împiedica să lupte – pentru prosteştile lor păreri – şi să câştige partida. Eu: Şi totuşi, ce ne facem cu bieţii proşti, proşti şi atât, fără nici un adaos determinativ? LR: Uneori mă şi întreb dacă există proştiproşti, proşti simpli, simpli proşti, bieţi proşti, proşti în prima instanţă, proşti naivi - şi dacă nu cumva prostia nu se manifestă, nu se naşte chiar, de la un prag anume de complicaţie lăuntrică, de lectură, de intelectualitate. De pretenţii; de trufie, în orice caz, de asta sunt sigur, pretenţiile şi trufia determină prostia să ia foc, să se înalţe sus de tot. Eu: Dar prostul care nu e fudul? LR: Prostul, este de părere un expert de calitatea lui I.L.Caragiale, dacă nu e fudul nu are haz. Atâta doar îndrăznesc să mă întreb , dacă există proşti care să nu fie fuduli. Să mă întreb şi tare să mă îndoiesc, eu unul încă n-am văzut, or fi existând şi din aceştia, eu nam cunoscut. Şi cum să fii fudul dacă n-ai lecturi, dacă nu ţi-ai ros coatele şi nu ţi-ai făcut simţită prezenţa prin amfiteatre, biblioteci, pe la colocvii, mese rotunde şi congrese, pe ce să te bazezi ca să ai curajul prostiei, identic adesea cu cel al opiniei? Eu: Chiar să nu existe şi proşti cumsecade?

LR: Nu, m-am gândit bine, nu mai am dubii, nu există proşti oarecare, proşti modeşti, proşti oameni la locul lor, proşti respectuoşi, proşti de toată mâna, proşti rezonabili, proşti cumsecade, proşti tăcuţi, proşti rezervaţi, nu există decât proşti inteligenţi şi care vor să se ştie că sunt inteligenţi, drastici, complicaţi, competenţi, că au citit şi au păreri despre cele citite; păreri răspicate, coerente, organizate, stimabile. Prostul literat, prostul inteligent, prostul savant nu crede că…ci, exact dimpotrivă, crede că… nu împărtăşeşte ideea că, ci nutreşte ideea că…, nu zice cum zice cutare ci zice cum zice cutare sau mai degrabă cum el însuşi şi nimeni altul zice. Prostia e dornică de omologări, nu acceptă să se risipească în vag; este activă, harnică, înverşunată. Într-o încăpătoare şi foarte nuanţată tipologie a prostiei, prostia literară ar ocupa cu siguranţă locul central. Nu s-ar resemna cu unul din preajma celui central şi ar avea şi de ce. I se cuvine. În ceea ce e “bine scris”, inatacabil sub raportul “formulării”, în ceea ce este impecabil de “coerent” se întâmplă foarte des să descoperi uşor intrigat, simpla prostie. Citesc cu destul respect şi cu suficient interes un text până ce, doar până ce, mă săgetează nepremeditata întrebare: nu cumva acest text este scris de un om care, despuiat de vanitatea de autor, lipsit de încăpăţânarea de a scrie, fără aportul informaţiei şi al bunei creşteri intelectuale, s-ar înfăţişa contemplaţiei noastre drept un om prost? Eu: Unii dintre ei, nu mă refer la cei la care se vede cu ochiul liber că “îşi dau aere”. Unii, au realmente, firesc şi credibil , un prestigiu despre care nu poţi spune că e “făcut” . Au un aer de intelectualitate care impune. Să fie asta totuşi, o impostură bine jucată? Juri că e un intelectual rasat. Acest aer de aristocrat al spiritului nu poate fi înşelător?. LR: Dacă cineva are aerul că este: inteligent, profund, înţelept, cinstit, moral, sunt toate şansele ca acest cineva să nu fie inteligent, profund, moral, etc. Iar cine este aşa cu adevărat, nu are – sau nu neapărat – aerul că este. Aerul de a fi într-un anume fel nu anunţă nimic bun. Cine este cu adevărat, uşor se poate dispensa de aerul de a fi. Eu: Dar acest domn are la active câteva cărţi bine scrise, cu acurateţe. Textul denotă bagaj cultural, informaţie, stil. LR: Nu e mai puţin prostesc un text care beneficiază de aportul culturii (al informaţiei culturale) , al gramaticii perfecte, al retoricii bine asimilate a actului de a scrie. Eu: A scrie o carte care are merite literare nu ar putea fi în măsură să-l scoată pe autor din categoria în care evidenţa vie l-a aşezat, aceea de om prost? LR: Se spune: pe cocoşat nici mormântul nu-l vindecă. Pe omul prost nici cartea pe care o scrie (car-

Anul I, Nr. 5/Mai 2013

Negru pe Alb tea este şi ea un fel de mormânt) nu-ll vindecă vinde de prostia sa: simplă, evidentă , primordială, dială, originară. origin Doar că (pretenţios) afirmată cu un aerr grav, intelectual, intelec plin de importanţă. Eu: Eşti uneori pe punctual ctual de a te lăsa impresionat de “uluitoarea” hărnicie, icie, puterea de muncă (demnă de a fi înscrisă în Guiness ness Book), acribia, a exactitatea şi bogăţia informaţiei, i, a documentării. docume Acest autor cultivă cu pricepere un câmp mp care dă roade bogate. În timp ce la altul, cunoscut ca sclipitor sclipi de inteligent, e secetă ani în şir. re momente de oboseală, LR: Da, inteligenţa are de lehamite, de absenţă, e aproape roape un semn se de recunoaştere; prostia nu oboseşte niciodată; Eu: Să nu accedem admitem mitem totuşi că receptarea analitică cu seriozitate a noului (vizavi (viza de zeflemea) n-ar fi un semn că prostia rostia a fost depăşită? Ar mai fi vreun semn de recunoaştere ştere a prostiei? prostie LR: Prostia ia totul în serios. Atât de puţine lucruri merită asta cu adevărat, să le numeri, cum se zice, pe degetele unei singure mâini. i. Luarea prea în serios a noutăţilor nu-i mai puţin prostească tească decât ignorarea lor vanitoasă şi decât falsa indiferenţă enţă faţă de ele. e Eu : Cum vezi relaţia între generaţiile generaţi de proşti? LR: Proştii tineri întorc torc spatele cu aroganţă proştilor maturi şi proştilor înaintaţi aintaţi în vârstă. vâ Când ar trebui să-şi dea mâna, abia atunci tunci ar deveni dev prostia ( literară şi nu numai) o forţă de temut. Dar prostia p n-ar fi prostie dacă n-ar avea prejudecata cata vârstei, pe de o parte, complexul vârstei, de cealaltă. Eu: În Dicţionarul ideilorr primite, primi (de fapt Dicţionarul prostiei omeneşti), ), al lui Flaubert, Flau sunt şi definiţii sau caracterizări delocc prosteşti, cât câ se poate de rezonabile. Cum le explici? LR: Ele sunt menite să discrediteze ideea că între prostie şi inteligenţă ar exista ista o graniţă de netrecut; trecerile sunt frecvente; problema lema este mai ma complicată decât s-ar crede; prostia nu refuză concursul concu dreptei judecăţi. Prostia nu se oferă de-aa gata privirii privi critice, ar fi prea simplu şi prea frumos. Prostia nu se mulţumeşte să domine pe propriul teren (vast), ast), face dese incursiuni dincolo de graniţă. Face descinderi scinderi spectaculoase spec pe teritoriul inteligenţei, al adâncimii, cimii, al subtilităţii. sub Nici un spaţiu nu-i este , la drept vorbind, rbind, interzis. interz Eu: Instituie, deci, un fel de imperialism imperi al prostiei. LR: Da. Vrea totul pentru entru sine. D Deposedează inteligenţa de privilegiile ei, de “absolutul” “absolutul ei. Îi smulge prerogativele,, îi fură din puteri, uteri, o lasă până la urmă săracă şi fără putere. Eu: Să fie prostia eterna na stăpână peste pe mileniile de istorie a omenirii? LR : Da. Războaiele see termină, molimele m obosesc la un moment dat, tiraniile iraniile nu durează d nici ele,rugurile se sting, viaţa însăşi şi e scurtă: prostia p supra-

vieţuieşte tuturor calamităţilor, calamităţilor este neobosită şi veşnică. rămân nici o undă de speranţă Eu: Deci nu ne rămâne , războiul cu prostia tia este mereu şi definitiv pierdut? LR : Nu. Sunt momente, momen şi ce ne-am face fără ele şi cât de fără speranţă ar fi totul, când i se râde în Nas (aluzia la Nasul asul gogolian gogolia nu e întâmplătoare) şi când ne simţim răzbunaţi de forţa şi eternitatea ei. Numai geniul râsului este capabil c să susţină speranţa acestei răzbunări.. Inteligenţa singură, vai, nu. Momentele care ţin în cumpănă umpănă toată prostia lumii poartă numele unor mari scriitori: criitori: Rabelais, Rab Cervantes, Shakespeare, Moliere, Voltaire, Diderot, Di Swift, Caragiale, Gogol, Cehov, Joyce, oyce, Flaube Flaubert, Mark Twain, Eugene Ionesco, Urmuz, Jarry, Arghezi Arghe – iată numele câtorva dintre răzbunători, i, binecuvântate binecuvânt fie ele în vecii vecilor. Rău ne-ar sta, rău i-ar ar sta Omului, tristă figură ar face el în absenţaa spiritului lor adesea victorios, mai ales când râde, izbutind butind să triumfe triu asupra prostiei şi să o umilească ori măcar ăcar să o pună pu în derută; deruta de a nu înţelege nimic, de a nu înţelege ce se întâmplă, şi cum de este posibilă ibilă blasfemia, blasfem luarea în deşert a numelui Prostiei fărăă de capăt în spaţiu şi în timp, fără de leac, fără de ruşine. Eu: Prin urmare, râsul ar fi singura noastră armă în stare să neutralizeze utralizeze prostia? pr Să râzi de ea, sau în prezenţa ei? LR : Să râzi în prezenţa preze prostiei este încă mai de neiertat ( şi nu se iartă) decât dec să râzi pur şi simplu de ea. (Replicile atribuite buite marelui ma critic se bazează pe montajul unor pasaje transcrise transcr ad-literam din cartea sa Scene din romanul, literaturii, literat Editura Cartea Românească , Bucureşti 1985. Singurele S modificări aduse literei tipărite sunt cuvintele vintele de d legătură de la începutul câte unui răspuns, adăugate dăugate pentru a da cursivitate dialogală materialului.)

VALOARE LOARE ŞI SCHIMB PREVIZUAL REVIZUALIZAT ÎN OMUL-PRIETEN ETEN DICKENSIAN

Ştefan Lucian Mureşanu Dickens a creat în scrierile scr sale o entitate-om cu scopuri bine definite de existenţă e profundă. Meschin şi josnic, dur ur prin caracterul caract nativ al nevoii de a trăi, urâţit de căutările mărginite m ale întreţinerii 12

Anul I, Nr. 5/Mai 2013

Negru pe Alb prezintă oferind cititorului un tablou al epocii dezlănţuite întru prosternarea în faţa banului. Generând o intensă căutare a temelor sociale, în romanul asupra căruia stabilim analogia bani – gunoi, cu referiri la cei năpăstuiţi de legile guvernanţilor, a neputinţei financiare de a urma o şcoală de către cei nevoiaşi, distingem fluviul ca o prezenţă continuă, sugerând veşnica perindare din fiind în nefiind, un deus suprem într-o lucrare în care nicio altă divinitate nu mai apare. Prietenul comun al lumii romanului dickensian este realitatea fluviului, un simbol al morţii pe care Swinburne l-a numit adevăratul protagonist al cărţii. Indicând continuitatea dincolo de mortalitatea omenească, neîntrerupta curgere a fluviului poate fi interpretată ca un mod în care ceea ce este fiind se confundă până către marginea nefiindului ca o continuitate a întreţinerii vieţii din moarte datorită fluviului. Remarcabil este dialogul dintre Lizzie şi tatăl ei: - Eu cred că tu urăşti până şi priveliştea fluviului. Răspunsul fetei vine categoric: – Nu, nu-mi place, tată. Începutul discursului tatălui este ca o continuare la ceea ce de fapt dorea să spună, fără să o asculte pe Lizzie: – De parcă n-ar fi totul în viaţa ta. De parcă nu după urma lui ai ce mânca şi ce bea… În dialog apare o dojenire a tatălui care nu înţelegea, în fapt, nerecunoştinţa fetei faţă de măreţia acestei ape ce îi întreţinea în viaţă: Cum de poţi fi atât de nerecunoscătoare faţă de cel mai bun prieten al tău! şi urmează argumentele pentru care tatăl îşi dojeneşte fiica: Focul acela care te-a încălzit, mică fiind, era cu cărbuni adunaţi din apă, din dreptul luntrilor de transport. Coşul în care dormeai a fost aruncat pe mal de apa fluviului. Dialogul este maximum dorinţei unei demonstraţii a susţinerii vieţii din nevoi. A traiului din bunăvoinţa naturii şi nicidecum a banului ca element al menţinerii existenţei. Situaţiile de criză din romanul Prietenul nostru comun divulgă intenţii şi, nu departe de ceea ce avea să se întâmple, este însăşi crima Harmon ce constituie intriga centrală, demonstrând cum moştenirea unei averi mari îi corupe vizibil pe moştenitori, Noddy Boffin şi pe protejata acestuia Bella Wilfer. Prin însăşi latura ei vizibilă de dezlănţuire a viciilor, avuţia a fost un risc al pornirilor necontrolate, stocate întrun fiind profan. Literatura abundă cu exemple din toată lumea telurică, marcând istoria cu dezastre inimaginabile. Înseşi personajele lui Dickens sunt atribute active ale istoriei lumii unui timp, nu prea îndepărtat şi cu nimic diferit prin tot ceea ce făceau în vremea aceea, de timpul nostru. Ca atare, ceasul este o măsură, măsura un timp şi un rost al acţiunilor care atribuie valoare banului, un obiect în realitate lipsit de valoare, dar cu o forţă nefastă asupra omului, pentru că el însuşi ignoră acest fapt. Autorul creează în

fiindului său, profanul, aparent inocent, crea tulburări energetice telurice, mobiliza şi perturba totodată egouri. Se înălţa sau cobora în străfunduri inimaginabile ale tumultului vieţii şi părea creaţia tolerantă a situaţiei. El a surprins în romanul său, Our mutual friend, ”cea mai utilă parte a omenirii”, după cum avea să scrie Fielding, despre ”clasa de jos”, în secolul al XVIII-lea. Prin toate umilele sale personaje scriitorul devansează împlinirea miracolului vieţii, acela de a aşeza, pe postamentul existenţial, puterea plecatului sărăcit prin naştere deasupra speranţei celui bogat că stăpâneşte lumea. Romanul său este un tratat de condamnare a sărăciei din Anglia acelui timp istoric în care are loc şi evoluţia lui socială. Sudează elemente ale unei adevărate teorii legate de bani asociaţi cu gunoi, sugerând că întreaga bază a structurii sociale este falsă, lipsită de sens existenţial. Romanul Our mutual friend tentează prin toată acţiunea unui studiu remarcabil a caracterelor, a stărilor de fapt ale unor oameni desconsideraţi, lipsiţi de o speranţă a unui fond material minim de viaţă. Banii reprezintă în romanul frescă al ignoranţei mobilul celor trei căsătorii, un element, o forţă coruptivă căreia, doar puţini oameni, iau putut rezista. Partea I, a primului volum, sugestiv intitulată Între ceaşcă şi buze se deschide cu un capitol oxidant de nevoi lumeşti, poate prima formă de spionaj uman, asociat cu cel animal, La pândă. Pe cât de tentant şi josnic pe atât de formal şi eliberator de energii ce pătrund în sisteme ascunse ale unei societăţii în care …în fixitatea privirilor ei se desluşea o notă de frică sau de oroare („Our Mutual Friend”, vol.I, Editura Chapman & Hall, 1865). Romanul lui Charles Dickens debutează misterios şi oarecum sumbru în lucirile întunecate ale Tamisei. Acţiunea este susţinută de o crimă însă pierderea unei bogăţii aduce îmbogăţirea neaşteptată a altora, evidenţiate printr-o paralelă reuşită a lumii, incredibil de diferite, dintre săraci şi bogaţi. Cu toate acestea întâmplător cele două lumi se ating, se contopesc şi se rotesc în aria virtuală a putinţei de a convieţui. Pe acest fundal se înfiripă două neaşteptate iubiri: Bella Wilfer, o tânără ce îşi doreşte bani şi o poziţie în societate, şi John Rokesmith, un misterios chiriaş al familiei Wilfer. Tânăra Lizzie Hexam însă va rămâne o fiică iubitoare şi o soră bună care, deşi trăieşte pe malul Tamisei în condiţii umile, este deosebită în comportament, atrăgând prin aceasta atenţia a doi bărbaţi mai presus de condiţia ei socială. Eugene Wrayburn va ceda statutului de avocat fără clientelă, un prea plictisit de viaţa pe care o ducea, după cum îi plăcea să se compătimească. Alături de aceste personaje se poate observa o întreagă societate londoneză, de la jumătatea celui de al XIX-lea secol, care se 13

Anul I, Nr. 5/Mai 2013

Negru pe Alb mediată a unei bancnote sau a unei monede, conturându-se imaginea unei ierarhii sociale. Vocabularul utilizat de personajele acestui bastion al fericirii monedei suprapune metaforele fără un temei material, rătăcind într-un domeniu verbal care defineşte însă perfect existenţa ciudată a tipurilor umane din roman. Străbătând timpul şi locurile remarcăm omniprezenţa morţii: Luna se culcase; pe malurile fluviului se ridica ceaţa, prin care copacii păreau nişte năluci, iar apa, strigoiul apei… şi recunoaşterea ei: ei trăiau şi trebuiau să moară cândva, subliniind vag dar tainic pătruns în adâncurile tristeţii: N-am adus nimic pe lumea asta şi, desigur, nu putem duce nimic cu noi. Autorul reliefează lipsa de importanţă a fiindului fără bani, desconsiderarea egoului ca un concept autorizat al vieţii fără avuţie. Pentru două personaje din roman, John şi Eugene, fluviul avea să devină locul sacru al schimbării absolute, iar cufundarea în Tamisa, sugestie a dorului după apa Lete, aflată în Purgatoriu şi având menirea de a-1 spăla pe om de păcate şi de a-1 face să uite totul, face posibilă ruptura cu trecutul şi este o întoarcere din moarte în apele a unor oameni cu totul diferiţi. Personajele încep să cadă în neştiutul morţii şi acesta este un mod al pedepsirii păcatului lumesc, o realitate pe care în literatura română Ioan Slavici îl foloseşte ca o readucere la normalitate a fiindului. Trupul lui John Harmen este înghiţit cu lăcomie de apele fluviului, zăcând îngropat la şi mai mare adâncime în pământ. Celălalt John, Rokesmith, înoată până la celălalt capăt al fluviului. Blazatul aristocrat Wrayburn, a cărui terminaţie din nume, „burn” ar putea însemna şi „izvor” dar şi „a arde”, salvat de la înec apare metamorfozat într-un nou Eugen, care se căsătoreşte cu Lizzie, posedând o mină de calităţi şi energie. Decis în judecata aplicată, Dickens cutremură conţinutul romanului său acceptând calitatea justiţiarului apocaliptic. Personajele care primesc botezul morţii şi care revin la viaţă nu mai revin într-o lume liberă de aceea, prin urmare, nu îşi mai pot alege, după bunul plac, un loc nou în societate. Noua organizare socială este, de fapt, reafirmarea unei alte forme dintr-o aceeaşi situaţie, anterioară, în care se aflaseră şi de care nu au putut scăpa în niciun chip.

romanul său o lume ignorantă, pentru că în loc să vadă că el este cel ce stoarce banul din gunoi consideră că această falsă sursă de valori reprezintă ultima valoare în sine, etalonul şi sursa tuturor celorlalte valori. Prietenul nostru comun este romanul ce dezvăluie în desfăşurarea acţiunii lui rezultatul conştient al omului de prosternare în faţa banului. Când banul este desprins atât de temeiul material, cât şi de originea lui umană, capătă forţă de multiplicare la infinit: Banul face bani, spune domnul Boffin, aşa cum face orice altceva…. Ce sugerează acest pronume nehotărât, în aparenţă nesesizabil însă atât de macabru ca acţiune oripilantă. Dickens îi dă o valoare egală cu puterea banului. Altceva reprezintă în subconştientul oricui necunoscutul cunoscut în de altfel, perceput ca atare, cel ce creează totul din nimic. Aparent defectiv de număr, hotărât prin substituire, cuvântul altceva reprezintă banul într-o profilare haotică, rupt cu desăvârşire de orice valoare autentică omenească. Infinitatea lui înseamnă nimicnicie. Personajele dickensiene, care se măsoară pe sine şi unele pe altele folosind-se de acest etalon, sunt deopotrivă nule după cum numele Veneering trădează că membrii acestei familii sunt oameni cu o suprafaţă înşelătoare, goi pe dinăuntru. Dineurile acestora erau o ceremonie teatrală elaborată minuţios, bazată tot pe nimic şi lumea care ia parte la aceste mese este dezumanizată întratât de subjugarea ei de bani, încât ea nu există ca persoane reale, ci ca noţiuni abstracte: Boots, Brewer etc. Atât de însemnată este valoarea banului încât autorul conferă la un moment dat o valoare monetară, de obiecte care se pot schimba cu alte obiecte. Într-un dialog ingrat, dezumanizant acel domn Podsnap avea să îşi prezinte astfel fiica: ar putea fi rânduită ca argintăria, pusă la vedere ca argintăria, lustruită ca argintăria, numărată, cântărită şi evaluată ca argintăria. O valoare în ochii potentaţilor tentantă în comparaţie cu fata barcagiului, Lizzie Hexam comparată cu o simplă maşină, aprovizionată cu atâtea ocale de biftec, cu atâtea stacane de bere neagră, ca să aibă putere să dea la vâsle. Asemenea obiectificare nu constituia totuşi sfârşitul vrăjii malefice exercitate de bani asupra omului. Valoarea consta într-o halucinaţie colectivă a unor existenţe fără nimic de valoare. În romanul Prietenul nostru comun se poate spune că lucrurile şi oamenii au valoarea

Anul I, Nr. 5/Mai 2013

Negru pe Alb

MEDALION OANA-MARIA COVACI Dan Stoica Privirea asupra liricii poetei Oana-Maria Covaci a început cu o înduioșare de la o poezie scrisă în dulcele stil al bardului de la Mircești. E o înduio-șare personală, așa că poate am să o povestesc în altă postare. Am continuat apoi să merg mai departe pe urmele cuvintelor care formează statura poetică a autoarei și am dat peste un om complex, cu întrebări și neliniști. Mă uitam la poezii ca printr-un geam dincolo de care se vedea sufletul unui om. Simțeam cum încearcă să-și oblojească cu versuri rănile, să își amâne durerea de la răspunsurile pe care încă nu le găsise. Cuvintele se adunau în texte care păreau un fel de ace mici care tot înțeapă, încercând soliditatea cosmosului. Despre iubire, despre limita trăirii, a melancoliei, a sensului. Era tot acolo și în același timp poezia mi se părerea un fel de renunțare la spunere. E greu de definit ce am simțit atunci. Aș fi vrut să spun că lectura asta mi-a provocat mereu o alunecare către mine, către partea aia care am uitat să o clădesc cu mortar solid și tremură la orice vânt mai mare. Discursul poetic al autoarei e sigur, simte cuvintele așa cum simte și culorile. Aici de fapt e linia infinitezimală care desparte profesionistul de cel care scrie din iubire pentru poezie: fonema scrisă are pentru profesionist o anume greutate și la final totul trebuie să stea în echilibru. Lupta pentru cuvânt e uneori pragul de la care începe literatura. (Sentimente și povești avem cu toții, harul de a le scrijeli convingător în cuvinte puțini.) Textele poetei sunt de fapt întrebări care nu așteaptă răspuns, un fel de provocări. Nu o cunosc pe autoare, înțeleg că se ocupă cu frumosul plastic, habar nu aveam că locuiește în Oradea când am citit poezia care mie îmi suna a drumul Hârlăului. Uneori moldoveanul din mine se uite la cerul înorat și vrea să vadă luna, deși e încă miezul zilei. Cine a pus odată piciorul în Iași și a lăsat, fie și o clipă, din neatenție, sufletul să respire s-a contaminat de o melancolie metafizică care nu are leac. Așa și poezia Oanei Maria Covaci. Împrumutate de pe peretele ei, prima poezia care mi-a stârnit dulci aduceri aminte și apoi două texte care sper să vă „sune” la ureche așa cum mi-au sunat mie în suflet:

1.Încă o primăvară Pocnesc în muguri prunii de pe stradă, Şi casele-s străjeri în preajma lor, Câte-un batran mai iese ca sa vadă, Cum trece primăvara-n dor cu dor! Pe vânt molatec vine-o amintire, Dintr-o copilărie de departe, Învaţă dorul parcă-ntr-o simţire, Cu floare dalbă, crengile plecate. Pare că s-a-ncrustat un fir de iarbă, În ochiul lui albastru ce tresare, Sclipiri de rouă-ncep încet să fiarbă, Iar prunul îmbrăcat în roşu pare. Şi-n floarea firii vede înviere, Şi-amărăciunea o lasă la poartă... Ultima dată primăverii cere, Să-l treaca ea de mână iarna moartă. 2. Apoi gândurile mele ar fi început să palpite sub palma Ta şi dacă ar fi prins glas ar fi bolborosit o apă tulbure îngenuncheată pe malul neantului de două mii de ani după primul freamăt al sufletului iar cerul de fum s-ar fi aplecat cu remuşcare cărându-şi dârele de pucioasă spre asfinţit ... să mă înece apoi lumea s-ar fi admirat în oglinzile lucioase al sufletului făcându-şi autobiografia din litere luminoase ca o reclamă pe faţada prăbuşită a conştiinţei în care sfinţii au nume indescifrabile iar Tu ţi-ai trage timpul ca pe un câine de sfoara iluziilor

Anul I, Nr. 5/Mai 2013

Negru pe Alb II Într-o scoică închisă e un ocean, versul poetului, un mărgean, n-are sfârșitul un început, totul ne doare sau ne-a durut, frigul colindă, cere-adăpost, dragostea pleacă , viață na fost, somnul din monștri naște rațiune, inima ține cumpene bune. Femeile mă servesc cu zâmbete, bărbații cu vorbe grele, Îmi iau câmpii și muntele îl mut în ghilimele, Când am ceva pe suflet merg în pustiu și strig, , de pildă Jennifer Cooper îmi ține de frig. Ziua-i masivă albă și rece, ca un colegiu pentru colege, Numai iubita, doar ea se zărește într-o oglindă ca ochiul de pește, Trece cu trenul omul cu trenciul, luat pe-o hârtie de treisprezece, numai iubita în nouri se scaldă, ziua-i masivă, rece și albă, numai iubita, subțire, înaltă, este. Iar eu sunt în lumea cealaltă. III Trebuie să-mi țin ochii larg deschiși până când Domnul mi-i va închide, Trebuie să fiu neîndurător cu mine, până când Domnul se va îndura de mine, Trebuie să cred în Har, până când Harul se va pogorî și asupra mea, Trebuie să iert și să iubesc până când voi fi și eu iubit, Ruga mea este tăcută ca melcul, ea înaintează prin nopți de poezie limpede. Cine este în epicentru cade primul, cei de la margine se uită, dau din picioare Să n-alunece în groapă, cine se află în epicentru va striga din adâncuri, De ce, Doamne, eu sunt alesul? De ce, Doamne? De ce? IV Bucuria de a te trezi la miezul nopții, în miez de zi, De a scrie versuri pe care nu le citește nici orbul cu sensibilitatea în dește. Sihastru nu sunt, nici sfânt, poate nebun, raiul e doar o coală de hârtie, Vor înflori în curând grădinile-n cer, morții blânzi din pământ. Rolul meu este de a mă interpreta pe mine, după lectura Comediei Divine, Eu îmi scriu textul, regizorul sunt eu și, uneori, se amestecă și Dumnezeu, Dar , din nefericire, spectacolul este mereu întrerupt de exclamațiile unui surd, Ori poate că eu nu înțeleg surzenia lui, care-i tot darul Demiurgului.

3. Noi doi ne strigăm aceeaşi tăcere Tu te îmbraci cu plinurile sufletului meu şi uneori îmi bei vremea goală ca să-ţi umple ţie drumurile în tempouri ce zvâcnesc ciocănindu-ţi în tâmple pereşii cerului mamele noastre şi-au despicat necontenit Dumnezeul ... pentru a ne naşte tocmai din El Cel de lângă sărbătoarea Facerii noastre şi de atunci ne târâm iubite prin sărbătorile noastre sorbind drojdia amurgurilor în care eu te numesc iubit iar tu mă numeşti plus de iubire pentru că mai mult nu există dinaintea scoborârii nopţilor dinaintea împiedicării noastre în gândurile poeţilor înaintea spaimei că n-am mai fi

Boris Marian Mehr Elegii euforice I Vârsta mea nu are nicio importanță, Nici Dumnezeu nu are vârstă, Ceea ce nu înseamnă că eu aș fi egalul Lui, Doamne ferește, Chiar ieri aveam o discuție frivolă despre amanți, amante, Cumpărături, medicamente, despre viii morți și morții vii, Am pierdut ceva timp,. dar asta e viața. Femeia e un tip celebru, la Dunăre ca și la Ebru, Seducătoare sau redusă,mai răsărită, mai apusă, Zeiță este, parteneră, iar uneori, chiar o himeră, , Pisică-sexy sau rivală, în locul mamei face școală, Ce pot să spun? Parfumul ei îmbată o trupă de pigmei Sau de eroi trufași, de ce să o lăudăm pe Salome.? Excentrică, impresii rare, , coșmaruri înfiorătoare Sau vise dulci ca sarailia, regreți lumina și trezia, Scandalul e mereu prezent, cherche la femme, eveniment, Exotică de vrea, de uită că-n jur sunt amorezi o sută, Pletele ei sunt negre, blonde, femei cochete, pudibonde, Au șic, au voce de sirenă, femeie din femei, perenă, În Univers ea este Centrul, poți să spui nu, poți să fii pentru.

Anul I, Nr. 5/Mai 2013

Negru pe Alb mi-arr fi plăcut să mă cheme seară de martie m

V Când mă voi teme, când voi ajunge junge la termen, term Când cerneala din stilou se va cerne ca o cenușă ce uscată, Când coala va rămâne curată, când voi privi priv în gol, Când voi desena cheia sol, fărăă să mai urmeze urm o notă, Când tăcerea va deveni bigotă,, atunci, moarte moa a mea, să apari În splendoare, cu ochii de jar, cu sânii dezveliți, dezv cu părul despletit și vom pleca împreună, îndrăgostiți. VI Ar trebui să fiu foarte trist, ca să pot asculta un disc, O muzică, așa, un Beethoven, în urechea mea m stângă chiuie un ren, Ar trebui să deschid o fereastră ca să v-ascu ascult pe Dumneavoastră, Pasăre Măiastră. Oare cât se vor împiedica-n balamale, lamale, în belciuge be în yale, Solfegiile siderale? Eu nu cred în muzica pe care-oo consumă Auriculul Dvs. ca pe-o legumă. Dumneavoastră așteptați când sunteți triști s-auziți în rai țopăit de artiști? Vă spun , totuși, că pe domnull Beethoven l-am întâlnit mult mai sus,pe planeta laneta Epsilon. Epsilo

Nu(d) u(d) dezbrăcă-te te de toate Nu-urile alea și lasă-mă mă să te privesc pr goală ca pe un Daa sublim rostit rosti cu senzualitatea rujului ui de pe buzele buze tale moi îmbrăcată în pielea ta catifelată ca și apropo îți stă atât de bine în pielea ta dezbrăcată cată de toate Nu-urile alea

Vis is albastru albas mă dori albastru alb infinit de dureros du zborul rul e doar un analgezic prescris rescris după ureche de un medic orelist cu pretenții ții de cardiolog c ce-ii drept drep cu inima deschisă des mi-aa spus că n-o n să mor nu azi astăzi doar mă m dori infinit și atât.

George Gîtlan Victor Ciobanu

Just call me și atât pe mine să nu mă numiți ți poet numiți-mă azi pană de cauciuc răsucirea cheii în ușă nu înseamnă neapărat ca ați ți și descuiat-o descu by the way ce spuneți de covalact de ce nu numai poet să nu u mă numiți numi poate vis sau chiar fantezie dar niciodată vineri vin ca niște naufragiați la malul cuvintelor elor mele...

Testament Să nu mă plângi, vântul o să mă doinească şi îmi va fi de-ajuns. Tu doar să săruţi piatra din când în când, astfel nu îmi va mai fi aşa de frig. Amintirile să le semeni într-un pământ sec, o să crească un arbore ore de pâine sau poate o salcie plângătoare, nici eu nu ştiu sigur.

cineva m-a numit odată gutuie

Anul I, Nr. 5/Mai 2013

Negru pe Alb Te dezleg de jurământul făcut şi îţi dau voie să iubeşti iar, orice străin care nu îţi va aminti de mine să-ţi fie iubit.

AZI, cât încă suntem în armistiţiu să bem frăţeşte, mâine, s-ar putea să te înjunghii unghii pe la spate. s

Vouă, celorlalţi, vă las pieile mele împlinite şi neîmplinite, să vă spălaţi cu ele pe faţă.

C’est la guerre monsieur! C’est la guerre!

Anca Tănase

Front Obuzele cădeau într-o cadenţă perfectă, la fel şi gloanţele. Soldaţii desenau salturi geometrice trice complicate complic chiar dacă lipsiseră la orele de trigonometrie trigonometri din şcoală. Cine avea noroc scăpa, cine nu, devenea erou cu acte în regulă. Pereţii tranşeelor erau zugrăviţi cu scrisori neterminate, cu poveşti de camaraderie, cu lacrimi...

Caii, doar caii Caii albi, alb caii negri, negr caii aii cu stea în frunte, ne bântuie ziua, ne bântuie tuie noaptea, cu vise cu tot îşi răstoarnă rnă galopul în noi până când devenim venim lăncii, aruncăm strigăt la cer: “Fă-mă mă din nou, fă-mă galop, să nu îmi mai pese pes de timpul iubirii, iu de timpul durerii, du de timpul muririi”. mu

Când a plouat cu pace pereţii tranşeelor au rămas zugrăviţi cu scrisori neterminate, cu poveşti de camaraderie, cu lacrimi...

Meditaţie Închide ochii: capcana timpului nu este aşa de apăsătoare pe cât pare. Dacă însă nu am schimbat destui plasturii la vremea lor lo nu avem dreptul să ne plângem, copilăria este doar o tabără de antrenament pentru a putea deveni oameni mari.

Caii albi, alb caii negri, negr caii cu stea în frunte spulberă zăpada, ză răscolesc pământul, păm sfâşie lumina… lumi planetele îşi î uită orbita, sar de pe axă. a

Cu fiecare ceaşcă de cafea mai facem un pas spre eternitate, cu fiecare ţigară călcăm în picioare inocenţa copilului de altădată.

Nebunie a fugii, f de dragul fugii! f

Suntem proprii noştri instructori angajaţi într-o lume plină de mercenari ercenari de carieră, c vânând istoria vreunui soldat mai ai căpătuit pentru a putea să ne-o construim im pe a noastră. noast

Pur-sâng sângii trag după ei vântul, v gândul se târăşte ca melcul, m cuvintel cuvintele nu-şi şi mai au rostul!

Ridicaţi dar paharele în aer, raţia zilnică trebuie şi ea să fie consumată.

Galopu Galopul re-creează creează universul! uni

Anul I, Nr. 5/Mai 2013

Negru pe Alb Unica spaimă paimă a casc cascadei e odihna Povestea poveştilor tilor arabe Menirea irea cascadei e căderea în despletire pletire de coame coa şi plete, splendoare efemeră a unui un voal de spume, euforie forie a saltului saltulu mortal flacără acără lichidă, cascada nu doarme, nu-şi şi conservă con energia, cade, cade întruna, fără să tragă în cădere nici ici pasăre, nici ni vânt cascada da e dreaptă, abruptă, ea nu înfăşoară înfăşo cuvintele în vată, nu pune--n lanţuri nici lumina-mamă, lumina nici curcubeul-tată curcubeu inconsistenţăă aparentă care ca spulberă stânca, bici care loveşte eşte sângele în î coaste, să-şi reia galopul prin artere, bisturiu care c taie ce trebuie trebui tăiat, curăţă ce trebui ebuie curăţat, spală pală rana, o îînchide, vindecă râde, de, strigă, hohoteşte, ho cântă ntă pe arcuşul arcuşu luminii trecându-şi şi vuietul vuietu în sânge cascada e încăpăţânarea ncăpăţânarea de a trăi în pofida pofid

Un cal cu aripi trece pe sub lună… între dune, curg caravanele şi timpul… seraiul doarme… veghează doar paloşul şi moartea. ănă povestea… Şeherezada-şi deapănă În noaptea părului, gâtul alb luceşte stins… la uşă călăul e treaz... Şah Riar ascultă… fără răgaz, Şeherezada din carne toarce firul… ape clare suie din adânc… cactuşii, floarea îşi deschid… Printre odoare, perne, covoare zburătoare, se nasc poveşti,, înlănţuite precum mărgăritarele rele pe aţă… Şeherazada luptă pentru viaţă.

Dana ana Logi Logigan

Şah Riar ascultă… leul se face miel, sângele – miere. ănă povestea… Şeherezada-şi deapănă şalul Penelopei, variant-arabă!

Rugă pescăruşului pescăr picioare nu simt de când d în piept mi se zbat inimi a mea şi a ta rană păgână gână mă m arde mai bine bin răpune-măă tu şi arde-mi arde solzii sticloşi înn clepsidra-ţi clepsidra uriaşă smulge-mi cu ghearele gândului gân şi ultima dâră a scufundării scufund îndulceştee tu blestemul blestemu cozii de sirenă cu aripile-ţi aripile albe brăzdează-mi mi bucata buc de cer

Când oboseşte, dinspre palmieri vin adieri să-i răcorească fruntea-nfierbântat nfierbântată… Şah Riar zâmbeşte… povestea se deapănă şi azi!

Anul I, Nr. 5/Mai 2013

Negru pe Alb ciupeşte-mi prinsorile redă-mă verdelui urăsc albastrul peste tot cer şi ocean

sărut încleştat încle degete ete pironite în î atingeri noi uitaţi în clepsidra trupului tru colcăind a sânge fierbinte fier genunchi pudic p şi un sfârc nătâng n printre care ghemul acela a se deşiră jucându-se de-a v-aţi aţi ascunselea a cu noi

Să nu mă contrazici! să nu mă contrazici în fiecare clepsidră dănţuieşte şte câte un Quasimodo Q trăgând atent sforile rile timpului în fiecare clepsidră strigă un clopot clop timpul e măsurat doar tu îl simţi altfel mereu alergi te-mpiedici cazi iar te ridici grăbeşti pasul simţi cum plămânii îşi primesc imesc porţiile de aer în rate zgârcite şi cu noduri în gât de parcă numai în clepsidrele ele tale alţi Quasimozi Q trag de funiile clipelor fiecare dangăt de clopot pot stă să spargă spa pereţii de sticlă să nu mă contrazici chiar nu mai e timp de contraziceri contrazice lasă-ţi Quasimozii să dănţuiască ţuiască în ritmul ritm ştiut nu-i grăbi lasă timpul iubirii de dragul ei te rog sa nu mă contrazici

sărut umăr gol go cearşaf creponat crep înn căutarea ghemului gh noi uitaţi în gemete reuşim reuşi să silabisim tic-tac tac pentru pentr noi

Calotescu u Tudor Gheorghe

Câtă veșnicie săă nu mai știu nimic mă așteaptă va trebuii să îngrop din di nou atlantida mai adânc adân mult mai adânc decât pot să dezgrop d vreodată ceva dincolo de orice or vis va trebui să ucid id poetul acesta ace nesătul de iubire prin implozie plozie cu vapori vap de mercur o să arunc apoi oi cuvintele rămase r în hăul lăsat ce să fac cu lumile acestea ace imposibile cine să locuiască iască planete care nu au orbite răzvrătite pietre pe un cer circumvolut niciodată tă ridicate din praful stelar un fel de lacrimi imi închise în iriși de chihlimbar să nuu mai ardă niciun ni obraz să nu mai nască niciun n ocean nicio icio supă primordială prim poate doar do spun poate doar așa șa ca un alint înainte de a săvârși și o altă a lume cine mă poate oate opri când desenez fluturi pentru toate aceste flori f galactice poate tu moarte cu aripaa neagră să-mi să furi culorile poate tu să-mi mi aduci ceva ce liniște înainte de a mă naște na într-oo altă lume oglindă

Tic-tac pentru noi sărut încleştat înn imaginar printre sinapselee devenirii gândurile se împerechează perechează noi uitaţi cu palmele le în suflet scăpăm ghemul acela ela ce zvâcnea zvâcne prin celarele fiinţei flămânzi însetaţi robiţi acceptăm jocul de-a foamea – setea iată-l se deşiră nebuneştee spre tâmple curbate de vise ca un fâlfâit de aripi gâdilă labirinturi ri nevăzute atinse doar

Anul I, Nr. 5/Mai 2013

Negru pe Alb dincolo de orice rai dincolo de orice lume înghițităă de adâncul adânc acesta al durerii de sine

Viorel iorel Gongu Go

Promisiunile nu au valoare loare de certitudine cert din păcate nici moartea nu e mai mult viaţa nici atât are te iubesc doar clipele în care au valoare de axiomã dar tu îmi ceri demonstraţii emonstraţii îmi ceri promisiuni îmi ceri adevãrul eu îţi promit doar cerul hai fie şi o parte din infinit de ziua ta de noaptea mea de felul nostru de a deveni cuvinte cuvin eu şoaptã tu strigãt

Ultima glossă pe Calea C Lactee Solomonar monar sortit să s caut ape, Acesta-i, i, poate, ultimul ul popas Pe drumul mul şerpuit înspre î agape Când viaţa iaţa asta nu mă m mai încape Nasc o fântână, ca uun bun rămas, Şi las menirea altora, alto să sape. Pe umeri eri port tot greul gr unei cape Ce n-am pătat ătat nici când mi-era mai greu, Mă rog,la ,la judecată, să mă scape, De portul ei, şi-nn tremurări tremu de pleoape, Să nu mai ai fiu, iertat de d Dumnezeu, Solomonar monar sortit să s caut ape. La cap de drum, fântâna fânt asta-ţi las, Să o săruţi ăruţi pe buza de răcoare, Inelul ei, un ort de d parastas, Să-ţi fie adormirea unui ceas, Zâmbind nd spre întâlnirea întâln viitoare, Acesta-i, i, poate, ultimul ult popas.

Prin viață mă simt ca un provincial provin rãtãcit în buricul târgului ului cu miniştri miniş totul se roteşte în sens invers nvers inimii mele aurolaci primadone desfrâu închinare protipendada falsul luci al banului din când în când un n om pãrãsit dator trotuarului cu o viaţãã adãposteşte visul într-oo cutie de carton car eu trec parcã vinovat arunc o monedã nu fac decât sã mã amãgescc cã sunt un om bun totuşi mã doare sau e mai degrabã teama de a nu ajunge ajun aşa cui nu-i este fricãã de sãrãcie gândul meu zboarã la cãlugãrii sihaştri siha în sãrãcia trupului suntt mult mai bogaţi bo lor nu le e fricã nici de sãrãcie nici de viaţã nici de moarte repetã neantul în cãutarea utarea luminii lumini cum orbii dezleagã florile orile de culoare culoa prin atingere mã simt un surd în cãutarea ãutarea muzicii muzic

O glossă ca un foşnet lung de clape, La ultima fântână--ţi las cu, cu drag, O filă lă de sfârşit a unei mape Rămasăă tristă, peste cozi de sape, Ce îmi deschide eschide poarta, poar peste prag, Pe drumul mul şerpuit îînspre agape. Nu vreauu ca întunericul întuneric să-ngroape Un trup ce-aa ars slujind sluji eternul foc. Vreau cuu cenuşă urna urn să se-adape, Nu voi ca viermii trupul trupu să-şi îndoape... Acum închei al vieţii vie mele troc Când viaţa iaţa asta nu mă m mai încape. Odihna mi-oo doresc ca şi Atlas, S-a încheiat heiat decada cea promisă, Jocul de cărţi l-am am încheiat în cu pas, Spre nord, timona-am am pus p în capcompas Iar pentru tine-nn sunete sun de missă Nasc o fântână, ca uun bun rămas. Sunt mărunţiri runţiri în mine m ca sub grape, Din calea ce-am am urcat urca mai e o stea, Mai am de mers ers vreo două dou mii de şchioape, Oglindaa care sunt azi az stă să crape Şi dinn argintul care car oglindea Azi lass menirea , altora, al să sape.

Anul I, Nr. 5/Mai 2013

Negru pe Alb Azi las menirea, altora, tora, să sape, Nasc o fântână ca un bun rămas Că viaţa asta nu măă mai încape, Pe drumul şerpuit înspre agape Acesta-i, poate, ultimul ltimul popas Solomonar sortit să caut ape.

şi adormim adormi obosiţi de vise cu miros de iarbă tocată ată în dinţii albi a şi laţi zile de vară. va

Ceaşca de ceai

Aura Popa Po

palmele tale păstrează forma tâmplelor le-am luat drept model să-ţi rotesc din aripi de libelulă o ceaşcă pentru ceai voi lipi două toarte din antene de fluture o voi orna cu greieri eieri târzii ca tu iubito să bei ceai din flori rădăcini frunze iarna când viscolul spulberă ulberă blesteme bleste

Ploua atunci? atun Ploua atunci? tunci? Sau poate po era soare? Nici nu mai ai ştiu… Parcă Par m-ai întrebat Dac-am printat tot cerul,la-ntâmplare cer Sau doar un fir de zbor z adevărat!

să loveşti cu unghia arătătorului cuvintele mele ascultă şi împerechează sunetele cu scrisori în valiza de lemn

Ca să-ţi răspund, am ridicat privirea Şi te-am zărit rit zâmbind… A fost de-ajuns Să încolţească-nn mine mi amăgirea Că aş putea să-ţi ţi fiu chiar c eu răspuns Şi-n anotimpul notimpul indecis inde în vreme Să-mi răsfoieşti foieşti cuprinsul cuprin până-n zori. Fără indiciii clare, fără scheme Să descifrăm scifrăm ai dragostei dra fiori.

sărutul de pe ceaşcă ascuns sub pleoape va pipăi visele mele fără sfârşit

Ploua atunci? tunci? Sau poate po era soare? Nici nu maii ştiu… Dar pentru p c-am simţit Că-n lumea ea mea păşeai păşe cu nerăbdare Am stins tăceri în gând şi-am înflorit…

lasă capacul încet până la următorul ceai ascultă ornamentele înşirând la doruri.

În lipsa ta Priveam în jos şi cerul cer se-ngustase În ochii mei cu pleoape pleoa de crispări. În cuib b de gând, rutina ru adunase Doar iarbă răvăşită de plecări.

La capătul speranţei la capătul fiecărei rei speranţe ne aşteaptă calul cu zgomotul de iarbă arbă smulsă cu şaua pusă cu dârlogii târâş fluturând rând ca un steag st

Nimic din jur nu-mi mi mai m trezea surâsul Iar umbra-mi mi de zăpadă zăp tremura, Barajul jul ce zăgăzuise zăgăzu plânsul Se năruise… Frigul aiura

cu frâiele în mână punem piciorul în scară prăbuşindu-ne în calul alul care paşte paşt

nteţea în trupul trup înserării Şi se-nteţea Un vântt de dor, năvalnic năva şi rotund Mă înveleam eleam cu haina hai nerăbdării S-ajung ng la tine şi să s mă ascund

trecem prin iarbaa măcinată cu aureolă de miros iros cald

În pieptul tul tău, ca să iernez i departe De orice ice teamă roasă roa de tumult Să uit dee boală şi să uit de moarte

ne scurgem prin picioarele oarele nervoase nervoa în copitele sărace

Anul I, Nr. 5/Mai 2013

Negru pe Alb Şi să tresar atunci când te ascult

cercurile rcurile au pliat plia în tipar primele le forme tip, şi ş i-au spus – Andru. Au creat reat o aură de magnetism iar fiecare are Andru şi-a şi ales culorile caa un „liber arbitru”. a Prin in iris a indus raţiunea iar în piept iept a aşezat sentimentele s – apoi, cercurile s-au au strâns st în spirală iar în abis a-nflorit nflorit din elipsă – sufletul sufletul.

Cum povesteşti copilului ilului din mine min Că mâine un alt soare-oo răsări Pe cerul nostru şi-oo să fie bine! Privesc în sus… Pe unde-oi oi hoinări? hoină

Vibrato în crescendo pe corzile rzile dorinţei de cealaltă parte a curcubeului semitonuri algice forfecând tot mai des cu indispoziţii indispozi portative alterate te de gând

Sfera lui Dionis D Sângele ele pur îi curg curge prin vine, curge neîntrerupt de d la geneză, antic element ent cu rădăcini rădăc diamantate, plecat din in incipit, frate fra cu scânteia, sferă cu rădăcini, de la l frunză la lut, ce se naşte rai şi moare m infern, picătură de apus, apa vieţii, vie un Phoenix... scoate limba de Dionis şi se s spală cu desfrâul, îşi aruncă rubinul nul peste pământuri, păm pe aţe gălbui, ocrotit it pe terase golaşe go şi seci, prosper, asmute smute şerpi şi ş sfarmă piatră, râde în jar,, suflat de muguri mu de cremene, moare, şi-ii tânăr, e veşnic ve şi-i viu...

tempo-uri variate tehnici elementare de respiraţie pe o rută eliptică de noi în acelaşi intervall de nelinişti suită de bemoli şi diezi exaltaţi într-o nocturnă de vânt

Valentin Tufan

Botezul oceanului ocea Între tre cunoscut şi mister există istă o graniţă – oasele, un burete stors sau plin din trasele vieţii v – amintirea mintirea unui femur, aceea eea a pasului de bătaie călcat pe etape. et

Atunci când m-am întors ntors la origini... orig În ziua-n care ceaţa s-aa strecurat strecura printre pereţii vineţii, ţii, cu igrasie – în ziua aia, am vorbit bit ore la rând rân cu euglenele şi paramecii, i-am filtrat prin mine şi i-am întrebat de existenţă şi formă – când i-am prizat mi-au răspuns. Pe cerul Scandinaviei – de mână cu paramecii aurorele s-au scurs rs de pe cer şi-au pictat cercuri uri şi forme. Au aşezat muntele peste cercurile concentrice entrice din lac, la l-au sudat în magmă şi-au filtrat lumina ina prin el ca o prismă. Din paletă oul univers – au erupt culori în noul

Încă n-am am învăţat în să călcăm desculţi de oceanul oceanul, n-am am învăţat învă să nee strigăm la ccer numele şi să le-nghiţi nghiţim apoi curate din apă. Abia atunci nci după botezul bote oceanului, desculţi, culţi, să călcă călcăm nisipul şi să culcăm tâmpla t pe plajă, lângă obrazul razul lui Dumnezeu – ochii cerului ceru să ne plângă re renaşterea cu tot sângele Golgotei. G

Anul I, Nr. 5/Mai 2013

Negru pe Alb

leata de pe sobă şi-i turnă în palmele făcute căuş. El întinse apa peste faţă, de mai multe ori şi se şterse cu grijă. - Dă-mi cămaşa, femeie! se oţărî el. - Ia-o şi tu din cuier, că doar nu eşti înţepenit! - Când eram mai tânăr, săreai repede să mi-o dai! - Deh! îngăimă scurt femeia, ca un fel de motivare a scurgerii timpului, a îmbătrânirii... - Cum stăm cu banii? Mi-ajung pentru un metru de cherestea? - Dacă nu-ţi ajung, vinzi căţeaua, că tot se ia după tine la târg. Şi dacă fată, ne îmbogăţim, terminăm şi noi grajdul! - Îţi arde de glume, măi femeie?! - Păi, de ce altceva să-mi ardă, că tu nu mai mişti nimic! Te-arunci în pat şi te întorci cu fundul la mine...Oi fi dat de alta şi-ţi par urâtă... Bărbatul continua să se îmbrace, neştiind dacă să-i răspundă sau nu. - Am să caut pe altul, şi-ai să vezi ce frumoasă o să-ţi par atunci... - Încetează, femeie, nu-mi plac discuţiile astea! Văz că ai chef de ceartă... - N-am Stavăre, stai liniştit! îşi dădu cu seama femeia, îndulcindu-şi vorbele. Se apropie de Stavăr şi-i cuprinse gâtul cu mâinile. Şi, ca prin farmec, totul se lumină... înceţoşarea minţii şi lenea dimineţii dispăruseră şi el se lăsă purtat de val, i se dărui cu totul. Trupul lui se lăsă răsturnat pe marginea patului răvăşit. I se păru că se urneşte pământul. Unul din picioarele patului se legăna în locaşul sfredelit chiar de el. De câte ori n-a vrut să-l repare şi să-i bată un cui!... Lumina dimineţii se uita la ei prin ochiurile ferestrei. - Acum, du-te! O să ai noroc la târg! Ai să iei marfă bună! Omul îşi aranjă căciula pe frunte, puse mâna pe clanţa uşii, apoi se uită cu viclenie spre consoartă: - Ce ziceai tu mai devreme, femeie?! - Hai, pleacă, nu te mai prosti! Du-te cu Domnul! Să vii devreme! Dar urarea se pierdu în pâcla dimineţii. Pe podina căruţei, în poartă, Stavăr făcu semn de plecare. Laica se aşeză la drum în spatele căruţei, cu burta atârnându-i greoaie, cu sfârcurile lungite atingând pământul... Şi nici nu ştiu când ajunse în Obor. Primii muşterii erau ţiganii, care se tocmeau cu vigoare şi nu vrură să-i dea pe lemne o mie de lei.

NEMERNICIA LUI STAVĂR Gheorghiţă Mocanu (membru USR) Dimineaţa, uliţa merenilor părea pustie. Cerul se aşezase ca o pâclă de ceaţă peste sat. Adia vânt uşor deasupra văii, alungând norii peste dealuri. Nu mai ardea decât o stea palidă pe vârful stejarului din Aluniş. Sub streaşina grajdului nechezau caii, lovindu-şi copitele de lemnele ţarcului. Un nechezat pătrunse în odaia lui Marin Stavăr. Femeia se ridică din aşternut, şi pe un colţ de perdea, privi dealul din faţa casei şi norii buimaci alergând spre pădure, împiedicându-se parcă de vârfurile copacilor. - Astăzi o să ningă, dacă nu, cel târziu mâine dimineaţă! Deschise larg fereastra şi mirosi văzduhul, căutând alte semne pe cer. Stavăr n-auzea vorbele femeii. Atunci, ea ridică vocea, pentru a fi înţeleasă cum se cuvine: - Azi e zi de târg ! Mai bine duci lemnele alea şi iei scândură pentru grajd...Poate găseşti mai ieftină. Bate vântul prin pereţi, n-ai auzit cum nechează caii, sărmanii? Toată noaptea m-a pătruns jalea lor... Stavăr se răsuci în aşternut, apoi întinse braţele să le dezmorţească. - Scoală-te! începu din nou femeia. Scoală-te şi du-te la târg să iei scândură.... - Lasă că am timp! Mai mult de o oră nu fac până la târg. Apoi, scândura se ieftineşte la urmă, la spartul târgului,când vede omul că nu se mai vinde. Nimeni nu vrea să plece cu marfa-ndărăt... Stavăr căuta motive să mai zăbovească la căldura aşternutului. Afară lătra Laica, a om, nu a lighioană. - Trebuie să fete căţeaua noastră, Stavăre! Ieri a cătat rău, se ducea mereu spre ieslea cailor, venea în prag şi iar la iesle, iar la prag şi iar...parcă vroia să-mi spună ceva! - Sărăcia! S-a îmbârligat iar cu dulăul lui Arvinte! Ţi-am zis eu să nu ţinem căţea... - Lasă, bărbate, că de câţi ani avem noi căţeaua asta... Ne-a fost paznic credincios... N-a lăsat vulpe, sau lup să se apropie de casă... Ş-apoi, ai uitat cum te-a scăpat din ghearele ursului anul trecut, în pădurea Arşiţei?! Stavăr nu-i răspunse. Se coborî din pat şi-şi trase pantalonii în brâu, apoi femeia luă apă din gă24

Anul I, Nr. 5/Mai 2013

Negru pe Alb inert, numai capul şi-l întoarse pe direcţia căruţei ce se depărta tot mai mult. Stavăr simţi deodată o înţepătură în coşul pieptului, un gol imens, o rană tot mai deschisă şi flăcări aprige mistuindu-l pe dinăuntru. Roţile se mişcau repede. Căluţii îşi arcuiau pulpele şi-şi legănau burţile potrivindu-şi bătăile copitelor unul cu altul. Stavăr privi iarăşi bocancul lustruit pe care mai adineauri stătuse Laica. I se păru o oglindă în care se jucau norii şi Laica alerga printre ei, după nişte căţeluşi negri cu pete albe pe burtă. Golul din stomac i se făcu şi mai mare. „Dacă fată chiar acolo, în târg ?” se gândi el. - Unde stai domnule, că mă grăbesc! izbucni el. Vreau să ajung repede înapoi, în târg! - La poarta verde! şi omul arătă o poartă la doi paşi în faţa lor. Apoi, lemnele se descărcară fără nicio greutate... Stavăr ţinu caii în galop înapoi, până-n gura târgului. Ninsoarea se aşternea tot mai multă, prinzându-se peste tot, numai pe spinarea cailor înfierbântaţi se topea în câteva clipe. Dădu ocol oborului, scotocind cu privirea fiecare colţişor în care se putea afla... Nimic. Zăpada creştea văzând cu ochii peste câmpul Focşanilor. Căutarea nu-i fu în zadar: într-un colţ de gard, mai adăpostit, pe o mână de paie căzută din căruţa vreunui negustor de porci, zăcea Laica. Stavăr se apropie. Lângă trupul ei se ghemuiau patru căţeluşi. Se pregătea să-l facă pe-al cincilea. Stavăr îşi şterse fruntea de sudoare, săltându-şi căciula pe creştet. „Dumnezeule ! Ce mă fac ?!” Stătea acolo, îşi frângea mâinile, căuta o ieşire din situaţie şi nu-şi dădu seama când se întoarse, singur, la căruţă. - Ia cheresteaua, neamule! Ce te uiţi aşa speriat, creştine? Vrei cherestea? Vino la mine! - Cât ceri pe ea? - Trei mii! Stavăr avea numai două mii opt sute. Stavăr intră mai adânc în târg, oprindu-se lângă altă grămadă de cherestea. - Cât ceri? întrebă pe femeia din preajmă. - Cât dai? - Două mii cinci sute, răspunse Stavăr. - Două mii cinci sute îţi iau! Alege, încarcă şi pleacă! Dă banii mai întâi! Şi Stavăr a ales scândură cu scândură, a pus cât a încăput în căruţă. Ninsoarea nu contenea, dar el înainta bucuros pe drumul oborului, gândindu-se ce se va bucura femeia lui. Merse ce merse şi, fără voie, privirea i se opri pe bocancul lustruit, rezemat de osia căruţei. O căldură puternică îi străpunse pieptul ca un trăsnet, îşi

Stavăr înaintă spre mijlocul târgului. Coborî de pe lemne şi legă dârlogii de ţepuşă. Simţind o atingere la ştaiful bocancului, îndreptă ochii spre pământ şi întâlni ochii căţeluşei. Avea capul ridicat şi ochii rotunzi, umflaţi. Lui Stavăr i se păru neliniştită, parcă îi cerea ajutorul. - Cât ceri pe lemne ? îi distrase atenţia o întrebare venită din preajmă. Întoarse capul şi văzu figura unui ins cu ochelari pe nas, în mână cu o geantă diplomat. Gândurile lui Stavăr alunecară imediat spre interiorul acelei genţi. Vedea teancuri de bani legate cu sfoară, sau poate cu benzi de hârtie cum văzuse la bancă, sau poate cu elastic! - Îţi dau o mie cinci sute pe lemne! - Două mii, spuse Stavăr hotărât. „Ăsta nu ştie preţurile”, continuă el numai cu gândul. - Bine, două mii, dar să mi le duci acasă! - Unde stai? - La un kilometru. - Merg, dar mai întâi să văd banii! Muşteriul cu ochelari se dovedi galanton din prima învoială, scoase bancnotele din mapă şi i le întinse. Stavăr, la rândul lui, ca după un adevărat ritual, le trecu prin barba-i nerasă şi le îngrămădi sub chimir. Dinspre Valea Putnei curgeau care cu cherestea. Nărujenii, bărbaţi vânjoşi, înalţi, purtând căciuli grozave de oaie şi cojoace de lână întoarsă, strigau în gura mare: ”Ia cheresteaua, cojane! Ia cheresteaua! Pe încercate, pe măsurate! Nu-ţi convine, nu plăteşti!” Stavăr se înălţă pe vârfuri şi cuprinse târgul dintr-o privire. „Cherestea destulă, am de unde să aleg! A avut dreptate femeia mea, o să-mi meargă bine!” se gândi el. - Dă-i bătaie, că mă grăbesc! Să ieşim din târg! spuse ochelaristul. Cumpărătorul se grăbea. Dând să se urce în căruţă, Stavăr simţi din nou o atingere la piciorul rămas în urmă. Întoarse capul şi se întâlni iarăşi cu privirea rugătoare a căţeluşei. Rămase fără voie pe gânduri, parcă se oprise timpul… Încercă să-şi mişte piciorul, să-l adune lângă celălalt, era greu, ca de plumb, prins de burta căţeluşei şi de miezul pământului. Clipa i se păru veşnicie. Laica întinse botul pe pământ, modelându-şi burta ca o plapumă peste bocancul lui Stavăr. - Hai, că mă grăbesc! veni în ceas nepotrivit îndemnul ochelaristului. Uitând imediat de căţea, Stavăr dădu bice cailor şi ieşi pe poarta târgului. În urmă, pe pământ îngheţat, căţeluşa rămase locului, un corp străin şi 25

Anul I, Nr. 5/Mai 2013

Negru pe Alb ferestrelor. Se întrezărea lumina. Stavăr se deşteptă primul, de fapt nu dormise o clipă. Ochii deschişi căzuseră unul câte unul în imaginea stranie a culcuşului unde încercau să supravieţuiască puii căţeluşei, alături de mama lor. Gândul că fusese un netrebnic, un nenorocit fără scrupule, nu-i dădea pace. Încercă să-şi impună alte imagini, alte întâmplări, însă din interiorul lui izvora, ca un spin, teama, durerea şi chinul fiecărui puişor lăsat, cu voia lui, pradă pieirii. Fapta de neiertat pe care tocmai o săvârşise el, omul credincios de până mai ieri, îl transforma într-un om de nimic, o umbră a pământului de care sar fi lipsit până şi Dumnezeu, cu toată bunăvoinţa Lui. Se hotărî să se îmbrace şi să pornească spre târg, s-o aducă pe Laica. Când dimineaţa se arăta în ferestre, Stavăr era gata de plecare. Deschise uşa şi fu întâmpinat de stratul gros de zăpadă ce acoperea pretutindeni ograda şi de o dâră neagră-sângerie ce se ivea pe treptele casei spre poartă şi se prelungea cu o coadă lungă, ca de zmeu. Lui Stavăr i se împăienjeniră ochii. Nu desluşea forma întunecată, aşezată pe scări sub stratul de zăpadă. Cu palmele îndepărtă neaua subţire şi dădu la iveală o imagine cutremurătoare. Laica, cu lăbuţele pe ultima treaptă a scărilor, zăcea îngheţată cu un puişor negru cu pete albe în gură, ca într-o ultimă imagine de fidelitate, cu ochii bulbucaţi spre stăpânul ei. De la poartă, spre grajdul cailor se prelungea o altă cărăruie şi mai adâncă, un tranşeu de front, un du-te-vino, un drum al chinurilor şi supravieţuirii. Faţa lui Stavăr păli într-un pământiu de mormânt. „Am încercat, stăpâne, să-l aduc viu şi pe cel de-al cincilea fiu al meu, am cărat toată noaptea, dar vremea şi soarta mi l-au luat înainte de-a fi ajuns cu el acasă!”... Cine rostea, oare, toate aceste gânduri şi cuvinte la un loc, care loveau pământul, copacii şi aerul din jur, suflete ce nu se omătesc nicio clipă în târgul Focşanilor? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . Din ieslea cailor, din piepturile a patru căţeluşi înfometaţi, răsunau strigăte disperate de chemare către mama lor..

văzu căţeluşa în chinurile facerii lângă puişorii ei. Imaginea îi măcina sufletul. Privi din instinct în spatele căruţei, crezând că o minune o va aduce în urma lui, spera într-o vedenie, îşi dorea din răsputeri s-o vadă alergând în spatele carului. Trase dârlogii după el şi opri căruţa. „Să mă întorc? Cum să las căruţa în mijlocul drumului? Cum să iau căţeaua şi puii? Unde o găsesc pe vremea asta?” În cele din urmă se hotărî să-şi continue drumul. „Ia să-mi iau gândul de la ea! Un câine! Doar nu-i o avere! Doar nu-s nebun să mă întorc atâta drum pentru un câine!” Ajunse acasă, descărcă cheresteaua şi merse imediat în bucătărie, la căldură. Chilipirul pe care-l găsise fu şi pe placul nevestei şi se veseliră împreună. I-a povestit toată tocmeala din târg. Omătul bătea la temelie. Treptele din faţa uşii săltau unele după altele, cu spinările albe rotunjite de fulgii mari de zăpadă. După ce mâncară, femeia strânse farfuriile, rostogoli un boţ de mămăligă prin fiecare şi ieşi pe uşă în ogradă. Se întoarse în câteva clipe. - Ninge tare, Stavăre ! Ai făcut treabă bună ! Mâine căptuşim grajdul… Da’ Laica unde-i, că am pus mămăligă în faţa cuştii şi n-am văzut-o? N-a venit odată cu tine? Stavăr tresări fulgerat de gânduri rele. Îşi privi lung nevasta fără să scoată o vorbă. Femeia rămase o clipă locului şi întrebă iarăşi: - Unde-i, omule? Că n-am văzut-o când ţi-am deschis porţile! Stavăr îşi înfipse podul palmei în bărbie şi cotul în genunchi. - A rămas în târg, femeie! spuse el scurt, cu un ton ce avea menirea de-a expedia repede subiectul discuţiei. - Cum adică a rămas în târg? nu s-a luat după tine? - Nu s-a luat, că făta chiar atunci… N-aveam cum s-o iau, ş-apoi nici nu terminase de fătat! Ştiu eu câţi avea de gând să mai facă?! Ce?! Stăteam să mă apuce noaptea aşteptând să fete căţeaua? - Măi, bărbate… Doamne-Dumnezeule ! Ceai făcut… Ai lăsat-o acolo pe vremea asta?! - Am lăsat-o şi gata! Nu vreau să mai discut! Şi Stavăr n-a mai scos o vorbă. S-a băgat în aşternut, holbându-şi ochii în întuneric. Femeia s-a aşezat lângă el şi a privit minute bune deasupra tocului uşii unde se aflau ţintuite icoanele. Stavăr încerca să adoarmă, să-şi îndepărteze gândul de la căţeluşă, de la puii ei, să găsească un final fericit, însă nu-şi afla calea spre linişte. Afară ninsoarea nu contenea, începuse şi un vânt ce aduna troiene în locurile dosnice. Gerul limpezea aerul dimineţii şi desena figuri stelare pe sticla 26

Anul I, Nr. 5/Mai 2013

Negru pe Alb mea, stânga împrejur, mă vreau dincolo, strânsoarea mâinii lui mă oprește să zic ceva și bine fac, pentru că, după al doilea pas, băiatul ne strigă râzând: ”Ok!” și împinge barca spre apă fără să mai aștepte răspunsul. Nu a avut noroc, de data asta nu i-a ieșit în cale un necunoscător. Dincolo, la numai trei metri de locul unde acostăm este intrarea spre templu, de fapt întreg teritoriul insulei îi aparține. Ne întâmpină un indicator în singaleză căruia îi dau importanță doar ca să îl fotografiez și să îmi spun cât de greu poate fi să înveți toate semnele acelea și un altul mai mare, în aceeaşi culoare ca și pădurea ce începe din spatele lui pe care sunt scrise în engleză, germană, rusă, franceză și italiană câteva indicații pentru vizitatori:

INSULA TEMPLU Helene Pflitsch

Am aflat de Insula Templu încă de la prima întâlnire cu Oceanul Indian, dar atunci soarele era deja adormit și nu am putut s-o văd în splendoarea ei. A doua zi, părea o explozie verde încremenită între albastrul oceanului și albastrul cerului, nu știam prea bine unde se sfârşeşte unul și începe altul, păream niște pete într-o sferă albastră, iar verdele crud al ei făcea ca totul în jur să pară magic și misterios. Câteva zile la rând am privit-o, dar îmi lipsea curajul să mă îndrept spre ea, mi se părea ireală, o Fată Morgana cu plete verzi scăldându-se în apele albastre. Vizita la templul din Aluthgama a pus în mișcare rotițele din capul meu, cred moleșite de căldura celor peste treizeci de grade și m-am trezit dimineața cu dorința de a nu mai amâna explorarea insulei. Îmbrăcată cu fustă lungă și șal peste umeri plecăm spre ea. Lui Klaus i-ar fi plăcut mult mai mult să stea la taclale cu Ruth, Alfred sau mai știu eu care neamț, austriac, englez sau elvețian, ufff, aici e toată Europa, în apa oceanului, dar sunt atât de hotărâtă să ajung acolo încât a bănuit că nu are șanse să mă oprească și mă însoțește, suportând cu stoicism razele fierbinți ale soarelui. Insula se află cam la un kilometru jumătate de Casa El Kamino, acolo unde râul Bentota se varsă în ocean. Bărcile, pe care le vedem de departe, ne așteptă bucuroase că există șansa măcar pentru una dintre ele să se dezmorțească. Nu am ajuns la ele, că am fost asaltați de proprietari lor. Ne spun oferta, asigurându-ne că sunt prețuri ”no turists”. Klaus le răspunde cu ”Nein, nein”, nu ne oprim, ei ne însoțesc, ne întreabă de unde venim, unde suntem cazați, rămân lângă noi cei care știu puțină germană, scad din preț, o dată, de două ori, mie mi se pare că deja sunt mult prea mici, dar Klaus nu se oprește, parcă nu mai știe să zică altceva decât ”Nein, nein”. Ajungem lângă o barcă, cei care mai sunt încă în prejma noastră se risipesc sub umbra cocotierilor, rămâne doar un tânăr frumos cu păr negru, cârlionțat. ”Ein Hundert” zice categoric Klaus. ”Nein, drei”, răspunde tânărul. Klaus face, spre disperarea

Dragă vizitatorule Să respectăm toate religiile Respectă frumusețea acestei insule ce este balsam pentru mințile și corpurile noastre. Unele reguli: - Bucurați-vă de liniștea acestui loc. - Protejați frumusețea acestei insule - Nu fumați și nu beți alcool - Vă rugăm să opriți telefonul mobil - Nu faceți sex pe insulă - Nu pescuiți în apropierea insulei Îmbrăcăminte corespunzătore înainte de a intra pe insulă, este o zonă de mănăstire. Umerii și genunchii trebuie să fie acoperiți. Doar un prosop, nu este suficient. Vă invităm la meditație între orele: 07.00 - 08.00 08.00 - 09.00 Există, de asemenea, o meditație în lumina nenumăratelor felinare între orele 18.00 - 19.00 Dacă doriți să participați, vă rugăm să ne trimiteți o notificare. Pentru întreținerea insulei apar costuri. O donație este binevenită întotdeauna. O casetă de donație este așezată alături. Pe insulă nu există ghiduri. Vă mulțumim! Să fii fericit în trup și suflet! După ce am aflat toate informațiile intrăm în verdele pădurii. Dinspre ocean răzbătu printre ramurile copacilor murmurul valurilor care la 27

Anul I, Nr. 5/Mai 2013

Negru pe Alb trezesc în fața unei grote îmbrăcată în plante urcătoare: de vis! Chiar dacă dincolo ar fi hăul, nu poți să te oprești, trebuie să intri. Lumina unei mici candele mă lasă să văd mai întâi, în fața mea, la vreo cinci metri, o mică statuie a lui Buddha protejat de cobră. De-o parte și de alta a grotei lunguiețe cu pereții de piatră de culoare sidefată, mici scăunele rotunde. Grota este luminată doar de mica candelă, dar am impresia că sunt în mijlocul celei mai blânde lumini posibile iar liniștea mă cuprinde într-o caldă îmbrățișare. E categoric un loc unde te poți regăsi, unde poți să stai de vorbă cu tine însuți și unde poți să te dezbraci de toate energiile negative cu care ai fost învelit. Glasul lui Klaus îmi amintește că sunt doar în trecere pe acolo și că trebuie să îmi continui explorarea lăsând pe altă dată întâlnirea cu mine însumi. Urmăm cărarea și murmurul Oceanului îl auzim mai puternic, aleea coboară spre el. Dau de un alt loc de meditație, în aer liber, o mică piațetă în formă de cerc cu scaune din pietre netede. În mijlocul ei un altul, tot de piatră, probabil locul unui îndrumător. În dreapta aleii un copac bodhi este împrejmuit de un gard din bârne. În fața noastră, vârful alb al Stupei ne îndeamnă să ne continuăm drumul. De acolo, de lângă ea, printre crengile copacilor zărim albastrul Oceanului și barca tânărului singalez care ne-a trecut râul cu un preț deadevărat ”no turists.” Sunt extrem de încântată de ceea ce am văzut și simțit, dar Klaus mă avertizează că nu e tot și că voi avea alte motive de încântare. Facem cale întoarsă pe aceeași potecă, fără însă să ne plictisim, mai sunt plante ce nu le-am văzut, mai sunt păsărele ce au lipsit din drumul nostru. Ajungem din nou la lacul din mijlocul insulei, călugărul e tot aici, se joacă cu cei doi căței care sunt vioi acum. Schimbă câteva vorbe cu Klaus și ne îndreptăm în direcția opusă unde se ridică o construcţie din cărămizi de piatră. Aflu că este o construcție mai veche care a fost renovată. În fața unei uși încadrată de doi pomi (basoreliefuri) stau de pază doi mici elefanți de piatră.

această oră mângâie insula. Parcă îi povestesc visul din noaptea care a trecut. Prin pădure este croită o alee din pietre netede. Mă opresc aproape pe fiecare treaptă, privirea îmi este atrasă ba de o floare ce nu o mai văzusem, ba de o pasăre ce își întrerupe somnul la zgomotul pașilor noștri, ba de o broscuță care ne privește mirată. Calea ne este tăiată de doi minunați cățeluși care și-au găsit loc de odihnă pe treptele de piatră. Unul din ei își ridică capul spre noi, ne întinde o lăbuță ciungă ca și cum ar vrea să ne salute. Celălalt însă este în lumea visurilor și nu și-o abandonează nici când trecem pe lângă el. Ajungem sus. În stânga, o mică clădire de scândură, iar în fața noastră un lac de o frumusețe de poveste ne încântă privirile. Un tânăr călugăr îmbrăcat în haina lui portocalie ne întâmpină cu zâmbetul pe buze și ne salută în engleză. Deja știm regula sandalelor așa că ni le abandonăm înainte să ne spună el, iar eu într-un gest involuntar îmi aranjez mai bine șalul pe umeri, ceea ce îl face să zâmbească din nou, asigurându-mă că ținuta îmi este în ordine. Eram informată de prietenii mei că voi găsi un călugăr care vorbește germana, din păcate nu am noroc, este plecat. Îi mulțumim celui prezent pentru bunăvoinţa de a ne însoți, eu nu știu engleza, doar Klaus o vorbește puțin, așa că nu prea poate să îmi fie de folos. Pornim pe aleea din dreapta noastră, acoperită cu mici pietricele roșiatice, le simt înfigânduse parcă în creier, mă întreb din nou cum pot avea talpa așa sensibilă, dar suport fără să mă plâng, încerc să-mi păcălesc mintea imaginându-mi că pășesc pe cel mai fin nisip cu putință. Abia de îmi iese trucul că mă trezesc cu pișcături deasupra gleznelor, ufff, ţânţarii de aici nu au apucat să afle că vin din țara lui Dracula, Klaus se distrează, în sfârșit m-au atacat și pe mine. În timp ce încerc să îi îndepărtez zăresc câțiva crabi fericiți că și-au găsit căsuțe și care parcă se iau la întrecere, vor să afle care ajunge mai repede sub frunza uriașă a unei plante. O floare roșie, câțiva sâmburi de mango, păsări care își iau zborul din apropierea mea, Klaus care le știe pe toate și ține să îmi spună denumirile, mintea mea preocupată să facă traducerea în română, mă ajută să uit și de ţânţarii supărați că am intrat pe teritoriu lor și de ascuțimea pietrișului și mă 28

Anul I, Nr. 5/Mai 2013

Negru pe Alb acum de această pată de un verde crud și nu pot decât să admir acest paradis fără să mă întreb cine l-a creat și de ce, nu asta are importanță, important este că el există, că ochii mei îl văd, că sufletul meu îl simte, că… Mă simt bucurie și… Las spiritul meu să fie fericit și liniștit!

Elefantul este simbolul norocului, fiecare familie de budiști are în casă cel puțin o statuetă pusă în prima încăpere a casei și ea trebuie îndreptată cu fața spre ușă. Întrăm în clădire: mai întâi într-un hol lung, gol, apoi într-o încăpere dreptunghiulară. Pe peretele din față, pe latura mare a camerei, sunt patru statui mari, din marmură albă, ale lui Buddha, aflat în patru poziții diferite. Lângă ele o altă statuie, un bărbat în picioare. ”Un elev”, îmi explică călugărul care ne-a însoțit, așa cum este și statuia aflată pe peretele opus. Mici scaune sunt așezate pe cealaltă latură lungă, oferind condiții de meditație. Găsesc câteva coli pe care sunt scrise texte ce te pot ajuta să îți începi meditația.

Prietenie adevărată Pop Stelu După ani lungi de pribegie am avut o revelație... se făcea că eram, din nou, "MICUL PRINȚ EXUPERYAN" sosit pe planeta Pământ din călătoria-i ancestrală, și căutăm ce n-am găsit pe toate cele șase planete cutreierate, căutăm... PRIETENI, și team găsit pe tine, Vulpe Roșcată, cu coada stufoasă și mintea ageră! Ți-am cerut să-mi fii prieten, iar tu miai cerut să te îmblânzesc și în schimb îmi vei dărui TAINA TA. Am îndrăznit să te îmblânzesc, să mi te fac prieten, prieten bun, prieten adevărat... am făcut asta cu ajutorul CUVINTELOR , acelor cuvinte care " sunt lacrimile celor care au voit atât de mult să plângă și n-au putut. Amare foarte sunt toate cuvintele-de aceea lăsați-mă să umblu mut printre voi,și să va ies în cale cu ochii închiși"-(Lucian Blaga - "Către cititori")...și ți-am dăruit floarea mea, neprețuita mea floare:Trandafirul cel cu patru spini, pe care l-am crescut sub cupola roșie a inimii, pe care l-am udat cu lacrima universului și l-am pieptănat cu raze din steaua mea, i-am pus un bob de speranța, o rază de lumina, o clipă de tăcere și o simplă mângâiere, iar tu drept răsplată, mi-ai dăruit taina ta ...Taina Vulpii:"… limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor". Acum, când văd miezul lucrurilor cu INIMA, îmi vin în minte cuvintele Vulpii din dialogul ei cu Micul Prinț :-"Nu cunoaștem decât ceea ce îmblânzim. Oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Ei cumpără lucrurile de-a gata, de la neguțători, însă nu există neguțători de prieteni. DACĂ VREI SĂ AI UN PRIETEN, HAI... ÎMBLÂNZEȘTE-MĂ!" În Povestea Oamenilor Mari, foști copii, lecția despre Cel mai Nobil Sentiment Uman, despre PRIETENIE, prinde viață, culoare și adevăr... Dacă am fi veșnic copii, am putea privi cu inima în miezul lucrurilor, am fi fericiți, , atunci, când vom reuși să îmblânzim vulpile din jurul nostru, atunci, când vom

Meditația pentru iubire și bunătate Mintea mea este acum departe de gândurile negative, Este un recipient pe care îl umplu cu apă pură și curată, Mi-am umplut inima mea curată și mintea mea cu gânduri pașnice, pure, de iubire nesfârșită, bunătate și compasiune pentru mine! Pot fi bine și fericit! Pot fi liber de suferință, durere, frică și furie! Pot fi puternic, încrezător și paşnic! Mental am construi în jurul meu o aură de prietenie și bunătate iubitoare. Folosind această aură am tăiat toate gândurile negative, toate vibrațiile ostile. M-am îndepărtat de mânie, sunt plin de compasiune pentru bunătate și doresc pace și fericire pentru toate ființele! Mă simt bucurie! Mă simt bucurie! Las spiritul meu să fie fericit și liniștit, Las spiritul meu să fie fericit și liniștit. Părăsim micul templu nu înainte ca să aflăm că insula a fost aleasă de câțiva călugări pentru meditație prin anul 1200 și că în timpul tsunamiului din 2004 nu a fost afectată. Coborâm din nou pe o potecă, prin aceeași vegetație crudă și ajungem pe cealaltă parte a insulei, unde pădurea nu a putut învinge piatra sidefie. Iar aici... ne așezăm la umbra unei plante și ne lăsăm cuprinși de vrajă. Am același sentiment care l-am simțit pe plajă, că mă aflu într-o sferă albastră ancorată 29

Anul I, Nr. 5/Mai 2013

Negru pe Alb avea cui să dăruim floarea noastră-Iubi Iubirea, atunci, când vom întinde mână și nuu ne vom înțepa înțe în spini, atunci, când fiecare cuvânt și gest vor avea sensul curat al intenției...,atunci, Puritatea ritatea Copilului Copil din Noi va da Adevăratul Sens al Existenței ței Noastre. Noas Îmblânzește și lasă-te îmblânzit, ânzit, numai așa vei putea primi și dărui Floarea rea Crescută sub Cupola Inimii.

pea prohodul Maicii aicii Domnului. Domnu Procesiunile de pe sate se înșiruiau cântând, copilașii co îngerași căscau a plictiseală și cald, ld, mustrați sârguincioși de preoții însoțitori. - Am auzit că îți ți merge merg foarte bine Maria, interveni primarull ostenit de drum, d cămașa albă îi era udă, dar încinsă regulamentar regulamenta cu o cravată portocalie. Nici nu știi cât măă bucur buc să te văd, vreau să-l prezint pe Matthias, ias, vorbește vorbe tu cu el, mie mi-e greu cu limbile astea străine, vorba vorb aia, știu engleză de mă dor mâinile!! Un tânăr străin surâse prietenos, strecurânduse de după trupul ul ostenit de kilogramele în plus ale primarului. Mânaa sa o zgudui zgudu câteva secunde fermă pe a mea, ochelarii cenușii șii întrezăreau ochii vi, cu sclipiri curios-turistice, ristice, tipic neamț, în aspect și accent englezesc. Face poze, aparatul performant îi trădează mai mult ult decât un hobby de vară, clicurile repetate entuziasmul, smul, păstrând păstrân în nemurire scene de gen, populate cu figurile umane um specifice zonei. Nu-i păsa de obiceiull sărbătorii în sine, cu tradiţionala sa desfăşurare unanim nim respectată. respecta Surprinde detalii nebănuite, cum arr fi un chip de copil încotoşmănit drastic în straiele le populare, ascultând un ritm hiphop la căştile moderne ale mp4-lui m ascuns strategic în buzunarul pieptarului. eptarului. Sau două femei ostenite, ce duceau la vale icoana coana Maicii Domnului, sprijinind pe sticla prozaică a imaginii idolatrice ido o geantă Chanel imitaţie şi două cola la cutie. Sau fata frumoasă de pe valea Izei, cu cozi împletite, împleti cămaşă învolănată, sugnă, sandale dee lurex cu talpă ta platformă şi brăţări multicolore, de unde se prelingeau preli peste mâna-i subţire cu unghii false, alse, bijuterii reprezentând potcoava, cruciuliţa şi capul ul de schelet. schelet Nu putea lipsi preotul de la Covăşel, care are vorbea şoptit şo la celularul de ultimă generaţie în timpul impul slujbei, slujbei organizând muncitorii ce

La mănăstire

Claudia Elena Peter Ce frumoasă e lumeaa de sus, de pe munte, mănăstirea nouă e abia terminată, inată, bisericuța biseric de lemn stă parcă stingheră în calea ei, credincioșii credincio o înconjoară ca pe o mireasă uitată,, la dimineață, diminea eu tac și privesc spre norii lăptoși ce-și și întind aripile ar de îngeri. - Uite, e Maria! - Uite, e Victor! În mâna dreaptă ascunde nde un cap golaș de ursuleț din pluș. - Copilul mă așteaptă jos cu maică-sa, se scuză, n-am înțeles de ce. E foarte cald! Nu vrea să mă întâlnească, știu, eu nu i-am uitat amintirea orei noastre. M-am am deghizat deg într-o superbă, el într-un amant întârziat, târziat, eram deștepți, ne înțelegeam bine. Am iubit, iar odatăă am fost f și iubită. De el, ce surâse încurcat și căută ăută pe cineva cine în mulțime, ascunzând în palma maree jucăria mică. mic - Bunicul e bine, mersi. - Tu Maria ai rămas în orașș după dup facultate, ce bine de tine! - De mine, Victor? - Nu zic nu, e bine șii aici, dar gre greu în învățământ, bat satele rând e rând d să acopăr norma, știi, Mihaela e iar gravidă. Am surâs, iartă-mă Doamne că mă m bucur de nefericirea altcuiva! Victor al meu, altădată, altăd a devenit prizonierul micimii sale, e, a sale și-a Mihaelei, fosta mea colegă de bancă. Clopotele dăngăneau alene, mulțimea mul se rotea ca o omidă uriașă în jurul bisericuței ței de lemn, înce-

trebăluiau şi azi la casa parohială, parohia în zi sfântă de sărbătoare. - Evlavioșii! șii! comentă coment hâtru cineva, sorbind o dușcă de horincă ascunsă scunsă cu grijă gri sub cămașa țărănească.

Poftiți ți la poezie! p Anca Cecilia Potinteu Un prieten de-al al meu, meu morar de profesie, m-a zărit într-o zi prin mulțimea țimea de trecători din Piața Morii și a început să se agite. Curioasă, Curio m-am apropiat de el încercând să-l calmez, lmez, uitându-mă uitând în același timp în stânga și-n dreapta, ta, să adun posibilele p reacții de indig-

Anul I, Nr. 5/Mai 2013

Negru pe Alb rit un real talent de povestitor, ba chiar și de poet, mai rămâneți puțin și-o să vedeți! Așa, o să vi se facă foame... În ziua următoare, prietenul meu s-a prezentat la interogatoriu cu pieptul în față, glorios. - Ei, cum a fost? - Minunat, rânji el, cu satisfacție ... N-o să-ți vină să crezi ce bine m-am descurcat! M-am îmbrăcat după indicațiile tale, am pus și o floare la butonieră și am luat-o de acasă fix la ora stabilită ...Am mâncat o prăjitură și dintr-odată m-am simțit relaxat și ușor ca un fulg... nu râde! se bosumflă el când văzu mijind un zâmbet pe fața mea, îngăduitor de altfel, căci amicul meu era roșcovan, alb la față și destul de rotunjor ... Imaginea unui zbor cu fericirea întipărită printre pistrui mă îndepărtă puțin de la studiul mimicii prietenului și, o clipă, l-am invidiat. - Ei, și mai departe? am redevenit eu serioasă. - Am început să-i povestesc tot feluri de lucruri, istorioare din copilărie, mă și miram că mi le mai aminteam, că îmi curgea cuvântul așa de ușor... și ea, ea părea cu totul fermecată, își termină el, mulțumit discursul, cu gestul încheierii hainei. - Bravos, domnule! Ți-am spus că o să te descurci!? Hai, spune, unde o duci la următoarea întâlnire? - La Operă. Am și luat biletele. O să facem și o plimbare pe jos până acolo, pe malul râului... - Grozav! m-am bucurat eu de bucuria prietenului meu. Ei, și? Nimic deosebit până aici ...vei spune, dragă cititorule, iar eu o să zâmbesc misterios și o să te trimit să recitești prima frază... De ce era nefericit prietenul meu în Piața Morii? O plimbare până la cofetăria din colț va elucida misterul... La braț cu amicul meu, morarul, studiam, în timp ce ne apropiam de locație, arhitectura ciudată a clădirii. Părea construită împotriva gravitației, căci acoperișul de sticlă era mult mai lat decât podeaua și pereții păreau drepți, neținând seama de diferențele de lungime între sus și jos. Ba mai mult, pereții se subțiau și se îngroșau după cum deschideai un ochi sau doi... Bizar! mi-am spus și, ajunși în fața vitrinei, mi-am pironit ochii pe un anunț ce îmi scăpase prima dată când am trecut pe acolo; de intrat n-am intrat, căci trebuie să recunosc, sunt adepta prăjiturilor de casă, făcute de mama. Pe o foaie A3, arsă pe margini, ca să pară antică, sta scris cu litere roșii cursive: ”Poftiți la poezie!” Și mai jos, cu litere negre, îngroșate: “Bine ați venit în micul turn de fildeș, prima cofetărie – cenaclu din lume!” - Cofetărie –ce? am căscat ochii larg. - Da, da, e foarte frumos, îmi face cu ochiul prietenul meu. Toate prăjiturile au nume de poezii, de

nare ale celorlalți. Cum nimeni nu părea să-l bage în seamă, omul se liniști, și cu mâna pe piept își recăpătă suflul. - Să-ți povestesc ce-am pățit! Te-am căutat acasă și mi-au spus că te-ai dus la poștă. Cum nici acolo nu erai, am început să te caut de nebun prin toate colțurile orașului. Am ridicat o sprânceană și l-am privit nemulțumită. Mă gândeam acum ce poveste să servesc acasă, ca o scuză la așa o apariție, căci omul meu avea ochii scoși din orbite și obrajii încă vineți de efort. - Liniștește-te și spune-mi care-i problema! - Păi, ideea e... e..., se fâstâci el, nici nu știu cum să-ți spun ... sunt foarte nefericit! Cum colțul din stânga al gurii mele o luase periculos în sus, m-am redresat repede și cu un aer serios l-am iscodit: - Te-ai îmbolnăvit? Ai rămas fără bani? Ți-a plecat soția? Ultima întrebare era menită să-l facă să zâmbească; soție n-avea, căci de jumătate de an se străduia să ceară în căsătorie o fată nostimă cu cercei roșii ce locuia la etajul trei în clădirea vecină cu a mea. Așa o și cunoscuse, stând meditativ, în fața ferestrei de la biroul meu. I-au atras atenția mersul ei și bicicleta, căci păreau să urmărească împreună o linie dreaptă fără indicatoare și fără opriri întâmplătoare. Părea mereu într-un dialog cu ea însăși, ieșită oarecum din tiparul bulevardului obișnuit cu rochițe vaporoase asezonate cu pantofi de lac multicolor, sprijiniți pe tocuri înalte, piramidale. Cu greu se hotărâse să o abordeze și, în final, la ajutat hazardul... Aveau o pasiune comună, cât se poate de lumească: prăjiturile... La două străzi după bulevard se ițea o cofetărie cochetă, cu geamuri roz și acoperiș transparent. Căscând gura la sticla imensă, omul meu s-a ciocnit cu fata cea nostimă...Ca să vezi! Ca în filme, îmi povestea el, a doua zi, entuziasmat și încurcat totodată, căci își luase inima în dinți și o invitase la cinematograf. Problema era acum, bineînțeles alegerea filmului, a vestimentației, a conversației...Tot ea, fata, l-a descurcat. - Hai să mâncăm o prăjitură mai întâi! Îi spuse ea zâmbind complice și arătând cu capul spre cofetăria destinului... - Da, ai dreptate... să ne îndulcim puțin... ăăă... nu că n-ai fi dulce, că ești... ăăăă... de fapt nu mi-aș permite să-ți spun așa, dar o să-mi permit mai târziu... asta dacă va fi ceva mai târziu... ăăă... nu că aș aștepta ceva de la tine...tăcu rușinat și luă culorile vitrinei... Fata îl luă de braț și-l privi în ochi: - Mă conduci până acasă? O să știi mâine de unde să mă iei... O aprobă ușurat și plecară spre strada mea.... Mă întrebați acum de unde știu toate astea? Că doar nu m-am transformat în muscă, dându-mă de trei ori peste cap... Să zicem că prietenul meu și-a descope-

Anul I, Nr. 5/Mai 2013

Negru pe Alb fapt poeziile au descriere de prăjituri...Intră răjituri...Intră, să vezi! Și mă trase cam anevoie peste prag. Înăuntru, mesele erau dispuse circular, circ fiecare avea în centru o veioză-vază cu trei flori. flori Printre ele, rafturi cu cărți, hârtie și instrumente mente de scris. scri În spate, frigiderul cu sortimente. M-am apropiat curioasă, după ce i-am răspuns spuns la salut salu domnișoarei cu ochelari care ședea în spatele patele tejghelei tejghe amuzată, se pare, de reacția mea. Se pare căă fiul patronului pa era proaspăt student la Litere și avea... ea... talent literar! li - Cele mai bune sunt cele cu miere, mie îmi recomandă prietenul. În prima seară ară am luat de fistic, să impresionez, dar apoi am descoperit-oo pe cealaltă. Să ne așezăm! La masă, o altă domnișoarăă cu ochelari och ne aduce, zâmbind, meniul. - Cea mai populară e poezia pop-corn, pop preciză ea, îndepărtându-se. am studiat st preț de Am luat meniul și după ce l-am zece minute, în capul meu see făcu lumină... lumin Cititorul atent își va fi dat seama deja dee ce: descoperisem descope cauza nefericirii prietenului meu. Nu u spun care e. Vă las să studiați meniul... Iată-l aici:

Cifra dorinței dor

Mihai Cotea Cei doi îndrăgostiți îndrăgosti plecau din casa familiei viitoarei mirese cu mult mai ma puține speranțe decât veniseră. În ciuda da adversităților, adversită s-ar fi așteptat la o întorsătură de 180 80 de grade măcar m o dată în viața lor. Cecilia și Narcis is se îndepărtau îndep acum de casa fetei ținându-se strânss de mână, lăsând lă în urmă blestemele coanei Emilia. Fata și-ar ar fi dorit ca noroiul de pe stradă să fi fost un semn de bun b augur, ca în vise. De ce numai acolo se împlinesc împlines lucrurile așa cum își dorea ea? La șapte săptămâni ăptămâni de la acest eveniment, cuplul de tineri îndrăgostiți îndrăgosti devenea acum cuplul de tineri însurăței. Ea avea doar 20 de ani, iar el 21. Cu puțin ajutor din cealaltăă tabără, tab a socrilor mari, cei doi reușiseră să închirieze o garsonieră, undeva la periferia orașului. ui. Fiecare zi z era mai plăcută decât precedenta și clipele ipele când erau er împreună în ”micuța lor scorbură”, cum o numise umise Narcis, erau memorabile. Narcis își aduse se colecția sa s de cuțite de vânătoare, iar Cecilia colecția ția sa de basme, basm acestea erau primele decorațiuni ale casei. Anii au trecut și cei doi… nu s-au despărțit, nu au pățit niciun un accident, nu au suferit de foame sau de frig, în schimb, chimb, amândoi amând așteptau de la o lună la alta o veste bună. ună. Cecilia își î dorea un copil enorm de mult, făcuse din asta un scop sc imediat după căsătoria cu Narcis. Întrerupându ntrerupându-și studiile la momentul căsătoriei, s-a dedicat edicat în întregime într găsirii unui sens în noua configurație ție în care se găsea viața ei acum. Sensul acela era copilul, copilul copi era dorința… - Do-rin-ța… ța… auzi, mami? m Are șapte litere și se desparte în trei rei silabe. Tu știi ce înseamnă asta? Amândouă sunt cifre magice, magic puiul lui mama. Nu avea cum să nu mi se îndeplinească îndepl dorința, magică prin ea însăși. Hai ai la mama, ppuiule! Ești așteptat. Această retorică avea loc în camera special amenajată pentru u viitorul membru me al familiei. Cecilia primise cu câtevaa ore înainte marea veste: după șapte ani de tratamente și intervenții, interven femeia rămăsese însărcinată cu primul ul ei prunc. Acum stătea pe un scăunel în fața micului cului țarc și citea din nou povestea

Poftiți la poezie! Meniu de prăjituri - poezie Sortimente: 1. poezia - pop corn : foarte consistentă, istentă, cu gust bun, poate ține de foame, până când tee îneci cu c o coajă și atunci îți aduci aminte că e plină dee ...eu-ri! ...eu 2. poezia - tartă cu miere : aspectuoasă uoasă și lucioasă; se vinde fără prospect, dar cunoscătorii ătorii știu că poate provoca tuse seacă și senzații de greață. ă. 3. poezia cu lămâie: fină, elegantă,, aromată, aroma cu textură ușoară, ușor de recunoscut după aspectul spectul m modest. 4. poezia - fistic : poezia strălucitoare toare cu gust delicat de metafore și imagini inedite, de preferință preferi cu rimă, dar se poate servi și cu vers alb. 5. poezia - spumos : mare și pufoasă, ă, fără făr prea multe ingrediente și care poate cădea greu eu la stomac. sto 6. poezia - felie cu vișine : o poezie ie pretențioasă preten și/sau prețioasă, apreciată în special pentru tru glazură. glaz 7. poezia – savarină: o poezie simplă mplă și de efect, dar care cere mare atenție la fabricarea a blatului. blatul 8. poezia – clătite cu smântână: o poezie tradițională, cu gust de vers clasic, uneori desuet. 9. poezia – amandină: o poezie neagră, eagră, de d inimă neagră, învelită cu suspine; de post. 10. poezia casei, visul poetului: o poezie poezi viitoare și realizabilă doar la comandă. Poftă bună! Notă: Angajăm bucătar-cofetar! Salariu alariu atractiv, a persoanele mioape sunt preferate!

Anul I, Nr. 5/Mai 2013

Negru pe Alb - Eroii sunt cei care n-au altă treabă decât săși facă probleme în numele altora, na! Făt-Frumos cum a sfârșit? Mort pe treptele casei părintești, că i-a trebuie să umble lelea, ptiu, Doamne, că vorbesc și cu păcat acum… În ciuda exaltării exagerate a profesoarei și a durerilor lui Bogdan, asistenta nu descoperi nimic suspect și-l trimise acasă. Episodul dispăru din mintea băiatului ca și când nu ar fi existat. După 3 ani, Bogdan se îndrăgosti și el pentru prima oară de o fată mai mare cu șapte ani decât el. Gilda însemna totul pentru el. Semăna atât de mult cu maică-sa, încât de multe ori asemănarea îl șoca. Brunetă, mignonă, cu ochi albaștri și două alunițe distinctive pe față. Cei doi dăduseră unul peste celălalt din întâmplare, în parc, la locul lui preferat. De atunci, acel loc deveni ”al lor” și băiatul dădea tot mai rar pe acasă, transformându-se de la o zi la alta într-o persoană pe care părinții nu o mai cunoșteau. Din nefericire, totul dură numai o săptămână, după care, brusc, Gilda refuză să-l mai vadă. Băiatul nu se împăca cu absența fetei, deși, paradoxal, avea senzația că-i simte prezența la tot pasul, urmărindu-l din umbră și hăituindu-l ca pe o pradă. Într-o seară, Bogdan avu o criză, simțea cum sufletul nu i se mai coordonează cu corpul și cum viața i se scurge din el. Focul mocnit din sufletul său îl perpelea mai tare ca niciodată. În acea seară, sfârșit, i se confesă mamei: ”Mamă, eu nu trebuia să vin pe Pământ, așa-i? Eu nu am nici un sens aici!”. Cecilia îl privi siderată, dar nu putu să-i spună nici da, nici nu, pur și simplu nu-i ieșeau cuvintele. Cutremurată de confesiunea băiatului și de starea sa, plecă de acasă să caute ajutor la o bună prietenă. Femeia nu răspundea la telefon, iar în acea seară nici Narcis nu era acasă, ci trimis într-o delegație. Cecilia plecă cu inima îndoită spre locuința prietenei sale, ultima ei speranță. În acest timp, Bogdan privea pierdut în tavan, așteptând ceva ce nu mai venea odată… Brusc, mobilul începu să-i zbârnâie ușor. Nu-l mai folosise de câteva zile, abia mai dădu de el în camera dezordonată. Când privi ecranul, abia lizibil din cauza consumului aproape total al bateriei, văzu că are un mesaj de la Gilda. Îl deschise pe nerăsuflate și acesta suna succint: ”Te aștept la mine”. În acel moment, băiatul simți cum un curent îi străbătu corpul din creștet până-n tălpi. Se încălță rapid și ieși amețit din camera sa. Era slăbit, nu prea mai mâncase de ceva timp. Ca prin ceață zări ușa apartamentului, dădu să iasă și în prag îi apăru un băiat brunet cu trăsături angelice. Tânărul îi spuse: - Ești așteptat…

”Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” plușaților din pătuț. Toată camera fusese mobilată întruna, zugrăvită și modificată în acei șapte ani de când cei doi se mutaseră în ”scorbura” cu pricina. Ajungând la finalul poveștii, femeia, ca niciodată, se opri pentru un moment. Basmul părea că are un final tare neinspirat, cu o moarte. Nu poți învăța copilul ce e moartea de când e mic, nu? Ce sens are? Și-așa e atât de departe de el că… va avea timp destul să afle de ea. În ciuda nodului ce i se puse-n gât, Cecilia continuă cu ultima parte a basmului mângâindu-se pe pântec… acest ritual al citirii poveștii, preferata ei, dură până în ziua nașterii. După ce născu era prea ocupată cu micuțul Bogdan pentru a-i mai citi povești, și-apoi el era așa de cuminte, aproape supus. Nu deranja cu nimic, nu plângea excesiv, mânca bine... Femeia-l hrănea atent, căci, născându-l la șapte luni și jumătate, se temea tare mult că nu va supraviețui. În slavona veche, Bogdan înseamnă ”darul lui Dumnezeu” și acesta fusese motivul principal pentru care părinții îl aleseseră pentru comoara lor. Basmul mai avea să revină la urechile copilului în clasa a VII - a, când o parte din semnificațiile sale fură învățate la limba și literatura română, dar, pentru un copil de 14 ani, așa cum era pe-atunci Bogdan, aceste lucruri nu rezonau, nu aveau de ce să se agațe. Bogdan surprinse, privind pe fereastra clasei, o tâlhărie ce se petrecea sub ochii săi. Profesoară tocmai explica simbolistica încărcată și intențiile autorului basmului când victima de afară fu înjunghiată de către hoț. Brusc, profesoara lovi cu palma masa la care era așezat copilul, distras într-atât de tare, încât micuțul avu senzația unei tăieturi groaznice în zona stomacului. Șocul fusese atât de puternic, încât profesoara fu nevoită să cheme asistenta școlii. Disperată, printre lacrimi, îi explică doamnei Irina, asistenta, în timp ce aceasta trata copilul, tot ce se întâmplase: - Tu știi în ce stare mă aduc ăștia dintr-a șaptea, nu? Toată pălăvrăgeala aia ce le-o îndrug la oră nu e tocmai ca să fiu plătită, e pentru că la un moment dat în viață chiar le va folosi! Hai, mă, Irina, zi și tu ceva! - Stai, domne, că de greșesc palparea și are apendicită nu te mai pot face eroină. Sst! Copilul interveni și el în discuție: - Ce sunt eroii, doamna profesoară? - Eroii sunt ăia care se dau rotunzi, așa ca tine, acum. Zi că nu te doare, te rog! - Nu zic, că mă doare încă. - Da, sigur… - Dar, totuși, ce sunt eroii? 33

Anul I, Nr. 5/Mai 2013

Negru pe Alb Planul îl puseseră la punct împreună, deşi, trebuia să recunoască sincer, iniţiativa nu prea îi aparţinuse. Oricum, după vreo cincisprezece minute care i se păruseră un secol, domnul T se plimba printre tejghele părând foarte preocupat de preţul castraveţilor. Asta cu castraveţii fiind ceva subliminal, nedesluşit încă. Ochii însă o descoperiseră pe doamna R la numai câteva tarabe distanţă. Suplă, elegantă, îmbrăcată cu o rochie albastră cu buline şi părul blond legat în coadă de cal. Inima domnului T avea ritmul ploii pe acoperiş. Conform planului regiză o întâlnire întâmplătoare şi începu dialogul exersat de câteva zile: - Vaiii, sărut-mânaaa, dar ce mareee surprizăăă… Da, da, uite şi eu, mdee, la piaţă, pentru cele necesare… Da, desigur, nu mai întârzii mult… Dar îmi face o deosebită onoare să vă conduc cu maşina… etc… etc… Ştiţi povestea! Urmau să plece la un hotel romantic pe malul unui lac pentru a petrece acolo câteva ore de neuitat, apoi să se întoarcă acasă ca şi cum ar fi venit de la piaţă. Mai ales că doamna T locuia chiar la două blocuri distanţă de el. Nimic mai firesc, nimic suspect! Deci, planul perfect! Mai ales că doamna ducea deja în mână, cu desăvârşită graţie, o pungă cu ouă. O conduse la maşină, iar ea făcu oauuu, la vederea Didinei, ceea ce îl umplu de mândrie, puse punga cu ouă pe bancheta din spate şi, galant, deschise portiera larg admirând cum se poate urca o femeie frumoasă într-o maşină la fel. Cel mai posibil din întâmplare, doamna R, în timp ce urca în maşină, îi atinse uşor cu fundul partea din faţă a pantalonilor. Aceştia reacţionară imediat, iar inima domnului T adoptă ritmul potopului. Fugi ca un vrăbioi care a găsit o balegă cu seminţe să se urce la volan. Brusc, însă şi absolut inexplicabil, soarele intră în nori! Ridicând privirea constată că în faţa sa rânjea un munte negru, slinos, păros şi năduşit. Era doamna Marcela, vecina lor de la parter, o mahalagioaică recunoscută, o bârfitoare şi o turnătoare exemplară! Inima domnului T intră în grevă, domnul scoase un scâncet, iar balena neagră miorlăi cu glas prefăcut: - Vaiii, dragă vecinicule, ce bine că te întâlnii, că iote, făcui neşte cumpărături şi me că întârzie autobuzul şi m-aşteaptă ai meiii cu masa… Mersi, dăn suflet! Abia acum observă domnul T că monstrul ducea într-o mână un curcan viu iar în cealaltă o paporniţă ceva mai încăpătoare decât renumita Casă a Poporului. Foarte degajată, gheonoaia deschise portbagajul cu o mişcare energică a foarte generosului ei

În momentul următor, băiatul înfipse în pântecul lui Bogdan cuțitul de vânătoare pe care-l ținea în mână. Totul dură doar o secundă. Din pântecul băiatului țâșni un șiroi de sânge ce i se scurse pe adidașii albi… albul și roșul, roșul pe alb… sacrificiul pe puritate. Când Bogdan ridică privirea, nimeni nu mai era acolo, reuși să facă câțiva pași și se întinse de-a lungul pe scările din fața apartamentului său. După ceva timp apăru și Cecilia. Ajungând la etajul 7 al blocului , unde locuiau, observă pe scări o lumânare aprinsă a cărei ceară se scurgea și o revăzu, după mult timp, pe maică-sa, dna. Emilia, cu un batic negru pe cap. La vederea fiicei sale, bătrâna o luă în brațe. Era aproape de nerecunoscut, Ceciliei i se păru că s-a urâțit formidabil în ultimii ani. Femeia nu înțelegea nimic din tot ce vedea. Bătrâna, sărutând-o pe obraz, îi spuse: - Așa i-a fost scris, fata mea. În acel moment memoria Ceciliei se întoarse în urmă cu 24 ani și-și aminti momentul în care fuseseră alungați, ea și Narcis, de la casa mamei sale cu ocări și blesteme dintre care unul îi suna acum obsedant în minte: ”Să fiți blestemați și să n-aveți parte de copii!”. Cu ochii mari, Cecilia se îndepărtă de maică-sa. Doar lacrimile-i mai puteau curăța ultimele urme de sânge de pe scări. Acum înțelesese totul, dar era prea târziu.

Complotul gospodinelor Mihai Batog-Bujeniță La cei treizeci şi cinci de ani ai săi domnul T era considerat un om normal, căsătorit, cu slujbă la stat şi perspective de a fi avansat. Şi, evident, plictisit până peste cap de toate aceste fericiri domestice! Adică, aşa cum bine ştim, perfect normal! În consecinţă, faptul că era îndrăgostit de Didina îi conferea oaza de linişte atât de necesară la această vârstă critică a bărbaţilor. Una dintre ele! O îngrijea cu devotament, o spăla, o şampona, o lustruia şi o parfuma în interior cu cele mai sofisticate arome cântându-i întotdeauna ceva tandru şi numai de ei înţeles. Iar astăzi, în această minunată zi de septembrie o privea cu şi mai multă adoraţie fiindcă noile huse, vişinii, din pluş, îi dădeau aerul unei regine la balul curţii. Mai era un motiv de fericire! Peste câteva minute urma să se întâlnească cu doamna R în piaţa de legume din orăşelul învecinat, una vestită pentru produsele de gen. 34

Anul I, Nr. 5/Mai 2013

Negru pe Alb erau oameni care îi ascultau cu atenţie necazurile, le povesteau pe ale lor, mult mai tragice, iar ceva mai târziu, s-au pus de nişte cântece de inimă albastră sub ochii plini de dispreţ ai barmanului. Dispreţ care se regăsea multiplicat în nota de plată. Însă, atunci când domnul T a achitat cu Golden card-ul său, ciumetele de barman a devenit brusc un admirator sincer: - Ohohoo, să ne trăiţi domnoo şi vă mai aşteptăm pă la noiii… A fost condus acasă de noii săi prieteni şi a intrat pe uşă fredonând: „puşca şi cureaua lată, ce bărbat eram odată”. Soţia sa, deloc impresionată de conotaţiile profund dramatice, ale poemului a profitat în mod scandalos de starea sa de confuzie şi l-a folosit îndelung, în toate felurile. Dimineaţă a ieşit din comă în aburii unei cafele aşezată pe noptieră. A zâmbit cleios dar a apucat să bea numai două înghiţituri, fiindcă diabolica sa consoartă a trecut din nou la torturile din noaptea trecută, torturi în care părea foarte expertă. Pe la prânz când liciorea o ciorbă de zarzavat rece avea o privire atât de tâmpă încât părea fericit. Seara a privit ecranul colorat al televizorului fără să înţeleagă nimic şi s-a opus unei noi runde de chin adormind în fotoliu. Duminică se simţea refăcut deşi mergea cam deşelat, prin urmare îşi luă treningul şi găleata de gunoi ca să facă util. Coborî cu atenţie pe scările cam unsuroase, iar la parter se trezi luat în braţe de Marcela. În vâltoarea evenimentelor uitase de ea. Acum mirosul de tocană cu ceapă al halatului îi anunţă decesul curcanului, spre fericirea lui, probabil. Gura cu miros de usturoi şi trăscău a Marcelei se lipi de a lui. Primi, înnebunit de spaimă, un sărut lung, pasional, cu limba. Constată destul de uimit, că Zmeoaica are o singură limbă. Când se simţi aproape de moartea prin sufocare Subcubusul se dezlipi de el şi-i şuieră în ureche: - Iubi, când mai mergi la piaţă, mă iei pă mine, nuuu… Că io pot să stau cât şi cum vrei, nu ca… Bă, te sparg, dacă mă fentezi! Abia la tomberon reuşi să vomite… Luni lucrurile intrară în normal, iar domnul T în zona misticului. Se gândea să facă un studiu aprofundat asupra căilor prin care Dumnezeu îl aduce pe bărbat pe căile virtuţii şi ale pocăinţei. Era, desigur, un bleg!

fund, aruncă curcanul şi paporniţa înăuntru, buşi capota, cel mai probabil peste ficatul domnului T, îşi deschise portiera din spate şi se prăvăli pe banchetă. Scrâşnetul ouălor făcut scrob nu se auzi. Nici icnetul de durere al domnului T. dar nici umbra rău prevestitoare din frumoşii ochi albaştri ai doamnei R. Se auzea doar sporovăiala Ciumei Negre despre cum s-a tocmit ea cu hoţii de ţărani ca să ia ceapă la jumătate de preţ. Peste alt sfert de oră care i se păru un mileniu, domnul T deschise, la fel de galant, portiera doamnei R care se ridică cu buzele făcute aţă şi se duse să-şi recupereze ouăle. Primi însă doar constatarea destul de amuzată a Hidrei Păroase, precum că: - Io-ti-ti, na, că să sparseră ouălele ăştilea şi curseră p-acilea! În timp ce în inima domnului T se instala iarna nucleară, doamna R făcu o întoarcere destul de artistică, dat fiind contextul, şi plecă înjurând foarte plebeu. - Aşa-ţ’ trebe, dragă, dacă li iei pi toati rapandulili-n maşină, dădu Mama Zmeilor un verdict ferm! Hai, acasă! Inert, domnul T se supuse ordinului. - Mersi, te pup, rosti, la despărţire fiara apocaliptică holbând ochii şi ţuguindu-şi buzele într-un mod foarte semnificativ. Apoi dispăru în întunericul holului. Pentru ca să nu i se vadă lacrimile, domnul T rămase la volan. Apoi fugi la garaj, se schimbă, îşi luă trusele de curăţenie şi se puse pe treabă sperând să redea ceva din strălucirea acum cam terfelită a Didinei. Cu acest prilej constată că velurul este un bun absorbant al gălbenuşului de ou, dar şi faptul că bietul curcan avea nu numai diaree ci şi păduchi. Totuşi, aceste catastrofe trecuseră, absolut inimaginabil, în plan secund fiindcă acum nevoia de a reface legătura cu doamna R devenise prioritară. În zilele următoare făcu tot posibilul să o întâlnească însă îi fu imposibil, deşi o pândea seară de seară la intrarea în bloc. Abia joi seară o văzu urcând într-un Mercedes la volanul căruia se afla un domn cu figură de codoş bătrân. Iarna nucleară fu înlocuită cu pustiul atomic. Îşi propuse să devină poet oniric să descrie în versuri nemuritoare durerile iubirii trădate sau, şi mai bine, pamfletist, să-şi arunce vitriolul cuvintelor în ochii tuturor Dalilelor. Doar că, fiind un om cu bun simţ, îşi dădu seama că pentru el, un biet contabil, calea aceasta rămânea închisă. Totuşi, vineri, după program, luă o decizie. Una simplă, bărbătească! Intră în cel mai apropiat bar din cartier şi comandă o votcă. Constată destul de repede că aici

Anul I, Nr. 5/Mai 2013

Negru pe Alb

anume asupra acestor estor locuri s-au s abătut oştile cazacilor, tătarilor, leşilor, ilor, turcilor, turcilo câtă frunză şi iarbă, împinse de poftele ele nesăţioase nesăţioas de îmbogăţire, pustiitoare ca lăcustele,, trecând prin foc şi sabie orice petec de pământ. Tătarii au trecut de d nenumărate ori Nistrul anume prin vadull din dreptul dreptu Sorocii, spre a supune jafului şi prăpădului ului ţinutul şi ş aşezările din preajmă, în acea vreme apele ele Nistrului Nistrulu constituind hotarele de est ale Statului Moldovenesc. Moldovenesc De la extremitatea de nord a frontierei şii până la mare, m pe Nistru erau câteva vaduri de trecere. ere. Cele de la Hotin şi Tighina erau apărate de garnizoanele oanele cetăţilor cetăţi cu aceleaşi nume. Pe când vadul de trecere recere de la Soroca rămânea expus primejdiei din partea artea invadatorilor invadato străini şi a veneticilor de tot soiul.. Tocmai în perioada p respectivă peninsula Balcanica fusese cucerită cucer şi supusă în întregime de către Imperiul eriul Otoman. Otoman De aceeaa a şi pus la cale domnitorul Ştefan cel Mare înălţareaa cetăţii la vadul v de trecere de lângă

Cetatea Soroca

Rodica Cojocaru Se găseşte în mijlocull oraşului Soroca, So la circă 160 km spre nord de Chişinău. şinău. În perioada peri medievală cetatea Soroca făcea parte dintr--un vast sistem defensiv al Moldovei, care includea: 4 cetăţi c la Nistru, 2 cetăţi pe Dunăre şi 3 cetăţi în nordul no ţării. În aşa fel, cu un adevărat "brâuu de cetăţi din piatra", erau protejate hotarele ţării. i. Cetatea Soroca S a fost construită la trecătoarea peste ste Nistru pe locul unor fortificaţii mai vechi. La 1499, 99, din porunca poru Voievodului Ştefan cel Mare, este înălţată cetate cetat pătrată din lemn pe locul fortăreţei genoveze veze Olihonia Olihon (Alciona). Între anii 1543-1546, în timpul mpul domniei domn lui Petru Rareş, cetatea este rezidita din temelie de d piatra, aşa cum vedem şi astăzi, adică rotundă cu diametrul d de 37,5 m şi cu cinci bastioane egal depărtate depărta între ele. Meşterii au pus la baza calculelor lelor lor legea lege supremă a armoniei "secţiunea de aur", ", fapt care face cetatea unică printre mostrele de arhitectură rhitectură defensivă de din Europa. Cetatea Soroca maii este cunoscuta cun şi drept loc unde s-au întrunit oştirile le moldovene sub conducerea celebrului om de stat Dimitrie Cantemir Can şi armatele ruseşti conduse de ţarul Petru I în timpul campaniei de la Prut împotriva iva ostaşilor turci în anul 1711. În cetate au mai fost: Bogdan an Hmelniţchi, Timuş Hmelniţchi, Alexandru u Suvorov s.a. s. Aşezarea Sorocii este te menţionată pentru prima dată într-un document de la 1499. Data Da înălţării ei a fost determinată prin rezultatul ltatul săpăturilor săpă arheologice. S-a constatat că anume Stefan cel Mare a poruncit să fie înălţată în faţa vadului peste pest Nistru, pe locul unei vechi fortăreţe genoveze veze Alciona, Alci cetatea de lemn, înconjurată cu valuri din pămâ ământ, iar Petru Rareş a reconstruit-o din temelie, emelie, durând durâ în piatră zidurile-i înalte. Multpătimitul şi jefuitul pământ mânt al Sorocii a stat, după cum nota cronicarul rul Grigore Ureche, "în calea răutăţilor". Aceeaşi aşezare ezare nepotrivită nepotr şi aceeaşi soartă o deplâng şi alţii doi cronicari cronica ai istoriei neamului nostru, Miron Costin şii Ion Neculce. N Caci

Soroca, spre a întări tări frontierele frontiere de răsărit ale ţării şi a pune la adăpostt poporul jefuit je cu multă cruzime. Acea primă cetate ate pătrată de d lemn, înconjurată de nişte fortificaţii de pământ, nt, a fost construită într-un timp foarte scurt, iar înn vremea vre domniei lui Petru Rareş, cam intre anii 1543-1546, 1543 meşterii moldoveni au durat zidurile înalte şi sigure sig de piatră de 15-20 metri, încununatee de nişte creneluri, cr care mai stau şi până astăzi ca o coroana a demnităţii, profilată pe cerul albastru al vremurilor de pace. Cetatea Sorocăii are un plan circular cu diametrul de 37,5 metri, patru turnuri t la fel circulare si un al cincilea turn rn pătrat la intrare. in Turnurile sunt cu trei nivele, cu metereze etereze şi nişte n ambrazuri rotunde pentru tunuri. Grosimea rosimea zidurilor zidu e de 3,5 metri si erau menite sa-i apere pe ostenii oste garnizoanei, paracli36

Anul I, Nr. 5/Mai 2013

Negru pe Alb sul, încăperile şi ele în trei nivele, depozitele de armament şi provizii. E unicul monument de istorie şi artă medievală moldovenească, ce s-a păstrat integral, aşa cum a fost conceput de meşterii zidari. Făcând parte din sistemul defensiv şi fiind aşezată în zona frontierei de răsărit a tarii, cetatea a fost întărită în repetate rânduri, prin grija şi priceperea celor doi domnitori, astfel încât în faţa zidurilor trainice şi înalte s-au văzut siliţi să-şi potolească poftele nesăţioase şi să dea bir cu fugiţii şi tătarii, şi cazacii, şi turcii, şi leşii şi tot felul de hoarde cotropitoare. De parca proverbul "Fuga-i ruşinoasă, dar e sănătoasă" ar fi fost potrivit ca sfat şi avertisment anume pentru ei. Înălţarea cetăţii din piatră pe vremea domniei lui Petru Rareş e confirmată şi de Miron Costin, care notase cu pana de cronicar al adevărului istoric că anume pe timpul celei de a doua domnii a vrednicului domn al Moldovei şi urmaş al lui Ştefan cel Mare a şi fost săvârşită această muncă de reconstruire. În cunoscuta-i lucrare "Descrierea Moldovei", Dimitrie Cantemir susţine că "Ţinutul cel mai de preţ ce iaste pre malul Nistrului o bună bucată de cale, iaste ţinutul Sorocii. Scaunul lui iaste Soroca, ce se chema mai înainte Olihonia (adică Alciona -n.n), lângă Nistru supt deal, pe un şes, şi măcar că iaste mică, dar încât după vremea întru care s-a făcut, iaste foarte tari, cu zidu foarte ţeapăn, în patru unghiuri, apărat cu turnuri destul de înalte şi iaste zidit de bicase (cremene) care sunt în îndestulare pre dealurile de prin prejur). Şi fiindcă ea, de când s-au dat Bindiriul, iaste cetatea cea mai de frunte despre lesi, pentru aceea se orânduiesc de către domnie doi stăpânitori pentru apărarea ei". În timpul campaniei lui Petru I în Moldova (1711) garnizoana cetăţii Soroca şi apărătorii ei au respins cu vitejie atacurile numeroase şi masive ale turcilor şi au stat la datorie până la sosirea oştirilor împăratului Rusiei. Sorocenii conduşi de pârcălabii lor au purces în repetate rânduri la luptă de partea domnitorilor Moldovei. Aşa a fost şi la 1711, când lau urmat pe Petru I până la Prut, întru susţinerea lui Dimitrie Cantemir. Lucrările de restaurare au profilat prin ani pe cerul istoriei noastre de veacuri una din cetăţile virtuţii şi demnităţii neamului nostru. Şi în răsărit de soare, şi în amurg, prin jariştea de stele, care întreţin în vatră focul veşnic al dăinuirii în timp şi în spaţiu, se înalţă deasupra capetelor, precum crucea lui Ştefan cel Mare deasupra creştinătăţii, steaua fără de moarte, luminând în stema frumoasei şi străbunei Moldove.

„Aş introduce în şcoală ore de solidaritate” De vorbă cu Ana Blandiana Stimată Doamnă Ana Blandiana, ştiu că veniţi des la Chişinău. Aţi avut câteva întâlniri cu basarabenii chiar şi în primăvara anului 2012. Ce vă atrage încoace? -Din păcate, nu vin nici pe departe atât de des pe cât aş vrea . Mă simt chiar vinovată că nu reuşesc să fiu mai des prezentă în lumea culturală a Republicii Moldova, iar acest sentiment nu este doar pentru mine însămi, ci pentru intelectualii din România în general. Cred că viaţa culturală din două ţări gemene ar trebui să fie mai împletită, mai legată prin evenimente şi manifestări comune, festivaluri de poezie, turnee teatrale, expoziţii. Cultura ar trebui să fie liantul care să ne ţină aproape unii de alţii, suplinind şi locul altor legături de nerealizat încă. După cum presa, politică şi culturală, din cele două ţări, ar trebui să se difuzeze reciproc, pentru a asigura o continuă cunoaştere a evenimentelor la zi, pentru a evolua astfel împreună. -Urmăriţi viaţa literară din R. Moldova? Dacă aţi cunoscut la Chişinău tineri poeţi sau prozatori, ce aţi vrut să le spuneţi, dar nu aţi reuşit? -Nu-i cunosc, din păcate, decât pe scriitorii basarabeni care publică în revistele şi editurile din România şi pe care îi întâlnesc în cadrul evenimentelor literare din ţară, dar mi-ar plăcea să ne cunoaştem mai bine, nu numai prin cărţile noastre ,ci şi prin întâlniri şi dezbateri de idei, printr-un dialog real care să asigure analiza şi informarea reciprocă,realizând, în acelaşi timp, un climat de efervescenţă intelectuală şi implicarea intelectualilor în viaţa publică, transformarea lor în adevăraţi lideri de opinie. -La Chişinău, continuă polemicile între două tabere de scriitori. Tinerii, care se consideră, modernişti, încearcă să-i ,,dea jos” pe înaintaşii lor, tradiţionaliştii. S-o fi întâmplând aşa ceva şi la Bucureşti? -Nu cred că e vorba de două tabere de scriitori, precum nu ştiu dacă această titulatură are şi subtexte politice. Cunosc revista ,,Contrafort” şi, dacă e vorba ,după cum intuiesc, de această stare de spirit, mi se pare important că revistele tinerilor din Republica Moldova au devenit sincrone cu cele din România. Este evident că nu putem vorbi de o adevărată unire spirituală, decât în măsura în care suntem egali. Situaţia se repetă exact ca în Ardeal, după Primul Război Mondial. Atât timp

Anul I, Nr. 5/Mai 2013

Negru pe Alb publice. N-am avut acces la reviste timp de patru ani. S-a întâmplat ca-n vorba străbunilor: tot răul e spre bine. Am devenit cunoscută ca scriitor interzis înainte de a fi cunoscută ca scriitor, deoarece puţini citiseră cele două poezii publicate în „Tribuna”. În momentul în care am redebutat la ,,Contemporanul”, toată lumea a ştiut că asta-i ,,fetiţa aia interzisă”. Reapariţia mea s-a datorat lui George Ivaşcu, directorul de atunci al ,,Contemporanului”, care a trecut peste interdicţie. Altă dată am fost interzisă în 1985, pentru nişte poezii publicate în revista ,,Amfitrion”, suspendată şi ea atunci. A fost dată afară toată conducerea redacţiei. Iar poeziile mele erau multiplicate în ,,samizdat”, se traduceau în majoritatea limbilor de pe glob. În străinătate se făceau numeroase proteste în susţinerea mea. Ceauşescu mai avea o imagine în Apus şi încerca să şi-o salveze. A cedat în urma unei liste de semnături organizate de scriitori şi universitari italieni . -Doamnă Poetă, învăţătoarea Dumneavoastră a fost o basarabeancă. Care e cea mai frumoasă amintire despre ea? -Doamna Tamara Stamatiu era o femeie foarte frumoasă. A fost primul motiv pentru care am iubit-o – copiii au o atracţie magică spre frumuseţe. NU ştiu dacă pe vremea aceea exista programă şcolară, dar ea ne citea la încheierea orelor în fiecare zi din Eminescu. Sunt poezii eminesciene pe care şi acum le aud cu glasul ei. Şi mai ţin minte cât de mândră am fost atunci când, la sfârşitul clasei întâi, la un fel de examen la care asistau şi părinţii, am făcut o corectură (era scris pe tablă miere fără i şi eu am spus deosebirea dintre numele fructului şi produsul albinilor), iar Doamna Invăţătoare a spus: ,,Uitaţi-vă la ea, cât e de mică, nimic nu-i scapă”. Nu-mi amintesc să mă fi bucurat vreodată de un succes internaţional mai mare. A fost cel mai mare premiu pe care l-am primit, dovadă că nu l-am uitat niciodată. -O basarabeancă v-a învăţat în clasele primare să vorbiţi şi să scrieţi corect româneşte? -Da. Şi nu văd o dovadă mai grăitoare că basarabenii sunt români, decât faptul că eu, o scriitoare , am învăţat să scriu româneşte de la o moldoveancă din stânga Prutului. Am scris într-o carte editată de francezi despre istoria basarabenilor refugiaţi după război la Oradea. Mi-a plăcut că basarabenii au fost şi rămân mult mai credincioşi decât ardelenii. Venită la Chişinău după zilele de Paşti, am observat că foarte multă lume mă salută cu Hristos a înviat! În România se spune numai în Noaptea Învierii şi în zilele de Pasti. În copilăria mea, şi eu şi părinţii mei spuneam Hristos a înviat până la Înălţarea Domnului, dar între timp s-a uitat… -Memorialul victemelor regimului comunist de la Sighetul Marmaţiei este un proiect al Dumneavoastre. Cum pot să ajungă acolo şi tineri din Republica Moldova?

cât se vorbea numai de literatura Ardealului, nu s-a produs nicio integrare, iar în momentul în care Blaga şi Rebreanu au apărut ca mari scriitori , nu s-a mai vorbit aparte despre Ardeal şi despre vechiul regat. Problema este să discutăm ca între egali, iar asta se întâmplă cu adevărat la nivelul generaţiilor tinere, care n-au sesizat despărţirea şi s-au format în ideea că este vorba de una şi aceeaşi cultură. -Care este pentru Dumneavoastră cel mai frumos loc în spaţiul românesc? -Subcarpaţii, din Bucovina până în Mehedinţi. -Spuneaţi că, atunci când vă amintiţi de copilărie, îl vedeţi, mai întâi, pe tatăl Dumneavoastră. De ce se întâmplă asta? -Pentru că tata a fost o puternică determinantă prezenţă a copilăriei mele şi atunci când îmi era alături, ca exemplu şi ca model, dar mai ales atunci când lipsea (de-a lungul copilăriei mele a fost întemniţat în mai multe rânduri de regimul comunist) şi se transforma prin absenţă într-un adevărat personaj mitic. Principalele evenimente ale copilăriei mele au fost arestările lui şi întoarcerile lui din închisoare, la început de neînţeles. Apoi cuprinse într-un mister dramatic care ,dacă mă gândesc bine, s-a modificat cu timpul în misterul poeziei. -Tatăl Dumneavoastră era cunoscutul preot Gheorghe Coman. De ce nu aţi semnat versurile cu numele Ana Coman, dar aţi ales pseudonimul Ana Blandiana? -Numele meu din acte este Otilia Valeria Coman, după căsătorie – Rusan. Ana nu este decât o rimă la Blandiana (numele satului Mamei), care a devenit numele sub care am publicat atunci când Tata fiind închis, nu aş fi putut publica cu adevăratul meu nume. Apoi, cu timpul, pseudonimul literar a devenit adevăratul meu nume. -Vă amintiţi prima poezie pe care aţi scris-o? Ce sentimente v-au făcut să porniţi pe calea ,,culegătorilor de îngeri”, căci poetul e un ,,culegător de îngeri”, nu? -Am început să scriu foarte devreme , înainte de a merge la şcoală,şi am scris în copilărie şi adolescenţă sub influenţa tuturor poeţilor pe care îi descopeream. Am semănat rând pe rând cu toţi poeţii pe care i-am iubit, până când am ajuns să semăn doar cu mine însumi. ,,La cules de îngeri” este titlul unei culegeri de poeme care mi-a apărut la Editura ,,Litera” din Chişinău şi la care ţin foarte mult. -Cum s-a întâmplat că vi s-a lansat faima de poet interzis înainte de a deveni cunoscută în viaţa literară de la începutul celei de-a doua jumătăţi a secolului trecut? -Dar am fost interzisă de câteva ori . Prima dată –pe când eram elevă şi am publicat două poezii o profesoară din Oradea a scris tuturor revistelor din ţară că sunt fiică de duşman al poporului şi nu trebuie să mă

Anul I, Nr. 5/Mai 2013

Negru pe Alb -Ei trebuie să caute pe site--ul Memorialului www.memorialsighet.ro anunţul temei tem concursului de admitere la Şcoala de Vară. Această Aceas temă este anunţată de obicei în februarie.. Concursul constă dintrun eseu pe tema respectivă. Au u fost ani cu mulţi participanţi din Republica Moldova. Pot să vă spun că de fiecare dată, ei s-au dovedit extrem trem de serioşi serio şi de interesaţi. De altfel, la Şcoala de vară de la Sighet Sig participă mulţi conferenţiari din Basarabia, rabia, istorici istoric cunoscuţi, scriitori, lideri de opinie. -Parafrazând denumirea unei cărţi de-a Dumneavoastră, o să vă întreb: cum credeţi, care este călcâiul vulnerabil al neamului nostru? nostr -Insuficienta capacitate de solidarizare, solida faptul că, în loc să ne sprijinim, noi ne subminăm unul pe altul. Dacă ar depinde de mine, e, aş introduce introdu în şcolile româneşti ore de solidaritate. -Aveţi un îndemn pentru tinerii care vor să trăiască zbuciumul unei vieţi de scriitor? -Să nu uite nicio clipăă să fie ei înşişi, în adică să treacă prin propria conştiinţă critică tot ce îi înconjoară, tot ce iubesc, tot ce îi agresează.. Să gândească gânde totul cu propriul lor cap.

un stadiu în istoria acestei conştiinţe. La nivelurile cele mai arhaice ale culturii, culturii a trăi ca fiinţă umană este în sine un act religios, căci alimentaţia, viaţa sexuală şi munca au o valoare valo sacramentală. Altfel spus, a fi sau mai degrabă grabă a deveni om înseamnă a fi „religios” [2, pag. 6]. Pornind de la această aserţiune şi în special pecial de la ideea că însăşi existenţ nţa umană poate fi echivalată lată cu fiinţarea în spaţiul iul sacrului, putem afirma căă poezia lui Grigore Vieru se plasează, explicit sau implicit, licit, pe did mensiunea comunicării nicării omuom lui cu Divinitatea, a, a căutării şi a regăsirii sinelui elui prin rar portarea condiţiei ei umane efemere efe la cea a dăinuirii veşnice, dincolo de spaţiu şi de timp, a Dumnezeirii. Într-o perioadă erioadă în ca care religiozitatea omului, inclusiv a românului ului născut creştin, c era ameninţată de un regim care proclamase oclamase ateismul ate ca politică oficială, care introdusese ese cursul de Ateism ştiinţific în universităţi pentru a-ii convinge pe studenţi de „absurditatea” ideii de Dumnezeu şi pentru a-i transforma pe aceştia în instrumente ente propagandistice propag care să „lumineze” masele „înapoiate”, napoiate”, ce nu se puteau debarasa încă de valorile naţionale ionale creştin-ortodoxe c milenare[1], Grigore Vieru ieru este poetul po care Îl „adună” pe Dumnezeu din toate oate cele care car îi însufleţesc condeiul înmuiat de-a dreptul ptul în suferinţa suferi prigonitului său popor: Din toate ne priveşte ochiul Său cel bun – / Din stea, din flori şi din izvor. /Mi-i dor de Cel pe care din toate mi-l adun, / De El mi-i dor, de El mi-i dor: / De Cel pe care, sfânt, din toate mi-l adun (Cântare Domnului). În poezia Autobiografică Autobiog din volumul Numele tău, apărut în 1968, mama ma capătă, în condiţiile unei singurătăţi apăsătoare, a unei stări bacoviene generate de stihiile naturii şi ale istoriei (Prea singuri eram în casă / Ploi cu grindină grind când bat), imaginea isusiacă a unui mijlocitor între înt copilul ei şi Dumnezeu (Mama mea viaţa-ntreag ntreagă, / Stând la masă, ea şi eu, / Se aşeza între mine / Şi Preabunul Dumnezeu). Intensitatea şi imensitatea ensitatea credinţei cr în Dumnezeu a măicuţei din casa „văduvă şi tristă / De pe margine de Prut” face posibil il un miraculos miracu transfer imagologic prin care chipul de pe icoană al Mântuitorului se reflectă în ochii uzi de-atâtă atâtă suferinţă su ai mamei poetului (Oh, şi crede-aşa într-Însu Însul, / Că în ochii ei cei uzi / Chipul ei de pe icoană / Se arată şi-L auzi). Motivul mamei devine, aici, o metaforă metafo prin care se substituie, de fapt, imaginea ginea bisericii biseric prigonite de regimul comunist, iar mesajul sajul pe care îl putem desprinde din

Pentru revista ,,Negru pe alb” de la Gheorghe Budeanu , Membru Mem al USM

Metafora sacrului în lirica lui Grigore rigore Vieru

de Petru Botezatu (membru USM) Referindu-se la sacralitate ralitate ca la o trăsătură definitorie a ființei umane din in toate timpurile, timpu Mircea Eliade afirma în Sacrul şi profanul că evoluţia ev omului nu poate anula totalmente te caracterul său religios, existenţa sa în planul sacrului: „Oricare ricare ar fi gradul de desacralizare a Lumii la care a ajuns, omul care a optat pentru o viaţă profană nu reuşeşte euşeşte să abolească total comportamentul religios. Până şi existenţa cea mai desacralizată păstrează încă urmele unei valorizări religioase a Lumii” [1, pag. 20], întrucât, într susţine marele istoric al religiilor în Nostalgia ostalgia originilor, „sacrul” este un element în structura conştiinţei con şi nu 39

Anul I, Nr. 5/Mai 2013

Negru pe Alb această imagine este unul profund şi răscolitor totodată: chiar dacă regimul comunist a reuşit într-o măsură oarecare să alunge oamenii din biserică, acesta nu a putut niciodată să alunge biserica din sufletele bunilor creştini şi din ochii lor înlăcrimaţi, pentru că suferinţa, dincolo de faptul că este un „rod al păcatului” este, în acelaşi timp, şi un mijloc prin care se dovedeşte slava lui Dumnezeu [2, pag. 33]. Substanţa poetică religioasă a lui Grigore Vieru se constituie cu siguranţă din dubla relaţie a românilor basarabeni cu suferinţa: pe de o parte, suferinţa noastră a fost un rezultat al ocupaţiei ruse, iar pe de alta – ea a generat puterea de lupta şi de a reveni la valorile noastre naţionale şi la adevărul istoric pe care duşmanii acestui popor au încercat să-l ascundă şi să-l denatureze timp îndelungat. Suferinţa a fost cea care, oximoronic vorbind, ne-a omorât şi ne-a înviat, fiindcă, aşa cum susţine Monahul Moise Aghioritul în cartea Suferinţa spre sfinţenie, „Suferinţa ne ajută să ne cunoaştem adâncurile noastre. Suferinţa ne ajută însă să renaştem, să revedem lumea, să iubim. Când suferi, nu te preocupi de cele inutile, te limitiezi în mod voit, te aduni, problematizezi” [3, pag. 50]. Ultimele versuri ale poeziei sus-citate (Şi eu ţin atât la mama / Că nicicând nu îndrăznesc / Dumnezeul din privire / Să mă vâr să-l mâzgălesc) constituie în acelaşi timp o mărturisire, un îndemn şi o avertizare. O mărturisire de credinţă a eului liric, un îndemn pentru cititori şi o avertizare pentru detractorii Bisericii şi ai lui Dumnezeu. În condiţiile în care sfintele lăcaşe erau distruse sau transformate în depozite, ochii plini de pioşenie ai bătrânilor deveneau altare păstrătoare ale sfintei credinţe, iar a îndrăzni să „mâzgăleşti” esenţa purificatoare a lor înseamnă a-L blasfemia pe Dumnezeu Însuşi. Fiind unul dintre corifeii Mişcării de Renaştere Naţională a românilor din Basarabia, Grigore Vieru înțelege că revenirea la valorile noastre autohtone și autentice ar fi imposibilă fără a-L (re)primi pe Dumnezeu în sufletul neamului. Astfel, în arhicunoscutul cântec Reaprindeţi candela, îndemnul poetului, exprimat chiar în titlul poeziei, este unul concludent: imperativul redeşteptării era, în primul rând, revenirea la datinile noastre strămoşeşti, la icoanele şi la busuiocul care au vegheat dintotdeauna soarta acestui popor: Reaprindeţi candela-n căscioare / Lângă busuiocul cel mereu - / Degerat la mâini şi la picioare, / Se întoarce-acasă Dumnezeu. Divinitatea devine, în poezia lui Grigore Vieru, imaginea metaforică a poporului oprimat, deportat în ţinuturile de gheaţă ale Siberiei. Întrebarea retorică din cea de a doua strofă a poemului (Doamne, cel din slăvile creştine / Ce păcate oare-ai săvârşit, / Că te-au dus acolo

şi pe Tine - / În Siberii fără de sfârşit?!) accentuează cruzimea cu care comuniştii – instrumente ale Diavolului pe pământ – au acţionat întru nimicirea poporului român şi a lui Dumnzeu, de o parte şi de cealaltă a Prutului. Scopul lor era, așa cum se arată în cartea lui Ioan Ianolide Întoarcerea la Hristos – document pentru o lume nouă – distrugerea ţărilor şi a Bisericii şi înlocuirea acestora cu o maşinărie marxist-leninistă mondială: „Vor dispărea ţările, căci va fi o unică ordine mondială. Va dispărea Biserica, fiind înlocuită de ştiinţa marxistă. Conştiinţele vor fi formate de puterea centrală. Va exista o singură idee, o singură orânduire, o singură putere, un singur popor [4, pag. 21]. Totuşi, Grigore Vieru nu uită că un atribut important al iubirii divine este nu este răzbunarea, ci iertarea celor care au păcătuit, iar refrenul acestui cântec constituie, de fapt, expresia iubirii absolute, singura capabilă să genereze iertare pentru cei care au pus la cale distrugerea fiinţei naţionale a românilor basarabeni: Toate le ierţi, / Doamne de Sus, / Cu blândeşe măreaţă. / Chiar şi pe cei / Care te-au dus / În Siberii de gheaţă. Iertarea însă nu trebuie să însemne în niciun caz şi sub nicio formă şi uitare, adevăr pe care îl deducem din întreaga activitate şi creaţie a lui Grigore Vieru, pentru că, susţine poetul în două dintre aforismele sale pline de înţelepciune, „iertarea în iubire este unul din darurile care se potriveşte mai mult pentru Dumnezeu”, iar „patria este ca un copil: dacă uiţi de ea, poate să plece de acasă”. Religiozitatea liricii lui Grigore Vieru reiese și din toposurile creației sale. Două dintre coordonatele spațio-temporale ale poeziei vierene, încărcate cu semnificații mitice, arhetipale sunt casa părintească și duminica. Aceste cronotopuri, care se află într-o strânsă legătură în mai multe texte poetice vierene, plăzmuiesc un spaţiu al fiinţării hristocentrice, întrucât duminica este, prin excelenţă, ziua în care românii îşi îndreaptă gândurile şi simţirea spre jertfa pe care şi-a asumat-o Mântuitorul. „Acasă”, spune poetul în poezia Casa părintească,„dacă nu eşti alb de ninsoare / Eşti alb de duminică. În acest spaţiu alb de duminică imaginea mamei ocupă o poziţie centrală, conturându-se în cele două ipostaze ale sale: umană, de femeie văduvă, nevoită să înfrunte intemperiile vremii, și celest-astrală [5], sau, aşa cum consideră Mihai Cimpoi, „mama ca substitut al eternităţii, ridicând tot ce există pe faţa pământului la o semnificaţie sacră. [...] Eternitatea ca atare, cu întinsurile ei infinite şi reci, capătă un reflex uman prin fiorul matern care-o străbate: :/i>Nemărginire de cer. / Stele de aur. / Există un singur drum: / Cel al miresmei de laur. // O dulce căldură de sus / Curge prin noapte / 40

Anul I, Nr. 5/Mai 2013

Negru pe Alb Eu cred că sunt undeva / Şi două stele de lapte>”[6, pag. 49]. În poezia de factură religioasă a lui Grigore Vieru putem identifica şi un scop catehetic, adică de instruire a credincioşilor şi de promovare a vieţii religios-morale, cu toate virtuţile pe care le presupune aceasta. Astfel, într-o poezie dedicată lui Mircea Druc, Cu mine diavolul a vorbit omeneşte, poetul reuşeşte, printr-o metaforă în care diavolul înlocuieşte forţele negative care, pentru a-şi realiza dezideratele meschine, întotdeauna au avut nevoie de trădători, să transmită cititorilor săi îndemnul de a şi păstra nealterate demnitatea şi conştiinţa, pentru că „Diavolul ispiteşte, / Dar nu poate sili / Cere consimţământul / Dar nu poate constrânge. Poezia lui Grigore Vieru este străbătută puternic de filonul credinţei strămoşeşti. Aflându-se, în termenii lui Ioan Buzaşi, la hotarul dintre literatura religioasă imanentă şi cea manifestă [8, pag. 44], lirica viereană este expresia gândirii şi simţirii unui mare Poet care şi-a asumat drama poporului născut creştin şi care a luptat pentru Reînvierea deplină a acestuia. Într-una din poeziile sale, Vieru spunea, îndurerat de plecarea din lume a mai multor confraţi deai săi: Văzându-i în sfârşit în voie / A spus din slavă Dumnezeu: / - Voi de n-aveţi de ei nevoie, / Îi iau la mine-n ceruri eu. Acum, când Grigore Vieru a fost chemat la cele sfinte şi deja de câţiva ani nu se mai află în iureşul luptei pentru adevăr şi dreptate, fiecăruia dintre noi ne revine datoria de continua această luptă întru împlinirea idealului de veacuri al poporului nostru.

7. Cimpoi, Mihai. Grigore Vieru. Poetul arhetipurilor, Editura Prut Internaţional, Chişinău, 2005; 8. Pănăzan, Maria Daniela. Regăsirea fiinţei: Sacrul în lirica lui Grigore Vieru în Grigore Vieru. Dimnsiuni critice, vol. II, Editura „Cezara Codruţa Marica”, Târgu-Mureş, 2009. [1] În Uniunea Sovietică, educaţia antireligioasă ocupa un loc important atât în învăţământul preuniversitar, cât şi în cel superior. Astfel, în Bazele ateismului ştiinţific. Manual pentru institutele pedagogice (în original: Н. С. Гордиенко. Основы научного атеизма. Москва, «Просвещение», 1988), semnat de N. S. Gordienco, se subliniază rolul şcolii în promovarea ateismului: „ [Şcoala] A contribuit la diseminarea cunoaşterii în rândul maselor de muncitori şi a creat astfel condiţii favorabile pentru ca aceştia să-şi formeze o viziune materialistă asupra lumii. În plus, şcoala sovietică de la începutul existenţei sale a devenit un factor important de educare ateistă nu doar a tinerei generaţii, ci şi a adulţilor”. Scopul acestei educaţii consta, potrivit aceluiaşi manual, în „a ajuta oamenii sovietici să conştientizeze oportunităţile în ceea ce priveşte reprimarea religiei şi înlocuirea acesteia cu forme mai emancipate ale vieţii spirituale, generate de sistemul socialist. Este vorba că fiecare om sovietic trebuie să devină un ateu conştient şi consecvent şi astfel să se asigure transformarea URSS dintr-o societate preponderent ateistă într-una universal ateistă” (trad. noastră).

Traianus (Traian Vasilcău)

Bibliografie: 1. Eliade, Mircea. Nostalgia originilor. Istorie şi semnificaţie în religie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994; 2. Eliade, Mircea. Sacrul şi profanul, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995; 3. Pr. dr. Iulian Eni Statornicia duhovnicească, puterea de a birui orice încercare şi suferinţă. Meditaţie în lumina teologiei Sfântului Apostol Pavel în Teologie şi Educaţie la Dunărea de Jos. Fascicula XI, Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2012; 4. Monahul Moise Aghioritul Suferinţa spre sfinţenie, Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2012; 5. Ianolide, Ioan. Întoarcerea la Hristos – document pentru o lume nouă. Editura Christiana, Bucureşti, 2006; 6. http://www.literaturasiarta.md/printpress.php?l=r o&idc=263&..., accesat la 14.04.2013;

Scurt CV

-Născut la 2 aprilie 1969, în comuna Viişoara, raionul Edineţ, Republica Moldova. -Poet, eseist, traducător. -Studii: Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” din Chişinău, Facultatea Istorie. 41

Anul I, Nr. 5/Mai 2013

Negru pe Alb cu o mare degajare şi prospeţime, au courant de la plume, adică din zborul condeiului... În torentul spumos de imagini, momente sentimentale şi mărturisiri sincere (Sinceritatea ca sentinţă, zice poetul) străfulgeră poezii dens-sugestive: „Bate în porţi lumina fulgerând / Biserica îmi dă cu mir pe gând / Şi plânge-nchis în ea un zeu flămând”; „Floare de colţ, şi rară, şi sihastră / Pe munţi amari creşte iubirea noastră”; „Iubirea cântă-n ochii tăi, / Domneşte peste tot şi toate, / Din visul ei la toţi împarte // Tu nu-ţi mai aparţii de-un veac, / Eşti trandafirul plâns din văi - / Şi de-al tău dor îngerii zac”.

-Membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova. -Autor a 27 volume de versuri, eseuri, poezii pentru copii, traduceri şi texte pentru cântece, cărţi apărute la Chişinău, Bucureşti, Timişoara, Craiova etc. -Preşedinte-fondator al Societăţii Culturale „Pasărea Phoenix” -Directorul proiectelor: „Dicţionarul Scriitorilor Români Contemporani de Pretutindeni” şi „Antologia poeziei româneşti contemporane în mileniul III” (ambele în lucru).

Mihai Cimpoi, despre Traianus/Traian Vasilcău

POEME NOI de TRAIANUS/TRAIAN VASILCĂU

“MARELE SINGUR”, Poetul

Purtând un nume de împărat roman, Traianus (Traian Vasilcău) îşi propune să fie un poet al vechimii zeieşti, invocând mitica vreme ca pe un vis albastru. Vremile se adună în el ca într-o cutie de rezonanţă; trecute prin sufletul lui fraged ele apar cu ecouri prelungite, stinse sau vii, având un nobil răsunet. Îmbrăcat cu o pelerină romantică, poleită cu pulbere lunară, el este un „vagabond”, un zeu tânăr sau bătrân, un călător în stele şi în ere străvechi. Discursul îi este neoromantic şi neosimbolist cu inflexiuni de lirică galantă medievală, îmbinate cu tonalităţi de colind, romanţă, cântec, de poem „bolnav” sau senin. Se erijează uşor, cu aceste mijloace, în postură de Marele Singur, într-un risipitor de tristeţe, de rege necunoscut de lume şi, bineînţeles, de veşnic cavaler îndrăgostit, trubadur şi colindător modern. Bun creator de atmosferă, Traianus scrie de fapt un singur poet constituit dintr-un continuum rapsodic cu variaţiuni, cu reluări şi butăşiri de motive şi cu dispuneri de momente şi stări afective în contrapunct. Firul poetic se toarce dintr-un caier, ca în continuare să se resfire el însuşi în alte fire. Cel ce prezidează o astfel de poezie de stări de târziu autumnal sau hibernal este, bineînţeles, Bacovia, invocat de mai multe ori şi prezent subtextual cu motivele sale nevrotice: „Vino cu Bacovia, dulce lumină / Spune-i că este şi nu a murit”. Discursul poetic curge torenţial, ca pâraiele umflate de primăvară, cu viitură cu tot, şi această năboire de momente sentimentale impune la un moment dat o reţetă contraplinului: „Doctore, sufăr de foarte mult timp / Ca rezultat sunt bolnav de poezie / Într-adevăr, dacă-mi voieşti binele / Prescrie-mi în iarnă zăpezi pe streşini / Cu floare de măr”. Autocaracterizarea este exactă: Traianus e un bolnav de poezie, care produce continuu stări bolnave

1.Cunoaşterea de sine Pentru Paul Everac Rai şi iad trăiesc în plînsu-mi, Mă-ntîlnesc, nu mă-ntîlnesc, Şi tot plec în mine însumi Veşnicia să-mi găsesc. Plec pe-o vreme sau pe două, Doi de Noi un schit să fim Sub o lună pururi nouă Peste Ierusalim.

2.*** Am uitat să-mi dau bineţe, Să fiu cît mai pămîntesc, Şi-ntr-o zi , din politeţe, Am uitat să şi trăiesc. Am uitat să mor odată Şi-nc-odată am uitat, Eu ce-avui murirea toată Şi pe-a voastră la pătrat, Am uitat să uit de toate, Să mă uit cum am uitat! Şi-acum,cînd miros a noapte, Sunt uitării împărat. 3.Inscripţie pe etern Am refuzat vecia ,v-o dau vouă, Regatul lacrimii am să-l aleg, Din pomii de azur să tot culeg Mărul sublim ,duhovnicească rouă. 42

Anul I, Nr. 5/Mai 2013

Negru pe Alb Din mine cineva s-a petrecut, A dispărut prin lanuri de candori Ca urma pe nisipul din trecut, Pe care cerul o citeşte-n zori.

8.Săruturi Pe sîni îţi scriu cu buzele poeme, Să le citească marea-nnebunind. Îmbolnăvit de tine,leac îmi este Cerescul dar de a nu fi fiind.

Şi-o pune, sigilînd-o cu peceţi, În limba născătoare de poeţi.

Ca un spital dumnezeiesc ţărîna Mi-o deveni,şi-n ea am să cobor. Pe sînii tăi atunci cine-o mai scrie Tăceri pentru tristeţea tuturor?

4.*** Colecţie de gînduri este marea, Salbă de amintiri e acest vînt. S-o prinzi la pieptul lunii de din zarea Unui Cuvînt.

9.La pieptul viscolului Mormintele se iau de mînă Şi,ca-ntr-un ştreang, de sărbători, La pieptul viscolului flori Şi umbra proprie îşi mînă.

A fi-ntr-o literă----ce fericire Neasemuită cu nimic mereu. Sunt dependent de crini,de Preatăcere, De Dumnezeu.

Grăbit călătoresc prin Ieri Şi-s nişte-nveşnicite clipe Care la harfe de tăceri Îngînă liniştea cu-aripe De cer topit în căni de-oieri.

5.*** Ating cuvintele,le plîng, Ele mă dau în judecată, În orice zi îmi bat în poartă Citaţii noi.Ce fac?Le string

E ora ultimei dureri. Naşte-va fii.Sfinte risipe.

Şi mă prezint în baza lor La Marele Judecător.

10.Vînătorul şi Luna Din munţi curgînd spre-al deznădejdii plaur Se face plănsu-mi Dunăre de aur, Cîmpie-a veşniciei ieri fusese, Dar azi în ea marame moartea-mi ţese.

6.*** Semăn rănile-n grădini Şi strîng snopi,grei de lumină. Îţi dau locul meu din rai, Dar şi cel din vină.

Prin lacrimi deseori fug împreună Un vînător îndrăgostit şi-o lună, Iar ochii mei pîndindu-i în tăcere Le-ar vîna sufletul plin cu mistere,

Tu,cea care,ştiu precis, Că în lumea nemiloasă Erai creanga preafrumoasă Dintr-un măr de vis.

Precum mărgelele înşiruite Pe sînii fericirii adormite, La care-am fost poet fără simbrie. Graţie dînsei ,n-am ajuns Pustie!

Dar acum,că-mi sunt bătrîn, Viscolirea ta mă paşte Şi mă vrea cînd mă amîn Şi,murind,mă naşte.

...Din munţi curgînd spre-al deznădejdii plaur Se face plînsu-mi înflorit coclaur, Prin care-un vînător avan mai suie, Strigîndu-şi sufletul ce-n pieptu-i nu e Şi nici că-l va găsi-n antume patimi. Ce greu e să fii cer vînat de lacrimi!

7.*** Cîntecul meu eşti Tu,Divinitate. Eu am orbit de raiurile toate. Noaptea aruncă în grădina-mi suliţi, Fug după lună pe-ale clipei uliţi

Din munţi curgînd spre-al deznădejdii plaur Se face plînsu-i Dunăre de aur.

Şi doar de mine dau şi mi-i ruşine Că nu-s un cîntec cu adresa-n Tine! 43

Anul I, Nr. 5/Mai 2013

Negru pe Alb fundamentale dee istorie şi literatură. Realizatorul proiectului este prof. Dan Emilian Em Petrovici. Aşa cum a precizat directorul instituţiei muzeale din Suceava, Constantin-Emil Ursu, expoziţia prezintă 54 de exponate care reliefează tematica din generic, ilustrând aspecte din trecutul provinciei basarabene. Exponatele oferite publicului sucevean, şi nu numai, cuprind documente, fii, publicaţii, publicaţii diverse obiecte divermedalii, litografii, se obiecte originale din colecţiile cole unor instituţii sau ale unor persoane ane particulare particul toate aceste surse provenind din fondurile ondurile Muzeului Muz Naţional de Istorie a României, din Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, Arhivele ele Naţionale ale României, Biblioteca Naţională a României, Românie dar şi din Arhivele de Stat ale Turciei din Istanbul. Anul trecut expoziţia a fost organizată la Biblioteca Naţională a Moldovei de Institutul Cultural Român ,,Mihai Eminescu” din Chişinău şi Muzeul Naţional de Istorie a României, fiind prezentată în mai multe localităţi din Republica Moldova (Cimişlia, Căuşeni, Cahul, ahul, Leova). Leova Pentru prima dată catalogul care a însoţit expoziţia expo prezentată pe teritoriul Republicii ii Moldova, a reunit în cele 156 de pagini ale sale documente şi ş imagini referitoare la frontierele Basarabiei arabiei de-a de lungul timpului, fragmente din tratatele tele şi protocoalele protoc încheiate în urma congreselor şi conferinţelor conferinţe de pace, referitoare la oameni şi locuri curi basarabene. basarab Principalele surse documentare prezentate ezentate vizează vize evoluţia frontierelor Basarabiei înainte şi după dup 1812, dar şi aspecte

ISTORII DETRONATE ONATE ( so sonet )

Mircea Coros Moldova, s-o străbatem atem cu piciorul picio Desculț, că nu se intră-nn sanctuare sanctua Cum au făcut cândvaa barbari călare căl De i-au arat cu săbiile ăbiile ogorul ! Cu-albastru-n ochi la roșii ii osuare, osua Desculți prin holde-i vom purta onorul on Împodobindu-i tâmpla, pla, tricolorul tricolor Pe frunte-i stă Moldovei dovei închinare. închina nceputuri Desculți să ne purtăm ca la-ncepu Peste însângeratele tele Posade; Ceru-albastru în lacrimă crimă ne cade, cad s Când peste pieptul celor morții pe scuturi Vom pune tricolore așternutur ternuturi, S-or detrona istorii ii mascarade !

Expoziţia ,,Basarabia 1812 – 1947 – Oameni, locuri, i, frontiere” De Dana Logigan

În perioada 27 martie – 14 aprilie a a.c. a avut loc la Muzeul Bucovinei vinei expoziţia expoziţ intitulată ,,Basarabia 1812 – 1947 – Oameni, locuri, loc frontiere”, dedicată aniversării a 95 de ani de d la Unirea Basarabiei cu România, expoziţia xpoziţia fiind organizată în colaborare cu Muzeul Naţional aţional de Istorie Is a României, urmând ca în data de 16 aprilie a.c. expoziţia să ajungă şi în localitatea ea Edineţ din Republica Moldova. Cu această ocazie azie Institutul Institut Cultural Român „Mihai Eminescu” a oferit Bibliotecii Bib Raionale Edineţ donaţie de carte, arte, compusă din lucrări 44

Anul I, Nr. 5/Mai 2013

Negru pe Alb ce ţin de condiţiile politice, şi nu numai, care au condus în timp la situaţia provinciei basarabene. Nu se poate vorbi despre aniversarea a 95 de ani de la Unirea Basarabiei cu România, fără a aminti momentele istorice importante care au marcat deopotrivă românii de dincoace şi de dincolo de Prut. Procesul de rusificare a Basarabiei (cunoscută şi sub numele de Moldova dintre Prut şi Nistru) a început în anul 1829, însă în perioada 1848 – 1878 eforturile autorităţilor ţariste de a rusifica provincia s-au intensificat. Datele istorice arată pentru anul 1856 că în Basarabia locuiau foarte mulţi români (74% din populaţia provinciei). După războiul Crimeii, prin Congresul de pace de la Paris (februarie – martie 1856) în care a fost dezbătută îndeosebi situaţia românească, Moldovei i-au revenit cele trei judeţe din sudul Basarabiei: Cahul, Ismail şi Bolgrad. S-au deschis astfel şcoli primare româneşti şi a fost reînfiinţată vechea eparhie ortodoxă a Ismailului, având drept călăuzitor pe eruditul episcop Melhisedec Ştefănescu. Unirea Principatelor Române din 1859 a fost motiv de bucurie şi speranţă pentru basarabeni. Alexandru Haşdeu vorbea atunci în numele tuturor românilor din Basarabia: ,,Vă trimit urări de bine din partea Basarabiei pentru care sunt scumpe şi pline de însemnătate viitoarele destine ale României Unite, patria – mamă”. Începând cu anul 1871 începe aspra prigoană împotriva românilor din Basarabia, pentru ca, în urma Congresului de la Berlin – iunie 1878, cele trei judeţe din sudul Basarabiei să fie reanexate imperiului rus. Umilinţa a fost cu atât mai mare întrucât României nu i-a fost permisă participarea la Congres, sub pretextul nerecunoaşterii independenţei ţării. Au fost îngăduite doar depunerea şi prezentarea de către şeful guvernului de atunci I.C. Brătianu şi ministrul său de externe Mihail Kogălniceanu, într-o singură şedinţă, a unui memoriu – protest cu privire la pierderea Basarabiei sudice. În perioada 1878 – 1914 Basarabia a cunoscut intensa politică de rusificare, fiind încurajată emigrarea românilor peste Nistru, în Caucaz, pe Volga şi în îndepărtata regiune a fluviului Amur.

Nu era admisă nicio şcoală românească. Abia după anul 1905 au început să apară din nou cărţi şi gazete româneşti, dar cu litere chirilice. A fost perioada în care preotul Alexe Mateevici a publicat poezia ,,Limba noastră”. După anul 1910 reîncep persecuţiile asupra românilor. În urma revoluţiei din 1917 când imperiul rus s-a destrămat, a avut loc în luna octombrie la Chişinău Congresul ostaşilor moldoveni prin care s-a proclamat autonomia Basarabiei şi s-a convocat Sfatul Ţării. La sfârşitul lui ianuarie 1918, cu acordul Germaniei, trupele române au intrat în Basarabia apărând viaţa şi bunurile basarabenilor, fără a se amesteca în treburile interne ale provinciei. Astfel, la 24 ianuarie 1918, Sfatul Ţării a proclamat Republica Moldovenească ,,slobodă, de sine stătătoare şi neatârnată”, urmând ca la 27 martie / 9 aprilie 1918 să se împlinească şi visul tuturor basarabenilor, unirea ,,cu mama sa România”. După Unirea Basarabiei cu România de la 1918, urmează ca în cadrul expoziţiei să fie abordate şi alte teme: tratatul de recunoaştere de către principalele Puteri Aliate a Unirii Basarabiei cu Regatul României (1920), Basarabia în perioada interbelică, ocupaţia sovietică din 1940, în urma Pactului Ribbentrop - Molotov şi campania de eliberare a Basarabiei (1940 – 1941), Conferinţa de pace de la Paris (1946 – 1947) şi Tratatul de pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate. Toate documentele, hărţile, medaliile, publicaţiile prezentate în expoziţie dovedesc încă o dată trecutul zbuciumat al acestei provincii româneşti, Basarabia. Sunt grăitoare pentru oamenii şi locurile acelor timpuri şi conturează mai bine imaginea Basarabiei.

Bibliografie: http://www.optimalmedia.ro/stireaccente/expozitia-basarabia-1812-1947.-oameni.locuri.-frontiere--la-edinet/7154 Istoria românilor, Octavian Cristescu, Vasile Păsăilă, Bogdan Teodorescu, Raluca Tomi, E.D.P., Bucureşti ,1993;

Anul I, Nr. 5/Mai 2013

Negru pe Alb

Preferă teme care să-i permită o libertate totală sau aproape totală în exprimare, aici referindu-se la libertatea de expresie a ,”elementelor de limbaj plastic”. Pot fi teme figurative din lumea circului - arlechini, interioare marine -corali, din ambianţa vegetală - flori, arbuşti, corpul uman nuduri, etc. Fiind un perfecţionist, foarte greu consideră un tablou terminat, revenind de multe ori asupra lui. Crede în sintagma, ”cel mai bun tablou este cel pe care îl voi face”. Consideră că pictura nu s-a îmbunătăţit în ultimul timp, dimpotrivă crede că trăim momente confuze, momente în care oportunismul şi amatorismul sunt tot mai prezente. Crede că arta duce lipsă şi de o critică competentă, de oameni excepţionali ai domeniului , asta daunând grav sistemului actual. Din punctul său de vedere, arta nu este apreciată la adevărata ei valoare, şi lucrurile merg greu în acest domeniu din punct de vedere financiar. ”Aceste neajunsuri pot fi depăşite cu efort şi pasiune”, spune Dorin Macovei. Crede că fiecare artist are propriul său drum pe care îl urmează, iar pictura în anii următori nu se ştie în ce direcţie se va îndrepta , existând multe tendinţe şi abordări. Întrebat fiind care este diferenţa dintre un profesionist şi un amator, Dorin Macovei a răspuns: “Un profesionist este dedicat total. El trăieşte din, şi pentru arta. Talentul, dar si munca, joacă aici un rol hotărâtor. Un pictor “de duminica” nu poate fi numit niciodată profesionist”.

Dorin Macovei, pictor - licenţiat în Arta Sacră De Lăcrămioara Teodorescu S-a născut în 16 martie 1961 la Iaşi. A absolvit Liceul de Artă la Bacău, promoţia 1980, la secţia Pictură de şevalet, clasa profesor pictor Gheorghe Velea, apoi Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea Al. I. Cuza, Iaşi, profilul - Artă Sacră, secţia pictură bisericească, în anul 2009. Examenul de Licenţă l-a absolvit în anul 2009 cu tema “Tehnicile picturii murale” – îndrumători Lector Dr. Stelian Onica si Lector Dr. G. M. Dominte (lucrare nepublicată ). Este absolvent al Departamentului pentru pregătirea personalului didactic, Nivelul I, din cadrul Universităţii Al. I. Cuza, Iaşi, 15 iunie 2009. Urmează Masterul – specializare Patrimoniu Cultural, Universitatea Al. I. Cuza, Iaşi, Facultatea de Teologie Ortodoxă “Dumitru Stăniloae”, absolvit în 2011 cu lucrarea de disertaţie Reprezentarea plastică a veşmintelor în iconografia ortodoxă “ - profesor coordonator, lector dr. G. M. Dominte (lucrare nepublicata). Absolvent al Departamentului pentru pregătirea personalului didactic, Nivelul II, din cadrul Universităţii Al. I. Cuza, Iaşi, 2011 Obţine doctoratul cu specializarea Pictura monumentală, Universitatea de Arte ”George Enescu”, Iasi, Facultatea de “Arte Plastice, Decorative şi Design”. Pasiunea pentru pictură l-a stăpânit încă din copilărie. Îi plăcea să deseneze şi să coloreze chiar din primii ani din viaţă. Nu a moştenit această pasiune de la cineva din familie. Apreciază arta lui Rembrandt, El Greco, Corneliu Baba, Ştefan Câlţia, Sorin Dumitrescu, Horia Bernea, neavând însă un artist preferat în mod deosebit. 46

Anul I, Nr. 5/Mai 2013

Negru pe Alb dansurilor de femei cu vitalitatea si virtuozitatea dansurilor bărbăteşti. O serie de elemente tehnice bine conturate determină un specific naţional foarte pronunţat. Preponderenţa unora sau altora din aceste elemente mai sus enumerate a dat naştere unei mari varietăţi de stiluri zonale cu un specific pronunţat, conferind personalitate zonelor folclorice distincte ce se întâlnesc în tot cuprinsul ţării. La această contribuie şi variata gamă a ţinutei braţelor în timpul dansului. La dansurile de grup se întâlnesc ţinuta de „horă", dansatorii prinzându-se de mâini cu braţele îndoite din cot şi ridicate la înălţimea umerilor, ţinuta de „sârbă" cu braţele sprijinite pe umerii partenerilor din dreapta şi stânga, ţinuta de „brâu", cu braţele prinse în cingătoarele partenerilor din dreapta şi stânga, ţinuta cu braţele încrucişate în faţa sau în spate, cu braţele formând un lanţ ridicat deasupra umerilor sau un lanţ de braţe coborâte. La dansurile de perechi varietatea apare şi mai pronunţată prin posibilităţile diferite în care partenerii se prind. Ne vom apleca mai atemt asupra horei care este un dans tradiţional din Romania ce reuneşte într-un cerc mare întreaga adunare. Dansatorii se ţin de mână, făcând trei paşi pe diagonală în faţă (stânga-dreaptastânga), urmaţi de bataie cu dreptul, apoi în spate trei paşi (dreapta-stânga-dreapta), bataie cu stângul, totodată învârtind cercul, în principiu, invers sensului acelor ceasului. Participanţii cântă cu toţii versurile cântecului, fiind acompaniaţi de instrumentişti. Ţambalul, acordeonul, vioara, viola, contrabasul, saxofonul, trompeta sau chiar naiul sunt instrumente care acompaniează de obicei o horă. Hora este un dans popular cu variaţiuni coregrafice, destul de cunoscut şi la alte popoare balcanice.Se danseaza hora la nunţi sau la mari sărbatori populare. În vechime jocul popular sau hora satului era cel mai potrivit moment si cel mai aşteptat peste săptămână în care se putea afla noile veşti , se legau viitoarele căsătorii, se logodeau tinerii, se furau modele de costume populare se etalau bogăţiile .Hora a satului începea întotdeauna duminica după slujba de la biserică şi la ea era prezent tot satul „de la cel cu ţâţa-n gura păn’ la cel cu barba sură”(vorba bunici), .În tradiţia populară “ieşitul la horă” însemna trecerea în rândul fetelor şi flăcăilor a celor care împlineau vârsta cuvenită. De numele acestui dans se leagă şi expresia “dacă ai intrat în horă, trebuie să joci”, ceea ce înseamnă că un lucru început trebuie dus până la capăt. Nici aprecierea “s-a gătit de horă” nu este lipsită de semnificaţie, confirmând încă odată că hora nu este un eveniment oarecare, ci unul care oferă prilejul unei autentice manifestări de sărbătoare în viaţa comunităţii. Hora este elementul de legătura între cultul zeiţeimamă, existent în societaţile matriarhale de la acea vreme şi cultul solar reprezentat prin forme circulare,

ARTĂ TRADIŢIONALĂ ROMÂNEASCĂ -DANSUL POPULAR ROMÂNESCDe Ionuţ Fintoiu şi Mariana Dobrin Fără îndoială dansul folcloric românesc este una dintre cele mai preţioase bogăţii artistice ale lumii. Dansul folcloric dezvăluie într-o manieră sinceră şi directă aspiraţiile şi sentimentele oamenilor, el este strâns legat de viaţa şi istoria popoarelor, fiind însoţitor fidel al omului atât în momentele sale de bucurie cât şi în cele de mâhnire, el exprimă în acelaşi timp caracterul, temperamentul, forţa, agerimea, înţelepciunea şi umorul poporului. România poseda un foarte bogat şi complex tezaur folcloric. Dansurile populare româneşti cunoscute prin frumuseţea şi marea lor varietate, constituie acest tezaur alături de cântece, fabule, legende şi poezia populară. Deşi dansul popular românesc se manifesta într-o mare varietate de aspecte regionale, el prezintă totuşi caractere comune esenţiale care unesc toate formele de expresie coregrafica ale poporului român într-un stil naţional specific. Fiind o manifestare artistică a colectivităţii bazată pe tradiţie, dansul folcloric s-a dezvoltat fără încetare, s-a îmbogăţit prin contribuţia dansatorilor pasionaţi, care au transpus pe plan coregrafic, într-o maniera foarte expresivă, sentimentele şi aspiraţiile unei colectivităţi. Fiecare dansator are o tendinţă continuă de îmbogăţire, o dorinţă permanentă de a-şi exprima sentimente în forme şi motive coregrafice noi. Acesta este secretul puterii inepuizabile a creaţiei coregrafice populare. Dansul popular românesc s-a întrepătruns întotdeauna cu viaţa colectivităţii şi individului deoarece la fiecare ocazie care implică manifestarea unei stări afective, cântecul şi dansul au ocupat un rol de prim ordin. Asemenea ocazii sunt zilele de sărbătoare, distracţiile, târgurile, nedeile, sărbătorile legate de muncile agricole sau de păstorit, ceremoniile legate de munca şi de fertilitatea pământului si bineînţeles evenimentele importante ale vieţii: naşterea, logodna, căsătoria şi chiar moartea. În toate cazurile dansul nu este separat de muzică. Înainte de a fi acompaniat de instrumente s-a dansat în acompaniamentul cântecelor şi în ritmul bătăilor de palme sau cel obţinut prin instrumente de percuţie: sucitoare, dube, etc. Acest fel de a se dansa se mai întâlneşte astăzi în câteva dansuri de femei sau de bărbaţi, la origine vechi ritualuri. Caracterizându-se ca dans de colectivitate, cu execuţie unitară a mişcărilor ca şi prin caracterul, structura acestora, folclorul coregrafic românesc face parte din marea familie a dansurilor balcano-carpatice. În el se întâlneşte o mare bogăţie de ritmuri şi tempo-uri, de atitudini ale braţelor, îmbinându-se eleganţa mişcărilor lirice ale

Anul I, Nr. 5/Mai 2013

Negru pe Alb hora fiind ea însăşi un cerc viu. Nu există nici o îndoială că acest dans a avut cândva un caracter magic şi un substrat mitologic. La aceste funcţii de celebrare a cultului solar şi de stimulare a forţelor roditoare ale gliei se mai adaugă marcarea veşnicei întoarceri din natură, etc. Bătăile cu piciorul în pământ reprezintă un gest magic de fertilizare a solului, întărit prin ridicarea braţelor semnificând creşterea plantelor şi prin strigăturile ce au avut cândva un rol de incantaţie magică. Hora românească rămâne dansul popular de căpătâi prin care oamenii fie îşi potolesc focul lăuntric fie îşi exprima imensa bucurie..! Hora cea mai cunoscuta este Hora Unirii.Ca orice dans folcloric, hora este strâns legata de viaţă şi istoria popoarelor, exprimând caracterul, temperamentul, forţa, agerimea, înţelepciunea şi umorul poporului. Cea mai spectaculoasă horă este hora căluşarilor. Repertoriul căluşarilor este vast şi de mare virtuozitate. Cred că nu e nimeni dintre noi să nu rămână cu răsuflarea tăiată când vedem dansul căluşarilor. Celebrul dans al căluşarilor a fost proclamat recent capodopera a patrimoniului oral şi imaterial al umanităţii, în cadrul unei ceremonii organizate la sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură. Nu puteam încheia succinta imagine a folclorului coregrafic românesc fără a arăta o particularitate deosebită care îl însoţeşte pe tot timpul desfăşurării sale, angrenându-l într-o manifestare sincretică de creaţie populară. Este vorba de însoţirea dansului cu creaţia poetica. În timpul dansului flăcăii şi fetele zic „strigături" a căror manieră interpretativă diferă de la o zonă la alta. În Moldova se strigă sacadat pe ritmul paşilor. În Oaş şi Maramureş, „ţipuriturile" se cântă în intonaţii interesante, specifice. În Transilvania de centru şi sud ca şi în ţara Crişurilor se desfăşoară adevărate dialoguri între fete şi băieţi, iar în Oltenia, Muntenia şi Dobrogea aceste strigături au rolul de conducere a dansului prin anunţarea figurilor. Strigăturile conţin texte uneori lirice, de dragoste, alteori satirice sau umoristice, dar oricum ele nu lipsesc de la nici o manifestare coregrafica.

Doi paşi în faţă şi-napoi, Întocmai ca la Cucuteni. O horă e cu drag jucată, Că cercul ei e o magie, Ca sorele se-nvârte roată, De-acolo prinde energie. Relicva de la vechii daci Arată-n horă şase fete, Trei cercuri, puse-n mod dibaci, Păstrează-a sacrului pecete. Un cerc de bază, ce uneşte Piciorele, el însemnează Pământul ce ne ocroteşte Şi rodu-i binecuvântează. Iar forţa care generează Fecunditate, dor de viaţă, E cercul ce îmbrăţişează, De talie semeţ se-agaţă. Şi forţa spiritului şade Pe cap, în cerc superior, Zeiţa-mamă şi naiade Veghează-n horă protector. Se ştie - cea mai sacră horă, Ce-adună mitul zeilor În incantaţia sonoră E hora căluşarilor. Goblen realizat de Mariana Dobrin (reproducere după celebra lucrare “Hora de la Aninoasa” a lui Theodor Aman)

HORA de Mariana Dobrin Rotundă ... ca o pâine caldă, Ca o coroană boreală, Pe toţi în bucurii îi scaldă Ea, hora tradiţională. Se joacă hora pe la noi Cum se juca şi de moşneni, 48

Anul I, Nr. 5/Mai 2013

Negru pe Alb

POEZII DIN CASTELUL L FERME FERMECAT

GĂINUŞA COTCODAC OTCODAC

MUSAFIRUL NEPOFTIT

Maria Niculescu

Caterina Scarlet (membru USR) O gânganie mică-mică – Gândăcel? Muscă? Furnică? Avansa din papucei Spre burtică, tot mai sus, Căutându-şi (am dedus!) Sediu, casei dumneaei. A găsit pe la buric, O amenajare șic Şi, deşi avea dotare, Îşi dorea ceva mai mare; Traversă piept şi bărbie (Ştia bine geografie!), Sări gura-căpcăuna (Ce noroc că e doar una!), Dădu nas în nas cu... nasul, Întrebă cât e chiria, Bate suta, bate mia? Hotărât să-şi joace asul Ca pe ultimul atu, Nasul, nefiind dispus Să conceapă un refuz O primi cu... hap... hapciu!

Găinuşa Cotcodac Are comportări aparte, Parcă a citit din carte Cum se prinde un gândac, Din pământul afânat Cum se scoate-o râmă groasăgroasă Chiar sub prispa de la casă Râme, zeci, s-au adunat.. Cumpărată de la târg De bunica Niculina, Găinuşa cu pricina Îngrijită-a fost, cu sârg. Era cât un ghemuşor, Ca un bulgăre de aur, Pentru buna - un tezaur Ce-a crescut uşor, uşor..... Are ochişorii mici Iară penele roşcate, Nu-s, ca ea, multe-mbrăcate, mbrăcate, O iubesc nepoţi, amici. Nu vă spun un lucru nou Dar bunica-i fericităGăinuşa ei iubită Face, zilnic, câte-un ou. În ajun de Paşte Sfânt Strâns-a, buna, multe ouăPeste nouă zeci şi nouăLe roşi-va-n legământ. Un secret să vă mai spun, Găinuşa cea frumoasă Va cloci, noi pui să iasă, Să-i avem pân-la Crăciun.

Anul I, Nr. 5/Mai 2013

Negru pe Alb e motanul cu capricii; se pare că e în vervă. Îl observă…se adună… un vacarm s-aprinde iute; pe cotoiul în furtună n-are cine să-l ajute. Din blăniţa mătăsoasă, vor să facă perne mici. Măi, felină nemilosă, mai vrei pui de rândunici?

REÂNSUFLEŢIRE FLEŢIRE

Silvia Gavrilov

Azi în pod păpuşa veche Are parcă ochii goi Timpul meu fără oprire Mă poţi duce înapoi? Printre aţe de păianjeni Stau demult şi tot privesc Jucării fără speranţă Care nu îmi mai vorbesc Treci prin tainele apuse Vreau să mă mai pot juca Şi din podul casei mele Să mă uit la lumea mea.

PLOAI PLOAIA

Lăcrămioara Teodorescu Cineva s-a supărat Şi îndată-a aruncat Cu apa de sus din nori Că n-am fost ascultători Mă uit mirat pe fereastră, Toată bolta cea albastră, Este parcă din cenuşă Iar norii i-au pus mănuşă. Se strâmbă aşa de tare C-apar riduri până-n zare. Şi nu-s chiar obişnuite, Din foc zici c-au fost croite. Ceva însă mă uimeşte Tot pământul înfloreşte Şi se trezeşte la viaţă Când apa-i cade pe faţă. Florile sunt mai voioase Păsările curioase , Frunzele se-ntind la soare De cum trece mândra boare. Astfel griul se transform Într-un bleu care confirm Că ploaia se risipeşte Şi natura-ntinereşte Îndată pe cer apare Un brâu mare de culoare Îmi dau seama că doar bine Cel de sus vrea pentru mine Când ploaia ne-o dă în dar Să-I mulţumim aşadar.

RÂNDUNICILE ŞI MOTAN MOTANUL

Elena Spiridon Ce observ la mine-n curte la ferestre dinspre vie? căuşe din lut făcute şi-un potop de veselie. E petrecere la soare, joacă-n horă mai cu zor rândunelele voioase; se întrec în cântul lor. După-o muncă tumultoasă, după timp de dor, proscris, simt din nou că sunt acasă; parcă zboară-n paradis. Printre spectatori , iau seamă că-i şi mândra primăvară, mulţumită de reclamă, promiţând viaţă uşoară. Lâng`-a lor mici edificii, unde doarme sfânta sevă,

Anul I, Nr. 5/Mai 2013

Negru pe Alb Parcă n-ai avea mâncare ! ? Așa-ți aperi colivia ? Vreau să-ți curăț murdăria ! Ghiuleț din Bărăgan, Cântă-mi și-am să-ți ți dau un ban ! De nu, te vând la târg bădie, Te vând cu tot cu colivie !

VESTITOR DE PRIMĂVA PRIMĂVARĂ

EU SUNT ŞEF! Dana Logigan Constantin-Nicolae Gavrilescu În curtea mea e zarvă mare Şi- ncerc s-arăt că sunt unt stăpân Peste căţei ce latră tare La curcile ce ies în drum. Am şi pisioi ce ling castroane, În ciuda câinilor ei fac, Iar caprele cu bărbi-zorzoane Sunt rele ca un pui de drac. Gâscanul gâgâie de foame, Cocoşul mi-ar sări în cap, Curcan fălos nevoie mare... Şi nu mai ştiu cum să-ii împac. Zău că mi-s dragi toţi ţi de prin curte, cur Dar tre’ să ştie : Eu sunt şef! Cu băţu-n mână le spun multe: Să nu mai facă zarvăă când au chef!... che

Dintr-un petec de zăpadă minunatul îngeraş, lasă ochiului să vadă un căpşor firav, gingaş. Vestitor de primăvară din zăpadă s-a ivit, face-o plecăciune iară, căci se ştie mult iubit. Spune-o datină străbună când apare ghiocelul, primăvara o să vină, iarna-şi lasă cojocelul. Şi mai spune c-a-venit să ne-aducă bucurie, pentru când e oferit cu tandreţe la femeie.

BALADA GHIULEŢULUI EŢULUI MO MOŢAT POVESTEA STEA UNUI GREIERAŞ

Mircea Coroş Ghiuleț din Bărăgan, Cum poți sta închis de-un an, Fără ca să vrei să zbori Când deschid adeseori Ușa de la colivie..., Vrei să stai închis bădie ?? Sari mereu din băț în băț Și de zbor ai prins dezvăț ! ? Nu ne cânți că-ai gușa plină; Când te-ndeamnă-o Mădălină, Sari cu triluri s-o răsfeți..., Deci nu-ți place de băieți ! ? Când te rog să-mi zici și mie Câte-un tril de-al tău, bădie..., Ciripești ca vrăbioiul !!?? Că... te iau cu măturoiul ! Ești al naibii de moțat Stând pe leagăn cocoțat..., Ne ciupești de deget tare,

Aurora Luchian Tremurând cumplit, de frig, Rotunjit ca un covrig, Trage un colţ peticit, Şi crede că-i învelit. Spatele îi este gol, Căpşorul micuţ, pe sol, Nu saltea, nici păturică, Şi e îngrozit de frică! "Dacă mor, vai, ce mă fac?! Sunt atâta de sărac,

Anul I, Nr. 5/Mai 2013

Negru pe Alb N-au cu ce să mă îmbrace, Toate rudele-s sărace!" Stomacul din nou îl doare, Crâncen, fără îndurare, Frigu-l suportă la spate, Dar cu foamea nu se poate! Se îmbrăcă, vrea să iasă, Cu trei zdreanţe, nu-i mai pasă!.. Răzbind cu greu prin grădină, Poposeşte la vecină. Se gândeşte, căci furnica, N-ar fi crudă, hărnicica, Să îl lase flămânzit, Şi de vifor biciuit. Bate la fereastra ei, Ea se răţoi: -Ce vrei? Iar cerşeşti? O vară-ntreagă, Ţi-am spus: "Hai la muncă, dragă!" Plecându-şi capul smerit, Rosteşte: -Sunt necăjit, Îndură-te vecinică, Doar o boabă, una mică!... Furnica-i ţinu morală, Dar văzând viscol afară, Că-i desculţ, c-o haină roasă, L-a poftit să intre-n casă. Cum să-i dea o boabă mică? I-a umplut o sacoşică, Şi o pătură pufoasă, Vedeţi cât e de miloasă? Greierul a şovăit, "O fi glumind..." s-a gândit. Însă l-a condus afară: -Ne vedem la primăvară!

POVEŞTI POVEŞT DIN CASTELUL ASTELUL F FERMECAT ACUARELELE RELELE C COPILARIEI

Elena Vornicescu Razele soarelui arelui jucau hora h pe pânza finisată cu nume de ,,Mama ma pâine albă coace”. Privesc atentă entă la lucrare lucrar şi un galben zglobiu îmi făcu din ochi ştrengăreşte. Mda... Acum um şi acuarele acuare am, şi pânză, atunci, însă... Nu ştia nimeni imeni că sunt pictor. Zile întregi desenam ,,cai verzi pe pereţi” (vorba bunicului). Avea mătuşa Irina un şopron al cărui perete dădea în ograda noastră. Uite acela îmi era şevaletul. Desenam cu un tăciune de lemn lem ars, muiat în motorină , căci era maii de calitate în î ale desenatului. Când terminam o lucrare, are, o chemam chem pe Maria, prietena mea, şi-i arătam. Ca să mă laude, lau îi dădeam din timp bomboane. Era fată ată pricepută, pricepută de fiecare dată rămânea încântată. Odată m-aa întrebat: între De ce nu desenezi pe pânză p cu acuarele ? Ştia ea ce ştia, căci era deja şcolăriţă. Da... Bunăă idee. Pânză Pân aveam, căci mama avea multe prosoape ape ţesute, pe p care le ţinea în lada bunicului. Mai rău ău era cu acuarelele. acu De unde să le iau? M-a ajutatt tot Maria... cu un sfat. De luni până vineri ineri am adunat toţi nasturii de toate culorile, pe care i-am am găsit g în gospodărie. Cei mai frumoşi erau nasturii galbeni galb de la rochia de fată mare a bunicii . Urma să vină sâmbă âmbăta, când mama cocea. Maria mi-a spus că după ce m mama va da în cuptor şi va pune gurarul , să-ll iau şi să s pun cele două tăvălii lungi cu nasturi coloraţi. i. In cuptor cu ei se vor înmuia şi voi avea acuarele din cele mai frumoase. Zis şi făcut. ut. O oră de aşteptare îmi păru un an. Pânza era deja ja pregătită, şi pensula la fel. Da ce mai pensulă... O frumuseţe. C Ce-i drept, de miercuri până sâmbătă, tot ot umbla gânsacul gân nostru cu aripa lăsată în jos de durere, urere, în schimb... sch pensulă de toată

S-a dus greierul ca-n zbor, Prin vântul biciuitor. Iar la vară o să spună Lumii, că furnica-i bună. Si trec zilele în pace, Greieraşul, planuri face, Cum să fie chibzuit, Că-i tare nefericit! Va strânge cu spor, la vară, Boabe multe în cămară, Va da împrumut, cu sacii, Ori va ajuta săracii. ................................... Să îmi spună cineva, Greierul se va schimba? Dragi copii, eu zic că-n vară, Va cânta iar la chitară!

Anul I, Nr. 5/Mai 2013

Negru pe Alb frumuseţea. În sfârşit a trecutt ora. Mă apropii apr fericită de cuptor şi... O, Doamne, nici urmă mă de culori! culor Totul era negru: şi hornul cuptorului, şi tavanul, pe care mama îl văruise cu o zi înainte, ca să miroase roase a proaspăt, şi chiar... pâinea. Am stat multă ultă vreme sub s peretele şopronului cu gândul la ,,Mama ma pâine neagră nea coace”, până a venit bunicul şi mi-a zis: - Lasă, nepoţico, că-ţi ţi dau eu nişte niş bani să-ţi cumperi culori de apă. De-ar fi ştiut sărmanul ul că avea să rămână fără prosoape... În seara aceea era tristă istă ograda noastră. n Numai eu mă bucuram în suflet că voi avea av acuarele adevărate şi... porcii, că vor mânca o săptămână săp pâine coaptă la cuptor.

şi de a ridica batista de pe iarbă, că se trezi spunându-i cu glas as părintesc: - Biet copil, m-ai ai minunat min atât de mult, încât vreau să îţi îndeplinesc linesc o dorinţă. dorin Ioni nu stătu tătu mult pe gânduri şi îi răspunse, plecându-şi capul: - O mare dorinţă am şi eu, părinte, să îmi dai mâna fetei tale… Popa înlemni. mni. La asemenea asem răspuns nici că se aşteptase. Se înroşi şi la faţă şi îl apostrofă pe Ioni, cu un glas agitat: - Păi bine măi, săracule! Eu vreau să îţi fac un bine, iar tu vrei ei să îmi iei şi pielea de pee mine?! Păi crezi tu că mi-aş putea da, eu, mândreţea dreţea de fată pe mâna unui nui ţăran care nu ştie decât să mănânce mămăligă cu ceaare stătea pă?!... Boierul, care la câţiva paşi distanţă, stanţă, îl privi pe popă cu aroganţă. Nu-l înghiţea de câţiva ani buni bu şi mereu încerca să arate lumii din sat at cât de amarnic ama la suflet este popa şi cât de bun la suflet uflet este el, bietul boier. O fi având el acareturi şi bogăţii, găţii, dar mereu mer a ştiut să dea, în zile grele, celor din sat, at, ba nişte mălai, m ba nişte făina, ba nişte vite mici, dee tăiere... Ei, Ei se ştie că nu prea era carne pe ele... Dar ar şi oasele alea a cu piele erau bune pentru cei sărmani, i, iar faina cu c gărgăriţe… he he, păi ei abia pupau aşa ceva în zilele zile de Paşti sau de Crăciun. Boierul nu gândi mult şi, cu pieptul bombat înainte, veni lângăă popă şi lângă lân Ioni. Îşi subţie buzele şi începu să vorbească, rbească, ştiţi, ştiţ cu glas de sfânt: - Oare ce este averea pe lângă un suflet atât de minunat, aşa cum um îl are acest ace copil năpăstuit? Oare ce vină are ell că nu are casă c mare şi pământuri bogate? Eu sunt sigur că mi-aş mi dori un ginere atât de voinic, de harnicc şi de isprăvit...! ispră Popa îl privi pe boier, cu gura căscată scată şi îl întrebă într răspicat: - Ai fi tu în stare să îl iei i pe Ioni de ginere? - Bineînţeles les că da! răspunse ră mândru nevoie mare boierul. - Ha ha ha, a, păi dacă tu ai fi în stare să-l iei de ginere, mă jur că îţi dau fata, cu jumătate din averea mea pentru fiul tău ău cel mare!Boierul mare!B îşi ridică sprâncenele, se încruntă, tă, apoi răspunse, răsp zâmbind şi satisfăcut: - Atunci arr fi bine, cuscre, cu să ne pregătim de o nuntă dublă. Hai, ai, viteazule, viteazule continuă el privindu-l pe Ioni, să mergem m acasă, ca să-ţi croim haine alese. Vom face o nuntăă mare, care să ţină nouă zile şi nouă nopţi, aşa cum nu s-aa mai pomenit!... p

Poveste dintr-un un sat

Aga Lucia Selenity A fost odată, ca niciodată, iodată, într-un într sat de pe malul unei ape, cu ţărani harnici rnici şi cinstiţi, cinst un tânăr atât de sărac, de nici vântul nu-ii mai şuiera şui prin cămară. Sătul fiind, de pereţiii umezi şi goi… go hop i-a picat cu tronc fata popii, bălăioară ca spicul în plină vară şi frumoasă foc. Flăcăul ul nostru se tot gândea cum să o ceară de nevastă şii nicidecum nu n reuşea să găsească ocazia, căci popa era cam aspru aspr din fire şi sigur nu şi-ar fi dat frumuseţea ţea de fată pe mâna unuia, sărac lipit-pământului, aşa cum era el. Într-o bună zi, Dumnezeu auzi zarvă în n acel colţişor colţişo de lume. Privi el mai îndeaproape şi dădu cu ochii ochi de peticul ăsta de pământ, tocmai când nd oamenii sărbătoreau hramul satului. Toţi beau şi mâncau şi îi aduceau laudă. Unul singur stătea tristt şi necăjit. necăji Era Ioni, flăcăul cel sărac şi bătut de soartă. oartă. Dumnezeu Dumn îl privi mai atent şi, deodată, îşi aminti inti câte ceva cev din rugăciunile lui Ioni. Cum era binedispus inedispus în acea zi, se hotărî să îl ajute pe băiat. Îll îndemnă să participe la întrecerea flăcăilor din sat. See găsi şi un ţăran care-i împrumută mârţoaga lui şi, deodată, Ioni se trezi pus pe fapte mari. Impresionă nu numai fetele fet din sat, dar şi pe însuşi Popa-Cel-Avar. Avar. Acesta din urmă, rămase atât de uimit, de măiestria estria lui Ioni, Ioni de a călări 53

Anul I, Nr. 5/Mai 2013

Negru pe Alb ca a mea cu siguranţă n-a văzut lumea nici pe o rază de zece sate împrejur. - Ce vrei să spui Ioni, se auzi vocea Lenuţei, fata popii. - Că-s norocos, Lenuţă! M-am procopsit cu nevastă frumoasă şi cu o cumnată la fel de fermecată! Fata popii nu păru foarte mulţumită de acest răspuns şi se vedea pe faţa ei că încerca să găsească nişte cuvinte alese, care să demonstreze lumii întregi că Ioni încă o mai place. Parcă ghicindu-i gândurile, Irina, fata boierului, se apropie şi, luându-l de braţ pe Ioni, îi zise pe un ton vesel: - Hai Ioni, că mi-ai promis o învârtită şi uite că stau pe loc, de când a început lumea să joace în horă! - Ei, mă iartă tătâne, mă iartă părinte, zise Ioni, privind către boier şi popă, dar plăcerile nevestei mi-s pe primul loc. Nu de alta, dar vreau copii frumoşi şi sănătoşi! Ioni şi Irina s-au îndreptat, veseli, către lumea care juca în horă, iar Lenuţa începu să îşi caute cu privirea proaspătul soţ. Popa şi boierul parcă asta şi aşteptau. S-au aşezat într-un colţ de masă şi, cu feţe serioase, începură să pună ţara la cale fără să observe cum veneau tăvile cu mâncăruri şi vinul din butoaie. Începu dansul miresei, toată lumea ardea de veselie. Începu un joc îndrăcit şi Ioni se trezi dansând cu fata popii. Petrea Trifu, vestitul lăutar, dădu cimpoiul fiului său, ca să meargă muzica mai departe şi, având necaz pe popă, fiindcă Ioni era nepotul lui, începu o strigătură: - Fata popii, haiduceasă, voia să-i fie mireasă, dar Ioni, dintr-o bucată, se-nsură, cu-a ei... cumnată... Fără să mai stea pe gânduri, Vlase, un verişor de-al doilea de-al lui Ioni, îi răspunse cu altă strigătură: - Şi-astfel popii cel hapsân, îi tot creşte-n barba, fân... şi face, la gură, spume, că-i de râs, la multă lume!?... Boierul părea să nu fi auzit nimic. Popa îşi ciuli urechile din colţul întunecat al mesei apoi dispăru, ruşinat, din peisaj…Cel mai pricopsit, dintre toţi, rămase Ioni. Făcu doi feţi-frumoşi, de mai mare dragul, cu nevastă-sa. Puse mâna pe o parte din pământul boierului şi îi înmulţi averea. În timp, văzând acest lucru, îl îndrăgi şi boierul şi toată lumea din sat uită de Ioni cel sărac, ce ştia doar gustul de mămăligă cu ceapă…

Şi, zicând asta, boierul urcă în caleaşca lui. Ioni îl urmă fermecat. Uită de fata popii, auzise el că fata boierului era şi mai frumoasă, dar o ţinea închisă în casă, de frică să nu i-o fure careva şi încercând să facă o căsătorie cât mai bună, mândru de frumuseţea ei. Popa rămase necăjit în mijlocul străzii. Păi şi-a dat fata pe mâna celui mai mare duşman?! De unde era să ştie că boierul îl va lua de ginere pe pârlitul ăla. I-a mai promis şi jumătate din avere! Unde o fi Dumnezeu? Toată ziua I se roagă şi uite cu ce îl răsplăteşte… Popa plecă agale spre casa parohială. Lumea, în jur, se veselea şi se pregătea de ospăţul cel mare. În pragul casei îl aştepta preoteasa, cu mâinile în şolduri şi cu ochii de pajură. Popa se făcu mic, dar tot nu reuşi să intre în pământ sau să se ascundă de nevastă, într-un nor... Acesteia i se făcu milă şi îi zise cu glas blând: - Lasă, bărbate, că e mai bine să se căsătorească Lenuţa noastră cu băiatul boierului decât cu Ioni. Şi de avere, până la urmă o dai ei, să aibă casă frumoasă şi viaţă aleasă. Hai, că toată viaţa ai strâns ca un avar! Pentru cine dacă nu pentru copilul tău? Popa o privi atent şi îşi zise: a naibii muiere mi-am mai luat şi eu. Niciodată n-am priceput ce spune, dar e bine totuşi că e gospodină şi nu m-a făcut de râs în sat. Uite aşa potrivi, Dumnezeu, în acea zi, lucrurile. Ioni se alese cu o mândreţe de fată. Popa şi boierul satului s-au încuscrit. Lumea din sat avea încă un motiv de sărbătoare, chiar dacă merindele de pe masa s-au dovedit a fi făcute din făină cu gărgăriţe şi carne stricată… Păi când mai mâncau ei aşa ceva? Popa… parcă îşi mai revenise şi chiar părea fericit. Nu ştia cum să-şi mai laude odrasla în faţa boierului. - Să ştii boierule, îi zise popa într-un târziu, că ne-a fost dat să ne încuscrim. Uite ce bine se mai potrivesc copiii noştri! Zici că-s făcuţi unul pentru celălalt. Pereche mai frumoasă nici că se mai află prin împrejurimi. Ioni, care stătea la doi paşi distanţă, se apropie de cei doi şi, fără să mai aştepte răspunsul socrului, îi spuse popii în doi pieri: - Pereche mai frumoasă n-o mai fi prin împrejurimi, că-s eu mai perpelit, dar nevastă frumoasă

Anul I, Nr. 5/Mai 2013

Negru pe Alb

CONCURS DE EPIGRAME - Ediţia a III-a desfăşurat în perioada 01.03.2013 – 01.04. 2013, CU TEMA: „MAREA PĂCĂLEALĂ” ORGANIZATORUL CONCURSULUI: Mariana Dobrin - administrator site

COMISIA DE JURIZARE 1.Elena Vornicescu – fondator - jurist, Chişinău Republica Moldova 2.Oana Covaci - administrator site 3. Liviu Gogu - administrator site 4. Mihaela Gudana - administrator site 5. Florin Petrache –Membru site 6. Dana Logigan - administrator site 7. Votul membrilor forumului (ordinea este aleatorie)

REZULTATELE CONCURSULUI DE EPIGRAME

Anul I, Nr. 5/Mai 2013

Negru pe Alb EPIGRAMELE TUTUROR CONCURENTILOR – POFTIŢI LA VOIE BUNĂ!

PREMIUL III - Ion M. Ruse Realitate românească La vot, i-am păcăli pe-aceşti ciocoi, Cum o făcea, prin povestiri, Păcală Dar ce păcat, convieţuiesc cu noi, Atât de mulţi, din neamul lui Tândală!

PREMIUL I - Mircea Coroş CRIZA, MEREU CRIZA ! Criza care ne-a cuprins Și mulți spun că-i mondială, Pe mine nu m-a convins: Cred că-i Marea Păcăleală !

Convingeri de politician Afirmă purtătorul de cuvânt Despre românii noştri, ca popor: De strângi şurubul sunt tăcuţi, mormânt, Şi trec peste necazuri, cu umor!

LUNA PĂCĂLELILOR Vine-o lună-n calendar Ce-i de tot originală ! La concurs m-aș prinde, dar, Mi-e că-i Marea Păcăleală !

De-ale politicii L-a păcălit o aventurieră, Pe-un om politic - Doamne ce stupid! Şi vrea, acum, o dotă viageră, C-a fost însărcinată... de partid.

DILEMĂ Nu sunt tânăr nici bătrân!, Însă marea păcăleală, Cred că este când îngân: Mă iubește, sau mă-nșeală ?

Love story Am zis c-o păcălesc, c-un mărţişor, C-o-mbrobodesc, deşi o ştiu isteaţă, Iar ea m-a dus cu preşu-ncetişur Şi m-a legat cu şnurul lui... pe viaţă.

ZONĂ ÎNCHISĂ Nu-s în Schengen uși deschise Cum avem noi bănuială, Mai mult, iară o să ni se... Vândă Marea Păcăleală !

MENŢIUNE - Dumitriu Vasile În atşeptarea premiului E un concurs tematic de mare anvergură, Şi nu veţi accepta chiar orice mâzgăleală Şi premiul de-asemeni,va fi tot pe măsură, Căci doar aici suntem,la marea păcăleală.

PREMIUL II - Janet Nică GOGOŞI Românul este om de gust… La păcăleli, din moşi strămoşi, Ţinând de foame, este just Să le mai zică şi…gogoşi.

Promisiunea beţivanului De multe ori ţi-am spus că nu mai beau, Chiar nu mai are rost atâta cicăleală, Înc-un răspuns concret am să-ţi mai dau, Dar mai întâi, să ies din mahmureală.

MAREA PĂCĂLEALĂ Un bou s-a însurat c-o vacă iar ea, timidă şi posacă, l-a tămâiat să nu priceapă că s-a-nsurat, de fapt, c-o iapă.

Unui ales...pardon.. tuturor aleşilor neamului Mi-ai spus să nu-mi dau votul orişicui Să te votez căci totul va fi bine, Dar din păcate ai uitat să spui, Că binele e numai pentru tine.

SURPRIZĂ Te-anunţ cu mare bucurie: Aştept, iubite, un copil. Să-mi spui acum: ce-ai vrea să fie? - Aş vrea să fie…’ntâi april.

Doamnei cu ochi verzi Era în April chiar prima zi, Când un inel ţi-am dat în dar. Mi-ai spus că-n veci mă vei iubi, Privind şiret spre calendar.

PĂCĂLELI POLITICE De atâtea vorbe goale Despre lapte, piept de pui, Despre miere şi sarmale, Toţi flămânzii sunt… sătui.

Anul I, Nr. 5/Mai 2013

Negru pe Alb MENŢIUNE - George Bădărău

POEZIE UMORISTICĂ, PAMFLET, FABULĂ, PARODIE

POLITICIANUL Într-un beci adânc, etern, Curge vinul la vrăjeală, Precum frazele-n guvern După marea păcăleală.

VINDEM CASA PE UN ORT/ SĂ-L DĂM POPII PENTRU MORT

TESTAMENT Ca orice om matur şi eu Îmi pregătesc, fără-ndoială, Plecarea către Dumnezeu Deşi-i o mare păcăleală.

Aurora Luchian Mortu-i mort, dar revoltat, Ar striga :"Vreau îngropat!" De cinci zile stă pe masă, Popa nu-l scoate din casă! Cică rudele n-au bani. Să-l ţină şi zece ani, Că-s doar patruzeci de grade... Fără plată nu se cade! -Doar n-oi lălăi în van, Fără niciun gologan! (Popa-i strâmb de oţărât!) Faceţi creştini, împrumut! La vecini, la cunoscuţi, Pe la duşmanii avuţi! La bancă că-i generoasă, Şi vă scot mortu' din casă! Dac-aş fi fost un milos, Să-ngrop moca, babă, moş, Nu m-aş plimba cu bolidul, Aş linge de foame, blidul! Măi sărace, haide, du-te, Nu simţi că mortu' se-mpute? Mergi la cămătari, măi frate, Şi te-ai spăla de păcate! Mortu-n moartea sa, înjură, L-ar goni prin bătătură! O viaţă l-a slugărit, I-a zis: "Te-ngrop gratuit!" O face pe prostu-acum, S-ar sălta să-i dea un pumn, Şi o scuipătură bună, Să nu mai mănânce-o lună! Mama mortului, sărmana, Aşezându-şi des năframa, Plânge cu lacrimi amare, Picând mereu din picioare! Popa, iarăşi cârcoteşte: -Vedeţi cât se chinuieşte? Vindeţi oi, capre, purcel, C-o s-o puneţi lângă el! -Părinte, n-avem nimic, Doar un câine şi-un pisic. Ce să vindem? Hai, te-ndură, Să ni-l scoţi din bătătură! Popa lacom, un nărod, Nici s-audă de prohod! Îşi vede de viaţa sa, Şi-nciudat îi blestema:

REGELE A strigat pe-un ton banal Regele spre luna cheală: Un regat pentru un cal Nu-i decât o păcăleală. CONFUZII Te vad la masa intr-un bar Şi mă gândesc la o lipeală Privind costumul tău sumar... Sau nu-i decât o păcăleală?

MENŢIUNE - Elena Malec Unor distribuitori de carne occidentali Neamurile de elită, Nașul astăzi și-au găsit, Carne cumpără - de vită, Însă noi i-am... potcovit. Vorbe dulci Vorbe dulci primesc în dar: - Ești o floare de vanilie Mi-a șoptit un cofetar, Seara, pe întâi ... aprilie. Post-electorală Azi guvernul ce-ai ales, Îți servește garnisite, După propriul interes, Ca meniu...răbdări prăjite. Năravul meseriei Ar vrea s-o ducă la altar, Dar nu-i permite portofelul, Deci, ca maestru cofetar, O duce doar cu ... zăhărelul.

Anul I, Nr. 5/Mai 2013

Negru pe Alb -Fiţi a naibii! Ce, e, eu, banii Îi fac îngropând d sărmanii? Coate-goale, amărâţi, Mi-e silă, chiar măă scârbiţi!... Se împlinesc zile, zece, Mortu-i fierbinte, nu-ii rece! De la grade şi jelit, Iar de "trist" s-aa înnegrit! Noroc de-o rudă dă isteaţă, A dat anunţ dimineaţă: "Vindem casă pe un ort, Să-l dăm popii pentru entru mort!" Chilipir şi alta nu-i! Mortu' e la locul lui, Restul rudelor,, vă spun, Au rămas să doarmă-nn drum!

M-a rugat o ființă și mă roagă întruna să-i dau o idee măcar, numai una...

MĂSURA ĂSURA NASULUI NA

Elena Mititelu De mic taică-meu mi-a spus, Să-mi măsor cu grijă nasul, Iar eu, pe unde m-am dus, Cu cei buni îmi ţineam eam pasul... Anii iată au trecut, Mi-a venit vremea de ras, Timp în care n-am ştiut, Decât să mă uit la nas... În zadar îmi spunea mama, Să nu mă întrec cu vasul, Ascultam – pândit de drama – Începea să-mi crească scă nasul... În club seara mă duceam, Îmi plăcea cum sună basul, Doamne, ce de crai eram, gea nasul... Nimeni nu-mi ajungea După ce m-am însurat, Cei din jur îmi spuneau neau grasul, Aveam mofturi de bărbat Şi nu-mi mai cunoşteam şteam nasul... Toţi mă implorau cinstit, Ca să las mai moale glasul, Oare m-au văzut tâmpit? Şi de ce să cobor nasul?! Viaţa-ntreagă m-am distrat, Pe unde-mi făceam popasul, Ce-mi spunea tata-am uitat Şi n-am mai măsurat nasul... Fără bani, bătrân, golan, Boala şi-a-nceput balansul, Casa-mi este pe maidan, Simt uşor că-mi pică nasul... Ce va fi, când n-oi mai fi...? Cin’ mi-o face parastasul? N-am nevastă, nici copii, Să-mi pună-n ţărână nasul... Iartă-mi, Doamne-nvârte nvârte roata, Măsurând-o cu compasul,

IDEI

Nicolae Nicoară-Horia M-a rugat o ființă să îi dau idei, vrea și ea să scrie poezia ei, vrea și ea să facă o alcătuire și-așa tot românul e poet din fire. La început nu știe de unde... să-nceapă, noaptea se trezește din somn numai apă, ziua stă pe gânduri, parcă e beteagă, precum stă pe ouă cloța mea cea dragă. Ea de un' să știe, ouăle sunt sterpe, poate să se roage și la... Euterpe, dacă în ogradă, el, cocoșul nu-i, în zadar așteaptă piuit de pui...

Anul I, Nr. 5/Mai 2013

Negru pe Alb Poate mi se schimbă soarta... Şi nu mi-o mai creşte nasul! Ca mâine mă duc...mă duc... Vreau aşa...de bun rămas, Să nu fiţi ca mine – cuc, S-aveţi măsură la nas!

*06/05/1997 a murit Florian Potra teatrolog şi traducător (1925-1997) *07/05/2007 a murit Octavian Octavi Paler scriitor, jurnalist, editorialist și om politic p (1926-2007) *07/05/1937 a murit George Georg Topârceanu poet (1886-1937) *09/05/ 1895 s-aa născut poetul, poe dramaturgul şi filozoful Lucian n Blaga (1895-1961) (189 *08/05/1937 s-aa născut Darie Dar Novăceanu poet, eseist, traducător *14/05/1957 a murit Camil Petrescu scriitor (1894-1957) *18/05/1920 s-a născut scut Geo Dumitrescu poet, traducător, gazetar etar (1920-2004) (1920 *19/05/1887 s-aa născut Ion Jalea artist plastic(1887-1983) Pro Sadoveanu scri*21/05/1906 s-aa născut Profira itoare (1906-2003) *21/05/1880 s-aa născut Tudor Tud Arghezi poet, ziarist,(1880-1967) *22/05/1957 a murit George Georg Bacovia poet (1881-1957) *22/05/1956 a murit Ion Călugăru Că poet (19021956) *23/05/1913 s-aa născut Olga Olg Caba scriitoare (1913-1995) Gab Liiceanu eseist *23/05/1942 s-aa născut Gabriel şi traducător *23/05/1902 s-aa născut Vladimir Vla Streinu poet, eseist, traducător (1902--1970) *23/05/1871 s-aa născut Garabet Gar Ibrăileanu scriitor (1871-1936) *26/05/1997 a murit Cezar Baltag poet, eseist (1939-1997) *27/05/1821 a murit Tudor Vladimirescu (1780-1821) *28/05/1912 s-a născut ut Anişoara Ani Odeanu poetă, prozatoare, ziaristă (1912-1972) (191 *28/05/1963 a murit Ion Agârbiceanu Ag scriitor (1882--1963) *31/05/1927 s-aa născut Mircea Mir Aristide poet, prozator (1927-2002)

CRÂŞMAR SĂ-MI TORNI … CRÂŞM (parodie)

Sergiu O. Ciurtin Să-mi torni crâşmar ar hapsân ceva cev să-mi torni ce-mii pasă mie că dacă s-o-ntâmpla mpla ceva îţi dau şi geaca de pe mine că dacă s-o-ntâmpla mpla ceva îţi dau şi geaca de pe mine Să-mi torni crâşmar ar hapsân ceva cev să-mi torni un snaps aps de seară că doar s-o întâmpla mpla acum să dorm pe bancă-nn gară că doar s-o întâmpla mpla acum să dorm pe-o bancă-nn gară Lasaţi-mă să cânt ânt cu voi de crâşmă nici nu-mi mi pasă că beau de când mă ştiu aşa şi sar şi peste... masă că beau de când mă ştiu aşa şi sar şi peste... masă Lăsaţi-mă în fund nd să stau pe-o bancă-ntunecată să dorm să beau şi-apoi apoi să cânt cân puşca şi cureaua lată să dorm sa beau şi-apoi apoi să cânt cân puşca şi cureaua lată.

Rubrică de Ovidiu idiu Dinică 59

Anul I, Nr. 5/Mai 2013

Negru pe Alb umanităţii marcate de automatisme şi clişee, dar încercând să-şi şi depăşească depăşeasc condiţia şi să acceadă într-o idealitate mereu ereu refuzată. refuzat Vocaţia certă a prozatoarei proza se exersează în direcţia disecăriii unor evenimente evenim şi stări sufleteşti pendulatorii, cu pondere decisivă de în configurarea personajelor. Textura xtura fluxurilor fluxur narative, pline de forţă şi consistenţă, nţă, este un câştig incontestabil al volumului, racordând dând bucuria lecturii la convingerea că te afli în faţa unor construcţii construc epice solid articulate şi îndelung elaborate, aborate, mature mat prin precizia şi supleţea arhitecturii. ii. Tăietura fermă f a frazei, decuparea faptului de viaţă iaţă autentic şi semnificativ, expansiunea energică a epicului, opţiunea op pentru personajele dilematice, nelineare, fin conturate pe fundalul evenimentelor, iată ată doar câteva cât atu-uri ale acestor proze, alimentate din magma cotidianului. Ai senzaţia ţia paradoxală paradoxal că realitatea ţi se livrează în tranşe succesive, filtrată f printr-un sistem de oglinzi paralele, care-ii adaugă ad reliefuri şi faţete insolite. Este perceptibilă erceptibilă interferarea in realului cu oniricul, a concretului etului cu impalpabilul, imp a certitudinii ferme cu straniul, l, aceasta fiind, fi în opinia noastră, coordonata cea mai ai pregnantă şi mai fertilă a demersului epic al autoarei. Fiindcă, dincolo de asperitatea as faptului existenţial (fie acesta umil sau spectaculos), sp se face simţită mai peste tot ot proiecţia unei semnificaţii care conferă evenimentelor ntelor o altă dimensiune d şi, totodată, o altă cheie de interpretare. terpretare. Autoarea îşi refuză tentaţia t narcisistă, ocoleşte ipostaza naratorului ratorului omniprezent omn şi omniscient, preferând o detaşare şare benefică de traiectoria personajelor sale, urmărindu-le le tribulaţiile tribu cu un ochi neutru, mereu capabil il să surprindă surprin meandrele şi faliile unor psihologii convenţionale onvenţionale sau, dimpotrivă, de un exotism social marcat. în ingenuitatea unei Această pendulare între perspective detaşate şate şi luciditatea lucidi prospectării unor geografii sufleteşti şti eruptive conferă c prozelor Vioricăi Hagianu un aer de austeritate auste graţioasă, o forţă narativă aproape hipnotică, probând o siguranţă a scriiturii care trece ece dincolo de pojghiţa cuvintelor, dinamitând stereotipii otipii şi amorsând amo sensuri traductibile în cheie existenţială. Este reconfortant nfortant să constaţi c că, în vacarmul atâtor mode pasagere agere şi viciate vicia de impostură, vocea autoarei noastre se impune cu c claritate şi eficienţă, decupând din cotidianul tidianul imediat ime scene şi personaje cu un coeficient maxim de credibilitate cr şi reconfigurând un spaţiu narativ arativ şi o formulă fo epică de o certă originalitate.

Cartea „ Vocea fetei de piatra” piat de Viorica Hagianu Geo Găletaru Viorica Hagianu este o Hagian excelen celentă prozatoare, cu o remarcabilă fluenţă fluen a naraţiunii, cu c un simţ ultrafin al creării unor situaţii si şi personaje veridice. Evenimentele "prinse" în prozele sale divulgă div o vizibilă dexteritate de a frazării, care, ca aliată cu ştiinţa de a merge erge la detaliul deta semnificativ, conferă textelor farmec ec şi autenticitate, autentic deopotrivă. Planurile epice interferează, rferează, într-un înt melanj subtil de realitate şi ficţiune,, captivând prin p irepresibila plăcere de a adiţiona fapte pte disparate şi a le situa într-o zonă a decantărilor esenţiale. senţiale. Simplele Sim fluxuri narative nu fac decât să contureze, ntureze, în final, fin reverberaţia unor existenţe, cu exaltările tările şi faliile faliil lor, faţă de care conştiinţa autoarei reacţionează cţionează asemenea ase unui sensibil seismograf. l modalităţi Autoarea apelează cu succes la epice verificate, ceea ce-i permite ermite etalarea etalar unei ample palete de convenţii şi semnificaţii, mnificaţii, care c să asigure demersului său o finalitate te estetică certă. ce Recuzita naraţiunii este folosită spre a intermedia accesul la o problematică individuală sau socială, din care se degajă, persistent şi convingător, gător, o paradigmă para etică definitorie. Angrenaţi în mici ici dispute domestice do sau în dileme existenţiale profunde, rofunde, eroii ero Vioricai Hagianu ilustrează, de fiecare are dată, ipostaze ipos verosimile ale unei umanităţi umile ile sau dramatice, dra care evoluează pe paliere psihologice logice multiple. multip Autoarea se pricepe să construiască episoade pisoade şi personaje pe credibile, cu o remarcabilă artă a dozării detaliilor. det Dialogurile sunt alerte, rte, iar nuanţările nuan de ordin psihologic aduc un pluss de substanţă substan întregului edificiu epic. Viorica Hagianu nu ştie să plaseze pl personajele şi evenimentele dincolo olo de stricta şi mărunta determinare a cotidianului, i, făcând o radiografie exactă, uneori necruţătoare, a unei 60

Anul I, Nr. 5/Mai 2013

Negru pe Alb

Editorial - Gheorghiţă Mocanu ………….

pag. 2

FILE DE CALENDA Geo Dumitrescu, de Ovidiu Dinică……… Tudor Arghezi, de Ovidiu Dinică……….. Cilibi Moise, de Ovidiu Dinică…………..

pag. 3 pag. 3 pag. 5

ESEURI Mariana Dobrin - Poezia………………… Cecilia Anca Potinteu - Din aforismele lui L. Blaga…………………………………. Boris Marian Mehr - Alexandru Vona….. Zoltan Terner - Dialog imaginar………… Ştefan Lucian Mureşanu - Valoare şi schimb previzualizat în omul-prieten Dickensian………………………… POEZIE Medalion Oana Maria Covaci……………. Boris Marian Mehr……………………….. George Gîtlan…………………………….. Victor Ciobanu……………………………. Anca Tănase……………………………… Dana Logigan…………………………….. Calotescu Tudor Gheorghe………………. Viorel Gongu …………………………… Aura Popa……………………………….. Valentin Tufan……………………………

pag. 7 pag. 8 pag. 10 pag. 10

pag. 12

pag. 15 pag. 16 pag. 17 pag. 17 pag. 18 pag. 19 pag. 20 pag. 21 pag. 22 pag. 23

PROZĂ Gheorghiţă Mocanu……………………… Helene Pflitsch………………………….. Pop Stelu………………………………… Claudia Elena Peter…………………….. Anca Cecilia Potinteu…………………… Mihai Cotea……………………………… Mihai Batog-Bujeniță…………………….

pag. 24 pag. 27 pag. 29 pag. 30 pag. 30 pag. 32 pag. 34

DOR DE BASARABIA Rodica Cojocaru………………………….

pag. 36

Petru Botezatu ………………………….. Mihai Cimpoi……………………………. Mircea Coros……………………………. Dana Logigan…………………………….

pag. 39 pag. 41 pag. 44 pag. 44

ARTĂ Dorin Macovei, pictor - licenţiat în Arta Sacră……………………………………. pag. 46 Ionuţ Fintoiu şi Mariana Dobrin - Artă tradiţională rămânească……………………….. pag. 47 LITERATURĂ PENTRU COPII, PĂRINŢI ŞI BUNICI Poezii din Castelul Fermecat Caterina Scarlet…………………………. pag. 49 Maria Niculescu………………………… pag. 49 Silvia Gavrilov…………………………. pag. 50 Elena Spiridon………………………….. pag. 50 Lăcrămioara Teodorescu……………….. pag. 50 Constantin-Nicolae Gavrilescu…………. pag. 51 Mircea Coroş…………………………… pag. 51 Mihaela Gudana………………………… pag. 51 Aurora Luchian…………………………. pag. 51 Poveşti din Castelul Fermecat Elena Vornicescu……………………….. pag. 52 Aga Lucia Selenity…………………….. pag. 53 UMOR Rezultate concurs epigrame…………… Poezie umoristică, pamflet, fabulă, parodie Aurora Luchian ………………………… Nicolae Nicoară-Horia………………….. Elena Mititelu…………………………… Sergiu O. Ciurtin……………………….. Aniversări şi comemorări, luna mai…….. UNIVERSUL CĂRŢII Geo Găletaru - „Vocea fetei de piatra” de Viorica Hagianu………………………….

Anul I, Nr. 5/Mai 2013

pag. 55 pag. 57 pag. 58 pag. 58 pag. 59 pag. 59

pag. 60

Negru pe Alb

Colectivul de redacţie -Director onorific: Elena Vornicescu (fondatorul siteului Negru pe Alb) -Director executiv: Gheorghiţă Mocanu (membru USR şi fondator site) -Redactor şef: Boris Marian Mehr (membru USR) -Redactor şef adjunct: Mariana Dobrin (membră a Uniunii Epigramiştilor şi a Ligii Scriitorilor din România) -Redactori: – Rodica Cojocaru – Oana-Maria Covaci – Ovidiu Dinică – Mihaela Gudana – Dana Logigan

Colaboratori: - Caterina Scarlet (membru USR); - Zoltan Terner (membru USR); - Petru Botezatu (membru USM); - Dan Stoica; - Calotescu Tudor Gheorghe; - Maria Niculescu; - Aurora Luchian; - Elena Mititelu; - Victor Ciobanu; - Mircea Coroş; - Dan Petruţ Camui; - Viorel Gongu; - Anca Tănase; - Mihai Cotea; - Aga Lucia-Selenity; - Silvia Gavrilov; - Elena Spiridon; - Constantin-Nicolae Gavrilescu; - Geo Găletaru; - Anca Cecilia Potinteu; - Ştefan Lucian Mureşanu; - George Gâtlan; - Aura Popa; - Valentin Tufan; - Helene Pflitsch; - Pop Stelu; - Claudia Elena Peter; - Mihai Batog Bujeniţă; - Ionuţ Finţoiu; - Sergiu O. Ciurtin; - Nicolae Nicuară-Horia.

– Lăcrămioara Teodorescu -Tehnoredactor: Liviu Gogu

ISSN 1843 1 – 018X Anul I, Nr. 5/Mai 2013

Negru pe Alb

Anul I, Nr. 5/Mai 2013