nr. 55
2014
PreĹŁ:
8 lei
Anul acesta se împlinesc 400 de ani de la moartea mucenicească a Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu, alături de cei patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi de ginerele său, sfetnicul Ianache Văcărescu. Pilda sa de dăruire şi de jertfă pentru ţară şi pentru credinţa creştină a rămas bine întipărită în memoria istoriei, marcând Constantin Brâncoveanu, s-a născut în anul 1654 într-o familie de boieri, cu descendenţă nobilă: provenea din vechiul neam al Basarabilor, după tată şi din neamul strălucit al Cantacuzinilor, viţa veche de împăraţi, după mamă. Mediul intelectual în care a crescut alături de unchii săi, mari umanişti ai vremii – fraţii Constantin, Mihai şi Şerban Cantacuzino – a contribuit în mod esenţial la formarea sa intelectuală. Din copilărie, sub îndrumarea unchiului său, stolnicul Constantin Cantacuzino, Brâncoveanu a învăţat greceşte şi latineşte, şi-a îmbogăţit neîntrerupt cunoştinţele, ajungând să fie un erudit, încă de tânăr. Relaţia cu Cantacuzinii l-a făcut să iubească şcoala, deşi el personal nu a frecventat colegii, academii sau universităţi străine şi să aibă preţuire pentru carte şi cultură.
Academia Domnească
prima instituţie de învăţământ superior din Ţara Românească
În anul 1688, fraţii Constantin şi Şerban Cantacuzino au întemeiat Şcoala de la Mănăstirea „Sfântul Sava”, în centrul oraşului Bucureşti (zona Universităţii de astăzi), ca instituţie de învăţământ superior. În anul 1694, voievodul Constantin Brâncoveanu a transformat această şcoală în Academie Domnească, moment care a marcat începutul învăţământului superior din Ţara Românească, cu predare în limbile greacă şi latină. Academia rivaliza în acele vremuri cu Academia Fanarului sau Marea Şcoală a Patriarhiei din Constantinopol (Istanbul) din Imperiul Otoman. Ea a funcţionat iniţial după canoane greceşti, avându-l în fruntea ei pe învăţatul grec Sevastos Kuminitis, după care, în 1707, domnitorul a recurs la o nouă organizare a Academiei – din punct de vedere administrativ, dar şi ca programe – cu ajutorul câtorva cărturari ai vremii şi a transformat-o într-o instituţie care funcţiona precum o Facultate de Litere şi Filosofie din cadrul universităţilor apusene, ridicând-o la nivel european: se dădeau profesorilor recomandări metodice şi pedagogice, de aplicare practică a cunoştinţelor, discutarea pe texte, pentru înţelegerea lor, se învăţa gramatica, ortografia, logica, retorica, filosofia, astronomia, fizica, se învăţa despre
naştere, moarte şi suflet, literatura universală, se cercetau textele filosofice şi teologice. La Academia Domnească veneau la studii învăţăcei din Peninsula Balcanică, din Asia Mică, din Palestina, Siria şi Egipt, iar profesorii erau de înaltă calificare. Printr-un hrisov, Brâncoveanu le acorda celor săraci şi studenţilor străini, burse, în valoare de 50 de lei pe an, care proveneau din veniturile vameşilor de la Greaca. În hrisov, spunea că “această milă pentru ucenicii săraci” să fie urmată de viitorii domni. Pe cei destoinici, indiferent de originea lor socială, Constantin Brâncoveanu i-a trimis la universităţi străine, ca să cunoască şi altă lume şi să aducă învăţătura lor în ţară. Pe lângă Academia Domnească, domnitorul Constantin Brâncoveanu (pentru că provenea dintr-o familie foarte bogată) a susţinut înfiinţarea unor şcoli cu predare în limba slavonă şi română la mănăstirile „Sfântul Gheorghe Nou” şi „Colţea”, unde se pregăteau preoţi, dascăli şi dieci pentru cancelariile domneşti. Pe lângă acţiunea pentru dezvoltarea unui învăţământ superior, Constantin Brâncoveanu s-a ocupat şi de cultura şi educaţia religioasă şi morală a mulţimii, el a creat şi a subvenţionat şcoli, pretutindeni unde a fost solicitat.
Academia Domnească
Palatul Şuţu
36
astfel personalitatea sa ca un adevărat sprijinitor prin cuvânt şi faptă al Ortodoxiei de pretutindeni. Domnitor al Ţării Româneşti între anii 1688 -1714, a fost un iscusit diplomat şi om de stat, ctitor de lăcaşuri sfinte în ţară şi peste hotare, iubitor şi ctitor de artă românească, protector strălucit al culturii şi intelectualităţii de la acea vreme.
Protector al tiparului Încurajat de nobilimea intelectuală receptivă la educaţie şi progres, domnitorul a înţeles că trebuie să încurajeze tipăriturile, traducerea cărţilor bisericeşti şi mai ales să încurajeze negustorii şi meşteşugarii să înfiinţeze şcoli întreţinute de bresle. În timpul domniei sale, au fost traduse şi tipărite cărţi bisericeşti pentru toate popoarele ortodoxe, “ca să fie la îndemâna tuturor iubitorilor de cetire”. Un eveniment istoric de marcă s-a produs chiar la începutul domniei sale, în 1688, prin apariţia Bibliei de la Bucureşti, prima ediţie integrală în limba română, operă de mari proporţii pentru acel timp (944 de pagini format mare, pe două harta Ţării Româneşti în perioada domnitorului coloane, cu litera măruntă). Demersul acestei lucrări fusese început încă din timpul lui Şerban Cantacuzino: „ce s-a tălmăcit dupre limba elinească pre înţelegerea limbei rumâneşti, cu porunca preabunului creştin şi luminatului domn Ioan Serban Cantacozino Basarabă Voievod şi cu îndemnarea dumnealui Constandin Brâncoveanul, marele logofăt“. Supravegherea activităţii tipografice a fost încredinţată monahului de origine georgiană, mai târziu mitropolit, Antim Ivireanul. Datorită muncii lui de tiparnic - cărturar, dar şi prin contribuţia cronicarilor vremii, printre care amintim fraţii Radu şi Şerban Greceanu, în timpul lui Brâncoveanu au funcţionat în Ţara Românească cinci tipografii, cu activitate susţinută. La Bucureşti, la Snagov (1696), la Târgovişte (1709), la Buzău (1691) şi la Râmnic (Vâlcea) (1705), au fost tipărite 79 de cărţi bisericeşti şi laice, nu numai pentru nevoile românilor, ci şi pentru lumea greacă şi orientală (în limbile greacă, română, slavonă, arabă; unele erau bilingve: slavo-române, greco-arabe, greco-române). Trebuie notat că toate cărţile bisericeşti erau traduse de însuşi mitropolitul Antim într-o frumoasă limbă românească, deosebit de expresivă, încât traducerile sale se folosesc până azi. În felul acesta, Antim Ivireanul, sprijinit de domn, a rămas în istoria Bisericii noastre drept creatorul “limbii liturgice româneşti”. În jurul celor cinci tipografii din Ţara Românească s-au grupat corectori, gravori, traducători, care au format o adevărată „lume a cărţii “, interesată de munca filologică. Datorită dezvoltării culturale din acel timp, potrivit cronicarului Chesarie Daponte, Bucureştiul devenea „centrul spiritual al sud-estului continentului european“, iar Sfântul Domnitor Brâncoveanu, un mentor diriguitor al vieţii intelectuale din Ţara Românească, creând astfel un mediu „unde fermentul minţii era obligat să lucreze fără încetare“. Surse: articole Ziarul Lumina – pr. conf. dr. Mihai Săsăujan, pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Românilor de Constantin & Dinu Giurescu, www.arthistory.net
Ctitorii brâncovene
37