nr. 51
2013
PreĹŁ:
8 lei
Pe urmele lirice ale Iuliei
Ha
Agonie şi extaz
Mica fiică a marelui cărturar B.P. Hasdeu poartă numele mamei; tatăl a accentuat mereu tradiţia intelectuală a familiei sale, relevând în fotografii asemănarea chipului fiicei sale cu cel al unui bunic, precizând repetat existenţa a patru generaţii de cărturari şi scriitori. Subliniindu-şi originea românească în esenţă, dar poligloţi prin vocaţie, bunicul savantului, Tadeu, a scris în limba polonă, tatăl, Alexandru, în rusă, Bogdan Petriceicu însuşi – în română, iar fiica, Iulia, în franceză.
46
Tatăl vedea în geniala sa fiică încununarea propriei vocaţii, împlinirea propriei ambiţii. Dar nu a fost aşa… Intensa suprasolicitare intelectuală, corespunzând precocităţii spiritului, dar copleşind alcătuirea trupească oricum fragilă a grăbit, probabil, sfârşitul Iuliei (29 septembrie 1888). Talentul literar al Iuliei s-a manifestat foarte timpuriu, la 6 ani scriind poezii şi compoziţii în proză. La 8 ani s-a înscris la Colegiul „Sf. Sava” din Bucureşti, studiind în acelaşi timp pianul şi luând cursuri de canto la Conservator. La 12 ani (septembrie 1881) pleacă cu mama sa la Paris, Franţa devenind pentru ea a doua patrie. Şi-a continuat studiile la Colegiul Sévigné, luând în acelaşi timp lecţii de pian, canto, desen, pictură, latină şi greacă. La 16 ani s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filosofie de la Sorbona, mărturisindu-şi, în acelaşi timp, sensibilitatea şi viziunea poetică asupra lumii în versuri în limba franceză. Nici părinţilor nu le-a arătat până în 1887 poeziile şi a fost, se pare, nemulţumită când tatăl s-a grăbit să-i publice patru dintre ele; vroia să le revadă, să le desăvârşească… Dar n-a mai avut timp!
Poezia – teme şi motive Pe lângă câteva – nesemnificative – încercări de proză şi teatru, scrierile lăsate de Iulia sunt poezii în limba franceză. Faptul acesta nu trebuie să ne mire prea mult: Franţa a fost patria adoptivă spirituală, formaţia ei intelectuală a fost împlinită în Paris. Dacă ar fi atins maturitatea fizică şi artistică, poate ar fi stat alături de alte scriitoare de origine română şi limbă românească: Anne de Noailles, Marta Bibescu, Elena Văcărescu. Poeziile au fost publicate postum de către tatăl ei în două volume: „Bourgeons d’Avril” („Muguri de aprilie”) şi „Chevalerie” („Medievale”) în 1889. Idealul ei aproape sacrosant în poezie rămâne Victor Hugo! „[…]…S-a speriat/ În faţa ta chiar Moartea. Făcând un compliment,/Se-ndepărtează demnă de patul tău sacrat[…]” („Victor Hugo”). De la el se pare că vine admiraţia tinerei poete epoca medievală: „O, veac măreţ din vremea cavaleriei sfinte,/Când se credea-n iubire şi-n al onoarei preţ”.
Trecută în nefiinţă la nici 19 ani, Iulia Hasdeu lasă în spiritualitatea românească o „urmă” (cuvântul care îi place şi pe care îl foloseşte ea însăşi) tulburătoare, imaginea unei personalităţi luminoase şi tragice totodată.
sdeu , după 125 de ani... Poezia Iuliei Hasdeu stă în întregime sub semnul romantismului de factură hugoliană. Este chiar surprinzătoare totala ignorare a esteticii simboliste sau parnasiene, care se contura chiar în acel timp la Paris. Probabil, o satisfăcea deplin tradiţia romantică. Natura este percepută şi transfigurată poetic în spirit romantic, cu preferinţă pentru singurătate, mister, sugestia infinitului cosmic pe care i le insuflă numele, pădurea, lacul: „Apune mândrul soare, dar încă străluceşte/Pe lacul cel albastru, departe, spre hotar;/Iar cerul se aprinde mereu şi se găteşte/În văluri violete, ce-nvăpăiate par./[…]/Eu las aici din mine o parte mult duioasă:/Pe malul tău simţit-am iubirea mea dintâi”. („Au lac de Geneve”/„Lacul Genevei”). Aspiraţia spre iubire (pe care o socoteşte „cucerirea/câştigarea cerului”) se împleteşte subtil cu dorinţa păstrării nevinovăţiei, cu teama de suferinţă: „Lăsaţi-mi pacea sfântă din timpul infantil,/[…]/Să fiu frumoasă, pură, cum simplitatea cere/Şi fără a cunoaşte a vrăjilor putere,/Trăind în bucuria supremă, ne-ncetat,/Cu inimampăcată şi suflet nepătat!” („Dedain”/„Dispreţ). Motivul morţii, ce reînvie insistent în ultimele creaţii (poate o premoniţie?) se asociază cu ideea infinitului binecuvântat de divinitate: „Să rătăcim în zări sublime,/În cer de-azur, locaş râvnit;/Dorind al tainei infinit,/ Uita-vom sumbra adâncime./[…]/O, suflete, speranţa-i mare…/Totul trece… Dumnezeu e-n veci!” („Solitude”/ „Singurătate”). Având acces la temele şi motivele liricii europene, scriind consecvent în limba franceză, Iulia nu-şi uită obârşia: „Iubirea cui s-o dărui? Celui ce mă zămisli,/Apoi părinţilor o dau şi patria o iubesc;/O, ţara mea scumpă, pe tine te-ndrăgesc/Mlădiţă de români sunt eu, şi asta vreau a fi” („À mon pays”/„Ţării mele”). În aceeaşi temă se înscrie şi poezia „Roumanie”/„România” compusă la 15 ani. Ţara este văzută de tânăra poetă ca un tărâm paradisiac.
Castelul „Iulia Hasdeu” Pierderea unicei fiice, a unicei speranţe de perpetuare, i-a insuflat lui B.P. Hasdeu dorinţa comunicării cu lumea de dincolo, a spiritualului. Spiritismul — practicat, cercetat teoretic, acreditat — devine o componentă a gândirii sale. Realizat după proiectul lui B.P. Hasdeu, se înalţă la Câmpina monumentul comemorativ cunoscut drept Castelul „Iulia Hasdeu”. Acolo se află urmele trecerii ei pământene: fotografii, cărţi, pianul şi partiturile. Este un monument straniu şi impresionant. De pe acoperişul plat, se văd crestele Bucegilor. În centru, pe înălţimea a două nivele, într-un spaţiu liber, se ridică statuia monumentală a Mântuitorului semn că spiritul se înalţă pe axa credinţei creştine.
G.T.