71 | 28 septembrie 2009

C

E IN P LE TA K N E TO J O IN L

E TH

D E

Preţ: 2,5 lei

E A R IN S P AG P S 11

Ediţia în limba română, nr. 71 – 28 septembrie 2009 Se distribuie numai împreună cu ziarul România liberă.

Pachet România liberă + Book Review

Puteri gemene de Susann Cokal HER FEARFUL SYMMETRY. de Audrey Niffenegger. Ilustrată. 406 pag. Scribner. 26.99 $

În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, londonezii aveau o modalitate de recreere care astăzi s-ar putea să ne pară sinistră: o plimbare, duminica, printr-unul dintre cele mai mari cimitire din afara centrului oraşului. Locurile de odihnă fuseseră create pentru a muta cadavrele din curţile bisericilor din oraş, după

ce contaminaseră pânza freatică; noile cimitire erau în acelaşi timp grădini, centre sociale şi muzee de sculptură, un fel de parcuri tematice pline de monumente închinate celor dispăruţi şi mândriei personale. Mesajul pe care îl sugerau era, până la urmă, identic cu cel pe care-l auzim la biserică: indiferent de străduinţele Continuare în pagina 9

EMILY BAZELON: C U RTE A S UP RE M Ă PA GI NA 4 | ALAN M. DERSHOWITZ: J U STICE BRANDEIS PAG INA 5

ANDREA DESZO

Editorial

28 septembrie 2009

14

16

Ficţiune 1

8

11

14

15

16

de Joseph Kanon EVIL AT HEART

10

18

17

19

CHEERFUL MONEY: Me, My Family,

and the Last Days of Wasp Splendor de Tad Friend Recenzie de Francine du Plessix Gray

SEVEN MILE BEACH

de Tom Gilling Recenzie de Josh Bazell 18

DANCING IN THE DARK:

A Cultural History of the Great Depression de Morris Dickstein Recenzie de Adam Begley

SPOONER

de Pete Dexter Recenzie de Liesl Schillinger

CRUDE WORLD:

The Violent Twilight of Oil de Peter Maass Recenzie de Michael Hirsh

STARDUST

de Chelsea Cain Recenzii de Maria Russo

BICYCLE DIARIES

de David Byrne Recenzie de Geoff Nicholson

BLAME

de Michelle Huneven

LOGICOMIX

de Apostolos Doxiadis şi Christos H. Papadimitriou Ilustrată de Alecos Papadatos şi Annie Di Donna Recenzie de Jim Holt

Stories de Jill McCorkle DREAMING IN FRENCH

THE CLINTON TAPES:

Wrestling History With the President de Taylor Branch Recenzie de Joe Klein

CRONICA DE FICŢIUNE GOING AWAY SHOES:

de Megan McAndrew

BEG, BORROW, STEAL:

A Writer’s Life de Michael Greenberg Recenzie de Edmund White

HOW TO PAINT A DEAD MAN

de Sarah Hall Recenzie de Saïd Sayrafiezadeh 7

19

HER FEARFUL SYMMETRY

de Audrey Niffenegger Recenzie de Susann Cokal 6

17

THE LIEUTENANT

Eseu

de Kate Grenville Recenzie de Alison McCulloch

24

Articole & Bestselleruri

4

20 Bestselleruri cărţi pentru copii

How Public Opinion Has Influenced the Supreme Court and Shaped the Meaning of the Constitution de Barry Friedman Recenzie de Emily Bazelon

21 Bestselleruri ediţii cartonate 21 Selecţia editorilor 21 TBR: Din culise 22 Bestselleruri ediţii broşate

5

LOUIS D. BRANDEIS: A Life

de Melvin I. Urofsky Recenzie de Alan M. Dershowitz

22 Raftul cu ediţii broşate

Conţine secţiune specială dedicată ştirilor şi cărţilor apărute la editurile din România. www.nytbr.ro.

The New York Times Book Review, ediţia în limba română (ISSN 1937-920X) apare săptămânal, publicat de Universe Publishing House Inc. Copyright © 2008-2009 The New York Times. All Rights Reserved. Toate drepturile rezervate. Director editorial: Cristian Teodorescu; Redactorşef: Virginia Costeschi; Editor: Anda Ciurte; Traducători: Ioana Popa, Ştefan Bodea, Cristiana Vişan, Cătălin Pruteanu, Irina Adrian, Cătălina Sevastre; Advertising sales: virginia@nytbr.ro, 0745 773 764; PR: ARENA Communications, cecilia@arenacommunications.ro; Machetare şi prepress: Antal Angyal, CMYK Pro, Budapesta; Tipar: G. CANALE, Bucureşti; Abonamente: difuzare@romanialibera.ro.

2

Online

Când scriitorii vorbesc de Arthur Krystal

Nonficţiune THE WILL OF THE PEOPLE:

Joe Klein este unul din cei mai importanţi jurnalişti politici americani. Într-o carieră de 40 de ani, a fost şeful filialei din Washington a revistei Rolling Stone, editorialist la revistele New York şi Newsweek şi colaborator la The New Yorker şi alte publicaţii. Printre cărţile sale se numără biografiile lui Woody Guthrie şi Bill Clinton. În prezent, este titularul unei rubrici a revistei Time, intitulată „In the arena“.

Totuşi, Klein este probabil cel mai celebru pentru faptul că rămâne necunoscut. El este autorul anonim al volumului Primary Colors: A Novel of Politics, bazat pe campania electorală prezidenţială a lui Clinton din 1992. Acesta s-a menţinut nouă săptămâni pe primul loc al topului de ficţiune The Times, în 1996. Într-o conversaţie telefonică, Klein a declarat că lucrarea sa nonficţională despre Clinton s-a vândut în aproximativ 60.000 de exemplare, în timp ce din cea ficţională s-au vândut cam un milion de copii. Întrebat dacă plănuieşte să scrie şi alte romane, Klein a replicat: „Bineînţeles“, dar a spus că, după 11 septembrie, s-a adâncit în problematica militară şi în subiectul Islamului. Şi alţii l-au chestionat despre opera sa ficţională. Odată, în timp ce intervieva familia Obama, Michelle l-a întrebat dacă plănuieşte să scrie un roman despre ei. „Suntem prea plictisitori“, a intervenit soţul ei. Recenzia pe care Klein o face volumului The Clinton Tapes, de Taylor Branch, apare la pagina 11 a numărului de faţă.

Editorii

VIDEO: O conversaţie cu romanciera Lorrie Moore.

Săptămâna aceasta vor apărea: Lorrie Moore, autoare a cărţii „A Gate at the Stairs“, Motoko Rich cu însemnări din teren şi Jennifer Schuessler cu veşti despre bestselleruri. Gazda va fi Sam Tanenhaus, redactorul-şef al Book Review. Emisiunea este, de asemenea, transmisă şi în New York, vineri la ora 18:05, la postul de radio WQXR, 96,3 FM, sub titlul „Inside the New York Times Book Review“.

PAPER CUTS: Blogul Book Review prezintă cărţi şi alte materiale tipărite.

SELECŢIUNI: Fragmente din „Her Fearful Symmetry“, de Audrey Niffenegger, „Louis D. Brandeis“, de Melvin I. Urofsky, şi din alte cărţi.

E-MAIL CU NOILE APARIŢII: Primiţi în fiecare vineri o trecere în revistă a recenziilor noilor cărţi şi apariţii.

PODCAST:

nytimes.com/books ILUSTRAŢII DE JOE CIARDIELLO (SUS) ŞI CHRISTOPH NIEMANN

Curtare supremă Relaţia dintre judecători şi opinia publică e un fel de mariaj.

DE EMILY BAZELON

Î

N 1937, confruntat cu o Curte Supremă despre care credea ca blochează cu încăpăţânare efortul de a salva ţara de Marea Depresie, preşedintele Franklin Delano Roosevelt a declarat război judecătorilor – precum şi întregii concepţii de respectare a interpretării de către aceştia a Constituţiei. Nicăieri în acel document nu e scris că această curte e arbitrul final al sensurilor juridice ale textului Constituţiei. Curtea şi-a acordat singură puterea „de a spune care e legea“ în 1803, în cazul Marbury vs. Madison.

După mai bine de un secol, Roosevelt a protestat. I-a spus unui coleg că, atunci când stătea înaintea preşedintelui curţii pentru a rosti jurământul de învestire, pentru a proteja şi apăra Constituţia, ar vrut să spună: „Da, dar e Constituţia aşa

THE WILL OF THE PEOPLE

How Public Opinion Has Influenced the Supreme Court and Shaped the Meaning of the Constitution de Barry Friedman 614 pag. Farrar, Straus & Giroux. 35 $

cum o înţeleg eu, suficient de flexibilă pentru a face faţă oricărei noi probleme a democraţiei – nu genul de Constituţie pe care Curtea voastră a ridicat-o ca pe o barieră în faţa progresului şi a redresării“. Iar pentru a-şi consolida propriile legi, preşedintele a acţionat cu agresivitate, „asigurându-şi voturile“ Curţii prin nu mai puţin de şase judecători noi, aleşi de el. În ce priveşte New Deal, Roosevelt avea poporul de partea sa. Dar, odată ce judecătorii au bătut în retragere şi au permis guvernului federal să-şi extindă puterile, nu a putut să-şi convingă susţinătorii să accepte numirea de noi judecători. În

Emily Bazelon este membru fondator al redacţiei site-ului web pentru femei al Slate, DoubleX, şi bursieră „Truman Capote“ în drept şi media la Şcoala de Drept Yale.

4

The Will of the People (Voinţa poporului), incitanta şi competenta istorie a relaţiei Curţii Supreme cu opinia publică, Barry Friedman, care predă la Şcoala de Drept a Universităţii din New York, scrie: „Adevărata semnificaţie a acţiunii din 1937 nu are enigme; era limpede pentru toată lumea. Poporul american a acceptat controlul judiciar ca fiind modalitatea caracteristică de a schimba interpretarea Constituţiei, dar numai în măsura în care deciziile judecătorilor rămâneau în limitele curentului majoritar al înţelegerii populare“. Judecătorul Owen Roberts, care a efectuat „mutarea strategică care i-a salvat pe cei nouă1, „schimbându-şi votul de la un caz legat de salariul minim la altul, avea să recunoască mai târziu că „e dificil de văzut cum ar fi putut rezista curtea presiunii populare“ pentru schimbare.

Această observaţie surprinde teza lui Friedman în privinţa influenţei opiniei publice asupra Curţii Supreme. Îi vede pe judecători şi pe cetăţeni ca fiind parteneri într-un „mariaj“ care eludează legislativul ales şi pe preşedinte. „Este frecvent cazul în care judecătorii se bazează pe Constituţie pentru a invalida acţiunile celorlalte puteri în stat, impunând voinţa poporului american“, spune el. Mariajul dintre instanţă şi popor, ca multe altele de durată, s-a flexibilizat treptat. Iniţial, au existat situaţii când ambele părţi s-au ciocnit în forţă, dar, pe parcursul timpului, au învăţat să ajungă la echilibru. Astăzi, când curtea intră în conflict cu publicul, e adesea în privinţa unei chestiuni cu care se confruntă pentru prima dată (celebrul caz de expropriere Kelo vs. oraşul New London, de exemplu, a provocat un protest public în 2005). „Ceea ce arată istoria“, susţine Friedman, „este, fără îndoială, nu că deciziile Curţii Supreme sunt pe aceeaşi linie cu opinia publică. Ci mai degrabă că cele două opinii ajung să se suprapună odată cu trecerea timpului“.

Cât de bine se susţine această teorie în faţa dovezilor istorice? Indiciile lui Friedman arată că poporul şi curtea sunt încă în mariaj. Cu siguranţă, un divorţ sub forma unei autorităţi diminuate pentru judecători ar fi dificil de realizat, date fiind obstacolele legale. Mai ales la început, câteva certuri conjugale au dus la despărţiri serioase şi la răciri ale relaţi1

Referire la numărul membrilor Curţii Supreme a SUA. (n.tr.).

ei. McCulloch vs. Maryland, decizia din 1819 de susţinere a puterii Congresului de a pune bazele unei bănci naţionale, i-a înfuriat pe avocaţii drepturilor statelor şi a dus la apogeu disputa din acel secol privind federalismul. Un deceniu mai târziu, când curtea a decis în favoarea suveranităţii Cherokee faţă de pretenţia statului Georgia de a avea autoritatea pentru îndepărtarea tribului, statul a refuzat să se supună sau să vină în faţa curţii. În reacţia la Dred Scott, scizionista decizie din 1857 de a refuza drepturile de cetăţenie negrilor, Friedman vede „o evoluţie a angajamentului naţiunii pentru controlul juridic“, pentru că hotărârea n-a fost nesocotită. Dar, de vreme ce ţara s-a scindat patru ani mai târziu într-un război civil pe care hotărârea Dred Scott l-a accelerat, faptul că instanţa a ieşit la lumină cu reputaţia pătată, dar altfel nevătămată, pare oarecum irelevant.

Afirmaţia lui Friedman se confirmă în secolul al XX-lea.

Curtea Warren a extins drepturile inculpaţilor penali – iar apoi s-a oprit după ce deciziile au provocat susţinere pentru campania de lege şi ordine a lui Nixon, alături de rezultate nefavorabile ale sondajelor. În 1972, curtea a fost aproape de abolirea pedepsei cu moartea. Ca reacţie, sondajele au înregistrat o creştere bruscă a susţinerii pedepsei capitale, iar judecătorii au bătut în retragere. Calea de compromis în privinţa avortului a fost mai lungă şi mai dificilă.

Uneori, când relaţia cu opinia publică a fost instabilă, curtea a scăpat de opoziţia dură prin tolerarea opoziţiei concertate (desegregarea şcolară) sau nesupunerea la nivel redus (interzicerea rugăciunilor la şcoală). Dar Friedman are cu siguranţă dreptate că, în timp, curtea s-a dovedit a fi partea alunecoasă a guvernării. Într-un sondaj Gallup din 1994, peste 80 la sută din oameni îşi afirmau o susţinere „relativă“ pentru curte. Nivelul era aproape similar la şase luni după cazul Bush vs. Gore, cea mai mare eroare a curţii din epoca modernă. Actualele date Gallup prezintă curtea având o rată de aprobare de 59%, în comparaţie cu rata de 51% a preşedintelui Obama, Congresul fiind mult în urmă, cu 31%.

Toate acestea servesc ca răspuns la afirmaţia potrivit căreia controlul judiciar dăunează democraţiei pentru că aparţine părţii nealease a guvernului federal. Dacă instanţa supremă s-a menţinut în graţiile publicului prin reflectarea tot mai mare a voinţei acestuia, atunci judecătorii au învăţat să să-şi asume responsabilitatea pentru propriile acţiuni. După cum recunoaşte Friedman, el nu este singurul care subliniază acest lucru. Academicieni precum Jeffrey Rosen şi Mark Tushnet şi-au îndreptat de asemenea atenţia asupra tendinţei curţii de a se situa aproape de centrul politic. Aceasta nu este o părere generală. Alţi experţi, precum istoricul prezidenţial James MacGregor Burns, încă mai consideră curtea un periculos exponent al poziţiei dominante. Dar conceptul de „constituţionalism democratic“ – înţelegerea faptului că Constituţia e aplicată de cetăţeni şi guvernul lor printr-un dialog cu instanţele – pare să ia tot mai mare avânt.

C

ONTRIBUŢIA lui Friedman la această dezbatere rezidă în amploarea şi detalierea tabloului său istoric şi e una semnificativă. Autorul îşi încheie cartea cu o serie de întrebări captivante. „Ce ar trebui să ne întrebăm e câtă capacitate au judecătorii de a acţiona independent de opiniile publice, cât e de probabil să facă aceasta şi în ce situaţii“, scrie el. „E curtea măcar capabilă să apere drepturi constituţionale, atunci când acestea sunt ameninţate de majoritate?“ Acest subiect al cercetării abordează cu scepticism noţiunea potrivit căreia dreptul e separat de politică. Friedman are dreptate spunând că întrebarea merită un studiu mult mai vast. Ca şi distincţia pe care politologii o fac între susţinere „specifică“ pentru curte în privinţa unei decizii particulare şi susţinere „difuză“ bazată pe respectul general pentru instituţie. Al doilea tip e mai greu de cuantificat, dar, după cum susţine Friedman, „ar putea da măsura lungimii lesei în care e ţinută curtea“.

Adesea, mai ales în epoca noastră, reacţia la hotărârile juridice şi acţiunile ulterioare ale judecătorilor sunt acelea care determină forma legii constituţionale. Poate că Roosevelt a fost împiedicat în încercarea lui de a controla direct curtea. Dar a dovedit discernământ insistând că şi propria sa interpretare a Constituţiei conta. Şi, după cum h arată Friedman, şi a noastră contează.

FOTOGRAFIE DE FRED R. CONRAD/THE NEW YORK TIMES

Practicianul Biografia lui Louis Brandeis („Isaia“ pentru Franklin Roosevelt) îl înfăţişează ca reformator şi inovator al procedurii judiciare.

DE ALAN M. DERSHOWITZ

P

OPULARUL joc de societate de a-i evalua pe preşedinţi nu a prins în cazul judecătorilor Curţii Supreme, poate pentru că sunt prea mulţi (Sonia Sotomayor e cel de-al 111-lea judecător) sau poate pentru că americanii ştiu prea puţin ce fac aceştia în realitate. Dar, dacă ar fi să-i cotăm pe judecători, trei nume ar apărea în

LOUIS D. BRANDEIS

A Life de Melvin I. Urofsky Ediţie ilustrată. 953 pag. Pantheon Books. 40 $

vârful celor mai multe liste: judecătorul-şef John Marshall, judecătorul Oliver Wendell Holmes şi judecătorul Louis D. Brandeis. În mod similar, dacă avocaţii practicanţi ar evaluaţi, aproape orice listă i-ar include pe John Adams, Daniel Webster, Abraham Lincoln, Clarence Darrow şi Brandeis.

De remarcat e că singura persoană de pe ambele liste e Brandeis. El ar fi de asemenea inclus şi pe o listă a celor mai importanţi reformatori şi inovatori sociali ai Americii, pentru dezvoltarea asigurării de viaţă prin casele de depuneri şi pentru noi modalităţi de practică juridică. A fost coautorul a ceea ce ar putea foarte bine fi cel mai influent eseu critic juridic din istorie – asupra dreptului la viaţă privată. Şi a fost cel mai important american care a contribuit la înfiinţarea statului Israel. Per total, acest fiu al unor imigranţi evrei cehi, care a crescut în Louisville, Kentucky, ar putea foarte bine fi considerat cea mai mare personalitate juridică din istoria americană.

Melvin I. Urofsky – autorul acestei monumentale, competente şi laudative biografii a omului pe care Franklin D. Roosevelt îl numea „Isaia“ – ar fi cu siguranţă de aceeaşi părere. Profesor de drept şi politici publice la Virginia Commonwealth University, Urofsky şi-a dedicat cea mai mare parte a carierei cercetării vieţii personale şi profesionale a marelui avocat şi judecător. În Louis D. Brandeis: A Life (Louis D. Brandeis: O biografie), el demonstrează, utilizând o abundenţă brandeisiană de date, de ce Brandeis e încă actual, la aproape 70 de ani de la moartea lui. Dreptul la exprimare liberă din Primul Amendament, dreptul la viaţă privată al Celui de-al Patrulea Amendament şi accentul pus pe libertatea personală (mai mult decât pe proprietate) din clauza privind un proces echitabil, toate îşi datorează vitalitatea actuală geniului creator al judecătorului Brandeis, ale cărui opinii minoritare au devenit principii fundamentale ale legii.

Astăzi Brandeis e privit de liberali ca fiindu-le patron spiritual datorită opiniilor sale asupra exprimării, vieţii private, libertăţii şi asistenţei sociale, însă şi conservatorii îl reCea mai recentă carte a lui Alan M. Dershowitz este „The Case for Moral Clarity: Israel, Hamas and Gaza“.

FOTOGRAFIE DIN COLECŢIA CURŢII SUPREME A STATELOR UNITE

vendică, datorită angajamentului său pentru limitarea puterii judiciare. În multe privinţe, el sfidează categorizările. Demonstrează prin deciziile sale judiciare că o constituţie vie, receptivă la nevoile în schimbare, nu e incompatibilă cu o perspectivă modestă asupra rolului judecătorilor. A respins activismul judiciar în favoarea permisiunii ca puterea legislativă – vocea poporului – să extindă drepturile şi măsurile de protecţie pentru cei mai vulnerabili. Spunea despre Curtea Supremă că „cel mai important lucru pe care îl facem e cel de a nu acţiona“.

Aceasta era, desigur, mai uşor de afirmat în epoca sa, când corpurile legiuitoare, în cea mai mare parte, erau mai progresiste decât instanţele. A îndrumat Curtea Supremă în susţinerea inovaţiilor legislative progresiste (unii le considerau radicale) în domeniile dreptului muncii, a protecţiei femeilor şi a nediscriminării celor săraci.

Dar, spre deosebire de numeroşi judecători din prezent, care folosesc concepţii jurisprudenţiale artificiale pentru a-şi promova (şi ascunde) propriile ideologii politice şi religioase, Brandeis era un judecător care punea principiul deasupra politicii şi care vota adeseori pentru a susţine legislaţia pe care el personal o dispreţuia, precum aspectele legate de „guvernarea voluminoasă“ ale New Deal. În cea mai mare parte, însă, legile pe care le-a susţinut erau de genul celor la a căror proiectare şi protejare a contribuit el, ca „avocat al poporului“.

Într-adevăr, el a dezvoltat procedura judiciară – numită „Brandeis brief“ – care a fost folosită de către avocaţii progresişti pentru susţinerea legislaţiei în faţa problemelor constituţionale, mai ales a celor bazate pe drepturile de proprietate ale corporaţiilor.

Metoda de probaţiune Brandeis, care astăzi a devenit un loc comun, nu numai că prezintă instanţei o analiză a precedentelor legale, ci prezintă materiale factice actuale – statistici, experimente ştiinţifice, date guvernamentale – pentru a demonstra că legiuitorul a avut o bază raţională pentru acţiunile sale. E greu să exagerezi consecinţele revoluţionare ale acestei metode. Înainte de introducerea metodei Brandeis, legea era privită de conservatori ca o serie formală de reguli reprezentând adevăruri imuabile, care nu pot fi schimbate de noi circumstanţe. Brandeis a prezentat o provocare directă pentru vechiul regim prin pretenţia ca dreptul să răspundă la noile realităţi, bazându-se pe împrejurări noi.

U

ROFSKY recunoaşte că Brandeis nu a inventat de la zero abordarea dreptului pe bază de fapte. Oliver Wendell Holmes, în special, susţinuse că spiritul legilor era „experienţă“ mai mult decât „logică“.

O experienţă este, desigur, bazată pe fapte.

Brandeis a fost de asemenea urmaşul lui Jefferson şi al lui Madison, care vedeau libertatea de expresie ca fundamentul democraţiei. Dar, spre deosebire de Holmes, Jefferson şi Madison, Brandeis a fost un

mare practician al dreptului, care ştia să transforme teoria în practică. A creat structuri solide pe care avocaţii le-au putut folosi pentru implementarea ideilor expuse de Jefferson, Madison şi Holmes.

Impactul pe care l-a avut asupra practicii judiciare atunci când el însuşi a practicat, cu profit şi eficienţă, timp de 35 de ani, a fost probabil la fel de mare ca impactul pe care l-a avut ca judecător al Curţii Supreme.

Este unul dintre puţinii judecători – alături de Thurgood Marshall, Benjamin Cardozo, William Howard Taft, Earl Warren şi Arthur Goldberg – care ar fi rămas în istorie chiar dacă n-ar fi ajuns la nivelul curţii superioare (curtea actuală nu are pe nimeni cu experienţa de avocat practicant a lui Brandeis – şi se vede). În mod remarcabil, activitatea sa inovatoare ca avocat a fost cea care, împreună cu religia lui, aproape l-au împiedicat să fie confirmat de Senat când preşedintele Woodrow Wilson l-a nominalizat în componenţa curţii în 1916. Urofsky crede că religia lui a jucat un rol mai mic decât abordarea radicală a dreptului, dar e imposibil să le separi pe acestea două, pentru că bigotismul epocii i-a asociat aşa-zisul radicalism cu originea evreiască.

Una dintre cele mai fascinante dezvăluiri ale lui Urofsky tratează convertirea lui Brandeis dintr-un american secular de origine evreiască, ce sărbătorea Crăciunul, într-un sionist şi evreu angajat. Potrivit lui Urofsky, nu a existat nici măcat un singur moment de revelaţie. Mai degrabă, Brandeis a fost convins că sionismul era o consecinţă a valorilor sale progresiste. Ideea de patrie a evreilor, bazată pe justiţia socială şi pe principiile profetice evreieşti, i se părea pe de-a întregul firească. S-a implicat sufleteşte, şi-a folosit averea şi energii considerabile pentru a convinge evreii americani, care erau în general indiferenţi faţă de sionismul european, că poţi fi american patriot şi în acelaşi timp să pledezi în favoarea unei patrii evreieşti pentru evreii oprimaţi din Europa. Cea mai importantă contribuţie a lui la înfiinţarea Israelului a fost transformarea sionismului dintr-o teorie străină multor evrei americani într-un program pragmatic de eradicare a bolilor din ţara Sfântă, de a-i spori producţia agricolă şi de a face posibil ca evreii europeni să trăiască în pace cu vecinii lor arabi. Sunt mulţi cei care cred că, fără sprijinul lui Brandeis, Statele Unite n-ar fi susţinut înfiinţarea Israelului.

Cu toate că este o biografie plină de admiraţie, e departe de a fi hagiografică. Urofsky prezintă aspectele negative, oricât de puţine ar fi ele. Metoda lui Brandeis de practică juridică prin care el uneori servea drept „avocat al situaţiei“ – reprezentând ambele părţi ale unei dispute în efortul de a ajunge la un rezultat just – a ridicat întrebări legitime, la fel ca în cazul plăţilor făcute asistentului său Felix Frankfurter atunci când Brandeis era judecător, iar Frankfurter profesor de drept la Harvard ce promova cauze pe placul ambilor. Dar, în ansamblu, expunerea lui Urofsky despre Brandeis, pentru susţinerea locului important al lui „Isaia“ în analele h dreptului şi istoriei, e convingătoare.

5

Puncte de vedere Acest roman îşi abordează subiectul din patru direcţii diferite.

DE SAÏD SAYRAFIEZADEH

N

-AŞ spune că How to Paint a Dead Man (Cum să pictezi un om mort) e bigot, dar foloseşte atât de mult stereotipuri supărătoare că nu pot fi ignorate. Cartea, al patrulea roman al lui Sarah Hall, analizează vieţile a patru artişti – doi britanici şi doi italieni – ce apar în capitole

HOW TO PAINT A DEAD MAN

de Sarah Hall 305 pag. Harper Perennial Broşat, 14.99 $

disticte, cu propriile lor stiluri narative şi perioade temporale, din anii 1960 până în prezent. În ciuda aparenţei, acest lucru nu e un motiv de confuzie. Şi una dintre realizările How to Paint a Dead Man e că se deplasează coerent printre diversele sale elemente fără să semene nici măcar o singură dată un număr de jonglerie. Nici Hall nu scoate în evidenţă în mod exagerat felul în care relaţionează aceste personaje; în schimb, se concentrează mai ales pe felul în care trebuie să facă faţă limitelor propriilor corpuri, ale vieţilor lor şi ale creativităţii.

Italienii sunt Annette Tambroni, o florăreasă care a visat să devină artistă până în momentul în care şi-a pierdut vederea, şi fostul ei profesor, Signor Giorgio, un apreciat pictor de natură moartă care descoperă la bătrâneţe că va muri de cancer. Dar nici orbirea, nici moartea, nici înăbuşitoarele conSaïd Sayrafiezadeh este autorul volumului „When Skateboards Will Be Free: A Memoir of a Political Childhood“.

6

venţii catolice, nici sărăcia nu par să-i afecteze pe cei doi în vreun fel semnificativ, exceptând, poate, ca pretexte pentru reflecţie. „Îmi aduc aminte de tinereţea mea“, scrie Signor Giorgio în jurnalul lui (care, în cronologia cărţii, e tradus şi republicat la mai multe decenii după moartea sa), „de puţinele posesiuni materiale, de sărăcie şi de foame, de prea mult acid stomacal. De întâietatea culturii şi de o carafă, de intrarea în muzee şi biserici... Îmi amintesc conversaţia pasionată, care nu putea fi decât profundă, pentru că profunzimea compensează câştigul material insuficient“.

Abundă stereotipul despre străinul sărac, inofensiv, poetic mai presus de toate, care, prin intermediul unei înţelegeri mai profunde a vieţii, a învăţat să nu fie tulburat de lucruri care ne-ar tulbura pe noi ceilalţi. Atmosfera din Italia e de un lirism atât de dens că totul, inclusiv dialogul şi naraţiunea, dobândeşte o caracteristică afectată, artificială. E o ţară în care oamenii spun lucruri ca „Da, ziua e frumoasă“. Sau: „Poate că ai dreptate, Rosa. E la vârsta perfectă. Trebuie să-i oprim vioiciunea înainte de a avea ocazia să se veştejească“. N-aş vrea să vizitez această ţară.

Atitudinea autoarei faţă de personajele ei italiene mi-a adus aminte de un prieten care a vizitat de curând Jamaica şi a vorbit pe larg – bazându-se pe o săptămână petrecută pe plajă – despre cât de veselă părea toată lumea. În How to Paint a Dead Man, pespectiva este fără îndoială cea a unui turist ce priveşte cu nostalgie sentimentală, nu cea a unui indigen care priveşte spre exterior cu o poveste de spus.

E păcat, pentru că Hall poate

scrie cu forţă şi convingător. Dar, fără excepţie, păstrează acest lucru pentru personajele ei britanice contemporane, dintre care Suzie Caldicutt, o fotografă de 35 de ani ce luptă cu greutăţile, merită un roman propriu. Suzie e îndoliată de moartea fratelui ei geamăn, îl înşeală pe prietenul ei care o iubeşte cu un bărbat căsătorit, are sentimente violente faţă de un prieten care zace în comă în spital şi vorbeşte deschis şi cu însufleţire despre dorinţele ei sexuale. Cu alte cuvinte: e umană. Acest material e relatat la persoana a doua, dar pare aproape de viaţa proprie a autoarei; Hall însăşi are 35 de ani şi e britanică. Cu alte cuvinte, tu-ul lui Suzie Caldicutt are sensul de eu, pe când eu-ul lui Signor Giorgio are sensul de el sau de cineva care a cunoscut pe cineva care l-a cunoscut pe el. „Nu te simţi în largul tău“, începe cartea. „Nu te-ai simţit în largul tău de ceva timp, de la accident. Mai exact, din momentul în care ai aflat de el. Acea dimineaţă, acel minut, ţinând telefonul la ureche şi ascultându-l pe tatăl tău spunând acele cuvinte oribile“.

Fratele lui Suzie a murit într-un accident de bicicletă, aflăm, declanşând căderea ei rapidă. În ce-l priveşte pe tatăl ei, Peter, un pictor peisagist de vârstă mijlocie care s-a bucurat de mult succes, povestea lui începe cu mulţi ani înainte de moartea fiului său.

Hall etichetează capitolele despre Peter „Nebunul de pe deal“ şi e ceva adorabil de aiurit la el când îi observăm rutina zilnică, cum se târăşte pe sine la ţară pentru a desena munţi. Pe drum, ajunge să se simtă vinovat când un fermier trece pe lângă el cu vacile în timp ce el stă aşteptând în maşină, „în salopeta colorată şi cu şorţul unisex, cu suportul pentru pensule şi creioane“. E o imagine clară, una care spune multe despre viaţa unui artist fără a spune multe despre „viaţa unui artist“. Acelaşi efect îl are şi faptul că, mai târziu în acea zi, încrederea lui exagerată în munţi face ca Peter să fie prins între două stânci. Noaptea cade şi se face frig. Mai mult, trebuie să lupte cu durerea chinuitoare dintr-un picior a cărui amputare ar putea fi necesară.

Dacă ar fi fost cazul lui Signor Giorgio sau al lui Annette Tambroni, poate că ei s-ar fi folosit de ocazie pentru a descoperi o frumuseţe şi mai tainică a lumii. În ce mă priveşte, aş fi făcut exact ce a făcut Peter. Aş fi ţipat cât h m-ar fi ţinut plămânii.

FOTO: SANDI FRIEND

Cronica de ficţiune

Maria Russo

GOING AWAY SHOES

STARDUST

Stories de Jill McCorkle Shannon Ravenel/Algonquin, 19.95 $

de Joseph Kanon Atria, 27.99 $

McCorkle s-a specializat în ură feminină justificabilă, iar în noua sa antologie de povestiri îi dă frâu liber în numele femeilor deloc remarcabile şi umilite, genul de femei care-şi înghit ambivalenţa şi mândria străduindu-se să reziste în suburbiile monotone din sud. E vorba de Debby, cea din povestirea care dă titlul volumului, care reprezintă „un stereotip legendar“, fiind celibatară şi având grijă de mama sa muribundă, în timp ce surorile ei înfumurate profită de pe urma ei. Apoi o urmărim pe Hannah din PS, care îi scrie o scrisoare lungă şi amuzantă unui consilier care a taxat-o cu 200 de dolari ca să încerce să-i repare căsnicia ratată cu un soţ „căruia îi place mai mult să vorbească cu bărbaţi decât îi place să aibă de-a face cu femei“. O întâlnim pe urmă şi pe naratoarea din Me and Big Foot, care, sătulă de încercările prietenilor de a o cupla cu cineva, îşi inventează un amant („El chiar este eu, numai că e mare, păros şi puternic din toate punctele de vedere“). Acest univers n-are nimic patetic, iar bărbatul inventat devine realmente satisfăcător, povestirea fiind înduioşătoare, într-un mod ciudat.

Dacă vieţile monotone ale acestor eroine nu se ameliorează la suprafaţă, ele pot fi transformate cu multă imaginaţie, ca atunci când Debby se hotărăşte să devină „cârpaciul propriei inimi“. McCorkle se pricepe de minune să proiecteze catarsis din vorbe goale, însă aceste povestiri sunt bune mai ales datorită nuanţelor de romantism şi uluire din foarte necesarele călătorii ale descoperirii de sine.

Antologia e mărginită doar prin personajele negative, unidimensionale, care transpar doar ca obiect ale urii, nefiind personaje bine concepute. Universul moral poate ajunge să semene prea mult cu emisiunile tv la care femeile lui McCorkle ştiu că n-ar trebui să se uite aşa de mult, dar o fac totuşi.

DREAMING IN FRENCH

În Stardust, Kanon recuperează Los Angelesul postbelic din clişeele genului noir.

Ben Collier, fiul infanterist al unui regizor faimos, se trezeşte implicat într-o afacere legată de un film după moartea misterioasă a scenaristului, care era fratele său. Listele negre cu comunişti de abia au început să învenineze visul hollywoodian, iar posibila implicare a fratelui său cu activiştii comunişti intensifică intriga ţesută în jurul morţii lui. Având drept protector un mahăr de la studiouri şi descoperindu-şi un interes amoros interzis faţă de văduva fratelui său, Ben păşeşte pe scena hollywoodiană în timp ce e urmărit de cel care i-a făcut felul fratelui său. Deşi această tramă poate semăna cu o reţetă clasică de thriller, Kanon scrie cu o inteligenţă care evocă în mod intens atmosfera unei epoci apuse. Printre alţii, îi readuce la viaţă pe emigranţii germani şi pe exilaţii din Los Angeles, între care Alma Mahler şi Bertolt Brecht. Îşi mai face apariţia şi un congresman abject, care îi urăşte pe comunişti. Peste toate acestea pluteşte, ca o pâclă bizară lunecând peste Pacific, umbra Holocaustului, ale cărui atrocităţi de abia încep să iasă la lumină. Romantic în adâncul sufletului, Kanon susţine că, în cele din urmă, munca cinstită şi nu intrigile răutăcioase creează magia filmelor. Ba chiar modifică istoria, astfel încât mahărul de la studiourile hollywoodiene să dea în vileag, într-un moment de inconştienţă, minciuna militanţilor anticomunişti.

EVIL AT HEART

de Chelsea Cain Minotaur, 24.99 $ DAVID PARK, PAINTER: Nothing Held Back.

de Helen Park Bigelow. 207 pag. Hudson Hills, 60 $ Din anii ’30 şi până a murit de cancer, în 1960, Park a făcut parte din curentul figurativ din zona golfului San Francisco. Această monografie, scrisă de fiica sa cea mică, împleteşte autobiografia de familie cu peste 100 de planşe din opera lui Park, între care şi cea reprodusă mai sus, „Violonist“, din 1960.

de Megan McAndrew Scribner, 25 $ Americanii din Franţa ocupă o zonă literară înghesuită, însă romanul lui McAndrew aduce o notă de sensibilitate originală în acest domeniu, precum şi o tramă care ia întorsături satisfăcătoare şi neaşteptate. Charlotte Sanders este o adolescentă americană care trăieşte la Paris la sfârşitul anilor ’70, fiica unui avocat rezervat şi a unei femei extravagante. Povestea ei începe sub forma unei istorisiri amuzante despre o adolescentă aparent blazată, care e periculos de naivă în privinţa problemelor inimii. Charlotte va afla în curând că mama sa adorată, Astrid, se detaşează de familie din cauza interesului faţă de mişcarea dizidentă poloneză şi a ataşamentului faţă de unul dintre liderii ei. Când Astrid se implică

Maria Russo a fost autor şi editor la The Los Angeles Times, The New York Observer şi Salon.

până peste cap, Charlotte şi sora ei se trezesc la Varşovia, încercând să-şi scoată mama din bucluc. Familia se năruie, la fel ca legendele comode pe care şi-a întemeiat viaţa Charlotte; fata ia avionul împreună cu Astrid, plecând la New York ca să-şi construiască o nouă viaţă.

McAndrew se dovedeşte capabilă de umor intercultural cu flerul lui Diane Johnson, dar are şi un soi propriu de rafinament, o cunoaştere internaţională combinată cu simţul practic flexibil al americanilor.

BLAME

de Michelle Huneven Sarah Crichton/Farrar, Straus & Giroux, 25 $ Blame ne spune povestea lui Patsy MacLemoore, o profesoară universitară amatoare de alcool care se trezeşte în închisoare într-o zi, fiindcă a lovit cu maşina un cuplu mamă-fiică după ce, de la băutură, i s-a

rupt filmul în noaptea anterioară. Urmează o şedere chinuitoare în închisoare. După ce iese, Patsy îşi construieşte o viaţă fără băutură, care include întâlniri periodice la Alcoolicii Anonimi. Însă, după 20 de ani, când ies la iveală anumite informaţii care pun la îndoială circumstanţele din cauza cărora a ajuns la închisoare, femeia se vede nevoită să-şi reevalueze viaţa. Huneven construieşte povestea lui Patsy ca pe un roman de suspans, creând o senzaţie presantă şi misterioasă ce se dezvoltă în jurul problemelor cotidiene. Deşi Blame poate că exagerează puterea asociaţiei Alcoolicii Anonimi, romanul e adânc înrădăcinat în ambiguităţile morale ale dependenţei şi recuperării, sondând chestiuni precum responsabilitatea, sentimentul de vină şi exonerarea cu o eleganţă filosofică.

Proza lui Huneven te emoţionează ca un colibri, în mici răbufniri care sunt incredibil de rapide şi de fermecătoare.

Trebuie să ne scoatem pălăria în faţa lui Cain, care a transformat genul literar dedicat criminalilor în serie într-o experienţă favorabilă femeilor. Autoarea nu se rezumă la faptul că Gretchen Lowell, ucigaşa nebună din nucleul cărţilor ei, e femeie. Gretchen e superbă, inteligentă, irezistibilă, e atât de greu s-o deteşti încât a devenit un fenomen de cultură pop, apărând pe copertele revistelor şi subjugându-şi fanii care fac vizite ghidate pe la locurile crimelor ei.

Cain parcă ar vrea să fim îngroziţi şi amuzaţi de această Gretchen elegantă şi de rivalul ei transformat în iubit şi apoi în victimă – detectivul Archie Sheridan. A treia carte din serie începe cu Archie internat la boli nervoase, recuperându-se după o şedinţă creativă de tortură cu îngurgitare de detergent de desfundat ţevile, o splenectomie şi tatuarea unei inimi pe piept, după obiceiul lui Gretchen. Dilema lui: cum să pună mâna pe Gretchen când de fapt tot mai vrea să se culce cu ea? Cartea se luptă cu ideea că obsesia mediatică faţă de criminalii în serie a ajutat-o pe Gretchen şi i-a inspirat pe imitatori (se presupune că romanele despre criminalii în serie sunt scuzate de această obsesie). Cain, care şi-a început cariera într-un mod mai liniştit, cu Dharma Girl, o autobiografie despre copilăria ei într-o comunitate de hipioţi, îţi întoarce stomacul pe dos cu delicateţe. Se joacă foarte mult cu diferitele părţi mici şi vulnerabile ale corpului h uman, de la ochi şi limbi până la uretre.

7

În gura lumii În acest eseu, Michael Greenberg îşi declară dragostea pentru New York.

DE EDMUND WHITE

C

EI mai mulţi admiratori necondiţionaţi ai New Yorkului nu sunt din acest oraş. Cei ca mine, care au crescut în Midwest, în anii ’50, de-abia aşteptau să scape de „provincie“ ca să ajungă în Big Apple, iar după jumătate de secol tot mai suntem vrăjiţi de incomparabila sa vitalitate. Însă Michael Greenberg, newyorkez din naştere, îşi iubeşte oraşul aşa cum copiii îşi iubesc părinţii, iar în cinstea sa a publicat o serie de capitole bine scrise şi incisive, fiecare repre-

BEG, BORROW, STEAL

A Writer’s Life de Michael Greenberg 217 pag. Other Press. 19.95 $

zentând o piesă dintr-un mozaic uriaş: la fel ca piesele de mozaic, aceste texte sunt aşezate într-un unghi uşor diferit în lumină.

Cu câţiva ani în urmă, Greenberg a primit o cerere din partea publicaţiei londoneze The Times Literary Supplement să scrie scurte eseuri, care să nu depăşească 1.200 de cuvinte fiecare; singura prevedere impusă era ca în fiecare text să verse un strop de sânge.

După cum îi spunea editorul: „Dă-i o nuanţă de necesitate personală, o tentă imperioasă.

Altminteri, nu există nici un fel de restricţii“.

Autorul a urmat ca la carte aceste instrucţiuni. Pentru cineva care şi-a petrecut mai toată viaţa într-un blocaj literar datorat lipsei de inspiraţie, această temă probabil că i s-a părut extrem de eliberatoare.

Greenberg începe cu un portret al tatălui său dur şi mândru, pentru care educaţia superioară a fiului a devenit un fel de afront personal. Cei doi s-au certat violent până ce tatăl şi-a pocnit fiul adolescent şi deştept, iar fiul s-a mutat de acasă şi a început să lucreze într-o librărie. Când fiul avea 20 şi ceva de ani, fiind el însuşi părinte, tatăl i-a oferit o slujbă în depozitul său de fier vechi din Bronx, în apropiere de malul oceanului.

Tânărul Greenberg şi-a refuzat tatăl.

Pentru scriitorul aspirant au urmat ani şi ani de slujbe ciudate, care i-au asigurat un trai precar, dar care au reprezentat o sursă bogată de informaţii despre mecanismele de funcţionare a oraşului. Greenberg a lucrat ca factor poştal, apoi a fost o vreme corespondent în Argentina (unde a învăţat şi limba), după care a predat spaniola pentru dansatori gay în Lower Manhattan, a fost translator la tribunal pentru acuzaţii vorbitori de spaniolă, asistent scenarist, a luat bani ca să scrie memoriile altora, a fost taximetrist şi chelner (mai întâi într-un restaurant pe val, apoi într-o gheretă de falafel). Ba chiar a şi vândut cosmetice pe stradă până când trei adolescenţi l-au bătut şi i-au furat marfa.

Criteriul era ca aceste slujbe să nu-l solici-

te prea mult sau să nu-l lege cu adevărat de un loc anume; Greenberg se păstra pentru scris, prin urmare transformându-se într-un alt martir sacrificat pe altarul artei, ca mulţi alţi newyorkezi. Vorbind despre camera de lucru din West Village pe care a închiriat-o timp de 25 de ani, autorul scrie: „Cred că am petrecut peste 50.000 de ore în camera asta şi mă întreb dacă roadele acelor ore – de la un prim roman neterminat pentru că nu mai suportam să-l mai revizuiesc, până la comentariul voice-over pentru o emisiune tv despre golf – s-au configurat cumva într-un corp de lucru unic şi respingător“. Când încearcă să-i închirieze garsoniera unei tinere „care abordează scrisul de parcă ar fi o carieră raţională, ce-i asigură ascensiunea socială“, reuşeşte s-o pună pe fugă, de parcă ar simţi mirosul înfrângerii în odăiţa meschină.

Greenberg nu foloseşte întocmai aceste cuvinte, dar cititorul înţelege că rezultatul unui blocaj literar atât de lung e că autorul a avut destul timp la dispoziţie ca să cerceteze toate ungherele mai puţin cunoscute ale oraşului: problema infestării cu şobolani, care a atins punctul culminat la sfârşitul anilor ’60, când rozătoarele au încetat să se mai ascundă şi au început să galopeze pe străzi; apoi, chestiunea cantinelor gratuite; complicaţiile meseriei de manipulant de metrou; modul în care poţi urmări o rasă rară de bufniţe din Central Park; explorarea Insulei Hart, unde săracii şi necunoscuţii sunt puşi într-un morman şi apoi îngropaţi, de decenii la rând; o întâlnire cu un transsexual şi cu politica pe care o promovează aceasta (Georgina declară: „Sunt o ideologă, dacă nu ţi-ai dat seama deja, o anarho-marxistă, nu o anarho-primitivistă, cum am fost la început. Primitiviştii vor să abolească toate formele de civilizaţie. Eu accept că anumite aspecte ale civilizaţiei sunt ok“).

Greenberg e un fin observator (dacă „fin“ se poate defini ca precis, sensibil, ba chiar dureros). Observă că tribunalele din New York nu mai sunt aşa de pline ca înainte, din moment ce rata infracţionalităţii a început să scadă. Îşi aduce aminte că, în urmă cu câţiva ani, un studiu dezvăluia că aproape 20% din toţi americanii credeau, în mod greşit, că se află în eşantionul de 1% format din cei mai bogaţi americani. Cum să te mai miri că noi, americanii, suntem împotriva asigurărilor de sănătate universale şi nu vorbim niciodată despre clase sociale? Autorul rămâne surprins când fiul său, Aaron, îşi afirmă identitatea de evreu până îşi aminteşte cum criticul de artă Harold Rosenberg definea evreii newyorkezi drept persoane prinse într-un năvod aparte de „amintiri şi aşteptări“. Însă, pe de altă parte, Greenberg a ştiut dintotdeauna să asculte şi să citească, fiind mereu atent la formulările memorabile; pe când se afla în Argentina, l-a cunoscut pe marele scriitor Borges, care descria situaţia politică a ţării cu aceeaşi frază pe care o folosise odinioară ca să-şi descrie pierderea vederii: „E ca şi cum ai privi un apus de soare lent“.

Anul trecut, Greenberg a publicat o autobiografie foarte elocventă şi înduioşătoare: Hurry Down Sunshine, despre căderea nervoasă a fiicei sale. După cum aflăm din Beg, Borrow, Steal (Cerşeşte, împrumută, fură), fiica sa se simte mai bine, dar nu vrea să vorbească despre problemele ei psihice sau despre cartea tatălui său. Chiar şi ceilalţi membri ai familiei par la fel de reticenţi faţă de prezenţa scriitorului în mijlocul lor.

După cum a spus odinioară poetul polonez Czeslaw Milosz: „Când într-o familie se naşte un scriitor, acea familie e distrusă“.

Din contră, familia lui Greenberg pare să o ducă foarte bine, deşi se arată circumspech tă, ceea ce e lesne de înţeles.

O urmare a îndelungatei lipse de inspiraţie a lui Greenberg a fost că a avut destul timp să cerceteze toate ungherele mai puţin cunoscute ale oraşului.

Edmund White a scris recent cartea „City Boy: My Life in New York During the 1960s and ’70s“. În prezent predă cursuri de scriere literară la Princeton.

8

FOTO: MARION ETTLINGER

Puteri gemene Continuare din pagina 1

noastre, suntem sortiţi pieirii. Nu era cu totul neobişnuit să dai peste o familie ieşită la picnic printre pietrele funerare.

Cimitirul Highgate, care s-a deschis în 1839, este, probabil, cel mai cunoscut parc de acest fel şi un obiectiv turistic popular în zilele noastre.

Aici se află rămăşiţele pământeşti ale lui Karl Marx, Radclyffe Hall, Michael Faraday şi ale modelului prerafaelit Elizabeth Siddal Rossetti, printre multe alte figuri ilustre. Este o îmbinare de poveşti de viaţă, secrete şi istorii, drumul printre acestea fiind determinat de proximitate şi de gusturile personale ale ghidului. În această privinţă, se aseamănă unui roman.

Audrey Niffenegger exploatează bine reputaţia acestui loc într-un nou roman fascinant, Her Fearful Symmetry (Simetria ei înfricoşătoare), care dovedeşte că moartea – aşa cum zice şi un proverb – este doar începutul. Acest lucru este valabil pentru Elspeth Noblin, care declară înainte să moară de cancer la 44 de ani: „Partea proastă legată de moarte este că am început să mă simt de parcă aş fi ştearsă de pe pământ. O altă parte proastă este că nu voi apuca să văd ce se întâmplă mai departe“.

Multe se întâmplă mai departe, iar Elspeth este prezentă, pentru că există o viaţă fantomatică şi captivantă după moarte: conflictele, la fel ca spiritele, supravieţuiesc. Înmormântat la Highgate, de cealaltă parte a gardului pe care-l vedea din apartamentul său, sinele muritor al lui Elspeth a lăsat în urmă o soră geamănă de care se înstrăinase, un iubit mai tânăr pe care promite că-l va bântui şi o proprietate valoroasă care este moştenită de nepoatele ei din America, şi ele gemene. Ea stipulase că ele vor beneficia de moştenire doar dacă se mută în apartamentul ei pentru un an, fără părinţi. Raţiunile sale se vor desluşi dacă iubitul lui Elspeth, Robert – vecin şi doctorand care scrie o istorie a Highgate-ului –, va suporta să citească jurnalele pe care ea i le-a încredinţat.

Obsesie este cuvântul de ordine în acest roman. Niffenegger explorează în profunzime diferite forme de dragoste, inclusiv apropierea apăsătoare dintre ambele perechi de gemene şi ardoarea de dincolo de mormânt dintre Elspeth şi Robert. La acestea se adaugă sindromul obsesiv-compulsiv din cauza căruia un alt vecin simpatic, Martin, trăieşte retras în apartamentul său. Soţia, altminteri iubitoare, îl părăseşte din pricina ritualurilor lui fizice şi a ticurilor emoţionale, a munţilor de lucruri pe care şi le ţine împachetate şi a mâinilor sale albite şi crăpate – indicii ale tulburărilor care afectează mintea şi sufletul.

Obsesia lui Robert faţă de Highgate este o dovadă a faptului că „nu mai are o perspectivă largă asupra subiectului“, aşa că teza sa ajunge la peste 1.400 de pagini. În cariera ei, Niffenegger a scris aproximativ acelaşi număr de pagini, care demonstrează că este o scriitoare curajoasă, creativă şi cu un potenţial imens de a atrage cititorii. Prima sa carte, Susann Cokal, autoarea romanelor „Mirabilis“ şi „Breath and Bones“, colaborează frecvent cu Book Review.

ILUSTRAŢIE DE ANDREA DESZO

Soţia călătorului în timp, este povestea a doi iubiţi cărora propriile întâlniri şi despărţiri le scapă de sub control pentru că bărbatul suferă de cronoafecţiuni. Romanele ei ilustrate, The Three Incestuous Sisters şi The Adventuress, sunt un amestec de poveste gotică de dragoste şi basm. Fiecare dintre volumele ei este un tur de forţă conceptual, nelipsit de stridenţa inerentă. Dar este şi un descântec al dorinţelor şi temerilor primare. În cazul volumului de faţă, există ceva mai atrăgător decât nişte gemene sau mai energizant decât o fantomă?

Moartea are propriile reguli. Spiritul lui Elspeth nu poate ieşi din vechiul ei apartament, aşa că se ascunde într-un sertar de birou şi capătă putere învăţând singur cum să-i bântuie pe alţii. În cele din urmă, va ajunge să scrie în praf şi să manipuleze o tablă Ouija, luând înfăţişarea „corpului în care a murit, subţire şi plin de cicatrici de la ace“. Nu este genul care să se lase învins de aspectele fizice, nici măcar când

Personajele lui Niffenegger sunt egoiste, dezorientate, vulnerabile şi uneori tulburate mintal, dar sub învelişul atractiv al unor impulsuri artistice şi contemplative. Nu se ridică la nivelul potenţialului pe care alţii li-l atribuie.

Valentina vrea să fie creatoare de modă, dar acceptă faptul că lipsa de ambiţie a Juliei şi tendinţa acesteia de a da ordine o menţin într-un soi de adolescenţă perpetuă. Martin se pricepe de minune la limbi străine, dar din cauza izolării impuse de sindromul de care suferă, traduce texte care-i sunt transmise digital şi construieşte rebusuri complexe sortite pieirii odată cu dispariţia ziarului în care apar zi de zi.

Chiar şi cele mai egocentrice personaje reuşesc să ne stârnească înţelegerea; nu-i exclus să ajungi să le susţii pe toate, chiar dacă îţi vine să le insufli mai mult bun-simţ. Când se gândeşte la soţia sa, lui Martin i se face dor de „rotunjimea ei, îi plăceau căldura, greutatea şi curbele sale“; îi lipseşte până şi sforăitul ei.

Mofturoasa Julia are momentele ei de bunătate, când caută să-l ajute pe Martin. Parţial datorită acestei generozităţi emoţionale, romanul este amuzant într-un fel cald şi subtil, atunci când iubiţii se tachinează, iar vocea narativă ne atrage atenţia asupra fragilităţii umane. Imaginaţi-vă cât de asemănător sună „symmetry“ (simetrie) şi „cemetery“ (cimitir) rostite cu un accent britanic îngroşat şi veţi descoperi şi jocul de cuvinte din titlul cărţii.

F Niffenegger explorează în profunzime diferite forme de dragoste, inclusiv apropierea apăsătoare dintre gemeni. superbele ei nepoate americane (care seamănă cu Elspeth şi cu sora ei geamănă în tinereţe) se mută în apartament şi se împrietenesc încet-încet cu Robert cel îndurerat şi derutat.

Descrierea pe care autoarea le-o face celor două nepoate, Julia şi Valentina, s-ar potrivi şi unor statui funerare: scunde, subţiri şi palide, cu un păr blond atât de deschis încât pare alb, mereu tentate să se ţină de mână. Una este oglinda celeilalte chiar şi în anatomia internă: inima Valentinei se află în partea dreaptă, nu stângă, iar această simetrie îi provoacă probleme de sănătate grave. Valentina este considerată sora mai amabilă; probabil inevitabil, Robert ajunge să se îndrăgostească de ea şi ea de el. Aşa se face că Robert se află în poziţia stânjenitoare de a iubi două femei: o virgină vie şi o fantomă cu nişte obiective de îndeplinit.

Când el vorbeşte despre fantoma lui Elspeth, despre faptul că „în ideile ei se ascund tot timpul alte idei“, avem de-a face cu o observaţie prevestitoare de rele, mai ales că Valentina se arată dispusă să se distanţeze de Julia.

INALUL depinde de câteva alegeri auctoriale neliniştitoare. Având în vedere cele două perechi de gemene şi nota supranaturală a subiectului, existenţa unor secrete ascunse şi a unor confuzii de identităţi este uşor de intuit. Deşi avem destule indicii pe parcursul lecturii, s-ar putea să ne fie de ajutor să facem o schiţă a răsturnărilor inevitabile de situaţie. Planul Valentinei de evadare este fantastic, iar punerea lui în aplicare, şocantă – totul graţie autoarei. Symmetry se înalţă deasupra conceptului, în aerul rarefiat al măiestriei artistice, unde aproape orice este verosimil.

Când a început să lucreze la teza sa de doctorat, Robert şi-a închipuit că Highgate este „o prismă prin care poate vedea societatea victoriană în excesele sale cele mai uluitoare, splendide şi iraţionale... un teatru al bocetului, un decor al odihnei veşnice“. În acest roman, Highgate este mai mult de atât, este un loc în care simetria unei prisme cedează în faţa forţelor naturale şi emoţionale ce distorsionează planurile meticuloase ale arhitecţilor cimitirului şi, prin extensie, ale oricui îndrăzneşte să simtă ceva. Creşterea unor rădăcini de copaci ridică o piatră de mormânt de pe pământ; o glumă născută din gelozie schimbă vieţile (şi moartea) a două generaţii de gemene. Odihna este oricum supraapreciată.

Fanii romanelor lui Niffenegger se vor bucura. Noua carte nu este la fel de romantică precum Soţia călătorului în timp, dar este matură, complexă şi convingătoare, o poveste – deopotrivă idealistă şi viscerală – de iubire familială şi de erotism, o căutare a Sinelui în toiul unei obsesii faţă de Celălalt. Her Fearful Symmetry este la fel de pitorească şi de încânh tătoare ca o plimbare prin Highgate.

9

Obiecte în oglindă Romanul lui Pete Dexter vă va aduce aminte de cineva.

DE LIESL SCHILLINGER

T

OATĂ lumea a auzit de pana de inspiraţie, afecţiune de care suferă toţi autorii, cu mic, cu mare. Totuşi, această afecţiune are mai multe forme decât ar crede lumea.

La unii suferinzi, se manifestă ca o pană de stat pe scaun, fără pic de chef de a se clinti şi a trece la treabă. În cazul altora, e un blocaj creator total. Însă prolificul Pete Dexter nu suferă de nici una dintre aceste forme. În ultimii cinci ani, în timp ce a lucrat la romanul său cu iz autobiografic Spooner, Dexter a fost atins de o formă inversă a maladiei: hai să-i spunem „pană a reţinerii“. Într-o scurtă explicaţie adresată cititorilor în exemplarul de promovare a romanului, Dexter spune că a predat textul cu o întârziere de trei ani nu pentru că n-a mai putut să scrie, ci pentru că l-a scos din minţi faptul că nu ştia la ce să renunţe.

Pur şi simplu n-a fost în stare să stăvilească şuvoaiele narative care se revărsau în timp ce relata nenorocirile lui Warren Spooner, din momentul când s-a născut în Milledgeville, Georgia, în 1956 (localitate unde a crescut şi Dexter, care s-a născut, totuşi, cu 13 ani mai devreme) până la tentativele sale ratate de a obţine o slujbă şi de a avea o căsnicie în Florida (altă trimitere la trecutul lui Dexter) şi până la Philadelphia, unde Spooner (la fel ca Dexter) a avut parte de o a doua căsnicie fericită şi de o carieră de editorialist la un ziar (la fel ca Dexter), deşi a încasat o bătaie soră cu moartea de la nişte zurbagii cărora nu le plăcea cum scria el. Până în momentul când îl Liesl Schillinger este colaborator permanent la Book Review.

10

transplantează pe Spooner (de-acum devenit romancier) în îndepărtata Insulă Whidbey, în Puget Sound (unde trăieşte acum autorul), Dexter scrisese deja cu câteva sute de pagini mai mult decât avusese de gând. „Aş fi putut s-o ţin aşa încă cinci ani“, recunoaşte el. În schimb, şi-a petrecut un an tăind 250 de pagini, după care a publicat, fără tragere de inimă, manuscrisul de la Spooner, ţinând seama de dictonul personajului său Yardley Acheman, nemilosul jurnalist de investigaţii din The Paperboy (1995): „Trebuie să renunţi la treabă ca s-o faci ca lumea“. În acea carte, in-

SPOONER

de Pete Dexter 469 pag. Grand Central Publishing. 26.99 $

stinctele lui Acheman nu s-au dovedit corecte.

Graba sa de a publica mai repede i-a adus un Pulitzer, dar a scos la iveală şi un sociopat ieşit din închisoare şi pripăşit prin smârcuri, astfel acoperindu-şi de ruşine ziarul şi partenerul de scris, ca să nu mai vorbim de cele câteva cadavre în plus ajunse la morgă.

Din fericire pentru Dexter, consecinţele publicării tardive a manuscrisului (neterminat, după părerea lui) despre viaţa minunată şi îngrozitoare a lui Warren Spooner sunt mai puţin înspăimântătoare, ba chiar fericite. Nu e de mirare că acest jurnalist transformat în romancier, cunoscut pentru stilul său narativ sobru şi pentru tramele bine puse la punct, a rămas intimidat de nevoia de a condensa povestea plină de acţiune a alter ego-ului său, un bărbat care, asemeni lui Miller Packard, un alt

personaj de-al lui Dexter (din romanul Train, publicat în 2003), se observă „de la distanţă“ şi n-are încredere în introspecţie. „Uneori, când se gândea la asta, i se părea că se aflase altundeva, observându-se pe sine însuşi mai toată viaţa“, scria Dexter despre Packard. Şi despre Spooner s-ar putea spune acelaşi lucru. Însă, în aproape 500 de pagini, Dexter îl readuce pe Warren la viaţă, cu picioarele pe pământ şi cu o efuziune şi o blândeţe atipice.

Spooner e o poveste de familie care scoate la lumină emoţii ascunse adânc în cele mai timpurii legături ale memoriei: vina, resentimentul, loialitatea şi dragostea. La Spooner, sentimentul de vină şi ranchiuna sunt legate mai ales de mama lui, o astmatică destul de cârcotaşă, care i-a întipărit povara agoniei unice a naşterii lui (din care n-a supravieţuit şi fratele său geamăn, mult mai arătos decât el) şi care i-a dat de ştire că existenţa lui a fost o sursă neîncetată de mâhnire, strigând „O, Doamne, oare cât mai pot să îndur?“ şi plângându-şi nenorocirile maternităţii cu faţa ascunsă într-o cârpă de şters vasele sau într-o pernă. Loialitatea şi dragostea lui (cel puţin până devine, la rândul său, soţ şi tată) se leagă de o serie de câini respingători şi de tatăl său vitreg. Tatăl biologic al lui Spooner a murit pe când fiul său era doar un bebeluş, însă băiatul nu a avut parte de o copilărie privată de prezenţa paternă, fiindcă la scurtă vreme în Miledgeville a sosit Calmer Ottosson, un tânăr ofiţer de marină căzut în dizgraţie şi a cărui carieră de navigator a fost întreruptă de organizarea proastă a unui serviciu funerar în larg, ţinut pentru un congresman obez. Spre marele noroc al restului familiei lui Spooner – Spooner, sora lui mai mare şi deşteaptă, Margaret, şi mama lor, Lily – Calmer s-a apucat să predea la şcoala din Milledgeville şi s-a însurat repede cu Lily. Dibaci şi îndatoritor, grijuliu, dar reticent, Calmer inculcă în băiat un cod de comportament masculin ferm şi liniştit. La patru ani, Spooner începe să-i urmeze avid pilda lui Calmer. Când îşi vede sora mergând de mână cu viitorul lor tată vitreg, se ia după ei: „Fără să-şi dea seama ce face“, scrie Dexter, „Spooner s-a întins să fie şi el luat de mână, dar s-a ales doar cu degetul mic al lui Calmer; şi au mers aşa până în capătul străzii, după care Calmer s-a oprit şi i-a cerut să-i dea drumul. «Bărbaţii nu se ţin de mână», i-a zis el.

Ah, păcatele detaşării masculine!

Î

NSĂ, când Spooner se înfige pervers într-un muşuroi de furnici plin de insecte înţepătoare, Calmer e cel care-l salvează, scuturându-i furnicile de pe haine şi alinându-l: „Uşor, aşa se face. Linişteşte-te“. Şi tot Calmer e cel care nu se desprinde de la căpătâiul băiatului bolnav. După ani şi ani, Spooner îşi aminteşte de „bărbatul aşezat în întuneric pe cufărul de lângă pat, neajutorat, şi de copilul care zăcea în întuneric, lângă el, prefăcându-se că doarme, la fel de neajutorat şi el“ – cei doi unindu-se în jurământul lor masculin de tăcere şi în sentimentele lor nemărturisite. Când, la sfârşitul adolescenţei, Spooner devine vedetă a baseballului pentru o scurtă vreme, Calmer e cel care merge la toate meciurile lui, Calmer e cel care-i spune să-şi păstreze avansul de semnare a contractului primit de la echipa Cincinnati Reds în loc să-l înmâneze familiei (fiindcă „n-ai de unde să ştii când ţi-ar fi de folos“); tot Calmer e cel căruia îi vede Spooner chipul când îşi revine după operaţia la umărul zdrobit şi iremediabil afectat, deşi era tocmai cel de la braţul cu care punea mingea jos.

Aceste lecţii de stoicism îl ajută pe Spooner

să reziste la vicisitudinile vieţii după ce ajunge pe cont propriu – ca şi primul său şef, în Florida, „un soi de proscris îngrijit şi ticălos pe nume Stroop“ care vinde poze cu copii din uşă în uşă şi-l împunge pe Spooner cu un baston cu electroşocuri pentru vite înainte să-i dea salariul. (Spooner îi tolerează avansurile ca să-şi ia banii, după care demisionează şi devine jurnalist). Printre ceilalţi adversari ai lui Spooner se numără valul de femei care îl tratează cu căldură şi apoi, brusc, cu răceală, „ca şi cum ar fi intrat din întâmplare într-un magazin de animale şi ar fi fost cât pe ce să cumpere o maimuţă“, şi bărbaţii cu care se întâlneşte în Philadelphia ca să-şi ceară scuze pentru un articol care nu le-a plăcut acestora, iar ei îl snopesc în bătaie. „Spooner trata cusururile cu înţelegere, lucru pe care poate că îl învăţase de la Calmer“.

Această înţelegere l-a părăsit, ce-i drept, în Philadelphia. Şi totuşi, orice cititor care cunoaşte biografia lui Dexter, atât de strâns împletită cu a lui Spooner, ştie că tocmai această trăsătură şi îngrozitoarea criză din 1981 l-au făcut să se apuce de scris romane.

Dacă e un cusur, e unul care a fost răscumpărat atât cu sânge, cât şi cu cerneală.

Spooner nu are mai nimic în comun cu opera anterioară a lui Dexter. În mod obişnuit, în cărţile şi scenariile lui (mai ales Rush şi Mulholland Falls), autorul întoarce pe toate părţile o dramă psihologică, pornind de la un incident important sau de la o relaţie, ceea ce Dexter a şi făcut în romanul său din 1988 Paris Trout (recompensat cu un National Book Award), care analiza rasismul şi politica rasistă dintr-un orăşel sudist în ajunul uciderii unei negrese nevinovate. Natura concentrată a fiecărui nucleu narativ se limita la dimensiunea relatării sale, în vreme ce analiza comportamentului uman sumbru şi atenţia jurnalistică pentru detalii mărunte şi brutale făceau ca până şi propoziţiile scurte să fie pline de implicaţii ascunse. Însă în Spooner, autorul scoate la lumină experienţe care stau la baza acestei sensibilităţi nuanţe, expunând arhetipurile familiale care îi umbresc personajele şi degajând în mod direct emoţiile puternice care izvorăsc pieziş în celelalte cărţi ale lui. E un roman controversat, rătăcitor şi atotcuprinzător, plin de culoare locală sudistă şi de tărie de caracter nord-estică, de gânduri triste şi de contratimpi ai vieţii cotidiene care nu pot fi evitaţi nici măcar pe o insulă îndepărtată din Puget Sound. Însă, asemeni lui Spooner şi Miller Packard, Dexter se fereşte să analizeze prea îndeaproape semnificaţia evenimentelor pe care le descrie, lăsând incidentalul şi anecdoticul să înlocuiască aluziile. Pe măsură ce-l urmăreşte pe Spooner de-a lungul deceniilor şi de-a lungul continentului, dintr-o sală de naşteri improvizată din Georgia până la Pacific, în nord-vest, Dexter îşi împleteşte povestea şi cu evoluţia lui Calmer: dezamăgirile lui în carieră, nenorocirile soţiei lui şi, în cele din urmă, mutarea sa în Insula Whidbey, unde fiul vitreg devine îngrijitorul tatălui vitreg, atât de mult cât îi permite Calmer cel mândru, care nu se plânge niciodată.

Povestea lui Spooner este despre cum Calmer l-a modelat pe Spooner şi despre cum Spooner s-a modelat pe sine. E totodată răspunsul la întrebarea „de ce scrie Pete Dexter?“ şi de ce n-a putut să se oprească din scris când lucra la această carte. Şi-a încheiat romanul The Paperboy cu cuvintele: „Nu există oameni neştirbiţi“. În Spooner, autorul face o demonstraţie a impulsului care-i ţine pe scriitori lipiţi de birou: dorinţa de a unifica întregul, de a vedea, oricât de tardiv ar fi, cine a fost o anumită h persoană sau cine ar fi putut să fie.

ILUSTRAŢIE DE JOE CIARDIELLO

Sesiune cu Bill Taylor Branch la taifas cu preşedintele Clinton.

DE JOE KLEIN

L

A începutul acestei cărţi bizare, revelatoare şi adeseori încântătoare, îl întâlnim pe proaspăt instalatul preşedinte Bill Clinton la Casa Albă, alături de un grup de senatori democraţi, dezbătând măsurile de luat în privinţa homosexualilor din armată. Robert Byrd, din Virginia de Vest, care consideră homosexualitatea odioasă, se lansează într-o prelegere futilă despre presupusa relaţie a lui Iulius Cezar cu regele Nicomedes, despre care Byrd crede că a creat o imagine de slăbiciune

THE CLINTON TAPES

Wrestling History With the President de Taylor Branch Ilustrată. 707 pag. Simon & Schuster. 35 $

care a condus în final la căderea dictaturii lui Cezar. Alţi senatori sar repede să-l contrazică, menţionând tot felul de depravări sexuale care au marcat lunga istorie a Imperiului Roman.

Preşedintele, în loc să redirecţioneze dezbaterea către opţiunile executive sau legislative pe care le aveau, observă că homosexualitatea nu a ajuns în „lista primelor zece păcate“ a lui Dumnezeu, deşi mărturia mincinoasă şi adulterul sunt menţionate acolo. Ceea ce declanşează o altă rundă amplă de replici irelevante schimbate de senatori şi preşedinte. Ulterior, Clinton avea să-i spună lui Taylor Branch: „Nu-mi dădeam seama dacă Teddy Kennedy urma să izbucnească în hohote sau să se arunce pe geam“.

The Clinton Tapes (Înregistrări cu Clinton) conţine, după cum s-ar exprima Clinton, un „coatralion“ de astfel de anecdote. Ele acoperă un spectru larg, de la unele pătrunzătoare, de categorie grea, despre relaţia dintre Yasser Arafat şi Yitzhak Rabin, până la întrebarea pusă de Elizabeth Taylor, şi anume dacă preşedintele a sorbit din ochi sânii Sophiei Loren la un dineu oficial (Clinton, ca de obicei, nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase, dar ulterior admite că privirea lui a luat-o într-adevăr în jos). Distincţia intelectuală discursivă şi frustă a preşedintelui este evidentă aproape în fiecare pagină, dar la fel sunt şi lipsa de cumpătare, autocompătimirea şi tendinţa de autodistrugere – în fiecare caz, duse până la un exces magistral. Comparat cu rigoarea la patru ace a actualului ocupant al Biroului Oval, Bill Clinton este un carnaval într-o singură persoană – magician, echilibrist, jongler, hipnotizator, participant la concursuri de mâncat hot-dog şi spectacol burlesc. Ţi se cam face dor de el.

Din păcate, The Clinton Tapes suferă de câteva probleme structurale destul de serioase, care vor inhiba plăcerea cititorului de ocazie.

Cea mai mare este aceea că toate informaţiile din carte sunt indirecte. Nu îl auzim niciodată pe Clinton însuşi vorbind, ci doar amintiri-

Joe Klein, colaborator la revista Time, este autorul volumelor „Primary Colors“ şi „The Natural: The Misunderstood Presidency of Bill Clinton“.

FOTOGRAFIE DE J. SCOTT APPLEWHITE/ASSOCIATED PRESS

le lui Branch despre cei opt ani de conversaţii cu preşedintele – un proiect secret care a reuşit cumva să rămână secret până acum.

Clinton controlează înregistrările. Branch nu a avut ocazia să le asculte în timp ce pregătea această carte – iar Clinton va decide dacă şi când vor fi făcute publice.

Branch este de meserie istoric, şi încă unul excelent, autorul apreciat al unei biografii în trei volume a lui Martin Luther King Jr.. El şi Clinton s-au întâlnit aproximativ lunar pentru a înregistra părerile preşedintelui despre ceea ce se întâmpla în mandatul său. Branch a luat notiţe şi şi-a înregistrat, de asemenea, propriile relatări despre conversaţii, în timp ce şofa spre casa lui din Baltimore. Branch ne aminteşte cu scrupulozitate despre limitările acestei metode şi include chiar, în unele momente, propoziţii precum cea care urmează, despre intervenţia regelui Hussein al Iordaniei în negocierile de pace dintre ţările arabe şi Israel: „Mai târziu, vorbind în reportofon, mi-am regretat incapacitatea de a reda aici forţa limbajului lui Clinton“.

Acesta este un leitmotiv frecvent şi frustrant. Clinton explodează nestăvilit când

Comparat cu rigoarea la patru ace a actualului ocupant al Biroului Oval, Bill Clinton este un carnaval într-o singură persoană. vine vorba de scandalul Whitewater sau de republicanii din Congres – iar Branch e lăsat să se lupte singur, rezumând şi încercând să reconstituie clipa. Din moment ce avem de-a face cu amintirile lui Branch, el tinde să se preocupe de lucrurile care îl interesează – se petrece mult mai mult timp pe tema politicii lui Clinton în privinţa statului Haiti decât pe tema unor lupte de importanţă istorică precum cele duse pentru adoptarea planului bugetar al preşedintelui din 1993 sau bătălia care a dus la blocajul guvernamental din 1995.

Branch este în mod intenţionat un intervievator modest, permiţându-i preşedintelui să

stabilească planul de acţiune (şi scăpându-l, de obicei, de sub control), dar îşi strecoară uneori şi propriile analize tăioase. Presa, de exemplu, este o ţintă constantă a tiradelor prezidenţiale – adeseori pe bună dreptate, din moment ce obsesia pentru scandal a acesteia a produs o imagine profund distorsionată a administraţiei Clinton. Whitewater nu a avut nici o implicaţie şi, deşi afacerea Lewinsky este într-adevăr pe „lista primelor 10 păcate“ a lui Dumnezeu, cu siguranţă nu a reprezentat un delict impardonabil. Clinton e supărat în această privinţă – la Camp David, Branch îl vede cu un tricou pe care scrie „Aveţi încredere în mine, sunt reporter“ şi se întreabă ce-i cu pasivitatea autocompătimitoare: Clinton „privea publicitatea negativă ca pe un flagel care trebuia îndurat şi nu ca pe o problemă care să fie analizată, gestionată şi chiar transformată spre mai bine.... Spre deosebire de preşedintele Kennedy, care îi vrăjea cu mare artă pe reporteri şi se bucura să le ofere subiecte, Clinton dădea de obicei îndărăt“. Am scris timp de opt ani, atât favorabil cât şi defavorabil, despre administraţia Clinton, iar această reticenţă mi s-a părut mereu inexplicabilă, mai ales ţinând cont de farmecul personal al preşedintelui.

Prietenia lui Branch cu Clinton prezintă totuşi avantaje semnificative. Ea face posibil un portret remarcabil al vieţii de la Casa Albă. Relaţia lui Clinton cu prima doamnă pare incredibil de puternică (aşa cum mi s-a întâmplat şi mie odată, Branch îi surprinde giugiulindu-se), iar preşedintele este un tată extrem de devotat, până la a avea o ceartă foarte sonoră cu Al Gore: vicepreşedintele vrea să-l trimită pe Clinton în Japonia, pentru a îndulci nişte conflicte, iar acesta refuză pentru că Chelsea, pe atunci la liceu, are nevoie de ajutorul său pentru a studia pentru teze. E adeseori întâlnit într-o costumaţie lejeră, petrecânduşi timpul cu cumnatul său, Hugh Rodhman, la un meci de baschet între facultăţi sau jucând scrabble tridimensional. La un moment dat, Clinton anunţă că a soluţionat un rebus despre Elvis din New York Times în doar nouă minute.

Preşedintele Clinton îi decernează lui Taylor Branch o Medalie Naţională pentru Umanitate, aplaudat de Hillary Clinton, septembrie 1999.

Până la urmă, The Clinton Tapes va rămâne o lucrare importantă despre viaţa politică americană, datorită celor două teme dominante care se conturează treptat – una despre omul Clinton şi cealaltă despre natura perioadei respective. Clinton a fost un preşedinte care credea că guvernul îi poate ajuta pe oameni să ducă o viaţă mai fericită şi mai satisfăcătoare şi că America putea ajuta la rezolvarea unor aspecte insolubile precum criza din Orientul Mijlociu. S-a adâncit el însuşi în aceste probleme şi a muncit din greu la ele. Atenţia sa pentru detalii – şi intuiţiile sale despre motivaţiile celorlalţi – sunt fascinante. Ca preşedinte, a etalat o combinaţie rară între un politician fervent şi un studios pasionat al politicii. Unele din pasajele mele favorite din cartea de faţă descriu opiniile lui Clinton despre alţi politicieni, de la Bob Dole la Benjamin Netanyahu.

P

E la începutul cărţii, preşedintele îşi exprimă admiraţia pentru David Bonior, unul din principalii oponenţi democraţi ai Tratatului de liberă circulaţie a mărfurilor din America de Nord (NAFTA). El se aştepta ca opoziţia lui Bonior „să fie energică şi eficientă. Şi totuşi vorbea despre el cu căldură. Indiferent cum ar fi fost votat NAFTA în Congres, spunea el, Bonior ar fi mers mai departe, fără ranchiună, şi l-ar fi sprijinit pe preşedinte din nou, oricând ar fi avut ocazia....

Se lamenta că ardoarea controlată a lui Bonior devenea o raritate într-o cultură politică înclinată să tolereze nemulţumirile personale mai degrabă decât să le depăşească“.

Iar aceasta este cealaltă temă majoră a cărţii: lupta unui preşedinte interesat în principal de politică împotriva unui partid de opoziţie obsedat de recâştigarea puterii.

Eforturile republicanilor de a-l submina pe Clinton erau rareori întemeiate şi adesea lipsite de scrupule. Preşedintele a fost pus sub acuzare nu pentru că ar fi comis ceva ce aducea a înaltă crimă, ci pentru că efortul l-ar fi schilodit într-un moment în care ar fi putut obţine nişte realizări – popularitatea sa era la un confortabil 60 şi ceva la sută, economia era înfloritoare. În timpul administraţiei Clinton, republicanii şi-au accelerat declinul, de la un partid al conservatorilor responsabili la un partid de nihilişti de talkshow antiguvernamentali. Conducători precum Bob Dole au fost intimidaţi de aruncătorii de bombe ca Newt Gingrich.

Cu toate acestea, Clinton a reuşit să progreseze, chiar şi cu un Congres dominat de republicani, mai ales în favoarea clasei muncitoare sărace. Rezultatele au venit încet, cu perseverenţă, an după an, storcând câteva sute de milioane de dolari pentru programe precum Head Start sau îngrijirea medicală pentru copii. Acel Bill Clinton care reiese din aceste momente este un practicant măiestru al unei arte care azi e de obicei dispreţuită (din nesocotinţă): este un politician neabătut şi care nu-şi caută scuze. În măsura în care portretul preşedintelui realizat de Branch ameliorează imaginea demnă de dispreţ a politicii, autorul a făcut un real bine public; că a reuşit-o portretizând cu însufleţire un american original şi exuberant e un motiv h de bucurie.

11

NOUT I DE OCTOMBRIE (1) Se apropie târgul Gaudeamus, prin urmare editurile umbl în sertarul cu delicatese. Timp de trei numere ve i putea s consulta i lista cu nout i editoriale; astfel v va fi mai u or s v face i lista de shopping pentru minte i suflet.

DE VIRGINIA COSTESCHI

CASTELUL DIN NORI S-A SFĂRÂMAT

Volumul 3 din trilogia Millennium de Stieg Larsson 864 pag. Editura Trei. 59 lei Lisbeth Salander nu a murit.

Rănită mortal, ea rămâne prizonieră câteva săptămâni bune în spital, neputând nici să se mişte, nici să acţioneze cumva. Este încolţită din toate părţile, acuzaţii grave apasă asupra ei.

Mai este o problemă: tatăl ei, fostul spion Zalachenko, pe care ea are toate motivele să-l urască de moarte şi pe care l-a rănit cu o lovitură de secure în cap, se află la acelaşi spital, în salonul vecin. Misterioasa Secţie ilegală care s-a constituit cu ani în urmă în sânul serviciilor secrete îşi continuă activităţile subterane. Ca să poată rămâne în umbră, oamenii Secţiei au tot interesul să-i elimine pe cei care le-au ghicit existenţa. Putem conta şi acum pe Mikael Blomkvist

care pe de-o parte ţine foarte mult la Lisbeth, deşi nu are voie să o vadă în starea în care se află, iar pe de altă parte încearcă să aducă la lumină o conspiraţie şi un secret de stat care, odată revelate, ar dovedi nevinovăţia acesteia. Întrebarea este: mai poate Mikael conta pe prietena lui, Erika Berger acum, când ea devine redactor-şef al unei publicaţii concurente?

COCO CHANEL

de Edmonde Charles-Roux 640 pag. Editura RAO. 59.99 lei Misterioasă pentru apropiaţi, înverşunată să şteargă orice urmă a trecutului, a originilor ei, a familiei înseşi, Gabrielle Chanel a fost de-a lungul întregii existenţe o „femeie în afara tiparelor“, o persoană în afara normelor într-o societate conformistă, şi poate că nu trebuie să căutăm altundeva secretul prodigioasei ei reuşite. Urmând itinerariul invers celui care o condusese spre Elle, Adrienne, roman căruia celebra creatoare de modă i-a fost inspiratoare şi nu model, Edmonde Charles-Roux a

fost nevoită să facă ordine şi curăţenie într-o întreagă viaţă de minciuni sau de mărturisiri subtil travestite, pentru a ne-o arăta pe fetiţa unor negustori ambulanţi din Cévennes, născută din întâmplare la Saumur; pe orfana uitată într-o mănăstire din Corrèze, pe mica elevă internă la călugăriţele din Moulins, care avea să devină curând poseuse, figurantă într-un şantan frecventat de garnizoană, unde cânta Qui qu’a vu Coco dans l’Trocadéro?. Gommeuse, tânără elegantă afectată pe scenă la Vichy, angajată mai apoi ca să ofere apă minerală celor veniţi la cură, cea căreia numeroşii prieteni îi dădeau încă de când avea 20 de ani porecla Coco, avea să-şi croiască drumul. „Nelegitimă“, fireşte – în sensul echivoc şi proustian al termenului –, dar mereu marginală, independentă, ambiţioasă şi deja sigură de destinul ei ieşit din comun.

Nu prea există oameni celebri, bărbaţi şi femei, care să nu o fi cunoscut, astfel că viaţa ei se confundă cu istoria perioadei interbelice. Cocteau, Picasso, Max Jacob, Reverdy, Misia Sert, prietena dintotdeauna, Diaghilev, Stravinski, apar cu toţii în paginile cărţii, căci au fost martori intimi ai acestei aventuri extraordinare.

GENEZA

de Bernard Beckett 160 pag. Editura RAO. 34.99 lei Acţiunea acestui roman electrizant se petrece pe o insulă îndepărtată, într-o lume post apocaliptică, plină de boli. Anax este convinsă că se pricepe la istorie. Ceea ce e foarte bine, deoarece va trebui să dea piept cu trei examinatori, iar examenul ei complicat, ce va dura toată ziua, tocmai a început. Dacă îl va lua, va fi admisă în Academie, instituţia g u v e r n a m e nt a l ă de elită a societăţii utopice în care trăieşte. Dar Anax este pe cale să descopere că toate cunoştinţele ei, toată istoria pe care a învăţat-o, nu reprezintă mare lucru. Şi că Academia nu este chiar ce credea ea. În acest roman excelent, de o ingeniozitate ieşită din comun, examenul lui Anax ne va conduce într-un viitor unde ne vom confrunta cu problemele nerezolvate ale ştiinţei şi ale filosofiei.

12

Ce reprezintă conştiinţa? Ce ne face să fim oameni? Dacă inteligenţa artificială s-ar dezvolta îndeajuns, care ar mai fi statutul special al umanităţii? Deosebit şi original, romanul lui Beckett ne va surprinde cu un final şocant.

CONSILIERUL DE ÎNCREDERE

de David H. Maister, Charles H. Green, Robert M. Galford Editura PUBLICA „Consilierul de încredere oferă o hartă inestimabilă pentru toţi cei care urmăresc să dezvolte relaţii cu adevărat speciale cu clienţii lor“ – Carl Stern, director executiv, Boston Consulting Group. În aceste vremuri ale vitezei, ale reţelelor şi ale schimbărilor majore, furnizorii de servicii trebuie să îşi actualizeze permanent cunoştinţele profesionale şi expertiza. Dar acest efort nu este suficient pentru a avea succes.

Secretul succesului este capacitatea de a câştiga încrederea clienţilor.

Cum să te transformi dintr-un foarte bun specialist într-un consilier de încredere? Autorii vă pun la dispoziţie metodele prin care puteţi pătrunde în cercul încrederii. Ei demontează procesul câştigării încrederii, analizează fiecare parte componentă şi apoi le pun la loc oferind un model practic şi verificat. Totul se bazează pe povestiri, experienţă personală, exemple clare.

Rezultatul este o listă de recomandări, un proces în cinci paşi, care se dovedesc folositoare atât pentru cei care îşi doresc o carieră în consultanţă, cât şi pentru cei mai căliţi experţi, deopotrivă.

COMOARA DE LA BAZA PIRAMIDEI

Eradicarea sărăciei prin profituri de C.K. Prahalad Editura PUBLICA Există cu adevărat o piaţă în ţările în curs de devoltare? Există profit?

Dar inovaţie? Reprezintă ele o oportunitate reală? Cu cinci ani în urmă, nu exista decât speranţa că răspunsul la toate aceste întrebări e afirmativ. Prahalad, scriind Comoara de la baza piramidei, a demonstrat că răspunsul e categoric da. Iar această carte e doar unul dintre motivele pentru care în 2007 a fost desemnat pe locul I în Thinkers 50.

Pentru această a cincea ediţie, autorul şi-a adus cartea la zi, incluzând tot ce s-a aflat între timp despre concu-

renţa şi profitul „de la baza piramidei“.

El expune cele mai recente strategii şi tactici de care se folosesc companiile pentru a avea succes în ţările în curs de dezvoltare, arătând avantajele unui management care se ghidează după principiul: unei afaceri îi merge bine când oamenii o duc mai bine. „C.K. Prahalad e de părere că firmele trebuie să schimbe radical felul în care îşi desfăşoară afacerile în ţările în curs de dezvoltare, pentru ca ambii termeni ai ecuaţiei economice să prospere. Bazându-se pe un număr mare de studii de caz, această nouă carte captivantă prezintă un impresionant plan de combatere a sărăciei prin profitabilitate“ – Bill Gates.

CĂPITANUL CHILOŢILĂ

şi invazia doamnelor bucătărese incredibil de răutăcioase din spaţiul cosmic (vol. 3) CĂPITANUL CHILOŢILĂ

şi planul primejdios al profesorului Pantalonipipiliţi (vol. 4) de Dav Pilkey 144 şi 153 pag. Editura Mladinska.

28.5 lei per volum L-a înfrânt pe diabolicul doctor Scutecel…..Le-a ras de pe faţa pământului pe teribilele toalete trăncănitoare….Acum, în volumul 3, o să aibă parte de lupta vieţii sale. Vor putea face faţă Căpitanul Chiloţilă şi chiloţeii săi presiunii celor trei matahale de extratereştri cu tentacule, deghizaţi în pământeni, veniţi din spaţiu ca să subjuge întreaga planetă?

Georgică şi Tudorică, personaje din volumul 4, nu sunt copii răi. Doar că le place să facă totul mai vesel pentru toată lumea.

Din păcate glumele lor năstruşnice îi fac să intre uneori în MARE bucluc. Iar când se trezesc cu un nou profesor de fizică, în persoana lui Pipi P. Pantalonipipiliţi, aproape că reuşesc să facă astfel ca întrega planetă să fie cucerită de un individ maniac, un doctor smintit într-un costum robotic uriaş! Cine va zădărnici planurile primejdioase ale lui Pantalonipipiliţi?

Doar Căpitanul Chiloţilă poate rezolva o astfel de problemă!

FOILETON | CARTE PENTRU COPII

Strigoiul Iona (II) „Călătoria lui Vlad în Celălalt Tărâm“ de Sînziana Popescu continuă... „Exilat“ la bunici, într-un sat mărunţel şi izolat din inima Transilvaniei, Vlad Ionescu se vede nevoit să îşi petreacă acolo vacanţa de vară aşteptând ca mama sa, rămasă la Bucureşti, să aducă pe lume un frăţior sau o surioară. Pentru moment, băieţelul trebuie să renunţe la distracţiile unui puşti din secolul XXI, pentru a se delecta cu poveştile româneşti ale şezătorilor locale. Acum tocmai se întoarce de la o asemenea întâlnire... tunci când ţi-e dat să întâlneşti un Strigoi, e de la sine înţeles că acesta nu trebuie să strige în gura mare ce hram poartă, pentru ca tu să-l recunoşti de îndată. E suficient să fie ceva mai alb la faţă, cu ochii ceţoşi şi sprâncenele unite, că poţi pune capăt imediat cercetărilor tale. Mai ales dacă e pe înserat şi te afli în cimitirul satului, lângă vreo pădure ori în cine ştie ce alt loc uitat de lume. Cu alte cuvinte, dacă-i vezi, nu ai nevoie de un manual de instrucţiuni pentru a-i recunoaşte şi a fugi de dânşii. Cel puţin aşa procedează transilvănenii. Iar Vampirii, cum le spuneţi voi, ori Strigoii, cum li se mai spune prin partea locului, sunt obişnuiţi cu asemenea reacţii din partea copiilor încercaţi - singurii care, în zilele noastre, mai pot să-i vadă. Mai ciudat li se pare nemorţilor atunci când lucrurile nu decurg ca la carte. Adică atunci când micuţii nu se tem.

De ce? Simplu. Pentru că nu cred în existenţa lor. Şi dacă nu crezi, nici nu vezi! Cel puţin nu ceea ce trebuie...

Desigur, astfel de lucruri se întâmplă rar prin satele acestea, despre care vă spuneam că sunt locuite de oameni simpli şi temători din fire. Dar atunci când mai răsare prin zonă câte un străin, străin care nu se pricepe să-i recunoască, istoria devine mai degrabă de râs, decât de plâns.

Imaginaţi-vă doar ce-ar face unul dintre „dinţoşii“ aceştia, când ar vedea că vine spre el atenţie! - fără să-l bage în seamă, un omuleţ cu bascheţi în picioare şi nădragi scurţi pe el, aşa cum au domnişorii de la oraş. I-ar sări în spinare, aţi zice, poate. Dar ce-ar face dacă puiul de om i-ar mai da şi bineţe? Cui? Nemortului, fireşte! Aşa, în doi peri, cum dai străinilor pe la ţară, doar fiindcă ştii că acolo se salută cu toţii între ei. Ei bine, eu zic că Strigoiul ar amuţi de uimire. Cel puţin aşa a păţit Iona - singurul „colţos“ ce mai rămăsese prin Hoghiz - atunci când l-a întâlnit pentru prima dată pe Vlad.

Nici n-a apucat să-l vadă prea bine la faţă, că s-a şi pomenit că mutulică îi trânteşte liniştit un „Să trăieşti, bade!“ şi îşi vede mai departe de drum. Iar Iona, obişnuit fiind cu ţâncii care, dacă pot să-l vadă, atunci îl recunosc şi fug mâncând pământul, nu ştiu cum să reacţioneze mai întâi. Se mulţumi doar să meargă la pas, pe lângă Vlad, măsurându-l cu atenţie din priviri. „Ce e în neregulă cu băiatul ăsta?“ se frământă dihania care, trebuie să vă spun că nu se afla tocmai întâmplător pe acolo, ci era în căutarea unui anumit copil din sat.„De ce nu-mi recunoaşte soiul şi nu se teme de mine?“ îşi mai spuse în sinea lui Strigoiul, uimit peste măsură.

Iona ştia că ceva mai încolo, între sat şi Pădurea Bogăţii, se înălţa conacul Muntenilor, dar era sigur că nu mai rămăsese nici urmă de prunc pe acolo. Cu toţii crescuseră şi plecaseră printre străini, lăsând în coşcogeamitea căsoiul doar doi bătrâni şi-o servitoare. Copilul ăsta însă părea că tocmai într-acolo se îndreaptă. Aşa că se hotărî să intre mai întâi în vorbă cu dânsul. Iona se gândea că ar fi fost mare păcat să-l scape, dacă era potrivit pentru ce căuta el.

— Şi tu să trăieşti, măi băiete, că tare-i scumpă şi frumoasă viaţa asta!

— Aşa e, bade, mare dreptate ai dumneata! i-o întoarse zăludu’. E foarte frumoasă, dar grea. Nu crezi?

— Eh, aşa ziceam şi eu... pe vremuri. Acum însă m-am lămurit că-i mai mult frumoasă decât grea, îi răspunse tacticos Iona, după care luă o pauză, înainte de marea lovitură. Aş da orice s-o mai am iarăşi, mai zise zâmbind şăgalnic, în aşteptarea unui binemeritat răcnet din partea interlocutorului. Într-adevăr, Iona apelase la metode ceva mai neortodoxe de speriat. Se apucase să-i vorbească lui Vlad, în loc să-şi arate dinţii, ghearele ori bănuţii cu care-l îngropaseră şi pe care îi purta în buzunare de douăzeci de ani. Dar aceasta i se păruse, cel puţin pentru moment, calea cea mai eficientă de înspăimântat o pradă care, din cauza întunericului ce se lăsase, nu-l vedea prea bine.

Pentru că, atunci când îţi zice cineva aşa o vorbă, în beznă să fii şi, dacă ai o brumă de creier în dotare, tot te prinzi încotro bate.

Vlad însă nici pomeneală să reacţioneze ca la carte. Începu să râdă, ca după o glumă bună.

— Foarte bună, bade! Ai haz! Cum îţi zice?

— Iona...

— Pe mine mă cheamă Vlad Ionescu. Îmi pare bine de cunoştinţă! adăugă, întinzându-i politicos mâna.

— Şi... mie...

— Vrei să-i furi pâinea lui nea Vasile?

— Care Vasile?...

— Ei, care! Nea Vasile,„televizorul“ satului, îl informă vesel puiul de om. Eu o iau încolo, îi mai spuse apoi, când văzu că Iona tace. Şi îi arătă conacul spre care Strigoiul bănuise mai înainte că se îndreaptă.

— Stai la conac?

— Provizoriu. Ai mei m-au depozitat la bunici, până naşte mama, îi mărturisi Vlăduţ. Şi dintr-odată se întunecă la faţă, când îşi aminti ce căuta el acolo.

— Naşte?... îl îngână Iona, care începea, încetul cu încetul, să-şi mai vină în fire.

— Da. Şi sper s-o facă cât mai repede, că m-am plictisit de văgăuna ăsta. Vreau să mă întorc la Bucureşti! „Care va să zică, nu întunericul era de vină“ gândi Strigoiul. Copilul avea sufletul încercat şi-l vedea, în ciuda beznei din jur, dar îl vedea ca pe un om obişnuit. Vlad nu-i recunoscuse soiul, pentru simplul motiv că nu credea în Strigoi. Nefiind din partea locului, se pare că istoriile pe care i le spuneau ţăranii, pentru el erau nişte simple poveşti.

— Dumneata încotro? îl întrebă Vlad apoi, aşa într-o doară, încercând să abată vorba de la subiectul naşterii care, în mod clar, nu-i prea făcea plăcere. Ai vreo treabă?

— Eu? Cum s nu le vad pe Iele cum — Da’ cine? Mai vezi pe aici? pe altcineva culeg mere p dure e la marginea Bineînţeles că Iona p durii? Sau pe Solomonarul Mar mai vedea. Auzi colo, întreCum să nu vadă pe cum zbura deasupra lor c lare pe bare.

Iele cum culeg mere pădureţe la marginea pădurii?

Fulger, Balaurul lui alb?

Sau pe Solomonarul Mar cum zbura deasupra lor călare pe Fulger, Balaurul lui alb? Dar n-avea niciun sens să-i arate toate acestea lui Vlad. Dacă pe el îl vedea şi-l trata ca pe un viu, cu siguranţă că nu i-ar fi recunoscut nici pe ceilalţi. De Balaur ar fi zis că-i vreun nor ciudat ori cine ştie ce altă năzbâtie, iar pe Doamne, cu siguranţă, le-ar fi văzut ca pe nişte fete oarecare.

— Vii cumva de la o nuntă? continuă senin băiatul, neînţelegând de ce tace „omul“. Eşti frumos îmbrăcat... Şi miroşi foarte bine... „Asta chiar că le pune capac la toate!“ se înfurie Iona. După ce-i urase să trăiască, acum îi mai spunea şi că miroase bine. Dacă-şi râdea de el, cumva? îşi zise supărat Strigoiul, hotărât să-l trăznească.

— Nicidecum. Eu sperii oameni, domnişorule. Sunt Strigoiul satului.

— Şi, ce mai stai? De ce nu mă muşti? îi răspunse Vlad, după care se puse iar pe un râs, de ziceai că mai are puţin şi explodează.

— Bă, io-s mort! se răţoi şi mai tare la el Iona, dar fără niciun rezultat. Vlad nu mai putea fi oprit. Râdea în hohote, ca un apucat.

— Mort ori nemort?

— Cum vrei, da’ viu nu mai sunt de douăzeci de ani!

— Şi unde îţi sunt colţii? I-ai uitat în copârşeu? i-o întoarse puiul de om, râzând în continuare, în timp ce urca treptele conacului.

Vlad cam avea dreptate. Lui Iona nu-i creşteau dinţii decât atunci când era recunoscut, iar „prăzii“ i se făcea frică. Dar acum, că băiatul râdea de nu mai putea, de unde frică, de unde colţi?

Neştiind ce să-i mai spună, Strigoiul se hotărî să-l lase, cel puţin deocamdată, în plata Domnului şi să-şi vadă de drum. Mai ales că nici conacul nu-i făcea bine arătării, din cauza usturoiului cu care bunicii lui Vlăduţ, oameni bisericoşi şi cu capul baniţă de superstiţii, unseseră tocurile uşilor şi geamurilor. Aşa că Iona se îndepărtă cu repeziciune de locul cu pricina, nu înainte însă de a-l auzi pe Vlăduţ cum îi striga să mai treacă pe acolo, să-i mai spună şi alte glume. Se întoarse din mers şi-l asigură că are să mai vină. Sau că, oricum, se vor mai întâlni ei, nu peste multă vreme. Lucru deloc îmbucurător, dacă luăm în calcul faptul că urâţii ăştia îşi cam ţin promisiunile.

Va urma

Roman apărut în 2008 la Editura Mediamorphosis

STRIGOIUL IONA | ILUSTRAŢIE DE CIREŞICA LITINSCHI-CUCIUC

13

Algoritm şi blues O carte de benzi desenate oferă o călătorie printr-o regiune unde logica se intersectează cu matematica, făcând câteva ocoluri prin domeniul ficţiunii şi excursii pe terenul nebuniei.

DE JIM HOLT

E

I bine, asta chiar e ceva neaşteptat: o carte de benzi desenate despre căutarea certitudinii logice în matematică. Povestea se întinde pe perioada dintre sfârşitul secolului al XIX-lea până la cel de-al Doilea Război Mondial, când natura adevărului matematic a fost dezbătută vehement. În distribuţia de celebrităţi condusă de Bertrand Russell se află cei mai mari filosofi, logicieni şi matematicieni ai epocii, alături de neveste şi amante diverse, plus câţiva maniaci ucigaşi, un bărbier apocrif şi Adolf Hitler.

Vi se pare un material improbabil pentru o abordare în benzi desenate? Nu chiar. Protagoniştii acestei drame intelectuale sunt un fel de supereroi: ei se opun unui rival puternic, care s-ar putea numi Paradoxul Întunecat. Fiecare din-

LOGICOMIX

de Apostolos Doxiadis şi Christos H. Papadimitriou Ilustrată de Alecos Papadatos şi Annie Di Donna 347 pag. Bloomsbury. 22.95 $

tre ei e bântuit de un demon lăuntric, de Spectrul Nebuniei, iar căutarea lor urmează un arc tragic, care nu diferă prea mult de cele ale lui Superman şi Donald Duck.

Aşa cel puţin ar vrea să ne facă să credem creatorii lui Logicomix. Publicată pentru prima oară anul trecut, în Grecia (unde a devenit un bestseller neaşteptat), această carte de benzi desenate (sau să fie, cumva, un roman grafic?) e născocirea lui Apostolos Doxiadis, care a mai scris înainte o ficţiune matematică deloc rea, intitulată Uncle Petros and Goldbach’s Conjecture. Pentru asistenţă specializată în materie de logică, Doxiadis a apelat la prietenul său Christos Papadimitriou, profesor de informatică la Berkeley şi autor al unui roman despre Alan Turing. Ilustraţiile au fost realizate de Alecos Papadatos (desene) şi Annie Di Donna (culoare).

Toţi cei patru coautori îşi fac apariţia de-a lungul cărţii în interludii. (Doxiadis, un tip evident arătos, e desenat ca să semene cu Robert Goulet). Îi vedem tăifăsuind în ateliere de artişti sau plimbându-se prin Atena contemporană, însoţiţi de un câine adorabil pe nume Manga (care, în argoul grecesc, înseamnă „tip fain“, fără să aibă nici o legătură cu comicsurile japoneze). Cei patru dezbat dezvoltarea temei „logică şi nebunie“ şi se ceartă dacă volumul nu include prea multe detalii tehnice pentru cititorul de rând. E ca şi cum ar vrea să prevină judecata aspră a recenzentului. Nici o şansă.

Povestea începe în septembrie 1939, la trei zile după ce naziştii au invadat Polonia. Bertrand Russell ţine o conferinţă publică la o universitate americană şi vorbeşte despre rolul logicii în relaţiile umane. Izolaţioniştii supăraţi din audienţă îl provoacă pe Russell să le explice cum ar justifica logica participarea la un război mondial. Ah, dar ce e logica?, răspunde Russell. Într-o serie de flashback-uri, Russell îşi relatează îndelungata luptă cu acea problemă. Mai întâi, îl vedem ca băieţel, în anii 1870, când locuia cu bunicii lui, după dispariţia misterioasă (cel puţin în ochii copilului) a tatălui şi mamei sale. (Înainte să cadă pradă bolii, părinţii lui Russell au trăit într-un ménage-a-trois scandalos cu un om de ştiinţă amator, care era cam sinistru). Bunicul lui Russell, Lord John Russell, aristocrat şi reformator liberal, fusese prim ministru de două ori, însă cea care a dominat copilăria viitorului filosof a fost bunica lui severă şi pioasă. Bertrand n-a suferit doar de o singurătate zdrobitoare, ci şi-a şi dat seama că unchiul Willy trebuia să fie internat, fiind un nebun violent.

(Mătuşa Agatha nu era nici ea mai sănătoasă mintal). Acesta reprezenta începutul groazei sale de o viaţă întreagă în privinţa

Jim Holt a scris cartea „Stop Me if You’ve Heard This: A History and Philosophy of Jokes“. În prezent lucrează la o carte despre existenţă ca puzzle.

14

nebuniei ereditare, un impuls de coşmar pentru mulţi oameni, pe care autorii acestei cărţi îl descriu cu o satisfacţie sinistră.

Adolescentul Russell şi-a căutat alinarea în abstracţiunile matematicii. (În autobiografia sa, susţinea că pasiunea pentru matematică l-a salvat de la sinucidere). Viziunea sa asupra unei lumi logice fermecate i-a fost zdruncinată, totuşi, când a ajuns la Cambridge şi a aflat că matematica practicată acolo era doar o adunătură de trucuri de calcul, vag bazată pe intuiţia fizică mai curând decât pe demonstraţii riguroase. Aşa că Russell s-a convins tot mai mult că, dacă urma să atingă un anumit grad de cunoaştere, casa matematicii trebuia reconstruită din temelii logice ferme.

Căutarea certitudinii a coincis, la Russell, cu o carieră erotică activă. Îl vedem făcându-i curte lui Alys, frumuşica americană quaker care avea să devină prima lui soţie (dintre cele patru pe care le-a avut). În mod inexplicabil, autorii omit să înfăţişeze „cea mai fericită dimineaţă din viaţa mea“, după cum o descria Russell ulterior, când Alys i-a dat voie să-i sărute sânii. Tânărul cuplu a pornit într-o călătorie prin Europa continentală, unde Russell s-a apucat să-l caute pe Gottlob Frege, cel mai mare logician apărut după Aristotel, şi pe Georg Cantor, creatorul teoriei matematice a infinitului. Spre consternarea lui Russell, amândoi s-au dovedit a ILUSTAŢIE DIN LOGICOMIX

fi uşor duşi cu pluta. La Paris, la Congresul Internaţional al Matematicienilor, din 1900, Russell a asistat la o ciocnire colosală între Henri Poincaré şi David Hilbert, cei mai mari matematicieni ai epocii, care s-au ciondănit pe marginea importanţei intuiţiei şi demonstraţiei. La întoarcerea în Anglia, Russell şi-a petrecut următorii zece ani muncind cu Alfred North Whitehead la completarea uriaşei lucrări Principia Mathematica, în tot acest timp făcând tot posibilul ca s-o seducă pe Evelyn, frumoasa soţie a lui Whitehead. Capodopera lor (născută moartă) are mii de pagini, din care numai 362 sunt necesare pentru demonstrarea interesantei teoreme „1 + 1 =2“.

Toate acestea sunt prezentate cu o reală vervă grafică. (Deşi eu prefer textul, n-am putut să-mi iau ochii de la desenele excelent realizate). Ca să condimenteze povestea, autorii deviază adesea de la realitatea istorică. După cum ei înşişi recunosc într-o postfaţă, Russell nu s-a întâlnit niciodată faţă în

faţă cu Frege sau Cantor. Aşa cum – şi sunt destul de sigur – nici nu i-a spus vreodată lui Whitehead: „Frate, sunt obosit“. (Te-ai aştepta ca Whitehead să-i răspundă: „Frate, şi eu!“). Totuşi, primim asigurări că autorii nu şi-au luat nici o libertate cu „marea aventură a ideilor“. Iar, în mare parte, ideile sunt redate corect şi cu o simplitate încântătoare. Dacă nu ştiţi prea mult despre infinit, de pildă, n-aveţi decât să mergeţi la „Hotelul lui Hilbert“ – care, cu numărul lui infinit de camere, poate găzdui, ca prin minune, oricât de mulţi oaspeţi, chiar dacă e plin ochi.

T

OTUŞI, există un pas greşit aici. E vorba despre celebrul paradox pe care Russell l-a descoperit în primăvara anului 1901: paradoxul mulţimii tuturor mulţimilor ca nu se includ ca părţi.

(Gândiţi-vă la bărbierul din Sevilia, care-i bărbierea pe toţi bărbaţii şi numai pe acei bărbaţi care nu se bărbieresc singuri.

Oare acest bărbier se bărbiereşte singur?

Ambele posibilităţi cuprind o contradicţie). Autorii se amuză desfăşurând paradoxul lui Russell, dar îi exagerează efectele secundare. Paradoxul a pus capăt, în cele din urmă, proiectului lui Russell (şi al lui Frege) de a reduce matematica la logică pură. Totuşi – iar Russell ar fi trebuit să-şi dea seama de asta, şi autorii, la fel –, n-a avut mai nici o influenţă asupra matematicii. Când a auzit de paradoxul lui Russell, Cantor n-a reacţionat ca un nebun, aşa cum e caricaturizat în Logicomix.

A remarcat calm că nu se aplica teoriei sale în privinţa mulţimilor, care a evoluat, constituind temelia actuală a matematicii.

E adevărat că Georg Cantor a suferit de crize de nebunie (magul infinitului a murit într-un azil de nebuni), aşa cum s-a întâmplat cu multe alte personalităţi din istorie.

Frege, logicianul desăvârşit, a sfârşit devenind un antisemit notoriu. Kurt Gödel, care a demonstrat că nici un sistem logic nu poate cuprinde întreaga matematică, s-a înfometat

până a murit, din frica paranoică să nu consume mâncare otrăvită. Russell şi-a menţinut stăpânirea de sine şi sănătatea mentală, dar teama lui de nebunia ereditară şi-a găsit confirmarea când fiul său cel mare a devenit schizofrenic, iar nepoata sa, tot schizofrenică, s-a sinucis dându-şi foc. Totuşi, încrederea filosofică a lui Russell i-a fost spulberată de fostul său elev, Ludwig Wittgenstein, care l-a făcut să-şi dea seama că n-a înţeles niciodată cu adevărat ce e logica.

E oare o nebunie să te laşi condus de pasiunea pentru ceva atât de inuman precum certitudinea abstractă? Aceasta e o întrebare pe care o cumpănesc autorii cărţii Logicomix, într-un pasaj final fascinant, în care îşi croiesc drum noaptea, prin Atena, ca să ajungă la o reprezentaţie în aer liber a operei Orestia. În mod destul de ciudat, trilogia lui Eschil oferă şi înţelepciunea de încheiere, pe care, cu riscul platitudinii, o voi comprima într-o disproporţie matemah tică: Viaţa > logica.

Filosoful biciclist David Byrne face turul lumii şi perorează despre muzică, artă, frumuseţe şi sensul vieţii, totul de pe bicicletă.

DE GEOFF NICHOLSON

D

AVID Byrne: „cântăreţ, artist, compozitor, regizor, prezentator“. Citez cuvintele barmanului Moe Szyslak din Familia Simpson, dintr-un episod în care apărea Byrne. Am mai putea adăuga: fotograf, autor, designer şi, de la începutul anilor ’80, biciclist serios. La început, mergea cu bicicleta doar în centrul Manhattanului, însă, cum cariera sa l-a purtat în jurul lumii, şi-a luat cu el bicicleta, uneori plătind cu ciudă 125 de dolari de suprataxă pentru „echipament sportiv“ la companiile aeriene.

Bicycle Diaries (Jurnal pe bicicletă) conţine relatarea călătoriilor sale în oraşe îndepărtate, precum Londra, Berlin, Buenos Aires şi Manila, precum şi prin zone mai apropiate de casă: New Orleans, San Francisco şi Detroit.

Descrierea plimbării cu bicicleta prin Detroit e deosebit de bună: „Merg din centrul oraşului spre suburbii. E o plimbare uluitoare, o linie a timpului care traversează istoria oraşului, gloria şi trădarea lui“.

Pentru Byrne, mersul cu bicicleta e în parte mijloc, în parte scop. Îl ajută să ajungă într-un loc sau altul, îl face să se simtă mai legat de viaţa de pe stradă şi-i serveşte şi ca „formă de meditaţie“ care-l face să rămână în toate minţile. În mod inevitabil, formatul de jurnal oferă cărţii o alură aleatorie, dispersă: Byrne nu e Cea mai recentă carte a lui Geoff Nicholson este „The Lost Art of Walking“.

sub nici o formă un biciclist „programatic“, el însuşi recunoscând că, uneori, nu face altceva decât să lunece uşor la suprafaţa culturilor pe care le întâlneşte. Chiar şi aşa, interesele şi activităţile sale – expoziţii avangardiste, festivaluri rock, o prezentare subversivă în PowerPoint despre prezentările în PowerPoint, o petrecere cu dans din buric – şi, cu siguranţă, personalitatea lui sunt îndeajuns pentru a da cărţii consistenţă şi coerenţă.

Byrne poate fi un observator foarte atent şi nostim. În Berlin, îşi întrerupe plimbarea deoarece Colin Powell („cel din Imperiul

BICYCLE DIARIES

de David Byrne Ilustrată. 297 pag. Viking. 25.95 $

Răului“) se află în oraş, iar străzile sunt închise şi păzite de jandarmi. În Londra, vede o doamnă din high class înveşmântată „festiv, cu jachetă verde de vânătoare, pantaloni bej şi cizme Wellington. Are de gând să meargă pe teren accidentat?“ Nu, se duce doar la o plimbare în Hyde Park. În Manila, Byrne ne povesteşte despre un canal de televiziune care transmite nonstop emisiuni de karaoke. „Poţi să stai acasă şi să cânţi în faţa televizorului. E ca un fel de operă de artă radical conceptuală, dar diferită de arta conceptuală care e foarte populară“. Aţi remarcat deja că aceste observaţii nu sunt toate legate de mersul cu bicicleta.

ILUSTRAŢIE REALIZATĂ DE THE NEW YORK TIMES; FOTOGRAFIE DE TODO MUNDO

Aşadar, cartea e parţial despre ciclism, dar şi despre orice se întâmplă să-i treacă prin cap lui Byrne în respectivul moment şi, din fericire, îi trec prin cap multe lucruri interesante.

Autorul scrie foarte bine despre muzică (lucru deloc surprinzător), spunând că „atunci când compun sau interpretează o piesă, cântăreţii nu aduc respectivului cântec emoţii, idei şi sentimente deja formate, ci folosesc actul muzical ca pe un instrument prin care se reproduc şi se epurează“. Probabil că aceste informaţii sunt cu totul noi pentru candidaţii de la American Idol. Mi-a plăcut la nebunie următoarea remarcă sarcastică: „Cele mai mari autoamăgiri sunt acelea că viaţa are un sens şi că fiecare dintre noi este unic“. În alte momente Byrne exagerează, luându-se la trântă cu uriaşe probleme filosofice şi etice, precum natura frumuseţii sau limita de timp în privinţa dreptăţii, chestiuni cu care s-au confruntat, de-a lungul mileniilor, cele mai strălucite minţi ale omenirii şi la care, în mod nu prea surprinzător, autorul nu răspunde prin nimic nou. Dar, la urma urmei, cine s-ar aştepta s-o facă?

Epilogul cărţii e un fel de manifest despre viitoarea sustenabilitate a oraşelor şi e destul de ok, dar nu sunt sigur că talentele excentrice ale lui David Byrne sunt foarte bine puse în aplicare într-un asemenea proiect extrem de neironic. Totuşi, în cele din urmă, autorul le oferă un sfat cicliştilor amatori, care sunt mai în vârstă decât el (Byrne are 50 şi ceva de ani) sau cel puţin flexibili: „Să ştiţi că nu aveţi neapărat nevoie de spandex“. E bine de ştiut. h 15

Însă Maass e mai puţin interesat de calculul minuţios al rezervelor de petrol decât de demascarea cruzimii şi insensibilităţii ce caracterizează setea omenirii pentru acest „narcotic care provoacă violenţă“, cum îi spune el. Cartea sa ne învaţă din nou o lecţie veche: că adevărata avuţie a naţiu-

Petrolul ne-a adus încălzirea globală, fundamentalismul islamic şi distrugerea mediului.

Sfârşitul petrolului?

Epoca petrolului va apune curând, prezice un autor.

DE MICHAEL HIRSH

P

ETROLUL este blestemul lumii moderne; este „excrementul diavolului“, în cuvintele fostului ministrul venezuelean al petrolului, Juan Pablo Pérez Alfonzo, care e considerat a fi părintele OPEC şi care ar trebui să ştie despre ce vorbeşte. Nevoia noastră insaţiabilă pentru petrol ne-a adus încălzirea globală, fundamentalismul islamic şi distrugerea mediului. A transformat Statele Unite şi China, cei mai mari consumatori mondiali de petrol, în dependenţi lacomi şi iresponsabili, care nu se pot gândi decât la următoarea doză. Cu câteva excepţii, precum Norvegia şi Emiratele Arabe Unite, petrolul nici măcar nu le ajută pe naţiunile de la care e extras. Dimpotrivă: majoritatea statelor bogate în petrol au fost condamnate la o condiţie aparent permanentă de cleptocraţie a câtorva, de sărăcie pentru restul, de înapoiere cronică şi, mai grav, de pierderea spiritului naţional. Cu cât scăpăm mai repede de el, cu atât mai bine.

Acesta e mesajul noii cărţi scurte, dar redutabile, a lui Peter Maass, Crude World:

Michael Hirsh e corespondentul pentru economie naţională al Newsweek. În prezent lucrează la o carte despre ascensiunea şi prăbuşirea idealului pieţei libere.

16

The Violent Twilight of Oil (Lumea brutală: Amurgul violent al petrolului). Fără îndoială, prin alimentarea unor mijloace de transport mai bune şi mai rapide, a oraşelor şi a fabricilor, petrolul a fost decisiv pentru economiile moderne. Dar petrolul a făcut de asemenea posibile cele mai distructive războaie din lume şi a lăsat societatea umană într-un impas istoric. În ciuda celor mai multe proteste din prezent, susţine Maass, părem incapabili să depăşim o economie globală bazată pe petrol şi vom intra curând în impas.

CRUDE WORLD

The Violent Twilight of Oil de Peter Maass Ilustrată. 276 pag. Alfred A. Knopf. 27 $

Maass, colaborator al The New York Times Magazine, tinde să subscrie la predicţiile scepticilor din domeniu, precum Matthew Simmons, care afirmă că lumea e gata să depăşească „apogeul de producţie a petrolului“. Chiar şi cu recentele scăderi de preţuri, petrolul care a rămas de descoperit va fi mai greu şi mai costisitor de extras. Barilul de petrol de 147 de dolari de anul trecut a fost doar o „mostră a ceea ce ne aşteaptă“, scrie Maass.

nilor nu e descoperită în pământ, ci e creată de inventivitatea şi truda cetăţenilor. E aceeaşi lecţie pe care au învăţat-o spaniolii cu secole în urmă, când au descoperit aur, petrolul timpului lor, în Lumea Nouă. Au strâns lingouri, dar le-au irosit pe fantezii imperiale şi nu au reuşit să construiască o prosperitate de durată, distrugând în acelaşi timp civilizaţiile de la care le-au răpit.

Distrugerea, sau cel puţin lipsa progresului, a fost soarta celor mai multe naţiuni suficient de nenorocoase pentru a sta astăzi pe zăcăminte mari de „aur negru“. Au devenit corupte de acesta, liderii lor fiind eliberaţi de nevoia de a da socoteală atât timp cât pot cumpăra străini cu relaţii înalte şi pot plăti pentru securitatea şi protecţia de care au nevoie faţă de propriii cetăţeni furioşi, lipsiţi de drepturi civile. În capitole cu titluri simple – „Frică“, „Lăcomie“, „Imperiu“, „Alienare“ şi aşa mai departe – Maass arată cum fiecare stat petrolifer a mers pe drumul către eşec. „Aşa cum fiecare familie nefericită e nefericită în felul ei, fiecare ţară petroliferă disfuncţională e disfuncţională în felul propriu“, scrie el.

Sălbaticul lider al Guineei Ecuatoriale, Teodoro Obiang, jefuieşte efectiv fiecare cent din avuţia naţiunii sale, ajutat de Banca Riggs din Washington, care uneori trimitea angajaţi la ambasadă pentru a lua valize pline cu bani.

Localnicii nici măcar nu beneficiază de locurile de muncă, pentru că munca fizică e furnizată de indieni şi filipinezi aduşi de Marathon Oil. Mergând prin capitala Malabo într-o noapte, Maass reuşeşte să găsească o sursă înfloritoare locală de locuri de muncă: tinere fete guineeze numite „luptătoare de noapte“ din cauza faptului că se înghesuie pentru şansa de a-şi vinde trupurile petroliştilor din Texas sau Oklahoma. „Poate că bărbaţii din Malabo nu pot găsi slujbe în industria petrolului, dar e limpede că e posibil pentru surorile lor disperate să câştige câţiva dolari“, scrie el. Călătorind în Ecuador, Maass descoperă graffiti pe una din conductele care traversează ceea ce a fost odată o pădure tropicală amazoniană virgină: „Más Petróleo = Más Pobreza“. Mai mult petrol egal mai multă sărăcie. Pentru el, aceasta rezumă atitudinea acaparatoare pe care Texaco şi-a asumat-o în acea ţară, lăsând-o un teritoriu pustiit, mustind de poluanţi toxici.

Nici marile naţiuni producătoare de petrol n-au dus-o mai bine. La 70 de ani de la descoperirea primului ei mare rezervor, Arabia Saudită rămâne un principat medieval cu o uşoară patină de modernitate. Lunga poziţie a ţării ca primul furnizor mondial de petrol a fost bună pentru prinţii saudiţi, dar a fost un târg faustian pentru noi ceilalţi, conducând la răspândirea extremismului finanţat cu petro-

dolari şi la ascensiunea lui Osama bin Laden.

Rusia postsovietică a devenit un fel de stat petrofascist, în care şeful Lukoil ţine servil o fotografie a lui Vladimir Putin pe birou în locul pozelor cu propria familie. Venezuela reînvie socialismul, de data asta sub formă de farsă, sub conducerea bufonului Hugo Chávez, care prezintă un talkshow la televiziune numit „Aló Presidente“, transformându-şi în acelaşi timp compania naţională de petrol într-o „agenţie de dezvoltare cu puţuri de petrol“ care-i susţine controlul asupra puterii. Întreaga istorie modernă a Iranului a fost deformată de bogăţiile petroliere, începând cu lovitura de stat americano-britanică care l-a răsturnat pe prim-ministrul Mohammed Mossadegh în 1953 şi l-a restaurat pe şahul Mohammed Reza Pahlavi.

Cele mai nefericite ţări sunt cele în care petrolul a dus la război, mai ales Irakul, chiar dacă nimeni nu va recunoaşte adevărul despre invazia americană din 2003. „Procesul de rafinare transformă aceste lături negre într-un fluid limpede fără de care civilizaţia noastră s-ar prăbuşi“, scrie Maass. „Destul de des un proces corolar de rafinare politică survine pentru a igieniza adevărul despre ce a fost făcut pentru a păstra petrolul în posesia guvernelor cu atitudine prietenoasă. Tot aşa cum maşinile nu pot merge cu petrol nerafinat, sistemele politice se îneacă la menţionarea necosmetizată a războiului pentru petrol“. El citează afirmaţiile lui George W. Bush potrivit cărora invazia Irakului n-a avut nici o legătură cu petrolul. Însă întrebarea rămâne: de ce a fost Ministerul Petrolului unul dintre singurele locuri păzite de trupele Statelor Unite în primele zile ale jafurilor?

P

ÂNĂ la finalul lungului rechizitoriu al lui Maass, ne dorim ca oroarea să se sfârşească. Hai să lăsăm în urmă petrolul. Într-adevăr, e tentant să-ţi imaginezi ce fel de globalizare am putea avea astăzi dacă Max Steineke şi echipa sa de explorare de la Standard Oil din California n-ar fi descoperit chiar atât de mult petrol când au forat în primul mare rezervor al Arabiei Saudite, în 1938. Dacă mai puţină inteligenţă umană ar fi fost folosită la descoperirea de petrol în ultimii 70 de ani şi mai mult la dezvoltarea altor surse de energie, economia mondială – şi mediul înconjurător – ar fi putut fi mult mai sănătoase. World Trade Center ar mai putea fi încă în picioare.

Dar Maass nu-şi ţine în totalitate promisiunea din subtitlu. Este acesta cu adevărat apusul economiei bazate pe petrol? Încă mai părem a fi până la gât în mocirlă, iar ocazionalele aluzii ale autorului la istoria alternativă care ar fi putut exista cu adevărat – dacă Ronald Reagan n-ar fi demontat acele panouri solare pe care Jimmy Carter le-a pus pe acoperişul Casei Albe! – nu sunt foarte satisfăcătoare. El spune că există combinaţia de tehnologii pentru a depăşi nevoia de petrol, dar nu intră cu adevărat în detalii. În capitolul final, Maass ne oferă o imagine evocatoare a unei alternative a viitorului pe care ar prefera-o – o moară de vânt uriaşă pe care o descoperă pe marginea autostrăzii interstatale 10 din California. „În contrast cu cerul albastru şi cu deşertul roşiatic, cu rânduri de braţe albe rotative care scânteiază în soare, turbinele au înfăţişarea unor totemuri futuriste care gesticulează către noi, ademenindu-ne către viitor“, observă Maass, înainte h de a merge mai departe cu maşina sa.

ILUSTRAŢIE DE SHOUT

În paralel Morris Dickstein scrie că, în anii ’30, populismul sentimental putea coexista cu modernismul cizelat.

DE ADAM BEGLEY

C

ÂND am început să împărţim istoria în felii de câte zece ani? În 1926, Thomas Beer a scris The Mauve Decade, cartea sa despre anii 1890, pe care a conceput-o tocmai în toiul revoluţionarilor ani ’20. Acea perioadă ne-a condus în foametea anilor ’30 (sau Deceniul Roşu), un calup de zece ani mai sumbru. După cataclismul curativ al celui de-al Doilea Război Mondial, ne-am reluat obiceiurile de acolo de unde le lăsaserăm în interbelic, aşa că au urmat convenţionalii ani ’50, apoi subversivii ani ’60, potoliţii ani ’70, avarii ani ’80. De ce trebuie să ne catalogăm istoria într-un sistem decimal? Ce facem atunci cu tendinţele pe termen lung şi cu perversitatea evidentă a spiritului uman, care ne garantează că o parte importantă din populaţie va merge în zig iar cealaltă în zag?

Eu aş propune un moratoriu pe margina analizei deceniilor, numai că Morris Dickstein, în Dancing in the Dark: A Cultural History of the Great Depression (Dansând pe

DANCING IN THE DARK

A Cultural History of the Great Depression. de Morris Dickstein Ilustrată. 598 pag.

W. W. Norton & Company. 29.95 $

întuneric: o istorie culturală a Marii Crize) demonstrează valoarea acestui exerciţiu în anumite cazuri speciale. Anii ’30 n-au fost nici omogen comunişti şi nici universal flămânzi, dar au fost, fără doar şi poate, umbriţi de criza economică. În acest deceniu s-au prăbuşit teoriile americane automate despre prosperitate, când visul american (expresia datează de la începutul anilor ’30) a avut parte de o înfrângere categorică. Rata de şomaj de 25% e elocventă (într-o statistică sumbră din iarna anului 1932), la fel ca falimentul a aproape 5.000 de bănci în numai doi ani. Cifrele erau sumbre, dar poate nu la fel de sumbre ca dispoziţia generală: „Nu mai exista aproape nici un bărbat şi nici o femeie în toată ţara“, scria în 1931 cunoscutul istoric Frederick Lewis Allen, „a cărui atitudine faţă de viaţă să nu se fi schimbat... într-o anumită măsură... de pe urma spulberării bruşte şi brutale a speranţei“.

Profesor la centrul de studii postuniversitare City University of New York, Dickstein şi-a structurat acest studiu captivant şi inteligent în jurul reacţiei americane în faţa condiţiilor economice groaznice şi a daunelor psihologice ulterioare: un subiect extrem de relevant, din

Adam Begley, fost editor la secţiunea de cărţi a The New York Observer, lucrează în prezent la o biografie a lui John Updike.

FOTOGRAFIE DE LA PHOTOFEST

Ginger Rogers şi Fred Astaire în filmul din 1937 „Shall We Dance“. păcate, dar pe care orice autor şi l-ar dori. Deşi Dickstein susţine, de pildă, că modificările culturale de-a lungul deceniului „oglindesc efectele măsurilor din pachetul de reforme New Deal“, o face fără a cădea în capcana perceperii anilor ’30 ca pe o unitate separată. Autorul recunoaşte, în mod esenţial, că prosperitatea modernistă din anii ’20 s-a prelungit şi după prăbuşirea bursei de valori şi că impulsul documentar, atât de puternic în timpul Marii Crize, poate fi trasat cu 40 de ani în urmă, până în vremea volumului de fotojurnalism How the Other Half Lives al lui Jacob Riis. În cazul lui Dickstein, perspectiva asupra lumii se poate ajusta confortabil la faptul că Fructele mâniei, de John Steinbeck, şi Ziua lăcustei, de Nathanael West, două relatări deosebite şi totuşi la fel de devastatoare despre California în timpul Marii Crize, au fost publicate în 1939 şi că Woody Guthrie a apărut în radio în acelaşi an – 1937 – în care Partisan Review a publicat In Dreams Begin Responsibilities, de Delmore Schwartz. Populismul crud şi sentimental putea ocupa acelaşi spaţiu cu modernismul caustic şi cizelat.

Dancing in the Dark e o istorie culturală de modă veche, cu un iz de Matthew Arnold, amintind însă de tot ce s-a scris şi s-a conceput despre acea perioadă. Cu mult înainte să ajungă la Woody Guthrie, Dickstein semnalează prin titlul său un interes puternic faţă de muzica populară (e un mare admirator al înregistrării lui Bing Crosby cu balada lui Howard Dietz şi Arthur Schwartz). Totodată, autorul se apleacă şi asupra fotografiilor şi designului, menţionând şi dansul şi pictura. Însă se concentrează mai ales asupra cărţilor şi filmelor, dovedind o aplecare aparte în favoarea artelor înalte. „N-am făcut nici un efort să acopăr toate subiectele“, scrie el în prefaţă; în schimb, a preferat să se concentreze pe „opere neobişnuit de complexe şi de durabile“. Asta reprezintă o veste bună pentru aceia dintre noi care de-abia aşteaptă să li se amintească despre splendorile literare şi cinematografice din anii ’30. Când Dickstein ne trimite înapoi în timp, până la Faulkner, cu În timp ce agonizez, sau Blândeţea nopţii de Fitzgerald, ori Let Us Now Praise Famous Men, acea extraordinară şi inclasificabilă colaborare dintre James Agee şi Walker Evans,

când ne îndeamnă să ascultăm din nou tonul zeflemitor şi viclean al lui Katharine Hepburn şi Cary Grant în „Bringing Up Baby“, nu putem decât să-i fim recunoscători. Însă Dickstein nu se mulţumeşte doar să ne repună în legătură cu aceşti vechi prieteni, ci ni-i şi arată într-o lumină nouă. După o perspectivă tandră şi lentă asupra filmului „Shall We Dance“ – Ginger Rogers şi Fred Astaire în lumina reflectoarelor, dansând pe piese de George şi Ira Gershwin –, Dickstein trage o concluzie de expert: „Fiecare număr e o miniatură a filmului, trecând de la faza în care doar se cântă la cea în care doar se dansează, apoi la dansul cu cine nu trebuie sau la dansul pe muzica nepotrivită până la face o muzică frumoasă împreună“. Apoi ne reaminteşte pe nerăsuflate contextul: „Muzica şi dansul îl salvează de clişeul romantic familiar. Aşa cum fotografia documentează Marea Criză, dansul o contramandează“. Pe urmă, autorul mai face un pas înapoi ca să ne ofere o perspectivă şi mai amplă: „Cultura eleganţei, aşa cum e ea reprezentată de Astaire şi de fraţii Gershwin, nu consta atât în croiala cravatei şi a fracului cât în cea a sentimentelor, în strălucirea lăuntrică ce reprezenta adevăratul bastion ridicat împotriva suferinţei sociale. Ei conservau în inteligenţă, ritm şi fluiditate a mişcării tot ceea ce Marea Criză aproape că le luase: vioiciunea americanilor, tineri şi moderni, care se simţiseră, odinioară, meniţi să devină moştenitorii tuturor epocilor“. Absoluta încântare şi escapismul pur îşi îndeplinesc scopul catartic, aspect care are o anumită însemnătate. Însă asta face ca omiterea lui Walt Disney (numele acestuia nici măcar nu apare în Cuprins) să fie şi mai uluitoare. Chiar dacă ai respinge afirmaţia provocatoare a istoricului Warren Susman cum că „Mickey Mouse ar putea fi mai important decât Franklin Roosevelt când vine vorba de înţelegerea anilor ’30“, n-ai cum să negi faptul că Disney ocupă un loc în panteonul cineaştilor din acel deceniu, cel puţin pentru producţii precum „Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici“ sau „Fantasia“. Indiferent dacă benzile desenate care au făcut deliciul publicului din anii ’30 sunt opere de artă complexe sau nu, ar fi încăput şi ele cât se poate de bine în câteva dintre

capitolele lui Dickstein. Vă aflaţi în căutarea unui artefact cultural care a folosit la „ridicarea moralului căzut la pământ şi la stimularea optimismului faţă de viitor“? N-aveţi decât să încercaţi unul dintre zecile de scurtmetraje de animaţie care îi au drept protagonişti pe Mickey, Donald Duck şi Goofy. Fiecare năzdrăvănie e o explozie de energie, care se termină bine de fiecare dată, graţie eforturilor orchestrate ale eroilor noştri. Chiar dacă s-a născut la sfârşitul anilor ’20, Mickey, descris de Disney drept o mică făptură „ce încearcă să facă totul cât de bine poate el“, a crescut ca o făptură creată pur şi simplu în anii ’30.

U

NUL dintre paradoxurile din Dancing in the Dark e că, în ciuda ambiţiilor sale lăudabile, nu e extrem de racordat la temperamentul anilor ’30. După cum subliniază Dickstein, aceasta a fost o perioadă în care autoanaliza naţională a atins cote fără precedent, iar perspectiva noastră s-a fixat cel mai adesea asupra lucrurilor pe care le aveam în comun, deci asupra culturii populare. Dacă Dickstein vrea să ne spună despre Call It Sleep de Henry Roth, pe care îl apreciază a fi „unul dintre marile romane ale secolului“ (nu sunt convins) sau atrage atenţia asupra elementelor populiste pe partiturile de balet ale lui Aaron Copland, un critic contemporan ar fi fost mai înclinat să analizeze popularitatea nestăpânită a jocului Monopoly, care a fost brevetat în 1935, sau a nebuniei cu „camera ascunsă“ (producţia de aparate foto miniaturale a crescut cu 157% din 1935 până în 1937 – iată, deci, un domeniu fără scăderi), pe care Frederick Lewis Allen, într-un text din 1940, o lega de fotografiile sfâşietoare ale unor „străzi dărăpănate, cu panouri zdrenţuite şi pustii, cu ţărănci cu ochii trişti“ de Walker Evans şi alţii.

Impulsul documentar s-a democratizat cu fiecare deschidere a diafragmei.

Tot ce-mi doresc e ca Dickstein să fi preferat o abordare mai catolică şi să fi luat în considerare lucrurile obişnuite pe care le făceau oamenii, care făceau fotografii instantanee, ascultau Lone Ranger la radio şi jucau pinball la farmacie. Dancing in the Dark e un studiu bun şi principial al istoriei culturale a deceniului, dar m-a făcut să-mi doresc să am parte şi de o scurtă h privire la viaţa cotidiană de atunci.

17

Minciuni disperate Protagonistul acestei cărţi, un jurnalist din Sydney, se vede pus în pericol când acceptă să mintă pentru un prieten.

DE JOSH BAZELL

Ş

TIAM cândva un producător de film extrem de bătrân, care obişnuia să spună că protagonistului îi este permisă o singură greşeală stupidă, care nu-i stă în fire, pentru ca publicul să nu îl catalogheze drept un idiot: ca atunci când Cary Grant scapă din gheare-

SEVEN MILE BEACH

de Tom Gilling 207 pag. Black Cat/Grove/Atlantic Ediţie broşată, 14 $

le ONU, la începutul lui La nord, prin nord-vest.

Ceea ce cred că vroia să spună e că, dacă nu poţi să găseşti o modalitate plauzibilă prin care să-ţi determini personajul să intre deliberat într-o situaţie neprevăzută şi periculoasă şi nici nu vrei să recurgi la genul de hazard care în lumea reală stă la baza unor lucruri precum violenţa sau dragostea, atunci trebuie să te mulţumeşti cu ce

Josh Bazell este autorul romanului „Beat the Reaper“.

ai la dispoziţie, dar cu condiţia să treci de la un subiect la altul cât se poate de repede.

Cu toate astea, întotdeauna se găseşte câte un clovn care să vrea să scrie o poveste în care un personaj inteligent, înzestrat şi bine intenţionat e în acelaşi timp responsabil pentru propriile ghinioane. În momentul de faţă, clovnul cu pricina e Tom Gilling, britanicul devenit australian îndrăgit pentru două romane formidabile, deşi pe alocuri afectate, amplasate în secolul al XIX-lea, The Sooterkin şi The Adventures of Miles and Isabel. În noul roman al lui Gilling, Seven Mile Beach (Plaja de 11 km), protagonistul, Nick Carmody – un jurnalist din Sydney recent ajuns la sapă de lemn, părăsit şi retrogradat – ia Decizia Proastă fără să crâcnească: acceptă să spună că el, şi nu un vechi tovarăş de-al său de şcoală, e cel care a condus maşina acestuia într-o noapte în care a fost fotografiat încălcând limita de viteză. Se pare că asta l-ar salva pe prieten – aflat în vizorul poliţiei rutiere – de la închisoare, şi l-ar determina pe tatăl acestuia, un dezvoltator imobiliar, să-i dea lui Nick 100.000 de dolari, sau „cu aproximativ 95.000 mai mult decât reuşise el să pună deoparte după un deceniu de muncă“. Dar totoda-

tă lui Nick i se cere să ignore o linie de steaguri roşii – maşina a fost incendiată, o adolescentă misterioasă e dată dispărută, tatăl prietenului e diabolic şi probabil un criminal – cum nu s-a mai văzut de la Olimpiada de la Beijing.

C

EI mai mulţi romancieri ar fi scăpat basma curată din acest moment al deciziei greşite printr-o fugă ruşinoasă, dar Gillinger face din ea misterul central al romanului. Acţionase Nick din loialitate faţă de prietenul său? Puţin probabil, dat fiind că tipul era un nenorocit care nici nu se deranjase să-l treacă pe Nick pe listă după ce l-a invitat la o petrecere. Pentru bani? Greu de crezut, având în vedere că Nick nu se oboseşte să-şi încaseze cecurile. Să nu fi citit Nick niciodată un roman poliţist? Chiar când întrebarea îţi trece prin minte, Gilling spune că ficţiunea poliţistă e „exact genul de literatură pe care o citea Nick şi pe care şi-ar fi dorit să aibă talentul să o scrie“. Şi totuşi, trebuie să fi existat un motiv: Nick „ştia în adâncul sufletului că oamenii nu fac lucruri care nu le stau în fire. Ei sunt ceea ce sunt. Doar că nu îşi dau seama“.

Gilling e convins că publicul poate îndura un ghiont sau două. După ce Nick, cu poliţia

pe urmele lui, ia în considerare posibilitatea de a fi dat peste un doppelgänger căruia i-ar putea fura cu uşurinţă identitatea, află că acesta s-ar putea să fi fost lovit de fulger. Această intervenţie brută în derularea intrigii e precum vorbitul în timpul sexului: pe unii îi va distra, pe alţii îi va jena. O bună modalitate de a vedea cum o să reacţionezi e să-ţi pui întrebarea asta: ai putea să tolerezi un personaj care pune stăpânire mai întâi pe identitatea unui necunoscut pe nume Chambers, iar apoi pe cea a unuia pe care îl cheamă Truman1?

Dacă poţi, vei iubi, probabil, această carte ieşită din comun, alertă, uşoară, plină de suspans, substanţă şi de observaţiile tăioase ale unui imigrant pe tema identităţii şi a posibilităţii de a o schimba. De multe ori e totodată amuzantă, ca atunci când Nick devine convins că a devenit o cu totul altă persoană, iar apoi se îndrăgosteşte de o scorpie de gheaţă, la fel ca cea care îl părăsise. Are şi un iz puternic de paranoia, pe care o suspectăm că vine, în parte, de la faptul că autorul cere mai multe de la personajul său decât ar face-o orih ce diavol de dezvoltator imobiliar.

1

Wittaker Chambers, spion al sovieticilor contemporan cu preşedintele american Harry S. Truman. (n.trad.).

Întâlniri australiene În acest roman istoric, un ofiţer al marinei britanice e inspirat şi chinuit de conflictele culturale şi de justiţie.

DE ALISON MCCULLOCH

I

STORIA Australiei pe care Kate Grenville a învăţat-o ca şcolăriţă în anii ‘60 a fost cea a exploratorilor – „aborigenii erau mai mult o anexă“, scrie ea; „mesajul transmis printre rânduri era că aceştia erau în mare parte dispăruţi“.

Greenville face acea observaţie în nişte „memorii scrise“ despre romanul ei, The Secret River, bazat într-o oarecare măsură pe viaţa unuia dintre strămoşii, un colonist condamnat, trimis în Australia în 1806.

Cartea, care a câştigat Commonwealth Writers’ Prize în 2006, a fost tentativa lui

Alison McCulloch, fost redactor la Book Review, îşi împarte timpul între Irlanda şi Noua Zeelandă.

18

Grenville de a se folosi de ficţiune pentru a se lua la trântă cu trecutul Australiei, cu toată gloria şi infamia acestuia. Ca şi istoria învăţată la şcoală, romanul ei face şi el abstracţie de aborigeni, şi asta în mod voit. „Povestea lor“, explică ea, e destinată să fie

THE LIEUTENANT

de Kate Grenville 307 pag. Atlantic Monthly Press. 24 $

spusă de altcineva. Ea a decis pur şi simplu: „să las un gol în carte, un spaţiu de diferenţiere care va fi mai grăitor decât orice cuvinte pe care le-aş inventa ca să-l explic“.

Noul roman al lui Grenville, The Lieutenant (Locotenentul), are multe în comun cu The

Secret River. Este de asemenea inspirat din fapte reale: locotenentul din titlu, Daniel Rooke, e conturat după Lt. William Dawes, un ofiţer al marinei britanice, iar cartea povesteşte despre experienţa lui ca membru al aşa-zisei Primei Flote formate din unsprezece nave încărcate cu condamnaţi, care a ajuns în Australia la începutul lui 1788.

Aborigenii, văzuţi prin ochii lui Rooke, sunt din nou o enigmă, deşi mulţumită însemnărilor din caietul lui Dawes, pe care Grenville le strecoară în textul ei, povestea lor are de această dată mai multă substanţă.

La fel ca multe dintre personajele lui Grenville, Rooke e un inadaptat, un straniu copil-geniu care creşte să fie un bărbat ciudat.

As la matematică, astronomie şi limbi, străine, el joacă un oarecare rol în lupta Marii Britanii împotriva revoluţionarilor americani înainte de a se alătura expediţiei către Australia.

Acolo, el reuşeşte să se izoleze de restul coloniei într-un observator improvizat, de unde contemplă constelaţiile sudice, şi să-i cunoască pe membri clanului indigen Cadigal. Unul din ei este o tânără care, la fel ca în povestea lui Dawes, îl ajută pe Rooke să facă mici paşi ezitanţi înspre o cultură străină.

Grenville a avut dreptate în privinţa „spaţiului liber“: acesta este într-adevăr elocvent în dezvăluirea golului incurabil care se întinde între aborigeni şi berewalgali, aşa cum sunt numiţi nou-veniţii. Când un prizonier este prins furând cartofi, guvernatorul decide că cele 200 de lovituri de bici vor avea un scop dublu: pedepsirea vinova-

tului şi educarea aborigenilor. „Aveam, pe de-o parte, civilizaţia britanică, sub forma farfuriilor de porţelan şi a paharelor închinate regelui, şi, pe de alta, aveam justiţia britanică“. Un localnic pe nume Warungin este ales ca observator, iar în timp ce acesta urmăreşte abuzurile, Rooke îl priveşte pe el. „Warungin nu se gândea la pedeapsă, dreptate, imparţial“, crede Rooke. „Tot ce vedea era că Berewalgalii se adunaseră în cele mai bune haine ale lor pentru a provoca o durere de neimaginat unuia de-al lor“.

Acea perspectivă indirectă asupra aborigenilor apasă mult pe umerii lui Rooke, îl transformă uneori într-un cavaler iluminist, pornit în misiunea de a expune adevărurile crude despre societatea „civilizată“.

Când lui Rooke i se ordonă să se alăture unei expediţii represive pentru capturarea a şase aborigeni, el se opune. „A fost cel mai simplu lucru din lume. Dacă o acţiune e nedreaptă, nu contează dacă a fost sau nu îndeplinită“, constată Rooke. „Dacă iei parte la o asemenea faptă, contribui la nedreptatea ei“.

Pentru Rooke, ca şi pentru Dawes, corespondentul său real, acea nesupunere categorică duce la exilarea din colonie, ambii bărbaţi găsindu-şi sfârşitul în Antigua, dedicaţi cauzei abolirii. The Lieutenant nu e atât o poveste despre conflictele şi ciocnirile din colonii, aşa cum a fost The Secret River, ci mai degrabă portretul bogat detaliat al unui bărbat cufundat în introspecţii h şi întru totul remarcabil.

ILUSTRAŢIE DE SELINA CASSIDY

Dincolo de castă Ce anume te face WASP? Povestea unei familii.

DE FRANCINE DU PLESSIX GRAY

I

ATĂ un banc despre WASP. Întrebare: de ce nu se dedă un WASP la mai multe orgii? Răspuns: ar trebui să scrie prea multe scrisori de mulţumire.

Legendara politeţe WASP este un element central în fermecătoarele memorii ale lui Tad Friend, care povestesc, cu o nostalgie cordială, slăbiciunile şi preferinţele unei caste aflate în declin. Puţini autori din generaţia lui Friend – acum are cam 45 de ani – se pot pretinde cu mai multă îndreptăţire „White Anglo-Saxon Protestant“ – WASP („Albi anglo-saxoni protestanţi“ – o sintagmă inventată de sociologul E. Digby Baltzell în revoluţionara sa carte din 1964, The Protestant Establishment). Dantela veche de 13 generaţii de pe rochia de cununie a mamei lui Friend, o extrem de adorabilă şi vivace absolventă a Smith College care şi-a sacrificat talentele de

Cele mai recente cărţi ale lui Francine du Plessix Gray sunt „Madame de Staël“ şi „Them: A Memoir of Parents“.

ILUSTRAŢIE DE KELLY BLAIR

artist pe altarul căsniciei şi al maternităţii, a putut fi identificată ca fiind voalul de mireasă din 1629 al unei strămoaşe britanice. Tatăl lui Friend, un amabil, dar excesiv de distant absolvent de St. Paul’s, Williams şi Yale, unde şi-a obţinut şi doctoratul, avea o genealogie WASP la fel de venerabilă şi a fost timp de un

CHEERFUL MONEY

Me, My Family, and the Last Days of Wasp Splendor de Tad Friend Ilustrată. 351 pag.

Little, Brown & Company. 24.99 $

deceniu preşedinte al Swarthmore College.

Strămoşii săi sosind în America la mijlocul secolului al XVII-lea, Tad Friend poate cu siguranţă pretinde că „ramurile arborelui meu genealogic atârnau sub greutatea micilor nobili, a judecătorilor, preoţilor, senatorilor şi marilor doamne colonialiste“.

Dar cartea lui Friend, Cheerful Money

(Avuţii fericite) datorează mare parte a umorului rudelor mai excentrice care au încălcat tradiţionalele şabloane WASP. Un exemplu este verişoara Norah, designer de bijuterii care prizează cocaină, introduce bikini-ul în extrem de formala Georgica Association din Long Island, are un copil din flori şi practică proiecţiile astrale. Încă mai periculos în comportament este străunchiul autorului, J. T. Robinson Jr., poreclit Wassa, care îşi ameninţă copiii cu arma în parcarea unui restaurant, după care ajunge într-un azil de nebuni, la şocuri electrice, precum şi fiul lui Wassa, Johnny, care îşi atacă vărul cu un cuţit şi ajunge la Bellevue1. În plus apar şi aventurierii mai atrăgători, precum Timmy, bunica lui Friend, care înoată goală în iazurile de pe domeniul ei, asortează diamantele la espadrile şi predă arta la închisoarea din Woodstock, Vermont („noblesse oblige“, comentează autorul). Şi, bineînţeles, nebunul-vedetă al familiei, unchiul Charles, poreclit „Bugsy“, un neobosit globetrotter care îşi semnează scrisorile cu „Tanti Saluti“ sau „Abrazos“, poartă un costum tropical alb la nunta părinţilor lui Tad, petrecută în înzăpezitul Vermont în februarie, şi are căsătorii furtunoase în diverse zone ale globului.

Friend, membru al redacţiei The New Yorker, e foarte bun la catalogarea celor mai evidente idiosincrasii WASP: „sprezzatura“ WASP, după cum o numeşte el, care evită orice dovadă a străduinţei sau seriozităţii, pentru că aşa ceva ar sugera „că nu ai ajuns încă – nu ai fost tot timpul – cel mai bun“.

La fel de caracteristice pentru WASP sunt refuzul de a se angaja în orice dispută publică, „hotărârea cu care îşi împopoţonează cu brio toate sentimentele fruste“, evitarea majorităţii conversaţiilor serioase la cină.

De exemplu, tatăl lui Tad a picat iniţial la examinarea orală de la doctoratul de la Yale, înţelegând ulterior că „absenţa discuţiilor din familie l-a făcut incapabil să converseze şi cu atât mai puţin să declame“.

De asemenea, autorul se angajează în discuţii amuzante despre nomenclatura WASP: tendinţa de a da rudelor şi prietenilor apropiaţi porecle inepte („Topsy, Oatsie şi Boop“), înclinaţia de a boteza câinii cu nume de băuturi („Bourbon... Gin, Chivas“), precum şi adânc înrădăcinata utilizare compulsivă a frazelor în franceză: pas devant (prescurtare de la pas devant les domestiques), tout à fait şi en retard. Lista lui Friend cu particularităţi WASP nu ar fi completă dacă nu ar menţiona băutura. Deşi străunchiul său Ted putea cu uşurinţă da pe gât „«un suport pentru umbrele» plin cu scotch“, familia Friend evita cu măiestrie etichetarea oricăruia dintre membrii săi ca „alcoolic“, susţinând că acest cuvânt ar trebui rezervat pentru cei care se apucă de băut înainte de amiază: a existat un membru al familiei care aştepta până la ora 12:01 pentru a evita temuta categorisire. În adolescenţă, Tad Friend a optat pentru Shipley School din Bryn Mawr, Pennsylvania, unde a devenit pentru prima dată conştient de eticheta „N.C.N.D.“ – „Nu e din Clasa Noastră, Dragă“, o delimitare de obicei adresată evreilor şi catolicilor. Friend ne oferă o tiradă pe măsură împotriva antisemitismului WASP, amintindu-ne că, mult după începutul secolului al XX-lea, pe peluza de la Lake Placid Club erau semne pe care scria „Interzis câinilor.

Interzis tuberculoşilor. Interzis evreilor“ şi observând că bunicul său din partea tatălui „nu era tocmai singurul WASP de pe Squirrel 1

Celebru spital psihiatric din New York. (n.trad.).

Hill care bombănea“ că în zonă apăreau tot mai mulţi evrei. Cu uimire, autorul observă că „aproape toţi“ cei cu care se întâlnea la Harvard erau evrei, aşa cum a fost şi prima sa jumătate, Melanie Grayboden. Când se raportează la dureroasa lui despărţire de Melanie, el divaghează în mod amuzant despre alte forme de vinovăţie etnică. „Dacă vina catolicilor este formulată prin «am fost rău», iar cea a evreilor prin «ai fost rău», cea WASP este «probabil crezi că am fost rău»“.

C

INE este, mai exact, un WASP, cât de bine reuşeşte Friend să definească acest acronim şi cât de demnă de încredere este reconstituirea pe care el o face declinului acestei caste odinioară atotputernică? Autorul pică la aceste teste, pentru că el e în esenţă un povestitor şi preferă mai degrabă să catalogheze decât să analizeze.

El notează că Elvis Presley şi Bill Clinton, deşi albi, anglo-saxoni şi protestanţi, nu sunt WASP pentru că nu satisfac „tradiţiile şi aşteptările“ respectivei caste privilegiate. Dar celelalte încercări ale sale de a defini esenţa WASP sunt jalnic de stângace. Printr-o metaforă extrem de ciudată, el o defineşte ca fiind „un strat suplimentar peste personalitatea umană, ca smalţul de porţelan care protejează suprafaţa cu care muşti a unui dinte ciobit“.

La fel de bizară, şi de altfel o bună explicaţie a faptului că Friend a avut nevoie de 13 ani de psihoanaliză, este şi incapacitatea sa de a se defini pe sine ca WASP: „Sunt WASP pentru că am manifestat un sentiment de îndepărtare faţă de părinţii mei... pentru că... cele mai multe dintre relaţiile mele au durat la fel de mult ca balonul unui copil“ (doar dacă eşti WASP te simţi îndepărtat de părinţi? Oare

Bunica lui înoată goală în iazurile de pe domeniul ei, asortează diamantele la espadrile şi predă arta la închisoarea din localitate.

Friend a citit Complexul lui Portnoy?). În fine, el nu reuşeşte să comenteze cu luciditate motivele decăderii puterii orânduirii WASP, în mod elocvent atribuită de Baltzell refuzului „de a împărtăşi şi îmbunătăţi tradiţiile sale de clasă superioară prin absorbirea continuă în rândurile ei privilegiate a membrilor talentaţi şi excepţionali ai grupurilor minoritare“.

Memorialistica de familie reuşită se bazează pe selectivitate, pe arta omisiunii.

Lucrarea adeseori captivantă a lui Friend e prea aglomerată: o supra-abundenţă de veri, străunchi vitregi, prieteni ai mamei şi alţii defilează atât de fugitiv şi ameţitor încât eşti în mod constant (şi obositor) tentat să studiezi arborele genealogic inclus din prevedere în carte. Totuşi, aceste defecte, oricât de deranjante, nu reuşesc să distrugă Cheerful Money.

Căldura şi inteligenţa plăcută a autorului şi stilul prozei sale, în mod constant graţios, reuşesc în general să salveze situaţia. Când o curtează şi o cucereşte pe Amanda Hesser, irezistibila cronicară gastronomică de la New York Times, orice cititor cu sufletul deschis se va bucura. Iar atunci când, pentru prima dată în vieţile lor, de obicei glacialul tată Theodore Friend şi fiul său de 40 şi ceva de ani depăşesc inhibiţiile WASP şi îşi declară „Te iubesc“ unul altuia, mulţi dintre noi s-ar h putea chiar să verse o lacrimă.

19

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

CĂRŢI ILUSTRATE

Săpt. în top

1

LISTEN TO THE WIND: THE STORY OF DR. GREG AND „THREE CUPS OF TEA“ de Greg Mortenson şi Susan L. Roth (Dial, 16.99 $) O şcoală se dezvoltă în Pakistan. (Vârsta: 4 – 8 ani)

2

DEWEY (THERE’S A CAT IN THE LIBRARY!) de Vicki Myron şi Bret Witter, ilustrată de Steve James (Little, Brown, $16.99) Povestea mascotei unei biblioteci publice. (Vârsta: 4 – 8 ani)

3

TRUCKERY RHYMES de Jon Scieszka, ilustrată de David Shannon, Loren Long şi David Gordon (Simon & Schuster, 17.99 $) Poveşti şi cântecele gălăgioase.

(Vârsta: 3 – 8 ani)

4

GOLDILICIOUS scrisă şi ilustrată de Victoria Kann 16 (Harper/HarperCollins, 17.99 $) O fată căreia îi plac culorile roz şi mov îşi îndreaptă atenţia către auriu. (Vârsta: 5 – 8 ani)

5

GALLOP! scrisă şi ilustrată de Rufus Butler Seder 96 (Workman, 12.95 $) Animalele par să se mişte la răsfoirea paginilor. (Vârsta: 4 – 8 ani)

6

MARLEY GOES TO SCHOOL de John Grogan, ilustrată de Richard Cowdrey (HarperCollins, 17.99 $) Un căţeluş loial aduce haos într-o sală de clasă. (Vârsta: 3 – 8 ani)

7

SWING! scrisă şi ilustrată de Rufus Butler Seder (Workman, 12.95 $) Copiii par să se mişte la răsfoirea paginilor. (Vârsta: 4 – 8 ani)

48

8

STREGA NONA’S HARVEST scrisă şi ilustrată de Tomie dePaola (Putnam, 16.99 $) O grădină produce o recoltă neaşteptat de abundentă. (Vârsta: 4 – 8 ani)

1

9

LOOK TO THE STARS de Buzz Aldrin, ilustrată de Wendell Minor (Putnam, 17.99 $) Istoria ilustrată a zborurilor. (Vârsta: 4 – 8)

1

10

OCEANOLOGY de Ferdinand Zoticus deLessups (Candlewick Press, 19.99 $) Despre voiajul navei Nautilus, din perspectiva unui tânăr asistent. (Vârsta: 9 – 12 ani)

2

Cărţi pentru copii Săpt. aceasta

28 septembrie 2009

LECTURI UŞOARE

Săpt. în top

1

CATCHING FIRE de Suzanne Collins (Scholastic, 2 17.99 $) Protagonista din The Hunger Games se întoarce.

(Vârsta: de la 12 ani)

2

2

THE HUNGER GAMES de Suzanne Collins (Scholastic, 17.99 $) Într-un viitor distopic, o fată luptă pentru supravieţuire în direct la TV. (Vârsta: de la 12 ani)

3

THE MAGICIAN’S ELEPHANT de Kate DiCamillo şi Yoko Tanaka (Candlewick, 16.99 $) Un orfan care îşi caută sora urmează instrucţiunile misterioase ale unui prezicător. (Vârsta: de la 7 ani)

1

3

4

TRICKS de Ellen Hopkins (McElderry/Simon & Schuster, 18.99 $) Un roman în versuri despre cinci adolescente care devin prostituate. (Vârsta: de la 14 ani)

3

5

SHIVER de Maggie Stiefvater (Scholastic Press/ Scholastic, 17.99 $) Despre dragostea pentru un lup.

(Vârsta: de la 12 ani)

7

6

L.A. CANDY de Lauren Conrad (Harper/ 13 HarperCollins, 17.99 $) Fascinaţia lumii TV descrisă de cineva care a fost implicat în acest fenomen. (Vârsta: de la 14 ani)

7

SENT de Margaret Peterson Haddix (Simon & Schuster, 3 15.99 $) Mai mulţi copii sunt transportaţi în secolul al XV-lea, ca membri ai familiei regale britanice. (Vârsta 8 – 12 ani)

8

THE GRAVEYARD BOOK de Neil Gaiman, ilustrată 50 de Dave McKean (HarperCollins, 17.99 $) Ca să evite un asasin, un băiat locuieşte în cimitir. (Vârsta: de la 10 ani)

9

THIRTEEN REASONS WHY de Jay Asher (Razorbill, 47 16.99 $) Înainte de a se sinucide, o fată trimite mesaje audio explicative către 13 persoane. (Vârsta: de la 14 ani)

10

ALONG FOR THE RIDE de Sarah Dessen (Viking, 13 19.99 $) O vară pe două roţi în care o fată învaţă lucruri noi despre sine şi despre cei apropiaţi. (Vârsta: de la 14 ani)

33

7

CĂRŢI BROŞATE

53

SERII

1

DARK VISIONS de L. J. Smith (Simon & Schuster, 1 9.99 $) O şcoală pentru adolescenţi cu puteri paranormale (plus câţiva vampiri). (Vârsta: de la 14 ani)

1

THE TWILIGHT SAGA de Stephenie Meyer (Megan 110 Tingley/Little, Brown, ed. cart. şi broş.) Vampiri şi vârcolaci la liceu. (Vârsta: de la 12 ani)

2

ALPHAS de Lisi Harrison (Poppy/Little, Brown, 9.99 $) 3 Despre competiţia dintre fete la o şcoală exclusivistă cu internat. (Vârsta: de la 12 ani)

2

PERCY JACKSON & THE OLYMPIANS de Rick 114 Riordan (Disney-Hyperion, ed. cart. şi broş.) Luptând cu monştrii mitologici. (Vârsta: 9 – 12 ani)

3

THE BOOK THIEF de Markus Zusak (Knopf, 11.99 $) O 105 fată salvează cărţi de la o incendiere nazistă. (Vârsta: de la 14 ani)

3

VAMPIRE DIARIES de L. J. Smith (HarperTeen, ed.

20 cart. şi broş.) Vampiri la şcoală, implicaţi într-un triunghi amoros. (Vârsta: de la 12 ani)

4

BLUE MOON de Alyson Noël (St. Martin’s Griffin, 10 9.99 $) Un nemuritor găseşte secretul timpului. (Vârsta: de la 12 ani)

4

DIARY OF A WIMPY KID scrisă şi ilustrată de Jeff 35 Kinney (Abrams, dorar ed. cart.) Despre pericolele adolescenţei, în benzi desenate. (Vârsta: 9 – 12 ani)

5

EVERMORE de Alyson Noël (St. Martin’s Griffin, 9.95 $) Nemuritori la şcoală. (Vârsta: de la 12 ani)

32

5

6

VAMPIRE ACADEMY de Richelle Mead (Razorbill, doar ed. broş.) O şcoală cu internat pentru nemuritori.

(Vârsta: de la 12 ani)

THREE CUPS OF TEA: YOUNG READERS EDITION de Greg Mortenson şi David Oliver Relin (Puffin, 8.99 $) Un fost alpinist ridică şcoli în satele din Pakistan şi Afganistan. (Vârsta: 9 – 12 ani)

34

6

HOUSE OF NIGHT de P. C. Cast şi Kristin Cast (St. 55 Martin’s, ed. cart. şi broş.) Vampiri la şcoală. (Vârsta: de la 14 ani)

7

THIRST NO. 1 de Christopher Pike (Simon Pulse, 9.99 $) 6 O reeditare a trei romane: The Last Vampire (1994), Black Blood (1994) şi Red Dice (1995). (Vârsta: de la 14 ani)

7

THE MORTAL INSTRUMENTS de Cassandra Clare 25 (McElderry/Simon & Schuster, ed. cart. şi broş.) O lume a demonilor şi a războinicilor. (Vârsta: de la 14 ani)

8

THE ABSOLUTELY TRUE DIARY OF A PART24 TIME INDIAN de Sherman Alexie,ilustrată de Ellen Forney (Little, Brown, 8.99 $) Un băiat pleacă din rezervaţia de indieni la o şcoală de copii albi. (Vârsta: de la 12 ani)

8

PRIVATE de Kate Brian (Simon Pulse, doar ed. broş.)

Despre lumea aflată sub mare presiune a unei şcoli preparatorii de elită. (Vârsta: de la 14 ani)

9

NICK OF TIME de Ted Bell (Square Fish, 7.99 $) O carte 2 cu o maşină a timpului, piraţi şi nazişti. (Vârsta: 9 – 12 ani)

9

THE 39 CLUES de mai mulţi autori (Scholastic, doar 19 ed. cart.) Un frate şi o soră călătoresc prin lume în căutarea sursei de putere a familiei lor. (Vârsta: 9 – 12 ani)

10

GRACELING de Kristin Cashore (Graphia, 9.99 $) Un 1 roman fantezist despre o fată înzestrată cu talente speciale, care este preţuită şi pentru calităţile sale de războinică. (Vârsta: de la 14 ani)

10

MAGIC TREE HOUSE de Mary Pope Osborne, ilustra- 212 tă de Sal Murdocca (Stepping Stone/Random House, ed. cart. şi broş.) Copii înaripaţi încearcă să salveze lumea.

(Vârsta: 6 – 9 ani)

10

5

Topul reflectă vânzările pentru săptămâna care s-a încheiat pe 12 septembrie, în mai multe mii de puncte de vânzare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, ale cărţilor de interes general din mai multe categorii. Este vorba de sute de librării (statistic evaluate pentru a fi reprezentative pentru toate librăriile); de lanţurile de magazine naţionale, regionale şi locale; de magazine online de multimedia şi cărţi; de magazine din cadrul universităţilor, magazine de cadouri, supermarketuri, magazine cu discounturi şi puncte de difuzare a presei. Un asterisc (*) arată că vânzările unui titlu sunt foarte apropiate de cele ale titlului imediat precedent. Semnul (†) indică faptul că unele magazine declară comenzi pentru mai multe exemplare din acelaşi titlu. Cărţile care se vând constant nu sunt urmărite în mod activ. Topuri detaliate sunt disponibile pe site-ul nytimes. com/ books. Toate cele patru liste de cărţi pentru copii apar în fiecare săptămână pe site-ul Book Review. Editorii au furnizat categoriile de vârstă pentru titlurile respective.

20

TBR: Din culise CEI 50 DE CENŢI AI SĂI: Rapperul 50

Cent a intrat în topul de nonficţiune în ediţie cartonată în urmă cu patru ani, cu From Pieces to Weight, memoriile nesentimentale despre viaţa sa de adolescent traficant de droguri devenit vedetă (citat despre bani: „dacă ţi se oferă şansa de a fi împuşcat de nouă ori, „bifează căsuţa cu «Nu»“). Acum s-a întors într-o dispoziţie extremă, de rege-filozof, cu The 50th Law, care intră pe locul 5 în clasamentul de sfaturi şi cărţi practice în ediţie cartonată. Scrisă împreună cu Robert Greene (The 33 Strategies of War, The 48 Laws of Power), cartea îi citează pe Moise, Dostoievski, Ingmar Bergman, Franklin Roosevelt, Oliver Sacks, călugărul budist din secolul al XIVlea Kenko şi pe însuşi 50 Cent („un fel de Napoleon Bonaparte în variantă hip-hop“, după Greene) susţinând ideea că orice fel de adversitate poate fi transformată în putere. Fifty nu pare să se fi răzgândit în privinţa gloanţelor, dar „când frica de moarte dispare“, scrie el, „nimic nu te poate deranja şi nimeni nu te poate opri“.

PENTRU TOATE FETELE: Half the Sky:

Turning Oppression Into Opportunity for Women Worldwide a lui Nicholas D. Kristof şi Sheryl WuDunn intră pe locul 9 în topul de nonficţiune, ediţii cartonate. Ei bine, femeile pot duce în spate jumătate din cer (aşa cum spune vechiul proverb chinezesc), dar clasamentul bestsellerurilor de nonficţiune pare să fie o cu totul altă poveste. În decursul acestui an, cărţile scrise de femei au ocupat locul fruntaş doar 9 săptămâni din 36. De fapt, e neobişnuit ca în top să se afle mai mult de o mână de cromozomi XX, indiferent de moment. Dar staţi, căci Kathy Griffin vine să schimbe toate acestea!

Cu părul ca focul, pacostea celebrităţilor aterizează în această săptămână pe locul 1 cu autobiografia ei nu tocmai fidelă, Official Book Club Selection (o liposucţie peticită, poante ceva mai reuşite), urmată de Michelle Malkin (Culture of Corruption, locul 2), Sue Monk Kidd şi Ann Kidd Taylor (Traveling with Pomegranates, locul 10) şi Deborah Tannen (You Were Always Mom’s Favorite!, locul 14).

LISTE ARHIVATE: BookFinder.com a lansat recent topul anual al celor mai râvnite cărţi ieşite din stoc. Ocupantele variază de la titlurile în mod evident de nişă – Wall Street Under Oath, The Energy Non-Crisis, Cop Without a Badge (care, din câte se pare, cuprinde un portret deloc măgulitor al uneia dintre vedetele reality-showului The Real Housewives of New Jersey) – până la cele nemuritoare şi vag reconfortante: Aran Knitting, The Butterfly Book, Like a Prairie Fire: A History of the Assemblies of God in Oklahoma. Clasamentul a ajuns să fie un fel de Aleea Anticarilor pentru editorii care speră să găsească în pod nişte titluri ieşite din stoc aducătoare de profit. Iar într-o lume dreaptă, manualul lui Edward Gorey din 1965, The Recently Deflowered Girl: The Right Thing to Say on Every Dubious Occasion (care va fi reeditat în noiembrie de către Bloomsbury) s-ar cuibări lângă 50 Cent în topul de sfaturi şi cărţi practice. Din păcate, câteva dintre cele mai suculente titluri, precum Sex a Madonnei şi Sisters a lui Lynne Cheney, presărată cu lesbianism şi sutiene sfâşiate, par să fi ieşit definitiv la pensie. Într-o lume mai dreaptă, acestea s-ar fi reeditat în set.

JENNIFER SCHUESSLER

Ediţii cartonate

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

FICŢIUNE

Săpt. trecută

1

THE LAST SONG de Nicholas Sparks (Grand Central, 24.99 $) O fată de 17 ani îşi petrece vara în Carolina de Nord alături de tatăl ei divorţat şi descoperă mai multe feluri de iubire.

2

SOUTH OF BROAD de Pat Conroy (Nan A. Talese/Doubleday, 29.95 $) Despre prietenia improbabilă a unui grup, din anii ’60 până în anii ’80, volum de autorul The Prince of Tides.

3

Săpt. în top

Săpt. aceasta

28 septembrie 2009

NONFICŢIUNE

Săpt. trecută

Săpt. în top

1

1

OFFICIAL BOOK CLUB SELECTION de Kathy Griffin (Ballantine, 25 $) O biografie plină de umor scrisă de starul emisiunii My Life on the D-List.

3

5

2

CULTURE OF CORRUPTION de Michelle Malkin (Regnery, 27.95 $) Despre preşedintele Obama şi echipa sa, prezentaţi ca evazionişti, mici pungaşi, traficanţi de influenţă şi acoliţi de pe Wall Street.

1

7

THE HELP de Kathryn Stockett (Amy Einhorn/Putnam, 24.95 $) O tânără albă şi două servitoare de culoare în Mississippi anilor 1960.

5

24

3

OUTLIERS de Malcolm Gladwell (Little, Brown, 27.99 $) De ce unii oameni au succes, de la autorul volumului Blink.

2

43

4

ALEX CROSS’S „TRIAL“ de James Patterson şi Richard DiLallo (Little, Brown, 27.99 $) Detectivul Alex Cross scrie o carte despre unchiul său, care a luptat împotriva Ku Klux Klan.

2

3

4

IN THE PRESIDENT’S SECRET SERVICE de Ronald Kessler (Crown, 26 $) Despre agenţi de securitate şi despre preşedinţii pe care îi păzesc.

3

6

5

SPARTAN GOLD de Clive Cussler cu Grant Blackwood (Putnam, 26.96 $) Un cuplu soţ şi soţie, vânători de comori, se află în căutarea unei sticle de vin din „pivniţa pierdută“ a lui Napoleon.

4

2

5

LIBERTY AND TYRANNY de Mark R. Levin (Threshold Editions, 25 $) Un manifest conservator scris de gazda unui talkshow, preşedinte al Landmark Legal Foundation.

7

25

6

DARK SLAYER de Christine Feehan (Berkley, 25.95 $) O asasină care călătoreşte cu o haită de lupi eliberează un vânător de dragoni din închisoare şi se îndrăgosteşte apoi de el; un roman din seria Carpathian.

1

2

6

STRENGTH IN WHAT REMAINS de Tracy Kidder (Random House, 26 $) Un student la medicină supravieţuieşte războiului civil şi genocidului din Burundi, iar apoi prosperă în Statele Unite.

4

3

7

4

BORN TO RUN de Christopher McDougall (Knopf, 24.95 $) Secretele alergării pe distanţe mari dezvăluite de un trib indian din Mexic.

13

6

7*

5

THE WHITE QUEEN de Philippa Gregory (Touchstone/ Simon & Schuster, 25.99 $) Intrigi la palat în timpul Războiului Rozelor, de autoarea cărţii The Other Boleyn Girl.

8

A BOLD FRESH PIECE OF HUMANITY de Bill O’Reilly (Broadway, 26 $) Comentatorul de la Fox News despre educaţia primită în copilărie şi despre cariera sa.

46

1

8

6

DEXTER BY DESIGN de Jeff Lindsay (Doubleday, 25 $) Un criminal în serie care îşi aranjează victimele în poziţii meşteşugite pune la grea încercare Departamentul Poliţiei din Miami şi pe specialistul lor în analiza urmelor de sânge, Dexter.

9

HALF THE SKY de Nicholas D. Kristof şi Sheryl WuDunn (Knopf, 27.95 $) Despre lupta femeilor din Asia şi din Africa împotriva opresiunii sexuale.

1

10

TRAVELING WITH POMEGRANATES de Sue Monk Kidd şi Ann Kidd Taylor (Viking, 25.95 $) Scriitoarea (autoarea cărţii Secret Life of Bees) şi fiica sa călătoresc împreună în Europa într-o perioadă dificilă pentru vieţile amândurora.

1

11

THE HEALING OF AMERICA de T. R. Reid (Penguin Press, 25.95 $) Despre modul în care alte ţări democratice industrializate asigură îngrijire medicală pentru toată lumea şi la preţuri rezonabile.

1

9

THE GIRL WHO PLAYED WITH FIRE de Stieg Larsson (Knopf, 25.95 $) O hackeriţă suedeză devine suspecta unei crime.

9

7

10

DEAD AND GONE de Charlaine Harris (Ace, 25.95 $) 12 Sookie Stackhouse îl caută pe ucigaşul unui vârcolac-panteră.

19

10 11

A GATE AT THE STAIRS de Lorrie Moore (Knopf, 25.95 $) O studentă la colegiul Midwestern se angajează ca dădacă la un cuplu care este pe cale să adopte un copil; de autorul cărţii Birds of America.

12

206 BONES de Kathy Reichs (Scribner, 26.99 $) Temperance Brennan este acuzată că a interpretat greşit rezultatele unei autopsii.

8

13

HOMER & LANGLEY de E. L. Doctorow (Random House, 26 $) Despre viaţa solitarilor fraţi Collyer; scrisă de autorul cărţii Ragtime.

7

2

13

SHOOTING STARS de LeBron James şi Buzz Bissinger (Penguin Press, 26.95 $) James şi prietenii săi, tineri jucători de basket; co-autorul a scris şi Friday Night Lights.

1

14

THE ELEVENTH VICTIM de Nancy Grace (Hyperion, 25.99 $) O fostă procuroare, în prezent terapeută, este târâtă înapoi în lupta împotriva crimelor atunci când clienţii săi încep să fie omorâţi unul câte unul.

11

5

14

YOU WERE ALWAYS MOM’S FAVORITE de Deborah Tannen (Random House, 26 $) Despre relaţiile dintre surori.

1

13

REPUBLICAN GOMORRAH de Max Blumenthal (Nation Books, 25 $) Dreapta radicală este caracterizată de o cultură a crizei individuale şi conturată de vieţile tulburate ale liderilor.

1

THAT OLD CAPE MAGIC de Richard Russo (Knopf, 25.95 $) Un cuplu căsătorit demult se luptă cu insatisfacţiile în timpul unui weekend la Cape Cod; de la autorul romanului Empire Falls.

15

15

2

3

NURTURESHOCK de Po Bronson şi Ashley Merryman 12* (Twelve, 24.99 $) O relatare despre studii recente care pun într-o

9

3

10

2

lumină nouă cunoştinţele convenţionale despre creşterea copiilor.

6

BIG LITTLE LIFE de Dean Koontz (Hyperion, 24.99 $) 16* AAutorul adoptă un câine.

13

3

Topul reflectă vânzările pentru săptămâna încheiată pe 12 septembrie, în mai multe mii de puncte de vânzare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, ale cărţilor de interes general din mai multe categorii. Este vorba de sute de librării (statistic evaluate pentru a fi reprezentative pentru toate librăriile de gen); de lanţurile de magazine naţionale, regionale şi locale; de magazine online de multimedia şi cărţi; de magazine din cadrul universităţilor, magazine de cadouri, supermarketuri, magazine cu discounturi şi puncte de difuzare a presei.

Un asterisc (*) arată că vânzările unui titlu sunt foarte apropiate de cele ale titlului imediat precedent. Semnul (†) indică faptul că unele magazine declară comenzi pentru mai multe exemplare din acelaşi titlu. Cărţile care se vând constant nu sunt urmărite în mod activ. Topuri detaliate sunt disponibile pe site-ul nytimes.com/books.

Selecţia editorilor Cărţi recente care ne-au stârnit interesul THE YEAR OF THE FLOOD de Margaret Atwood (Nan A. Talese/Doubleday, 26.95 $) Atwood îşi repovesteşte într-un mod remarcabil romanul din 2003, Oryx şi Crake, arătându-ne cum puştii Glenn şi Jimmy au devenit Crake şi Omul de Zăpadă.

HALF THE SKY: Turning Oppression Into Opportunity for Women Worldwide de Nicholas D. Kristof şi Sheryl WuDunn (Knopf, 27.95 $) Povestirile de aici stau ca mărturie pentru afirmaţia curajoasă că lupta pentru egalitatea femeilor este „suprema provocare morală“ a vremurilor noastre.

THE PATTERN IN THE CARPET: A Personal History With Jigsaws de Margaret Drabble (Houghton Mifflin Harcourt, 25 $) Drabble amestecă discursiv cercetări despre puzzleuri şi jocuri şi propriile amintiri.

DELIVER US FROM EVIL: The Slavery Question in the Old South de Lacy K. Ford (Oxford University, 34.95 $) Un profesor de istorie cercetează diferenţele de atitudine dintre nordul şi sudul statelor din Sud.

LOVE AND SUMMER de William Trevor (Viking, 25.95 $) Romanul lui Trevor, despre relaţia dintre un fotograf amator neliniştit şi o tânără şi timidă nevastă irlandeză de fermier, e deopotrivă sfâşietor şi reconfortant.

I SHUDDER: And Other Reactions to Life, Death, and New Jersey de Paul Rudnick (Harper/HarperCollins, 23.99 $) Eseurile ostentativ de autocritice despre viaţa unui evreu homosexual din Manhattan, Hollywood şi din suburbii.

LITTLE BIRD OF HEAVEN de Joyce Carol Oates (Ecco/ HarperCollins, 25.99 $) Pasiunea şi violenţa sunt traumatizant şi inextricabil legate în romanul lui Oates, în care copiii suspecţilor de crimă devin la rândul lor o pradă.

WHEELING MOTEL: Poems de Franz Wright (Knopf, 26.95 $) Wright e interesat de mortalitate şi nu are pic de răbdare pentru nimic ce ne-ar putea distrage de la ea.

THE DOUBLE LIFE IS TWICE AS GOOD de Jonathan Ames (Scribner, broşat, 15 $) Eseurile şi povestirile lui Ames continuă cariera acestuia în autocunoaştere.

Recenziile acestor cărţi şi ale altora recent apărute pot fi găsite pe internet la adresa: nytimes.com/books.

21

Raftul cu ediţii broşate HOW FICTION WORKS de James Wood (Picador, 14 $) Cartea lui „pune întrebări teoretice, dar dă răspunsuri practice“, explică Wood în prefaţă. Într-adevăr, el pune „câteva întrebări esenţiale despre arta ficţiunii“, dar e interesat mai degrabă să judece succesul ficţiunii şi să înţeleagă ce face ca marea ficţiune să fie mare. Modelele lui sunt Dostoievski, Cehov, James şi Flaubert, iar scriitura sa e seducătoare şi lucidă.

TO SIBERIA de Per Petterson. Traducere de Anne Born (Picador, 14 $) Acest roman a fost scris înainte de Out Stealing Horses, bestsellerul lui Petterson, şi „evocă aceeaşi grandoare meditativă“, spune criticul nostru Jonathan Miles. Aici, o femeie de 60 de ani îşi aminteşte, uneori obsesiv, de fratele ei chipeş şi isteţ – un fel de John Reed danez, aşa cum îl numeşte Miles – care se implicase în rezistenţa antinazistă.

HURRY DOWN SUNSHINE de Michael Greenberg (Vintage, 14.95 $) În vara anului 1996, fiica lui Greenberg, în vârstă de 15 ani şi plină de viaţă, a suferit un atac psihotic, care a dus la un diagnostic de psihoză maniaco-depresivă. Această relatare despre boala ei şi efectele pe care aceasta le-a avut asupra familiei sale este una neobişnuită, din cauza lui Greenberg şi a ciudatei sale voci newyorkeze, a pesimismului său franc şi a incapacităţii de a desprinde o morală optimistă din calvarul fiicei sale.

THE WRECKING CREW: How Conservatives Ruined Government, Enriched Themselves, and Beggared the Nation de Thomas Frank (Holt/ Metropolitan, 16 $) Cu un condei senzaţional şi o satiră înţepătoare, Frank, autorul cărţii What’s the Matter With Kansas?, descrie cum „ideologii pieţei libere au venit la Washington ca să înceapă o revoluţie, iar în loc de asta au construit un profitabil imperiu lobbist“, scrie Michael Lind în Book Review. Portretul făcut de Frank mişcării conservatoare „renunţă la complexitate în favoarea caricaturii“, spune Lind, dar îl dezvăluie pe Frank ca pe un Juvenal al stângii americane.

CONVERSATIONS WITH WOODY ALLEN: His Films, the Movies, and Moviemaking de Eric Lax (Knopf, 24.95 $) În decursul mai multor ani, Allen fost intervievat ore în şir de către Lax, autorul unei biografii din 1991. Conversaţiile lor au acoperit opera sa şi sunt organizate astfel încât să evidenţieze numeroasele faze ale producţiei unui film. Preferatele lui Allen sunt Trandafirul roşu din Cairo şi Match Point, spune el însuşi, referindu-se la controversata căsătorie cu Soon-Yi Previn ca la „singura relaţie din viaţa mea care a mers“.

BLACK AND WHITE AND DEAD ALL OVER de John Darnton (Anchor, 15 $) În romanul jucăuş al lui Darnton, mai multe cadavre – care aduc cu figuri mediatice din viaţa reală – încep să-şi facă apariţia în birourile unui mare ziar metropolitan.

Palpitantă şi pe alocuri satirică, cartea aruncă o privire interesantă în birourile de presă din marile oraşe şi în barurile adiacente acestora.

HITLER’S EMPIRE: How the Nazis Ruled Europe de Mark Mazower (Penguin, 20 $) Mazower, un istoric, cercetează teritoriul Germaniei: calitatea vieţii din tărâmul lui Hitler (era mult mai uşoară în vest), rolul colaboratorilor internaţionali, folosirea terorii pentru a eradica opoziţia şi, în mod surprinzător, incompetenţa politică a naziştilor, străluciţi din punct de vedere militar. Criticul nostru James J. Sheehan a numit-o o „carte elocventă şi plină de învăţăminte“.

DINOSAURS ON THE ROOF de David Rabe (Simon & Schuster, 16 $) Cel de-al doilea roman al dramaturgului Rabe este o poveste vorbăreaţă despre două femei care trăiesc izolate într-o suburbie din Iowa. Lui Rabe îi face în mod clar plăcere să-şi petreacă timpul cu personajele sale, oferindu-ne un portret mişcător al micilor mângâieri şi al temerilor distorsionate ale bătrâneţii.

THE BOAT de Nam Le (Vintage, 15 $) În povestirile minunat scrise din acest volum de debut, Le încearcă să evite „problema vietnameză“. Dar ultima povestire constă într-un „realism deloc postmodern despre oamenii din bărci care suferă în încercarea de a scăpa“, scrie Hari Kunzru în Book Review. „Le are abilitatea de a atinge note de o intensitate cu adevărat emoţională“ când trece peste statutul său de scriitor etnic.

SEPTEMBER SONGS: The Good News About Marriage in the Later Years de Maggie Scarf (Riverhead, 15 $) „Aceasta este cea mai fericită perioadă din viaţa mea“, îi spune lui Scarf o membră a unuia dintre cele şase cupluri „bătrâne, dar tinere“ (de la 50 la 75 de ani) pe care le intervievează. Spre surprinderea ei, Scarf află că relaţiile din căsnicie devin mai puternice în decursul a ceea ce ea numeşte anii „bonus“.

SHARK’S FIN AND SICHUAN PEPPER: A Sweet-Sour Memoir of Eating in China de Fuchsia Dunlop (Norton, 16.95 $) Dunlop s-a mutat în Chengdu în 1994, devenind prima străină care s-a înscris la cursul de pregătire a bucătarilor profesionişti de la Institutul de Înaltă Bucătărie de la Sichuan. Această explorare captivantă şi atent relatată a obiceiurilor culinare chinezeşti descrie călătoriile ei gastronomice prin ţară în calitate de „omnivor profesionist“.

THE GRIFT de Debra Ginsberg (Three Rivers, 14 $) În acest ingenios roman de suspans, afacerea unei prezicătoare şarlatane se duce de râpă când ea îşi descoperă ELSA DIXLER adevăratul dar psihic, care o pune în imposibilitatea de a minţi.

22

Ediţii broşate

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

FICŢIUNE FORMAT CLASIC

Săpt. în top

Săpt. aceasta

28 septembrie 2009

FICŢIUNE FORMAT DE BUZUNAR

Săpt. în top

1

THE TIME TRAVELER’S WIFE de Audrey Niffenegger 13 (Harvest/Harcourt, 14.95 $) Viaţa alături de un bibliotecar curajos care călătoreşte înainte şi înapoi în timp.

1

SCARPETTA de Patricia Cornwell (Berkley, 9.99 $) Specialistul în patologie criminalistică Kay Scarpetta primeşte un nou caz în New York.

3

2

THE SHACK de William P. Young (Windblown Media, 69 14.99 $) Un bărbat a cărui fiică a fost răpită este invitat, aparent de către Dumnezeu, într-o cabană izolată. (†)

2

DIVINE JUSTICE de David Baldacci (Vision, 9.99 $) Membrii clubului Washington’s Camel îşi unesc forţele pentru a-şi salva conducătorul, care se ascunde în Divine, Virginia.

3

3

THE GIRL WITH THE DRAGON TATTOO de Stieg Larsson (Vintage, 14.95 $) O hackeriţă şi un ziarist investigheză dispariţia unei moştenitoare suedeze.

12

3

92 PACIFIC BOULEVARD de Debbie Macomber (Mira, 7.99 $) 3 Un şerif din Cedar Cove se confruntă cu nişte rămăşiţe misterioase, un prieten care suferă de cancer şi propria inimă frântă.

4

THE GUERNSEY LITERARY AND POTATO 19 PEEL PIE SOCIETY de Mary Ann Shaffer şi Annie Barrows (Dial, 14 $) O jurnalistă îi întâlneşte pe bătrânii membri ai rezistenţei antinaziste de pe insulă.

4

EXTREME MEASURES de Vince Flynn (Pocket, 9.99 $) 3 Mitch Rapp şi un coleg de la C.I.A. luptă împotriva unei celule teroriste şi a politicienilor care ar încerca să îi oprească.

5

OLIVE KITTERIDGE de Elizabeth Strout (Random 21 House, 14 $) O profesoară de matematică de a VII-a leagă cele 13 povestiri plasate pe coasta statului Maine; câştigătorul Pulitzer 2009.

5

THE BRASS VERDICT de Michael Connelly (Grand Central, 9.99 $) Harry Bosch şi Mickey Haller (personajul din The Lincoln Lawyer) formează o echipă în încercarea de a găsi un criminal.

6

FROM DEAD TO WORSE de Charlaine Harris (Ace, 23 7.99 $) După o explozie mortală la un summit al vampirilor, Sookie Stackhouse se confruntă cu un pericol.

7

A GOOD WOMAN de Danielle Steel (Dell, 7.99 $) O fată din înalta societate din America, care îşi construise o nouă viaţă ca doctor în Franţa Primului Război Mondial, se întoarce la New York.

8

DEAD UNTIL DARK de Charlaine Harris (Ace, 7.99 $) 42 Sookie Stackhouse se îndrăgosteşte de un golan vampir.

9

HUNTING GROUND de Patricia Briggs (Ace, 7.99 $) Un cuplu de vârcolaci dezbate ideea dacă vârcolacii ar trebui să îşi dezvăluie identitatea în faţa oamenilor; un roman din seria Alpha and Omega .

10

STORM OF SHADOWS de Christina Dodd (Signet, 2 7.99 $) O academiciană îşi dezvăluie latura paranormală; un roman din seria Chosen Ones.

11

SHUTTER ISLAND de Dennis Lehane (Harper, 7.99 $) Un 3 ajutor de şerif din Statele Unite urmăreşte o frumoasă pacientă care evadase dintr-un spital de boli mentale cu pacienţi consideraţi extrem de periculoşi, aflat pe o insulă din portul Bostonului.

12

THE QUICKIE de James Patterson şi Michael Ledwidge (Vision, 7.99 $.) Încercarea unei poliţiste de a se răzbuna pe soţul ei ia o turnură periculos de greşită.

7

13*

HEAT SEEKER de Lora Leigh (St. Martin’s, 7.99 $) Un fost membru al Forţelor de elită vrea ca toată lumea să îl creadă mort, dar un fost agent C.I.A. nu îl poate uita.

2

14

CLUB DEAD de Charlaine Harris (Ace, 7.99 $) Când iubitul 28 lui Sookie Stackhouse este răpit, ea călătoreşte în Mississippi pentru a-l găsi, fiind ajutată de un Elvis întors din morţi.

15*

DEAD TO THE WORLD de Charlaine Harris (Ace, 7.99 $) 22 Iubitul vampir al lui Sookie Stackhouse a plecat în Peru, lăsând-o pe aceasta să se descurce cu şeful lui amnezic.

16

LIVING DEAD IN DALLAS de Charlaine Harris (Ace, 34 7.99 $) Un vampir o roaga pe Sookie Stackhouse să îl găsească pe unul dintre tovarăşii săi dispăruţi.

17

THE BODIES LEFT BEHIND de Jeffery Deaver (Pocket Star, 9.99 $) Adjuncta unui şerif este vânată în pădurile din Wisconsin de către ucigaşi profesionişti, după ce descoperise locul unei crime a lor.

18

DEAD AS A DOORNAIL de Charlaine Harris (Ace, 13 7.99 $) Sookie Stackhouse este atrasă în lumea intrigilor politice ale vârcolacilor atunci când tatăl unui prieten încearcă să preia controlul haitei sale de vârcolaci.

19

ROUGH WEATHER de Robert B. Parker (Berkley, 9.99 $) 2 Spenser, un detectiv particular din Boston, se implică în cazul unei mirese care este rapită de la nunta sa de pe o insulă privată.

20

MOUNTING FEARS de Stuart Woods (Signet, 9.99 $) Un preşedinte se confruntă cu mai multe situaţii de criză, printre care arme nucleare care circulă liber prin Pakistan şi reapariţia unui agent C.I.A. dezertor.

6 7

THE LUCKY ONE de Nicholas Sparks (Grand Central, 13.99 $) Un soldat din marina americană se întoarce acasă şi se hotărăşte să o caute pe femeia a cărei poză o găsise în Irak.

5

THE ART OF RACING IN THE RAIN de Garth Stein 14 (Harper Paperbacks, 14.99 $) Un câine inteligent, corcitură de labrador cu terrier, îl ajută pe stăpânul său, un pilot de curse cu probleme.

8

HOME de Marilynne Robinson (Picador, 14 $) Evenimentele din Gilead, văzute dintr-o altă perspectivă.

9

THE ELEGANCE OF THE HEDGEHOG de Muriel 35 Barbery (Europa, 15 $) O tânără şi o portăreasă văduvă, ambele în secret intelectuale, se împrietenesc.

10*

PRIDE AND PREJUDICE AND ZOMBIES de Jane 24 Austen şi Seth Grahame-Smith (Quirk, 12.95 $) Clasica poveste, rescrisă într-un „haos ultraviolent cu zombie“.

11

THE STORY OF EDGAR SAWTELLE de David 1 Wroblewski (Ecco, 16.99 $) Un băiat care este mut se refugiază alături de nişte câini în pădurile din Wisconsin după moartea tatălui său.

12*

THE MISSING de Beverly Lewis (Bethany House, 19.99 $) Grace, o femeie din secta Amish, şi Heather, o persoană ce nu face parte din sectă, se împrietenesc şi pornesc în căutarea mamei dispărute a lui Grace.

2

1

13

THE ALCHEMIST de Paulo Coelho (HarperOne, 104 13.95 $) Un ciobănaş spaniol călătoreşte în Egipt în căutarea unei comori.

14

THE WEIGHT OF SILENCE de Heather Gudenkauf (Mira, 13.95 $) Când o fată care suferă de muţenie selectivă şi cea mai bună prietenă a sa dispar, secrete de familie ies la iveală.

7

15*

THE LOVELY BONES de Alice Sebold (Back Bay/Little, 5 Brown, 14.99 $) O fată ne relatează din Rai urmările uciderii sale.

16

SARAH’S KEY de Tatiana de Rosnay (St. Martin’s 31 Griffin, 13.95 $) O jurnalistă americană contemporană investighează ce s-a întâmplat cu o fetiţă şi familia ei în timpul arestării evreilor din Paris, în 1942.

17

THE KITE RUNNER de Khaled Hosseini (Riverhead, 92 15.95 $ şi 14 $) Un american de origine afgană se întoarce în Kabul pentru a afla ce mai face un prieten din copilărie.

18

UNACCUSTOMED EARTH de Jhumpa Lahiri (Vintage 23 Contemporaries, 15 $) Poveşti despre anxietate şi transformare prin care trec nişte părinţi bengalezi şi copiii lor americani.

19

PUSH de Sapphire (Vintage, 12.95 $) O fată de 16 ani din 3 Harlem, care este analfabetă şi a suferit abuzuri sexuale, întâlneşte un profesor care o ajută să îşi schimbe viaţa.

SHADOW OF THE WIND de Carlos Ruiz Zafón 20* THE (Penguin, 16 $) În Barcelona anului 1945, un băiat află că

cineva încearcă să distrugă întreaga operă a autorului cărţii pe care el o iubeşte.

9

4

3

3

4

1

Topul reflectă vânzările pentru săptămâna încheiată pe 12 septembrie, în mai multe mii de puncte de vânzare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, ale cărţilor de interes general din mai multe categorii. Este vorba de sute de librării (statistic evaluate pentru a fi representative pentru toate librăriile de gen); de lanţurile de magazine naţionale, regionale şi locale; de magazine online de multimedia şi cărţi; de magazine din cadrul universităţilor, magazine de cadouri, supermarketuri, magazine cu discounturi şi puncte de difuzare a presei. Un asterisc (*) arată că vânzările unui titlu sunt foarte apropiate de cele ale titlului imediat precedent. Semnul (†) indică faptul că unele magazine declară comenzi pentru mai multe exemplare din acelaşi titlu. Cărţile care se vând constant nu sunt urmărite în mod activ. Topuri detaliate sunt disponibile pe site-ul nytimes.com/books. Topul reflectă vânzările pentru săptămâna încheiată pe 15 august, în mai multe mii de puncte de vânzare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, ale cărţilor de interes general din mai multe categorii. Este vorba de sute de librării (statistic evaluate pentru a fi representative pentru toate librăriile de gen); de lanţurile de magazine naţionale, regionale şi locale; de magazine online de multimedia şi cărţi; de magazine din cadrul universităţilor, magazine de cadouri, supermarketuri, magazine cu discounturi şi puncte de difuzare a presei. Un asterisc (*) arată că vânzările unui titlu sunt foarte apropiate de cele ale titlului imediat precedent. Semnul (†) indică faptul că unele magazine declară comenzi pentru mai multe exemplare din acelaşi titlu. Cărţile care se vând constant nu sunt urmărite în mod activ. Topuri detaliate sunt disponibile pe site-ul nytimes.com/books.

Ediţii broşate

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

NONFICŢIUNE

Săpt. în top

1

GLENN BECK’S „COMMON SENSE“ de Glenn Beck 14 (Mercury Radio Arts/Threshold Editions, 11.99 $) Cugetări despre guvernare inspirate de Thomas Paine. (†)

2

MY LIFE IN FRANCE de Julia Child cu Alex Prud’homme (Anchor, 15 $ şi 7.99 $) Cum a ajuns Julia Child să stăpânească arta bucătăriei franceze.

3

THREE CUPS OF TEA de Greg Mortenson şi David 137 Oliver Relin (Penguin, 15 $) Un fost alpinist clădeşte şcoli în sate din Pakistan şi Afganistan.

4

FREAKONOMICS de Steven D. Levitt şi Stephen J. Dubner (Harper Perennial, 15.99 $) Un savant şi un jurnalist aplică teorii economice în toate domeniile.

5

JULIE & JULIA de Julie Powell (Back Bay/Little, Brown, 14.99 $; Little, Brown, 7.99 $) O relatare a cursei de a găti fiecare reţetă din cartea Juliei Child, Mastering the Art of French Cooking.

6 7

Săpt. aceasta

Săpt. în top

11

MY HORIZONTAL LIFE de Chelsea Handler 46 (Bloomsbury, 14.95 $) Un jurnal al aventurilor de-o noapte.

12*

MY STROKE OF INSIGHT de Jill Bolte Taylor (Plume, 11 15 $) O cercetătoare a creierului uman împărtăşeşte ceea ce a învăţat din accidentul cerebral suferit în 1996.

13

THE FAMILY de Jeff Sharlet (Harper Perennial, 15.99 $) Istoria Frăţiei, un grup secret evanghelic activ în politica americană.

9

14

THE REASON FOR GOD de Timothy Keller (Riverhead, 16 $) Un preot abordează teme legate de îndoielile de zi cu zi şi apără credinţa în Dumnezeul creştin.

6

3

11

15

90 MINUTES IN HEAVEN de Don Piper cu Cecil 151 Murphey (Revell, 12.99 $) Un preot povesteşte experienţa lumii de dincolo pe care a avut-o după un accident.

11

OMNIVORE’S DILEMMA de Michael Pollan 104 16* THE (Penguin, 16 $) Calea mâncării din pământ până în far-

THE GLASS CASTLE de Jeannette Walls (Scribner, 143 15 $) Autoarea rememorează o copilărie bizară în timpul căreia ea şi sora ei se mutau în mod constant. (†) I HOPE THEY SERVE BEER IN HELL de Tucker 102 Max (Citadel/Kensington, 15.95 $) Viaţa unui afemeiat beţiv şi egocentric.

8

THE TIPPING POINT de Malcolm Gladwell (Back 258 Bay/Little, Brown, 14.95 $) Un studiu despre epidemiile sociale, cunoscute drept tendinţe pasagere.

9

WHEN YOU ARE ENGULFED IN FLAMES de David 15 Sedaris (Back Bay/Little, Brown, 15.99 $) Eseuri umoristice despre vârsta a doua, mortalitate şi renunţarea la fumat.

10*

28 septembrie 2009

furie.

17

IN DEFENSE OF FOOD de Michael Pollan (Penguin, 20 15 $) Un manifest care ne îndeamnă: „Mâncaţi! Nu prea mult. În special vegetale“.

18

LONE SURVIVOR de Marcus Luttrell cu Patrick 43 Robinson (Back Bay/Little, Brown, 15 $; Little, Brown, 8.99 $) Povestea îngrozitoare a unei operaţiuni purtate de o echipă de Forţe Speciale ale Marinei Americane.

19

EAT, PRAY, LOVE de Elizabeth Gilbert (Penguin, 15 $) 137 Călătoria unei scriitoare în căutarea sinelui, timp de un an.

20

SAME KIND OF DIFFERENT AS ME de Ron Hall şi 48 Denver Moore cu Lynn Vincent (Nelson, 14.99 $) Prietenia neobişnuită dintre un vagabond şi un dealer de artă de succes, care s-au cunoscut într-un adăpost din Texas.

BLINK de Malcolm Gladwell (Back Bay/Little, Brown, 100 15.99 $) Importanţa instinctului în funcţionarea gândirii.

Sfaturi, Cărţi practice şi Diverse Săpt. aceasta

EDIŢII CARTONATE

Săpt. în top

1

MASTERING THE ART OF FRENCH COOKING, VOL. 1 de Julia Child, Simone Beck şi Louisette Bertholle (Knopf, 40 $) O reeditare a cărţii care a consemnat începutul carierei Juliei Child.

2

THE CONVERSATION de Hill Harper (Gotham, 1 22.50 $) Cum îşi pot îmbunătăţi relaţiile femeile şi bărbaţii de culoare.

3

THE LAST LECTURE de Randy Pausch cu Jeffrey 75 Zaslow (Hyperion, $21.95.) Gânduri despre importanţa „profitării de fiecare clipă“ de la un profesor care a murit de cancer la 47 de ani.

4 5 6

5

ACT LIKE A LADY, THINK LIKE A MAN de Steve 33 Harvey cu Denene Millner (Amistad/HarperCollins, 23.99 $) Sfaturi pentru relaţii de la gazda emisiunii The Steve Harvey Morning Show.

THE 50TH LAW de 50 Cent şi Robert Greene (HarperStudio/HarperCollins, 19.99 $) Despre cum poţi domina frica pentru a câştiga putere: o filozofie de viaţă.

Săpt. aceasta

Săpt. în top

1

WHAT TO EXPECT WHEN YOU’RE EXPECTING 428 de Heidi Murkoff ;i Sharon Mazel. (Workman, 14.95 $) Sfaturi pentru viitorii părinţi. (†)

2

THE LOVE DARE de Stephen şi Alex Kendrick cu 51 Lawrence Kimbrough (B&H, 14.99 $) O provocare pentru soţi ca 40 de zile să se iubească necondiţionat. (†)

3

THE FIVE LOVE LANGUAGES de Gary Chapman 111 (Northfield, 13.99 $) Cum să-ţi comunici dragostea astfel ca partenerul să înţeleagă.

4

HOW TO TAKE OVER TEH WURLD de Professor Happycat şi icanhascheezburger.com. (Gotham, 12 $) Poze amuzante cu pisici în ipostaze haioase, de pe siteul I Can Has Cheez Burger.

2

5

JULIA’S KITCHEN WISDOM de Julia Child (Knopf, 14.95 $) Un ghid de referinţă ce conţine reţete şi tehnici de a găti esenţiale, bazat pe însemnările lui Child.

5

6

THE VORTEX de Esther şi Jerry Hicks (Hay House, 16.95 $) Despre modul în care „Legea atracţiei“ funcţionează în toate relaţiile. (†)

1

7

SKINNY BITCH de Rory Freedman şi Kim Barnouin 113 (Running Press, 13.95 $) Sfaturi din lumea modelingului pentru o dietă vegetariană.

1

THE SECRET de Rhonda Byrne (Atria/Beyond 140 Words, 23.95 $) Legea atracţiei ca o cheie pentru a obţine ceea ce vrei.

EDIŢII BROŞATE

7

INFINITE POSSIBILITIES de Mike Dooley (Atria/ 1 Beyond Words, 25 $) Despre cum să îţi întorci privirea în interior pentru a descoperi adevăratul scop în viaţă şi pentru a-ţi îndeplini visele. (†)

8

8

THE PURPOSE-DRIVEN LIFE de Rick Warren 59 (Zondervan, 14.99 $) Despre modul în care poţi găsi un sens în viaţă cu ajutorul lui Dumnezeu.

FEARLESS de Max Lucado (Thomas Nelson, 24.99 $) 1 Pornind de la pildele lui Isus despre curaj, cartea prezintă învăţături despre modul în care poţi combate frica.

9

9

MASTER YOUR METABOLISM de Jillian Michaels cu 23 Mariska van Aalst (Crown, 26 $) Un plan de slăbire de la un antrenor din emisiunea The Biggest Loser de la NBC.

HUNGRY GIRL 200 UNDER 200 de Lisa Lillien (St. Martin’s Griffin, 19.95 $) 200 de reţete cu mai puţin de 200 de calorii, pentru micul dejun, prânz, cină şi gustare.

10

DINERS, DRIVE-INS AND DIVES de Guy Fieri cu 12 Ann Volkwein (Morrow, 19.95 $) O călătorie de-a lungul căreia sunt prezentate reţete de către starul de la Food Network: burgeri din Sacramento, plăcintă cu alune din Virginia şi altele.

10

HOW TO SMELL A RAT de Ken Fisher cu Lara Hoffmans (Wiley, 24.95 $) Cinci semne cu ajutorul cărora se poate detecta şi evita frauda financiară. (†)

4

22

23

Eseu

Arthur Krystal

Când scriitorii vorbesc

I

ată-l pe Vladimir Nabokov pe monitorul calculatorului meu. Arată fercheş şi neîngrijit în acelaşi timp. E îmbrăcat într-un costum şi o vestă cu mulţi nasturi care-i striveşte partea de sus a cravatei, făcând-o să răsară din cămaşă ca o eşarfă de modă veche. Mare, stângace, delicat, cu ochelari negri, este aşezat pe o canapea alături de un bărbat mai zvelt, cu o expresie tristă, Lionel Trilling.

Amândoi răspund la întrebările ce le sunt adresate de un interlocutor suav cu mustaţă de actor de serie B. Interviul a fost înregistrat cândva la sfârşitul anilor ’50, în ceea ce pare a fi un club de facultate sau poate într-un studio de televiziune cu o scenografie aleasă pentru a da impresia unui club de facultate. Cei trei bărbaţi vorbesc despre Lolita. „Nu...

Nu doresc să ating inimile cititorilor“, spune Nabokov cu accentul său neidentificabil. „Nu vreau nici măcar să influenţez foarte mult minţile lor. Ce-mi doresc să produc este acel mic suspin din coloana vertebrală a artistului-cititor“.

Nu-i rău deloc, îmi trece prin minte în timp ce privesc cu atenţie fereastra YouTube de pe monitor. De fapt, este al naibii de bun pentru un răspuns nepregătit în avans. Dar stai! Ce face Nabokov cu mâinile? Răsfoieşte nişte notiţe.

Trage cu ochiul la ele. Citeşte. Fluent în trei limbi, Nabokov se bazează pe nişte răspunsuri concepute în prealabil pentru a vorbi despre opera sa. Sunt dezamăgit? Da, la început, dar apoi stau să mă gândesc mai bine: scriitorii nu trebuie să fie maeştri ai conversaţiei; treaba lor este să fie inteligenţi când scriu. Hazlitt, scriitorul cel mai timid, a spus la un moment dat că nu înţelege de ce un autor „se presupune că ar trebui să vorbească mai bine decât restul oamenilor, de vreme ce nu i se cere să danseze, să călărească sau să se dueleze mai bine decât ceilalţi. Lectura, studiul, tăcerea, meditaţia nu stimulează locvacitatea“.

Mi se pare corect. La fel ca majoritatea scriitorilor, par ceva mai inteligent celor care mă citesc decât celor care stau de vorbă faţă în faţă cu mine. Adevărul e că sunt mai inteligent când scriu. Nu susţin asta doar pentru că, de obicei, nu se află nimeni lângă mine care să citească fraze ce l-ar face să mormăie a dezaprobare sau începuturi greşite ce mi-ar infirma presupusa inteligenţă, ci pentru că atunci când lucrez bine, exprim opinii pe care nu le-aş fi rostit într-o conversaţie şi care s-ar putea să nu-mi fi trecut niciodată prin cap în alte circumstanţe. Nici nu sunt primul care să se fi gândit la asta. Edgar Allan Poe scria în Graham’s Magazine: „Un francez – poate Montaigne – spune: «Oamenii vorbesc despre meditaţie, dar eu unul gândesc doar când mă aşez la

Arthur Krystal a scris două volume de eseuri, „Agitations“ şi „The Half-Life of an American Essayist“.

24

masa de scris»“. N-am găsit aceste cuvinte în volumele mele din Montaigne, dar sunt de acord cu ideea, indiferent cine-i autorul. Şi nu pentru că scrisul mă ajută să-mi organizez ideile şi scoate la iveală ceea ce cred despre anumite lucruri, ci pentru că el chiar generează gândirea sau, cel puţin, reprezintă un cadru prielnic pentru geneza sa.

Psihologul Steven Pinker de la Harvard nu e atât de sigur că aşa stau lucrurile. Într-un schimb de e-mailuri, Pinker mi-a atras pe bună dreptate atenţia asupra faptului că gândirea precedă scrisul şi că motivul pentru care părem mai inteligenţi când scriem este că atunci ne propunem să fim clari şi precişi – un lux pe care nu ni-l permitem adesea în conversaţie. E adevărat, mai ales în cazul celor care scriu pentru reviste ai căror editori cusurgii şi cu pantofi scumpi abia aşteaptă să-i muştruluiască pentru orice mică greşeală. Când cei care îşi câştigă pâinea din scris se apucă să lucreze, îşi impun cerinţe de o dificultate mai mare decât

De ce scriitori străluciţi se pricep atât de puţin la arta conversaţiei?

Creierul e de vină. cele presupuse de o conversaţie. Pinker face o analogie cu faptul că matematicienii gândesc diferit când trebuie să demonstreze o teoremă decât atunci când îşi numără mărunţişul din buzunar, aşa cum şi fotbaliştii americani joacă altfel în timpul unui meci decât în timpul unui schimb lejer de mingi în curte. El recunoaşte însă că scrisul, de vreme ce îţi permite să visezi şi să meditezi asupra subiectului, antrenează, probabil, zone mai mari din creier.

Sunt de aceeaşi părere. Aş putea paria că mai multă materie cenuşie intră în acţiune când mă aşez la birou să scriu decât atunci când mă ridic în picioare să iau cuvântul. Dacă mi-aţi face un RMN acum, aţi vedea luminate porţiuni din creier care de-abia pâlpâie când vorbesc.

De ce se întâmplă asta? Pentru că scriu! Sunt atât de inteligent acum încât scoarţa mea cerebrală apelează la o mulţime de neuroni ce transformă ager şi fermecător gândurile şi sentimentele mele în cuvinte. Dar dacă aş sta de vorbă cu voi despre asta, un alt set de neuroni ar fi implicaţi, s-ar face conexiuni şi asocieri diferite, iar cuvintele şi frazele generate ar fi altele. Pe scurt, v-aş face să căscaţi de plictiseală.

OK, nu pot să bag mâna în foc, dar cred că cel care a scris că nu gândeşte decât atunci când se aşază la masa de scris folosea hiperbola ca figură de stil pentru a demon-

stra ceva. Când ne privim pe noi înşine ca scriitori, ceva din actul de a scrie influenţează felul în care gândim şi, inevitabil, în care ne exprimăm. Probabil că nu există date concrete în sprijinul teoriei mele, dar, dacă părţi diferite ale creierului sunt activate de faptul că scriem cu stiloul în loc să folosim calculatorul, aşa cum susţin unii oameni de ştiinţă, iar diferenţele cognitive sunt mai mari decât cele care ar putea fi generate de utilizarea unor abilităţi motorii diferite, atunci de ce n-ar exista diferenţe semnificative în activitatea cerebrală în cazul scrisului şi al vorbitului?

Similar, compozitorii aleg, se pare, instrumente diferite când încearcă să rezolve probleme muzicale. Nu-i vorba că vioara dezvăluie secrete pe care pianul le ţine ascunse, ci că mintea gândeşte în alt fel în funcţie de instrumentul la care cântăm. Sau poate e, pur şi simplu, faptul că fluxul gândirii se modifică în timpul scrisului, iar acesta, la rândul său, generează propoziţii ascunse în buclele conştiinţei. Scrisul pare să aibă un ritm ce surprinde note care, de obicei, scapă auzului. Undeva între formularea unui gând şi punerea lui pe hârtie intervine o nanosecundă în care gândul devine o propoziţie ce ar avea o altă formă, după toate probabilităţile, în decursul unei conversaţii. Acest ritm, mai degrabă simţit decât auzit, apare doar în timpul actului de a compune; nu poate fi stimulat în vorbire, de vreme ce aceasta se produce în timp real şi depinde de intelocutorul sau interlocutorii noştri. Aşa se face că scriitori străluciţi se dovedesc nişte parteneri de conversaţie mediocri, în timp ce oameni capabili să povestească minunat prin viu grai se simt în faţa foii albe de hârtie ca nişte peşti pe uscat.

Prin urmare, data viitoare când veţi asculta un scriitor la radio, îl veţi vedea la televizor sau pe calculator sau vă veţi trezi aşezat lângă el la masă, ţineţi minte că omul acela nu este autorul cărţilor care vă plac; este doar o persoană care vizitează lumea din afara biroului lui sau a altui loc în care scrie. Nu vă aşteptaţi să ştie obiceiurile ţării voastre şi încercaţi să-i iertaţi greşelile. Apropo de masă, când naturalistul german Alexander von Humboldt i-a spus unui prieten, doctor la Paris, că vrea să întâlnească un nebun cu acte, a fost invitat la cină, în casa doctorului. Humboldt a fost aşezat la masă între doi bărbaţi. Unul era politicos, mai degrabă rezervat; nu dădea semne că i-ar plăcea şuetele. Celălalt purta nişte haine neasortate, se avânta să discute despre orice subiect posibil, gesticula foarte mult şi făcea nişte feţe oribile. La sfârşitul cinei, Humboldt îi şopti gazdei: „Îmi place nebunul tău“, indicând spre bărbatul vorbăreţ. Gazda se încruntă. „Celălalt este nebunul. Cel pe h care mi-l arăţi este domnul Honoré de Balzac“.

IMAGINI VIDEO DE LA CBC