72 | 5 octombrie 2009 by Editura Univers

Preţ: 2,9 lei

Pachet România liberă + Book Review

Ediţia în limba română, nr. 72 – 5 octombrie 2009 Se distribuie numai împreună cu ziarul România liberă. D

Y JA

EY P O N ER D IN A R

TY 1 5 SI O A ER I N EN G G PA E PR R S ES E D W

Apărare antirachetă de Michael Beschloss A FIERY PEACE IN A COLD WAR Bernard Schriever and the Ultimate Weapon de Neil Sheehan. Ilustrată. 534 pag. Random House. 32 $

Când ne gândim la câştigarea războiului rece de către America, atenţia noastră tinde să se îndrepte spre mari momente publice de conducere prezidenţială, precum decizia lui Truman de a rezista planurilor lui Stalin în privinţa Europei, rezolvarea crizei rachetelor cubaneze de către Kennedy

sau intuiţia lui Reagan că poate „face afaceri“ cu Mihail Gorbaciov. Nu-i nimic greşit în a ne gândi la aceste lucruri; problema este să nu trecem cu vederea alte evenimente de referinţă, care au rămas străine americanilor chiar şi atunci când erau în plină desfăşurare şi care acum, privite retrospectiv, ne par la fel de importante. Succesul necunoscut al C.I.A în evaluarea maşinii de război sovietice este doar un exemplu. Un altul ar fi hotărârile cruciale ale Pentagonului, subapreciate la momentul respectiv, Continuare în pagina 10

CHRISTOPHER HITCHENS DESPRE KAZUO ISHIGURO PAGINA 4 | LEWIS HYDE DESPRE PROIECTUL GOOGLE PRIVIND CĂRŢILE DIGITALE PAGINA 24 ILUSTRAŢIE DE CRISTIANA COUCEIRO; FOTOGRAFIE DE J. R. EYERMAN/TIME & LIFE PICTURES/GETTY IMAGES

Editorial

5 octombrie 2009

Ficţiune 4

ROMANE POLIŢISTE

GENEROSITY:

An Enhancement de Richard Powers Recenzie de Jay McInerney 17

CONNECTED:

The Surprising Power of Our Social Networks and How They Shape Our Lives de Nicholas A. Christakis şi James H. Fowler Recenzie de Scott Stossel

Recenzii de Marilyn Stasio 15

CITY BOY:

My Life in New York During the 1960s and ’70s de Edmund White Recenzie de Stacey D’Erasmo

NOCTURNES:

Five Stories of Music and Nightfall de Kazuo Ishiguro Recenzie de Christopher Hitchens 6

CRONICA DE NONFICŢIUNE THE BOOK OF WILLIAM:

How Shakespeare’s First Folio Conquered the World de Paul Collins

LOVE IN INFANT MONKEYS: Stories LIES MY MOTHER NEVER TOLD ME:

de Lydia Millet Recenzie de Willing Davidson

A Memoir de Kaylie Jones HORTON FOOTE:

Nonficţiune 1

America’s Storyteller de Wilborn Hampton

A FIERY PEACE IN A COLD WAR:

Bernard Schriever and the Ultimate Weapon de Neil Sheehan Recenzie de Michael Beschloss

THE ESSAYS OF LEONARD MICHAELS

Recenzii de Megan Buskey 19

SHOOTING STARS

de Karen Armstrong Recenzie de Ross Douthat

de LeBron James şi Buzz Bissinger Recenzie de Ihsan Taylor 6

THE MAN WHO LOVED BOOKS TOO MUCH:

The True Story of a Thief, a Detective, and a World of Literary Obsession de Allison Hoover Bartlett Recenzie de Christopher R. Beha 7

WE’LL BE HERE FOR THE REST OF OUR LIVES: A Swingin’ Show-Biz Saga

de Paul Shaffer cu David Ritz Recenzie de Peter Keepnews 8

NURTURESHOCK:

New Thinking About Children de Po Bronson şi Ashley Merryman Recenzie de Pamela Paul 9

AMERICAN ON PURPOSE:

The Improbable Adventures of an Unlikely Patriot de Craig Ferguson Recenzie de Andy Borowitz

THE CASE FOR GOD

Eseu 24

Online

Avantaj Google de Lewis Hyde

Articole & Bestselleruri 20 Bestselleruri cărţi pentru copii 21 Bestselleruri ediţii cartonate 21 Selecţia editorilor 21 TBR: Din culise 22 Bestselleruri ediţii broşate 22 Raftul cu ediţii broşate

Conţine secţiune specială dedicată ştirilor şi cărţilor apărute la editurile din România. www.nytbr.ro. The New York Times Book Review, ediţia în limba română (ISSN 1937-920X) apare săptămânal, publicat de Universe Publishing House Inc. Copyright © 2008-2009 The New York Times. All Rights Reserved. Toate drepturile rezervate. Director editorial: Cristian Teodorescu; Redactorşef: Virginia Costeschi; Editor: Anda Ciurte; Traducători: Ioana Popa, Ştefan Bodea, Cristiana Vişan, Cătălin Pruteanu, Irina Adrian, Cătălina Sevastre; Advertising sales: virginia@nytbr.ro, 0745 773 764; PR: ARENA Communications, cecilia@arenacommunications.ro; Machetare şi prepress: Antal Angyal, CMYK Pro, Budapesta; Tipar: G. CANALE, Bucureşti; Abonamente: difuzare@romanialibera.ro.

Jay McInerney îşi începe recenzia noului roman al lui Richard Powers, Generosity, admiţând că s-a ferit să citească Powers până de curând. „Ştiam că ar fi trebuit să-l citesc“, explica el într-un e-mail recent, „dar îmi suna ca genul de acţiune de perfecţionare pe care o evit cu asiduitate, precum mersul la sală sau consumul unei cantităţi cât mai mari de fibre“. Acest lucru se datora în principal faptului că ficţiunea lui Powers are adeseori de-a face cu lumea ştiinţifică, în timp ce McInerney se descrie ca „un umanist tipic – cineva ale cărui note de la bacalaureatul la matematică au fost considerabil mai mici decât cele de la engleză“. La Williams College, spune el, a optat pentru cursurile de geologie, „pietre pentru tâmpiţi“, special „pentru a evita mult mai descurajantele ramuri ştiinţifice de orientare matematică“. Astfel că recenzarea unei cărţi a lui Powers şi punerea la curent cu opera acestuia a însemnat un fel de curs intensiv pentru McInerney. A fost plăcut surprins. „Pornesc de la ideea, injustă sau nu“, spune el, „că toţi savanţii îşi pun stiloul nu direct în buzunarul de la piept, ci într-un portofel special care protejează ţesătura, precum şi că poartă pantofi recomandaţi de ortoped. Mi se pare interesant, deşi cumva contraintuitiv, că în Generosity savanţii par mai stilaţi şi mai amuzanţi decât umaniştii“. Recenzia lui McInerney apare la pagina 15 a numărului de faţă. Editorii

PODCAST: Săptămâna aceasta vor apărea: Edmund White, autorul cărţii

„City Boy“, Pamela Paul, cu o discuţie despre „NurtureShock“, Motoko Rich cu însemnări din teren şi Jennifer Schuessler cu veşti despre bestselleruri. Gazda va fi Sam Tanenhaus, redactorul-şef al Book Review. PAPER CUTS: Blogul Book Review prezintă cărţi şi alte materiale tipărite. SELECŢIUNI: Fragmente din „A Fiery Peace in a Cold War“, de Neil Sheehan, „Generosity“, de Richard Powers, şi din alte cărţi. E-MAIL CU NOILE APARIŢII: Primiţi în fiecare vineri o trecere în revistă a recenziilor noilor cărţi şi apariţii. nytimes.com/books ILUSTRAŢII DE JOE CIARDIELLO (SUS) ŞI CHRISTOPH NIEMANN

Întuneric topit în amurg Cinci povestiri de Kazuo Ishiguro despre câteva vieţi trăite crepuscular. DE CHRISTOPHER HITCHENS

„B

UFNIŢA Minervei îşi întinde aripile numai după căderea întunericului“, scria Hegel. Prin asta voia să spună că o epocă sau o eră nu poate fi judecată sau estimată până nu a intrat în etapa finală. Chiar şi pentru aceia dintre noi cărora le-a fost hărăzit să ducă vieţi neînsemnate şi mai puţin uimitoare, tot umbra groasă a serii e cea care face loc celor mai intense şi mai melancolice momente de cugetare şi de retrospecţie. Un întreg repertoriu muzical i-a fost

NOCTURNES

Five Stories of Music and Nightfall de Kazuo Ishiguro 221 pag. Alfred A. Knopf. 25 $

consacrat crepusculului (unul dintre cuvintele mele preferate). Multe dintre aceste compoziţii sunt şi ele marcate de o anumită tristeţe, deşi câteva nocturne deale lui Debussy pot părea relativ pozitive. S-a afirmat că Debussy era influenţat de tablourile nocturne ale lui James McNeill Whistler şi ar fi chiar potrivit pentru scopul acestui articol dacă această ipoteză s-ar dovedi adevărată. Cea mai iubită „Nocturnă“

Christopher Hitchens este editorialist la Vanity Fair.

a lui Whistler este cea scăldată în lumina fantomatică a lunii care ne oferă imaginea Podului Battersea, în timp ce o zi londoneză lungă se topeşte în întuneric. Criticii par să cadă de acord că principala influenţă a lui Whistler în acea vreme era artistul japonez în lemn Hiroshige, a cărui operă minunată, împreună cu alte realizări estetice nipone, tocmai fusese adusă la cunoştinţa Occidentului. Astfel că Kazuo Ishiguro are o adevărată tradiţie pe care se poate baza în aceste cinci povestiri despre emoţiile umane trăite în ceasurile asfinţitului. E momentul zilei când nu mai e chiar zi afară, iar anumiţi oameni – între care şi eu – încep să se simtă cu adevărat treji. E, mai presus de orice, momentul când viaţa începe să pară destul de banală fără muzică, mai ales dacă apariţia lunii e implicată în peisaj. Toate acestea sunt binecunoscute de proprietarii de cafenele din Veneţia – unde se desfăşoară prima şi ultima povestire a lui Ishiguro –, pentru că se asigură că au angajat trupe sau orchestre care să nu înceteze să cânte. De fapt, naratorul din Un baladist de altădată ne spune, fiind un chitarist freelancer din Piaţa San Marco, că-şi aminteşte cum „o dată, vara trecută, am trecut de la trupă la trupă, cântând melodia din «The Godfather» de nouă ori într-o după-amiază“. Lui Ishiguro îi place atât de mult această notă categorică din The Godfather încât o produce de două ori în ultima povestire, Violoncelişti, şi e de datoria mea să vă aver-

tizez că autorul îşi bazează o bună parte din efect nu pe metamorfoza lentă a albastrului care se transformă în cenuşiu, ci pe sentimentalism şi, uneori, pe farsă adevărată. În Malvern Hills, un alt chitarist – crezându-se subestimat în metropolă – caută o viaţă mai liniştită în vestul Angliei şi face o festă cu iz de glumă proastă care are urmări neaşteptate. Faptul că le-o face unei perechi de muzicieni elveţieni aflaţi în vacanţă e aproape irelevant: muzica însăşi are puţin de-a face cu această povestire, iar cele trei personaje ar fi putut la fel de bine să aibă în comun obiceiuri precum jongleriile sau dresajul. Mai e doar o singură povestire plasată în Anglia, Fie ploaie, fie soare, care se desprinde din farsă şi capătă un caracter aproape bufonesc. Un tânăr lipsit de ambiţii vine să stea cu un cuplu mai dinamic de foşti prieteni din facultate. Scopul invitaţiei se dezvăluie cât de curând: Ray trebuie să funcţioneze ca un emolient al căsniciei vădit destrămate dintre Charlie şi Emily. Există un lucru esenţial pe care Ray şi Emily îl au în comun, după cum ne informează autorul într-o primă propoziţie uşor monotonă: „Lui Emily îi plăceau, la fel ca şi mie, vechile cântece populare americane“. Însă tânărul primeşte de la Charlie instrucţiuni ferme să dea la o parte acest unic as din mânecă şi, dacă vreodată Emily menţionează chiar şi în treacăt „acea muzică nostalgică şi dulceagă“, să se prefacă imediat că nu ştie nimic despre respectivul subiect. Aşadar, iată sfârşitul muzicii ca

hrană a dragostei sau carburant al naraţiunii, căci acţiunea descreşte imediat într-un accident prin care Ray îi distruge jurnalul lui Emily şi apoi încearcă să facă un haos pe măsură în apartament ca s-o convingă că locul a fost devastat de un câine. Motivul „nostalgiei dulcege“ revine în povestirea Nocturnă, unde ne reîntâlnim cu un personaj din prima povestire, Un baladist de altădată. De-acum ea a devenit o vedetă isterică, ajunsă în dizgraţie, revenindu-şi după o operaţie de chirurgie plastică într-o aripă privată a unui hotel din Beverly Hills. După ce-l cunoaşte pe un saxofonist trecut printr-un lifting facial şi găzduit în camera alăturată, femeia îşi formează un ataşament spontan de tip iubire-ură, iar în cursul etapei de „iubire“ îl instigă să ajute la furtul unei statuete de premiu muzical, hotărându-se din senin că el ar fi trebuit s-o primească. Nu trebuie să credeţi decât că doi oameni de vârsta a doua, cu capetele înfăşurate în bandaje, reuşesc să scape nearestaţi după ce hoinăresc prin sala de bal a unui hotel, cu statueta îndesată în fundul unui curcan. Ah – şi mai trebuie să credeţi că vedeta, Lindy Gardner, a adoptat acelaşi nume de familie ca fostul său soţ, Tony, interpret de romanţe. Ishiguro nu-şi bate prea tare capul cu numele pe care le foloseşte în aceste povestiri. Poliţistul incapabil să vadă ce are în faţa ochilor în povestirea de mai sus îşi scoate legitimaţia şi spune, în mod câtuşi de puţin memorabil: „L.A.P.D.... Numele e Morgan“. Charlie şi Ray au fost colegi de şcoală cu un bărbat pe nume Tony Barton. În Malvern Hills, foştii profesori de şcoală ai tânărului sunt identificaţi doar ca doamna Fraser şi domnul Travis. Unul dintre ei e recompensat cu o poreclă deloc surprinzătoare. În aceeaşi povestire apare şi un ungur relativ exotic. Îl cheamă Tibor. De parcă ar vrea să-şi compenseze această banalitate, lui Ishiguro îi place să-şi chinuie personajele cu un soi de sindrom Tourette. Indiferent dacă ne aflăm în Veneţia sau în Malvern, necunoscuţii află

Umbra groasă a serii e cea care face loc adesea celor mai intense şi mai melancolice momente de cugetare şi de retrospecţie. din prima că îndelungata căsnicie a persoanei care vorbeşte neîntrerupt se apropie de sfârşit. La un moment dat, această dezvăluire se produce în lumina soarelui puternic de dimineaţă, într-un alt caz are loc într-o tentativă de serenadă nocturnă, însă fără nici o evocare a umbrelor tot mai prelungi. (În orice caz, oamenii chiar tind să le ofere aceste confesiuni tragic abrupte unor necunoscuţi în momente mai apropiate de sfârşitul nopţii.) Povestea care-şi justifică cel mai mult includerea într-o carte cu acest nume e Violoncelişti, însă numai prin intermediul 4

ILUSTRAŢIE DE MAXWELL LOREN HOLYOKE-HIRSCH

unei serii lent desfăşurate de „mişcări“ şi după o lungă secvenţă de după-amieze târzii ajungem să apreciem lumea nebuniilor şi înşelăciunilor care poate sta, ca în lumea şahului, la baza universului locuit de fanaticii muzicii. De această dată n-ar trebui să spun nimic despre tramă sau, mai bine zis, despre absenţa ei, numai că până şi asta are un element amuzant: vechea glumă despre cel care nu ştie dacă poate cânta la vioară, fiindcă n-a încercat niciodată. În plus, povestirea e plasată la sfârşit de anotimp, de parcă autorul ar vrea să sublinieze caracterul trecător al tuturor lucrurilor, însă e cumva o uşoară risipă a Veneţiei şi, dacă naratorul lui Ishiguro – toate cele cinci povestiri sunt la persoana întâi – ar fi omis să menţioneze „passeggiatta de seară“, acţiunea s-ar fi putut desfăşura în orice alt loc. Una e să minimalizezi, dar propunându-şi s-o facă într-un asemenea mod, Ishiguro reuşeşte, în general, să descrie banalitatea. Iată, de pildă, ce vede Ray cu ochii săi de vultur în timp ce inspectează apartamentul vechilor săi prieteni: „Poate că Emily se ocupase ea însăşi de curăţenie; în orice caz, sufrageria mare arăta destul de imaculată. Lăsând deoparte curăţenia, fusese aranjată elegant, cu mobilă modernă şi obiecte artistice, deşi un oaspete răuvoitor ar fi spus că toate acestea erau în mod evident doar de efect“. Fireşte că se poate să nu fi aranjat totul pentru efect, iar apartamentul să fie mobilat neelegant sau cu mobilă de firmă care ar fi pretins, cu şiretenie, că nu e modernă. În acest context, un obiect care nu era dinadins de artă ar fi reprezentat o inovaţie. Şi cum, în cazul în care v-aţi întreba aşa ceva, s-a trezit naratorul din Nocturne după aventura lui prostească din Beverly Hills? „Cu un ghiont“. Cum a dat din cap doamna McCormack când potenţialul ei geniu violoncelist şi-a pus jos arcuşul? Păi, a dat din cap „aprobator“. Ce privire a aruncat Emily la jurnalul ei? Doar una „fugitivă“. Am rămas dezamăgit când mi-am dat seama că Ishiguro n-a ales mai niciodată o formulare sau o expresie care să-i aparţină atunci când putea să folosească una obişnuită. În Amintirea palidă a munţilor şi în Rămăşiţele zilei, mi s-a părut că întrezăresc ceva subtil, miniatural şi stratificat, citind o analogie talentă între societăţile engleză şi niponă. În Nemângâiaţii, care era mai greu de parcurs, autorul ne-a arătat, cel puţin, că angajamentele muzicale pot fi motiv de „discordie“. Să nu mă părăseşti a fost orchestrat într-un ritm lent din diferitele sale secţiuni. Însă aceste cinci texte mult prea uşoare nu sunt nici fascinant de serioase, nici antrenant de frivole: o adevărată problemă cu decorul muzical şi un dezastru, chiar dacă numai în cheie minoră, când este vorba de proză. h FOTOGRAFIE DE BARTON SILVERMAN/THE NEW YORK TIMES

Versiunea regelui James LeBron James descrie cum a copilărit şi a jucat baschet cu prietenii săi. DE IHSAN TAYLOR

ROCLAMAT „Alesul“ de către revista Sports Illustrated în 2002, LeBron James s-a transformat dintr-un copil minune al baschetului, la 17 ani, într-un superstar în NBA cu o combinaţie impunătoare de talent şi carismă. În Shooting Stars (Stele căzătoare), o autobiografie generoasă, deşi inegală, James mută reflectoarele pe colegii săi de echipă din liceu. Colaborând cu jurnalistul Buzz Bissinger, câştigător al unui Premiu Pulitzer, James spune povestea legăturii sale strânse cu prietenii din Akron, Ohio: Sian Cotton, Willie McGee şi Dru Joyce III, căruia i se mai spunea şi Little

SHOOTING STARS

de LeBron James şi Buzz Bissinger Ilustrată. 258 pag. The Penguin Press. 26.95 $

Dru. Împreună formau o gaşcă de fraţi întrale baschetului, jucând împreună mai întâi în Shooting Stars, o echipă din Liga Sportivilor Amatori, şi apoi la Liceul St. Vincent-St. Mary. Se intitulau „Cei patru fantastici“ şi, mai târziu, după ce li s-a alăturat Romeo Travis, „Cei cinci fantastici“ (există şi un film documentar despre echipa din liceu a lui James, „More Than a Game“, care a fost prezentat în premieră la Festivalul Internaţional de Film de la Toronto anul trecut şi care tocmai a intrat în sălile de cinema). Bissinger a lăudat fotbalul de liceu din Texas în Friday Night Lights şi a analizat baseballul prin ochii lui Tony La Russa, managerul echipei St. Louis Cardinals, în Three Nights in August. Shooting Stars, în ciuda câtorva perspective

Ihsan Taylor este editor al paginilor de sport din The Times.

asupra unor chestiuni mai ample, este povestea maturizării lui James – iar vocea narativă este aproape întotdeauna evident a lui. Naraţiunea la persoana întâi a lui James începe cu un tur nostalgic prin Akron, „un loc pe care puteai să-l cuprinzi cu braţele, un loc care te-ar fi cuprins cu braţele“. James este extrem de credincios cercului său intim, rezultat al fricilor şi aleanurilor din copilărie. Avem parte de câteva priviri la latura mizerabilă a vieţii din Akron – James a crescut fără tată, iar mama lui s-a străduit să-i ofere un cămin stabil –, însă principala forţă a cărţii constă în perseverenţa echipei, pe teren şi în afara lui. James se şterge singur din peisaj, dar îşi descrie pasional relaţia cu foştii colegi de echipă: „Erau trupul şi sufletul meu; m-au ţinut pe linia de plutire indiferent cât de grele erau vremurile“. După anii petrecuţi la echipa din Liga Sportivilor Amatori – James estimează că Shooting Stars a jucat aproape 80 de meciuri în clasa a opta – au urmat războaiele recrutărilor din liceu. Sfidând aşteptările celorlalţi, el şi prietenii lui au ajuns la St. Vincent-St. Mary, o şcoală frecventată mai ales de catolici albi. S-au ferit să ajungă într-o şcoală publică preferată de negri al cărei antrenor, care părea să nu prea manifeste interes faţă de Little Dru, „punea bază mai mult pe mărime decât pe bătăile neîntrerupte ale unei inimi flămânde“. James refuză să se pună deasupra colegilor săi de echipă, referindu-se doar sporadic la talentele sale care începeau să iasă la iveală – şi, totodată, la nebunia care avea să se dezlănţuie în mass-media. „Se întâmpla altceva şi nu pot s-o neg: deveneam mai bun, mult mai bun“. St. Vincent-St. Mary a câştigat trei campionate la nivel de stat şi, în 2003, a fost declarată cea mai bună echipă de liceu din ţară în publicaţia USA Today. Însă după clasa a zecea, controversele legate de celebritatea lui James au început să-l afecteze. A urmat vestitul împrumut făcut de mama lui ca să-i

cumpere un Hummer pentru majorat. James recunoaşte că a fumat marijuana cu colegii de echipă şi povesteşte cum şi-a pierdut, temporar, eligibilitatea ca jucător în echipa liceului după ce a acceptat cadouri de la un magazin de haine. James îşi recunoaşte în silă aroganţa („Era oare excesivă maşina, cu stiva de trei televizoare? Poate. Probabil. Bineînţeles că era“). Însă condamnă totodată persecuţiile la care l-au supus reprezentanţii comisiei sportive din Ohio. Scrie că circul mediatic creat în jurul echipei „aprinsese un foc în aer liber în jurul nostru“ şi că presa „a urmărit apoi inevitabila nimicire“. Pe măsură ce-şi aminteşte aceste evenimente, tonul său sentimental se umple de indignare. Însă Bissinger analizează meticulos detaliile, oferind argumentelor lui James echilibrul atât de necesar. Shooting Stars critică actuala cultură a baschetului, în care merge orice şi care e plină de interese, dominată de promotori, de agenţi şi companii de încălţări sportive, însă nu se minunează în faţa acestei realităţi. Ciudat lucru, dacă ne gândim că James a fost, probabil, cel mai promovat star al baschetului de liceu de după Lew Alcindor. În descrierile meciurilor de mare miză, naraţiunea trece la un prezent care îl include pe cititor, însă acţiunea se desfăşoară în grabă şi pasiunea lui James pare trecută în surdină. Cititorii mai degrabă aud detaliile decât le simt. James e mai antrenant când îşi aminteşte o după-amiază de zbenguieli cu prietenii lui decât atunci când încearcă să explice cum au reuşit „Cei cinci fantastici“ să joace în meciuri difuzate de televiziuni cu acoperire naţională, pe stadioane pline. În măsura în care James încearcă să elogieze victoriile celor cinci prieteni voinici, Shooting Stars e o lectură emoţionantă pe alocuri. Însă ca nouă abordare a lui James în calitatea sa de „Cel ales“ sau ca poveste moralizatoare despre comercializarea tinerilor sportivi, e o h lectură destul de slăbuţă. 5

Romane poliţiste

Hoţul de cărţi

Marilyn Stasio

O poveste despre fraudă oferă oportunitatea de a ne aminti momentele de nebunie provocate de cărţi de-a lungul timpului.

Instinct matern Spune ceva urât despre un copil – chiar dacă e adevărat şi chiar dacă e copilul tău – şi o să ai mari probleme. Geraldine Bretherick, o mamă casnică, face chiar acest lucru în noul thriller de suspans psihologic al lui Sophie Hannah, THE WRONG MOTHER (Penguin, broşat, 15 $), şi, fără îndoială, e deja moar-

tă înainte ca povestea să înceapă. Hannah a scris totodată convingător despre femeile moderne care cedează stresului maternităţii în Little Face, dar personajele din acel roman manifestau compasiune pentru tânăra mamă care insista că cineva i-a schimbat nounăscuţii. Aici, toată lumea o urăşte pe Geraldine şi se fereşte de sentimentele care ies la iveală în jurnalul ei. „E o «conspiraţie a tăcerii» în privinţa a ce e în realitate maternitatea“, scria ea, printre peroraţiile-i violente şi amuzante împotriva copiilor manipulatori care-şi chinuiesc mamele extenuate. Nu e de mirare că poliţiştii sunt uşor de convins că Geraldine s-a sinucis după ce şi-a înecat fiica. Sally Thorning, frumoasa şi tânăra soţie şi mamă care povesteşte porţiuni ale naraţiunii, nu e atât de sigură. În anul precedent, într-o încercare disperată de a lua o pauză de la solicitanta viaţă casnică, a avut o scurtă aventură cu soţul lui Geraldine. Dar, crima-sinucidere apărând mereu la televizor, Sally înţelege că bărbatul care-şi spunea Mark Bretherick era altcineva. Înainte de a-i putea convinge pe poliţiştii obtuzi că se petrece o grozăvie de o mai mare subtilitate, o altă mamă şi un copil sunt găsiţi morţi, iar Sally ştie că propria ei viaţă e în pericol. Hannah se angajează în toate acele manevre ale intrigii şi comportamente bizare care au ajuns să definească naraţiunea de suspans psihologic, dar o face cu stil şi inteligenţă. Şi, în vreme ce aceste acorduri misterioase aduc o notă discordantă capitolelor realiste scrise în formatul de procedură poliţistă, ele nu pot înăbuşi vocile femeilor din această povestire, care stăruiesc să vorbească intim şi sincer despre presiunile puse asupra lor ca supermame. Poate că Geraldine nu a replicat în realitate niciodată – la întrebarea fiicei ei dacă Isus a mers la „hotelul din cer“ când a murit – cu răspunsul insolent că, din puţinele lucruri pe care le ştia ea despre el, „Isus s-ar putea să prefere să campeze în Districtul Lacurilor“. 6

Dar chiar şi cucernica Sally, care lucrează în ingineria mediului, mărturiseşte că a alerga după doi copii neascultători şi a îngriji un soţ zăpăcit o poate face să se simtă ca şi cum creierul „i s-a înnămolit şi trebuie să fie dragat“, ca lagunele Veneţiei.

gest al lor. „Poate că am început să mă caţăr în copaci“, spune Duncan după ce-i dă lui Lily o palmă la fund. Sau poate nu. Chiar atunci când crezi că i-ai descoperit adevărata faţă, Robert B. Parker face o altă cacealma. THE PROFESSIONAL (Putnam, 26.95 $)

De ce e nevoie pentru a salva o căsnicie? Sacrificiul animalelor e prezentat ca o opţiune în NEW WORLD MONKEYS (Shaye Areheart, 23 $), un roman de debut plin de

fantezie, de Nancy Mauro, care e

Thrillerul lui Sophie Hannah se ocupă de femeile moderne care cedează în faţa stresului maternităţii. mai distractiv decât terapia pentru cupluri. Lily şi Duncan, un tânăr cuplu egocentric din Manhattan, merg cu maşina către locuinţa lor de la ţară din Dutchess County, când lovesc un mistreţ sălbatic (mascota oraşului, dar de unde să fi ştiut?), pe care Lily îl termină cu o rangă. La scurt timp după aceasta, în timp ce sapă o grădină, Duncan dezgroapă un os omenesc şi o inscripţie de mormânt care o identifică pe persoană ca fiind „Tinker, 1902“. Exhumarea pe care Lily şi Duncan o fac în secret în fiecare weekend devine cumva emblematică pentru eforturile lor de a pătrunde sub suprafaţa civilizată a mariajului lor nefericit şi de a dezlănţui animalul primitiv din interior. Să urmăreşti evoluţia acestei poveşti suprarealiste e distractiv o vreme, dar imagistica animalică devine sufocantă, cum la fel se întâmplă şi cu neîncetata analiză făcută de cuplul inteligent fiecărui gând, cuvânt şi

începe cu o provocare obişnuită pentru Spenser, cavalerul rătăcitor din această lungă serie detectivistică: salvează domniţele de dragon şi fă-o mai repede. Patru femei din Boston sunt şantajate de cel mai rău soi de nemernic – genul celui care păstrează dovezi incriminatorii pe care ameninţă să le arate soţilor lor bogaţi – iar Spenser, care iubeşte femeile şi dispreţuieşte nemernicii, e bucuros să le preia cazul. Dar Gary Eisenhower, nemernicul în chestiune, se dovedeşte a fi un tip atât de prietenos că, după ce mediază acea neplăcută chestiune de şantaj, Spenser ia asupra sa protejarea lui Gary de soţul mafiot al uneia dintre victime. Nu se ştie de ce, dar cel mai brav dintre detectivi devine fascinat de psihologia fustangiului şi, în loc să lucreze din greu la acest caz, îşi petrece majoritatea timpului discutând foarte spiritual cu Susan Silverman, psihoterapeutul care este desemnată în poziţia de „drăguţă“ a lui. Poate că ea ştie ce se petrece cu eroul nostru. De când a început să scrie cu fiul său Felix, Dick Francis pare să fi găsit surse proaspete de inspiraţie la hipodrom. Ned Talbot, protagonistul din EVEN MONEY (Putnam, 26.95 $), nu e un jocheu sau instructor sau vreun alt erou tipic al lui Francis. E un agent de pariuri – unul dintre „paria lumii curselor“. Dar pentru că etalează imaginile despre cinste, curaj şi fair play ale lui Francis, Ned e potrivit pentru a se ocupa de misiunea găsirii spiriduşului care tulbură cursele Royal Ascot prin măsluirea echipamentului electronic care determină probabilităţile pariurilor. Ned are nevoie de mult curaj pentru a afla misterul uciderii unui străin care tocmai i s-a prezentat ca fiind tatăl lui. Cea mai bună ispravă pe care o face, însă, e să le ofere cititorilor o nouă perspectivă asupra curselor, care sunt materia primă a acestei serii. Atmosfera de la curse e destul de diferită aici, printre agenţii de pariuri independenţi care se luptă cu marile case de pariuri ce distrug mare parte din farmecul excentric al h unei zile petrecute la curse. ILUSTRAŢIE DE CHRISTOPH NIEMANN

DE CHRISTOPHER R. BEHA

ntre 1999 şi 2003, John Gilkey a folosit zeci de coduri de card de credit, obţinute prin intermediul slujbei sale de la un magazin universal, pentru a fura cărţi rare, în valoare de peste 100.000 de dolari. Asta înainte de a fi prins şi trimis la închisoare, fapt datorat în

THE MAN WHO LOVED BOOKS TOO MUCH

The True Story of a Thief, a Detective, and a World of Literary Obsession de Allison Hoover Bartlett 274 pag. Riverhead Books. 24.95 $

bună parte eforturilor unui librar pe nume Ken Sanders. Când povestea lui Gilkey şi a lui Sanders a ajuns la urechile jurnalistei Allison Hoover Bartlett, ea a văzut în ea

„nu doar o serie de delicte, ci o descriere a relaţiei intime, complexe şi uneori periculoase pe care oamenii o au cu cărţile“.

Christopher R. Beha este redactor la Harper’s Magazine şi autorul cărţii „The Whole Five Feet: What the Great Books Taught Me About Life, Death, and Pretty Much Everything Else“.

În The Man Who Loved Books Too Much (Omul care iubea prea mult cărţile), Bartlett se foloseşte de aceşti doi bărbaţi ca punct de plecare într-o serie de povestiri în care dragostea pentru cărţi se transformă în nebunie. Exemplele ei variază de la simple excentricităţi până la sociopatie, de la profesorul din Nebraska care a fost forţat să doarmă într-un ungher din bucătărie pentru a face loc celor 90 de tone de cărţi ale sale şi până la călugărul spaniol din secolul al XIX-lea care a strangulat un om şi a înjunghiat alţi nouă pentru a le prăda bibliotecile. Schiţele lui Bartlett despre bibliomanie sunt dinamice şi de cele mai multe ori fascinante. Dacă într-un final nu reuşesc să devină ceva mai mult, de vină e povestirea centrală, cu însuşi Gilkey. Nu că faptele lui nu ar fi interesante, dar nu semnifică ni-

mic din ce Bartlett vrea ca ele să semnifice. Ea se întreabă de nenumărate ori „ce aveau cărţile de îl făceau să rişte de fiecare dată să ajungă la închisoare de dragul lor“. Totuşi, când aflăm că, băieţel fiind, Gilkey a ieşit odată de la Montogmery Ward cu o mănuşă de baseball şterpelită, care nici măcar nu îi venea, enigma e deja rezolvată. Experimentele timpurii cu fraudarea cardurilor de credit

Top 10 lucruri despre un prieten apropiat Memoriile lui Paul Shaffer includ întâmplări cu Andy Kaufman şi Jerry Lewis.

i-au adus lui Gilkey „un ceas, o pizza şi un afiş cu filmul «Psycho»“. Primele drumuri la închisoare au venit ca urmare a cecurilor false pe care le-a scris pentru a cumpăra valută şi a-şi plăti datoriile la jocurile de noroc. De-a lungul interviurilor cu Bartlett, el vorbeşte despre zboruri, camere de hotel şi mese „gratuite“. Cu alte cuvinte, Gilkey nu e un biblioman a cărui sete de cărţi îl împinge în cele din urmă să fure, ci un cleptoman ale cărui nevoi de a fura îl împing în cele din urmă către cărţi. Aşadar, e un personaj în jurul căruia e dificil să construieşti o operă despre „obsesii literare“. Aceeaşi problemă e şi cu antagonistul hoţului, Ken Sanders, „comerciant de cărţi rare şi detectiv amator“, care a ajutat la prinderea lui. Bartlett pare la fel de năucită de interesul lui Sanders pentru infracţiuni cum e şi de infracţiunile în sine. Dar în perioada în care Gilkey se dezlănţuia, Sanders era şeful de pază de la Asociaţia Librarilor Anticari din America, fiind sarcina lui să îi protejeze pe membrii acesteia de furturi şi fraudă. O slujbă la care îşi dădea silinţa, dar după care nu era tocmai înnebunit. În mare parte nu făcea decât să trimită emailuri. Faptul că autoarea recunoaşte limitele tematice ale acestor bărbaţi este evidentă din atenţia pe care o acordă celui de-al treilea personaj principal: ea însăşi. Tentativele lui Bartlett de autoimplicare neo-jurnalistică nu sunt întotdeauna convingătoare, dar oferă câteva momente captivante, ca atunci când Bartlett şi Gilkey dau turul unei librării pe care el cândva o prădase, în timp ce proprietarul se holbează la ei cu o furie neajutorată. În această scenă, zărim adevărata ciudăţenie a lui Gilkey, a cărui relaţie cu cărţile e doar întâmplătoare. Luând în calcul marea problemă a cărţii, The Man Who Loved Books Too Much este totuşi uşor de citit datorită talentului lui Bartlett. „Toţi oamenii trebuie să moară“, se justifica acel călugăr spaniol criminal, „dar cărţile bune trebuie conservate“. Povestea lui şi a altora pe care Bartlett le spune sunt de fapt despre „relaţia intimă, complexă şi uneori periculoasă pe care oamenii o au cu cărţile“. Povestea lui Gilkey, pe de altă parte, e mai mult h despre infracţiuni.

DE PETER KEEPNEWS

A începutul acestor memorii dezordonate dar foarte amuzante, Paul Shaffer îşi aminteşte o vacanţă de familie neobişnuită. „Nu era încă la vârsta adolescenţei“ la acel moment (nu e menţionat vreun an anume; ca în cazul multor autobiografii ale celebrităţilor, şi aceasta se bazează mult pe anecdote, dar e săracă în detalii), iar părinţii lui l-au dus la Las Vegas. După ce face referiri la Proust şi Henry James, Shaffer scrie: „Nu pot concura cu maeştrii literari din trecut, nici nu voi încerca. Invoc, însă, acele nume, doar pentru a vă spune cât de mult tânjesc să judec nepărtinitor ceea ce am trăit în acea noapte la spectacolul cu intrarea doar pe bază de invitaţie al lui Juliet Prowse“. Povestirea pe care o relatează, în care e vorba şi de Louis Prima, de Sarah Vaughan şi de încântarea de a rămâne treaz mult după ora de culcare, surprinde farmecul Las Vegas-ului de la începutul anilor 1960 cu un amestec abil de uimire şi umor. Portretul pe care îl face părinţilor lui, un cuplu de canadieni din clasa de mijloc, apaPeter Keepnews este redactor la The Times.

rent convenţional, care s-a străduit să-şi trăiască viaţa „aşa cum îşi imaginau că trăia Sinatra“, contribuie la explicarea modului în care un timid geniu al pianului

WE’LL BE HERE FOR THE REST OF OUR LIVES

A Swingin’ Show-Biz Saga de Paul Shaffer cu David Ritz Ilustrată. 322 pag. Doubleday/ Flying Dolphin Press. 26 $

din Thunder Bay, Ontario, şi-a dezvoltat calităţile pe care avea să le etaleze atât de ostentativ în calitate de conducător de formaţie şi prieten apropiat al lui David

Cine ştia că Bob Dylan a fost fan al timidului zăpăcit Larry (Bud) Melman? Letterman, mai ales abilitatea sa de a respecta poantele clasice din showbiz, parodiindu-le în acelaşi timp. Iar bucata despre „maeştrii literari din trecut“ ne spune că Shaffer, în vreme ce e mândru în mod justificat de realizările sale ca muzician şi uneori comedian,

îşi înţelege limitele ca scriitor. Mai mult flux de idei decât naraţiune liniară („Ricky Layne şi Velvel îmi amintesc de Andy Kaufman“), We’ll Be Here for the Rest of Our Lives (Vom fi aici pentru tot restul vieţilor noastre), scrisă cu ajutorul colaboratorului de primă mână al celebrităţilor, David Ritz, nu e literatură nemuritoare, iar Shaffer o ştie. Dar e extraordinar de distractivă. E de asemenea limpede opera unui om căruia îi place să menţioneze nume de prieteni celebri şi o face cu foarte mare abilitate. Cine a ştiut că Bob Dylan era un fan al lui Larry (Bud) Melman, timidul zăpăcit care era un personaj ce apărea frecvent în emisiunea iniţială de noapte a lui Letterman, sau că Jerry Lewis a fost vrăjit până la obsesie de Lege şi ordine: Unitatea pentru victime speciale? Că Gilda Radner – o veche prietenă a lui Shaffer din perioada când jucau împreună pentru Godspell în Toronto şi mai târziu colegă atunci când cânta la pian şi apărea ocazional în scheciuri la Saturday Night Live – a avut o aventură de o noapte cu magicianul pseudohippie Doug Henning? („Nu m-a sunat“, îşi aminteşte că i-a spus ea. „Se pare că fac parte din numărul lui de dispariţie magică“). Dar, în mare parte, We’ll Be

Here for the Rest of Our Lives este despre muzică. Iubirea lui Shaffer pentru comedie şi comedianţi se remarcă în povestirile despre prieteni ca Martin Short, care „mi-a arătat că viaţa putea fi trăită în scheciuri de comedie“ şi, desigur, Letterman, cu care a lucrat din 1982. Dar cea mai mare exuberanţă o afişează când scrie despre muzicieni care l-au inspirat şi care sunt numeroşi: nu doar legende ca James Brown, Ray Charles şi Dylan, ci şi nume nefamiliare ca Mike Smith, cântăreţul şi organistul din Dave Clark Five, precum şi Tisziji Muñoz, chitaristul avangardist de jazz, care a fost unul dintre primii patroni ai lui Shaffer. Nu cunosc muzica lui Muñoz, dar Shaffer o descrie cu atâta însufleţire şi afecţiune, că abia aştept să o caut. Mai degrabă diplomatică decât senzaţionalistă („Regret întreaga tragedie care l-a înconjurat pe Phil în ultimii ani“, scrie cu delicateţe Shaffer despre un vechi prieten, producătorul de discuri şi criminalul condamnat Phil Spector), We’ll Be Here for the Rest of Our Lives i-ar putea dezamăgi pe cititorii în căutare de bârfe suculente despre celebrităţi. Dar îi va încânta pe cei care caută dovezi convingătoare că a trăi din muzică e întru totul la h fel de mişto pe cât pare.

Paul Shaffer şi Gilda Radner în 1980, în culise la Saturday Night Live. FOTOGRAFIE DE EDIE BASKIN, OFERITĂ DE ART COLLECTION MANAGEMENT INC.

Despre copii Ce spun noile studii despre creşterea copiilor. DE PAMELA PAUL

A şi cum am avea nevoie de încă un indicator al colapsului economic, observaţi că bărbaţii care odată făceau cronica veseliei financiare s-au orientat către strategii de portbebe şi rivalitatea între fraţi. Mai întâi Michael Lewis, autorul Liar’s Poker, a intrat în lista de bestselleruri cu nişte memorii despre pericolele (şi, ah, recompensele) calităţii de tată. Acum, Po Bronson, care şi-a făcut un nume scriind despre comerţul cu obligaţiuni din Bay Area

NURTURESHOCK

New Thinking About Children de Po Bronson şi Ashley Merryman 336 pag. Twelve. 24.99 $

şi noii îmbogăţiţi din Silicon Valley, a scos o carte despre creşterea copiilor. Dar nu orice carte! NurtureShock (Şocul creşterii copiilor) şi titlul ei tofflerian1, promite să revoluţioneze felul de a fi părinte cu „New Thinking About Children“. Potrivit lui Bronson şi coautoarei Ashley Merryman, care conduce un program de instruire susţinut de biserică pentru tineretul urban, „şocul creşterii“ este panica obişnuită a noilor părinţi că „fântâna legendară a cunoaşterii nu-şi face efectul magic“. E acea îndoială care te loveşte în pântece în momentul în care îţi aduci primul copil acasă de la spital – „Te-au lăsat să păstrezi chestia asta?“ – şi începe să se dezvolte de aici înainte. Asemenea sentimente de inadecvare, sugerează autorii, sunt justificate. Dar, aşa cum scriu ei cu o mai multă seriozitate, „micile corecţii în gândirea noastră actuală ar putea modifica personalitatea societăţii pe termen lung, simultan pentru fiecare viitor cetăţean“. Soluţia, evidenţiată în zece capitole bine organizate, e de a ignora obişnuitele presupuneri legate de copii în favoarea celei mai recente ştiinţe sociale, mare parte a ei contraintuitivă. Credeţi că e bine pentru chiulan-

Pamela Paul este autoare a „Parenting Inc.“. 1

Alvin Toffler, autor al cărţii Şocul viitorului. (n. trad.)

giii de clasa a zecea să fugă la şcoală la 7 dimineaţa? Greşit! Lăsaţi-i să doarmă până mai târziu, spun studiile predominante despre adolescenţi şi somn. Credeţi că cititul cărţilor cu ursuleţii Berenstain şi a altor povestiri ostentativ „pro-sociale“ va face preşcolarul mai genial? În realitate, e mai probabil să-i dea noi idei de a-şi chinui fratele mai mic. Bazată pe două articole de fond ale lui Bronson, foarte discutate din revista New York, care aplicau titluri similar de îndrăzneţe („Learning to Lie“, „How Not to Talk to Your Kids“) cercetării academice a ultimelor două decenii, cartea e poate mai puţin revoluţionară în privinţa calităţii de părinte cât mai degrabă revelatoare în privinţa cărţilor despre cum să fii părinte. Asta sună greoi şi confuz, aşa că, după cum ar putea spune ei, să „dezvăluiesc“ ce vreau să spun. Ann Hulbert, autoarea Raising America, ne poate da uşor un ajutor. După cum a lămurit Hulbert în istoria sfaturilor pentru părinţi din 2003, fiecare generaţie de părinţi cade sub influenţa dacă nu sub a unui singur Dr. Spock sanctificat, atunci sub cea a unui grup de deştepţi care se contrazic. (Generaţia actuală probabil că va fi cunoscută ca cea a doctorilor Sears şi Brazelton pe latura concentrată pe copil, John Rosemond pe partea centrată pe părinte şi Jenny McCarthy şi Tori Spelling pentru grupul mămiciilor hollywoodiene.) În timp ce alţii ar putea face apel la instruirea medicală, înţelepciunea părintească sau maternitatea de genul am-trăit-o-pe-pielea-mea, Bronson şi Merryman, după ce au „analizat ştiinţa şi au trecut în revistă dovezile“, recurg la judecata ştiinţifică – tot aşa cum, scrie Hulbert, experţii cu mai bine de un secol în urmă au insistat asupra studiului ştiinţific şi sistematic al copiilor. După faptă şi răsplată. Într-un capitol despre lauda excesivă, autorii descriu studii de laborator în care copiii, după ce au susţinut un test iniţial şi apoi au fost lăudaţi pentru inteligenţa lor, s-au descurcat mai prost în rundele următoare, în vreme ce copiii care au fost lăudaţi, în schimb, pentru efortul lor au muncit în continuare şi au performat mai bine per ansamblu. Recompensele frecvente şi adesea necuvenite sub forma laudei, avertizează autorii, îl privează pe copil de motivaţie şi descurajează stăruinţa. „E un

fapt neuro-biologic“, scriu ei, arătând ca dovadă studii ale examenelor RMN şi ale rozătoarelor dresate. Adevărat, dar departe de a fi ceva nou. Deşi, fără beneficiile ştiinţificotehnologice ale imagisticii cerebrale, în 1964, Children: The Challenge, un manual popular al acelui timp, avertiza: „Lauda, ca mijloc de încurajare, trebuie folosită cu foarte multă prudenţă“. Poate fi „periculoasă“ dacă un copil vede lauda ca pe o recompensă şi „ar putea foarte uşor duce la descurajare“, nota autorul, Rudolf Dreikurs. Totuşi, mare parte din cercetarea de aici asupra creşterii copiilor e interesantă şi valoroasă. (Şi care părinte nou are curajul de a examina jurnale academice?) Mai multe studii, de exemplu, demonstrează că, cu cât copiii sunt ameninţaţi mai mult cu pedeapsa, cu atât mai mult mint şi cu atât ajung să o facă cu mai multă pricepere. Într-unul, copiii care urmează o şcoală colonială tradiţională din Africa de vest, unde profesorii pălmuiesc frecvent copiii pentru abateri, erau în mod special predispuşi să mintă din ce în ce mai mult pentru a evita consecinţele. Un alt studiu a descoperit că lectura The Boy Who Cried Wolf creştea probabilitatea de a minţi a copiilor, în vreme ce o carte despre George Washington şi cireşul o scădea dramatic. Şi nu pentru că juniorii îl respectă pe Washington – elevii din acest studiu erau canadieni. Unul dintre cele mai valoroase capitole analizează cum părinţii albi tratează problema rasei. Pentru cei care consideră că e mai bine să-i descrie pe caucazieni ca „albi rozalii“ şi pe negri ca având „pielea maronie“ (mâinile sus, cei din Upper West Side), cercetări recente furnizează o critică puternică. A pretinde că rasa nu există îi face pe copiii mici să-şi formeze propriile opinii – adesea rasiste. Un capitol despre teste în prima copilărie furnizează informaţii la fel de îngrijorătoare şi de critice. Bronson şi Merryman le fac părinţilor un serviciu atrăgând atenţia asupra studiilor care rareori ajung în mass-media. Dar, judecând după aceste pagini, autorii sunt un pic prea captivaţi de sursele lor academice. Predilecţia lor pentru descrierea studiilor psihologice şi a proiectelor de cercetare ca şi cum ar fi experimente de chimie, cu fraze ca „testul analizei ştiinţifice“ şi „ştiinţa relaţiilor interpersonale“, evocă imaginea lui Thomas Dolby avertizând în mod repetat: „Ştiinţă!“. Să o recunoaştem – chiar dacă, aşa cum sugerează autorii, „capacitatea FE a preşcolarilor poate fi măsurată prin simple teste computerizate“, exisă riscul ca FE („funcţia executivă“) din acest an să fie IE („inteligenţa emoţională“) de mâine, pe care autorii o iau în derâdere ca pe un indicator inconstant al realizărilor academice sau al succesului la maturitate. Fără îndoială, ne vom face probleme în legătură cu aceasta mai târziu. Momentan, Bronson este, mai presus de toate, un strălucit creator de cărţi despre lucrurile de care oamenilor le pasă cel mai mult: ei înşişi. Aşa cum a făcut în What Should I Do With My Life?, bestsellerul său din 2002, Bronson a modelat cu abilitate un subiect destul de neoriginal în forma unui tratat glossy de psihologie pop. Nu aceasta este marea ştire a zilei, ci mărunta ştire plină de consecinţe care ne afectează vieţile cotidiene; este materia primă a emisiunilor matinale şi a seminarelor parentale din şcolile private. Este „Ce ar trebui să fac cu copiii mei?“. Şi asta n-are h legătură tot cu mine, la urma urmei? ILUSTRAŢIE DE MGMT.DESIGN

Scoţianul Craig Ferguson îşi relatează traiectoria nostimă către căpătarea cetăţeniei americane şi a celebrităţii de moderator de emisiuni TV nocturne. DE ANDY BOROWITZ

RAIG Ferguson nu glumeşte. Asta m-a şi uimit în timp ce dădeam paginile autobiografiei acestui comedian scoţian care face emisiuni noaptea târziu – American on Purpose: The Improbable Adventures of an Unlikely Patriot (American dinadins: aventurile improbabile ale unui patriot neverosimil). Aproape de fiecare dată când prinde ocazia

AMERICAN ON PURPOSE:

The Improbable Adventures of an Unlikely Patriot de Craig Ferguson Ilustrată. 288 pag. Harper/HarperCollins Publishers. 25.99 $

unui hohot de râs facil şi prost (laptele matern al comediei nocturne), Ferguson fuge în direcţia cealaltă. Să luăm, de pildă, scena de la începutul cărţii, în care Ferguson se întâlneşte cu George W. Bush la o recepţie, înainte de cina din 2008 organizată pentru Asociaţia Corespondenţilor acreditaţi la Casa Albă, unde Ferguson, proaspăt cetăţean american, urmează să se ocupe de divertisment. Recunoaşte că a face glume pe seama lui Bush către sfârşitul preşedinţiei sale catastrofale ar fi ca şi cum ai împuşca nişte peşti aflaţi într-un butoi, aşa că ce credeţi că face până la urmă? Se împrieteneşte cu Bush, cu care are în comun calitatea de fost alcoolic, şi ciocneşte pahare de apă minerală cu el în timp ce preşedintele toastează sincer în cinstea Americii. Repet: aceasta e scena de la începutul unei cărţi scrise de un comedian. Pentru noi, cei din branşă, acesta e un gest de curaj care dă tonul întregii autobiografii, în care Ferguson evită, în mod admirabil, bancurile, preferând vorbele înţelepte. Faptul că Ferguson este un scoţian plin de îndrăzneală nu îi surprinde pe cei care îi urmăresc emisiunea TV de pe CBS, The Late Late Show. De la debutul său ca moderator, în 2005, Ferguson a evoluat, devenind un soi de antiLeno, renunţând la livrarea în foc continuu de glume pe teme de actualitate, concepute în biroul scenariştilor emisiunii, în favoarea unei abordări mai idiosincratice şi mai riscante: un monolog complicat, aparent improvizat, în care vorbeşte cu publicul şi nu către public (spun „aparent“ fiindcă Ferguson, bineînţeles, are în spate o armată de scenarişti şi îşi recită textele conform unei liste prestabilite, dar talentele sale actoriceşti fac ca aceste monoloage să pară alcătuite din idei care tocmai i-au trecut prin cap). Nu are pereche în lumea televiziunii şi a atins o performanţă neobişnuită la emisiunile nocturne: a reuşit să creeze o senzaţie de intimitate cu publicul său. În American on Purpose, Ferguson stabileşte o legătură similară cu cititorul. Asemeni lui Steve Martin în autobiografia sa la fel de cap-

Andy Borowitz este comedian şi scriitor, iar textele sale umoristice apar în The New Yorker, The Huffington Post şi pe borowitzreport.com. FOTOGRAFIE DE HARAZ N. GHANBARI/ASSOCIATED PRESS

Craig Ferguson la cina organizată în 2008 pentru Asociaţia Corespondenţilor acreditaţi la Casa Albă. tivantă, Born Standing Up, Ferguson relatează povestea vieţii unui comedian fără să lase glumele să-i stea în cale. Născut în 1962, Ferguson a avut genul de copilărie sumbră care părea destinată să conducă la o carieră în comedie. Dolofan şi agresat, a crescut într-un oraş numit Cumbernauld, care ar fi coşmarul oricărui urbanist, aflat la 25 de kilometri de Glasgow (autorul subliniază cum Cumbernauld a fost trecut, recent, pe poziţia a doua în topul celor mai nereuşite oraşe din Marea Britanie, elogiu care lui i se pare nejustificat de flatant). În timpul unei faze punk obligatorii de la începutul anilor 1980, în care a fost toboşar într-o trupă numită Dreamboys, Ferguson a avut norocul să-l aibă coleg pe actorul Peter Capaldi, care i-a dat ideea să se apuce de comedie. „Peter a fost prima persoană care mi-a spus că e un dar să fii amuzant şi că, dacă o faci bine, devine o formă de artă“, scrie el. „Până în acel moment, aflasem pe pielea mea că a fi amuzant, mai ales în şcoală, era ceva prostesc şi te puteai alege cu bătăi serioase“.

UPĂ o primă tentativă de abordare a comediei în care a fost atât de vizibil nervos încât publicul a început să scandeze „Îi tremură genunchii!“, s-a întors la planşeta de desen şi a inventat un personaj pe care să-l interpreteze la un varieteu din Glasgow. „M-am hotărât să fac o parodie a cântăreţilor de muzică populară super patrioţi care parcă infectaseră toate spectacolele publice din Scoţia şi apăreau la televiziunile locale la fiecare Revelion, în orgia anuală de sentimentalism siropos şi popular numită de scoţieni Hogmanay (Revelion – n.trad.)“. Acest personaj, pe nume Bing Hitler, a avut un succes covârşitor la Festivalul din Edinburgh în 1986, iar Ferguson o luase deja pe drumul cel bun. Însă, tocmai când îşi făcea curajul necesar în cariera de comedian, Ferguson era prea ocupat să dea pe gât halbă după halbă, iar această autobiografie descrie şi episodul de alcoolism, care a durat zece ani şi care aproape că l-a ucis. „Am o personalitate dispusă la dependenţă“, scrie autorul. „Sunt dispus să încerc orice de vreo sută

de ori, numai ca să mă asigur că nu-mi place“. Cel mai rău moment l-a atins în ziua de Crăciun din 1991, când s-a hotărât să-şi pună capăt zilelor sărind de pe Tower Bridge în Londra. Din fericire pentru el, a dat peste un prieten care i-a oferit un pahar de sherry, distrăgându-i atenţia de la planul sinucigaş. Următorul pas a fost o şedere reuşită la dezalcoolizare. Deşi American on Purpose este, parţial, o autobiografie despre alcoolismul lui Ferguson şi înfrângerea acestui viciu, este totodată o relatare a unei dependenţe de care comedianul nu va scăpa prea curând, din câte se pare: obsesia lui pentru America. Totul a început pe când Ferguson era mic şi NASA i-a răspuns la o scrisoare în care băiatul se arăta interesat să devină primul astronaut scoţian, trimiţându-i o carte superbă despre spaţiu şi două postere; obsesia aceasta l-a lovit din nou când a vizitat New York-ul, în adolescenţă, datorită zborurilor ieftine oferite de Sir Freddie Laker, fondatorul companiei aeriene Laker Airways. Succesul său actual în Statele Unite n-a făcut altceva decât să confirme părerea lui imposibil de bună despre această ţară. În ochii lui Ferguson, America e ţara oportunităţilor nelimitate, unde până şi un tip cu un puternic accent scoţian, cu un trecut autodistructiv şi un „râs sinistru“ poate duce poporul la culcare în fiecare noapte, pe deasupra îmbogăţindu-se şi devenind faimos pentru emisiunile sale. Există o anumită doză de ironie în spectacolul oferit de acest bărbat care şi-a demarat cariera de comedian cu o satiră răutăcioasă despre un super-patriot scoţian, după care a devenit un super-patriot american, însă Ferguson nu o conştientizează. Această carte care începe cu el toastând în cinstea Americii împreună cu George W. Bush se termină cu un capitol plin de sincere declaraţii de dragoste pentru ţara pe care şi-a ales-o. Referindu-se la campania pe care a desfăşurat-o pe post pentru obţinerea cetăţeniei, Ferguson scrie: „Am vrut ca... americanii născuţi aici să înţeleagă fiorul şi euforia pe care ţi le dă integrarea în ţara libertăţii“. Craig Ferguson nu glumeşte nici de această dată. Ca să fii un american atât h de patriot, probabil că ajută să fii scoţian. 9

Apărare antirachetă Continuare din pagina 1

care ne-au asigurat capacitatea de a lupta de la egal la egal cu sovieticii şi au generat o situaţie din care niciuna dintre cele două superputeri nu putea ieşi învingătoare prin forţa armelor, ci doar, aşa cum a prezis George Kennan la sfârşitul anilor ’40, prin prăbuşirea din interior a imperiului sovietic. A Fiery Peace in a Cold War (O pace încinsă într-un război rece) de Neil Sheehan, o carte importantă şi bine documentată şi o lectură extrem de plăcută, se referă la unele dintre aceste hotărâri. Ea ne aminteşte că, aşa cum ne-au avertizat fondatorii naţiunii, supravieţuirea Statelor Unite depinde de capacitatea noastră de a ne alege preşedinţi înţelepţi, dar şi de a păstra un guvern federal care atrage specialişti competenţi la toate nivelurile sale. După cum ne arată Sheehan într-o manieră aproape cinematografică, acest lucru a fost valabil cu deosebire în anii ’50, când liderii americani au fost nevoiţi să decidă dacă vor să opună puterii sovietice bombardiere strategice sau să construiască o forţă intimidantă de rachete nucleare. Anii aceia au reprezentat o epocă istorică importantă în principal prin prisma războiului nuclear care nu a avut loc. Întrebarea este cum poţi să dramatizezi un non-eveniment. Să spui o poveste constând într-un şir de conflicte ascunse în spatele uşilor închise de la Washington este mai dificil decât să relatezi despre bătăliile de pe câmpul de luptă. Dar Sheehan iese câştigător datorită unei tehnici pe care a folosit-o şi în splendida sa carte A Bright Shining Lie (1988), care îi atribuia unui singur om, locotenent-colonelul John Paul Vann, rolul de a spune povestea experienţei tragice a americanilor în Asia de Sud-Est. La începutul anilor ’50, campionul bombardierelor strategice în Statele Unite era faimosul, agresivul şi dictatorialul general Curtis LeMay, şeful departamentului Strategic Air Command din cadrul Forţelor Aeriene; în ultimele luni ale celui de-al Doilea Război Mondial, LeMay încercase să înfrângă rezistenţa Japoniei şi să evite necesitatea unei invazii americane aruncând 150.000 de tone de bombe asupra oraşelor japoneze. După război, el a creat o forţă militară ce a asigurat timp de ani de zile întâietatea Americii. Aceasta putea lansa bombe nucleare asupra unor ţinte strategice din Uniunea Sovietică, Europa de Est şi China, omorând, dacă era nevoie, până la 60 de milioane de oameni (conform unei estimări secrete din 1954).

UPĂ cum relevă Sheehan, problema cu LeMay era că, de pe la mijlocul anilor ’50, „nu mai era dispus să asculte nici o opinie contrară ideilor lui preconcepute“. El era convins că bombardierele lui, pe care le lăuda ca fiind „cel mai bun vehicul“ în „lupta contra puterii aeriene sovietice“, reprezentau elementul-cheie care va duce la câştigarea războiului rece. LeMay susţinea chiar că Statele Unite n-ar mai trebui „să facă depozite de arme convenţionale“ pentru că sunt „depăşite“ şi ar trebui să recurgă doar la echipament nuclear, întrucât America e obligată „să folosească întotdeauna cele mai bune arme disponibile atât într-un război general, cât şi într-unul limitat“. Acest punct de vedere, exprimat public în

Cea mai recentă carte a lui Michael Beschloss este „Presidential Courage: Brave Leaders and How They Changed America, 1789-1989“. 10

1968, când LeMay a fost candidatul la postul de vicepreşedinte al partidului independent al lui George Wallace, i-a făcut pe mulţi americani să-l ia peste picior, dar şi să se teamă de el. În Pentagonul anilor ’50, LeMay era „regele atotputernic“, după cum s-a exprimat un coleg, pentru că îi îndepărtase pe toţi cei care au încercat să i se opună. Din fericire pentru noi toţi, a găsit un adversar pe măsură în eroul cărţii lui Sheehan, generalul Bernard Schriever. Sheehan îl descrie pe acesta drept „cel mai chipeş general din Forţele Aeriene americane“. Născut în 1910 în nordul Germaniei, Schriever a venit în Statele Unite în 1916 împreună cu mama sa, pentru a-şi cunoaşte tatăl, fost ofiţer în armata germană. Un inginer care lucra pe navele germane de pasageri, el a fost lăsat la vatră la începutul Primului Război Mondial. Familia s-a stabilit în partea vorbitoare de limbă germană a dealurilor texane. După ce a urmat cursurile universităţii Texas A & M, Schriever şi-a început cariera militară în cadrul Forţelor Aeriene americane. Neavând aceiaşi ochelari de cal ca LeMay, Bennie Schriever şi-a dat seama că Uniunea Sovietică avea să-şi bazeze sistemul de apărare în viitor nu pe bombardiere, ci pe rachete balistice intercontinentale, capabile să lovească ţinte din Statele Unite cu doar 15 minute de avertisment prealabil. Kremlinul perfecţiona, de asemenea, cu rapiditate rachetele sol-aer, care puteau distruge în

Războiul rece a reprezentat o epocă istorică importantă în principal prin prisma conflagraţiei nucleare care nu a avut loc. timpul zborului îndrăgitele bombardiere ale lui LeMay. Schriever era îngrijorat că, dacă Pentagonul nu îşi reorienta imediat ambiţiile dinspre bombardiere înspre rachete, Kremlinul avea să fie capabil în doar câţiva ani să ameninţe întreaga planetă. În ciuda eforturilor brutale ale lui LeMay de a-l marginaliza, Schriever a devenit o „persoană indispensabilă în crearea rachetelor balistice intercontinentale în timpul războiului rece, cu consecinţe de maximă importanţă“, după cum scrie Sheehan. Noul fel de a gândi al lui Schriever a început să se contureze în 1953, pe când încă era colonel. În timpul unei şedinţe despre bombardierele cu rază medie de acţiune, la baza aeriană Maxwell din Alabama, a avut o conversaţie hotărâtoare cu legendarii oameni de ştiinţă Edward Teller şi John von Neumann. Aceştia anticipau că, până în 1960, Statele Unite vor fabrica bombe cu hidrogen atât de uşoare, încât vor putea fi transportate de rachete. În anul următor, lui Schriever, devenit general, i s-a cerut să supervizeze crearea în cel mai scurt timp posibil a unui soi de Forţe ICBM (Rachetă balistică internaţională). „Mă voi ocupa de asta cu condiţia să gestionez treaba de la un cap la altul, fără nici un amestec din partea ticăloşilor certăreţi de la Pentagon“, a răspuns Schriever. Într-o problemă ca rachetele balistice intercontinentale, nu putea să-şi aroge o putere mai mare ca aceasta, câtă vreme nu se afla, totuşi, la Casa Albă – mai ales că preşedintele de la acea dată fusese comandantul aliaţilor în Europa în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi se pricepea foarte

bine să distribuie resursele existente pentru a răspunde nevoilor forţelor militare americane. În iulie 1955, împreună cu von Neumann şi alţii, Schriever a fost primit de preşedintele Eisenhower la Casa Albă. I-a explicat în ce constă importanţa deosebită a acestor rachete şi a organizaţiei noi şi „radicale“ pe care a întemeiat-o lângă Los Angeles pentru a le dezvolta şi a detaliat motivele pentru care nu a lăsat proiectul în seama unei firme din sectorul aviaţiei comerciale, aşa cum se întâmpla adesea la acea dată. Totul era „din dorinţa de a economisi timp“ – „cea mai importantă avuţie a noastră“, a spus el. „Impresionant“, a declarat preşedintele Eisenhower. „Fără nici o îndoială, această armă va avea un impact profund asupra tuturor aspectelor vieţii umane... în orice colţ al lumii, din punct de vedere militar, sociologic, politic“. Unul dintre colegii lui Schriever a remarcat că ei l-au „introdus pe preşedinte... în era rachetelor nucleare“. Eisenhower a ordonat în secret Pentagonului să producă rachete balistice intercontinentale cu „maximă urgenţă“. În decursul aceleiaşi veri, Schriever a aflat de la serviciile de informaţii cât de puţin timp mai avea la dispoziţie: Uniunea Sovietică testa deja rachete balistice cu rază medie de acţiune. Sheehan descrie tehnicile îndrăzneţe ale lui Schriever, multiplele lui lupte birocratice, colaborarea şireată cu von Neumann şi alţi oameni de ştiinţă, precum Wernher von Braun, dezvăluirea publică a proiectului său (articolul principal dintr-o ediţie a revistei Time din 1957 îl numea „Schriever, omul rachetelor“) şi reacţia lui cumpătată la primele rateuri de la Cape Canaveral. Aceste lucruri se întâmplau în era Sputnik, când Nelson Rockefeller, John Kennedy şi alţi politicieni susţineau în mod eronat că Statele Unite „au rămas în urmă în ceea ce priveşte rachetele“. Succesul lui Schriever poate fi însă măsurat în mărimea arsenalului: în decembrie 1962, SUA se puteau lăuda că 132 rachete antibalistice intercontinentale Atlas le apără de Uniunea Sovietică. Patru stele străluceau, la acea dată, pe epoleţii lui Schriever, semn că atinsese cel mai înalt grad în armata americană. Totodată, după cum scrie Sheehan, „nici un demnitar sovietic întreg la minte nu şi-ar mai fi asumat riscul unui atac surpriză“. „I-am bătut pe ultima sută de metri“, avea să spună ulterior Schriever. Deşi se concentrează pe protagonistul poveştii sale, Sheehan portretizează iscusit şi celelalte personaje şi plasează cariera lui Schriever în contextul istoric al primilor ani de confruntare americano-sovietică. Singurul minus sesizat este că, deşi autorul face la final o listă cu toate sursele importante folosite pentru fiecare capitol, dintr-o asemenea carte nu pot lipsi notele de subsol sau alt tip de adnotări care să ne indice sursa pentru fiecare fapt sau citat preluat. Problema ar fi şi mai gravă dacă Sheehan n-ar avea reputaţia unei rigurozităţi ireproşabile. În ceea ce-l priveşte pe Schriever, care s-a căsătorit cu o vedetă efemeră a muzicii pop şi a murit în 2005, el a fost, până la urmă, un profet subapreciat. Înainte de publicarea acestei cărţi excelente, numele lui ar fi sunat cunoscut unui număr mic de americani. A început să fie uitat încă din 1961, când Robert McNamara şi ai săi enfants terribles au preluat conducerea Pentagonului. Privindu-l pe Schriever ca pe o relicvă a ceea ce ei considerau a fi somnolenta epocă Eisenhower, i-au lăsat clar de înţeles că nu au nevoie de serviciile lui. h FOTOGRAFII DIN „A FIERY PEACE IN A COLD WAR“

Vremurile bune Edmund White îşi aminteşte cum era viaţa sa în New Yorkul anilor ’60 şi ’70. DE STACEY D’ERASMO

drept singuratic, ambiţios până la absurd („voiam ca proza mea să fie ne-americană, neîncadrată într-o epocă anume, neidentificabilă pentru că era originală“), plin de ură faţă de sine însuşi, oarecum sexist („femeile nu mi se păreau lascive, ci supuse“), un pseudomarxist, un bărbat transplantat din Midwest şi nesigur de sine, care-şi petrecea ore lungi la sala de forţă din Sheridan Square când nu se afla la slujba sa de la Time-Life Books, „pierzând vremea“. Nu o dată s-a îndrăgostit de bărbaţi care nu-i împărtăşea iubirea, moment în care White s-a mutat împreună cu iubitul evaziv, ca să-şi poată petrece timpul plângându-se din cauza colegului de apartament. „Eram liber“, scrie White, lăsându-te să-ţi imaginezi că o spune cu un surâs crispat; libertatea înseamnă, la un moment dat, că „de-acum aveam 30 de ani, eram şomer şi trăiam într-o capcană de gândaci“.

A începutul anilor ’80, pe când eram la facultate, opera lui Edmund White mi s-a părut o revelaţie. Stăteam în camera mea de cămin de la Barnard, ascultând discuri cu Nina Simone şi citind primul roman al lui White, Forgetting Elena, care e plasat într-o versiune extrem de mitopoetizată a Fire Island şi prezintă viaţa unui bărbat care suferă de amnezie. Radical şi asumat liric, polimorf sexual, fantasmagoric, bine închegat

CITY BOY

My Life in New York During the 1960s and ’70s de Edmund White 297 pag. Bloomsbury. 26 $

şi aparte, Forgetting Elena mi-a arătat că frumuseţea poate fi o armă. Acea carte avea un exces de ars poetica, era o invitaţie şi o pledoarie pentru apetit, posibilitate şi întrebuinţările plăcerii. Cel de-al doilea roman al lui White, Nocturnes for the King of Naples, începea cu cea mai splendidă evocare pe care am citit-o vreodată a vieţii de noapte gay din anii ’70 pe debarcaderele vechi şi putrede din New York, o ruină diformă, ruginită, metalică, loc de sex anonim şi tablouri neaşteptat de sublime. Voiam să mă duc acolo – nu la debarcader, unde oricum fetele n-ar fi fost primite cu braţele deschise, ci în gândirea care înţelegea astfel lumea, ca pe un loc al abundenţei, un loc carnal şi sclipitor, populat de esteţi neînfricaţi şi libidinoşi. Hai să spunem doar că acea lume se afla la mare depărtare de seratele dansante din liceele suburbane şi de „Hotel California“. După aceste prime două romane, care par să aibă loc în nişte lumi plutitoare, cu multe zorzoane, foarte diferite de lumea noastră, White a trecut la romane mai nuanţat autobiografice şi la autobiografii pur-sânge care l-au consacrat. Începând cu cel de-al treilea roman, A Boy’s Own Story, White ne-a spus iarăşi şi iarăşi, cu variaţii, povestea lui Ed White: băiatul din Midwest, gay-ul nedeclarat, plin de dorinţe şi trădări; tânărul obsedat de artă şi exuberant în promiscuitatea lui; scriitorul rafinat şi plin de succes, care şi-a pierdut jumătate din prieteni din cauza SIDA; seniorul din lumea artelor, care îşi aminteşte de petrecerile din trecut. De-a lungul acestui parcurs, se poate spune, pe bună dreptate, că White a contribuit la inventarea discursului homosexualităţii moderne, în calitate de coautor al volumului The Joy of Gay Sex în 1977 şi de autor al cărţii States of Desire: Travels in Gay America în 1980, care prezenta noua lume, plină de curaj, de după incidentele de la Stonewall de la sfârşitul anilor ’70. Dragostea pentru frumseţea extravagantă şi extravaganta dragoste de frumos pe care a adus-o în romanele sale timpurii au contribuit la perspectiva lui asupra vieţii moderne homosexuale, în special cea mas-

Cel mai recent roman al lui Stacey D’Erasmo este „The Sky Below“. FOTOGRAFIE DE FRED W. MCDARRAH/GETTY IMAGES (1970)

culină: departe de a fi neasumată, patologică sau pe jumătate adevărată, bucuria lui White în faţa propriei homosexualităţi era aproape nietzscheană, încrezută şi chiar crudă. Trecuse vremea smiorcăielii lângă discurile lui Judy Garland; venise vremea rock’n’rollului, crudă, musculoasă şi îmbrăcată în piele. În romanul său autobiografic The Farewell Symphony, White scrie despre homosexualii din acea perioadă: „Toată lumea trebuia să fie lipsită de ambiguitate, strălucitoare ca o coadă de păun şi verticală ca nişte coarne de cerb“. Şi, pentru o vreme, aşa a şi fost. City Boy (Băiat de la oraş), ultima doză din

White s-a modelat din dorinţă, sărăcie, ambiţie, prieteni sus-puşi şi veritabilă perseverenţă. rezerva autobiografică a lui White, revine la viaţa lui din New Yorkul anilor ’60 şi ’70, perioada dinainte să devină faimos, când se modela ca un melanj ciudat de dorinţă, sărăcie, ambiţie zădărnicită, prieteni sus-puşi şi veritabilă perseverenţă. După cum el însuşi scrie, era „adesea cel mai tânăr şi cel mai puţin cunoscut din încăpere“, situaţie care a durat până când White a ajuns la 42 de ani şi a publicat A Boy’s Own Story, în 1982, cu o prezentare promoţională făcută de idolul său, Susan Sontag (care şi-a retractat ulterior reclama, într-un acces de furie). După acel

succes, White a plecat din New York şi a trăit ani buni la Paris. „În New Yorkul anilor ’70“, începe el, de parcă ar fi un basm, „toată lumea dormea până la prânz“, afirmaţie care te face să te întrebi imediat: cine e „toată lumea“? Însă, în mod ironic, forţa acestei emoţionante relatări constă tocmai în faptul că White nu poate impune un asemenea gest global. Acea coadă de păun, acele coarne de cerb – ele există, bineînţeles, dar la fel de bine există şi vulnerabilitatea, îndoiala, eşecul şi anii lungi de trudă în joburile dezgustătoare pe care majoritatea scriitorilor le cunosc prea bine. În ceea ce-l priveşte, White nu dormea până la prânz, fiindcă trebuia să se prezinte la birou cu mult înainte. În City Boy, White e la fel de amuzant şi de strident ca întotdeauna, dar lasă să-i alunece masca pe alocuri. Proza lui tinde spre o dimensiune directă; menţionează sexul, dar rareori îl descrie detaliat; şi, chiar dacă e uneori uşor iritabil în privinţa stării literaturii astăzi, să zicem, sau a unor homosexuali faimoşi, care au preferat să nu-şi declare orientările pe faţă (Jasper Jones, Sontag, Cy Twombly, Elizabeth Bishop şi alţii), White e totodată blând şi afectuos într-un mod mai deschis. Drept urmare, pierderile şi eforturile lui par mai puţin sculptate, mai reale. City Boy este nu atât o autobiografie a dorinţei, inspiraţiei sau chiar trădării, cât este o autobiografie a muncii. Iar aceasta e o mare uşurare. Nu poţi avea mereu coarne strălucitoare şi, uneori, cleiul care ţine acea coadă de păun nu vrea să se lipească. White se descrie în acea perioadă

EW Yorkul acelei perioade era un „oraş frânt“, doborât de infracţionalitate şi aproape falit. White a scris Forgetting Elena (cartea a cărei frumuseţe ireală aproape că mi-a luat minţile) în trei ani, iar apoi peste 20 de edituri au respins manuscrisul; când a fost publicată, în cele din urmă, recenziile au tratat-o adesea ca pe un roman poliţist. La 30 de ani, White se simţea deja prea bătrân pentru rendez-vous-urile din debarcader sau din locuri ascunse, deşi, aparent, reuşea să se prezinte acolo totuşi. La 19 ani, eram totuşi prea tânără ca să înţeleg că ceea ce scria White era în egală măsură un vis pentru el, cât şi pentru mine. Credeam că el chiar trăia aşa, că el chiar era acel Edmund White fantastic. Acum văd această plăsmuire în adevărata sa lumină de înzestrare fatală, concepută într-o capcană de gândaci de un om care lucra într-un birou oarecare, şi mi se pare cu atât mai valoroasă datorită acestui context. Cei care l-au ajutat pe White s-o scoată la capăt au fost prietenii. Amanţii apar şi dispar, însă pe parcursul poveştii din City Boy se înşiră un lanţ de prietenii profunde şi de conversaţii purtate de-a lungul unei vieţi întregi. Eminentul poet şi traducător Richard Howard; David Kalstone, profesor de engleză la Rutgers; Marilyn Schaefer, model pentru „Maria“ în ficţiunea lui White şi pictoriţă bisexuală extrem de inteligentă şi liber cugetătoare; poetul James Merrill; Richard Sennett, legendar profesor de sociologie şi bon vivant; Sontag, până când White a criticat-o aspru în romanul Caracole, şi mulţi alţii. Potrivit lui White, pentru newyorkezii gay din anii ’70, prietenia căpătase „rolul principal“. „Amanţilor le puteam spune lucruri strategice şi seducătoare, dar prietenii meritau adevărul“, scrie el. Fireşte, mulţi dintre acei prieteni au murit între timp. „SIDA mi-a ucis aproape întreg cercul de prieteni“, îşi descrie succint White situaţia. New Yorkul pe care l-a părăsit în 1982 avea să devină un cimitir. City Boy, cu sinceritatea şi conştiinţa sa, este povestea unui supravieţuitor, o misivă pe care unul dintre acei băieţi cu coarne de cerb dintr-o epocă apusă le-o scrie celor care nu mai sunt: aşa eram, aşa a fost, acesta era oraşul nostru. Unele poveşti străluh cesc foarte bine şi fără înfrumuseţări. 11

NOUT I DE OCTOMBRIE (1) DE VIRGINIA COSTESCHI

VĂDUVA DIN IERIHON

de Smaranda Cosmin 160 pag. Editura Herald Preţ catalog: 19 lei Preţ librărie: 15.2 lei Trăim într-un prezent din ale cărui ceruri Dumnezeu a fost demult alungat. Falşi profeţi, precum pustiitorul Friedrich Nietzsche, ne asigură că Demiurgul a murit. Gînditori sistematici, ca Hegel, ne demonstrează că Divinitatea, dacă nu e deja defunctă, atunci sigur s-a retras, părăsindu-ne într-o lume ce suferă de dezvrăjire acută. Mai mult, filosofi ai postmodernităţii, ca Michel Foucault şi Gilles Deleuze, încearcă să ne încredinţeze de dispariţia apropiată a Omului, care şi-ar fi trăit istoria, pregătindu-se să treacă în uitare. Printre atâtea paradigme care celebrează secarea sentimentului religios şi umanist, este de-a dreptul reconfortant să descoperi că mai există autori care fac proză pornind de la un substanţial filon religios. Fără să fie nostalgică, perfect racordată la arta postmodernă, citându-i pe Orson Welles şi Joel Coen, dar călătorind minunat şi prin universul miturilor biblice, eline şi tibetane, Smaranda Cosmin ni se dezvăluie ca o scriitoare de anvergură, dar şi ca un intelectual pentru care valoarea credinţei religioase nu s-a demonetizat câtuşi de puţin. FAPTELE APOSTOLULUI TOMA

208 pag. Editura Herald Preţ catalog: 24 lei Preţ librărie: 19.2 lei Pentru credinciosul creştin, mai cu seamă pentru cel ortodox, lectura Faptelor Apostolilor reprezintă adăparea la un izvor de necurmată înţelepciune şi profunzime. Pline de istorii, învăţăminte şi pilde exemplare, astfel de texte au darul de a evoca o atmosferă legendară, dar şi de a confirma intuiţiile sufletului dornic să se confunde cu realitatea istorică ori metaforică a începuturilor fondatoare. Un comentator de calibrul lui Francis Burkitt spunea că acest „roman“, prin 12

faptul că include un poem extraordinar, constituie nu numai cea mai reuşită estetic operă a literaturii religioase siriace, ci şi a întregii Biserici a începuturilor. Cunoscute de multă vreme de primii hagiografi şi ecleziologi, Faptele Apostolului Toma (al Indiei) sunt valoroase nu atât prin exactitatea documentară a episoadelor narate (fireşte, improbabilă), cât mai ales prin înălţimea spirituală a rugăciunilor, pildelor şi predicilor inspirate de Apostol, dar şi prin incipienţa doctrinară pe care acesta o vădeşte. Memorabile sunt, din unghiul de vedere al prospeţimii teologice, Evangheliile Fecioriei şi ale Sărăciei, care, dincolo de frumuseţea lor literară, impresionează prin justeţea şi radicalitatea viziunii creştine. TETRABIBLOS

(Tratat sistematic asupra astrologiei) CENTILOQUIUM

(Roadele Tetrabiblosului) de Claudius Ptolemeu 240 pag. Editura Herald Preţ catalog: 26 lei Preţ librărie: 20.8 lei Claudius Ptolemeu din Alexandria (87-165 d.Hr.) trece drept cel mai mare astronom, matematician şi geograf al Antichităţii eline. Potrivit lui Ptolemeu, cosmosul avea în centrul său Pământul, toate celelalte corpuri cereşti (luna, soarele, planetele şi stelele) gravitând pe orbita Terrei pe nişte traiectorii integral circulare. Alexandrinul rămâne în memoria culturală a omenirii prin mai multe lucrări: Tratatul de matematică; în domeniul astronomiei, Marele tratat; Geografia; în plan muzical, Armonia; Optica; în registrul filosofic, Despre adevăr şi motivele oamenilor, operă influenţată de neoplatonism şi stoicism. Claudius Ptolemeu ne oferă un tratat sistematic de astronomie şi astrologie. Scrisă în spiritul eclectic şi enciclopedic al elenismului, cartea „divinului Ptolemeu“ adună laolaltă consideraţii despre ordinea corpurilor cereşti, observaţii empirice, legendare sau matematice despre geografia cunoscută în epocă, aproximări ale relaţiei dintre semnele zodiacale, tipurile de boli somatice şi predispoziţiile sufleteşti ale oamenilor.

PRINCIPIILE HOMEOPATIEI

de William Boericke 208 pag. Editura Herald Preţ catalog: 23 lei Preţ librărie: 18.4 lei Chiar şi într-un sistem de cunoaştere riguros şi empiric, aşa cum este medicina occidentală, alternativele sunt privite cu suspiciune, dacă nu sunt repudiate violent. Medicul saxon Samuel Hahnemann (1755-1843), cel care a pus bazele homeopatiei, este, din perspectiva lui William Boericke, autorul volumului Principiile homeopatiei, un asemenea erou-victimă. Hahnemann a enunţat această teorie în 1796, iar în 1810 şi-a publicat opera de căpătâi, Organon-ul artei de a vindeca. Ipoteza lui Hahnemann era că tratamentul cu substanţe care produc simptome similare cu cele patologice unor subiecţi sănătoşi, supuse unui proces de diluare, ar vindeca subiecţii bolnavi. Această ipoteză se întemeiază pe legea similitudinii, iar realizarea efectivă a medicamentelor homeopate presupune respectarea unei diluţii de tip 11 centesimal. Asemenea remedii homeopate includ tincturi primare, soluţii, soluţii oftalmice, soluţii injectabile, unguente, supozitoare, trituraţii, tablete şi globule. Criticile venind dinspre domeniul medicinei tradiţionale au fost deosebit de aspre, mergânduse până la refuzarea acestei variante curative. Totuşi, fără a citi şi judeca riguros corpusul textual conceput de Hahnemann, ca şi rezultatele sale clinice, nu este posibil să respingem această alternativă la medicina tradiţională. INSULA

Prima carte din trilogia Porţi de cristal de Rebecca Moesta şi Kevin J. Anderson 368 pag. CORINTeens. 44.9 lei Gwen şi Vic, doi veri de 14 ani, locuiesc împreună încă de când părinţii lui Gwen au murit în mod misterios, iar mama lui Vic a dispărut. Asta până ce tatăl lui Vic, care este savant, îi transportă din greşeală printr-o poartă magică de cristal până pe insula Elantya, ai cărei locuitori sunt posesorii unei cunoaşteri bazate pe

un amestec de fizică avansată şi vrăjitorie. Curând, Vic şi Gwen intră într-o vâltoare de evenimente care implică magie străveche, creaturi demonice şi bătălii înfricoşătoare, legate de o dispută cu rasa acvatică a merlonilor. Conflictul dintre înţelepţii întunericului şi cei ai luminii ţine de la începuturile timpului şi îi va ajuta pe cei doi veri să-şi descopere originile misterioase. În curând la CORINTeens, marcă înregistrată a CORINT JUNIOR, cartea a doua din trilogia Porţi de cristal – Oceanul şi cartea a treia – Cerul. MAI RĂU DECÂT MOARTEA

Vol. 8 din seria True Blood. Vampirii Sudului de Charlaine Harris 384 pag. Editura Leda. 39.9 lei Comunitatea creaturilor supranaturale din Bon Temps, Louisiana, îşi revine de pe urma celor două dezastre: uraganul Katrina şi măcelul provocat de bomba detonată la reuniunea vampirilor. Sookie Stackhouse este întreagă, dar încă în stare de şoc. Prea mulţi vampiri fuseseră ucişi sau răniţi, iar iubitul ei, vârcolacul Quinn, se numără printre dispăruţi. Între vampiri şi vârcolaci tot nu e pace, mai sar scântei şi se produc crime. Iar Sookie, prietenă a haitei şi legată prin sânge de Eric Northman, liderul comunităţii locale a vampirilor, este prinsă în vârtejul acestor conflicte. Va înfrunta din nou pericole, chiar moartea... şi, încă o dată, trădarea fiinţei iubite. Iar când totul se va termina, viaţa ei va fi schimbată pentru totdeauna... SUB CERUL LIBER, AVÂND DREPT PERNĂ IARBA

Cartea a II-a din Legendele Clanului Otori de Lian Hearn 304 pag. Editura Leda. 49.9 lei Mult aşteptata continuare a volumului Să nu trezeşti podeaua-privighetoare ne transportă pe tărâmul unei Japonii medievale legendare, într-o captivantă poveste a confruntărilor dintre clanuri rivale, a loialităţilor

împărţite şi iubirilor pătimaşe, ţesută pe fundalul unui peisaj tulburător. Takeo, moştenitorul marelui clan Otori, şi-a făgăduit viaţa misteriosului Trib. Talentele sale supranaturale – darul de a se face invizibil şi auzul fin – fac din el cel mai de temut asasin al acestei organizaţii secrete. Tânărul nobil trebuie să se lepede de jurămintele spirituale ale educaţiei sale paşnice, să renunţe la dreptul câştigat prin naştere la bogăţie, pământ şi putere, precum şi la iubirea pentru Kaede. Dacă nu se va dedica îndeletnicirilor criminale ale Tribului, membrii acestuia îl vor omorî. Takeo îşi lasă în urmă copilăria şi porneşte pe un drum presărat cu încercări crâncene, pericole şi sacrificii, înfruntând iarna cruntă din vârful munţilor. La rândul ei, Kaede, acum pionul valoros al cruzilor războinici, trebuie să-şi folosească frumuseţea şi isteţimea, pentru a se impune într-o lume a bărbaţilor atotputernici. PORCUL

de Andrew Cowan 272 pag. Editura Leda. 39.9 lei „O poveste despre maturizare – pe cât de stranie, pe atât de surprinzătoare în originalitatea ei – amintind de celebra De veghe în lanul de secară“ – New York Times. Când bunica îi moare, iar bunicul este trimis la un cămin de bătrâni, Danny, un adolescent de cincisprezece ani, se hotărăşte să aibă grijă de porcul şi de casa acestora rămasă în paragină. La periferia unui oraş industrial, pierdut undeva prin Anglia, Danny şi Surinder, prietena lui din India, creează un paradis fragil în mijlocul lumii sufocante din jur, populate de vecini rasişti şi familii nepăsătoare. Pentru o vară, ei îşi găsesc aici refugiul, departe de precaritatea unui viitor nesigur. Roman distins cu: Betty Trask Award –1993, Authors’ Club First Novel Award – 1994, Sunday Times Young Writer Of The Year Award – 1994, Scottish Arts Council Book Award – 1994, Arts Council Writers’ Award – 1994 şi Ruth Hadden Memorial Award – 1994.

FOILETON | CARTE PENTRU COPII

Conacul Muntenilor (III)

Roman distins cu Premiul Asociaţiei „Călătoria lui Vlad în Celălalt Tărâm“ de Sînziana Popescu continuă... Aventurile băieţelului trimis la bunici - într-un sătuc din Scriitorilor din Bucureşti, inima Transilvaniei - să aştepte iminenta naştere a unui frăţior ajung într-un moment de cotitură după întâlnirea cu un strigoi. Din fericire, nerecunoscându-i natura, Vlad ajunge acasă în siguranţă. Aici îl aşteaptă însă o cunoştinţă mult mai veche şi mai aprigă... secţiunea de literatură pentru copii şi tineret, -aş vrea să vă imaginaţi, acum că încerc să vă vorbesc de conacul — Niciun dar! Deci asta vă învaţă alde Vasile, nu? Cum să râpe anul 2009 Muntenilor, că ar fi un castel adevărat. Un palat domnesc. Dar deţi de sufletele răposaţilor! nici la o casă obişnuită n-aş vrea să vă gândiţi. Pentru că acesta se afla undeva între cele două, ca mărime şi formă. Construit în stilul aşezămintelor boiereşti de pe vremuri, conacul Muntenilor se distingea de casele din vecini şi se putea spune, cu mâna pe inimă, că anii nu-i săpaseră atât de adânc zidurile. Astfel că, în ciuda aerului bătrânesc, rămăsese plăcut vederii. Avea un cerdac mare în faţă, acoperit în întregime cu viţă de vie şi era înconjurat din toate părţile de ferestre înalte, cât pereţii, aşa cum nu vedeţi voi pe la apartamentele de oraş, chiar dacă vă concentraţi mai ceva decât cavalerii Jedi. Pentru a ajunge la uşa de la intrare, mare cât o zi de post, trebuia mai întâi să urci cele câteva trepte ale cerdacului, construite în partea stângă a casei. Şi, dacă erau trepte, e limpede ca lumina zilei că exista şi o balustradă pe care te puteai da, la o adică, de câte ori ai fi avut chef. La fel cum te-ai fi putut da şi pe balustrada, mult mai lungă, din interior, care pornea de la etaj. Loc unde se aflau „camera provizorie“ a lui Vlăduţ, baia şi odaia dintotdeauna a Saftei, fata în casă. Deşi nu făcu zgomot atunci când intră în hol, Vlad nu scăpă în odaia lui aşa, cu una, cu două. Nu apucă să se descalţe bine şi să facă vreo câţiva paşi, cu bascheţii în mânuţă, că se şi deschise uşa de la camera bunicii şi, iaca, apăru şi dânsa în prag. Aşa, ca un munte supărat, cu lampa de gaz în mână. — Pe unde umbli, măi băiete? Ţinând seama de câte riduri apăruseră, brusc, pe fruntea ei, era clar că trebuia să încropească repejor un răspuns cât mai înţelept cu putinţă. Un răspuns capabil să-i descreţească fruntea bătrânei şi să-l lase pe Moş Niculaie (ştiţi voi la care Moş mă refer!) în cui, acolo unde îi era şi locul. — Vezi dumneata, Buni, mă plictiseam de moarte aşa, fără televizor... şi... — Şi, ce ţi-ai spus? Ce-ar fi să umbli lela, până se înserează? — Cine, eu? Nici vorbă! Am fost la o şezătoare... care... — ...s-a terminat de vreo oră! — Ba nu! Azi a ţinut mai mult. Pentru că... după ce-a terminat nea Vasile, a mai venit încă un tip, să ne spună şi el poveşti. Era aşa de mândru de ideea ce-l trăznise pe nepusă masă, încât îi venea să se felicite şi să se pupe-ntruna. Atât i se părea că se deşteptase în ultima vreme. Putea îmbrobodi pe oricine! Voi, care aţi aflat cum au decurs lucrurile, ştiţi că minţea. Dar trebuie să vă spun că Vlad putea fi foarte convingător atunci când începea să „toarne gogoşi“. Atât de convingător, încât, de multe ori, ajungea şi el să creadă toate câte le îndruga, cu atâta patos, celorlalţi. Acum... de ce anume o făcea, n-aş putea să vă spun. Mai ales că băiatul nu era drăcos din fire. N-aş vrea să-l lăsaţi de la inimă, gândindu-vă că era din soiul acela rău. Dimpotrivă! Vlăduţ era un copil tare blând de felul lui, bun la învăţătură şi, mai cu seamă, vesel. De ceva vreme încoace însă, de când ştia că urmează să aibă un frate ori o soră mai mică, iar el fusese „exilat“ la bunici, începuse, încet-încet, să capete apucături noi. Unele dintre ele nu tocmai frumoase, e adevărat. Se apucase, aşa cum v-am zis, să umble brambura, să vorbească cu cine se nimerea, fără niciun discernământ şi, mai cu seamă, să fabuleze câten lună şi în stele, de fiecare dată când prindea ocazia. — Nu mai spune! - veni promptă replica bunicii, care nu părea convinsă de scuza încropită de Vlad. — Da. Şi tipul ăsta era foarte simpatic... Avea umor. Ne-a spus o poveste cu Strigoi, deam râs întruna, mai adăugă, încercând s-o impresioneze. — Aţi râs, spui? Măi să fie! îi făcu bună-sa jocul. Şi cum spuneai că-l cheamă pe „tip“? Vlăduţ ştia că ea îi cunoaşte pe toţi ţăranii din sat, aşa că se gândi să aducă argumentul hotărâtor. — Iona! — Doamne fereşte şi apără... murmură bătrâna, în timp ce-şi făcu câteva cruci mărunţele şi dădu draperia la o parte, pentru a studia atent împrejurimile. Nevăzând pe nimeni din unghiul acela şi nici vreun semn pe copil, gândi că lui Vlăduţ îi ardea de glume proaste. Doar cum altfel putea fi numită şaga făcută pe seama sufletelor morţilor? Unde mai pui că atunci când îşi privi mai atent nepotul, îi văzu şi faţa senină, cu un zâmbet poznaş în colţul gurii. — De câte ori te-am rugat să nu mai minţi? — Dar...

— Care răposaţi?... — De mâine nu mai ai ce căuta la şezătorile astea! Dacă vrei să te joci cu vreun copil, îl aduci aici. Sau rămâneţi pe lângă conac, să vă văd eu ce faceţi şi, mai ales, cu cine staţi de vorbă. M-ai înţeles? Era atât de supărată, încât Vlad plecă ochii şi dădu încet din cap, în semn de aprobare. N-avea rost să mai insiste că minţise doar pe jumătate şi că, într-adevăr, cunoscuse un om cu numele ăsta, în drum spre casă. Oricum n-ar fi fost crezut. Trombonise atât de mult în ultimul timp, încât acum ajunsese ca în povestea cu „Petrică şi lupul“ – nu-l mai credea nimeni când spunea adevărul. — Treci şi spală-te pe mâini şi apoi du-te la tine în odaie! îi spuse bătrâna, obosită deja de cât îşi răcise gura de pomană cu el. Ţi-a dus Safta mâncarea acolo. Dar ţine minte, asta e pentru ultima oară! Dacă mai vii la ore târzii, rămâi nemâncat! Apoi bătrâna închise uşa odăii sale. Când se văzu scăpat, Vlad nu mai rămase mult pe gânduri şi-o şterse în camera lui, zicându-şi că are să-i treacă ei supărarea şi cu asta, bună pace. Odată ajuns acolo însă, nu apucă să ciugulească decât puţin din mâncarea ce-o găsise lângă pat, că începu să-l încerce somnul. Aşa că îşi schimbă hainele şi se întinse pe pat, cu mâinile sub ceafă. Cum dormea el de obicei. Şi poate că s-ar fi lăsat liniştit în seama lui Moş Ene, dacă nu i-ar fi venit un gând, aşa, de nicăieri. De parcă l-ar fi urmărit de nu ştiu când şi-l ajunsese, gâfâind, de-abia acum.„Cum adică Doamne fereşte?“ îl trăzni, înainte să închidă ochii. Şi mai ales, ce voia să spună bună-sa cu „sufletele răposaţilor“? Din două una, îşi spuse: ori îl ştia pe Iona şi nu era de bună-credinţă... Ori era altceva, putred, la mijloc... Astfel începu Vlad să se Iona nu se întoarse. Înainta privind gândească şi să se zvârcolească, de nu mai reuşi să undeva în adâncimea p durii spre pună geană pe geană multă vreme. Era pentru prima un loc de unde venea o lumin dată când în sufleţelul lui, şi puternic . Putea fi un luminiș aşa prea mult încercat în ultima vreme, se strecura doldora de licurici ori vreun lac îndoiala legată de ceea ce crezuse ori, mai degrabă, nu mângâiat de razele lunii, gândi crezuse până atunci. atunci copilul, care nu în elegea Cum nu reuşea să adoarmă, se ridică şi se apropie de fecum de putea s vad atât de reastră. Voia s-o deschidă, să respire aer curat. În departe, f r efort. depărtare, spre mare lui uimire, îl zări pe Iona cum înainta agale spre Pădurea Bogăţii. Şi aşa, văzut de la distanţă, îi păru dintr-odată tare ciudat îmbrăcat. Cu costumul lui negru, dichisit şi cu cămaşa albă, bine scrobită, anume făcute parcă să însoţească un om pe ultimul lui drum. Unde mai pui că şi părul nins, retezat la baza urechii, făcea acum cu hainele un contrast de zile mari. Altfel spus, Iona arăta aşa, văzut de departe, ca un gândac alb-negru. Sau ca „ceva“ pe care culorile, la fel ca şi viaţa, păreau să-l fi uitat cu desăvârşire. Şi dacă şi-ar fi întors atunci faţa spre conac, cu siguranţă copilul ar fi zărit-o, în sfârşit, aşa cum era. Adică prea albă. Cu nişte sprâncene prea negre şi unite la rădăcina nasului, asemenea aripilor unui vultur gata să-şi ia zborul. Dar Iona nu se întoarse. Înainta privind undeva în adâncimea pădurii spre un loc de unde venea o lumină puternică. Putea fi un luminiş doldora de licurici ori vreun lac mângâiat de razele lunii, gândi atunci copilul, care nu înţelegea cum de putea să vadă atât de departe, fără efort. Se frecă la ochi, dar până se dezmetici, Strigoiul apucă să intre în pădure. Astfel că Vlad nu se lămuri dacă ceea ce văzuse îi arătaseră ochii minţii ori ceilalţi, de fiecare zi. Ce nu ştia puiul de om era că, începând din acea clipă, tot ce îi va fi dat să vadă nRoman apărut în 2008 avea nicio legătură cu ochii, ci doar cu sufletul lui. la Editura Mediamorphosis Va urma 13

Circuitul cafelei în natur Una dintre marile noastre probleme nu e adev rul, ci cânt rirea celui care îl exprim . DE C T LIN TEF NESCU

NEORI, o relatare simplă, o poveste a vieţii cuiva poate însemna mai mult decât zeci de volume de cercetări academice asupra unui fenomen social. E fascinant şi amuzant, în aceeaşi măsură, să vezi cum simplitatea şi directeţea unei poveşti aruncă mai multă lumină asupra realităţii decât lungi şi sofisticate înşiruiri de hermeneutici şi determinisme. Asta nu înseamnă, bineînţeles, că toate cărţile de teorie, toate studiile şi analizele ar trebui aruncate la gunoi. Există însă acest minunat paradox al simplităţii, care reuşeşte, suveran uneori, să surclaseze cele mai dantelate arhitecturi ale unor cercetări teoretice. Poate părea uşor trivial, dar eficacitatea mărturiei unui om obişnuit seamănă cu celebra situaţie din bancul în care un cioban doboară la pămînt, cu seninătate gospodărească, dintr-o lovitură „din fundul curţii“, un practicant asiduu de arte marţiale. Sigur că nu orice poveste de pe lumea asta are forţa păliturii crâncene. La fel de bine cum nu oricare cimi-

litură conţine potenţialul dărâmării unor ani de toceală, documentare, sistematizare şi interpretare a unor date. Căderea în extrema empiristă e cel puţin la fel de ridicolă ca alunecarea în academismul patologic. Dar, uneori, în afara oricărei reguli, ignorând orice algoritm şi ironizând orice explicaţie, apare din neant, aproape miraculos, câte o poveste cu un caracter atât de exemplar, încât, măcar pentru o vreme, ai senzaţia că…s-a făcut dimineaţă. E, într-un anume fel, ca în cazurile complicate în care poliţiştii geniali, legiştii, specialiştii în probe ADN, psihologii şi clarvăzătorii rămân perplecşi în faţa mărturiei târzii a unei băbuţe, care a văzut întâmplător, de la geamul locuinţei sale, un amănunt esenţial. Gheorghe Florescu s-a născut în 1944, în timpul unui bombardament american asupra Bucureştiului. Şi-a trăit copilăria în timp ce comunismul ecloza şi scotea căpşorul să vadă ce e de halit împrejur, adolescenţa în timpul în care egalitarismul îşi desăvârşea victoria la oraşe şi sate,

maturitatea în plină epocă de aur a victoriilor poporului muncitor, şi îşi trăieşte bătrîneţea într-o democraţie care păstrează, în poziţii minunate, foşti activişti de partid şi ofiţeri de Securitate. A lucrat la Agenţia Naţională de Importuri. S-a descurcat, s-a fofilat, a driblat sistemul cum s-a priceput el mai bine. Până la un moment dat, când a devenit un personaj important, care vehicula cantităţi incredibile de marfă şi sume de bani ameţitoare. Totul într-un cvasianonimat stupefiant, din poziţia de rotiţă a sistemului. Confesiunile unui cafegiu, volumul de memorii semnat de Gheorghe Florescu e una dintre cele mai spectaculoase poveşti din perioada comunistă a României. Într-un anumit fel, această carte spune ceva esenţial despre natura sistemului, într-un mod radical diferit de memoriile din închisoare ale deţinuţilor politici. Şi se poziţionează cu totul altfel decât zeci şi sute de articole şi studii, decât o mulţime de volume care analizează o întreagă perioadă din istoria acestei ţări. În vreme ce memoriile celor care au suferit în închisorile comuniste produc lacrimi de compasiune, admiraţie şi respect profund pentru cei care au depăşit orori greu de imaginat, amintirile lui Gheorghe Florescu vin din lumea vastă a complicităţii cu sistemul. Din cărţile deţinuţilor politici, din mărturiile celor care au avut de suferit de pe urma sistemului comunist, aflăm la ce abuzuri asupra individului se putea deda democraţia muncitorească. Din Confesiunile unui cafegiu aflăm date esenţiale despre resorturile pe care s-a bazat supravieţuirea sistemului. Amintirile celor închişi în lagărele comuniste vorbesc despre puterea unor oameni de a rezista, despre speranţă şi despre Divinitate. Memoriile lui Gheorghe Florescu vorbesc despre lumea din afara închisorilor, despre laşitate, frică, oportunism, ipocrizie, dar mai ales despre o lume care a acceptat sistemul, şi care a învăţat să respire în ritmul pe care îl impunea noua ordine. Sună incredibil, fabulos, suprarealist, dar în vremea în care teroarea egalitaristă nivela societatea româCătălin Ştefănescu, realizatorul emisiunii Garantat 100 de la TVR, este colaborator frecvent al ediţiei în limba română a The New York Times Book Review.

nească după bunul plac, în inima sistemului comunist de la noi răsăreau milionari în dolari, mărfurile occidentale defilau în cantităţi industriale prin depozite, iar unii compatrioţi trăiau într-o Românie paralelă. O lume pe care regimul o tolera, şi la ale cărei excese răspundea cu un zâmbet complice. Gheorghe Florescu este unul dintre cei care au reuşit să pătrundă în lumea asta, să o cunoască în profunzime şi să profite de avantajele pe care le oferea. Dimensiunea experienţei sale se transformă într-o poveste exemplară, care aşază o mulţime de nuanţe între albul şi negrul cu care ne-am obişnuit în ultimii 20 de ani. Acest volum nu este un portret teoretic al ideologiei comuniste, ci descrierea simplă a unei părţi consistente din păienjenişul uman al unei epoci. Zeci şi sute de personaje reale care trăiesc într-o ţară aflată mai întâi sub ocupaţie sovietică, iar apoi, în mod paradoxal, sub ocupaţia propriului popor. La magazinul de cafea din Hristo Botev 10, unde Gheorghe Florescu era gestionar, se întâlnea o bună parte din boema bucureşteană. Poeţi, actori, scriitori, regizori, cu toţii găseau un spaţiu sigur, în care se putea discuta, dar şi un loc de unde îşi făceau aprovizionarea cu mărfuri pe care nu le găseai în alte magazine. Tot acolo, în spiritul marilor paradoxuri pe care societatea românească le-a oferit în istoria recentă, se adunau şi mari activişti de partid, alături de ofiţeri de la vârful ierarhiei securiste. Gheorghe Florescu devenise, în felul acesta, un personaj celebru al capitalei şi unul dintre cei mai bine informaţi cetăţeni ai republicii socialiste. O bună parte din ce a văzut în acei ani se găseşte în Confesiunile unui cafegiu. Acesta e şi motivul principal pentru care cartea lui Florescu e una foarte incomodă. Multe dintre personajele sale sunt în viaţă, unii pensionari onorabili, alţii ocupând şi acum poziţii importan-

te în complicatele alcătuiri ale lumii noastre postcomuniste. Capitolele dedicate vechiului Bucureşti, ca şi fragmentele care se referă la Revoluţie, la diferitele tabere din interiorul Securităţii, sau la perioada în care Gheorghe Florescu a fost închis pentru delapidare sunt, la rândul lor, foarte spectaculoase. E

destul de deranjant însă felul în care, în mult prea multe rânduri, autorul Confesiunilor se disculpă, încercând să-şi creeze o imagine diferită de cea a unuia care a avut o relaţie de complicitate cu regimul comunist. Frecvenţa şi vehemenţa acestor disculpări creează un soi de suspiciune care pune în umbră exact ceea ce autorul ar vrea să iasă în evidenţă. În plus, la finalul cărţii, într-un mod uşor ridicol, autorul vrea cu orice chip să aflăm, fără să ne spună direct, faptul că domnia sa e mason. Din nefericire, micile accese teribiliste, pierderile în amănunte nesemnificative şi momentele de joacă de-a scriitorul sunt tot atâtea pietre de moară legate de corpul unei cărţi care, altminteri, spune enorm. În felul acesta, o mare parte a atenţiei se direcţionează spre autor, nu spre ceea ce reuşeşte să povestească. E drept, Confesiunile nu sunt opera unui scriitor şi nu se pot bucura de platforma stilistică a unui meseriaş într-ale scrisului. Însă cel care trece peste beţele pe care Gheorghe Florescu şi le bagă singur în roată poate descoperi chipul fabulos al lumii din care unii dintre noi ne încăpăţînăm să credem că am ieşit. Şi mai descoperă (pentru a câta oară?) că una dintre marile noastre probleme nu e adevărul, ci cântărirea celui care îl exprimă.

Ea de ce zâmbeşte? În cel mai recent roman al lui Richard Powers, personajele manifestă o obsesie pentru o femeie deconcertant de voioasă. DE JAY MCINERNEY

N ultimii aproximativ 20 de ani, Richard Powers pare a se fi angajat într-o încercare ambiţioasă de a contracara dezechilibrul balanţei cunoaşterii care a constituit subiectul celebrei prelegeri Two Cultures a lui C. P. Snow. Respectiva prelegere, după cum vă amintiţi, era una în care Snow, savant şi romancier britanic, deplângea eşecul comunicării între ştiinţele exacte şi cele umaniste. Spre deosebire de majoritatea confraţilor săi romancieri, Powers este un vorbitor fluent al limbajului ştiinţific şi tehnologic. Citind de multă vreme recenziile de obicei captivan-

GENEROSITY

An Enhancement de Richard Powers 296 pag. A Frances Coady Book/ Farrar, Straus & Giroux. 25 $

te la romanele sale, scrise de umanişti care păreau profund intimidaţi de modul în care stăpâneşte ramurile oculte ale cunoaşterii ştiinţifice, am reuşit – până de curând – să nu citesc nici unul. După cum am constatat, noul său roman, Generosity (Generozitate), este o introducere excelentă în opera lui Powers, tratând temele şi tehnicile sale favorite într-o manieră mai accesibilă şi indirectă. Acest nou roman este cu siguranţă mai exuberant decât cel anterior al lui Powers, Echo Maker, laureat cu premiul National Book, care, printre altele, era o explorare densă şi alambicată a neuropsihologiei, cu divagaţii în ornitologie. În timp ce respectiva carte era centrată pe un tânăr care suferea o traumă cerebrală severă, personajul central din Generosity este o femeie suferind aparent de hipertimie – un exces de fericire. Noua carte pune întrebarea: Cum ar fi dacă chiar ar exista o genă a fericirii? În mod destul de ciudat, cartea conţine o dezbatere publică între cele două culturi menţionate, în care un romancier laureat cu Nobel, chinuit şi lipsit de carismă, face o impresie proastă în confruntarea cu un savant de o elocvenţă înnăscută, care susţine cauza ingineriei genetice. Ca multe din romanele lui Powers, şi cel mai recent conţine trame paralele, deşi cele două poveşti converg destul de rapid. Trama principală include un grup de trei personaje, sudat la o universitate de mâna a doua din Chicago. Russell Stone este un tocilar, redactor la o revistă de sfaturi practice, cu o slujbă de seară ca profesor la colegiul de artă al tribului Mesquakie, unde o întâlneşte pe Thassadit Amzwar – o berberă din Algeria care a aterizat în Chicago după ce şi-a pierdut aproape toată familia, inclusiv tatăl, în războiul civil din Algeria; mama ei a murit la scurtă vreme după acesta, de cancer pancreatic. Thassadit îşi fascinează profesorul şi colegii nu doar cu povestirile ei despre Algeria, ci şi

Cea mai recentă carte a lui Jay McInerney este „How It Ended: New and Collected Stories“. ILUSTRAŢIE DE ANDY MARTIN

cu atitudinea generoasă. În ciuda ororilor din trecut, ea pare o optimistă incurabilă şi radios de fericită. Devine rapid soarele în jurul căruia gravitează întregul grup. Stone dezvoltă o obsesie pentru această studentă strălucită, până într-atât încât studiază istoria Algeriei şi cercetează literatura psihologică pe tema fericirii. În cele din urmă, consultă un psiholog şcolar, Candace Weld, care, întâmplător, seamănă extrem de mult cu fosta lui iubită. Weld devine parte a cultului atras de energia Thassei şi, inevitabil, se îndrăgosteşte de Russell. Un personaj principal excesiv de fericit pare un potenţial handicap pentru un roman, dar Powers reuşeşte dificila sarcină de a face din Thassa un protagonist plauzibil şi chiar fascinant, în parte prezentând-o indirect, refractată prin celelalte personaje, în parte înzestrând-o cu o biografie densă. Linia narativă complementară o prezintă pe Tania Schiff ca pe amanta unui gânditor, o „moştenitoare cu ochi albaştri şi părul blond a unei culturi de elită muribunde“, care găzduieşte o emisiune TV despre ştiinţă, „o combinaţie între Scientific American1 şi Amurgul zeilor“, intitulată „Dincolo de limită“. O urmărim punând cap la cap un episod intitulat „Geniul şi genomul“, despre geneticianul Thomas Kurton, care a înfiinţat o companie de biotehnologie ce-şi propune să îmbunătăţească viaţa prin inginerie genetică. „Nu văd de ce“, îi spune el lui Schiff, „cu destul timp şi creativitate la dispoziţie, noi, oamenii, nu ne-am putea transforma în orice ne-am dori“. O a treia tramă, de fapt o meta-naraţiune, se ţese în aceste pagini, fiind în esenţă povestea spunerii povestirii. „La o întâlnire, ajunşi la desert, ea îi povesteşte despre înclinaţia spre negativism. Bineînţeles, nu sunt de fapt sigur că exact la desert i-a spus asta, nici măcar dacă discuţia a avut loc în timpul respectivului prânz. Dar, la un moment dat, ea i-a spus, şi încă nu se întâlneau de mult. Asta înseamnă nonficţiunea: nu trebuie să creezi nimic“. De fapt, bineînţeles, întregul pasaj este ficţiune, scris de Richard Powers – care ştie, cu siguranţă, că un narator care profesează ignoranţa parţială a propriei creaţii sau care trasează linii arbitrare între ficţiune şi nonficţiune riscă să încalce înţelegerea sa cu cititorii. Unele din meditaţiile lui Powers despre ficţiune şi cauzalitate sunt cu adevărat profunde, dar acest fragment anume îl înfăţişează în cea mai bună formă, iar cititorii vor tolera fiecare în felul lui acest tip de improvizaţii meta-ficţionale. Romanul îşi dă drumul când unul din colegii de facultate ai Thassei, înnebunit pe moment de bunătatea ei, încearcă să o violeze şi apoi se predă la poliţie. Povestea ar fi fost îngropată după un minut la televiziunea locală, dacă Russell Stone nu ar fi folosit cuvântul „hipertimie“ încercând să o descrie poliţiştilor pe exotica studentă. Powers e deosebit de eficient relatând cum povestea fetei cu gena fericirii se răspândeşte pe internet şi, doar o idee mai încet, în media tradiţională. Cutia poştală a Thassei începe să se umple: „Oameni ciudaţi cu conturi de Hotmail vor ca eu să-i fac

fericiţi. O femeie vrea să mă angajeze ca instructor personal. Crede că sufletul ei are nevoie de un antrenament profesionist“. Între timp, echipa de cercetători a lui Kurton e pe punctul de a publica un studiu care stabileşte corelaţia dintre anumite coduri genetice şi starea de bine emoţional. Dar, în ciuda amplului număr de subiecţi pe care se bazează studiul, Kurton amână publicarea, căutând nişte informaţii care îi lipsesc şi care i-ar putea confirma descoperirile. Când aude de povestea Thassei, e convins că e aproape de a le obţine. Kurton o convinge pe Thassa să treacă printr-o serie de teste, iar când rezultatele sunt în cele din urmă publicate – înflăcăratul material genetic al Thassei confirmând descoperirile iniţiale – interesul media pentru Fata cu Gena Fericirii devine obsesiv, culminând cu o apariţie la un talk-show din Chicago, a cărui moderatoare, cunoscută de toată lumea doar sub numele de Oona, „este, din orice punct de vedere, cea mai influentă femeie din lume“. Omiţând cu discreţie detaliile, Powers ne furnizează doar indicii privind fulminanta apariţie a Thassei, prin intermediul reacţiilor de pe internet. Mai ales în primele capitole, personajele şi naraţiunea lui Powers sunt aproape su-

focate de discursul ştiinţific şi divagaţiile metafizice. Un fragment definitoriu sună aşa: „Suntem în mijlocul unei revoluţii, una care aproape că o reproduce pe cea a lui Lamarck, doar că pe noi baze tehnologice, şi care aduce în discuţie centralitatea geneticii şi a întregii dogme a eredităţii imuabile“. Acest tip de discurs pare a-i izvorî mult mai uşor din peniţă decât pasajele care descriu sentimentele sau idila: „În patul ei, Candace e ca un safir, ceva ce el nu ştiuse că ea ascunde“. Paragraful cu Lamarck, cu toată inteligenţa sa ezoterică, mi se pare mai clar decât cel cu safirul. Uneori, nu poţi să nu te întrebi dacă nu cumva toată simpatia şi sensibilitatea lui Powers nu sunt cumva dedicate taberei ştiinţifice – dacă nu cumva e de acord cu critica pe care Thomas Kurton o aduce ficţiunii, respingând „întreaga idee grandioasă că sensul vieţii se dezvăluie prin negocieri individuale“. Dar Powers este, atunci când vrea să o facă, un povestitor captivant (deşi probabil că ar fugi de o asemenea caracterizare), şi, chiar şi când pune în discuţie convenţiile naraţiunii şi ale personajelor, Generosity câştigă la capitolul impact şi suspans. Până la urmă, el vrea să reuşească pe ambele plah nuri şi e foarte aproape să-i şi iasă.

1 Revistă americană de popularizare a ştiinţei. (n.trad.).

Tu şi prietenii prietenilor prietenilor tăi Doi cercetători afirmă că acţiunile şi emoţiile noastre sunt influenţate nu doar de cei apropiaţi, ci şi de oameni pe care s-ar putea să nici nu îi cunoaştem. DE SCOTT STOSSEL

ENTRU aceia dintre noi care nu muncesc activ într-o universitate, majoritatea scrierilor moderne din domeniul ştiinţelor sociale se încadrează în trei categorii. Prima, care este vastă, constă din cele ezoterice şi incrementale – acele studii atât de obscure sau care contribuie atât de infinitezimale la cunoaşterea ştiinţifică încât pot fi ignorate fără remuşcări de cititorul obişnuit (asta nu înseamnă că tipul acesta de lucrări nu e important, căci dă de lucru editurilor academice, iar în drumul spre o poziţie academică superioară, cunoştinţe semnificative sunt acumulate prin picături minuscule). A doua categorie constă din dovezi statistice ale unor fapte evidente (exemple de rezultate ale studiilor publicate recent: „relaţia părinte-copil... include des sentimente de iritare, tensiune şi ambivalenţă“, este mai plauzibil ca femeile să aibă relaţii sexuale ocazionale cu „un bărbat excepţional de atractiv“, iar dacă te ocupi cu SMS-urile în timp ce şofezi ai „o creştere consistentă a riscului de a fi implicat într-un eveniment care-ţi periclitează securitatea, ca de exemplu un accident“. Mulţumim nespus ştiinţelor sociale!). În fine, în a treia categorie, care e cu siguranţă cea mai restrânsă, intră lucrările de o originalitate strălucită, care stimulează şi luminează şi pot chiar, uneori, Scott Stossel, redactor-şef adjunct la The Atlantic, scrie actualmente o carte despre anxietate.

să schimbe modul în care înţelegem lumea. Dar iată şi o situaţie amuzantă: unele cercetări, sfidând logica, reuşesc să treacă graniţa dintre a doua şi a treia categorie, părând alternativ (sau poate simultan?) banale şi strălucite. Connected (Conectaţi), de Nicholas A. Christakis şi James H. Fowler, abundă în genul acesta de cercetări. „Ce risipă imensă de bani fac cercetătorii în ştiinţe sociale pentru a demonstra evidenţele“, scriu înşişi autorii,

CONNECTED

The Surprising Power of Our Social Networks and How They Shape Our Lives de Nicholas A. Christakis şi James H. Fowler Ilustrată. 338 pag. Little, Brown & Company. 25.99 $

caracterizând un răspuns tipic pe care l-au primit la un captivant studiu pe care l-au publicat în urmă cu doi ani în The New England Journal of Medicine. Respectivul studiu, despre cum obezitatea poate fi contagioasă, le-a adus deja autorilor o oarecare faimă. Pe la începutul acestui an, revista Time l-a inclus pe Christakis, profesor de medicină, sociologie şi politici de sănătate publică la Harvard, pe lista celor mai influenţi 100 de oameni din lume. Fowler, profesor asociat de ştiinţe politice la University of California din San Diego, a obţinut o notorietate suplimentară furnizând prima dovadă

statistică a „saltului Colbert“ – impulsionarea sprijinului politic de care se bucură demnitarii aleşi după ce apar în emisiunea satirică The Colbert Report. Scriitura lor înflăcărată este atrăgătoare, parcurgând cu entuziasm toate domeniile ştiinţifice şi culturale pentru a găsi descoperiri ce te lasă cu gura căscată sau rezultate neaşteptate care vin în sprijinul argumentelor lor. De exemplu: „Un studiu publicat în revista ştiinţifică Nature a demonstrat că un articol obişnuit de pe Wikipedia e aproape la fel de exact ca unul obişnuit din Encyclopedia Britannica“. Sau: „Ciupercile pot chiar să «colaboreze» pentru a găsi cele mai bune trasee în labirinturile în care le-au amplasat experimentatorii umani“. Precum şi preferatul meu: „De fapt, modelul care a prevăzut cel mai bine structura relaţiilor dintre senatorii americani este cel bazat pe obiceiul vacilor de a se linge reciproc în scopuri de socializare“. Dar oare merită argumentele şi ideile din această carte o examinare atât de aprofundată, fără a mai vorbi de atenţia pe care au dobândit-o autorii? Foarte probabil că da. Pentru început, să analizăm numitul studiu despre obezitate. Revizuind toate înregistrările detaliate ale studiului Framingham Heart, derulat între 1948 şi zilele noastre într-un orăşel din Massachusetts, Christakis şi Fowler au pus în evidenţă relaţiile a 12.067 de oameni cu mai mult de 50.000 de legături (sau conexiuni între prieteni şi rude) între ei. Analizând reţeaua rezultată, autorii au observat că obezii tindeau să fie prieteni cu alţi obezi, în timp ce oamenii slabi aveau de obicei prieteni slabi. La

o primă privire, asta e evident şi deloc surprinzător: cine se-aseamănă se-adună şi alte cele. Dar, bazându-se pe propria lor interpretare a datelor (pe care alţi cercetători au pus-o sub semnul întrebării), autorii au conchis că relaţia avea un rol cauzal: dacă ai contacte, chiar indirecte, cu oameni supraponderali, ai şanse să devii supraponderal. După cum au descoperit Christakis şi Fowler (şi alţi cercetători), obezitatea se răspândeşte prin contagiune. Aşadar, dacă prietenul prietenului prietenului tău – pe care nu l-ai întâlnit şi care locuieşte la 2.000 de km distanţă – câştigă în greutate, ai şanse să te îngraşi şi tu. Iar dacă prietenul prietenului prietenului slăbeşte, ai şanse să slăbeşti şi tu. Christakis şi Fowler examinează contaminarea prin relaţii în toate privinţele, de la dureri de spate (rata mai mare de apariţie a acestora s-a răspândit din Germania de Vest în cea de Est odată cu căderea Zidului Berlinului) până la sinucidere (despre care se ştie cu certitudine că se răspândeşte, ocazional, în întreaga comunitate) şi la practicile sexuale (precum incidenţa tot mai crescută a sexului oral la adolescenţi) sau la politică (caz în care convigerile tale sunt cu atât mai intense şi mai categorice, cu cât ai o reţea mai strânsă de conexiuni). Şi, deşi nu prea e surprinzător că emoţia se transmite de la o persoană la alta, autorii notează că o creştere cu 10.000 $ a salariului anual te bucură în general mai puţin decât a avea un prieten fericit – de fapt, creşterea salarială are mai puţine şanse de a te face fericit decât faptul că ai un prieten

ILUSTRAŢIE DE NICK DEWAR

Atracţie animalică Aceste poveşti aduc laolaltă celebrităţi şi creaturi inferioare. care are un prieten care are un prieten care e fericit. Ei susţin chiar că – iar asta sigur va genera controverse – preocuparea obsesivă de a crea ambiente „fără oleaginoase“ pentru copii nu e rezultatul unei reale creşteri a incidenţei alergiilor în rândul acestora, ci mai degrabă ceva ce aduce a epidemie de isterie a adulţilor, transmisă prin intermediul relaţiilor personale.

UM funcţionează contaminarea prin relaţii? Care este mecanismul prin care obezitatea prietenului prietenului are şanse să te facă mai gras? În parte, e vorba de efectul dat de presiunea apropiaţilor, numită şi normativă, prin care anumite comportamente sau acceptarea socială a anumitor comportamente se transmit printr-o reţea de cunoştinţe. Într-unul din exemplele oferite de autori, Heather renunţă la exerciţiile zilnice şi se îngraşă, ceea ce o determină pe prietena ei Maria să se întrebe ce înseamnă greutatea normală, astfel încât atunci când cealaltă prietenă a Mariei, Amy (care nu a întâlnit-o niciodată pe Heather) renunţă de asemenea la regimul ei de exerciţii zilnice, Maria nu mai e la fel de convinsă să insiste să o determine pe Amy să le reia. Aşadar, îngrăşarea lui Heather o determină pe cea a lui Amy, deşi cele două nu s-au întâlnit niciodată. Bineînţeles, aici presupoziţiile joacă un rol extrem de important; autorii sunt mult mai convingători atunci când argumentează că acest tip de contaminare are loc decât atunci când încearcă să explice de ce se petrece acesta până la urmă. De asemenea, explicaţiile lor privind motivele acestei contaminări sunt destul de interesante. În perioadele timpurii ale evoluţiei umane, avantajul selectiv era probabil conferit acelor indivizi care trăiau în reţele

Contaminare prin reţea – cu obezitate, fumat sau orice alte comportamente – ar putea fi înrădăcinată în evoluţia speciei umane. sociale şi puteau împărtăşi informaţii despre surse de hrană sau prădători. Primatologul Robin Dunbar a susţinut că creierul uman a crescut la dimensiunile actuale pentru a putea ţine evidenţa unei reţele sociale formate din 150 de persoane. Dunbar mai susţinea şi că despăducherea (culegerea paraziţilor din blana altor indivizi din grup), comportament la care apelează alte primate pentru a-şi întreţine relaţiile sociale, devine ineficientă într-un grup de 150 de indivizi, astfel încât oamenii au dezvoltat capacitatea de a comunica prin limbaj, un „mijloc mai eficient şi mai puţin dezgustător de a ne cunoaşte aproapele, din moment ce putem vorbi cu mai mulţi prieteni deodată, dar putem despăduchea doar câte unul, pe rând“ – în formularea lui Christakis şi Fowler. Ca şi primatele, acei oameni care sunt

FOTOGRAFIE DE JOHN ROBERT MILLER

mai capabili de a manipula reţelele sociale în avantajul lor prosperă, iar respectiva abilitate ar putea fi codificată genetic. Uzând de un studiu inteligent care trata perechi tinere de gemeni, autorii au observat că genele răspund de „46% din gradul de popularitate al copiilor“ (avem aici de-a face fie cu un raţionament strălucit, fie cu o reducere la absurd a analizei genetice, fie cu ambele). Iar într-o serie de studii privind „jocuri cooperative“, în care comportamentul altruist în cadrul unei reţele sociale este recompensat financiar, cele mai populare fete au terminat cu o sumă de patru ori mai mare decât cea a fetelor nepopulare, demonstrând încă o dată predispoziţia bogaţilor de a-şi creşte averea – fără a mai menţiona cruzimea de ansamblu a nepopularităţii. Ştiinţa reţelelor are implicaţii în politica publică. Învăţând mai multe despre structura diferitelor reţele, le putem identifica nodurile principale – cele mai „influenţabile“ noduri din care e plauzibil să se răspândească cel mai repede o idee (sau un comportament, sau poate o infecţie) – şi putem interveni în aceste puncte pentru a împiedica, de exemplu, răspândirea comportamentului dăunător (precum fumatul sau mâncatul în exces sau suicidul) sau pentru a promova unul pozitiv (precum votul sau donarea de organe), precum şi pentru a vaccina mai eficient împotriva bolilor contagioase. Dar cele mai interesante implicaţii sunt filosofice. O reţea socială, deşi nu e tocmai conştientă, îşi dobândeşte propria voinţă; ea doreşte lucruri şi vrea ca noi, nodurile din care ea consistă, să facem anumite lucruri, fie că e vorba să ne îngrăşăm sau să facem sex oral la 13 ani. Modelele matematice ale stolurilor de păsări, coloniilor de furnici sau bancurilor de peşti ne dezvăluie că, deşi nu există un agent central care să le spună păsărilor să zboare într-o direcţie sau alta, se conturează cumva o inteligenţă colectivă, astfel încât toate păsările zboară în aceeaşi direcţie în acelaşi timp. Christakis şi Fowler susţin că prin ştiinţa reţelelor descoperim că acelaşi principiu funcţionează şi în privinţa oamenilor – ca indivizi, suntem parte a unui supra-organism, o reţea aidoma unui stup care ne conturează deciziile. „Un fumător poate avea tot atât control în privinţa renunţării la fumat ca o pasăre asupra deciziei stolului de a nu zbura într-o direcţie oarecare“, scriu ei. Autorii adoptă o atitudine benignă în privinţa acestui fapt şi susţin că, pe măsură ce devenim mai conştienţi de reţelele în care suntem prinşi, cu atât mai bine e pentru noi. După cum e descrisă de către autori, ştiinţa reţelelor are potenţialul de a fi folosită în scopuri pozitive. Dar, de fapt, dacă toate impulsurile şi tulburările pe care le credem a fi produsul voinţei noastre libere individuale nu sunt decât manifestările ascunse ale unei colecţii de noduri, ca în cazul unui muşuroi de furnici, se poate spune despre cineva că „foloseşte“ cu adevărat reţeaua? Sau reţeaua ne foloseşte pe noi întotdeauh na?

DE WILLING DAVIDSON

OVESTIRILE Lydiei Millet încep invariabil cu fraze captivante, toate ca nişte tunuri înşirate pe creneluri, gata să tragă. „Când o pasăre ateriză pe piciorul ei, starul pop fu surprins“. „Câinele era serios, mereu fusese“. „Pe vremuri, am cunoscut un om mare“. Mize mari, e adevărat, dar şi promisiunea unui

LOVE IN INFANT MONKEYS

Stories de Lydia Millet 177 pag. Soft Skull Press. Ediţie broşată, 13.95 $

pic de distracţie, o promisiune pe care antologia de faţă rareori o uită. Love in Infant Monkeys (Dragostea la puii de maimuţă) este prima antologie de povestiri a lui Millet (după şase romane) şi este axată pe interacţiunile dintre celebrităţi şi animale. De fapt, însă, este bineînţeles despre oameni obişnuiţi – viaţa bântuie în subsolul societăţii, asta e clar. Îi putem întâlni pe câinele lui David Hasselhoff şi persoana care îl plimbă, pe Noam Chomsky şi o cuşcă de şoareci, pe Thomas Edison şi pe elefantul pe care l-a filmat în timp ce era electrocutat, dar aceste înscenări sunt adesea butaforie – naraţiunea se preocupă în principal de cei care nu apar pe prima pagină a ziarelor. Millet face o desfăşurare completă de forţe în The Lady and the Dragon. Pentru a o ademeni pe Sharon Stone în patul lui, un miliardar indonezian a cumpărat dragonul de Komodo care l-a atacat pe fostul ei soţ. Dar oamenii săi nu reuşesc să o aducă pe adevărata Stone şi angajează în schimb o imitatoare din Vegas care înnebuneşte când şopârla sfârtecă un pui de căprioară. În cele din urmă, şopârla şi imitatoarea evadează cu aceeaşi barcă. Destul de ridicol, dar povestea nu e relatată în scopuri umoristice, ci schimbă treptat registrul de la amuzament către angajare. Millet începe cu o relatare jurnalistică a atacului (majoritatea sunt mult prea bune pentru a mai trebui verificate, dar toate aceste poveşti

Scrierile lui Willing Davidson au apărut în Slate şi The New Yorker. El locuieşte în Stockholm.

se bazează pe nişte fapte reale – fostul soţ al lui Stone, Phil Bronstein, a fost într-adevăr muşcat de un dragon de Komodo), apoi continuă cu o privire mai nuanţată asupra situaţiei. Într-un pasaj detaliat, minunat de credibil, membrul echipei responsabil cu contactarea lui Stone este prea speriat pentru a-l suna pe managerul acesteia, astfel încât scrie în schimb un email. Povestea se încheie, surprinzător, cu un fel de comuniune între imitatoare şi dragonul de Komodo. „Totodată graţios şi urât, umil şi combativ. Ea nu-şi putea explica de ce, dar era reconfortant“. Prin acumulare treptată, Millet reuşeşte un fel de vrajă: termini de citit povestirea gândindu-te la virtuţile umane, nu la întorsături comice. The Lady and the Dragon nu conţine prea multă literatură despre natură, dar abundă în naturalism. Analogia lui Cehov cu tunurile este deja perimată şi, în acelaşi mod, observaţiile din unele din aceste povestiri pot părea familiare. „Un porumbel poate părea calm“, scrie Millet în Tesla and Wife, „dar asta era doar o impresie dată de pene. Penele erau moi, dar pe dedesubt sângele era năvalnic. Asta era frumuseţe adevărată, spuse Tesla: ve-

Într-una din povestiri, un bărbat care speră să se căsătorească cu Sharon Stone cumpără dragonul de Komodo care l-a atacat pe fostul soţ al vedetei. nele dezgolite, carnea gri-purpurie de sub puf“. Da, ne-am prins – viaţa e compusă din sânge şi intensitate. Dar, pe sub bravadă, sentimentul este unul de banalitate. Millet e mai bună atunci când e mai delicată. „Oamenii îşi iubesc animalele de companie“, scrie ea ulterior în aceeaşi povestire, „dar iubirea e întunecată de tristeţe. Pentru că dragostea e dedicată unui animal, le este ruşine de ea. Ar vrea ca dragostea să pară la fel de neînsemnată ca un hobby, astfel încât să nu trebuiască să le pară rău după animale“. Aşa mai merge. La fel ca multe din cele mai reuşite fraze ale ei, acesta e aproape un aforism, ceea ce e complet diferit de un truism. Puteţi citi această antologie ca pe o critică – a cultului actual al celebrităţii, a modului în care ne folosim de creaturi lipsite de responsabilitate –, iar Millet e suficient de exhaustivă pentru a stratifica aceste rezonanţe într-un mod satisfăcător. Dar asta ar însemna să rataţi plăcerile celor mai reuşite din aceste povestiri: rapiditatea lor, micile lor farmece. Millet probabil că încearcă prea multe deghizări şi uneori cosmetizează când vine vorba de un personaj, dar acestea sunt semne ale satisfăcătorului ei neastâmpăr şi amploare. O antologie de povestiri prea variate pentru a putea fi ambalate ca un fel de roman e ceva reconfortant. În acelaşi mod cu la fel de ambiţioasa Madonna, care îşi spune sieşi în prima ei povestire, Sexing the Pheasant: „Superficial, care nu trece de piele – poate, şi h ce dacă? Pielea e cel mai mare organ“. 17

Cronica de nonficţiune

Megan Buskey

THE BOOK OF WILLIAM

ciţiu de improvizaţie foarte bine primit la un teatru din New York l-a determinat pe Foote să se apuce de scris, iar în scurtă vreme a renunţat la ambiţiile actoriceşti ca să se concentreze asupra scrisului. Restul carierei lui Foote a urmat această reţetă bazată pe context, inspiraţie şi multă muncă, totul cu rezultate excelente: pe lângă faptul că a scris piese canonice precum The Trip to Bountiful, Foote a câştigat un Premiu Pulitzer pentru dramaturgie (pentru The Young Man From Atlanta) şi două Oscaruri (pentru scenariile de la Să ucizi o pasăre cântătoare şi Tender Mercies). Hampton, care a scris nenumărate cronici de teatru în New York Times în ultimele două decenii, relatează respectuos povestea vieţii lui Foote. Însă renunţă la extrapolările psihologice care pot face ca biografiile să fie fascinante; în schimb, îşi presară cartea cu detalii mondene lipsite de rezonanţă. La fel de dezamăgitor e şi faptul că descrie cultura dinamică a scenariştilor americani doar prin schiţe vagi, deşi Foote se afla permanent în mijlocul unui adevărat spectacol. Hampton scrie cu evidentă cordialitate şi admiraţie pentru subiectul său, însă se chinuieşte să inspire aceleaşi sentimente şi cititorului care nu e deja un mare iubitor al operei lui Foote.

How Shakespeare’s First Folio Conquered the World de Paul Collins Bloomsbury, 25 $ V-aţi putea închipui o lume fără Macbeth sau fără Visul unei nopţi de vară? Dacă răspunsul este „nu“, atunci mulţumiţi-le lui John Heminge şi Henry Condell, producătorii elisabetani de teatru care au montat o compilaţie postumă a operei prietenului şi colegului lor William Shakespeare, după moartea acestuia, în 1616. Fără spiritul lor vizionar, poate că Shakespeare ar fi intrat în posteritate drept „un alt condeier foarte harnic“, după cum scrie Collins în această istorie antrenantă şi energică a uneia dintre cele mai importante cărţi din literatura engleză. În parte manual de cărţi de anticariat, în parte registru de curiozităţi literare, The Book of William (Cartea lui William) e împărţită în cinci acte, care evocă, pe rând, un loc şi un timp semnificativ din istoria pitorescă a operei lui Shakespeare publicată de Heminge şi Condell. Printre personajele pestriţe ale lui Collins se află şi o versiune plină de sine a lui Alexander Pope, producătorul unei ediţii de mântuială a operei lui Shakespeare, pregătită pentru apariţie în 1725 cu scopul de a depăşi reputaţia celei publicate de Heminge şi Condell. Mai dăm apoi peste Henry Clay Folger, magnat al petrolului şi posesor al celei mai mari colecţii din lume de ediţii ale compilaţiei publicate de Heminge şi Condell, aflate acum la Folger Shakespeare Library din Washington, şi peste Mitsuo Nitta din Tokyo, negustor prin excelenţă al preţioaselor ediţii din secolul al XVII-lea. Autorul inserează în carte şi relatări ale eforturilor sale amuzante de a analiza câteva dintre cele 230 de exemplare despre care se ştie că mai există; Collins scrie despre amestecul de groază şi încântare simţit la descoperirea faptului că „vreun puştan de la începutul secolului al XVII-lea“ a lăsat mâzgălituri pe marginile unui exemplar. La sfârşitul cărţii, cititorul înclină să dea dreptate afirmaţiei lui Collins – „cărţile au o prezenţă tangibilă, pe lângă inefabila lor calitate cugetătoare: cărţile au trup şi suflet“.

THE ESSAYS OF LEONARD MICHAELS

Farrar, Straus & Giroux, 26 $

MASTERPIECE COMICS

de R. Sikoryak. 65 pag. Drawn & Quarterly. 19.95 $ Dagwood şi Blondie sunt Adam şi Eva, motanul Garfield e Mefistofel, iar Batman (sus) e un „pungaş“ cu topor, în această carte a parodiilor scrisă de caricaturistul newyorkez Sikoryak. Autorul îi mai satirizează, printre alţii, pe Beckett, Camus, Dante, Kafka şi Shakespeare.

LIES MY MOTHER NEVER TOLD ME

A Memoir de Kaylie Jones Morrow/HarperCollins, 25.99 $ Joan Crawford, fă cunoştinţă cu Gloria Jones. Dacă fiica lui Crawford îşi descria copilăria nefericită în Mommie Dearest, din Lies My Mother Never Told Me (Minciuni pe care mama nu mi le-a spus niciodată) aflăm că Gloria Jones şi-a descărcat şi ea problemele cu alcoolul asupra copiilor. În această autobiografie, Kaylie Jones, singura fiică a Gloriei şi a romancierului James Jones, rememorează o viaţă la mila mamei sale ocazional fermecătoare, dar, de obicei, beată. Chestii devastatoare, ca să nu spunem mai mult: când Kaylie, în vârstă de 8 ani, o înfruntă pe Gloria pentru că mama a uitat să o ia de la şcoală, aceasta îi răspunde: „Of, Doamne,

Megan Buskey este scriitoare independentă şi trăieşte la New York. 18

eşti atât de nevrotică!“. Dacă există vreo constantă în relaţia mamă-fiică, aceasta e că „a-i răspunde cu aceeaşi monedă era ca şi cum ai fi aruncat gaz pe foc“. Nu e de mirare că, atunci când Kaylie Jones ajunge la vârsta maturităţii (prefigurată de moartea tatălui ei, pe când fata avea 16 ani), recurge şi ea la alcool pentru a-şi domoli zbuciumul lăuntric. Anii de destrăbălare şi petreceri o fac pe Jones, devenită între timp o romancieră cu cărţi publicate, să se lovească de pragul de jos. Cu ajutorul unui prieten, reuşeşte să renunţe la alcool. Oricât de admirabilă ar fi, devenirea lui Jones (care include şi o căsnicie echilibrată, o fiică şi o pasiune salvatoare pentru tae kwon do) nu pare să treacă de o povestire simplistă despre dependenţă şi recuperare. Dacă la aceasta adăugăm şi tendinţa ei de a menţiona la tot pasul nume de celebrităţi pe care le-a cunoscut şi laude de sine irelevante (spune, de pildă, că bebeluşul ei obţine rezultate

„excepţionale“ la un test de dezvoltare verbală), cititorul are senzaţia că tratamentul ei confesiv nu reprezintă întocmai adevărul gol-goluţ. HORTON FOOTE

America’s Storyteller de Wilborn Hampton Free Press, 28 $ Subtilele drame de familie ale dramaturgului Horton Foote, care a murit în luna martie la 92 de ani, i-au adus numeroase comparaţii cu Faulkner şi Cehov. Foote a fost şi el un provincial în adâncul sufletului: „Indiferent unde mă aflu sau unde mă duc, port cu mine această lume“, scria el despre Texasul provincial, unde s-a născut şi a crescut. Dragostea lui Foote pentru teatru l-a îndepărtat de regiunea natală şi l-a propulsat în luminile strălucitoare ale teatrelor din California şi, apoi, din New York. Un exer-

Michaels e cunoscut mai ales pentru povestirile sale succinte şi tulburătoare, însă a avut şi o carieră îndelungată ca profesor de engleză la Universitatea Berkeley din California. Traiectoria sa universitară se regăseşte în această compilaţie postumă de nonficţiune (Michaels a murit în 2003, la 70 de ani), apărând nu doar sub forma poveştilor sale din şcoala postuniversitară, când „citea şi critica dur cu mare entuziasm şi speranţă pentru valorile analizate“, dar şi în textele critice din volum, care nu pălesc la menţionarea unor nume precum Wittgenstein sau Foucault. Din fericire, cartea nu abundă în elementele absconse şi detaşate specifice lumii academice, ci prezintă excelenta coordonare, inteligenţa şi proza instinctiv bună a lui Michaels. Indiferent de subiect – eseurile incluse în acest volum acoperă o gamă vastă, de la Edward Hopper la Rita Hayworth în Gilda, filmul care a consacrat-o, până la idiş, limba maternă a autorului –, Michaels îşi canalizează întreaga forţă a aptitudinilor lui intelectuale şi narative pentru a produce o voce care e deopotrivă sensibilă şi fermă. Când se află în şcoala postuniversitară de la Berkeley, o dispută pe marginea unei plăţi anticipate cu un cuplu din New York se transformă inexplicabil într-o ceartă – pentru că de aşa natură este „intimitatea critică în rândul intelighenţiei de pe Coasta de Est“ –, astfel încât fata rămâne uitându-se la sângele lui Michaels sub unghiile ei. Sarcasmul şi obscuritatea lui sunt aplicate cu moderaţie, iar această antologie, editată de văduva lui, Katharine Ogden Michaels, e propulsată mai ales de dorinţa lui aprinsă de a înţelege cât poate din lumea înconjurătoare. „Impulsul către adevăr e încorporat în existenţa noastră aşa cum forma ochilor ne este scrisă în gene“, scrie Michales, „iar adevăh rul, ca şi crima, vrea să iasă la iveală“.

Revelaţii neîncetate O carte despre modul în care ideile şi obiceiurile din trecut i-ar putea călăuzi pe credincioşi într-o abordare modernă a lui Dumnezeu. DE ROSS DOUTHAT

POCA Bush a fost o perioadă dificilă pentru religia liberală în America. Atentatele de la 11 septembrie n-au fost tocmai o reclamă pentru compatibilitatea dintre credinţă şi raţiune, dintre credinţă şi modernitate sau dintre credinţă şi politica de centru-stânga. Aşa cum n-a fost

THE CASE FOR GOD

de Karen Armstrong 406 pag. Alfred A. Knopf. 27.95 $

nici războiul cultural intern care a izbunic ulterior şi care a conferit o nuanţă „ori cu noi, ori împotriva noastră“ aproape tuturor controverselor referitoare la Dumnezeu. Pentru mulţi liberali, singurele alternative păreau a fi secularismul sau fundamentalismul, noul ateism sau religia de altădată, Richard Dawkins sau George W. Bush. Însă s-a schimbat roata între timp, iar credincioşii liberali pot răsufla mai liniştiţi. Bush s-a retras în Texas, iar succesorul său la Casa Albă întruchipează întocmai modelul de creştin liberal modern. Conservatorismul religios pare diminuat şi descurajat. Problemele care dezbină naţiunea în acest moment sunt asistenţa medicală şi deficitele, nu educaţia pro-abstinenţă sau teoria Intelligent Design. Iar noii atei par să-şi fi epuizat temporar modalităţile de a-i face proşti pe credincioşi. Cu alte cuvinte, e momentul potrivit pentru o carte ca The Case for God (Pledoarie pentru Dumnezeu), un amplu reproş adresat aripii ateiste mai militante, într-un studiu fascinant al gândirii religioase occidentale. Fostă călugăriţă transformată în istoric prolific şi popular, Karen Armstrong vrea să recupereze noţiunea de Dumnezeu, salvând-o de erudiţii care o dispreţuiesc, dar şi de susţinătorii săi mai lipsiţi de imaginaţie. În acest scop, autoarea nu susţine pur şi simplu că abordarea ei preferată în privinţa religiei (care accentuează mai degrabă preocuparea pentru o zeitate incognoscibilă decât căutarea corectitudinii teologice) e compatibilă cu societatea liberală, ştiinţifică şi avansată tehnologic. Armstrong susţine că, de fapt, această abordare corespunde mai curând străvechilor credinţe ale iudaismului, islamismului şi (mai ales) creştinismului decât tendinţei considerate în prezent religie „conservatoare“. Totodată, ea sugerează că neglijarea acestor credinţe „constituie unul dintre motivele pentru care atât de mulţi occidentali au probleme cu digerarea noţiunii de Dumnezeu în prezent“. Armstrong afirmă că atât credincioşii moderni, cât şi ateii moderni au ajuns să conceapă religia în primul rând ca pe o serie de teoreme acceptate sau un catalog de date specifice despre natura lui Dumnezeu, despre lume şi viaţa omului. Însă această abordare a credinţei le-ar fi străină multor

Ross Douthat este editorialist şi scrie comentarii în The Times. FOTOGRAFIE DE DAVID SILVERMAN/GETTY IMAGES

gânditori religioşi premoderni, între care şi minţile luminate ale creştinismului din trecut, de la primii Părinţi ai Bisericii la eminenţe medievale precum Toma de Aquino. Autoarea scrie că aceşti gânditori şi mulţi alţii concepeau credinţa în primul rând ca pe o practică, mai degrabă decât ca sistem – nu ca „ceva ce oamenii gândeau, ci ceva ce făceau“. Dumnezeul lor nu era o entitate care trebuia definită sau o teoremă care urma să fie demonstrată, ci o realitate definitivă la care se ajungea prin mituri, ritualuri şi teologie „apofantică“, adică o practică a „reticenţei deliberate şi principiale faţă de Dumnezeu şi/sau sacru“ care subliniază faptul că nu putem cunoaşte divinitatea. Iar religia lor era o serie de deprinderi mai degrabă decât o listă de învăţături nestrămutate – o aplecare către navigarea misterelor existenţei umane, după cum ar spune taoiştii.

convinseseră că adevărul religios era o treabă literală, de tipul „totul sau nimic“, în care doctrinele reprezentau echivalente ale preceptelor ştiinţifice, iar textele sfinte trebuiau să coincidă precis cu ştiinţele naturale. Criza produsă atunci a generat confuziile perpetuate până în ziua de azi, în care literaliştii biblici se străduiesc să împace cuvintele din Geneză cu existenţa dinozaurilor, în vreme ce ateii ridiculizează Scriptura pentru că nu reuşeşte să semene cu un manual de ştiinţă. Ca să scape din această dispută lipsită de sens, Armstrong îi sfătuieşte pe atei să admită că teismul nu e o teorie ştiinţifică rivală şi că „n-are rost să cumpănim ca nişte judecători învăţăturile religiei pentru a le stabili adevărul sau falsitatea înainte de a o lua pe calea unei vieţi religioase. Le veţi descoperi adevărul – sau lipsa lui – doar dacă veţi traduce aceste doctrine în acţiuni rituale sau etice“. Pe de

fricaţi şi încrezători în interpretarea pe care o dădeau credinţei“. Însă ingeniozitatea lor se întemeia pe doctrine împărtăşite, fiind constrânsă de ipoteze comune. Ideologia lor avea o anumită reticenţă în ideile despre natura definitivă a divinităţii, însă era foarte clară în privinţa manifestării lui Dumnezeu pe pământ. E adevărat că Sf. Augustin, de pildă, nu a interpretat ad litteram cărţile Genezei. Însă a susţinut, fără doar şi poate, o interpretare literală a învierii lui Isus – şi n-ar fi fost cu adevărat un teolog creştin dacă n-ar fi făcut-o. Cu alte cuvinte, separarea gândirii de acţiune, a învăţăturii de comportament şi a dogmei de practică în istoria religiei e mult mai dificilă decât recunoaşte Armstrong. Dogmele tind să sprijine practicile – şi viceversa. Se poate căpăta o anumită „aplecare“ către religie fără a crede că toate dogmele ei sunt adevărate ad litteram: o persoană cu înclinaţii spirituale îşi poate extrage hrana sufletească din slujba romano-catolică fără să creadă ideea conform căreia cuminecătura chiar devine trupul şi sângele lui Hristos. Însă fără doctrina transsubstanţierii n-ar mai exista Slujba care să ofere acea hrană sufletească. Nu toţi credincioşii practicanţi vor împărtăşi opinia lui Flannery O’Connor, cum că împărtăşania e „un simbol, dă-l dracului“. Însă credinţa catolică a dăinuit 2.000 de ani

Armstrong susţine că religia şi-a rătăcit calea când a cedat în faţa unui caz fatal de invidie ştiinţifică.

Armstrong susţine că e o abilitate pe care Occidentul creştin a pierdut-o în mare parte, de vină fiind evoluţia ştiinţei moderne. Nu fiindcă ştiinţa şi religia ar fi diametral opuse, ci fiindcă gânditorii religioşi au cedat în faţa unui caz fatal de invidie ştiinţifică. În loc să ofere obişnuita descriere a empirismului care înfrânge superstiţiile, Armstrong înfăţişează o seducţie amplă, în care credincioşii au fost convinşi să adopte „teologia naturală“ a lui Isaac Newton şi William Paley, care părea să ofere o chezăşie ştiinţifică pentru credinţa într-un Dumnezeu creator. Convinşi că „legile naturale pe care oamenii de ştiinţă le-au descoperit în univers sunt demonstraţii tangibile ale grijii providenţiale a lui Dumnezeu“, creştinii occidentali au renunţat la abordarea mitică şi apofantică, în favoarea unei rigori pseudoştiinţifice – iar apoi n-au mai avut încotro s-o ia când şi-a făcut apariţia teoria evoluţionistă a lui Darwin. Pe Toma de Aquino sau pe Sf. Augustin nu i-ar fi tulburat câtuşi de puţin noţiunea de evoluţie. Însă succesorii lor moderni se

altă parte, îi îndeamnă pe credincioşi să recupereze înţelepciunea strămoşilor lor, care au înţeles că „adevărul dezvăluit e simbolic, că Scriptura nu poate fi interpretată literalmente“ şi că „revelaţia nu e un eveniment care s-a produs o dată, în trecutul îndepărtat, ci un proces creator, aflat încă în desfăşurare şi care necesită ingeniozitatea oamenilor“. Aceasta e o pledoarie elocventă pentru originile străvechi ale abordării liberale a credinţei, iar rezumatul meu nu-i poate reflecta subtilităţile. Însă merită să fie ajustat serios. Armstrong recunoaşte că povestea religioasă pe care o spune subliniază doar o tendinţă particulară din cadrul credinţei monoteiste. Totuşi, cititorului de rând i-ar fi iertată tendinţa de a crede că minţile luminate ale creştinismului premodern au fost, în esenţă, nişte episcopalieni liberali avant la lettre. De fapt, aceşti înţelepţi creştini erau extrem de dogmatici după toate criteriile moderne. Nu erau fundamentalişti care interpretau ad litteram fiecare rând din Scriptură, ci erau, după cum scrie Armstrong, „ingenioşi, neîn-

datorită unora precum Flannery O’Connor, nu precum Karen Armstrong. Aşa se explică de ce religia liberală tinde să paraziteze forme mai dogmatice de credinţă, ce creează şi sprijină practicile pe care credinciosul liberal le selectează, interpretându-le simbolic şi reinterpretându-le pentru o epocă mai luminată. Acest diletantism spiritual are şi el farmecul său, dar e lipsit de savoarea monoteismului occidental, care ne-a oferit mereu nu doar mituri, ritualuri şi simbolism (păgânii se ocupaseră şi ei destul de bine de aceste elemente), ci şi teze literale scandaloase – cea că evreii sunt realmente poporul ales, că Hristos chiar s-a sculat din morţi şi că, indiferent oricât de mult ne-ar putea depăşi înţelegerea creatorul universului, putem trăi cu speranţa că iubeşte lumea destul ca s-o salveze şi pe ea, dar şi pe noi, de puterea anihilatoare a morţii. Aceste interpretări literale pot fi duse până în pânzele albe, iar The Case for God susţine, în mod convingător, că interpretările trebuie să coexiste cu formele de credinţă mai mitice, mai mistice şi filosofice. Totuşi, oamenii nu sunt, în general, mistici şi filosofi, dar sunt însetaţi după mituri care nu sunt doar răsunătoare, ci şi adevărate. S-ar putea ca religia apofantică să fie cea mai riguroasă cale de a porni în căutarea unui Dumnezeu inefabil. Însă, pentru majoritatea credincioşilor, ea va rămâne un înlocuitor slab pentru noţiunea că h Dumnezeu a venit în căutarea noastră. 19

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

CĂRŢI ILUSTRATE

Săpt. în top

LISTEN TO THE WIND: THE STORY OF DR. GREG AND „THREE CUPS OF TEA“ de Greg Mortenson şi Susan L. Roth (Dial, 16.99 $) O şcoală se dezvoltă în Pakistan. (Vârsta: 4 – 8 ani)

MARLEY GOES TO SCHOOL de John Grogan, ilustrată de Richard Cowdrey (HarperCollins, 17.99 $) Un căţeluş loial aduce haos într-o sală de clasă.

WADDLE! scrisă şi ilustrată de Rufus Butler Seder (Workman, 12.95 $) Animale în mişcare, colorate. (Vârsta: 4 – 8 ani)

DEWEY (THERE’S A CAT IN THE LIBRARY!) de 3 Vicki Myron şi Bret Witter, ilustrată de Steve James (Little, Brown, 16.99 $) Povestea mascotei unei biblioteci publice. (Vârsta: 4 – 8 ani)

STREGA NONA’S HARVEST scrisă şi ilustrată de Tomie dePaola (Putnam, 16.99 $) O grădină produce o recoltă neaşteptat de bogată atunci când un grădinar novice nesocoteşte orice sfat. (Vârsta: 4 – 8 ani)

Cărţi pentru copii Săpt. aceasta

5 octombrie 2009

LECTURI UŞOARE

Săpt. în top

CATCHING FIRE de Suzanne Collins (Scholastic, 3 17.99 $) Protagonista din The Hunger Games se întoarce. (Vârsta: de la 12 ani)

THE HUNGER GAMES de Suzanne Collins (Scholastic, 54 17.99 $) Într-un viitor distopic, o fată luptă pentru supravieţuire în direct la TV. (Vârsta: de la 12 ani)

THE MAGICIAN’S ELEPHANT de Kate DiCamillo şi Yoko Tanaka (Candlewick, 16.99 $) Un orfan care îşi caută sora urmează instrucţiunile misterioase ale unui prezicător. (Vârsta: de la 7 ani)

THE SECRET TO TEEN POWER de Paul Harrington (Simon Pulse, 17.99 $) Sfaturi pentru adolescenţi. (Vârsta: de la 14 ani)

TRICKS de Ellen Hopkins (McElderry/Simon & Schuster, 18.99 $) Un roman în versuri despre cinci adolescente care devin prostituate. (Vârsta: de la 14 ani)

L.A. CANDY de Lauren Conrad (Harper/ 14 HarperCollins, 17.99 $) Fascinaţia lumii TV descrisă de cineva care a fost implicat în acest fenomen. (Vârsta: de la 14 ani)

SHIVER de Maggie Stiefvater (Scholastic Press/ Scholastic, 17.99 $) Despre dragostea pentru un lup. (Vârsta: de la 12 ani)

SENT de Margaret Peterson Haddix (Simon & Schuster, 15.99 $) Mai mulţi copii sunt transportaţi în secolul al XV-lea, ca membri ai familiei regale britanice. (Vârsta 8 – 12 ani)

THIRTEEN REASONS WHY de Jay Asher 48 (Razorbill, 16.99 $) Înainte de a se sinucide, o fată trimite mesaje audio explicative către 13 persoane. (Vârsta: de la 14 ani)

THE GRAVEYARD BOOK de Neil Gaiman, ilustrată 51 de Dave McKean (HarperCollins, 17.99 $) Ca să evite un asasin, un băiat locuieşte în cimitir. (Vârsta: de la 10 ani)

GALLOP! scrisă şi ilustrată de Rufus Butler Seder (Workman, 12.95 $) Animalele par să se mişte la răsfoirea paginilor. (Vârsta: 4 – 8 ani)

GOLDILICIOUS scrisă şi ilustrată de Victoria Kann 17 (Harper/HarperCollins, 17.99 $) O fată căreia îi plac culorile roz şi mov îşi îndreaptă atenţia către auriu. (Vârsta: 5 – 8 ani)

SKIPPYJON JONES, LOST IN SPICE de Judy Schachner (Dutton, 16.99 $) Marte, planeta roşie şi iute, captează imaginaţia unei pisici. (Vârsta: 4 – 8 ani)

FAMILY HUDDLE de Peyton Manning, Eli Manning şi Archie Manning, ilustrată de Jim Madsen (Scholastic, 16.99 $) Despre o familie de fotbalişti americani. (Vârsta: 4 – 8 ani)

SWING! scrisă şi ilustrată de Rufus Butler Seder (Workman, 12.95 $) Copiii par să se mişte la răsfoirea paginilor. (Vârsta: 4 – 8 ani)

CĂRŢI BROŞATE

SERII

DARK VISIONS de L. J. Smith (Simon & Schuster, 2 9.99 $) O şcoală pentru adolescenţi cu puteri paranormale (plus câţiva vampiri). (Vârsta: de la 14 ani)

THE TWILIGHT SAGA de Stephenie Meyer (Megan 111 Tingley/Little, Brown, ed. cart. şi broş.) Vampiri şi vârcolaci la liceu. (Vârsta: de la 12 ani)

BLUE MOON de Alyson Noël (St. Martin’s Griffin, 9.99 $) 11 Un nemuritor găseşte secretul timpului. (Vârsta: de la 12 ani)

VAMPIRE DIARIES de L. J. Smith (HarperTeen, ed. 21 cart. şi broş.) Vampiri la şcoală, implicaţi într-un triunghi amoros. (Vârsta: de la 12 ani)

THE BOOK THIEF de Markus Zusak (Knopf, 11.99 $) O fată 106 salvează cărţi de la o incendiere nazistă. (Vârsta: de la 14 ani)

EVERMORE de Alyson Noël (St. Martin’s Griffin, 9.95 $) Nemuritori la şcoală. (Vârsta: de la 12 ani)

DIARY OF A WIMPY KID scrisă şi ilustrată de Jeff 36 Kinney (Abrams, doar ed. cart.) Despre pericolele adolescenţei, în benzi desenate. (Vârsta: 9 – 12 ani)

THIRST NO. 1 de Christopher Pike (Simon Pulse, 7 9.99 $) O reeditare a trei romane: The Last Vampire (1994), Black Blood (1994) şi Red Dice (1995). (Vârsta: de la 14 ani)

PERCY JACKSON & THE OLYMPIANS de Rick 115 Riordan (Disney-Hyperion, ed. cart şi broş.) Copiii zeilor se luptă cu monştri mitologici. (Vârsta: 9 – 12 ani)

THREE CUPS OF TEA: YOUNG READERS EDITION de Greg Mortenson şi David Oliver Relin (Puffin, 8.99 $) Un fost alpinist ridică şcoli în satele din Pakistan şi Afganistan. (Vârsta: 9 – 12 ani)

HOUSE OF NIGHT de P. C. Cast şi Kristin Cast (St. 56 Martin’s, ed. cart. şi broş.) Vampiri la şcoală. (Vârsta: de la 14 ani)

VAMPIRE ACADEMY de Richelle Mead (Razorbill, doar ed. broş.) O şcoală cu internat pentru nemuritori. (Vârsta: de la 12 ani)

THE MORTAL INSTRUMENTS de Cassandra Clare 26 (McElderry/Simon & Schuster, ed. cart. şi broş.) O lume a demonilor şi a războinicilor. (Vârsta: de la 14 ani)

NIGHT WORLD de L. J. Smith (Simon Pulse, doar ed. broş.) Rase supranaturale formează societăţi secrete. (Vârsta: de la 14 ani)

THE 39 CLUES de mai mulţi autori (Scholastic, doar ed. cart.) Un frate şi o soră călătoresc prin lume în căutarea sursei de putere a familiei lor. (Vârsta: 9 – 12 ani)

RANGER’S APPRENTICE de John Flanagan (Philomel, ed. cart. şi broş.) Un băiat se luptă cu răul. (Vârsta: 9 – 12 ani)

7 8

ALPHAS de Lisi Harrison (Poppy/Little, Brown, 9.99 $) 4 Despre competiţia dintre fete la o şcoală exclusivistă cu internat. (Vârsta: de la 12 ani) THE ABSOLUTELY TRUE DIARY OF A PART25 TIME INDIAN de Sherman Alexie, ilustrată de Ellen Forney (Little, Brown, 8.99 $) Un băiat pleacă din rezervaţia de indieni la o şcoală de copii albi. (Vârsta: de la 12 ani)

THE MYSTERIOUS BENEDICT SOCIETY de Trenton Lee Stewart, ilustrată de Carson Ellis (Megan Tingley/Little, Brown, 6.99 $) Copii cu har într-o misiune. (Vârsta: 9 – 12 ani)

CLOUDY WITH A CHANCE OF MEATBALLS: JUNIOR 1 NOVELIZATION de Stacia Deutsch şi Rhody Cohon (Simon Spotlight, 5.99 $) O carte care porneşte de la film, despre un adevărat ghiveci meteorologic. (Vârsta: 9 – 12 ani)

Topul reflectă vânzările pentru săptămâna care s-a încheiat pe 19 septembrie, în mai multe mii de puncte de vânzare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, ale cărţilor de interes general din mai multe categorii. Este vorba de sute de librării (statistic evaluate pentru a fi reprezentative pentru toate librăriile); de lanţurile de magazine naţionale, regionale şi locale; de magazine online de multimedia şi cărţi; de magazine din cadrul universităţilor, magazine de cadouri, supermarketuri, magazine cu discounturi şi puncte de difuzare a presei. Un asterisc (*) arată că vânzările unui titlu sunt foarte apropiate de cele ale titlului imediat precedent. Semnul (†) indică faptul că unele magazine declară comenzi pentru mai multe exemplare din acelaşi titlu. Cărţile care se vând constant nu sunt urmărite în mod activ. Topuri detaliate sunt disponibile pe site-ul nytimes. com/books. Toate cele patru liste de cărţi pentru copii apar în fiecare săptămână pe site-ul Book Review. Editorii au furnizat categoriile de vârstă pentru titlurile respective.

TBR: Din culise PIERDUT ŞI GĂSIT: Dan Brown şi al său Lost Symbol intră pe locul 1 în topul de ficţiune în ediţie cartonată, aşa cum au prezis Manuscrisele de la Marea Moartă, Eseurile Federaliste şi seria a patra din Dosarele X. Acum putem să nu mai vorbim despre el? Ok, se pare că nu. Una dintre cele mai suculente detalii biografice incluse în promovarea noii apariţii e că Brown (în imagine) a participat la un moment dat la un atelier literar studenţesc în Amherst, alături de David Foster Wallace – care, din câte se pare, nu a reuşit să-l convingă să ia notiţe. Dar se dovedeşte de asemenea că a făcut parte din aceeaşi frăţie (Psi Upsilon) cu un alt viitor autor de bestselleruri, Harlan Coben. După ce Brown, pe atunci un scriitor mediocru de romane de suspans, i-a arătat acestuia manuscrisul de la Codul lui Da Vinci, Coben i-a promis că îl va ajuta să îl promoveze, dinamitându-şi astfel propriul succes în topul de bestselleruri. „L-am sunat pe Dan şi i-am spus că nu-l mai ajut cu promovarea cărţii“, a glumit Coben în revista din Amherst. Nu că ar fi contat: Codul lui Da Vinci a petrecut 166 de săptămâni în topul ediţiilor cartonate. AMESTEC MONSTRUOS: Sense and

Sensibility and Sea Monsters de Jane Austen şi Ben H. Winters, aterizează pe locul 19 în topul de ficţiune în ediţie broşată. Să fi depăşit amestecul de monştri şi Jane Austen toate obstacolele din calea succesului? Posibil. Amazon.com listează în momentul de faţă cel puţin trei cărţi cu vampiri inspirate de Jane Austen: Vampire Darcy’s Desire, Mr. Darcy, Vampyre şi Jane Bites Back. Iar apoi mai sunt materialele auxiliare precum Abraham Lincoln: Vampire Hunter, următoarea apariţie a lui Seth Grahame-Smith, al cărui Pride and Prejudice and Zombies se află încă pe culmile gloriei, pe locul 13. Întrun articol din Slate, Winters descria relaţia cu de mult răposata lui colaboratoare: „cititorii care au devorat Zombies au raportat că oricât de mult le-ar fi plăcut contribuţia lui Jane Austen, vroiau cât mai puţin din ea. Aşa că misiunea mea cu Sea Monsters a fost să scot o carte care să fie 60% Austen şi 40% eu“. Nu se ştie nimic despre cum au împărţit banii. VIAŢĂ DE CÂINE: Inside of a Dog al Alexandrei Horowitz intră pe locul 16 în topul de nonficţiune, ediţii cartonate. Înainte să fie profesor de psihologie şi să studieze minţile canidelor, Horowitz a lucrat ca lexicograf pentru MerriamWebster. Are oare un dicţionar special pentru căţei? „Întotdeauna am fost surprinsă de cât de negative, triste şi în general lipsite de haz sunt majoritatea expresiilor cu câini: o zi de câine, a munci ca un câine, viaţă de câine“, spunea ea într-un e-mail. Dar, totodată, adaugă ea, „adulaţie“ are origini căţelandre. „Vine de la latinescul adulari, care, potrivit lingvistei Martha Barnette, înseamnă să te ţii după cineva ca un câine care dă din coadă“. MENŢIUNI: Opriţi tiparele! Un liberal e

în fruntea clasamentului de nonficţiune cartonată. Memoriile lui Edward M. Kennedy, True Compass, aterizează pe locul 1, poziţie care anul acesta le-a aparţinut celor ca Michelle Malkins, Mark. R. Levins şi Dick Morris. Dar atenţie la Ron Paul, al cărui manifest învolburat, End the Fed, intră pe locul 6. JENNIFER SCHUESSLER

Ediţii cartonate

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

FICŢIUNE

Săpt. trecută

THE LOST SYMBOL de Dan Brown (Doubleday, 29.95 $) Robert Langdon în mijlocul masonilor.

THE LAST SONG de Nicholas Sparks (Grand Central, 24.99 $) O fată de 17 ani îşi petrece vara în Carolina de Nord alături de tatăl ei divorţat şi descoperă mai multe feluri de iubire.

Săpt. în top

Săpt. aceasta

5 octombrie 2009

NONFICŢIUNE

Săpt. trecută

Săpt. în top

TRUE COMPASS de Edward M. Kennedy (Twelve, 35 $) Autobiografia defunctului senator.

THE HELP de Kathryn Stockett (Amy Einhorn/Putnam, 24.95 $) O tânără albă şi două servitoare de culoare în Mississippi anilor 1960.

WHERE MEN WIN GLORY de Jon Krakauer (Doubleday, 27.95 $) Povestea lui Pat Tillman, jucătorul de fobal din N.F.L. care s-a înrolat după evenimentele din 11 septembrie, şi a modului în care Armata a muşamalizat moartea acestuia în Afganistan, împuşcat de un camarad.

OFFICIAL BOOK CLUB SELECTION de Kathy Griffin (Ballantine, 25 $) O biografie plină de umor scrisă de starul emisiunii My Life on the D-List.

ALEX CROSS’S „TRIAL“ de James Patterson şi Richard DiLallo (Little, Brown, 27.99 $) Detectivul Alex Cross scrie o carte despre unchiul său, care a luptat împotriva Ku Klux Klan.

OUTLIERS de Malcolm Gladwell (Little, Brown, 27.99 $) De ce unii oameni au succes, de la autorul volumului Blink.

SOUTH OF BROAD de Pat Conroy (Nan A. Talese/Doubleday, 29.95 $) Despre prietenia improbabilă a unui grup, din anii ’60 până în anii ’80, volum de autorul The Prince of Tides.

4 2

CULTURE OF CORRUPTION de Michelle Malkin (Regnery, 27.95 $) Despre preşedintele Obama şi echipa sa, prezentaţi ca evazionişti, mici pungaşi, traficanţi de influenţă şi acoliţi de pe Wall Street.

SPARTAN GOLD de Clive Cussler cu Grant Blackwood (Putnam, 26.96 $) Un cuplu soţ şi soţie, vânători de comori, se află în căutarea unei sticle de vin din „pivniţa pierdută“ a lui Napoleon.

END THE FED de Ron Paul (Grand Central, 21.99 $) Despre desfiinţarea Rezervei Federale, o carte scrisă de cel care a fost congresman de Texas şi candidat prezidenţial.

THE WHITE QUEEN de Philippa Gregory (Touchstone/ Simon & Schuster, 25.99 $) Intrigi la palat în timpul Războiului Rozelor, de autoarea cărţii The Other Boleyn Girl.

LIBERTY AND TYRANNY de Mark R. Levin (Threshold Editions, 25 $) Un manifest conservator scris de gazda unui talkshow, preşedinte al Landmark Legal Foundation.

DEAD AND GONE de Charlaine Harris (Ace, 25.95 $) Sookie 10 Stackhouse îl caută pe ucigaşul unui vârcolac-panteră.

THE GIRL WHO PLAYED WITH FIRE de Stieg Larsson (Knopf, 25.95 $) O hackeriţă suedeză devine suspecta unei crime.

IN THE PRESIDENT’S SECRET SERVICE de Ronald Kessler (Crown, 26 $) Despre agenţi de securitate şi despre preşedinţii pe care îi păzesc.

SHOOTING STARS de LeBron James şi Buzz Bissinger (Penguin Press, 26.95 $) James şi prietenii săi, tineri jucători de basket; coautorul a scris şi Friday Night Lights.

A GATE AT THE STAIRS de Lorrie Moore (Knopf, 25.95 $) 11 O studentă la colegiul Midwestern se angajează ca dădacă la un cuplu care este pe cale să adopte un copil; de autorul cărţii Birds of America.

A BOLD FRESH PIECE OF HUMANITY de Bill O’Reilly (Broadway, 26 $) Comentatorul de la Fox News despre educaţia primită în copilărie şi despre cariera sa.

DARK SLAYER de Christine Feehan (Berkley, 25.95 $) O asasină care călătoreşte cu o haită de lupi eliberează un vânător de dragoni din închisoare şi se îndrăgosteşte apoi de el; un roman din seria Carpathian.

10 11

THE HEALING OF AMERICA de T. R. Reid (Penguin Press, 11 25.95 $) Despre modul în care alte ţări democratice industrializate asigură îngrijire medicală pentru toată lumea şi la preţuri rezonabile.

BORN TO RUN de Christopher McDougall (Knopf, 24.95 $) Secretele alergării pe distanţe mari dezvăluite de un trib indian din Mexic.

NURTURESHOCK de Po Bronson şi Ashley Merryman 12 (Twelve, 24.99 $) O relatare despre studii recente care pun într-o lumină nouă cunoştinţele convenţionale despre creşterea copiilor.

STRENGTH IN WHAT REMAINS de Tracy Kidder (Random House, 26 $) Un student la medicină supravieţuieşte războiului civil şi genocidului din Burundi, iar apoi prosperă în Statele Unite.

TRAVELING WITH POMEGRANATES de Sue Monk Kidd 10 şi Ann Kidd Taylor (Viking, 25.95 $) Scriitoarea (autoarea cărţii The Secret Life of Bees) şi fiica sa călătoresc împreună în Europa într-o perioadă dificilă pentru vieţile amândurora.

16*

INSIDE OF A DOG de Alexandra Horowitz (Scribner, 27 $) Lumea văzută prin ochii unui câine.

206 BONES de Kathy Reichs (Scribner, 26.99 $) Temperance Brennan este acuzată că a interpretat greşit rezultatele unei autopsii.

THE ELEVENTH VICTIM de Nancy Grace (Hyperion, 25.99 $) O fostă procuroare, în prezent terapeută, este târâtă înapoi în lupta împotriva crimelor când clienţii săi încep să fie omorâţi pe rând.

& LANGLEY de E. L. Doctorow (Random House, 14* HOMER 26 $) Despre viaţa solitarilor fraţi Collyer; scrisă de autorul

cărţii Ragtime.

THAT OLD CAPE MAGIC de Richard Russo (Knopf, 25.95 $.) 15 Un cuplu căsătorit demult se luptă cu insatisfacţiile într-un weekend la Cape Cod; de la autorul romanului Empire Falls.

BY DESIGN de Jeff Lindsay (Doubleday, 25 $) Un 16* DEXTER criminal în serie care îşi aranjează victimele în poziţii meşteşu-

gite pune la grea încercare Departamentul Poliţiei din Miami şi pe specialistul lor în analiza urmelor de sânge, Dexter.

Topul reflectă vânzările pentru săptămâna încheiată pe 19 septembrie, în mai multe mii de puncte de vânzare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, ale cărţilor de interes general din mai multe categorii. Este vorba de sute de librării (statistic evaluate pentru a fi reprezentative pentru toate librăriile de gen); de lanţurile de magazine naţionale, regionale şi locale; de magazine online de multimedia şi cărţi; de magazine din cadrul universităţilor, magazine de cadouri, supermarketuri, magazine cu discounturi şi puncte de difuzare a presei. Un asterisc (*) arată că vânzările unui titlu sunt foarte apropiate de cele ale titlului imediat precedent. Semnul (†) indică faptul că unele magazine declară comenzi pentru mai multe exemplare din acelaşi titlu. Cărţile care se vând constant nu sunt urmărite în mod activ. Topuri detaliate sunt disponibile pe site-ul nytimes.com/books.

Selecţia editorilor Cărţi recente care ne-au stârnit interesul HER FEARFUL SYMMETRY de Audrey Niffenegger (Scribner, 26.99 $) În această explorare complexă a dragostei, identităţii şi obsesiei, o femeie îngropată în cimitirul Highgate bântuie apartamentul londonez pe care l-a lăsat fiicelor gemene ale surorii sale gemene înstrăinate. SPOONER de Pete Dexter (Grand Central, 26.99 $) Romanul lui Dexter, povestea unei familii rătăcitoare, urmăreşte alter-ego-ul acestuia de la copilăria nefericită până la maturitatea chinuită. LOGICOMIX de Apostolos Doxiadis şi Christos H. Papadimitriou, ilustrată de Alecos Papadatos şi Annie Di Donna (Bloomsbury, broşată, 22.95 $) Bertrand Russel şi alţi supereroi ai filozofiei populează această călătorie în stil comic prin logică, matematică şi nebunie.

THE CLINTON TAPES: Wrestling History With the President de Taylor Branch (Simon & Schuster, 35 $) Conversaţia lui Branch cu Bill Clinton a scos la suprafaţă multe dedesubturi şi un portret revelator al vieţii la Casa Albă.

CHEERFUL MONEY: Me, My Family, and the Last Days of Wasp Splendor de Tad Friend (Little, Brown, 24.99 $) Memoriile încântătoare ale lui Friend semnalează capriciile şi ciudăţeniile unei caste aflate în declin.

THE WILL OF THE PEOPLE: How Public Opinion Has Influenced the Supreme Court and Shaped the Meaning of the Constitution de Barry Friedman (Farrar, Straus & Giroux, 35 $) Această incitantă istorie tratează cu scepticism noţiunea potrivit căreia legea constituţională este separată de popularitate şi politică.

BEG, BORROW, STEAL: A Writer’s Life de Michael Greenberg (Other Press, 19.95 $) Eseuri incisive ce au la bază nişte întâmplări exclusiv new-yorkeze, scrise de un localnic.

LOUIS D. BRANDEIS: A Life de Melvin I. Urofsky (Pantheon, 40 $) O biografie admirabilă a judecătorului de la Curtea Supremă de Justiţie în calitate de reformator şi inovator legislativ.

DANCING IN THE DARK: A Cultural History of the Great Depression de Morris Dickstein (Norton, 29.95 $) Formele de divertisment glorios au înflorit într-un deceniu de criză. Recenziile acestor cărţi şi ale altora recent apărute pot fi găsite pe internet la adresa: nytimes.com/books.

Raftul cu ediţii broşate THE HEMINGSES OF MONTICELLO: An American Family de Annette Gordon-

Reed (Norton, 18.95 $) Această carte temeinic documentată urmăreşte istoria familiei Hemings de-a lungul a trei generaţii. Sally Hemings, fiica unei sclave şi a socrului lui Thomas Jefferson (era sora vitregă a soţiei sale, Martha), a trăit cu Jefferson mulţi ani după moartea Marthei, iar Gordon susţine că între cei doi a existat o poveste de dragoste. Cei patru copii care le-au supravieţuit au fost eliberaţi fie când au ajuns la maturitate, fie la moartea lui Jefferson, iar ceilalţi membri ai clanului Hemings au fost servitori la Monticello. Cartea a câştigat Premiul Pulitzer şi National Book Award. DEATH WITH INTERRUPTIONS de José Saramago, tra-

ducere de Margaret Jull Costa (Mariner/Houghton Mifflin Harcourt, 15.95 $) În acest roman subtil şi ironic semnat de un Saramago de 87 de ani, care în 1998 a câştigat Premiul Nobel, moartea – concepută sub forma unei teriantrope răzbunătoare care s-a îndrăgostit de un violoncelist fără pretenţii – decide să renunţe să mai omoare oameni într-o ţară nenumită. Bucuria se transformă în groază când absenţa morţii promite să devină o catastrofă socială, ducând statul la faliment. În cele din urmă, moartea renunţă la experimentul ei. THE RETURN OF DEPRESSION ECONOMICS AND THE CRISIS OF 2008

de Paul Krugman (Norton, 16.95 $) Krugman, editorialist la Times şi câştigător al Premiului Nobel pentru Ştiinţe Economice în 2008, crede că John Maynard Keynes e „mai relevant acum decât a fost vreodată“ şi că cei mai importanţi paşi pe care guvernele îi pot face sunt „să refacă fluxul creditelor şi să încurajeze cheltuilelile“. Aceasta este o ediţie revizuită a unei cărţi anterioare. THE PARTNERSHIP: The Making of Goldman Sachs de Charles D. Ellis (Penguin, 20 $) Biografia acestui jucător de pe Wallstreet despre uriaşa bancă de investiţii, care a finanţat atâtea posturi financiar-guvernamentale, este plină de detalii suculente. ALEX & ME: How a Scientist and a Parrot Discovered a Hidden World of Animal Intelligence – and Formed a Deep Bond in the Process de Irene M.

Pepperberg (Harper, 13.99 $) Această carte încântătoare descrie colaborarea ştiinţifică de treizeci de ani dintre Pepperberg şi Alex, un papagal african cenuşiu, şi demonstrează că, aşa cum scrie Pepperberg, „animalele ştiu mai multe decât credem noi şi gândesc mai mult decât ştim“. Analiza tehnică a muncii lor a fost publicată în The Alex Studies în 2000; această carte îl celebrează pe Alex cel isteţ, autoritar şi amuzant, care a murit în 2007.

Săpt. aceasta

FICŢIUNE FORMAT CLASIC

Săpt. în top

Săpt. aceasta

e descoperit într-un izvor de la marginea oraşului Aix în vara lui 1885, suspiciunea cade atât asupra iubitului ei, un geolog, cât şi asupra lui Paul Cézanne, care o adora. Acest elegant roman poliţist, scris de un istoric, este plin de detalii de epocă, ridicând totodată întrebări despre statutul femeii în secolul al XIX-lea şi conflictul dintre ştiinţă şi religie. O altă epocă istorică – războiul rece, când Islanda reprezenta un interes strategic atât pentru Statele Unite, cât şi pentru Uniunea Sovietică – este explorată în THE DRAINING LAKE de Arnaldur Indridason, traducere de Bernard Scudder (Picador, 14.99 $).Un savant care studiază scăderea nivelelui apei unui lac descoperă un schelet dotat cu un transmiţător radio rusesc, iar inspectorul Erlendur Sveinsson începe investigaţia. THE COMEBACK: Seven Stories of Women Who Went From Career to Family and Back Again de Emma Gilbey Keller (Bloomsbury, 15 $) Keller rea-

lizează profilul femeilor care s-au întors cu succes la muncă în anii ’40, ’50 şi ’60, redându-le încrederea în sine celor care şi-au petrecut ani crescându-şi copiii şi vor să se întoarcă la slujbă. MOTHER ON FIRE de Sandra Tsing Loh (Three Rivers, 15 $) Loh, comentatoare la postul naţional de radio şi artistă solo, descrie un an din viaţa unei mame. Dar aceste memorii teribil de amuzante atacă şi subiecte foarte serioase, precum educaţia din şcolile publice şi consumerismul vârstei de mijloc. THE GOOD THIEF de Hannah Tinti (Dial, 15 $) În acest roman de debut întunecat, un orfan fără o mână e adoptat de un pungaş şi gaşca lui de jefuitori de morminte din Noua Anglie în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Criticul nostru, Maile Meloy, a consemnat că „să scrii pentru adulţi şi în acelaşi timp să păstrezi perspectiva unui copil nu e uşor, iar Tinti face asta într-un mod natural“. A BETTER ANGEL: Stories de Chris Adrian (Picador, 14$) Copiii cu inimi mari

sunt adesea protagoniştii acestor povestiri ingenioase scrise de Adrian, medic pediatru. Accidentele rutiere fatale, bolile incurabile şi evenimentele de la 11 sepELSA DIXLER tembrie îi permit lui Adrian să exploreze ravagiile suferinţei.

FICŢIUNE FORMAT DE BUZUNAR

Săpt. în top

THE TIME TRAVELER’S WIFE de Audrey Niffenegger 14 (Harvest/Harcourt, 14.95 $) Viaţa alături de un bibliotecar curajos care călătoreşte înainte şi înapoi în timp.

SCARPETTA de Patricia Cornwell (Berkley, 9.99 $) Specialistul în patologie criminalistică Kay Scarpetta primeşte un nou caz în New York.

THE SHACK de William P. Young (Windblown Media, 70 14.99 $) Un bărbat a cărui fiică a fost răpită este invitat, aparent de către Dumnezeu, într-o cabană izolată. (†)

DIVINE JUSTICE de David Baldacci (Vision, 9.99 $) 4 Membrii clubului Washington’s Camel îşi unesc forţele pentru a-şi salva conducătorul, care se ascunde în Divine, Virginia.

THE GIRL WITH THE DRAGON TATTOO de Stieg 13 Larsson (Vintage, 14.95 $) O hackeriţă şi un ziarist investigheză dispariţia unei moştenitoare suedeze.

EXTREME MEASURES de Vince Flynn (Pocket, 9.99 $) 4 Mitch Rapp şi un coleg de la C.I.A. luptă împotriva unei celule teroriste şi a politicienilor care ar încerca să îi oprească.

SAY YOU’RE ONE OF THEM de Uwem Akpan (Back Bay/Little, Brown, 14.99 $) Poveşti care se desfăşoară în Africa, spuse din punctul de vedere al unor copii inteligenţi şi flexibili.

92 PACIFIC BOULEVARD de Debbie Macomber (Mira, 7.99 $) 4 Un şerif din Cedar Cove se confruntă cu nişte rămăşiţe misterioase, un prieten care suferă de cancer şi propria inimă frântă.

THE GUERNSEY LITERARY AND POTATO 20 PEEL PIE SOCIETY de Mary Ann Shaffer şi Annie Barrows (Dial, 14 $) O jurnalistă îi întâlneşte pe bătrânii membri ai rezistenţei antinaziste de pe insulă.

THE BRASS VERDICT de Michael Connelly (Grand 5 Central, 9.99 $) Harry Bosch şi Mickey Haller (personajul din The Lincoln Lawyer) formează o echipă în încercarea de a găsi un criminal.

OLIVE KITTERIDGE de Elizabeth Strout (Random House, 22 14 $) O profesoară de matematică de a VII-a leagă cele 13 povestiri plasate pe coasta statului Maine; câştigătorul Pulitzer 2009.

FROM DEAD TO WORSE de Charlaine Harris (Ace, 24 7.99 $) După o explozie mortală la un summit al vampirilor, Sookie Stackhouse se confruntă cu un pericol.

THE STORY OF EDGAR SAWTELLE de David Wroblewski 2 (Ecco, 16.99 $) Un băiat care este mut se refugiază cu nişte câini în pădurile din Wisconsin, după moartea tatălui său.

DEAD UNTIL DARK de Charlaine Harris (Ace, 7.99 $) 43 Sookie Stackhouse se îndrăgosteşte de un golan vampir.

A GOOD WOMAN de Danielle Steel (Dell, 7.99 $) O fată din înalta societate din America, care îşi construise o nouă viaţă ca doctor în Franţa Primului Război Mondial, se întoarce la New York.

THE QUICKIE de James Patterson şi Michael Ledwidge (Vision, 7.99 $) Încercarea unei poliţiste de a se răzbuna pe soţul ei ia o turnură periculos de greşită.

CLUB DEAD de Charlaine Harris (Ace, 7.99 $) Când iubitul 29 lui Sookie Stackhouse este răpit, ea călătoreşte în Mississippi pentru a-l găsi, fiind ajutată de un Elvis întors din morţi.

DEAD TO THE WORLD de Charlaine Harris (Ace, 7.99 $) 23 Iubitul vampir al lui Sookie Stackhouse a plecat în Peru, lăsând-o pe aceasta să se descurce cu şeful lui amnezic.

HANDLE WITH CARE de Jodi Picoult (Washington Square, 16 $) O femeie a cărei fiică are o afecţiune periculoasă, căpătată la naştere, trebuie să decidă dacă să îl dea în judecată pe obstetrician, un vechi prieten.

THE ART OF RACING IN THE RAIN de Garth 15 Stein (Harper Paperbacks, 14.99 $) Un câine inteligent, corcitură de labrador cu terrier, îl ajută pe stăpânul său, un pilot de curse cu probleme.

de Sapphire (Vintage, 12.95 $) O fată de 16 ani din 10* PUSH Harlem, care este analfabetă şi a suferit abuzuri sexuale,

întâlneşte un profesor care o ajută să îşi schimbe viaţa.

THE LUCKY ONE de Nicholas Sparks (Grand Central, 13.99 $) Un soldat din marina americană se întoarce acasă şi se hotărăşte să o caute pe femeia a cărei poză o găsise în Irak.

HOME de Marilynne Robinson (Picador, 14 $) Evenimentele din Gilead, văzute dintr-o altă perspectivă.

AND PREJUDICE AND ZOMBIES de Jane 13* PRIDE Austen şi Seth Grahame-Smith (Quirk, 12.95 $) Clasica

DEAD IN DALLAS de Charlaine Harris 12* LIVING (Ace, 7.99 $) Un vampir o roagă pe Sookie Stackhouse

să îl găsească pe unul dintre tovarăşii săi dispăruţi.

HUNTING GROUND de Patricia Briggs (Ace, 7.99 $) Un cuplu 4 de vârcolaci dezbate ideea dacă vârcolacii ar trebui să îşi dezvăluie identitatea în faţa oamenilor; un roman Alpha and Omega.

ISLAND de Dennis Lehane (Harper, 7.99 $)Un 14* SHUTTER ajutor de şerif din Statele Unite urmăreşte o frumoasă pacientă

poveste, rescrisă într-un „haos ultraviolent cu zombie“. CÉZANNE’S QUARRY de Barbara Pope (Pegasus, 14.95 $) Când cadavrul unei femei

5 octombrie 2009

SONGS FOR THE MISSING de Stewart O’Nan (Penguin, 15 $) O fată populară,

de 18 ani, nu se prezintă la slujba de vară; e ca şi cum ar fi dispărut de pe faţa pământului. În această „carte reuşită şi captivantă“, cum o numeşte Erica Wagner în Book Review, O’Nan examinează impactul asupra familiei fetei, prietenilor ei şi comunităţii. „E uşor să-ţi imaginezi că în acest roman O’Nan e într-un fel de misiune de a restaura înţelesul simplu şi adevărat al omeniei“, spune Wagner. O altă fată dispărută, la fel de dulce „ca o copilă din basme“, este personajul central al cărţii BLACK SECONDS de Karin Fossum, traducere de Charlotte Barslund (Mariner/ Houghton Mifflin Harcourt, 13.95 $). „Dispariţia Idei a fost ca o plasă care i-a tras pe toţi în adâncuri“, scrie Fossum despre satul ei din Norvegia.

Ediţii broşate

Bestselleruri The New York Times Book Review

THE ELEGANCE OF THE HEDGEHOG de Muriel Barbery (Europa, 15 $) O tânără şi o portăreasă văduvă, ambele în secret intelectuale, se împrietenesc.

THE ALCHEMIST de Paulo Coelho (HarperOne, 105 13.95 $) Un ciobănaş spaniol călătoreşte în Egipt în căutarea unei comori.

THE LOVELY BONES de Alice Sebold (Back Bay/Little, Brown, 14.99 $) O fată ne relatează din Rai urmările uciderii sale.

17*

SARAH’S KEY de Tatiana de Rosnay (St. Martin’s 32 Griffin, 13.95 $) O jurnalistă americană contemporană investighează ce s-a întâmplat cu o fetiţă şi familia ei în timpul arestării evreilor din Paris, în 1942.

THE WEIGHT OF SILENCE de Heather Gudenkauf (Mira, 8 13.95 $) Când o fată care suferă de muţenie selectivă şi cea mai bună prietenă a sa dispar, secrete de familie ies la iveală.

care evadase dintr-un spital de boli mentale cu pacienţi consideraţi extrem de periculoşi, aflat pe o insulă din portul Bostonului.

DEAD AS A DOORNAIL de Charlaine Harris (Ace, 14 7.99 $) Sookie Stackhouse este atrasă în lumea intrigilor politice ale vârcolacilor când tatăl unui prieten încearcă să preia controlul haitei sale de vârcolaci.

OF SHADOWS de Christina Dodd (Signet, 16* STORM 7.99 $) O academiciană îşi dezvăluie latura paranorma-

lă; un roman Chosen Ones.

ROUGH WEATHER de Robert B. Parker (Berkley, 9.99 $) 3 Spenser, un detectiv particular din Boston, se implică în cazul unei mirese care este răpită de la nunta sa de pe o insulă privată.

MOUNTING FEARS de Stuart Woods (Signet, 9.99 $) Un preşedinte se confruntă cu mai multe situaţii de criză, printre care arme nucleare care circulă liber prin Pakistan şi reapariţia unui agent C.I.A. dezertor.

SENSE AND SENSIBILITY AND SEA MONSTERS 1 de Jane Austen şi Ben H. Winters (Quirk, 12.95 $) Surorile Dashwood se confruntă cu homari gigantici, caracatiţe nimicitoare, şerpi de mare şi bărbaţi viguroşi.

DEFINITELY DEAD de Charlaine Harris (Ace, 7.99 $) O regină a vampirilor din New Orleans încearcă să o împiedice pe Sookie Stackhouse să cerceteze trecutul consortului său, care este totodată vărul lui Sookie.

THE MISSING de Beverly Lewis (Bethany House, 19.99 $) Grace, o femeie din secta Amish, şi Heather, o persoană ce nu face parte din sectă, se împrietenesc şi pornesc în căutarea mamei dispărute a lui Grace.

HEAT SEEKER de Lora Leigh (St. Martin’s, 7.99 $) Un 3 fost membru al Forţelor de elită vrea ca toată lumea să îl creadă mort, dar un fost agent C.I.A. nu îl poate uita.

Topul reflectă vânzările pentru săptămâna încheiată pe 19 septembrie, în mai multe mii de puncte de vânzare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, ale cărţilor de interes general din mai multe categorii. Este vorba de sute de librării (statistic evaluate pentru a fi representative pentru toate librăriile de gen); de lanţurile de magazine naţionale, regionale şi locale; de magazine online de multimedia şi cărţi; de magazine din cadrul universităţilor, magazine de cadouri, supermarketuri, magazine cu discounturi şi puncte de difuzare a presei. Un asterisc (*) arată că vânzările unui titlu sunt foarte apropiate de cele ale titlului imediat precedent. Semnul (†) indică faptul că unele magazine declară comenzi pentru mai multe exemplare din acelaşi titlu. Cărţile care se vând constant nu sunt urmărite în mod activ. Topuri detaliate sunt disponibile pe site-ul nytimes.com/books.

Ediţii broşate

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

NONFICŢIUNE

Săpt. în top

5 octombrie 2009

Săpt. aceasta

Săpt. în top

GLENN BECK’S „COMMON SENSE“ de Glenn Beck 15 (Mercury Radio Arts/Threshold Editions, 11.99 $) Cugetări despre guvernare inspirate de Thomas Paine. (†)

MY LIFE IN FRANCE de Julia Child cu Alex Prud’homme (Anchor, 15 $ şi 7.99 $) Cum a ajuns Julia Child să stăpânească arta bucătăriei franceze.

THREE CUPS OF TEA de Greg Mortenson şi David 138 Oliver Relin (Penguin, 15 $) Un fost alpinist clădeşte şcoli în sate din Pakistan şi Afganistan.

MINUTES IN HEAVEN de Don Piper cu Cecil 13* 90 Murphey (Revell, 12.99 $) Un preot povesteşte experi-

THE GLASS CASTLE de Jeannette Walls (Scribner, 144 15 $) Autoarea rememorează o copilărie bizară în timpul căreia ea şi sora ei se mutau în mod constant. (†)

WISHFUL DRINKING de Carrie Fisher (Simon & Schuster, 13.99 $) Biografia bazată pe spectacolul lui Fisher.

I HOPE THEY SERVE BEER IN HELL de Tucker 103 Max (Citadel/Kensington, 15.95 $) Viaţa unui afemeiat beţiv şi egocentric.

THE FAMILY de Jeff Sharlet (Harper Perennial, 15.99 $) Istoria Frăţiei, un grup secret evanghelic activ în politica americană.

FREAKONOMICS de Steven D. Levitt şi Stephen J. Dubner (Harper Perennial, 15.99 $) Un savant şi un jurnalist aplică teorii economice în toate domeniile.

IN DEFENSE OF FOOD de Michael Pollan (Penguin, 21 15 $) Un manifest care ne îndeamnă: „Mâncaţi! Nu prea mult. În special vegetale“.

JULIE & JULIA de Julie Powell (Back Bay/Little, 12 Brown, 14.99 $; Little, Brown, 7.99 $) O relatare a cursei de a găti fiecare reţetă din cartea Juliei Child, Mastering the Art of French Cooking.

17*

THE REASON FOR GOD de Timothy Keller (Riverhead, 16 $) Un preot abordează teme legate de îndoielile de zi cu zi şi apără credinţa în Dumnezeul creştin.

THE TIPPING POINT de Malcolm Gladwell (Back 259 Bay/Little, Brown, 14.95 $) Un studiu despre epidemiile sociale, cunoscute drept tendinţe pasagere.

THE OMNIVORE’S DILEMMA de Michael Pollan 105 (Penguin, 16 $) Calea mâncării din pământ până în farfurie.

BLINK de Malcolm Gladwell (Back Bay/Little, Brown, 101 15.99 $) Importanţa instinctului în funcţionarea gândirii.

LONE SURVIVOR de Marcus Luttrell cu Patrick 44 Robinson (Back Bay/Little, Brown, 15 $; Little, Brown, 8.99 $) Povestea îngrozitoare a unei operaţiuni purtate de o echipă de Forţe Speciale ale Marinei Americane.

WHEN YOU ARE ENGULFED IN FLAMES de David 16 Sedaris (Back Bay/Little, Brown, 15.99 $) Eseuri umoristice despre vârsta a doua, mortalitate şi renunţarea la fumat.

EAT, PRAY, LOVE de Elizabeth Gilbert (Penguin, 138 15 $) Călătoria de un an a unei scriitoare în căutare sinelui o duce în Italia, India şi Indonezia.

MY HORIZONTAL LIFE de Chelsea Handler 47 (Bloomsbury, 14.95 $) Un jurnal al aventurilor de-o noapte.

SAME KIND OF DIFFERENT AS ME de Ron Hall şi 49 Denver Moore cu Lynn Vincent (Nelson, 14.99 $) Prietenia neobişnuită dintre un vagabond şi un dealer de artă de succes, care s-au cunoscut într-un adăpost din Texas. 152

enţa lumii de dincolo pe care a avut-o după un accident. 1

Sfaturi, Cărţi practice şi Diverse Săpt. aceasta

EDIŢII CARTONATE

Săpt. în top

MASTERING THE ART OF FRENCH COOKING, VOL. 1 de Julia Child Simone Beck şi Louisette Bertholle (Knopf, 40 $) O reeditare a cărţii care a consemnat începutul carierei Juliei Child.

WHAT HAPPY WORKING MOTHERS KNOW de Cathy L. Greenberg şi Barrett S. Avigdor (Wiley, 19.95 $) Cum să ai success atât ca părinte, cât şi în plan profesional, fără a-ţi sacrifica fericirea personală. (†)

GUINNESS WORLD RECORDS 2010 editată de Craig Glenday (Guinness, 28.95 $) Cel mai înalt, cel mai rapid, cel mai tânar, cel mai mult.

FIERCE LEADERSHIP de Susan Scott (Broadway Business, 25 $) Cum să descoperi practicile organizaţionale acceptate de mult timp, dar prost gândite. (†)

Săpt. aceasta

EDIŢII BROŞATE

Săpt. în top

THE FIVE LOVE LANGUAGES de Gary Chapman 112 (Northfield, 13.99 $) Cum să-ţi comunici dragostea astfel ca partenerul să înţeleagă.

WHAT TO EXPECT WHEN YOU’RE EXPECTING 429 de Heidi Murkoff şi Sharon Mazel (Workman, 14.95 $) Sfaturi pentru viitorii părinţi. (†)

HUNGRY GIRL 200 UNDER 200 de Lisa Lillien 23 (St. Martin’s Griffin, 19.95 $) 200 de reţete cu mai puţin de 200 de calorii, pentru micul dejun, prânz, cină şi gustare.

THE LOVE DARE de Stephen şi Alex Kendrick cu 52 Lawrence Kimbrough (B&H, 14.99 $) O provocare pentru soţi ca 40 de zile să se iubească necondiţionat. (†)

ACT LIKE A LADY, THINK LIKE A MAN de Steve 34 Harvey cu Denene Millner (Amistad/HarperCollins, 23.99 $) Sfaturi pentru relaţii de la gazda emisiunii The Steve Harvey Morning Show.

HOW TO TAKE OVER TEH WURLD de Professor 3 Happycat şi icanhascheezburger.com. (Gotham, 12 $) Poze amuzante cu pisici în ipostaze haioase, de pe siteul I Can Has Cheez Burger.

THE LAST LECTURE de Randy Pausch cu Jeffrey 76 Zaslow (Hyperion, 21.95 $) Gânduri despre importanţa „profitării de fiecare clipă“ de la un profesor care a murit de cancer la 47 de ani.

JULIA’S KITCHEN WISDOM de Julia Child (Knopf, 14.95 $) Un ghid de referinţă ce conţine reţete şi tehnici de a găti esenţiale, bazat pe însemnările lui Child.

THE CONVERSATION de Hill Harper (Gotham, 2 22.50 $) Cum îşi pot îmbunătăţi relaţiile femeile şi bărbaţii de culoare.

THE VORTEX de Esther şi Jerry Hicks (Hay House, 16.95 $) Despre modul în care „legea atracţiei“ funcţionează în toate relaţiile. (†)

THE 50TH LAW de 50 Cent şi Robert Greene 2 (HarperStudio/HarperCollins, 19.99 $) Despre cum poţi domina frica pentru a câştiga putere: o filozofie de viaţă.

THE PURPOSE-DRIVEN LIFE de Rick Warren 60 (Zondervan, 14.99 $) Despre modul în care poţi găsi un sens în viaţă cu ajutorul lui Dumnezeu.

THE SECRET de Rhonda Byrne (Atria/Beyond 141 Words, 23.95 $) Legea atracţiei ca o cheie pentru a obţine ceea ce vrei.

SKINNY BITCH de Rory Freedman şi Kim Barnouin 114 (Running Press, 13.95 $) Sfaturi din lumea modelingului pentru o dietă vegetariană.

FEARLESS de Max Lucado (Thomas Nelson, 24.99 $) 2 Pornind de la pildele lui Isus despre curaj, cartea prezintă învăţături despre modul în care poţi combate frica.

THE POWER OF NOW de Eckhart Tolle (New 78 World Library, 14 $) Un ghid despre dezvoltarea personală şi iluminarea spirituală.

Eseu

Lewis Hyde

Avantaj Google

n urmă cu 300 de ani, Daniel Defoe ne-a oferit o imagine memorabilă a relaţiei dintre autori şi opera lor: „Cartea este Proprietatea Autorului, Rodul Inventivităţii sale, Vlăstarul Creierului său“. Citatul este extras dintr-un eseu scris de Defoe în sprijinul primei legi a dreptului de autor din istorie, intitulată Statute of Anne, din 1710. Această lege, una dintre marile invenţii ale civilizaţiei umane, reuşea să facă două lucruri bune deodată: le conferea scriitorilor dreptul de proprietate asupra operei lor, eliberându-i de sub patronaje, şi limita proprietatea la 28 de ani, conferindu-ne nouă, celorlalţi, un domeniu public, un univers al tipăriturilor în care putem pătrunde cu toţii pentru că nimeni nu-l deţine. Metafora lui Defoe sugerează inteligent finalitatea publică a dreptului de autor: atât cărţile, cât şi copiii se maturizează; relaţia lor cu părinţii se schimbă de-a lungul timpului. Aşa cum copilul unui ţăran ajută la treburile casei pentru ca familia să-şi câştige traiul, cărţile se află în slujba autorului până ajung la maturitate, iar apoi pot părăsi casa familială pentru a fi de folos comunităţii. Subiectul m-a preocupat în ultima vreme pentru că este pe cale să fie reanalizat de judecătorul Denny Chin de la tribunalul federal din New York, care va ţine, cel mai probabil, o audiere în această toamnă, în legătură cu înţelegerea propusă pentru a pune capăt procesului intentat companiei Google de autori şi editori, după ce aceasta a făcut copii digitale a milioane de cărţi aflate încă sub incidenţa legii dreptului de autor. Înţelegerea este în prezent revizuită, în urma unor obiecţii ridicate de Departamentul de Justiţie şi de alte părţi implicate. Dar, indiferent ce formă finală va avea aceasta, judecătorul Chin va trebui, înainte s-o aprobe, să găsească un răspuns la întrebarea care continuă metafora parentală a lui Defoe, dar la care acesta nu s-a gândit niciodată: Ce vom face cu orfanii? Operele orfane sunt toate acele Vlăstare pentru care drepturile de autor sunt încă active, dar ai căror părinţi nu pot fi găsiţi. Există milioane de asemenea scrieri care tulbură lumea editorială. Să presupunem că o editură vrea să publice o antologie de lucrări de ficţiune apărute în reviste în anii 1930. Drepturile de autor sunt valabile acum pentru o perioadă atât de îndelungată (un secol, în multe cazuri), încât editorul e nevoit să plece de la premisa că există titulari ai drepturilor pentru toate aceste povestiri. În cazul în care doar jumătate din deţinătorii drepturilor pot fi găsiţi, ce ar trebui să facă editorul? Avocaţii îl vor sfătui să abandoneze proiectul: daunele pentru încălcarea dreptului de autor sunt cuprinse între 750 şi 150.000 de dolari pentru fiecare operă. Un caz mai concret: când Carnegie Mellon University a încercat să digitalizeze o colecţie de cărţi care nu se mai găseau pe piaţă, unul din cinci titluri s-a dovedit a fi orfan. Similar, când Cornell a încercat să publice pe Internet o serie de monografii pe teme de agricultură, jumătate erau orfane. Muzeul Holocaustului din Statele Unite deţine milioane de pagini din documente de arhivă pe care nici nu le poate tipări, nici nu le poate digitaliza. Dintre cele şapte milioane de scrieri scanate de Google până acum, între patru şi cinci milioane par să fie orfane. Dacă judecătorul Chin va aproba înţelegerea într-o formă apropiată de cea actuală, autorii şi editurile vor permite companiei

Lewis Hyde este profesor de creative writing la Kenyon College şi membru al Berkman Center for Internet and Society de la Harvard. Cartea sa „The Gift: Creativity and the Artist in the Modern World“ a fost recent republicată în ediţie broşată. 24

Google să comercializeze aceste opere – asta înseamnă să le vândă, să le posteze online împreună cu reclame, să perceapă bibliotecilor o sumă pentru folosirea lor ş.a.m.d. O parte din banii câştigaţi astfel vor intra în buzunarul Google; restul vor ajunge în contul unui nou Registru al drepturilor asupra operelor literare, unde banii vor fi păstraţi timp de cinci ani, în aşteptarea titularilor absenţi. La sfârşitul acestei perioade, toate fondurile nerevendicate vor fi redistribuite autorilor şi editorilor ale căror opere sunt reprezentate de registru. Este o modalitate inteligentă de a descurca iţele operelor orfane, dar ridică şi câteva probleme serioase, cea mai evidentă fiind aceea că tratează aceste opere ca pe nişte Vlăstare ce pot fi puse să lucreze pentru nişte familii care n-au nici o treabă cu naşterea lor. Istoria protecţiei dreptului de autor nu încurajează un asemenea angajament. Într-un eseu scris cândva spre sfârşitul vieţii sale, James Madison explică faptul că dreptul de autor ar trebui privit ca „o recompensă pentru un beneficiu cuvenit comunităţii“. Există motive întemeiate, scria el, pentru a acorda autorilor „un monopol temporar“ asupra operei lor, dar acest monopol „trebuie să fie temporar“ pentru că obiectivul pe termen lung este de a îmbogăţi aria de cunoştinţe a omenirii, nu anumite persoane. Madison recunoaşte aceiaşi beneficiari ai operelor ca Statute of Anne: scriitorul şi noi, ceilalţi. În nici un fel n-ar trebui să profite terţii, aşa cum s-ar întâmpla prin înţelegerea din cazul Google. Ar fi ca şi cum un executor ar avea voie să devasteze o casă pentru că moştenitorii de drept nu pot fi găsiţi. În mod sigur există modalităţi mai bune de a redirecţiona veniturile generate de operele orfane. Însuşi Departamentul de Justiţie a sugerat o asemenea modalitate în urmă cu câteva săptămâni, când a criticat înţelegerea propusă spunând, printre altele, că instanţa poate proceda ca în cazul orfanilor reali: să desemneze un tutore care să aibă grijă de opere până la maturitate. În acest caz, cred că tutorele ar trebui să se îngrijească atât de drepturile titularilor, cât şi de binele public. Ar trebui să încerce să-i identifice pe deţinători şi să le plătească remuneraţiile cuvenite; dacă titularii sunt de negăsit, ar trebui să găsească o cale de a lansa operele în domeniul public (de pildă, ar putea cere, pur şi simplu, ca utilizatorii care au plătit pentru operele orfane să-şi primească banii înapoi sau ca taxele percepute de Google bibliotecilor să fie micşorate proporţional cu veniturile strânse din greşeală). Ideea existenţei unui tutore obligat să servească interesul public sugerează şi o altă modalitate de a extinde metafora lui Defoe. Vlăstarul Creierului n-a fost niciodată privit aşa cum nobilimea europeană îşi privea pământurile: ca pe o moştenire de lăsat generaţiilor următoare. Drepturile de autor pot fi

moştenite, e adevărat, dar nu perpetuu. La momentul fondării naţiunii americane, „perpetuitatea“ era considerată un instrument prin care aristocraţia îşi păstra puterea, aşa că părinţii fondatori au privit cu scepticism ideea de proprietate pe termen lung. Jefferson credea cu deosebire că nici o generaţie nu are dreptul de a o lega de ceva pe următoarea. „Pământul aparţine... celor vii“, i-a scris el lui Madison în 1789; „morţii nu au nici puteri, nici drepturi asupra lui“. Dat fiind acest lucru, „monopolurile perpetue“ în artă „ar trebui interzise în mod special“, iar propunerea lui Jefferson era ca durata drepturilor patrimoniale să nu depăşească 19 ani. O asemenea limitare temporală face ca moştenirea să servească mai degrabă interese democratice decât aristocratice. În timp ce europenii au modelat moştenirea în aşa fel încât ea să servească familiilor puternice, americanii urmau s-o modeleze astfel încât ceva nou sub soare – „poporul“ – să beneficieze de patrimoniul creat de înaintaşi. Fondatorii naţiunii americane apreciau „virtutea civică“, onoarea dobândită de cetăţenii care acţionează pentru binele comun. Insistând ca dreptul de autor să existe doar pentru „perioade limitate“ (după cum spune Constituţia), ei au sugerat că legea însăşi poate genera virtute, transformând rodul imaginaţiei umane dintr-o avuţie privată într-una publică odată cu simpla trecere a timpului. Argumentul părţilor implicate în înţelegerea din cazul Google este că îi cer judecătorului să le permită să fie tutori ai operelor orfane, dar fără să fie necesară vreo obligaţie în ceea ce priveşte latura publică. Adevărul e că, dacă judecătorul Chin le va da undă verde pentru a profita de operele orfane, le va conferi, totodată, un monopol privat asupra cărţilor digitale. De ce? Întrucât cazul Google este un proces intentat în numele unui grup mai mare de reclamanţi şi structurat în aşa fel încât să-i afecteze pe toţi titularii de drepturi dacă aceştia nu s-au exclus până la termenul limită care a expirat luna trecută.

Istoria protecţiei dreptului de autor nu încurajează tratarea operelor „orfane“ în felul propus de înţelegerea din cazul Google. Bineînţeles, deţinătorii absenţi ai drepturilor asupra operelor orfane nu au putut face aşa ceva; prin definiţie, ei nu ştiu că acest proces îi priveşte. Incluse din start în înţelegerea propusă, Vlăstarele lor sunt acum pregătite pentru a fi comercializate. Deşi operele orfane scapă astfel de confuzia din jurul drepturilor de autor asupra lor, există un şiretlic la mijloc: ele vor ajunge să aparţină, de fapt, companiei Google şi celorlalte părţi implicate în înţelegere. Oricărui alt jucător din industria online îi va fi aproape imposibil să obţină acelaşi drept de a le folosi. Singura modalitate prin care un potenţial concurent ar putea evita să plătească daune pentru încălcarea drepturilor ar fi să facă ceea ce a făcut Google: să scaneze o mulţime de cărţi, să atragă nişte reclamanţi dispuşi să deschidă un proces similar şi cu aceeaşi posibilitate de auto-excludere şi să negocieze o înţelegere care să fie aprobată de un judecător. Chiar şi pentru cei care au timp şi bani de pierdut, toate acestea par a constitui o barieră insurmontabilă. Prin urmare, înţelegerea prevesteşte dominaţia nelimitată a Google asupra cărţilor electronice. Prin agregarea puterii de monopol latente în fiecare orfan, acordul propus nu numai că face Vlăstarele să lucreze pentru Google, ci şi asigură companiei un monopol de durată în noul segment al comerţuh lui cu cărţi. Ăsta da exemplu de ajutor dat familiei! ILUSTRAŢIE DE PATRICK THOMAS