75 | 26 octombrie 2009

Preţ: 2,9 lei

Ediţia în limba română, nr. 75 – 26 octombrie 2009 Se distribuie numai împreună cu ziarul România liberă.

EL

Pachet România liberă + Book Review IZ

AB

ET

FR

H

AN

TA

K

BR

YL

UN

OR

I: PA

GI

NA

5

O altă lume de Gregory Cowles

CHRONIC CITY de Jonathan Lethem

467 pag. Doubleday. 27.95 $

Oamenii îl identifică pe Jonathan Lethem atât de mult cu Brooklynul natal, încât atunci când a ales Los Angelesul drept loc de desfăşurare al modestului roman You Don’t Love Me Yet, din 2007, au luat-o ca pe o vacanţă sau ca pe un act intenţionat de inducere în eroare. Dar de fapt, reputaţia lui Lethem de susţinător al locului în care s-a născut se bazează doar pe forţa a două romane: Motherless Brooklyn şi The Fortress of Solitude, fiecare dintre ele apropiindu-se de cartier cu grija iubitoare a unui cartograf. Însă în precedentele patru romane şi două volume de povestiri, Lethem îşi îndreptase atenţia asupra unor puncte diferite din univers, de la Wyoming şi zona golfului San Francisco la îndepărtata Planetă a Constructorilor. În cel de-al optulea roman al său, Chronic City (Oraşul cronic), el vizitează cea mai ciudată destinaţie de până acum: zona Upper East Side a Manhattanului.

O scenă de început, reprezentativă pentru întregul roman: naratorul – un fost copil-vedetă pe nume Chase Insteadman, care trăieşte din banii care i-au mai rămas în urma unui sitcom insipid din anii ’80 – îşi face un prieten, Perkus Tooth, la un local care serveşte burgeri, pe Second Avenue.

TED MCGRATH

Continuare în pagina 10

D AV I D O SHI N S K Y DESPRE DOROTHEA LANGE PA GI NA 15

|

D AV I D H A J D U D E S P RE BOO K O F G ENESIS DE R. CRUMB PAG INA 17

Editorial

26 octombrie 2009

5

1918

8

Ficţiune

Nonficţiune

1

5

CHRONIC CITY

4

THE BOOK OF FATHERS

de Miklos Vamos Recenzie de Jane Smiley 6

15

16

A Novel? de Padgett Powell Recenzie de Josh Emmons 18

JULIET, NAKED

de Nick Hornby Recenzie de Mary Duenwald 20

Eseu 24

Ce drum alegem? de Amy Chua

THE IMMORTALS

de Amit Chaudhuri Recenzie de Gaiutra Bahadur 19

THE FOURTH STAR:

Four Generals and the Epic Struggle for the Future of the United States Army de David Cloud şi Greg Jaffe Recenzie de Dexter Filkins

THE BOOK OF GENESIS

THE INTERROGATIVE MOOD:

DOROTHEA LANGE:

A Life Beyond Limits de Linda Gordon Recenzie de David Oshinsky

Ilustrată de R. Crumb Recenzie de David Hajdu 18

THE TYRANNY OF E-MAIL:

The Four-Thousand-Year Journey to Your Inbox de John Freeman Recenzie de Ben Yagoda

THE DISCOVERER

de Jan Kjaerstad Recenzie de Tom Shone 17

9

MEMORIES OF THE FUTURE

de Sigizmund Krzhizhanovsky Recenzie de Liesl Schillinger 8

HOW TO BE A MOVIE STAR:

Elizabeth Taylor in Hollywood de William J Mann Recenzie de Frank Bruni

de Jonathan Lethem Recenzie de Gregory Cowles

CRONICA DE FICŢIUNE: THE COLLECTED STORIES OF LYDIA DAVIS

A CHANGE IN ALTITUDE

Pe la începutul acestui an, romanciera Jane Smiley a fost membru al juriului la Man Booker International Prize, care este decernat unui scriitor de ficţiune de oriunde, a cărui operă are o răspândire largă în limba engleză (câştigătoarea a fost canadiana Alice Munro). „Mi-am făcut obiceiul de a cerceta în detaliu scriitorii pe care îi citeam“, spunea ea într-un e-mail recent, „astfel că, de îndată ce am deschis The Book of Fathers pentru a-mi scrie recenzia, am început să mă informez despre Miklos Vamos. E cam de-o vârstă cu mine, are o carieră consistentă şi o influenţă considerabilă în Ungaria şi în Europa.

Dacă ar fi fost unul dintre autorii traduşi cu regularitate în engleză, aş fi fugit la librărie ca să-i cumpăr mai multe cărţi şi aş fi încercat să-mi fac o idee despre formaţia sa, estetica şi modul caracteristic de a aborda literatura. Dar nu am avut norocul ăsta.

Am avut o experienţă oarecum similară cu scriitoarea rusă Ludmila Uliţkaia, când citeam pentru jurizarea Booker – erau destule cărţi de citit pentru decernarea premiului, dar numai jurata noastră ucraineană putea citi romanul considerat capodopera ei, pentru că încă rămăsese netradus. Ţinând cont de faptul că Uliţkaia e considerată un moştenitor al lui Tolstoi şi al lui Dostoievski, e păcat că nu-i putem citi cea mai bună carte! După ce am citit autori din toată lumea, mi s-a făcut cu adevărat poftă de mai mult“.

Recenzia lui Smiley apare la pagina 4 a numărului de faţă.

Editorii

Online

Articole & Bestselleruri 20

Bestselleruri cărţi pentru copii

21

Bestselleruri ediţii cartonate

21

Selecţia editorilor

21

TBR: Din culise

22

Bestselleruri ediţii broşate

22

Raftul cu ediţii broşate

de Anita Shreve LYING WITH THE DEAD

de Michael Mewshaw

Săptămâna aceasta vor apărea: romancierul Jonathan Lethem, pe tema noii sale cărţi, „Chronic City“, Frank Bruni de la The Times, pe tema biografiei lui Elizabeth Taylor, scrisă de William J. Mann, Motoko Rich cu însemnări din teren şi Gregory Cowles cu veşti despre bestselleruri. Gazda va fi Sam Tanenhaus, redactorulşef al Book Review.

PAPER CUTS Blogul Book Review prezintă cărţi şi alte materiale tipărite.

SELECŢIUNI Fragmente din „Sixty Feet, Six Inches“, de Bob Gibson şi Reggie Jackson, „Juliet, Naked“, de Nick Hornby, şi din alte cărţi.

E-MAIL CU NOILE APARIŢII Primiţi în fiecare vineri o trecere în revistă a recenziilor noilor cărţi şi apariţii.

PODCAST

WAR DANCES

de Sherman Alexie DRACULA THE UN-DEAD

de Dacre Stoker and Ian Holt Recenzii de Jan Stuart Conţine secţiune specială dedicată ştirilor şi cărţilor apărute la editurile din România. www.nytbr.ro.

The New York Times Book Review, ediţia în limba română (ISSN 1937-920X) apare săptămânal, publicat de Universe Publishing House Inc. Copyright © 2008-2009 The New York Times. All Rights Reserved. Toate drepturile rezervate. Director editorial: Cristian Teodorescu; Redactorşef: Virginia Costeschi; Editor: Anda Ciurte; Traducători: Ioana Popa, Ştefan Bodea, Cristiana Vişan, Cătălin Pruteanu, Irina Adrian, Cătălina Sevastre; Advertising sales: virginia@nytbr.ro, 0745 773 764; PR: ARENA Communications, cecilia@arenacommunications.ro; Machetare şi prepress: Antal Angyal, CMYK Pro, Budapesta; Tipar: G. CANALE, Bucureşti; Abonamente: difuzare@romanialibera.ro.

2

nytimes.com/books ILUSTRAŢII DE JOE CIARDIELLO (SUS) ŞI CHRISTOPH NIEMANN

Generaţii de la A la L În acest roman maghiar, taţii şi fiii demonstrează forţa eredităţii.

DE JANE SMILEY

N

UMIŢI repede un romancier ungur.

Primiţi un punct pentru nominalizarea lui Arthur Koestler şi două pentru Imre Kertesz, laureatul cu Nobel, căruia i-au fost traduse în engleză două cărţi (din 12, câte a scris) înainte de câştigarea Nobelului, număr care actualmente a urcat la cinci. Mai primiţi trei puncte pentru Peter Esterhazy, care are şapte cărţi traduse în engleză, deşi e mai cunoscut în Europa decât în Statele Unite. Koestler era pasionat de politică, la fel ca şi Kertesz, al cărui cel mai celebru roman tratează experienţa unui băiat în mai multe lagăre de concentrare în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Esterhazy e argotic şi modernist. În momentul de faţă ne ocupăm de Miklos Vamos, care are practic aceeaşi vârstă cu Esterhazy (ambii s-au născut în 1950) şi este cosmopolit până în vârful unghiilor. A scris romane, scenarii, povestiri şi eseuri şi, printre acestea, două cărţi concepute în engleză, The Xenophobe’s Guide to the Hungarians şi United Steaks of America. A ocupat poziţia de corespondent pentru The Nation şi The Washington Post. A trăit o perioadă în America, predând cursuri de creaţie literară şi scenaristică la Yale şi la City University of New York, aşa că probabil e frustrat, cum sunt şi eu, de faptul că doar unul din cele 14 romane ale sale a fost publicat în Statele Unite.

Dar The Book of Fathers (Cartea taţilor) este o bună introducere în creaţia sa literară, căci e graţioasă şi atractivă, o prezentare

Printre cărţile lui Jane Smiley se numără „Ten Days in the Hills“ şi recent publicatul roman pentru adolescenţi „The Georges and the Jewels“.

4

plăcută a istoriei ungare din ultimele trei secole şi o descriere adesea impresionantă a modului în care indivizii trebuie să apară şi să dispară, trăind câţiva ani şi apoi dispărând pentru totdeauna, chiar şi pentru propriii lor descendenţi.

La începutul romanului, familia Csillag soseşte din Bavaria în satul Kos. Bunicul Czuczor nu şi-a putut convinge fratele să se întoarcă în „satele depopulate ale Ungariei“, dar a reuşit să-l aducă pe nepotul în vârstă de trei ani, Kornel, alături de întreaga sa avere şi de jurnalul său învelit în pânză. Îşi îngroapă averea în fundul grădinii (singurul său martor

THE BOOK OF FATHERS

de Miklos Vamos Traducerea în engleză de Peter Sherwood 474 pag. Other Press. Broşată, 15.95 $

e un servitor) şi începe să scrie pe ungureşte, deşi, de fapt, vorbeşte germana mai bine.

Bunicul e un povestitor înnăscut, iar Kornel e ahtiat după poveştile familiei sale. Nu ne ia mult să aflăm că nepotul Kornel are puteri extraordinare, ceea ce e un lucru bun, căci are doar patru ani când sunt vizitaţi de o bandă de mercenari, care îi omoară pe toţi în afară de el şi ard satul din temelii. Deşi picioarele îi sunt sfărâmate de căderea unei stânci, Kornel reuşeşte să supravieţuiască, ajutat de un câine vagabond. Aşa începe saga familiei Csillag.

Toţi descendenţii familiei (numele se schimbă, apoi revine la cel iniţial, dar moştenirea rămâne mereu aceeaşi) reuşesc să trăiască suficient pentru a da naştere unui fiu, deşi nu mereu suficient şi pentru a apuca să-l vadă. Cele 12 generaţii ale familiei nu se prea bucură de o creştere alături de părinţii

lor, dar au toate trăsături comune – le place să scrie, au deseori viziuni cu activităţile predecesorilor lor şi uneori prevăd viitorul.

Unii dintre taţii şi fiii din poveste au succes în afaceri, alţii sunt talentaţi la muzică, deşi nu primesc educaţie în această direcţie. Ceea ce nu le reuşeşte decât uneori e să-şi salveze propria piele. În timp ce peste Ungaria trec valurile istoriei şi ale războiului (în postfaţă, Vamos notează că, în cei 300 de ani ai naraţiunii sale, Ungaria nu a câştigat nici un război), familia Csillag are suişuri şi coborâşuri.

Vamos îi tratează în mod egal pe primii zece Csillag – fiecăruia îi sunt dedicate vreo 35 de pagini. Lui Kornel îi urmează Balint, posesorul singular al unui straniu talent muzical. Lui Balint îi urmează Istvan, care se căsătoreşte cu o fată dintr-o familie de vinari evrei şi îl fascinează pe rabinul local cu viziunile sale. Îi urmează Richard, care, la începutul capitolului dedicat lui, este în închisoare, iar la final l-a zămislit pe Otto, primul dintre cei şase fii sănătoşi ai săi. Dar, exact atunci când se părea că familia Csillag (acum numită „Stern“) e pe cale de a deveni o dinastie, destinul intervine, ca întotdeauna. Membrul familiei Csillag preferat de mine este Mendel Berda-Stern, născut în 1844, a cărui pasiune disperată, însămânţată încă din fragedă copilărie, este jocul de cărţi – la 18 ani face o avere în cazinouri din toate părţile Europei. Pasiunea sa pentru jocul de noroc este urmată de devotamentul pentru astrologie şi tarot, care pare înrudit cu senzaţia sa de univers interior mai vast decât poate cuprinde cu înţelegerea. Toţi membrii familiei Csillag sunt activi şi ocupaţi, indiferent că sunt victime sau autori ai păcatului, dar ritmul aşezat cu care Vamos parcurge dramele care îi copleşesc transformă The Book of Fathers într-o carte mai degrabă

contemplativă decât tragică. De fapt, răsturnările de situaţie ale tramei conţin un element comic – exact când cititorul crede că totul e pierdut (sau, cel puţin, că ceva esenţial s-a pierdut), situaţia se îndreaptă. Iar asta se aplică şi la jurnalul familiei, care cuprinde memoriile şi speculaţiile fiecărui tată, înregistrate în volume in folio consecutive. În primele nouă capitole, nu prea luăm contact cu realismul neezitant, am putea spune lipsit de speranţă, al lui Arthur Koestler, ci mai degrabă cu un pastoralism relaxat. Fiecare capitol începe cu o evocare ornată a peisajului, iar peisajul – uneori luminat de soare, uneori amplu, dar întotdeauna lipsit de apărare – este o prezenţă nivelatoare în roman. Chiar şi capitolul 9, în care geniul muzical Nandor face carieră în trena lui Enrico Caruso, nu se întunecă decât la sfârşit, după ce Nandor petrece o perioadă îndelungată într-un lagăr de concentrare care ar putea fi Auschwitz. Încă mai poate cânta şi dă un ultim recital, după care meditează: „Dacă marele Caruso m-ar fi auzit acum, probabil că ar fi spus câteva cuvinte de laudă“. Nandor e cel care redescoperă obiectul care le-a conferit membrilor familiei Csillag puterile lor supranaturale şi tot el e cel care decide să-l înlăture.

Drept urmare, ultima sută de pagini din The Book of Fathers diferă substanţial în ton de primele 360. Subiectul este acum nu ceea ce în mod bizar este cunoscut, ci toată multitudinea de lucruri necunoscute şi care, aparent, nici nu pot fi cunoscute. Balazs Csillag, care de-abia a supravieţuit celui de-al Doilea Război Mondial, îi pare fiului său, Vilmos, ca fiind hotărât să uite exact lucrurile pe care acesta vrea să le afle – istoria familiei şi istoria în genere. În ultimele două capitole, Vamos devine implicat în politică, dar numai în sensul că studiul său asupra istoriei Ungariei l-a lăsat fără vreo ideologie; familia Csillag suferă în egală măsură din cauza unui pungaş ungur numit Farkas Balassi şi din cauza comuniştilor. Speranţa pe care ultimul tată din înşiruire, Henryk, o are pentru fiul său de trei ani, Konrad, se bazează pe descoperirea puterilor imaginative ale lui Konrad.

Cititorul, după ce a citit povestea familiei, poate simţi ironia implicită din mândria paternă a lui Henryk – dacă ar şti ce va urma...

Dar poate e mai bine că nu ştie.

The Book of Fathers este un roman serios care, deşi uneori chinuitor sau chiar şocant, nu e niciodată sumbru. În mod inevitabil, tema sa e că viaţa merge înainte, că fiecare fiu e la fel de interesant ca fiecare tată şi că fiecare generaţie îşi caută înţelepciunea într-un mod diferit, dar la fel de important şi dramatic precum cel al generaţiei anterioare. Talentele literare ale lui Miklos Vamos sunt de aşa natură încât cititorului îi este stimulat interesul pentru fiecare generaţie damnată (dacă nu de altceva, măcar de propria ei natură). Virtuozitatea portretelor pe care le face personajelor sale idiosincrasice e dublată cu brio de portretul evocator al lumii în care trăiesc şi a istoriei pe care o parcurg. Editorului lui Vamos: Mai vrem, h vă rog!

FOTOGRAFIE DE ESZTER GORDON

Născută pentru a străluci O biografie a lui Elizabeth Taylor pune în lumină cei mai glorioşi şi mai pătimaşi ani ai ei.

DE FRANK BRUNI

De asemenea, explică întru totul convingător că pentru mult timp a primit prea puţin credit pentru talentele ei ca actriţă şi pentru înclinaţia ei de a-şi asuma riscuri mari. În „A Place in the Sun“ şi apoi în „Giant“, apoi în „Cat on a Hot Tin Roof“, apoi în „Who’s Afraid of Virginia Woolf?“, a realizat mai mult decât s-a aşteptat de la ea, cu rezultate mai bune decât ar fi sperat vreodată până şi cei mai loiali admiratori ai ei. Relatarea lui Mann despre filmările la „Woolf“ este cel mai captivant pasaj al cărţii. El o descrie cu simpatie cum tremură atunci când lasă să fie machiată astfel ca să pară mai bătrână şi mai dură decât apărea în realitate, o abandonare a vanităţii care a precedat-o cu câteva decenii pe cea a lui Nicole Kidman în „The Hours“ şi pe a lui Charlize Theron în „Monster“.

Iar descrierile lui despre colaborarea ei cu Burton la acest proiect sunt surprinzător de emoţionante. Burton era un actor cu o instruire mai convenţională, Taylor starleta produsă în serie, şi totuşi el a lăsat la o parte

P

RETINDEA să aibă un portţigaret diferit pentru fiecare din numeroasele ţigări pe care le fuma zilnic în timpul fimărilor la „Cleopatra“, iar culoarea portţigaretului trebuia să se asorteze cu faţa de masă a fiecărei mese la care fuma.

Ajunsă repede la locul accidentului de maşină aproape fatal al lui Montgomery Clift

HOW TO BE A MOVIE STAR

Elizabeth Taylor in Hollywood de William J. Mann Ilustrat. 484 pag Houghton Mifflin Harcourt. 28 $

din 1956, s-a strecurat în vehicul şi, cu degetele, i-a tras afară dinţii zdrobiţi care-i pătrunseseră adânc în gură, o intervenţie care s-ar putea să-i fi salvat viaţa. Iar atunci când ea şi Richard Burton şi-au început aventura, el a descoperit-o pe „cea mai nepotolită amantă pe care o cunoscuse vreodată“.

Acestea reprezintă genul de detalii la care râvneşte un cititor de la biografia unei celebrităţi, iar How to Be a Movie Star: Elizabeth Taylor in Hollywood (Cum să fii vedetă de film: Elizabeth Taylor la Hollywood) nu face economie de ele. Unele par noi, iar altele sunt clar reciclate, dar toate sunt redate cu o vervă şi o cursivitate care ţin cartea în mişcare într-o manieră alertă. E evident că autorul, William J. Mann, s-a documentat temeinic şi e la fel de evident că îşi adoră subiectul. How to Be a Movie Star apare ca un produs al iubirii nemăsurate. De asemenea, destul de supărător, apare ca un act de nesinceritate temperată.

Mann, care a scris mult-lăudata biografie Kate: The Woman Who Was Hepburn, insistă de nenumărate ori, pagină după pagină, că subiectul lui e mai vast şi mai complex decât însăşi Taylor – că el analizează însăşi natura şi vitalitatea celebrităţii. Citând ilara observaţie a scriitoarei Maureen Orth cum că Taylor a fost „Madame Curie a domeniului celebrităţii“, îşi redactează biografia în parte ca investigaţie a formulei chimice din culisele îndelungatei ei autorităţi asupra lumii artistice.

Anunţă sincer că scopul său „nu e o biografie tradiţională“, adăugând: „Primesc instrucţiunile din titlul cărţii“. Dar tonul pretenţios al acestei stângace formulări declarative este dezminţit de cea mai mare parte a voyeurismului banal şi senzaţionalist ce urmează. „Nimeni – cu excepţia celor două părţi implicate – nu poate fi vreodată absolut sigur de momentul în care flirtul s-a transformat în contact fizic“, scrie Mann despre aventura iniţială Taylor-Burton, apoi începe să speculeze că momentul a avut loc în rulota lui Burton aflată pe platoul de filmare la „Cleopatra“.

Chiar dacă Mann îşi spune că s-a anga-

Frank Bruni is a writer at large for The New York Times Magazine and the author of “Born Round: The Secret History of a Full-Time Eater.”

FOTOGRAFIE DE BARON/GETTY IMAGES (1954)

În „Woolf“, Burton a îndrumat-o pe Taylor către, iar apoi s-a minunat de rezultat, o interpretare care a eclipsat-o pe a sa.

jat într-un comentariu cultural de o importanţă critică, cartea sa confuză din punct de vedere al tonalităţii nu îşi realizează, în ultimă instanţă, acest scop. Ea apare ca reconstrucţia scrupuloasă a unui fan fascinat de o viaţă atât de tumultoasă şi plină de strălucire, încât nu are nevoie de o morală.

Melodrama e de ajuns.

Celebritatea n-a fost obţinută de Taylor întâmplător sau după decenii de luptă; a fost o chestiune de calcul şi de pregătire a unei mame decisă să vadă celebru numele fiicei sale. Micuţa Liz făcea parte dintr-un întreg grup social al copiilor din sudul Californiei, ai căror părinţi i-au aşezat la sânul corupt al industriei spectacolului, cu toate că puţini au avut succes aşa cum a avut Liz. „National Velvet“ a fost doar începutul. Aveau să urmeze cai şi mai mari şi arene şi mai grandioase.

Cartea îi prezintă povestea în segmente delimitate de bărbaţii remarcabili cărora ea a ales să le acorde favorurile (şi cu care să se mărite) şi rolurile remarcabile pe care le-a avut, înfăţişând alegerile amoroase şi profesionale ca fiind aproape în egală măsu-

ră strategice şi, în anumite privinţe, interconectate. Influenţa persistentă a lui Taylor în lumina reflectoarelor a fost parţial o chestiune de a intui ce partener la ce moment ar putea-o ajuta mai mult. Ea apare ca fiind calculată, egoistă şi poate un pic insensibilă.

E

SURPRINZĂTOR, la drept vorbind, să ni se reamintească faptul că are patru copii, din care unul adoptat, pentru că au o importanţă atât de mică în legenda ei şi apar atât de puţin în această carte. Aventurile ei itinerante, îmbrăcată în blănuri şi împodobită de diamante, par că lasă puţin loc activităţilor materne. Pe măsură ce îşi găseşte încă un nou amant sau se întinde pe patul de suferinţă, pacientă versată, conştientă de puterea manipulatoare a unei maladii oportune, efectul asupra copiilor e rareori menţionat sau analizat.

Mann e mai interesat să o construiască decât să o demoleze, creditând-o pe Taylor cu foarte multă influenţă. El sugerează că ea a contribuit la moartea vechiului sistem cinematografic şi că a jucat un rol în producerea revoluţiei sexuale din anii 1960.

mândria pentru a o îndruma către – şi apoi s-a minunat de – o interpretare care, în cele din urmă, a eclipsat-o pe a sa. E un exemplu superb al iubirii autentice şi al legăturii reale cu o femeie deprinsă mai mult cu versiunile facile şi înşelătoare ale acestora.

Odată ce al doilea din cele două mariaje ale ei cu Burton se sfârşeşte, How to Be a Movie Star se precipită foarte repede către sfârşit, cele mai recente decenii de viaţă ale lui Taylor fiind expediate rapid. E de înţeles din punct de vedere tematic: este un punct în care celebritatea ei s-a diminuat, iar Taylor, căsătorită cu senatorul de Virginia John Warner, îşi petrece cea mai mare parte a timpului singură, mâncând castroane întregi de chilli dintr-un frigider aflat în dormitor.

E imposibil de spus cât de supărată e din cauza acestui destin, pentru că, în ciuda relatării foarte pline de energie a lui Mann, ea rămâne o figură distantă şi oarecum indescifrabilă, legătura cu propria-i celebritate nefiind niciodată explicată satisfăcător.

How to Be a Movie Star acţionează mai puţin ca explorare a personalităţii lui Taylor decât ca peliculă a triumfurilor ei cinematografice şi ca vizită făcută Hollywoodului în timpul unei anumite epoci, când Hedda Hopper scotea ştiri senzaţionale din maşina ei de scris, vedete masculine precum Clift şi Rock Hudson (ambii prieteni ai lui Taylor cea lipsită de prejudecăţi) îşi ascundeau cu grijă orientarea sexuală, iar căsătoriile erau aranjate de dragul titlurilor din ziare. Taylor s-a aflat în centrul violent al tuturor acestora şi reprezintă vedeta secolului XX cea mai potrivită şi mai captivantă h ca ghid al acestei perioade.

5

Viziuni nocturne Povestiri suprarealiste semnate de un scriitor rus puţin cunoscut în spaţiul anglofon.

DE LIESL SCHILLINGER

Î

N anii ’20, un neprietenos editor sovietic de enciclopedii pe nume Sigizmund Krjijanovski – un om obsedat de Critica raţiunii pure a lui Kant şi de realităţile comuniste – a început să scrie o serie de povestiri filosofice, alegorice şi fantastice. Şapte dintre ele se regăsesc în Memories of the Future (Amintiri din viitor), o selecţie din ficţiunea sa care îşi preia titlul din cel mai lung text din

MEMORIES OF THE FUTURE

de Sigizmund Krzhizhanovsky Traducerea în engleză de Joanne Turnbull şi Nikolai Formozov 228 pag. New York Review Books Broşată. 15.95 $

carte – povestea unui monomaniac tăios care-şi construieşte o „maşină a timpului“ ca să scape de Moscova anilor ’20. Niciuna dintre aceste povestiri n-a fost publicată în timpul vieţii lui Krjijanovski. Nu pentru că regimul nu i-ar fi acceptat opera sau pentru că aceasta ar fi fost, ei bine, ciudată. Din câte se pare, Krjijanovski era prea mândru, prea timid sau (mai probabil) prea speriat ca să le arate celorlalţi – dat fiind faptul că-şi scria ficţiunile distopice cam în acelaşi timp în care Stalin colectiviza regiunea rurală sovietică.

Totuşi, Krjijanovski le-a citit povestirile prietenilor săi la întruniri literare, unde textele au fost bine primite, din câte se pare. Iar după ce autorul a murit, în 1950, la 63 de ani, soţia lui a depus manuscrisele la Arhivele Naţionale din Moscova, cu excepţia unei nuvele, Red Snow, o parabolă antisovietică pe care a ascuns-o printre bunurile ei personale. În 1976, cărturarul Vadim Perelmuter a descoperit comoara ascunsă a lui Krjijanovski şi s-a apucat să petreacă decenii întregi compilând şi publicând opera scriitorului. În prezent, traducătorii Joanne Turnbull şi Nikolai Formozov prezintă unui public mai larg imaginaţia neologică, invenţiile febrile şi neliniştea existenţială a lui Krjijanovski. „Foarte înalt, slab, uşor gârbovit, cu chipul palid şi nervos şi cu lornion“ – Krjijanovski-omul ar putea fi un personaj dintr-o povestire absurdă de-a lui Gogol sau dintr-o alegorie de-a lui Kafka. Însă Krjijanovski-scriitorul e mai greu de catalogat. După cum a scris în povestirea Someone Else’s Theme (în care un scriitor e acostat de un cerşetor cu care face schimb de aforisme pe supă), „te-aş descrie drept un urmaş literar de-al lui Leskov, cu apocrifele lui, şi de-al lui Poe, cu dragostea lui pentru domeniul fantastic..., însă toate acestea n-au nici o relevanţă“.

Cititorii care de-abia fac cunoştinţă cu acest autor vor aprecia îndrumările pe care Turnbull le oferă în prefaţă, unde este subliniată esenţa povestirilor. În Quadraturin,

Liesl Schillinger este colaborator permanent la Book Review.

6

un om care trăieşte într-un bloc comunitar „îşi pierde calea în pustietatea vastă şi întunecată a propriei odăiţe“, care s-a mărit, ca prin farmec, prin aplicarea unui unguent „proexpansiune a vieţii“. The Bookmark prezintă un Turn Eiffel „care o ia razna“. În The Branch Line, un navetist ajunge într-un loc unde „coşmarurile sunt realitatea“, în vreme ce, în Red Snow, un bărbat abătut „dă peste o linie de logică, dar n-o urmează“. „Un cadavru sociabil îşi ratează propria înmormântare“ în The Thirteenth Category of Reason. Iar în povestea care dă titlul cărţii, bărbatul cu maşina timpului „întrezăreşte viitorul comunist deloc luminos“.

Povestirile lui Krjijanovski par mai degrabă nişte jurnale de vise decât ficţiune. Cât se poate de dinadins, autorul şterge hotarul dintre vis şi veghe, dintre real şi ireal, dintre viaţă şi moarte. Dacă traducătorii lui redau în mod admirabil esenţa învolburată a prozei sale, peregrinările lui Krjijanovski necesită o concentrare permanentă şi frecvente racordări la realitate. Personajele lui par ade-

sea pe jumătate adormite – sau întru totul.

Uneori, precum în The Thirteenth Category of Reason, sunt moarte de-a binelea – ceea ce nu le împiedică să meargă cu tramvaiul în oraş sau să discute cu navetiştii. „Morţi sau vii, lor nu le păsa“. Singura lor grijă e dacă acest comportament e „decrimiligaturitizat“ – adică, legal. În Quadraturin, bărbatul cu unguentul pentru proexpansiunea vieţii nu iese niciodată din starea de ameţeală inertă. Întins în pat, „incapabil să deschidă ochii lipiţi de epuizare“, încearcă să doarmă toată noaptea, în mod „mecanic, supus, vlăguit“.

Când trec pe la el inspectorii de la Comisia de Remăsurători ca să se asigure că nu şi-a depăşit cei 8 metri pătraţi alocaţi, omul oscilează, înlemnit de groază, în uşă, sperând că nu i se va detecta infracţiunea. E un coşmar arhetipal, care ne aminteşte de Kafka. În cea mai frapantă povestire, The Branch Line, coşmarul e mai simplu. Quantin, un călător din tren, e avertizat de controlor: „Nu exagera cu statul treaz“. Nu există însă un asemenea risc. Lui Quantin i se pare că „are picioarele ciudat de moi, ca de bumbac, şi goale, că servieta de sub cotul său e uşoară şi elastică, precum o pernă umflată pentru dormit“. Într-o proză atât de melodios somnolentă încât evocă „pleoapele grele de pe ochii grei“ din Tennyson, Krjijanovski descrie cum „bătrâna locomotivă, scoţând dâre de abur, înaintează prin noapte ca cineva mergând

târşâit în papuci moi“. Coborând într-un oraş industrial unde se produc coşmaruri, Quantin descoperă o foaie volantă care face publicitate industriei locale: „Apăsând greu în minte cu povara lor, coşmarurile noastre alcătuiesc treptat un soi de acoperiş moral care e mereu cât pe ce să ţi se prăbuşească în cap: unii clienţi de-ai noştri denumesc asta «istorie mondial㻓. Însă anunţul subliniază că nu asta e ideea. „Ideea e durabilitatea, imposibilitatea de a te trezi, predispoziţia accentuată la depresii şi marea disponibilitate a coşmarurilor noastre: produse de consum general bune pentru toate epocile şi clasele sociale... pentru ochi închişi şi deschişi“.

Aici, aceste comentarii au iz de satiră, însă în Red Snow (povestirea pe care a ascuns-o soţia autorului), Krjijanovski îşi dezvăluie furia. „N-aţi observat că, în ultimii ani, nonexistenţa ne-a pătruns în viaţă?“, întreabă un personaj. „Oare noi, membrii intelighenţiei, nu suntem... destinaţi deznădejdii?“ Însă, adaugă personajul, „Vedeţi dumneavoastră, chiar şi în deznădejde există o încântare tăioasă“. Într-un eseu care justifică dependenţa lui Shakespeare de vise, care au un rol instrumental în piesele lui, Krjijanovski a scris: „Visul e singura instanţă în care ne percepem gândurile ca factori externi“. Fascinaţia lui faţă de vise şi de conştiinţă răzbate din întregul volum, fie prin aluziile la peştera lui Platon şi la Socrate, fie prin trimiterile la Husserl şi Kant. Şi totuşi, refuzul său de a se trezi la realitatea vremii sale poate înceţoşa uneori claritatea viziunilor lui Krjijanovski. „Pentru cei care sunt treji, orânduirea lumii e una singură, comună tuturor; însă cei adormiţi se retrag fiecare într-o lume proprie“, scria Heraclit. În aceste pagini, ai impresia că Krjijanovski se retrage, respingând orânduirea lumii lui. „Potrivit lui Heraclit“, explica Platon, „în somn, canalele percepţiei se închid, iar inteligenţa noastră se desparte de legătura cu mediul înconjurător“. De abia la trezire percepţia „îşi recuperează puterea raţiunii“. Însă mai rămâne valabil acest adevăr atunci când, la trezire, cel care a visat se confruntă cu o lume neraţională şi nu se consideră legat prin nimic de ea?

La toate fantasmagoriile din operele lui Kafka şi Bulgakov, realitatea de la baza lor e cea care le dă forţă. Borges scria despre Kafka odinioară că acesta „ştia că nu poate visa decât coşmaruri şi îşi dădea seama că realitatea e o secvenţă continuă de coşmaruri melancolice“. Poate că Kafka a trasat diferenţa dintre starea de somn şi cea de veghe, însă a făcut-o cumva şi Krjijanovski? „Trăiesc într-un viitor atât de îndepărtat încât viitorul meu mi se pare deja trecut, consumat şi transformat în pulbere“, scria el. Maşina timpului în care se urcă protagonistul din Memories of the Future îi permite să arunce o privire retrospectivă la anii ’20 sovietici din îndepărtata realitate a anilor ’50. De unde vede „anii de lipsuri, pătaţi cu sânge şi furie, când recoltele şi pădurile au fost distruse, în timp ce s-a înălţat o pădure de steaguri de revoltă“ şi ajunge la concluzia că „într-un anumit prezent, există mai mult viitor decât în viitor ca atare“. În povestirile lui Krjijanovski, rămăşiţe dintr-un viitor trecut, autorul îi transportă pe cititori în timp, până la prezentul la care el a renunţat, până la o viaţă care e o „nonviaţă, un gol în existenţă“ – un loc de unde a încercat să scape în ficţiune şi în vise. h FOTOGRAFIE DE MOISEI APPELBAUM (CCA 1925)

Cronica de ficţiune

Jan Stuart

THE COLLECTED STORIES OF LYDIA DAVIS

lamă. Întrepătrunderea punctelor de vedere, realizată de Mewshaw, dă prospeţime acestui teren exagerat de detaliat al reuniunii de familie, minimizând bufnetul de anti-climax al fantomelor din trecut ale personajelor sale.

Farrar, Straus & Giroux, 30 $ Cu ani buni înainte ca Radioul Public Naţional să ridice ficţiunea ultrascurtă la rangul de materie primă pentru competiţiile celor lipsiţi iremediabil de putere de concentrare, Lydia Davis scotea pe bandă rulantă povestiri de lungimea unei râme. Dar pentru Davis dimensiunea contează mai puţin decât sonoritatea: aceste 198 de povestiri, strânse laolaltă din patru volume publicate anterior, prezintă 198 de voci divergente care îl sfidează pe cititorul indolent. Davis încarnează plină de nerv personaje obsesive şi bântuite, cu intonaţii care variază cu o precizie tulburătoare de la şiretenie la sinistru. Ea surprinde tulburătoarea siguranţă de sine a unui pedant a cărui analiză rece sufocă orice urmă de viaţă din scrisorile cu urări de însănătoşire adresate de nişte şcolari colegului lor, plictiseala unei mame casnice tulburată de informaţia că Glenn Gould era la fel de pasionat ca ea de serialul „The Mary Tyler Moore Show“, angoasa lui Franz Kafka în timp ce se întreabă dacă ar trebui să-i pregătească iubitei salată de sfeclă sau de cartofi. Davis abordează povestirea scurtă cu spiritul improvizaţionist al jazzului, experimentând cu liste, perifraze şi chiar interviuri ale căror întrebări au fost cenzurate până la răstălmăcire. Nu prea îţi găseşti drumul prin această amplă antologie, mai degrabă ţopăi la întâmplare, scufundându-te în povestire acolo unde picioarele îţi ating pagina. La o asemenea abundenţă, ar fi nebunesc să desemnez nişte povestiri favorite. În lipsa unei categorisiri mai exhaustive, menţionez în mod special pălăvrăgeala snoabă din Old Mother and the Grouch, paranoia de tip capra vecinului din The House Behind şi introspecţia compătimitoare a femeii care aruncă bombiţe cu mirosuri înţepătoare la un picnic de familie în Our Trip.

A CHANGE IN ALTITUDE

de Anita Shreve Little, Brown, 26.99 $ Anii haotici ai Anitei Shreve ca jurnalist la o revistă din Nairobi dau o autenticitate tulburătoare acestei povestiri despre pierdere şi deziluzie, amplasată în Kenya la sfârşitul anilor 1970, în toiul lunilor paranoice ale declinului regimului lui Jomo Kenyatta.

Protagonista, Margaret, de 28 de ani, a renunţat la slujba de la un ziar alternativ din Boston pentru a se stabili în Kenya alături de Patrick, doctorul cu care era căsătorită de cinci luni. Margaret e pradă uşoară atât pentru artiştii locali ai înşelătoriilor, cât şi pentru colonialiştii condescendenţi care se agaţă de vestigiile în destrămare ale trecutului ţării.

Prima din cele trei părţi ale cărţii, cea mai tulburătoare din punct de vedere psihologic, se prăvăleşte în stilul alert al Minelor regelui Solomon, cu Margaret şi Patrick luptân-

Jan Stuart este autorul cărţii „The Nashville Chronicles: The Making of Robert Altman’s Masterpiece“.

WAR DANCES

de Sherman Alexie Grove, 23 $

GRAFFITI WORLD: Street Art From Five Continents

de Nicholas Ganz. Ediţie îngrijită de Tristan Manco. 391 pag. Abrams. 35 $ Această ediţie revizuită a cărţii lui Ganz din 2004 conţine mai mult de 2000 de fotografii cu creaţii de artă stradală, realizate de mai mult de 150 de artişti, printre care şi lucrări ale Os Gêmeos, o pereche de gemeni din São Paulo, Brazilia, sus. Jos, o creaţie a lui Stornie, pictor şi sculptor din Perth, Australia. du-se cu elementele naturii într-o ascensiune urmărită de ghinioane pe Muntele Kenya, alături de două perechi arţăgoase de europeni. Dar stilul cinematografic al lui Shreve e mai puţin atrăgător în relatarea urmărilor extrem de alambicate ale excursiei, când Margaret se angajează la un ziar din Nairobi şi se străduieşte să repare fisurile tot mai ample ale mariajului ei. În ansamblu, totuşi, Shreve dovedeşte un simţ fin pentru ierarhiile înşelătoare ale puterii şi pentru ubicuitatea interculturală a masculului dominant.

LYING WITH THE DEAD

de Michael Mewshaw Other Press, broşată, 14.95 $ Până şi un prelat ar avea dificultăţi în a găsi cuvinte de iertare pentru văduva care e personajul central al acestei necruţătoare comedii negre. O scorpie rasistă şi plină de replici acide care, prin variatele ei persecuţii,

şi-a îndepărtat cei doi fii la mii de kilometri de oraşul lor natal din Maryland, ea fierbe în suc propriu într-o locuinţă fetidă care are „acea linişte de casă bântuită a «vecinului tăcut», una din acele false locuinţe în care compania de electricitate îşi depozitează aparatura şi echipamentele“. Doar fiica sa, în vârstă de 55 de ani, care a supravieţuit poliomielitei, locuieşte destul de aproape pentru a se delecta cu regularitate cu acreala şi vinovăţia mamei. Într-o încercare spontană de reconciliere, fiica respectivă este convocată într-o vizită, alături de fraţii ei: un fost puşcăriaş care suferă de boala la modă a momentului, sindromul lui Asperger, şi un actor mână-spartă a cărui casă din Londra, un abator renovat, îi serveşte ca reproş imaginar pentru copilăria sa torturată.

Cei trei fraţi îşi împart pe rând rolul de narator, cu rezultate variabile: actorul se dovedeşte a fi o marionetă a referinţelor teatrale, în timp ce rememorările surorii despre o clinică de poliomielită din copilărie sunt tăioase ca o

Atrăgătoarea antologie de povestiri, poeme şi introspecţii a lui Alexie debutează cu o tentativă de crimă şi se încheie cu un epitaf. Mortalitatea îl preocupă intens pe acest scriitor răutăcios, care continuă să cearnă adevăruri universale prin sita identităţii sale indiene, deşi o face cu ardoarea unui om care se distanţează cu toată viteza de propria tinereţe. În amuzanta povestire care dă titlul volumului, naratorul, participând la funeraliile tatălui al cărui nume îl poartă, se trezeşte fixând intens ceea ce putea fi propria lui piatră de mormânt. Apoi parcurge o furtună de cugetări de un umor negru, care transpun moartea grăbită de alcool a tatălui peste povestea fiului, care tocmai şi-a depistat o tumoare pe creier.

Educaţia lui Alexie îl sensibilizează la nuanţele care se ascund sub crimele comise aparent din ură: în Breaking and Entering, un editor indian de filme care taie o scenă de sex pentru a proteja reputaţia unei femei ucide fără să vrea un hoţ adolescent de culoare şi este redistribuit de către presă în rolul de rasist alb.

Pe tot parcursul cărţii, ocazionala măiestrie a lui Alexie este ponderată de candoarea autoironică a implicării în agresiunile personajelor sale masculine. În minunata poezie Home of the Braves, el simpatizează cu prietenele sale, care ştiu „Că nu pot fi decât un alt băiat, / Un războinic de jucărie care explodează / În tăcere şi se luptă voios“.

DRACULA THE UN-DEAD

de Dacre Stoker şi Ian Holt Dutton, 26.95 $ Scrierile despre vampiri şi nepieritorii descendenţi pe celuloid ai romanului Dracula al lui Bram Stoker ar putea umple ele singure o bibliotecă întreagă. Totuşi, până azi niciuna dintre ele nu a purtat sigiliul stră-strănepotului lui Stoker, care a conspirat cu un scenarist la o urmare supradimensionată a romanului, ce amestecă biografia lui Stoker cu folclorul despre Dracula, violenţă melodramatică şi erotism lesbian sadomasochist. Dracula the Un-Dead renunţă la forma epistolară a predecesorului său în favoarea unei naraţiuni ieftinsenzaţionaliste în care personajele supravieţuitoare din cartea originală se confruntă cu o contesă vampir monomaniacă. Transportând evenimentele din originalul lui Stoker în 1888 şi amplasându-le continuarea în 1912, Stoker şi Holt reuşesc să stabilească o legătură între personajul fictiv Dracula şi cel real Jack Spintecătorul. John Barrymore şi Bram Stoker însuşi se numără printre celebrităţile din viaţa reală care figurează în acest amestec improvizat de ficţiune istorică şi aluzie la un roman de duzină, care miroase a alianţă necurată între h E. L. Doctorow şi Barbara Cartland.

7

Cel mai lung fiord În acest roman, un prezentator TV pleacă într-o călătorie cu barca.

DE TOM SHONE

A

DESEA, recenzarea cărţilor nu pare o muncă adevărată – nu genul de muncă în care transpiri sau intri într-un sindicat. Aşa că, atunci când te sună un editor de la The New York Times şi te întreabă dacă nu vrei să recenzezi un roman nou din Norvegia, iar apoi se dovedeşte că romanul

THE DISCOVERER

de Jan Kjaerstad Traducere de Barbara Haveland 448 pag. Open Letter. 17.95 $

nu numai că are peste 400 pagini şi e plasat, în mare parte, într-un fiord, dar mai e şi partea a treia dintr-o trilogie, în condiţiile în care prima şi a doua parte acumulează peste 1000 de pagini, cu naratori multipli şi o linie temporală nonlineară – oh, da! –, atunci accepţi imediat şansa de a-ţi ocupa locul de muncitor printre alţi muncitori.

Romanul The Discoverer (Descoperitorul) al lui Jan Kjaerstad încheie o trilogie despre un prezentator TV norvegian pe nume

Jonas Wergeland, ceea ce e o uşurare. Dacă n-ar fi scris nimeni o trilogie despre Jonas Wergeland, atunci omul ar fi avut un cuvânt de spus în această privinţă. Realizator al unui serial TV despre cele mai distinse personalităţi ale Norvegiei, precum Ibsen şi Grieg – „ispravă neasemuită în istoria gândirii norvegiene moderne“ –, Jonas e un viking printre oameni, un salvator, un leu. Posesor al unei „minţi la fel de ascuţite şi de şlefuite ca un diamant superb“, Jonas poate urmări patru fire de gânduri în acelaşi timp; mai are şi „un penis magic“ pe care şi-l poate modela

Romanul de debut al lui Tom Shone, „In The Rooms“, va apărea anul viitor.

8

după placul inimii ca să aducă orice femeie în pragul unui orgasm ciclonic: „Am intrat în ea de parcă m-aş fi ridicat să aplaud“. Vrea să spună cumva „de parcă m-aş fi ridicat să fiu aplaudat“? Oricum, ridicatul nu pare o idee prudentă. Dar, deh, e trilogia lui Kjaerstad.

De ce nu? Poate să-şi expună eroul ca pe un armăsar dacă doreşte, deşi cineva ar fi trebuit să-i spună, pentru textura dramatică (ca să nu mai vorbim şi de modestie), ar fi fost mai utile vreo două cusururi. Ce-i drept, a doua carte din serie ni-l înfăţişa pe Wergeland la proces, fiind acuzat de uciderea soţiei sale, timp în care întreaga Norvegie (ni se dă de înţeles) a fost copleşită de o isterie asemănătoare cu cea din cazul lui O.J. Simpson. „Se spunea că nenumărate femei încercaseră să se sinucidă, că fuseseră descoperite strângând la piept poze cu Jonas Wergeland.

Acesta fusese o emblemă incandescentă şi edificatoare a poporului norvegian, exuberant şi inviolabil“. Dat fiind faptul că Jonas îşi câştigă traiul făcând documentare despre Ibsen – imaginaţi-vi-l pe James Lipton cu coarne de viking –, situaţia pare greu de crezut, dar nu contează: acuzaţia de crimă a adus o zguduitură binevenită aureolei protagonistului lui Kjaerstad.

Ultima parte din trilogie înclină, în mod plictisitor, spre exonerare. Geniul este cu adevărat un geniu. Ieşit deja din închisoare, Wergeland pleacă într-o călătorie cu barca spre Sognefjord, cel mai lung fiord din lume, împreună cu o echipă de oameni de ştiinţă al căror „principal interes pare să fie acela că noţiunea de facto, suma şi substanţa ei, gândirea din spatele ei, ar trebui să se aplice la nenumărate forme, între care şi unele ce urmează să apară“. Ei bine nu, nu ştiu deloc ce fac acei oameni pe barcă, dar Kjaerstad are obiceiul, ca şi Salman Rushdie, de a-şi descărca pasiunea pentru varietatea de forme închipuindu-şi toţi membrii listei sale de actori secundari fără să observe că astfel totul

devine uniform. Astfel, un curcubeu, întins la nesfârşit, se estompează, băltind. În lumea lui Wegerland, toată lumea pare să plutească pe asemenea niveluri imposibile de superioritate, de la „conducătorul expediţiilor polare, faimos şi consacrat de mult timp“ la „proiectantul de fântâni, care e renumit pe plan internaţional şi aflat la mare căutare“, încât cititorul îşi doreşte din tot sufletul să poată face cunoştinţă cu un camionagiu de cursă lungă sau cu o croitoreasă.

V

Ă daţi seama, aşadar, că Kjaerstad e puţintel cam fixat pe grandoare.

Trilogia a fost elogiată şi considerată o încercare de a face pentru Norvegia ceea ce a făcut Joyce pentru Irlanda în Portret al artistului în tinereţe – să croiască în forja sufletului său conştiinţa neînfăptuită a rasei sale. Trilogia pare să se reducă însă la vreo 1.500 de pagini de playback în stil neo-nietzschean, nu atât un mare roman cât o secvenţă prea lungă dedicată podoabelor măreţiei şi poftei pe care acestea o stârnesc într-un suflet itinerant. Cu alte cuvinte, Kjaerstad scrie bine despre adolescenţă (avem parte de o excelentă relatare a unei despărţiri, pe fondul albumului „Rubber Soul“ al trupei Beatles). Vă daţi seama, aşadar, că orgoliul propriu oscilant al lui Kjaerstad e perfect armonizat cu devastările şi exagerările egoului adolescent. Dar să descoperi că acel ton – dichisit, egocentrist, lăudăros – a supravieţuit până la maturitate, neschimbat de supărări, căsnicii sau chiar de moartea unei soţii, înseamnă să ajungi la concluzia că tocmai ţi-ai petrecut aproape trei săptămâni în compania unui imbecil solipsist.

Iată, de pildă, cum reacţionează Jonas când îşi vede soţia dându-se cu capul de perete: „Mi-am simţit gândurile ţâşnind în mai multe direcţii dintr-odată, de parcă atunci când am văzut-o s-ar fi produs o modificare uluitoare în conştiinţa mea, atât de puternică încât, pentru o vreme, am uitat de ea şi am rămas pe loc, cu toată atenţia concentrată lăuntric, în timp ce încercam să urmăresc cât mai multe dintre firele de gânduri care se ramificau în afară cu o viteză năucitoare şi care, dacă mi-aş fi putut mobiliza toate puterile, m-ar fi condus la o scăpărare unică de viziune care ar fi explicat de ce nu interveneam“. Prevăd că cititorilor le va fi foarte greu să aleagă între următoarele trei reacţii: (1) „Dă mai departe cu capul de perete, scumpo! Fă-te praf de dragul meu!“; (2) „Foarte reală scena“; şi (3) „Unde am pus ultima carte de Lorrie Moore?“.

Indiferent de unde ar intra Moore în universul literar, Kjaerstad vine din direcţia opusă: megaloman, lipsit de ironie, înzestrat cu un dispreţ distant pentru orice element care ar putea fi recunoscut drept uman. Kjaerstad a spus că vrea să lase deschisă întrebarea dacă Jonas şi-a ucis sau nu nevasta. Ce spune asta despre faptul că, după trei cărţi, peste 1.500 de pagini şi la fel de mulţi naratori pe cât membrii formaţiei Abba, a scris că şi-a atins scopul? În ultima imagine din trilogie, Jonas e pe un şezlong, singur, încă dezvoltând calităţi proaspete – clarviziune, un al treilea plămân, ba chiar şi primii muguri de conştiinţă de sine. „Atunci mi-am dat seama ce-mi lipsea din Proiectul X: o persoană în centru. O persoană care să fie altcineva, nu eu“. Cam târziu pentru această h concluzie.

ILUSTRAŢIE DE EMILIANO PONZI

Ia-o mai încet, deconectează-te, eliberează-te John Freeman îi îndeamnă pe utilizatorii de e-mail obsedaţi să ia o pauză.

DE BEN YAGODA

R

ECENT, într-o zi oarecare a săptămânii, 126 de mesaje mi-au intrat în inbox.

25 îmi erau adresate mie şi numai mie: 14 erau de la prieteni sau rude, 9 erau de afaceri şi alte 2 îmi transmiteau informaţii de actualitate despre conturi comerciale de-ale mele. Restul erau mass mailings sau mesaje în care eu figuram în „cc“, între care 17 mailuri de la Listserv, 8 mesaje de media la care

THE TYRANNY OF E-MAIL

The Four-Thousand-Year Journey to Your Inbox de John Freeman Ilustrată. 244 pag. Scribner. 25 $

sunt abonat, 7 alerte Google pe un subiect care mă interesează, 4 tirade politice şi 5 spamuri, dintre care 4 scrise în alfabetul chirilic.

De ceva vreme tot primesc mailuri de-astea bizare cu chirilice, iar 25 din mesajele primite în acea zi erau răspunsuri la o întrebare pe care le-o trimisesem colegilor mei, vrând să ştiu dacă şi ei primesc spamuri de la ruşi.

După părerea lui John Freeman, asta mă transformă într-un personaj negativ. În The Tyranny of E-Mail (Tirania e-mailului), Freeman scrie că „unul dintre cei mai mari generatori de mesaje abuzive este un mesaj de dimensiuni medii trimis unui grup de oameni, care produce apoi un efect de avalanşă când oamenii se apucă să răspundă şi să comenteze, demarând o discuţie virtuală“. Şi care-i problema? În acest caz, am pus o întrebare şi am obţinut răspunsuri folositoare. Freeman zice că ar fi trebuit să pun pur şi simplu „mâna pe telefon“. Zău? Să-mi fac timp să dau 50 de telefoane diferite, deranjând oameni care nu sunt interesaţi de acest subiect? (Scanarea şi ştergerea unui e-mail: cel mult trei secunde, atunci când vrei tu.

Purtarea unei convorbiri telefonice cu mine: cel puţin 30 de secunde, atunci când vreau eu, ceea ce înseamnă un deranj destul de mare).

Cazul cu spamurile în rusă arată o problemă cu această carte. În zelul lui de a da în vileag latura întunecată a e-mailului, Freeman, care e editor al revistei Granta, îi ignoră trăsăturile bune şi utile.

Nu sunt nici pe departe proverbialul utilizator cunoscător („corporatistul obişnuit“, după cum aflăm de la Freeman, într-o digresiune informativă tipic lipsită de surse, primeşte vreo 200 de e-mailuri pe zi). Dar am simţit şi eu această tiranie a e-mailului, iar Freeman are nişte opinii pertinente pe acest subiect. E un mediu instantaneu, solicitant şi cvasi-dependent care şi-a croit drumul în spaţii până acum private. (Freeman a citit pe undeva că 62% din americani scriu şi răspund, în concediu, la e-mailuri legate de muncă).

Ben Yagoda este profesor de engleză la Universitatea din Delaware şi a scris cartea în curs de apariţie „Memoir: A History“. Scrie pe blogul campuscomments.wordpress.com.

ILUSTRAŢIE DE CHRISTOPHER BRAND

E un mediu abuzat de spammeri, de hoţii de identitate, de phisheri şi de dependenţii cronici de forward-uri şi de „cc“-uri. Generează o dezinhibare la scală mare, în forma transmiterii şi partajării de prea multe informaţii. E extrem de predispus la răstălmăciri şi interpretări greşite, iar când corespondenţii au opinii divergente, înrăutăţeşte situaţia în cele mai multe cazuri. Produce o grămadă de muncă neproductivă. Se face răspunzător pentru apariţia emoticonului.

Din păcate, capitolele 1 şi 2 ale lui Freeman îi subminează lamentarea, care apare în capitolele 3 şi 4. În paginile anterioare, autorul ne oferă o scurtă istorie a comunicării înainte de epoca Internetului, de la tăbliţă la telegraf, şi ne dezvăluie că, odată cu apariţia fiecărei noi tehnologii, lumea a spus cam tot ceea ce spune şi el despre email. La începutul secolului al XX-lea, o femeie a dat vina pe nebunia ilustratelor pentru faptul că „în prezent nu mai există nici un standard pentru scrierea elegantă a scrisorilor, aşa cum era pe vremea noastră.

E o evoluţie după bunul plac, iar rezultatul e cumplit“. Într-un editorial publicat în 1901 într-un ziar englezesc, autorul se plângea de telegraf: „Dorinţa noastră de a depăşi Timpul s-a dovedit fatală nu doar pentru dragoste.

Ne-am minimalizat şi condensat emoţiile...

Am distrus amintirea zilei de ieri cu grijile zilei de mâine... Nu mai simţim şi nu ne mai bucurăm de viaţă; asimilăm şi ne însuşim“.

Renunţaţi la ghilimele şi aceste rânduri se potrivesc de minune cu pledoaria lui Freeman.

Cărţile despre probleme sociale sunt adesea puternice în descrierea problemei, dar destul de slabe când vine vorba de sugerarea unor soluţii. În cazul cărţii The Tyranny of E-Mail se aplică tocmai contrariul. Deşi analiza pare exagerată, recomandările autorului sunt cât se poate de rezonabile. Printre altele, Freeman ne sfătuieşte să limităm numărul de mesaje trimise şi frecvenţa cu care ne verificăm inbox-ul, ne recomandă să

avem o listă scrisă de priorităţi, să avem grijă la citirea şi compunerea e-mailurilor şi să nu dezbatem „chestiuni complicate sau delicate prin e-mail“. Sunt cât se poate de acord. În ultimă instanţă, e-mailul este un fenomen social, cultural şi literar care necesită o abordare mai nuanţată decât oferă indignarea lui Freeman. În mod tipic, autorul livrează o linguşeală ipocrită la adresa utilităţii acestui mediu, dar nu spune nimic despre deschiderea sa către creativitate şi exprimare. „Fiecare corespondent pe care îl avem şi fiecare interacţiune cu acel corespondent necesită un registru uşor diferit“, scrie el, în mod corect, după care se plânge că această necesitate e „epuizantă“. Însă, de fapt, această necesitate a adus multe beneficii cauzei scrisului. În fiecare zi primesc cel puţin şase mesaje bine scrise: scurte, inteligente (adesea), incisive (de obicei), serioase (uneori) şi redactate mereu în registrul special al acelui corespondent.

E-mailul, în particular, şi mediul online, în general, au neajunsuri şi limitări binecunoscute, dar au îndeplinit totodată un rol de agenţi purificatori ai prozei, cam la fel cum s-a întâmplat cu stilul jurnalistic la începutul secolului al XX-lea. Cu alte cuvinte, deşi funcţionează ca factori dezinhibatori pentru declaraţii nepotrivite, inhibă totodată verbozitatea monotonă şi abstractă.

La începutul acestei cărţi, Freeman scrie: „Nimeni nu poate prezice viitorul unei tehnologii, iar această carte nici măcar nu-şi propune să încerce, însă, mai ales când acea tehnologie a devenit atât de răspândită şi de universală precum e-mailul, e esenţial să-i analizăm efectele şi premisele şi să facem încercarea de a o înţelege într-un context mai larg“.

Poate că cel mai bun lucru pe care-l pot spune despre e-mail e că nu-mi închipui că cineva l-ar putea folosi ca să scrie o asemeh nea frază.

9

O altă lume Continuare din pagina 1

Perkus este critic cultural, cu un CV foarte new-yorkez: a avut succes în zona underground cu o serie de manifeste ofensive răspândite prin oraş, apoi a trecut în mainstream prin intermediul unei rubrici în Rolling Stone, iar ulterior a alunecat înapoi în anonimat.

Cu toate acestea, el nu a renunţat la nenumăratele sale obsesii, ecouri ale obsesiilor autorului: filmul, literatura, muzica, media.

Acum, într-un separeu de la Jackson Hole, îi ţine afabilului Chase o prelegere care, şi în rezumat, ar ocupa trei pagini, sărind de la Greil Marcus şi Chet Baker la Marlon Brando şi efectele insidoase ale fonturilor folosite de The New Yorker. Lista lui de referinţe este minunat de alunecoasă, în acelaşi timp densă şi ţicnită, ca şi când Susan Sontag ar fi scris propria versiune a versurilor piesei R.E.M „It’s the End of the World as We Know It“. Werner Herzog, Monte Hellman, Norman Mailer, Frederick Exley! Petrecere, plăcintă cu brânză, magiun, boom! „E posibil să fi discutat atât de multe de prima dată?“, se întreabă Chase. „The New Yorker, cel puţin. Atribuirea Străzii 42 companiei Disney de către Giuliani. Mailer despre NASA ca o instituţie birocratică ce

Chase este în continuare invitat la tot felul de petreceri, nu numai datorită celebrităţii sale din copilărie, ci şi datorită unei întâmplări mai recente care l-a readus în atenţia publicului – logodnica sa, astronautul Janice Trumbull, se află pe Staţia Spaţială Internaţională, de unde îi trimite lungi scrisori de dragoste, publicate parţial în ediţia fără război a ziarului Times. Sincer, această poveste sentimentală încetineşte ritmul naraţiunii. Pe de altă parte, ea creează un triunghi amoros folositor: Chase trebuie să ţină secretă aventura cu Oona ca să nu-şi dezamăgească fanii. Există şi alte personaje în roman, reprezentând variaţiuni pe tema idealismului şi corupţiei, dar nu vă bateţi capul cu ele. Acesta este un roman despre doi prieteni, la fel ca The Fortress of Solitude.

Mai în vârstă decât Dylan şi Mingus din Fortress, Chase şi Perkus sunt teoretic adulţi, dar comportamentul lor este la fel de adolescentin. Mănâncă burgeri; se uită la filme cult; fumează iarbă şi se delectează cu filozofări paranoice şi conspiraţioniste care se dovedesc plictisitoare în viaţa reală, dar sunt palpitante la cămin şi în ficţiune (unde, totuşi, cineva chiar controlează acţiunea). Şi, desigur, vrem ca totul să dureze la nesfârşit – sau cel puţin până când Chase şi Perkus se salvează unul pe celălalt.

În Manhattanul lui Lethem, un tigru scăpat din cuşcă umblă liber pe străzi, iar cititorii The Times pot opta pentru o ediţie „fără război“ a ziarului. înăbuşă visele. J. Edgar Hoover aservit Mafiei, fotbalişti excesiv de promovaţi, inocularea fricii în americani. Printre toate aceste variaţiuni, tema era întotdeauna regăsită ingenios şi încântător“.

Dacă nu recunoaşteţi ultima propoziţie (ca mine), Lethem ne vine în ajutor în pagina de mulţumiri, mărturisind că a preluat-o din Darul lui Humboldt. E un omagiu frumos adus unui alt roman despre o relaţie tulburată maestru-discipol şi un artificiu nesurprinzător, având în vedere că vine de la Lethem, care a compus cândva un întreg eseu despre împrumuturile artistice folosind fraze culese din diferite surse. Dar nu mergeţi cu gândul prea departe. Cu tuşele sale groase şi culorile intense, Chronic City aminteşte într-o mai mică măsură de Bellow (un realist scrupulos, până la urmă) decât de fabulişti ai postmodernismului timpuriu ca Pynchon, Rushdie şi DeLillo – sau, după cum zice Lethem, de „orice altceva pentru totdeauna amin“.

Manhattanul lui Lethem e un Manhattan dintr-o realitate alternativă, o versiune exagerată în care un tigru scăpat din cuşcă se zvoneşte că umblă liber pe străzile din Upper East Side, iar cititorii The Times pot opta pentru o ediţie „fără război“ a ziarului, plină de poveşti de interes uman. În loc de atentate teroriste, o ceaţă gri enervantă s-a aşternut

Gregory Cowles este redactor la Book Review.

10

D

asupra centrului financiar al oraşului, plutind timp de ani de zile într-o manieră misterioasă (cel puţin pentru personajele romanului; anchetatorii ar putea cita accidentul toxic imaginat de DeLillo). Lethem se îndeletniceşte cu scrisul de suficient de multă vreme ca stilul lui să devină recognoscibil: inteligent şi exuberant, cu fraze „ameţite“ care rămân însă pe calea cea dreaptă.

Iată-l pe Chase, care de-abia şi-a revenit după o gripă, la prima sa întâlnire post-convalescenţă cu prietena lui, scriitoare din umbră, Oona: „În acea seară, totul a început în lumina fluorescentă de pe holul lui Perkus; eram ca nişte adolescenţi care fug de la o petrecere, mâinile îşi făceau loc pe sub haine, genunchii ni s-au înlănţuit şi am rămas rezemaţi de perete până când respiraţia ni s-a încetinit şi ne-am potolit, apoi ne-am extras din acel grup de petrecăreţi suficient de beţi ca să nu-şi dea seama că mor de frig şi ne-am croit drum, poticnindu-ne, spre apartamentul meu“. Şi iată-l din nou, ajungând împreună cu Perkus la locul unde s-a prăbuşit o clădire, posibil din cauza tigrului, şi „pătrunzând în amiba umană de gură-cască, împinsă în spate de poliţie şi ambulanţă, deşi pe latura

exterioară creatura colectivă creştea grotesc de mare şi pulsa, lividă şi posibil periculoasă, chipurile fiind luminate de jos de flăcări roşiatice care fuseseră aprinse la baza baricadelor ca nişte batoane de dinamită“. În primele cărţi ale lui Lethem, şmecheriile, extravaganţele şi acrobaţiile sale păreau jucăuşe sau uşor afectate – pur şi simplu isteţe –, dar în timp au devenit din ce în ce mai sigure, iar aici servesc unui scop mai înalt: acela de a aşterne pe hârtie toată energia maniacă a Manhattanului.

Când stilul şi subiectul se potrivesc, ticurile încetează să fie observabile.

Intriga cu motor turbo a acestui roman este prea complicată şi prea stranie pentru a putea fi rezumată cu uşurinţă. Ea implică migrene şi sughiţuri, o reşedinţă de lux pentru câini şi căutarea de către Perkus a unor obiecte de negăsit, de forma unor vaze, care exercită asupra lui o atracţie aproape mistică. În esenţă însă, povestea se axează pe prietenia dintre Chase şi Perkus şi pe incursiunile lor în diverse cercuri sociale din Manhattan: o petrecere la vila unui primar miliardar, un proiect cinematografic al unei companii de producţie renumite, toate orele petrecute la Jackson Hole.

AR asta nu se va întâmpla, desigur. Chase este prea împrăştiat, iar Perkus prea distrus pentru ca prietenia lor să supravieţuiască intactă. Deşi nu se pot salva, se pot ajuta reciproc. Ceea ce şi fac. Chase, în special, începe să se trezească din letargie (Chiar e vorba de letargie: într-unul dintre momentele mai puţin subtile ale cărţii, o chelneriţă îl botează „Chase Unperson“, spre amuzamentul lui Perkus.)

Chronic City seamănă cu o dansatoare de cabaret, dar în spatele machiajului ţipător găseşti o fată obişnuită: un bildungsroman tradiţional cu nişte repere morale ferme.

Sub tutela lui Perkus, Chase evoluează de la o resemnare placidă la implicare şi asumare; actorul învaţă să joace după propriile reguli, nu doar să aştepte indicaţii regizorale.

The Fortress of Solitude era un roman foarte bun, dar haotic şi lungit – el făcea referire la revigorarea unor zone urbane de către clasa de mijloc, la relaţiile de rasă, la benzi desenate şi disco, la sistemul penitenciar şi multe altele, pagină după pagină după pagină. Chronic City este mai concentrat şi mai selectiv. Şi chiar mai bun. Se limitează la o singură temă mare, dar, într-adevăr, este cea mai mare posibilă: căutarea adevărului.

Lethem a scris cândva, într-un eseu despre filmul „The Searchers“ al lui John Ford, că un actor „poate fi studiat ca întruchipare a unui set de simptome de nevropatie... şi, cu toate astea, poate funcţiona ca o fiinţă cu voinţă proprie şi relevanţă morală, un personaj ale cărui alegeri contează“. Aceasta este lecţia lui Perkus pentru Chase. Chiar şi într-o realitate alternativă – până şi în ficţiune – pasiunea şi semnificaţia există peste tot h dacă ştii unde să te uiţi.

FOTOGRAFIE DE TODD HEISLER/THE NEW YORK TIMES

NEWS

DE VIRGINIA COSTESCHI

Romane fantastice cu accente urbane Editura Litera lansează primul ei fantasy, Semnul, într-o serie de mare succes, Casa Nopţii. Seria, gândită de P.C. Cast, cunoscută autoare americană, împreună cu fiica ei, Kristin Cast, a ajuns deja la al şaselea volum, care va fi lansat în curând în Statele Unite. Confirmarea succesului de care se bucură Casa Nopţii a constituit-o prezenţa, timp de 63 de săptămâni, a primelor ei volume în topul de bestselleruri al cotidianului New York Times. Într-adevăr inedită, colaborarea între mamă şi fiică reprezintă primul atu al seriei, căci Kristin este cea care oferă atât modelul caracterial al protagonistei, cât şi nota naturală, atât de spumoasă, în care se dezvoltă atitudinea şi dialogul celorlalte personaje.

Cum aţi făcut trecerea de la mamă şi fiică la duo creativ?

Kristin Cast: Întotdeauna am fost un duo creativ!! Aşa suntem de aproape 23 de ani.

Cum lucraţi împreună?

PC Cast: Eu scriu prima versiune a romanelor şi îi las note lui Kristin în text după care îi trimit manuscrisele complete iar ea le verifică, îmi

răspunde la întrebări şi îmi lasă şi ea note. Îmi trimite manuscrisele înapoi iar eu le verific încă o dată înainte să i le trimit editorului nostru.

Kristin, este mama ta conectată la ritmul tinerei generaţii? Ai găsit vreodată replici ciudate la vreunele dintre personajele seriei?

Kristin Cast: Dat fiind că a predat la liceu mai bine de 15 ani, de obicei nimereşte limbajul adolescenţilor dar e adevărat că uneori dau peste replici sau cuvinte pe care un adolescent nu le-ar folosi niciodată. Ha ha!

Am citit într-un articol că personajul principal al cărţii, Zoey, a fost inspirat de tine, Kristin. Cum te simţi ca personaj/model al unei cărţi?

Kristin Cast: Nu este prima oară când mama mă ia drept model pentru un personaj deci nu e ciudat.

Singura problemă pe care o au fanii noştri ştiind că personajul lui Zoey mă are pe mine la bază este că au tendinţa să creadă că eu am făcut aceleaşi lucruri pe care le-a făcut ea dar nu este absolut deloc aşa. Zoey a devenit o persoană de sine stătătoare şi procedează şi reacţionează într-un fel în care eu nu aş face-o.

PC, ţi-ai luat vreunul dintre elevi drept model?

PC Cast: Categoric! Mulţi dintre cei din gaşca din Casa Nopţii sunt foşti elevi de-ai mei. De exemplu Damien, Jack, Erin şi Heath.

De unde vine subiectul paranormalului? Asistăm oare la apariţia unui nou gen pentru adolescenţi?

Kristin Cast: E stresant să fii ado-

lescent! Hormoni, teme, iubiţi/iubite, părinţi! De ce să nu-şi dorească să evadeze timp de câteva ore?

De ce sunt vampirii atât de interesanţi?

PC Cast: Cred că mulţi oameni, inclusiv adolescenţii, se identifică cu chestiunile impresionante cu care se confruntă vampirii. Şi în plus vampirii sunt puternici şi sexy!

Seriile Casa Nopţii şi Amurg se adresează aceluiaşi public sau există diferenţe între cititorii lor?

PC Cast: Cred că cititorii noştri preferă romanele pentru adolescenţi mai realiste, care vorbesc despre tineri adevăraţi, adică grupuri diferite de personaje care folosesc limbajul din viaţa reală. Romanele noastre sunt mai degrabă fantastice cu accente urbane şi de aventură decât fantastice pur şi simplu.

Kristin, lucrezi la vreun proiect literar individual?

Kristin Cast: Da, nu doar la unul singur. În prezent lucrez la o nuvelă pentru Harper Collins. De asemenea mai am încă o nuvelă, Amber Smoke apărută într-o antologie, Immortal, care va reapărea în librării în luna septembrie.

Ce mai urmează în seria Casa Nopţii? (Notă: Editura Litera va publica primele trei cărţi în anul 2009) PC Cast: O mulţime! Zoey şi gaşca ei vor trebui să salveze lumea!

Vom avea mai multe personaje şi vă va fi prezentată o nouă formă a răului, ispititoare şi înspăimântătoare deopotrivă.

Am remarcat că aţi creat o modă, o nouă tendinţă: tatuajele faciale. În Marea Britanie şi în Statele Unite sunt multe concursuri de tatuaje faciale. A fost ideea ta sau a fost o consecinţă firească a succesului înregistrat de carte? Te-a inspirat vreun tatuaj anume în crearea unui nou personaj?

PC Cast: Fanii noştri au început să se tatueze pe faţă şi să adopte vestimentaţia încă de la apariţia primei cărţi. Ne place la nebunie! Cred că este consecinţa firească a stimulării imaginaţiei cititorilor noştri. Însă nu m-au inspirat în crearea de noi figuri, deja am conturate în minte personajele, iar desenele lor se nasc de aici în mod natural.

Un târg lini tit, dar profitabil Cam aşa am putea defini Târgul Internaţional de Carte de la Frankfurt de anul acesta, la care invitat de onoare a fost China. Probabil că toată lumea a adoptat cu această ocazie ritmul aşezat şi ritualurile molcome de negociere ale orientalilor.

Multe negocieri, dar şi multe contracte încheiate între publisherii de carte şi agenţii literari. Vedetele târgului au fost cărţile de nonficţiune, memoriile (cele ale lui Nelson Mandela au atins un record de interes din partea tuturor), cărţile poliţiste şi ficţiunea de calitate. Şi, spre deosebire de alţi ani, când publisherii căutau reţete clasice şi autori deja consacraţi, anul acesta debutanţii au fost în centrul atenţiei, poate din dorinţa de a aduce pe piaţă titluri noi. Ian McEwan a făcut senzaţie cu un roman nou, Solar, în care îşi dezvăluie „geniul comic“, după spusele agentului său.

Actriţa britanică Emma Thompson se lansează în literatura pentru copii; Bloomsbury va publica volumul Nanny McPhee and the Big Bang în martie 2010, aproape simultan cu apariţia filmului omonim, care are scenariul semnat de vedetă. Printre autorii care au avut succes la această

ediţie la Frankfurt se numără Scott Turow, Melanie McGrath, A.D. Miller, Dipika Rai, Harry Hill, J. A. Osborne, Stephenie Meyer, David Mitchell, David Shrigley, Howard Marks, Jonathan Lee, Steve SemSandburg, Katherine Webb, Sara Gran, Philip Carlo, Michael Arnold, Kimberley Cutter, Tom Connolly, Robert Dickinson, Ed Hillyer, Deborah Harkness, Paul McEuen, Stuart MacBride, Andrew Blum, Tom Campbell, Elizabeth Day, Barbara Tate, Matteo Pericoli ş.a.

Autorii chinezi participanţi la eveniment au impresionat nu doar prin efortul de a scrie literatură de calitate într-o perioadă nu tocmai uşoară pentru ei, ci şi prin discursurile literare progresiste, dar echilibrate.

Ca să onorăm statistica, au fost 290.469 vizitatori, cu 2.9 mai puţin decât în 2008.

Dintre aceştia, 181.155 au fost reprezentanţi ai industriei de carte, cu 2.7 mai puţini decât în anul precedent. Dar în centrul

de negociere au fost 14.317 vizitatori, ceea ce înseamnă că s-au încheiat mai multe acorduri decât anul trecut. De fapt, majoritatea agenţilor şi publisherilor confirmă: a fost un târg cu o prezenţă mai redusă, dar discuţiile au fost concentrate şi au ţintit clar încheierea de contracte, nu doar prospectarea pieţei de carte. Şi pentru că a fost vorba de un târg de carte pe vreme de criză, toată lumea se aşteaptă ca până în 2011 vânzările de carte tipărită să cedeze teren în faţa celor de e-books, care sunt considerabil mai ieftine. Şi aici apare o altă problemă: cât de ieftină trebuie să fie ediţia electronică, pentru a nu sufoca ediţia printată? Nimeni nu a dat încă vreun răspuns satisfăcător.

Cert este că specialiştii în domeniu estimează că din 2018 vânzarea de carte tipărită va deveni un moft pentru cei care încă mai au biblioteci de umplut acasă.

La anul invitata de onoare va fi Argentina.

11

CAPITOL DE CARTE GARGUI De Andrew Davidson ... „În seara asta î i voi spune povestea unei alte femei numite Sei, de i s-a n scut numai la câteva sute de ani dup scrierea Cartea de pern . Sper s - i fie pe plac“.

E

ra cu mult timp în urmă, când în Japonia antică s-a născut o fată cu numele de Sei, fiica unui sticlar numit Yakichi. La început tatăl fusese dezamăgit pentru că nu avusese parte de un fiu, dar dezamăgirea i-a dispărut în momentul în care a luat-o în braţe. Din acea clipă, el i-a fost devotat ei, iar ea lui.

Yakichi a urmărit cu mândrie evoluţia lui Sei, dintr-o copilă energică într-o tânără femeie inteligentă. Că era frumoasă, nici nu se mai spune, iar în trăsăturile ei fine Yakichi putea distinge pleoapele şi pomeţii soţiei răposate. Mama copilei murise când Sei era mică, ceea ce i-a apropiat şi mai mult pe tată şi fiică.

La vârsta majoratului Sei s-a hotărât să calce pe urmele tatălui.

Yakichi a simţit o mare bucurie auzind una ca asta şi fericirea lui era acum împlinită: iată că meşteşugul nu va muri odată cu el. Sei a adoptat titlul de Ucenica Sticlarului, demonstrând un potenţial remarcabil şi o mare precocitate. Avea o mână delicată şi, mult mai important, îşi putea imagina obiectul înainte de a fi suflat. Tehnica poate fi oricând învăţată, Yakichi ştia asta, dar Sei se născuse cu harul viziunii. Putea vedea frumuseţe acolo unde alţii nu vedeau decât aerul străveziu.

Sei a studiat bine sub tutela părintelui, învăţând cum să încingă focul şi cât de tare să sufle. A învăţat să descifreze strălucirea caldă a sticlei fierbinţi. S-a străduit din răsputeri să dobândească înţelesul respiraţiei ei; fiindcă ştia că suflul ei putea crea o lume. S-a imaginat pe sine suflând viaţă în sticlă şi cu fiecare săptămână care trecea, Sei se apropia tot mai mult de însufleţirea obiectelor minunate pe care le putea plăsmui în imaginaţie.

Yakichi a început s-o aducă pe Sei la târgul de sfârşit de săptămână, unde avea un stand pentru a putea vinde creaţiile lor. Bărbaţii au început să roiască. Pretindeau că vor să examineze obiectele de sticlă, dar în realitate, fireşte, veneau s-o admire pe încântătoarea tânără femeie. „Cât de mult semeni şi tu cu sticla“, nu s-a putut stăpâni să-i spună un bătrân, tulind-o apoi ca un crab pe plajă, când şi-a dat seama că acele cuvinte rostite cu voce tare tocmai îi scăpaseră de pe buze.

Curând standul lor vindea tot ce expunea înainte de ora prânzului.

Romanul Gargui de la Editura ALLFA va fi în librării din 6 noiembrie, iar autorul va fi prezent la o lansare specială în cadrul Târgului Gaudeamus.

12

Aproape toate obiectele erau cumpărate de bărbaţi – chiar şi darurile pentru soţii – doar pentru că vroiau să posede un container cu răsuflarea lui Sei. Yakichi era mulţumit. Afacerea mergea mai bine ca niciodată, banii erau buni, iar Sei devenea o minunată suflătoare de sticlă. Dar cu tot acest succes, Yakichi îşi dorea un soţ pentru fiica lui. Deşi era un tată protector, el vroia ca ea să cunoască viaţa în plenitudinea ei şi, credea el, o căsătorie „profitabilă“ ar fi fost benefică pentru perpetuarea stirpei.

Aşa se face că Yakichi i-a examinat pe bărbaţii care vizitau standul lor.

Erau artizani, latifundiari, pescari şi fermieri, soldaţi şi samurai. În mod sigur, a gândit el zâmbind, nu era penurie de pretendenţi. În definitiv, Sei era frumoasă, talentată, sănătoasă, plăcută ca personalitate şi loială. Va fi o soţie pe cinste şi o mamă bună, oricine vedea asta, şi nu va fi greu de aranjat o căsătorie avantajoasă.

Când Yakichi a abordat-o pe fiica lui pentru a-i sugera acest lucru, ea a fost profund surprinsă. „Ştiu că e o tradiţie“, i-a spus ea printre lacrimi, „dar n-am crezut niciodată că-mi vei cere una ca asta. Mă voi mărita din dragoste, şi numai din dragoste“.

Forţa convingerii fiicei lui l-a descumpănit pe Yakichi, pentru că nu se împotrivise vreodată dorinţelor lui. Căsătoria era menită să îmbunătăţească poziţia unei familii, gândea bătrânul; căsătoria nu era contractată din iubire. Însă Sei insista şi, fiindcă Yakichi o adora, s-a lăsat convins. Totuşi, îşi făcea griji, pentru că nu exista cineva în inima fetei.

Dar, aşa cum se întâmplă adesea în asemenea cazuri, Sei a întâlnit curând un tânăr de care s-a îndrăgostit nebuneşte. La început Yakichi a fost nemulţumit, pentru că Sei îl alesese pe Heisaku, un simplu băiat de la ţară, fără bani şi fără viitor. Dar băiatul avea o inimă bună şi pură. Aşa că, poate…

Yakichi şi-a amintit de soţia lui decedată. Deşi în cazul lor fusese vorba de o căsătorie aranjată, au avut noroc, iar Sei a fost concepută din dragoste. Însufleţit de amintirea sorţii lui norocoase, Yakichi a ajuns la concluzia că nu putea dori o soartă mai puţin darnică pentru fiica lui. Şi atunci i-a binecuvântat pe Sei şi pe Heisaku.

Toate astea se întâmplau când unul dintre articolele mai inspirate produse de Sei – o floare de sticlă – i-a fost oferit unui daimyo, nobil feudal local, de către unul dintre slujitorii săi. Acest nobil era temut şi urât din cauza naturii lui brutale. N-avea el timp pentru

flori de sticlă, întrebând furios care era noima unui astfel de flecuşteţ.

Slujitorul, căutând întotdeauna să obţină un favor în plus, i-a spus: „Credeam că v-ar plăcea să ştiţi, stăpâne, că această floare de sticlă a fost creată de cea mai frumoasă fată din ţară“. Urechile nobilului s-au ridicat curioase, iar slujitorul a adăugat imediat: „Şi e nemăritată“. Slujitorul, vezi tu, trăsese cu urechea şi-l auzise recent pe daimyo împărtăşind dorinţa de a avea copii, spunând că numai cea mai frumoasă şi mai iscusită femeie ar fi pe placul lui.

Nobilul a încropit numaidecât un plan de acţiune. A trimis un mesaj conform căruia avea de gând să comande o mare statuie de sticlă şi auzise că Sei şi tatăl ei erau cei mai iscusiţi sticlari din toată Japonia.

Din această cauză, susţinea mesajul, îi convoca pe cei doi la curtea lui.

Daimyo nu era mai interesat în comanda unei statui de sticlă decât ar fi fost interesat în comanda unei scări spre lună. Era interesat în a stăpâni cât mai multe castele, pământuri şi orezării. Şi o femeie frumoasă.

Da, asta îl interesa foarte mult. Dar Sei şi Yakichi nu ştiau nimic despre acest lucru şi erau foarte surescitaţi. Îşi imaginau că putea fi vorba de prima din multe alte comenzi ale nobilului – pe scurt, realizarea viselor lor. Aşa se face că tatăl şi fiica au încărcat cele trebuincioase în căruţă şi au pornit spre castelul nobilului.

Au fost primiţi la curtea cea mare a nobilului, unde acesta îi aştepta, iar sprâncenele lui s-au arcuit la vederea fetei. Privirea lui o urmărea peste tot în incintă; Sei o resimţea ca pe nişte gândaci umblând pe pielea ei. Şi-a dat seama numaidecât că nu era un om bun, stând acolo şi jucându-se necontenit cu floarea de sticlă în degetele lui grosolane. Dar nu sentimentele ei contau acum, şi-a spus ea, ci să facă cea mai bună prezentare posibilă.

Sei şi tatăl ei i-au prezentat nobilului cele mai frumoase realizări ale lor, descriindu-le în detaliu. Ea i-a arătat paharele fumurii de sake şi cupele grele de vin. I-a arătat farfuriile şi căluţii jucărie şi clopoţeii care produceau cele mai pure note muzicale la cea mai mică adiere a vântului. Când tatăl şi fiica au încheiat prezentarea,

înaintea nobilului era expus un curcubeu de sticlă.

Daimyo a fost impresionat, desigur, însă de artist, nu de arta ei. Sei era cea mai atrăgătoare fată pe care o văzuse vreodată. A bătut din palme zgomotos în timp ce Sei şi Yakichi se înclinau în faţa lui. „M-am hotărât“, a anunţat el.

Tatăl şi fiica şi-au ţinut răsuflarea, ceea ce era foarte neobişnuit pentru suflătorii de sticlă. Am aşteptat plini de speranţă, dar cuvintele auzite n-au fost cele dorite. În timp ce se juca cu floarea de sticlă, daimyo a spus: „Sei e sortită să-mi fie soţie şi mamă a copiilor mei. Ar trebui să radieze de bucurie datorită acestei fericite ocazii“.

Sei ştia că se afla în faţa unui bărbat foarte puternic şi că va fi foarte dificil să i se împotriviească. Cu toate acestea, nu s-a putut abţine. „Dar eu iubesc un altul“.

Yakichi şi-a cerut numaidecât iertare pentru nesocotinţa fiicei.

Dar când i s-a poruncit să spună adevărul, el a adeverit spusele fetei.

Daimyo s-a făcut alb de furie, iar floarea de sticlă a explodat atunci când mâna i s-a strâns involuntar într-un pumn. Cine putea concura cu un nobil? A cerut să i se spună cine era acel „altul“. „Nu e decât un băiat de la ţară, dar iubirea mea pentru el e neţărmurită“, a declarat ea răspicat. „Care e numele lui?“ a întrebat daimyo.

Lui Sei îi era teamă că dacă i-l va spune, Heisaku va fi hăituit şi omorât. A privit în jos pentru o clipă, apoi şi-a ridicat privirea pentru a o înfrunta pe cea a nobilului. „Numele unui simplu băiat de la ţară nu are nicio importanţă pentru un daimyo“.

Nobilul a rămas stupefiat de curajul fetei. Apoi a izbucnit în hohote de râs asurzitoare, pline de trufie. „Băiat de ţară? Îndrăzneşti să alegi un băiat de la ţară în locul meu? Îndrăzneşti să nu-i dai numele în vileag?“ Nobilul şi-a coborât privirea spre mâna lui, văzând că sângera unde fusese tăiată de floarea de sticlă spartă. Sângele l-a calmat, pentru că i-a reamintit cine era. „Nu te vei mărita cu acest ţărănoi“, a declarat el, categoric, „dar va trebui să-mi mulţumeşti pentru că te-am salvat de la o astfel de viaţă cu el. Te vei mărita cu mine“.

Sei i s-a adresat la fel de categoric. „Nu mă voi căsători cu măria voastră.

Mă voi căsători cu băiatul de la ţară sau nu mă voi căsători cu nimeni“.

Răspunsul nobilului a fost rapid şi nemilos. „Foarte bine. Mărită-te.

Mărită-te cu acest ţărănoi, iar eu îl voi executa pe tatăl tău. Dar dacă te măriţi cu mine, tatăl tău va trăi“.

Sei a rămas înmărmurită, pentru că nu se gândise vreodată ca va putea fi pusă într-o astfel de poziţie. Niciodată nu-şi imaginase că ar putea exista un om ca acela. Nobilul a continuat: „Peste o săptămână te vei întoarce în această curte şi vei rosti un singur cuvânt. ‚Da’ înseamnă că te vei mărita cu mine şi că tatăl tău va trăi. ‚Nu’ înseamnă că mă refuzi, iar tatăl tău va muri. Un singur cuvânt. Gândeşte-te bine, Sei“. Şi zicând aceste cuvinte, nobilul a aruncat cioburile florii la picioarele ei şi a părăsit curtea.

Tatăl şi fiică au fost lăsaţi liberi, să cugete asupra răspunsului. N-aveau unde se ascunde; nu puteau încărca tot avutul lor ca să se mute în altă parte, pentru că ar fi fost găsiţi oriunde ar fi mers. Yakichi a implorat-o pe Sei să spună nu. El era bătrân, nu mai avea decât puţini ani de trăit, s-a gândit el, dar ea avea toată viaţa înainte. Tatăl era pregătit să moară ca fiica lui să nu fie condamnată la o viaţă nefericită.

Sei nici n-a vrut s-audă de una ca asta. A refuzat să ia o hotărâre care ducea la uciderea tatălui. Cu toate astea, ştia ce irosire nefericită va fi viaţa ei cu acel brutal daimyo. În noaptea aceea Sei n-a reuşit să doarmă. S-a întors pe o parte şi pe alta în patul ei, analizând problema din toate unghiurile, însă nu părea să existe nicio cale de ieşire. Apoi, nu cu mult timp înainte de a se crăpa de ziuă, a sosit şi clipa inspirată, iar atunci a ştiut ce avea de făcut. Când s-a trezit, Yakichi nu şi-a găsit fiica acasă, în locul ei aflându-se un înscris prin care îi dădea de ştire că se va întoarce într-o săptămână pentru a se prezenta în faţa nobilului.

Mai întâi, Sei s-a dus la Heisaku să-i spună cum stau lucrurile. I-a declarat băiatului că el era singura ei iubire, dar nu va mai putea discuta niciodată cu el. Ultimele cuvinte pe care i le-a adresat au fost: „Dacă asculţi vântul foarte atent, vei fi în stare să mă auzi şoptindu-ţi dragostea pentru tine“. Apoi s-a făcut nevăzută.

Au trecut mai multe zile, iar Yakichi a început să se gândească la posibilitatea că fiica lui să fi fugit în lume. Deşi îl întrista ideea că nu va avea ocazia să-şi ia rămas bun, se consola cu gândul că cel puţin ea îşi va trăi viaţa. După o săptămână, tatăl s-a înfăţişat înaintea nobilului pentru a-l anunţa că era bucuros săşi jertfească viaţa pentru fiica lui.

Daimyo era pe punctul de a po-

runci executarea tatălui, când în curte au intrat două femei chiluge, îmbrăcate în rochii sărăcăcioase.

Chiar şi lui Yakichi i-a trebuit un moment ca să-şi dea seama că femeia mai tânără era Sei. De data asta a izbucnit în lacrimi, pentru că Sei reapăruse pentru a se mărita cu acest om îngrozitor. „Ce se întâmplă?“ a întrebat nobilul. „De ce te-ai ras în cap? Cine e cealaltă femeie?“ Dar nici Sei nici femeia mai în vârstă n-au scos un cuvânt. „Ce e neobrăzarea asta?“ a răcnit nobilul. „Îţi poruncesc să vorbeşti!“ Cu toate acestea, Sei şi cealaltă femeie au rămas mute. „Care e răspunsul tău? Vrei să fii soţia mea şi să cruţi viaţa tatălui tău? Sau îl voi ucide pentru egoismul tău? Răspunde – da sau nu, te măriţi cu mine?“ Nici de data asta Sei sau femeia mai vârstnică n-au scos vreun cuvânt.

Daimyo a scuipat pământul din faţa lui. „Executaţi-l pe bătrân!“ a poruncit el. Dar Sei a ridicat mâna, oprindu-i pe cei doi oşteni care vroiau să-l ia pe tatăl ei. S-a apropiat de daimyo şi i-a întins o hârtie.

El i-a făcut semn unui curtean să preia hârtia, ca şi cum ar fi fost sub demnitatea lui să o primească personal, răcnind: „Citeşte-o cu voce tare, ca toată lumea să audă slovele acestei fete lipsite de respect!“ Curteanul a aruncat o privire înscrisului, dregându-şi vocea. Nu vroia să citească ceea ce scria acolo. Dar n-avea de ales: În urmă cu o săptămână mi-aţi cerut să devin soţia voastră. Cuvântul da ar fi parafat uniunea noastră, iar cuvântul nu ar fi dus la moartea tatălui meu. Nu voi rosti niciun cuvânt pentru că acum sunt mugon no gyo no ama– san.

Ultimele cuvinte s-au poticnit în gâtlejul curteanului. Ştia că acestea îl vor nemulţumi pe daimyo, pentru că mugon no gyo însemna „disciplina tăcerii totale“, iar ama-san însemna „călugăriţă“.

Curteanul şi-a dres din nou vocea şi a continuat să citească: M-am juruit tăcerii şi sărăciei şi m-am ras pe cap pentru a-mi arăta devoţiunea. M-am mutat în templul de pe cel mai înalt munte din regiune. Aici mă simt cel mai aproape de Buddha. Nu mă pot mărita cu domnia voastră pentru că sunt deja căsătorită cu Universul. Nu pot rosti răspunsul la întrebarea voastră, pentru că jurămintele mele nu o permit. De aceea, fără vreun răspuns, va trebui să-l eliberaţi pe tatăl meu, iar eu mă voi întoarce la templul de pe munte pentru a-mi petrece viaţa de supuşenie.

Daimyo a rămas împietrit. Deşi era un om puternic, era conştient de faptul că nu-l putea nesocoti pe Marele Buddha. A cumpănit câteva

clipe, apoi a răspuns celor auzite. „Trebuie să te laud pentru supuşenia ta“, i-a spus el. „Nici nu mă gândesc să te împiedic să te întorci la templu. Te rog s-o faci“.

Ea a plecat capul, să ascundă zâmbetul care ar fi putut trăda senzaţia de a fi repurtat victoria. „Dar înainte de a-ţi da voie să pleci“, a continuat nobilul, „îţi cer să adevereşti încă o dată promisiunea ta de tăcere eternă“.

Sei s-a înclinat încă o dată pentru a confirma ce i se ceruse. „Bine“, a continuat nobilul, „pentru că dacă vei mai vorbi vreodată, îţi promit că viaţa tatălui tău va fi curmată, iar tu vei deveni soţia mea. Iar dacă băiatul tău de la ţară te va vizita vreodată la templu, îi voi omorî şi pe el, şi pe tatăl tău, iar tu vei fi soţia mea. E limpede?“ Daimyo a lăsat să treacă un moment, ca proclamaţia lui să-şi facă efectul. „Am cuvântul tău, Sfântul Legământ, că nu vei mai vorbi niciodată şi nu-l vei mai întâlni pe băiatul de ţară?“ Sei a rămas nemişcată o clipă, apoi a dat din cap. Daimyo a declarat: „Sunt mulţumit“.

Pe când ieşea din castel, Sei l-a zărit pe Heisaki ascuns după grinzile de lemn. Cât de mult o iubea ca să rişte un gest atât de nebunesc.

Heisaku privea de sus cu cei mai trişti ochi, pentru că acum înţelegea cu adevărat gravitatea situaţiei.

Sei i-a întors privirea şi a mimat din gură fraza Aishiteru, „Te iubesc“.

Respiraţia ei de suflătoare în sticlă a purtat aceste cuvinte la urechile băiatului, fiind exact aşa cum promisese Sei: dacă asculta foarte atent, îi putea auzi şoaptele purtate de vânt.

Yakichi şi Sei au fost escortaţi de soldaţi la templul de pe munte. Tatăl ei şi-a luat rămas bun, dar Sei, fireşte, n-a putut spune nimic. A plâns cu lacrimi tăcute, iar Yakichi i-a promis că-i va trimite un dar cât mai curând posibil. Apoi a plecat.

Curând a sosit şi darul promis: un set complet de unelte pentru a sufla sticlă. Celelalte ama-san au fost foarte fericite să-i permită acest lux, pentru că ele erau profund devotate frumuseţii şi considerau arta lui Sei ca pe o altă cale de a-l servi pe Buddha. În plus, obiectele obţinute vor constitui şi o sursă de venit, menită să ajute la satisfacerea necesităţilor modeste ale acestor călugăriţe.

Chiar şi ele ştiau că deşi sărăcia este o virtute, e teribil de nesuferită.

Lui Sei i s-a dat voie să convertească o încăpere goală a templului, lucrând în fiecare zi pentru a crea tot soiul de obiecte, de la servicii de masă la creaţii artistice. Zilele au devenit săptămâni şi săptămânile au devenit luni de zile.

Creaţiile ei au devenit tot mai frumoase pe măsură ce îşi perfecta meşteşugul. Şi în tot acest timp migălea la o statuie înfăţişându-l pe Heisaku.

Sei lucra la statuie ori de câte ori simţea nevoia să vorbească, ca pe o modalitate de a-şi articula iubirea.

Ceea ce înseamnă că lucra zilnic la statuie. O crea drăgăstos, câte o porţiune minusculă după alta. A început cu arcul tălpii piciorului drept. A urmat călcâiul. Apoi degetele de la picioare. Cu fiecare adaos – gleznă, tibie, peroneu, genunchi – şoptea în timp ce sufla fiecare detaliu. Aishiteru.

Cuvântul a fost capturat de clăbucul de sticlă. Aishiteru. „Te iubesc“.

La mile distanţă, Heisaku simţea aceste cuvinte în urechea lui. Îi pătrundeau prin şira spinării în drum spre inimă. Se oprea din arat, întorcându-şi ochii spre muntele îndepărtat. Aşa a continuat ani de zile. De fiecare dată când Sei simţea nevoia să-şi exprime iubirea, sufla o nouă porţiune a statuii, înglobându-şi suflarea şoptită în coapsa lui Heisaku, în degetul mare de la mână, în umăr, în ureche…

Aishiteru, aishiteru, aishiteru.

Când statuia băiatului de la ţară a fost terminată, iubirea ei nu încetase.

Aşa că a început să-i creeze un fundal, începând cu un câmp de crini de sticlă în care să poată sta statuia. Mai târziu, după ce crinii au fost realizaţi, a trebuit să găsească altceva. Poate, gândea ea, voi face un copac sub care să stea iubitul meu… Doar execuţia frunzelor îmi va da destul de lucru pentru a-mi face viaţa suportabilă. Şi aşa se scurgea viaţa ei până într-o dimineaţă, una ca oricare alta, când Sei se spăla în râul de munte.

Apa rece îi făcea bine, dar în timp ce se spăla pe păr a simţit o durere acută, fulgerătoare. Înainte să poată reacţiona în vreun fel, braţele ei au început să-i amorţească.

Fusese înţepată de mai multe ori de insecte, dar acum era prima oară când era înţepată de o specie rară de viespi şi, aşa cum a vrut soarta, a suferit o reacţie alergică severă. Gâtlejul i s-a contractat, întregul corp refuzând să răspundă la vreo comandă, incapabilă să mai facă vreo mişcare.

Trupul ei paralizat a fost dus de apă la vale, până când s-a oprit sub o piatră. A zăcut acolo două ore, apa rece ca gheaţa a râului insinuându-se în fiecare colţişor al trupului. În cele din urmă o altă ama-san a descoperit-o pe Sei şi a târât-o afară din apă. Ochii lui Sei nu reacţionau în niciun fel, iar apa rece îi scăzuse într-atât de mult pulsul încât devenise aproape nedetectabil. Au fost chemate şi alte ama-san, dar niciuna n-a reuşit să distingă vreun semn vital şi, în ciuda jurămintelor de tăcere absolută, un cor de plânsete a spart nemişcarea aerului acelei dimineţi.

Paralizia lui Sei era totală, dar putea vedea absolut totul, până în momentul în care călugăriţele i-au închis pleoapele, crezând că murise. Chiar şi după ce s-a mai încălzit puţin, veninul o imobiliza total. Vreme de trei zile călugăriţele ama-san s-au rugat tăcute în prezenţa ei. Yakichi a fost anunţat şi a venit să-şi îngroape fiica, cea care se sacrificase ca el să poată trăi.

A apărut şi daimyo, să se asigure că nu era o farsă. Auzise că Sei urma să fie înmormântată, ceea ce îl făcuse

suspicios, fiindcă era un fapt binecunoscut că budiştii erau incineraţi după deces, ca flăcările să le purifice sufletul. Dacă rămânea trupul, sufletul ar fi continuat să tânjească după existenţa pe pământ, simţindu-se nelalocul lui în Ceruri. Însă în testamentul ei, Sei specifica în scris că dorea să fie înmormântată, fiindcă vroia să facă parte pe vecie din pământul pe care Heisaku nu va conteni să-l are.

Yakichi l-a adus cu el şi pe Heisaku, dar l-a prezentat ca pe noul ucenic sticlar. Teama de daimyo făcuse necesară această minciună. Cine ştie de ce-ar fi fost în stare acesta dacă şi-ar fi dat seama că ucenicul era de fapt tânărul care îi furase afecţiunea lui Sei? Daimyo a fost cel care a aşezat capacul pe sicriu, pentru a se convinge că Sei era într-adevăr înăuntru. Nu putea să se mişte, dar Sei îi auzea vocea aceea oribilă: „Da, sunt mulţumit. E cu adevărat moartă“. Sei se considera norocoasă că pleoapele îi fuseseră închise, altfel ar fi fost îngrozitor ca ultima imagine să fi fost a feţei bărbatului acela dezgustător.

Se-auzea sunetul funiilor scrâşnind în timp ce coborau sicriul în groapă, trupul ei sortit pământului. Yakichi a aruncat prima lopată de ţărână în groapă, iar Heisaku pe a doua. În tot acest timp Sei auzea bulgării de ţărână lovind capacul sicriului.

Apoi s-a petrecut o minune. Simţea cum i se subţiază otrava în vene şi trupul ei prinde să se dezmorţească.

A reuşit să-şi deschidă ochii, dar nu vedea decât întunecimea. Putea săşi mişte degetele de la mâini şi de la picioare, dar nu-şi revenise îndeajuns încât să-şi poată ridica braţele sau picioarele, aşa că n-avea cum izbi capacul sicriului. Dar ştia că dacă urla, cei de deasupra ar fi auzit-o. Simţea cum îi revenea treptat puterea glasului şi se simţi însufleţită la gândul că nu va muri. Nu trebuia decât să strige…

Apoi Sei îşi aminti jurământul. Va deveni soţia nobilului dacă va rosti numai un cuvânt ca să se salveze.

Tatăl ei va fi executat, Heisaku la fel.

Daimyo era chiar acolo, lângă ei, aşa că nu va putea nega faptul că îşi călcase cuvântul dat. Nu va putea nega nici că Heisaku o vizitase la templu. În consecinţă, Sei a rămas tăcută, lăsând să fie înmormântată de vie.

Auzea cum pământul era aruncat în groapă, zgomotul tot mai înfundat cu fiecare lopată aruncată deasupra ei. Când nu s-a mai auzit nimic, a ştiut că groapa era plină, iar ea era una cu pământul.

La suprafaţă, Yakichi şi Heisaku jeleau soarta nedreaptă a vieţii lui Sei. Sacrificase atât de mult pentru a-i proteja pe cei dragi şi iată răsplata. În ceea ce-l priveşte pe daimyo, acestuia nu-i păsa câtuşi de puţin de femeia care tocmai fusese îngropată sub ochii lui; pur şi simplu era mulţumit că nu-l păcălise încă o dată.

Cum nu mai fusese în vizită la templu şi nici nu credea că va mai veni vreodată, nobilul s-a gândit să exploreze

lăcaşul sfânt înainte de a se întoarce la castel. Călugăriţele ama-san au încercat din răsputeri să-l strunească pe o alee lăturalnică, departe de atelierul lui Sei, dar fără să izbândească. Când şi-a făcut intrarea în incinta acestuia, a rămas înmărmurit la vederea asemănării leite cu noul „ucenic“ al lui Yakichi, stând în mijlocul unui câmp de crini.

Daimyo nu era un om prost: a înţeles numaidecât că se afla în faţa statuii ţărănoiului pe care Sei îl iubise atât de mult, aşa că a înţeles şi că băiatul care se prezentase ca ucenic era de fapt marea dragoste a lui Sei. Lumina se revărsa prin ferestrele templului luminând statuia.

Frumuseţea deosebită a acesteia, grija cu care fusese realizat fiecare detaliu, totul părea să-l batjocorească pe daimyo. A pus mâna pe un băţ care se găsea pe masa de lucru, jurând că mai întâi va distruge statuia, apoi îl va distruge pe băiat. S-a avântat spre statuie lovind cu băţul acela de parcă ar fi fost o coasă, croindu-şi drum printre crinii de sticlă care înconjurau statuia.

Lovitura dată a fost una năprasnică, spărgând din prima zeci de crini.

S-a auzit o bubuitură grozavă, petalele şi tulpinile de sticlă explodând peste tot, purtate de un masiv val zgomotos. Toate şoaptele de iubire îndesate de Sei în crinii ei au răbufnit simultan. Forţa lor era atât de mare încât cioburile de sticlă zburau în toate părţile, din toate părţile, ca pe aripile uraganului. L-au ciopârţit pe daimyo din cap până-n picioare, desfigurându-l fără să mai poată fi recunoscut. Tunetul era atât de puternic, încât l-a asurzit, iar părul i-a albit instantaneu.

Bubuitura aceea a răzbit din atelier răspândindu-se pe cerul întregii Japonii. L-au auzit oamenii fiecărui colţ al ţării, iar mai târziu au căzut cu toţii de acord că fusese cel mai frumos sunet pe care-l auziseră vreodată. Suna ca iubirea pură.

Daimyo a supravieţuit, dar pe jumătate schilod, acoperit de cicatrice, înfrânt. Mânia şi gelozia îl desfiinţaseră. Şi-a pierdut orice putere de intimidare şi n-a mai încercat niciodată să le facă vreun rău lui Heisaku şi Yakichi. În ceea ce-i privea pe Heisaku şi Yakichi, aceştia au urcat statuia în car şi-au cărat-o în satul lor. Heisaku s-a mutat în casa bătrânului, ca fiul pe care nu-l avusese, ajungând să lege o mare prietenie. De-acum erau uniţi prin iubirea femeii, de amândoi pierdută.

Pentru tot restul vieţii lor, statuia de sticlă a rămas în mijlocul casei. Îl făcea pe Heisaku să se simtă oarecum stânjenit să-şi vadă zilnic sosia, dar ea juca un rol formidabil. Când îi copleşea jalea pentru pierderea lui Sei, Heisaku şi Yakichi spărgeau o mică secţiune a statuii – vârful unui deget, o buclă de păr, petala vreunui crin supravieţuitor.

Din fiecare por de sticlă şoptea vocea lui Sei, alinându-le durerea.

Aishiteru, aishiteru, aishiteru.

13

FOILETON | CARTE PENTRU COPII

Ursitoarele (VI) „Călătoria lui Vlad în Celălalt Tărâm“ de Sînziana Popescu continuă... În episodul precedent, Vlad coboară în mod silit la petrecerea de bun venit organizată de bunica lui în cinstea noului ei nepot. După cum îi promiseseră, părinţii lui Vlad au venit după el în satul bunicii, „unde fusese exilat“, pentru a-l prezenta tuturor pe nou-născutul familiei. Cu această ocazie, Vlad deja gelos şi nefericit la ideea de a-şi pierde statutul de copil unic - descoperă cu oroare că nu are un singur frate, ci doi. lad îşi şterse pe furiş lacrimile în timp ce înainta spre uşă. Era hotărât s-o întindă la el în cameră, cât mai repede cu putinţă. Însă, înainte de a ieşi, privirea îi fu atrasă, ca un magnet, de nişte fete stranii care aveau trupurile înconjurate de prea multă lumină.

Când spun prea multă, mă gândesc la faptul că acestea stăteau lângă fereastra opusă, ce dădea spre cerdac. Deci era firesc să fie mângâiate de razele soarelui.

Dar lumina ce le înconjura era prea puternică, asemenea unei aure. În rest, arătau ca nişte simple ţărănci, ce se asortau de minune cu distinsa adunare.

Vlad înaintă spre ele, să audă ce-şi spuneau atât de aprins una alteia. Cea mare, care era o femeie căruntă, se contrazicea cu mezina, ce nu părea să aibă mai mult de zece anişori. Asta în timp ce mijlocia, care să tot fi avut vreo cincisprezece, încerca să le despartă. Arătau ciudat toate trei. Ditamai muierea dând socoteală unui ţânc neastâmpărat, iar a treia, care numai la vârsta înţelepciunii nu se afla, părea să aibă mai multă minte decât celelalte două la un loc.

— Să le fie minţile înţelepte şi norocul să-i aştepte! şoptea cea mare, aţinându-i privirea mezinei.

— Nu le dau mai mult!

— Dar nu le-ai dat nimic! îi zise cea mare mezinei. Cum adică să fie norocoşi, aşa, tam-nesam şi fără un ban?

— Pentru că-i voi face eu înalţi şi frumoşi la chip, numai buni de iubit, încerca să le împace mijlocia, însă fără prea mare spor. Şi poate că s-ar fi certat mai departe, dacă nu l-ar fi zărit pe Vlad lângă ele, privindu-le cu ochii mari, cât cepele.

— Ne vede! zise cea mai mare dintre surori, după care fu prima care-şi luă picioarele la spinare.

— Ia colacul! îi ordonă mezina mijlociei. Şi haide de-om purcede!

Zis şi făcut! Mai ales că lângă fereastra cu pricina se afla o masă încărcată cu bunătăţi. Cu toate că numai la aşa ceva nu se aştepta Vlad din partea lor, sări de îndată pe fereastră şi încercă să le prindă. Poate, dacă avea noroc, gândea el, o apuca măcar pe cea mijlocie, care rămăsese în urma celorlalte.

Aceasta alerga mai greu, din cauza colacului furat. Vlad o auzea strigându-i în rime toate minunile, doar-doar l-o face să se răzgândească şi s-o lase.

Roman distins cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, secţiunea de literatură pentru copii şi tineret, pe anul 2009

— Cine cată să ne-asculte, va muri de moarte iute! Cine ne merge pe urme, cu un singur picior se alege!

De bună seamă, fata încerca să-l sperie. Vlad însă nu părea deloc înfricoşat. Mai avea puţin şi-o ajungea din urmă.

— De ce ţi-e dat, doar eu pot să te scap! Că omul, de-ar şti, dinainte s-ar feri.

După o alergătură zdravănă, Vlad o prinse şi-o ţinu strâns de o mână, în timp cei apucă colacul cu cealaltă.

— Spune-mi: de ce-ai furat?! o întrebă puiul de om. În versuri, dacă se poate! mai adăugă de îndată, luând în râs felul ciudat de-a vorbi al fetei.

— N-am furat! Al meu era tot ce-am luat. Oamenii Dup ce-și primi ploconul înapoi, mereu ne lasă câte ceva bun pe masă, pe pervaz, la oglinfata f cu stânga împrejur și pe aici dă ori măcar afară-n tindă.

Vlad făcu ochii şi mai i-e drumul. Vlad credea c nu are mari decât îi avea înainte.

— Vrei să-mi spui că s-o mai vad , când copila se eşti Ursitoare?

Când văzu că fata, întoarse, se uit lung la el și-i f cu atunci când nu vorbeşte în versuri, tace - nărav şi mai semn s-o urmeze. Lui Vlad chiar enervant decât primul -, Vlad îşi luă inima în dinţi i se p ru c îi spune s-o urmeze. şi-i spuse: — Dacă aşa stau Dar, atunci când o privi mai bine, lucrurile, din câte ştiu eu, trebuie să-mi îndeplineşti v zu c fata nu-și mișc buzele. o dorinţă. Pentru asta, mai adăugă, în timp ce îi dădu înapoi colacul.

După ce-şi primi ploconul înapoi, fata făcu stânga împrejur şi pe aici ţi-e drumul. Vlad credea că nu are s-o mai vadă, când copila se întoarse, se uită lung la el şi-i făcu semn s-o urmeze. Lui Vlad chiar i se păru că îi spune s-o urmeze. Dar, atunci când o privi mai bine, văzu că fata nu-şi mişcă buzele. „Se înţelege“ îşi zise pruncul, gândind că, dacă Ursitoarea ar fi făcut-o, cu siguranţă i-ar fi fost dat să mai audă vreun proverb, două.

Va urma

Roman apărut în 2008 la Editura Mediamorphosis URSITOARELE | ILUSTRAŢII DE CIREŞICA LITINSCHI-CUCIUC

14

Marea criză, surprinsă în imagini O biografie a fotografei documentariste Dorothea Lange.

DE DAVID OSHINSKY

P

E orice listă cu cele mai de impact fotografii americane din ultimul secol se vor regăsi, probabil, „Ridicarea steagului la Iwo Jima“, de Joe Rosenthal; imaginea surprinsă de John Filo cu tânăra de la Universitatea de Stat din Kent, îngenunchind îndurerată lângă trupul unui coleg protestatar, rănit mortal; şi „Bărbat în cădere“, de Richard Drew, care înfăţişează căderea fatală a unei siluete solitare de la un etaj superior al World Trade Center, pe 11 septembrie. Însă imaginea care e, poate, cea mai iconică – inclusă în manuale, lipită pe pereţii camerelor de cămin, folosită în afişe politice, ba chiar împodobind un timbru poştal – e „Mamă pribeagă“, de Dorothea Lange, realizată într-o tabără a muncitorilor fermieri din California, în 1936. Fotografia înfăţişează o femeie cu trei copii mici, unul în braţe şi ceilalţi agăţaţi de ea, în căutare de alinare. Femeia are o postură puternică şi protectoare, dar pe chip i se

David Oshinsky este profesor de istorie la Universitatea din Texas şi un reputat profesor invitat la Universitatea din New York.

citeşte neliniştea cuiva copleşit de o situaţie care-i scapă de sub control. A migrat spre vest, din întinderile pustiite din Oklahoma, găsind de lucru pe unde se poate. Cu privirea fixată în gol, această femeie reprezintă spiritul Americii în toiul celui mai îngrozitor dezastru economic din istorie – amestecul de curaj şi compasiune care asigura dăinuirea unui popor mândru şi invincibil. „Mamă pribeagă“ are o istorie incidentală, după cum demonstrează Linda Gordon

DOROTHEA LANGE

A Life Beyond Limits de Linda Gordon Ilustrată. 536 pag W. W. Norton & Company. 35 $

în Dorothea Lange, o biografie captivantă, extrem de bine documentată şi pronunţat politică, despre o personalitate importantă din perioada de ascensiune a fotojurnalismului modern. Lange fusese angajată la Farm Security Administration, una dintre agenţiile mai progresiste create prin pachetul de reforme New Deal, pentru a documenta situaţia

FOTOGRAFIE DE DOROTHEA LANGE (1936), OFERITĂ DE BIBLIOTECA CONGRESULUI

dificilă a muncitorilor agricoli în timpul Marii Crize, iar misiunea ei viza pe toată lumea, de la dijmaşii negri din sud la sinistraţii furtunilor de praf Dust Bowl şi până la muncitorii nomazi americani de origine mexicană care lucrau pe câmpurile ce se întindeau din Texas până în California. Condus de Roy Stryker, un fenomenal vânător de talente, proiectul de fotografie a şcolit personalităţi precum Walker Evans, Gordon Parks, Arthur Rothstein şi Ben Shahn. Majoritatea proveneau din mediul urban. „Nu eram în stare să fac deosebirea între un măgar şi un tractor“, recunoştea Lange. Ceea ce i-a unit a fost devotamentul faţă de principiile dreptăţii sociale reprezentate de reformele New Deal.

Teritoriul acoperit de Lange cuprindea toată California, pe care fotografa a străbătut-o cu maşina. Luând-o spre nord pe şoseaua 101 într-o zi oribilă de iarnă, în apropierea oraşului Nipomo a trecut pe lângă un indicator făcut de mână, pe care scria „Tabără de culegători de mazăre“. Lange a condus vreo 30 de kilometri până când a simţit imboldul să se întoarcă. După ce făcuse acea muncă aproape un an, ajunsese să înţeleagă ritmul vieţii muncitorilor nomazi, perioadele de muncă istovitoare urmate de perioade şi mai lungi (şi neplătite) de inactivitate epuizantă emoţional. În tabăra din Nipomo, Lange a cunoscut-o pe Florence Thompson, de 32 de ani, o mamă cu 11 copii, dintre care cinci făcuţi din flori. Familia era la mare strâmtoare, supravieţuind din legumele furate de pe câmp. Lange i-a făcut vreo şase poze, punându-i pe Thompson şi pe copiii ei în diferite posturi. A făcut pozele tocmai în faţa cortului lor, ba chiar mutând afară un maldăr de haine murdare, ca să nu-şi stânjenească subiecţii prin sublinierea condiţiilor lor de viaţă precare. (Deşi Gordon nu menţionează acest aspect, se poate ca Lange să se fi hotărât să folosească doar trei copii pentru ca nu cumva muncitorii nomazi să fie percepuţi ca „sărăntoci albi“ iresponsabili.) În cazul pozei principale, a „luat decizia neobişnuită de a-i ruga pe cei doi micuţi care se sprijineau de mama lor să-şi întoarcă feţele de la obiectivul aparatului de fotografiat“, scrie Gordon. „Lange construia drama şi impactul fotografiei forţându-l pe privitor să se concentreze complet asupra frumuseţii şi neliniştii lui Florence Thompson şi lăsând trupurile (şi nu chipurile) copiilor să exprime dependenţa de mama lor“.

Gordon, care predă istorie la Universitatea din New York, e o eminentă specialistă în studii de gen şi familie în viaţa americană modernă. (Eu predau, o parte din an, la Universitatea din New York, dar nu m-am întâlnit decât rareori cu ea.) Deloc surprinzător, Gordon dedică destul de mult spaţiu vieţii personale a lui Lange şi rolului ei de femeie-fotograf într-o profesie dominată de bărbaţi. Născută în Hoboken, New Jersey, în 1895, într-o familie de clasă medie şi de origini germane, Lange a avut două mari probleme în copilărie: o criză gravă de poliomelită după care a rămas cu un picior slăbit pentru totdeauna şi un tată absent, care şi-a părăsit familia şi nu s-a mai întors niciodată. În opinia lui Gordon, Lange a depăşit handicapul fizic mult mai uşor decât pe cel afectiv, deşi ambele i-au sporit capacitatea de înţelegere faţă de marginalii societăţii. Demonstrând un interes slab faţă de şcoală, Lange şi-a făcut ucenicia la o serie de fotografi portretişti din New York, unde a învăţat resorturile me-

seriei şi arta de a se identifica cu subiectul ei. „Fotografia era o nouă profesie şi, prin urmare, nu se definea ca o meserie sau ocupaţie doar pentru bărbaţi“, spune Gordon. În San Francisco, unde s-a mutat în 1918, Lange şi-a făcut un atelier de portretistică „mai plin de succes decât ar fi visat vreodată“.

Lange s-a măritat de două ori: mai întâi cu artistul Maynard Dixon, care i-a făcut cunoştinţă cu minunile naturii, şi apoi cu Paul Schuster Taylor, profesor de economie care i-a stimulat interesul pentru reformele progresiste. Gordon face o excelentă analiză a culturii politice din perioada Marii Crize în California, unde puterea uriaşă a marii agriculturi arunca zeci de mii de muncitori fără pământ în ghearele disperării şi ale sclaviei.

Pe Lange o descrie drept o radicală ambivalentă, foarte înţelegătoare faţă de situaţia dificilă a zilierilor şi totuşi stânjenită de haosul pe care îl producea, inevitabil, conflictul social. La începutul Marii Crize, Lange încercase, fără succes, să fotografieze protestele muncitoreşti care zguduiseră San Francisco. „Acţiunea se desfăşura, în mare parte, atât de rapid şi de violent încât Lange, care se mişca încet, nu putea sau nu reuşea să se apropie“, scrie Gordon. „Acela era terenul unei noi specii de fotojurnalişti aventuroşi“. Talentul lui Lange avea să se vadă în alt domeniu.

Gordon simpatizează mai mult politica lui Paul Taylor, care credea în proteste organizate pentru redresarea problemelor economice, decât abordarea mai pasivă a lui Lange. Fotograf de portrete prin excelenţă, Lange sublinia emoţiile lăuntrice ale celor confruntaţi cu nedreptatea şi privaţiunile. „Fotografia ei documentaristă era cu adevărat portretistă“, spune Gordon. „Se detaşa însă prin personajele înfăţişate şi, prin urmare, prin politică“. Individualistă prin excelenţă, Lange a oferit o alternativă la fotografia mizeriei şi sărăciei, care se concentra pe suferinţa victimelor doborâte, precum şi la mitologia stângistă, care înfăţişa femei şi bărbaţi serioşi şi musculoşi muncind cot la cot pe câmpuri şi în fabrici ca să producă pe pământ un rai de tip sovietic. Pentru Lange, America era o operă neterminată şi capabilă de îmbunătăţiri. Înfăţişându-şi subiecţii ca fiind mai nobili decât situaţia în care se aflau, fotografa sublinia puterea şi optimismul caracterului naţional american. După cum se exprimă Gordon, Lange a devenit „cea mai mare fotografă a democraţiei din America“. Însă nu pentru multă vreme. Deşi Lange avea să continue să fotografieze procesul dezumanizant al internării nipono-americanilor în lagăre în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi să producă numeroase imagini elegante, publicate pe două pagini în revista Life, marca ei remarcabilă de fotojurnalism – respectabil, personal, contemplativ – a fost strivită de greutatea acţiunii din fotojurnalismul de război şi de imaginile mai abstracte şi avangardiste care aveau să apară. Într-un fel, Lange, care a murit în 1965, rămâne încremenită în anii ’30 – o rămăşiţă a Marii Crize şi a uriaşei energii pe care acea perioadă a degajat-o. Însă până şi o singură privire la „Mamă pribeagă“ ne reaminteşte de caracterul etern al celei mai bune creaţii a lui Lange. „Aparatul de fotografiat e un instrument care ne învaţă cum să vedem fără aparatul de fotografiat“, îi plăcea lui Lange să spună. Eleganta biografie a lui Gordon e o mărturie a talentului lui Lange de a-şi provoh ca ţara să deschidă ochii.

15

De la stânga: John Abizaid, George W. Casey Jr., Peter Chiarelli, David Petraeus

Armata pe care o ai1 Transformarea armatei din Irak este explicată cu ajutorul profilurilor a patru generali.

DE DEXTER FILKINS

Î

N lunile dinainte de începerea războiului din Irak, în martie 2003, numeroşi soldaţi americani au luat parte la uriaşe lupte simulate de tancuri împotriva unei armate mitice cunoscută sub numele de „kraznovienii“. Kraznovienii erau copiaţi după armata sovietică, care dispăruse de mai bine de un deceniu, dar bătăliile care s-au desfăşurat la National Training Center din deşertul

THE FOURTH STAR

Four Generals and the Epic Struggle for the Future of the United States Army de David Cloud şi Greg Jaffe Ilustrată. 330 pag. Crown Publishers. 28 $

California erau menite să semene cu cele care fuseseră anticipate pe câmpiile Europei Centrale. Apoi a început adevăratul război din Irak, iar armata americană s-a trezit că e dezastruos de nepregătită pentru conflictul care se desfăşura.

A durat multă vreme – Irakul a făcut implozie şi 32.000 de americani au fost ucişi sau răniţi –, dar armata s-a redresat în final.

Concentrarea temporară de forţe cunoscută drept escaladare se poate să fi ajutat la stabilizarea ţării, dar ceea ce a scos cu adevărat din prăpastie Irakul a fost faptul că armata care a luptat în ultimii ani a fost mult diferită de cea care ajuns acolo la început. Armata s-a reorganizat în Irak şi puţin a lipsit să nu fie prea târziu.

Povestea acelei reorganizări şi a generalilor din spatele acesteia este subiectul din The Fourth Star (A patra stea) de David Cloud, corespondent la The New York Times din 2005 până în 2007, şi a lui Greg Jaffe, corespondentul la Pentagon pentru The Washington Post. (Cloud şi cu mine ne-am întâlnit o dată

Dexter Filkins, corespondent pe probleme externe al The Times, este autorul „The Forever War“.

1 „Mergi la război cu armata pe care o ai, nu cu armata pe care ţi-ai dori s-o ai“, declaraţie a lui Donald Rumsfeld din 2004, făcută pe fondul criticilor privind echipamentul precar al soldaţilor americani. (n. trad.)

16

în timp ce lucra la The Times, am colaborat la două articole şi am semnat împreună un al treilea.) Această carte vorbeşte de patru generali – David Petraeus şi Peter Chiarelli, care au coordonat reorganizarea, şi George W. Casey Jr. şi John Abizaid, care au fost în cele din urmă depăşiţi de ea. Aşa cum arată limpede The Fourth Star, doar eforturile generalilor Petraeus şi Chiarelli, precum şi ale altor ofiţeri cu aceleaşi idei, au salvat America de un dezastru în Orientul Mijlociu.

The Fourth Star zugrăveşte portrete extraodinar de dramatice celor patru ofiţeri de rang înalt evidenţiaţi aici, dar în esenţă este o poveste despre birocraţie. Ca instituţie, armata Statelor Unite are mai multe în comun cu, să zicem, o corporaţie gigantică precum General Motors decât cu o echipă sportivă profesionistă precum New York Giants. Nu poţi elimina jucătorii care nu au rezultate şi e greu să-l concediezi pe antrenorul şef. Ca şi General Motors, armata se schimbă foarte încet şi, odată ce o face, e greu să o repui pe direcţia iniţială.

Cartea începe cu Vietnamul. Armata a fost înfrântă acolo într-un război de gherilă, care a distrus multe dintre principiile esenţiale pe baza cărora a existat şi a obţinut succese. Însă reacţia ei la dezastrul din Vietnam nu a fost să regândească acelor principii, ci să şteargă amintirile neplăcute şi să pretindă că războiul n-a avut loc niciodată. În loc să se gândească cum să lupte împotriva următoarei insurecţii, armata a reluat pregătirea a ceea ce-i plăcea să facă: să poarte bătălii mari împotriva unor armate mari, în uniformă, asemenea ei. Instrucţia pentru războiul de gherilă, aşa cum arată Cloud şi Jaffe, a fost eliminată din programa armatei.

Abizaid, Casey, Chiarelli şi Petraeus şi-au început cu toţii carierele militare în anii 1970, când armata se afla la nadirul post-Vietnam – când abuzul de droguri era atât de răspândit, iar moralul atât de scăzut, încât se spunea că militarii erau incapabili de a lupta cu adevărat. Toţi cei patru bărbaţi erau excepţional de inteligenţi şi de muncitori, avansând în funcţie pe măsură ce armata se străduia să se refacă.

The Fourth Star este excelentă când descrie vieţile şi personalităţile acestor tineri ofiţeri. John Abizaid, strănepotul unor imi-

granţi libanezi, a învăţat araba şi a înţeles la începutul carierei că armata va trebui să analizeze în profunzime componentele politice şi economice ale războaielor pe care va trebui probabil să le poarte. George Casey, fiul unui general cu două stele ucis în Vietnam, era hotărât să se asigure că experienţa acelui război nu se va mai repeta. Peter Chiarelli, poate cel mai pragmatic general al armatei, şi-a început cariera predând ştiinţe sociale şi nu a renunaţat niciodată la abordarea bine gândită faţă de serviciul militar.

Dar eroul din The Fourth Star, ca şi al armatei înseşi, este David Petraeus, cel mai strălucit şi mai hotărât dintre toţi oamenii străluciţi şi hotărâţi din jurul lui. Petraeus apare aici ca fiind aproape fanatic de ambiţios. Din ziua în care a intrat la West Point ca tânăr cadet în 1970, a fost decis să să-şi întreacă camarazii în orice competiţie, oricât de mică. Nu i-a scăpat nici un detaliu: Petraeus le-a spus oamenilor lui ce fel de tunsori să aibă şi cum să-şi încheie nasturii de la tunici. Şi-a iritat mulţi colegi ofiţeri pe parcursul ascensiunii sale, dar energia lui era egalată de inteligenţă şi abilitate. Printre altele, a terminat un docto-

Reacţia armatei la războiul din Vietnam a fost nu de a regândi principiile esenţiale, ci de a şterge amintirile neplăcute. rat la Universitatea Princeton; teza lui, deloc întâmplător, era intitulată „Armata americană şi lecţia Vietnamului“.

Cei patru s-au întâlnit în calvarul din Irak. Abizaid, în calitate de comandant al tuturor forţelor militare din regiune, şi Casey, ca lider al forţelor americane din interiorul ţării, apar împreună aici ca oamenii care şi-au exercitat controlul în timpul anilor de coşmar ai războiului. Şi Chiarelli şi Petraeus au servit în Irak în această perioadă, mai întâi în calitate de comandanţi de divizie, iar apoi în posturi mai înalte. Ambii au înţeles foarte repede că planul greoi de atac al armatei îi îndepărta pe irakieni.

Abizaid şi Casey, în ciuda talentelor lor, au conceput şi au condus strategia din Irak

care a adus America pe punctul de a fi înfrântă. Esenţa acelei strategii era să instruiască forţele irakiene cât mai repede posibil, astfel ca soldaţii americani să se poată întoarce acasă. În pactică, asta a însemnat retragerea soldaţilor american de pe străzi şi înlocuirea lor cu soldaţi irakieni care nu doreau sau erau incapabili să lupte pentru guvernul lor.

Rezultatele au fost anarhia şi războiul civil.

Această metodă dezastruoasă a fost anulată de „escaladare“, inventată de un grup de persoane din afara armatei şi ordonată de preşedintele Bush la începutul lui 2007.

Casey a fost promovat şi adus înapoi la Washington, Abizaid trecut în rezervă, iar Petraeus a preluat controlul. (Şi Chiarelli s-a întors acasă, devenind şef de stat major adjunct al armatei, după perioada nefericită în care a deţinut postul de adjunct al lui Casey.) În esenţă, escaladarea nu a însemnat doar aducerea mai multor trupe în Bagdad, ci şi desfăşurarea lor în cartierele irakiene pentru a proteja populaţia civilă, astfel izolând insurgenţii – esenţa strategiei contra-insurgenţă. Prin escaladare, Petraeus a avut în sfârşit şansa să-şi pună în practică ideile la scară largă. În 12 luni, violenţa în Irak a scăzut dramatic.

The Fourth Star este o carte carte foarte bună, bine scrisă, detaliată şi intensă.

Profilurile lui Abizaid, Casey, Chiarelli şi Petraeus sunt nuanţate şi bine realizate; generalii par cu adevărat vii, ca şi armata însăşi.

Dar mi-aş dori ca autorii să fi mers mai departe din punct de vedere analitic. Ce lipseşte din The Fourth Star este senzaţia magnitudinii dezastrului irakian – nu doar ceea ce au moştenit generalii, ci şi ceea ce ce au realizat ei treptat, în special Abizaid şi Casey. Strategia irakiană concepută de Abizaid şi Casey – şi sprijinită, trebuie spus, de Donald Rumsfeld şi de mulţi alţii din administraţia Bush – a dus direct la catastrofa care a devenit Irakul. În ciuda dovezilor clare şi covârşitoare privind dezastrul, Abizaid şi Casey au mers mai departe, asigurând opinia publică că strategia lor funcţiona.

Chiar şi o privire fugară asupra străzilor din Irak dovedea contrariul. Uneori, The Fourth Star e un pic prea blândă – uneori trebuie să-i spui generalului că greşeşte. Petraeus şi Chiarelli ar fi primii care ar fi de acord. h

FOTOGRAFII, DE LA STÂNGA: DOUG MILLS/THE NEW YORK TIMES; LINDA SPILLERS/ABC NEWS, VIA ASSOCIATED PRESS; MAX BECHERER/POLARIS, PENTRU THE NEW YORK TIMES; DOUG MILLS/ THE NEW YORK TIMES

Dumnezeu, în benzi desenate R. Crumb adaptează Geneza, cuvânt cu cuvânt, în formă de bandă desenată.

DE DAVID HAJDU

N

U e pentru preamărirea Creatorului faptul că R. Crumb îl înfăţişează – în pagina introductivă a îndelung aşteptatei sale adaptări a Genezei în benzi desenate – aşa cum îşi vede propriul tată. Crumb a crescut îngrozit iremediabil de Charles Crumb Sr., fost sergent major în trupele de puşcaşi marini, care îşi domina familia cu o

THE BOOK OF GENESIS

Ilustrată de R. Crumb Pagini nenumerotate.

W. W. Norton & Company. 24.95 $

severitate glacială. Pe când Crumb de abia începuse să lucreze la The Book of Genesis (Cartea Genezei), Robert Hughes de la revista Time l-a întrebat dacă îl înfăţişa pe Dumnezeu asemănător cu Mr. Natural (şamanul caricaturizat pe care Crumb l-a folosit multă vreme ca să ridiculizeze spiritualitatea pop). Crumb i-a replicat: „Are barbă albă, dar de fapt a ajuns să semene mai curând cu tata.

Are o faţă foarte masculină“. Atât paternitatea, cât şi masculinitatea au o valoare ambiguă la Crumb, deşi pare nemaipomenit de incredibil ca acest autor să poată insufla viaţă în proza întemeietoare a autorităţii masculine şi paterne din lumea iudeo-creştină.

Dumnezeul lui Crumb apare, de la primele cuvinte din Geneză, smulgând substanţă dintr-un neant care seamănă cu o minge de baschet cosmică în mâinile lui uriaşe, păroase, cu vine groase. E o zeitate cu înfăţişare profund umană (aproape grotesc umană), tipul de făptură după a cărui imagine s-ar putea modela realist oamenii de rând. Nasul lui are alungirea vârstei (un proto-iudaism implicat aici) şi e presărat cu pori adânci. Are fruntea brăzdată de o încruntare permanentă, care nu se schimbă pe parcursul cărţii. (Într-unul dintre capitolele despre Noe, Crumb îl pune pe Dumnezeu să se încrunte chiar şi când mângâie o capră.) Poartă un veşmânt lung şi alb, peste care i se revarsă valuri şi mai lungi de plete albe şi nobile, alunecându-i din cap până la ceea ce par a-i fi picioarele. Oricât de mult şi-ar modela Crumb Dumnezeul după imaginea unui fost puşcaş marin, acest omDumnezeu, prin grandoarea lui neîmblânzită, ne trimite cu gândul la opera altor doi artişti care sunt relevanţi atât pentru Geneză, cât şi pentru Crumb: schiţele de autoportret ale lui Leonardo, care a pictat şi el Facerea, şi reprezentările timpurii ale Sf. Nicolae, Dumnezeul-om al epocii moderne, aşa cum a fost el înfăţişat în secolul al XIX-lea de caricaturistul Thomas Nast, al cărui stil de desen inovator şi a cărui insolenţă pătrunzătoare l-au influenţat profund pe Crumb.

Lucrând aproape exclusiv la acest proiect

Printre cărţile lui David Hajdu se numără „The Ten-Cent Plague: The Great Comic-Book Scare and How It Changed America“ şi „Heroes and Villains: Essays on Music, Movies, Comics, and Culture“, publicată recent în Statele Unite.

ILUSTRAŢIE DIN „THE BOOK OF GENESIS“

monumental vreme de cinci ani, Crumb a redat Geneza aproape în întregime în benzi desenate. „Prima carte din Biblie înfăţişată grafic! Fără a omite nimic!“, spune în laudă o manşetă de pe copertă. Nu e nici pe departe prima oară când Biblia a fost adaptată în pagini de comicsuri, fireşte. În primul deceniu al industriei benzilor desenate, M.C. Gaines, cel care susţinea că a inventat genul comicsurilor, a întemeiat o întreagă companie pe tema „Poveşti ilustrate din Biblie“. (La moartea lui neaşteptată, tânărul său fiu, William M. Gaines, a moştenit compania şi, într-un studiu de caz de secol XX al excentricităţilor primilor născuţi, fiul a renunţat la ilustraţiile biblice şi s-a apucat să publice comicsuri senzaţionaliste, de groază şi policier-uri spumoase.) Biserica Catolică, ce a opus cândva o rezistenţă puternică benzilor desenate şi, la un moment dat, în anii ’40, a finanţat evenimente de ardere în public a comicsurilor la şcolile parohiale, a ajuns să recunoască

atracţia acestui gen la tineri şi a început săşi publice propriile benzi desenate, adaptate mai ales din Noul Testament. În mare parte, ideea cu comicsurile inspirate din Biblie era să simplifice şi să reaşeze textul pentru copii, producând o variantă mai facilă a poeziei criptice şi uneori obscure a Scripturii.

Geneza lui Crumb e o Geneză pentru adulţi – de fapt, doar pentru adulţi, după cum am putea şi ar trebui să ne aşteptăm din partea unui artist a cărui importanţă rezidă în abilitatea sa de a da o formă plastică tabuurilor imaginaţiei, cu o francheţe asumată, într-un mod explicit extravagant.

Ideea de a-l urmări pe Crumb redând Biblia poate părea, la început, un proiect senzaţionalist, un amestec prea evident al chestiunilor celor mai sacre cu cele mai profane.

Când am auzit despre această carte, m-am gândit imediat la Evanghelia după Fiul a lui Norman Mailer, o autobiografie fictivă a lui Iisus – şi un proiect comercial al unui agent literar deghizat în formă de roman. Cartea lui Crumb e serioasă şi sobră, dacă ne gândim la stilul autorului. Crumb rezistă tentaţiei de a ne copleşi cu stilul cu care s-a impus şi de a exagera caracterul sordid, primitiv şi indiscutabil straniu (după criterii contem-

porane) al unor părţi din text. Însă, la urma urmei, despre ce vorbeşte Geneza, dacă nu despre ce înseamnă să rezişti ispitei?

Crumb se delectează cu carnalitatea Genezei fără să o folosească pentru impact gratuit sau efecte comice. Adam şi Eva zburdă voioşi în pielea goală, fireşti, dar într-un extaz jucăuş şi inocent, după cum se cuvinte.

Când cele două fiice ale lui Lot îşi îmbată tatăl şi se culcă cu el – în spiritul sistemului primogeniturii care guvernează Geneza – imaginile sunt şocante, da, însă nu în mod gratuit; şocul constă în act, nu în înfăţişare. Pe alocuri, Crumb se abţine tocmai de la genul de detalii grafice pe care şi-a întemeiat cariera: într-o imagine a circumciziei, ne arată două picături de sânge, în loc să deseneze penisul tăiat împrejur. Onan îşi practică coitul întrerupt cu spatele întors spre noi. Cred că această carte e primul volum publicat de Crumb în care nu apare nici măcar o singură imagine de spermă zburătoare sau o lamă ascuţită care se apropie de nişte organe genitale masculine. În ceea ce priveşte textele-sursă, Crumb s-a folosit de excelenta traducere în engleză a Genezei realizată de Robert Alter şi publicată iniţial în 1996, precum şi de Biblie în versiunea regelui Iacob şi de alte surse, pe care le amestecă, uneori în mod liber, şi face câteva alegeri deconcertante – de pildă, foloseşte termenul „slujnică“, preluat din versiunea regelui Iacob, pentru a o descrie pe tânăra pe care o oferă Sara ca să se culce cu soţul ei, Avraam, după ce Sara rămâne stearpă, în locul să folosească termenul preferat de Alter – „roabă“, care evocă mai clar statutul inferior al femeii.

Totuşi, acestea nu sunt probleme însemnate şi-i las pe experţii biblici să le analizeze pe toate (eu n-am urmat decât un curs la seminar înainte să-mi abandonez aspiraţia juvenilă de a deveni preot anglican).

Producând o carte de benzi desenate şi nu una cu text îmbogăţit cu ilustraţii, Crumb a trebuit să facă un desen pentru fiecare pasaj scurt – adesea cel puţin şase imagini pe pagină –, cu prea puţine indicaţii scrise ale imaginilor incluse. Aşadar, multe ilustraţii devin, într-o oarecare măsură, revizii ale textului şi nu doar simple amplificări. Când Avraam se hotărăşte să i-o ofere pe Sara regelui Egiptului, Crumb ne-o înfăţişează pe Sara derutată la început – în gramatica benzilor desenate, apare un semn de întrebare în bula desenată alături de ea – şi, în următoarea imagine, femeia pare disperată, cu o lacrimă alunecându-i pe obraz.

Scriptura nu face nici o trimitere la sentimentele Sarei. Aici şi în toată cartea, Crumb pare să scoată în evidenţă personajele feminine, în încercarea de a compensa orientarea neîncetat masculină a textului. În prefaţă, autorul spune că şi-a tratat cartea ca pe o „simplă muncă de ilustrare“. Totuşi, misiunea lui n-a fost deloc simplă. În ciuda forţei sale narative şi a frumuseţii naturale, Book of Genesis a lui Crumb e lipsită de un element care pur şi simplu nu-i stârneşte interesul autorului său: o abordare a sacrului. Ceea ce demonstrează Geneza, în termeni dramatici, e credinţa într-un univers orânduit şi în natura divină a omului.

Anarhist neabătut şi cinic mândru de sine, Crumb crede, fără îndoială, în alte lucruri şi e privilegiul lui să-şi menţină acele credinţe – căci sunt, într-o oarecare măsură, nişte credinţe. În mod strălucit, Crumb ne arată latura umană a lui Dumnezeu, dar nu şi latura dumh nezeiască a omului.

17

Cântecul Indiei Un muzician se maturizează în Bombayul clasei înstărite al anilor 1980.

DE GAIUTRA BAHADUR

N

Dacă tot ai întrebat...

Vă puteţi imagina un întreg roman scris în acest fel?

DE JOSH EMMONS

O

ARE The Interrogative Mood (Modul interogativ) sună ca memoriile excentrice ale unui agent CIA, un studiu epistemologic, un ghid gramatical, un manual despre întâlniri sau ca o carte care pune şăgalnic şi provocator atâtea întrebări – amuzante, triste, informative, retorice, lubrice, sentimentale, politice şi absurde – încât sub vraja ei vă veţi imagina mai limpede o lume mai bună, în timp ce o veţi preţui la fel de intens pe aceasta viciată, imperfectă şi grăbită în care ne aflăm? Dacă aş spune că The Interrogative Mood, al cincilea roman de Padgett Powell, este acest gen de carte şi o lectură captivantă şi adesea încântătoare,

THE INTERROGATIVE MOOD

A Novel? de Padgett Powell 164 pag. Ecco/HarperCollins Publishers.

21.99 $

şi, dacă m-aţi crede, aţi cumpăra repede un exemplar sau aţi decide că, deşi cărţile captivante şi încântătoare nu apar în fiecare zi, nu sunteţi pregătiţi pentru ceva cu un final atât de deschis şi aparent atât de ambiguu ca aceasta? Dacă, atunci, v-aş asigura că în forma ei constituită integral din întrebări sunt introduse idei şi imagini şi emoţii exprimate în mod unic şi cu forţă şi că este un atac nobil asupra ambivalenţei, vă veţi da seama că sunteţi pregătiţi?

Oare unele întrebări schimbă cu totul lucrurile?

Cu alte cuvinte, noua carte a lui Powell este o colecţie remarcabilă de chestionări filozofice, stimulând ipotezele sau/sau şi încercările oneste de a măsura distanţa dintre poziţia în care ne aflăm ca specie şi locul pe care îl merităm. Nu seamănă deloc cu Edisto, Edisto Revisited sau Mrs. Hollingsworth’s Men, lucrări de ficţiune cu o anume forţă lirică, care sufereau din cauza personajelor precare şi a intrigilor instabile, ci este, în schimb, o meditaţie

Cel mai recent roman al lui Josh Emmons este „Prescription for a Superior Existence“.

Autorul predă la Grinnell College.

18

curajoasă asupra sublimului şi a meschinului, o reflecţie pe mai multe planuri despre viaţă aşa cum e trăită şi a gândirii aşa cum e simţită. Având ecouri din Tao Te Ching, My Funny Valentine, Cugetări de Pascal, Green Eggs and Ham, This Is the Life de Annie Dillard şi din alte nenumărate căutări ale credinţei, care înţeleg în mod tainic şi se bazează pe zădărnicia acestor căutări, este nemaipomenit de stranie.

Cum funcţionează? Postulând teorii („Dacă vi s-ar comunica observaţia că «Străinii devin intimi şi, pe măsură ce intimitatea creşte, îşi lasă garda jos şi sunt atenţi tot mai puţin la comportamentul lor până ce se fac greşeli, ceea ce scade nivelul de intimitate până ce înstrăinarea o depăşeşte pe cea care a existat înainte ca străinii să se fi cunoscut», aţi fi înclinaţi să fiţi de acord?“) şi glumind („Este construcţia «Filozofie de Kant, geantă de Vuitton» amuzantă?“) şi emiţând non sequitur-uri („Sunteţi la curent cu vâscozitatea diverselor uleiuri şi lubrifianţi? Aţi folosit vreodată o cheie dinamometrică? Aveţi vreun prieten? Cât veţi cheltui pe o tunsoare? Vă amintiţi care a fost ultima dată când aţi plâns? Covorul are vreo valoare sau, din punctul dvs. de vedere, e în general o idee proastă?“ şi ajunge la ipoteze dezvoltate („Dacă ni s-ar spune că Einstein ţine, pe ascuns, un animal foarte mic în buzunar, am căuta să descoperim ce este? Vi se pare în regulă? V-aţi simţi stânjeniţi sau mai degrabă entuziasmaţi dacă v-ar prinde Einstein cu mâna în buzunarul hainei sale?

Aţi prefera să vă justificaţi într-un asemenea moment în faţa lui Einstein, a lui Freud sau a lui Picasso? Nu aţi trecut de punctul de a vă justifica sincer? V-ar plăcea să mergeţi la magazinul mare şi nou şi să vă minunaţi de ambalaje? Cum de ne-am îmbătat atât de mult cu nimic? Oare evoluţia noastră poate fi explicată doar prin oboseală?“) – toate dezvăluind o seriozitate ce curge pe sub stratul a ceea ce ar putea fi (dar n-ar trebui să fie) confundat cu mărunţişurile din mintea autorului.

The Interrogative Mood cere să fie citită cu atenţie pentru că este curajoasă şi amuzantă şi interesată de misterele esenţiale ale individului şi ale societăţii. Powell, cu romantismul său exacerbat şi impulsul de a face doar asocieri, arată că adevărul poate fi, oricât de fugitiv, întrezărit mai degrabă prin întrebări decât prin răspunsuri. h

OUL roman al lui Amit Chaudhuri, o comedie de moravuri desfăşurată în India anilor 1980, îl are în centru pe vlăstarul adolescent al unei familii de corporatişti, care nici nu se îmbracă şi nici nu se comportă potrivit condiţiei sale sociale. În schimb, Nirmalya Sengupta, în uniforma lui din kurta şi blugi spălăciţi, cu un exemplar din Story of Philosophy de Will Durant ca totem, merge cu autobuzul de la şcoală spre casă în timp ce Mercedesul tatălui său îl urmează la o distanţă discretă.

Pasionat de muzica clasică indiană, băiatul e hotărât să apere această tradiţie împotriva ameninţării comercialismului. Întâmplarea face ca raga-urile1 să curgă atât prin vinele protagonistului din The Immortals (Nemuritorii), cât şi prin cele ale autorului. Chaudhuri nu e doar un pasionat al muzicii hindustani, ci şi muzician profesionist cu mai multe creaţii la

THE IMMORTALS

de Amit Chaudhuri 340 pag. Alfred A. Knopf. 25.95 $

activ (îşi cântă propriile compoziţii într-un recent album experimental intitulat îndrăzneţ „This Is Not Fusion“.) Ca şi protagonistul său, Chaudhuri a fost educat de o mamă cântăreaţă şi de un îndrăgit guru Rajasthani. Iar simetriile biografice nu se opresc la muzică.

Chaudhuri îi împrumută lui Nirmalya propria afecţiune medicală (un suflu cardiac), propria identitate cosmopolită (ca bengalez crescut în Bombay – acum Mumbai – şi şcolit la Londra) şi locurile tinereţii sale (familia Sengupta pleacă dintr-o clădire înaltă de lux din centrul Bombayului în Bandra, care la acel moment era la marginea oraşului crescând frenetic, o suburbie cu biserici şi arbori-de-foc, în care a trăit şi familia Chaudhuri).

Dar nici una dintre aceste paralele nu-l protejează pe Nirmalya de tonul auctorial întortocheat şi omniscient care face cartea atât de plăcută, în ciuda insuficienţei intrigii. Într-o scenă, membrii familiei Sengupta merg la ceai la Hotelul Leela Penta, o oază de sticlă şi palmieri la marginea mlăştinoasă a Bombayului. Nirmalya, privind la terenul necultivat de afară, observă un băiat „aruncând priviri furişe şi pitindu-se după un cilindru metalic“. Chaudhuri, un maestru al aluziei, mută apoi direcţia acţiunii: „«Nu pot mânca aici», spuse Nirmalya, clătinând încet din cap, cu chipul său de băiat doar puţin diferit de cel al unui copil, în ciuda mustăţii, plin de o durere inexplicabilă, cu

ochii aproape înlăcrimaţi. «Nu pot să mănânc aici până ce Shyamji nu va putea să mănânce aici»“. Părinţii îl urmează îngăduitori afară, „cu convingerea că făceau singurul lucru logic şi acceptabil... Doamna Sengupta privind tolerant, fără emoţie, la tava cu prăjituri“.

Shyamji e meditatorul băiatului, respectat dar şi judecat de acesta pentru că-şi iroseşte moştenirea artistică ca fiu al unui muzician clasic talentat. Shyamji trebuie să-şi câştige existenţa, aşa că-şi neglijează propria carieră pentru a-i medita pe bogaţi – inclusiv pe mama lui Nirmalya, o cântăreaţă talentată care s-a resemnat în postura de soţie diletantă a unui director de companie. Shyamji vine cu o gaşcă de acompaniatori care insistă la familia Sengupta să le acorde împrumuturi, dar care se şi împrietenesc cu membrii acesteia. Încet şi evaziv, ca strălucirea unui licurici, ironia lui Chaudhuri dezvăluieşte complexele negocieri legate de statut din spaţiul obscur care există între cele două familii. Sunt Nirmalya şi mama lui elevi sau angajatori? Cui i se datorează mai mult respect, învăţătorului brahman sau elevilor săi, care sunt dintr-o castă inferioară, dar sunt limpede superiorii lui pe plan social? Oare vederea unui băiat care poate că-şi făcea nevoile afară sau preocuparea democratică pentru opţiunile alimentare ale gurului său l-au făcut pe Nirmalya să iasă din Hotelul Leela Penta?

Poate că el respinge hotelul înainte ca acesta să-l poată respinge pe guru. Chiar şi aşa, bănuim că sensibilitatea lui ar putea fi o altă afectare, precum părul lung şi barbişonul neîngrijit pe care şi-l taie în cele din urmă la Londra sau obiceiul său legat de transportul public în Bombay, „felul său de a-şi pune repede şi nevinovat o mască, de a se insinua în viaţa mulţimii“.

Chaudhuri îşi dovedeşte perspicacitatea în privinţa a ceea ce-i este mai aproape şi este sincer fără a fi cinic în privinţa clasei de ambiţioşi care au făcut din India un jucător economic mondial. The Immortals îi confirmă reputaţia ca miniaturist talentat. Nu multe alte lucruri se mai petrec în această carte, dar frazele ei elegante şi portretele ironice şi pătrunzătoare compensează asta cu vârf şi îndesat. h

Gaiutra Bahadur lucrează la o carte despre femeile care au migrat din India în Indiile de Vest ca „muncitoare necalificate“.

1 Moduri melodice folosite în muzica indiană clasică. (n. trad.)

ILUSTRAŢIE DE MONIKA AICHELE; FOTOGRAFIE DE EAMONN MCCABE

Unplugged În romanul lui Nick Hornby, noul album al unui cantautor răvăşeşte câteva vieţi.

DE MARY DUENWALD

N

ICK Hornby se distrează din nou cu – se distrează pe seama – unui fan muzical obsedat. Ce e diferit acum, la 14 ani după High Fidelity, e că fanii îşi manifestă obsesiile pe internet, un loc în care distanţele se micşorează, timpul se comprimă şi e foarte uşor să te rătăceşti. Hornby pare,

JULIET, NAKED

de Nick Hornby 406 pag. Riverhead Books. 25.95 $

ca întotdeauna, fascinat de puterea muzicii de a călăuzi sufletul şi în acest roman foarte amuzant şi fermecător te face să vezi de ce acest lucru e important.

Muzica din nucleul acestei poveşti e un album intitulat „Juliet“, înregistrat cu mai bine de 20 de ani în urmă şi considerat de numărul tot mai scăzut al ascultătorilor lui a fi unul dintre cele mai mari „albume de despărţire“ din toate timpurile (alături de „Tunnel of Love“ al lui Springsteen şi „Blood on the Tracks“ al lui Dylan). Şi oricât ar ridiculiza Hornby titlurile individuale ale pieselor albumului – începând cu „And You Are?“ şi „We’re in Trouble“ şi sfârşind cu „The 20th Call of the Day“ şi cu înveninata „You and Your Perfect Life“ – ni se sugerează să înţelegem că a fost de fapt vorba de o serie de cântece cu adevărat extraordinare.

Duncan, un profesor din mocirlosul oraş englez Gooleness de la malul mării, a fost fan încă de când „Juliet“ a fost realizat, dar abia după apariţia internetului a reuşit să se consacre ca principal „specialist“ al albumului. „Până atunci, cel mai apropiat fan trăise în Manchester, la vreo 100 de km depărtare... Acum, cei mai apropiaţi fani locuiau în laptopul lui Duncan şi erau sute, din toată lumea, iar Duncan vorbea cu ei mereu“. Internetul e un loc în care un album precum „Juliet“ şi Tucker Crowe, muzicianul american care l-a creat, pot trăi veşnic.

Afirmaţiile pseudo-intelectuale şi eronate ale lui Duncan despre „Juliet“ ar fi suficiente pentru a-l da în vileag ca nătărău fără haz.

Dar imaginea lui e şi mai proastă în ochii celorlalte două personaje principale: Annie, femeia care a pe-

trecut aproape 15 ani cu el, şi Tucker Crowe însuşi, acum un alcoolic fără nici o ţintă, în curs de recuperare, care-i ridiculizează pe extrem de prost informaţii „crowologişti“, însă continuă să le acorde atenţie.

Toate cele trei personaje au păreri sumbre despre ele însele, iar Hornby se bazează îndeosebi pe autocritica lor pentru a vă face să zâmbiţi. Tucker, aflându-se prins într-o serie de reuniri cu copiii săi înstrăinaţi, crede că devine un expert în „reiniţierea paternă“ şi se întreabă dacă nu cumva ar trebui să ţină cursuri. Annie încearcă să rezolve o ecuaţie algebrică care îi poate spune cu exactitate câţi ani a irosit cu Duncan. Însă Hornby tot te face să simpatizezi cu fiecare în căutarea lor sinceră a unei anumite maturităţi emoţionale tardive.

C

ÂND, după decenii de tăcere, Tucker permite scoaterea pe piaţă a „Juliet, Naked“, un set de vechi demo-uri acustice solo ale cântecelor de pe „Juliet“, Duncan se grăbeşte să fie primul care îl laudă online.

Annie, deja iritată de faptul că lui Duncan îi pasă mai mult de Tucker Crowe decât de ea, contraatacă postând un eseu propriu, arătând că „Naked“ e nul în comparaţie cu versiunea finită. Şi astfel începe despărţirea ei de Duncan. Între timp, în viaţa lui

Tucker Crowe au avut loc multe despărţiri. Încă suficient de la modă, în primii săi ani de postcelebritate rock, pentru a atrage „manechine englezoaice palide ca nişte moarte, cu pomeţi pe post de sâni“, a reuşit să aibă cinci copii cu patru femei. Dar până să fie scos „Juliet, Naked“, trăieşte deja la o fermă din Pennsylvania, un tată model de vârstă mijlocie, dedicându-se adorabil de nevroticului său fiu de 6 ani, Jackson, cel mai mic copil al său, şi este pe punctul de a se despărţi de mama acestuia. Îşi petrece ziua citind operele complete ale lui Charles Dickens (fiecare e un fan obsedat de ceva) şi încercând să găsească un sens propriei existenţe.

Odată cu despărţirile se ivesc noi relaţii – relaţii prin e-mail mai ales – între Tucker şi Annie şi, în cele din urmă şi Duncan, împreună cu destăinuiri despre despărţirea din culisele „Juliet“ şi motivul pentru care Tucker s-a retras iniţial. Aflăm, deloc surprinzător, că Duncan şi toţi ceilalţi crowologişti au înţeles complet greşit. Dar şi Tucker a înţeles greşit câteva lucruri, după cum ne sugerează Hornby. „Tu ne-ai rugat să ascultăm“, prinde Duncan şansa de a-i spune fostului artist – împreună cu alte câteva adevăruri esenţiale despre rolul pe care fanii îl joacă în h imortalizarea muzicii.

Mary Duenwald este editor adjunct al paginii de comentarii a The Times.

ILUSTRAŢIE DE ANDRÉ DA LOBA

19

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

CĂRŢI ILUSTRATE

Săpt. în top

1

WHERE THE WILD THINGS ARE de Barb Bersche şi Michelle Quint (HarperFestival /HarperCollins, 12.99 $) O adaptare după un film al cărui scenariu este bazat pe cartea clasică pentru copii. (Vârsta: 9 – 12 ani)

2

2

LEGO STAR WARS de Simon Beecroft (DK, 21.99 $) Un dicţionar vizual explicativ. (Vârsta: de la 7 ani)

1

3

JULIE ANDREWS’S COLLECTION OF POEMS, 1 SONGS, AND LULLABIES de Emma Walton Hamilton şi Julie Andrews, ilustrată de James McMullan (Little, Brown, 24.99 $) Poezii, melodii şi cântece de leagăn, de mai mulţi autori, plus un CD. (Vârsta: 4 – 8 ani)

4

SKIPPYJON JONES, LOST IN SPICE de Judy Schachner (Dutton, 16.99 $) Planeta roşie şi iute captează imaginaţia unei pisici. (Vârsta: 4 – 8 ani)

5

PIGS MAKE ME SNEEZE! de Mo Willems (Hyperion, 1 8.99 $) Un elefant se răsfaţă cu autoanaliză.

(Vârsta: 4 – 8 ani)

6

WADDLE! scrisă şi ilustrată de Rufus Butler Seder (Workman, 12.95 $) Animale în mişcare, colorate.

(Vârsta: 4 – 8 ani)

7

LISTEN TO THE WIND: THE STORY OF DR. GREG AND „THREE CUPS OF TEA“ de Greg Mortenson şi Susan L. Roth (Dial, 16.99 $) O şcoală se dezvoltă în Pakistan. (Vârsta: 4 – 8 ani)

8

Cărţi pentru copii Săpt. aceasta

26 octombrie 2009

LECTURI UŞOARE

Săpt. în top

1

THE HUNGER GAMES de Suzanne Collins 57 (Scholastic, 17.99 $) Într-un viitor distopic, o fată luptă pentru supravieţuire în direct la TV. (Vârsta: de la 12 ani)

2

CATCHING FIRE de Suzanne Collins (Scholastic, 6 17.99 $) Protagonista din The Hunger Games se întoarce.

(Vârsta: de la 12 ani)

3

RETURN TO THE HUNDRED ACRE WOOD de David Benedictus, ilustrată de Mark Burgess (Dutton, 19.99 $) Cele mai noi aventuri ale lui Pooh şi compania.

(Vârsta: 9 – 12 ani)

1

4

FIRE de Kristin Cashore (Dial/Penguin, 17.99 $) Ultimul om-monstru care a mai rămas ar putea salva un regat.

(Vârsta: de la 14 ani)

1

5

LEVIATHAN de Scott Westerfeld, ilustrată de Keith Thompson (Simon Pulse, 19.99 $) O călătorie aviatică în jurul lumii înainte de izbucnirea Primului Război Mondial. (Vârsta: de la 12 ani)

1

6

THE MAGICIAN’S ELEPHANT de Kate DiCamillo şi Yoko Tanaka (Candlewick, 16.99 $) Un orfan care îşi caută sora urmează instrucţiunile misterioase ale unui prezicător. (Vârsta: de la 7 ani)

5

7

TRICKS de Ellen Hopkins (McElderry/Simon & Schuster, 18.99 $) Un roman în versuri despre cinci adolescente care devin prostituate. (Vârsta: de la 14 ani)

7

DEWEY (THERE’S A CAT IN THE LIBRARY!) 6 de Vicki Myron şi Bret Witter, ilustrată de Steve James (Little, Brown, 16.99 $) Povestea mascotei unei biblioteci publice. (Vârsta: 4 – 8 ani)

8

L.A. CANDY de Lauren Conrad (Harper/ 16 HarperCollins, 17.99 $) Fascinaţia lumii TV descrisă de cineva care a fost implicat în acest fenomen. (Vârsta: de la 14 ani)

9

THE RUNAWAY MUMMY de Michael Rex (Putnam, 15.99 $) O parodie de Halloween după The Runaway Bunny (Vârsta: 3 – 5 ani)

9

SHIVER de Maggie Stiefvater (Scholastic Press/ Scholastic, 17.99 $) Despre dragostea pentru un lup.

(Vârsta: de la 12 ani)

10

OTIS scrisă şi ilustrată de Loren Long (Philomel, 3 17.99 $) Un tractor de fermă plin de viaţă se împrieteneşte cu un viţeluş. (Vârsta: 4 – 8 ani)

10

THIRTEEN REASONS WHY de Jay Asher (Razorbill, 50 16.99 $) Înainte de a se sinucide, o fată trimite mesaje audio explicative către 13 persoane. (Vârsta: de la 14 ani)

4

4

37

1

CĂRŢI BROŞATE

11

SERII

1

THE BOOK THIEF de Markus Zusak (Knopf, 11.99 $) O fată 109 salvează cărţi de la o incendiere nazistă. (Vârsta: de la 14 ani)

2

DARK VISIONS de L. J. Smith (Simon & Schuster, 5 9.99 $) O şcoală pentru adolescenţi cu puteri paranormale. (Vârsta: de la 14 ani)

3

THREE CUPS OF TEA: YOUNG READERS EDITION de Greg Mortenson şi David Oliver Relin (Puffin, 8.99 $) Un fost alpinist ridică şcoli în satele din Pakistan şi Afganistan. (Vârsta: 9 – 12 ani)

4

GRACELING de Kristin Cashore (Graphia/Houghton 2 Mifflin Harcourt, 9.99 $) Un roman fantastic despre o fată înzestrată cu telente speciale şi care este de asemenea preţuită pentru calităţile sale de războinic. (Vârsta: de la 14 ani)

5

BLUE MOON de Alyson Noël (St. Martin’s Griffin, 9.99 $) Un 14 nemuritor găseşte secretul timpului. (Vârsta: de la 12 ani)

6

THE ABSOLUTELY TRUE DIARY OF A PART28 TIME INDIAN de Sherman Alexie, ilustrată de Ellen Forney (Little, Brown, 8.99 $) Un băiat pleacă din rezervaţia de indieni la o şcoală de copii albi. (Vârsta: de la 12 ani)

7

THIRST NO. 1 de Christopher Pike (Simon Pulse, 10 9.99 $) O reeditare a trei romane: The Last Vampire (1994), Black Blood (1994) şi Red Dice (1995). (Vârsta: de la 14 ani)

8

CLOUDY WITH A CHANCE OF MEATBALLS: JUNIOR 4 NOVELIZATION de Stacia Deutsch şi Rhody Cohon (Simon Spotlight, 5.99 $) O carte care porneşte de la film, despre un adevărat ghiveci meteorologic. (Vârsta: 9 – 12 ani)

9

EVERMORE de Alyson Noël (St. Martin’s Griffin, 9.95 $) Nemuritori la şcoală. (Vârsta: de la 12 ani)

36

10

THE BOY IN THE STRIPED PAJAMAS de John Boyne (Random House, 8.99 $) Un băiat îşi pierde inocenţa în vremuri grele. (Vârsta: de la 12 ani)

45

38

1

THE TWILIGHT SAGA de Stephenie Meyer (Megan Tingley/Little, Brown, ed. cart. şi broş.)

Vampiri şi vârcolaci la liceu. (Vârsta: de la 12 ani)

114

2

DIARY OF A WIMPY KID scrisă şi ilustrată de Jeff Kinney (Abrams, doar ed. cart.) Despre pericolele adolescenţei, în benzi desenate. (Vârsta: 9 – 12 ani)

39

3

BLUE BLOODS de Melissa de la Cruz (Hyperion, ed.

8 cart. şi broş.) Vampiri tineri şi privilegiaţi care poartă un război de sânge. (Vârsta: de la 14 ani)

4

PERCY JACKSON & THE OLYMPIANS de Rick 118 Riordan (Disney-Hyperion, ed. cart. şi broş.) Luptând cu monştri mitologici. (Vârsta: 9 – 12 ani)

5

VAMPIRE DIARIES de L. J. Smith (HarperTeen, ed. 24 cart. şi broş.) Vampiri la şcoală, implicaţi într-un triunghi amoros. (Vârsta: de la 12 ani)

6

THE MYSTERIOUS BENEDICT SOCIETY de Trenton Lee Stewart (Little, Brown, ed. cart. şi broş.)

Copii cu har într-o misiune. (Vârsta: 9 – 12 ani)

7

THE 39 CLUES de mai mulţi autori (Scholastic, doar ed. cart.) Un frate şi o soră călătoresc prin lume în căutarea sursei de putere a familiei lor.

(Vârsta: 9 – 12 ani)

8

SEPTIMUS HEAP de Angie Sage (Tegen/ 22 HarperCollins, ed. cart. şi broş.) Un băiat îşi îndeplineşte destinul de vrăjitor. (Vârsta: de la 9 ani)

9

HOUSE OF NIGHT de P. C. Cast şi Kristin Cast (St. Martin’s, ed. cart. şi broş.) Vampiri la şcoală.

(Vârsta: de la 14 ani)

10

NIGHT WORLD de L. J. Smith (Simon Pulse, doar ed. 37 broş.) Rase supranaturale formează societăţi secrete.

(Vârsta: de la 14 ani)

1

23

59

Topul reflectă vânzările pentru săptămâna care s-a încheiat pe 10 octombrie, în mai multe mii de puncte de vânzare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, ale cărţilor de interes general din mai multe categorii. Este vorba de sute de librării (statistic evaluate pentru a fi reprezentative pentru toate librăriile); de lanţurile de magazine naţionale, regionale şi locale; de magazine online de multimedia şi cărţi; de magazine din cadrul universităţilor, magazine de cadouri, supermarketuri, magazine cu discounturi şi puncte de difuzare a presei. Un asterisc (*) arată că vânzările unui titlu sunt foarte apropiate de cele ale titlului imediat precedent. Semnul (†) indică faptul că unele magazine declară comenzi pentru mai multe exemplare din acelaşi titlu. Cărţile care se vând constant nu sunt urmărite în mod activ. Topuri detaliate sunt disponibile pe site-ul nytimes. com/books. Toate cele patru liste de cărţi pentru copii apar în fiecare săptămână pe site-ul Book Review. Editorii au furnizat categoriile de vârstă pentru titlurile respective.

20

TBR: Din culise POLITICA MODEI: Oricine îşi aminteşte zarva stârnită în 2007 de decizia lui Barack Obama de a înceta să mai poarte un steag pe rever ştie că broşele pot fi simboluri politice de mare importanţă. Pe lângă asta, s-au dovedit a fi şi nişte ustensile diplomatice ingenioase.

Madeleine Albright, fostul secretar de stat, a fost de curând într-un turneu de promovare a noii sale cărţi, Read My Pins, un volum de memorii bogat ilustrat despre colecţia ei de bijuterii şi rolul acestora în politica mondială. (Cartea îşi face debutul pe locul 15 în această săptămână în topul de nonficţiune, ediţii cartonate.) La începutul acestei luni, Albright i-a spus unei mulţimi din Miami că la întâlnirile cu lideri internaţionali încerca să-şi asorteze insignele şi broşele în funcţie de dispoziţie sau ocazie: baloane şi fluturi dacă lucrurile mergeau bine, dacă nu, şerpi şi păianjeni. Potrivit The Miami Herald, care a relatat discuţia, ea se folosea de asemenea de bijuterii şi pentru a face referiri mai puţin delicate: după ce la Departamentul de Stat au fost descoperite dispozitive de interceptare ruseşti, la următoarea întâlnire cu ruşii ea a purtat drept broşă un gândac1. „Au priceput mesajul“, a spus ea.

Read My Pins e a patra carte a lui Albright care ajunge în top. Celelalte au fost Doamna secretar de stat, în 2003; Puternicul şi atotputernicul, în 2006; şi, în 2008, Memorandum către preşedintele ales, care oferea sfaturi pentru restaurarea credibilităţii Americii. Nu a atins subiectul broşelor cu steag, dar pe coperta cărţii secretarul purta un vultur argintiu drăguţ.

AM PĂCĂTUIT: Aşa cum ştiu toţi psihiatrii, preoţii catolici şi prietenii de-o viaţă, să-ţi iei de pe inimă un secret poate fi o eliberare. Dar să-l anunţi la radio şanţ? Asta e ideea din spatele PostSecret, un website care a avut probabil multe bătăi de cap în a-şi găsi investitori. Ca să fim sinceri, secretele postate pe site sunt anonime. Iar ca să fim şi mai sinceri, cititorii nu se satură de ele. Potrivit celor scrise pe home page, mai bine de 274 de milioane de oameni au vizitat site-ul de la înfiinţarea acestuia în 2005, pentru a citi mărturisiri de genul „Întotdeauna mi-am dorit să jefuiesc o bancă“ sau „Mă comport de parcă aş şti cine sunt... dar de fapt nu am nici o idee“. Site-ul a plămădit şi un mic imperiu editorial; cea de-a cincea sa propunere, PostSecret: Confessions on Life, Death, and God intră pe locul 1 în clasamentul de cărţi practice şi diverse din această săptămână. Una dintre persoanele care şi-au împărtăşit un secret avea sentimente amestecate când acesta nu i-a fost selectat pentru carte. „E un sentiment de eliberare în faptul că ştii că încă sunt secrete“, scria persoana cu pricina într-un e-mail către site, „dar totodată şi pentru că nu mai sunt ale mele, că ele aparţin mai multor oameni, nu doar mie“.

ATENŢIE REDUSĂ: Ultima ediţie din The

Best American Short Stories intră în această săptămână pe locul 20 în topul de ediţii broşate. Guest editorul, Alice Sebold, recunoaşte în introducerea ei că nu are prea mare încredere în premii: „Premii, burse de studiu, concursuri, alegeri, întâlniri, liste cu cele mai bune şi cele mai proaste... prea multe astfel de lucruri pot duce la apariţia unei culturi, iar o cultură este, prin definiţie, inevitabil coruptă“. De ce a fost atunci de acord să aleagă 20 dintre cele mai bune povestiri? Deoarece în climatul actual din edituri, „scoaterea în evidenţă a unei ficţiunii bune e acum mai importantă ca niciodată“. GREGORY COWLES 1

Aluzie la sensul figurativ al cuvântului bug, cel de microfon.

Ediţii cartonate

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

FICŢIUNE

Săpt. trecută

1

THE LOST SYMBOL de Dan Brown (Doubleday, 29.95 $) Robert Langdon printre masoni.

2

A TOUCH OF DEAD de Charlaine Harris (Ace, 23.95 $) Seria completă de povestiri cu Sookie Stackhouse.

3

THE HELP de Kathryn Stockett (Amy Einhorn/Putnam, 24.95 $) O tânără albă şi două servitoare de culoare în Mississippi anilor 1960.

4*

THE PROFESSIONAL de Robert B. Parker (Putnam, 26.95 $) Mai multe femei bogate sunt găsite moarte, iar Spenser, detectivul particular din Boston, investighează.

5

THE LAST SONG de Nicholas Sparks (Grand Central, 24.99 $) O fată de 17 ani îşi petrece vara în Carolina de Nord alături de tatăl ei divorţat şi descoperă mai multe feluri de iubire.

6* 7 8

Săpt. în top

1

4

1

5

28

1

4

Săpt. aceasta

1

1

HALF BROKE HORSES de Jeannette Walls (Scribner, 26 $) O evocare a vieţii bunicii scriitoarei, o îmblânzitoare de cai, profesoară de şcoală, soţie de fermier şi mamă a doi copii care au crescut în sud-vest, la începutul secolului XX; scrisă de autoarea cărţii The Glass Castle.

1

NONFICŢIUNE

Săpt. trecută

Săpt. în top

1

HAVE A LITTLE FAITH de Mitch Albom (Hyperion, 23.99 $) Lecţii despre confortul credinţei.

2

ARGUING WITH IDIOTS scrisă şi editată de Glenn Beck, Kevin Balfe şi alţii (Mercury Radio Arts/Threshold Editions, 29.99 $) O pledoarie împotriva celor cu funcţii importante din guvern. (†)

2

3

3

TRUE COMPASS de Edward M. Kennedy (Twelve, 35 $) Autobiografia defunctului senator.

3

4

4

WHERE MEN WIN GLORY de Jon Krakauer (Doubleday, 27.95 $) Povestea lui Pat Tillman, jucătorul de fotbal din N.F.L înrolat după 11 sept. 2001, şi a modului în care armata a muşamalizat moartea lui în Afganistan, împuşcat de un camarad.

7

4

5

THE MURDER OF KING TUT de James Patterson şi Martin Dugard (Little, Brown, 26.99 $) Investigarea morţii subite a lui Boy King.

5

2

6

THE TIME OF MY LIFE de Patrick Swayze şi Lisa Niemi (Atria, 26 $) O biografie scrisă de actor, care a murit în septembrie, şi de către soţia sa.

4

2

7

OUTLIERS de Malcolm Gladwell (Little, Brown, 27.99 $) De ce unii oameni au succes, de la autorul volumului Blink.

9

47

8*

THE GREATEST SHOW ON EARTH de Richard Dawkins (Free Press, 30 $) Dovezi ale evoluţiei; un contraatac îndreptat către avocaţii teoriei religioase.

8

3

9

THE NATIONAL PARKS de Dayton Duncan şi Ken Burns (Knopf, 50 $) Un volum care însoţeşte seria de la PBS.

15

2

5

EVIDENCE de Jonathan Kellerman (Ballantine, 28 $) Alex Delaware, detectivul psiholog din Los Angeles, ajută la rezolvarea unei crime îngrozitoare ale cărei victime sunt un arhitect şi prietena sa.

26 octombrie 2009

2

AN ECHO IN THE BONE de Diana Gabaldon (Delacorte, 30 $) Descendenţii lui Jamie Fraser şi ai soţiei sale, Claire, caută indicii despre zborul lor din Carolina de Nord din timpul revoluţiei; al 7-lea roman din seria Outlander.

2

9

ROUGH COUNTRY de John Sandford (Putnam, 26.95 $) Virgil Flowers investighează crimele dintr-un centru de recreere pentru femei din Minnesota.

3

2

10

HALF THE SKY de Nicholas D. Kristof şi Sheryl WuDunn 13 (Knopf, 27.95 $) Femei care luptă împotriva opresiunii sexuale în Asia şi Africa.

3

10

HER FEARFUL SYMMETRY de Audrey Niffenegger (Scribner, 26.99 $) O femeie bântuie apartamentul pe care l-a lăsat moştenire celor două nepoate gemene ale sale, situat lângă cimitirul Highgate din Londra.

6

2

11

HIGH ON ARRIVAL de Mackenzie Phillips cu Hilary Liftin (Simon Spotlight Entertainment, 25.99 $) Actriţa, fiica lui Papa John Phillips, rememorează o viaţă marcată de petreceri, droguri şi relaţia complicată cu tatăl său.

6

3

11

THE GHOST KING de R. A. Salvatore (Wizards of the Coast, 27.95 $) În ultima carte a seriei fantastice Transitions, Drizzt înfruntă un inamic puternic, un artefact demonic de cristal.

1

12

OFFICIAL BOOK CLUB SELECTION de Kathy Griffin (Ballantine, 25 $) O biografie plină de umor scrisă de starul emisiunii My Life on the D-List.

10

5

12

THE CHRISTMAS LIST de Richard Paul Evans (Simon & Schuster, 19.99 $) Un om îşi schimbă viaţa după ce îşi citeşte propriul epitaf şi află ce cred ceilalţi despre el.

1

13

AMERICAN ON PURPOSE de Craig Ferguson (Harper/ HarperCollins, 25.99 $) Comedianul de origine scoţiană despre aventura sa în emisiunile TV nocturne cetăţenia americană.

11

3

13*

THE UNSEEN ACADEMICALS de Terry Pratchett (Harper/HarperCollins, 25.99 $) În această fantezie Discworld, binevoitorul tiran din Ankh-Morpork sugerează ca cei de la Universitatea Nevăzută să strângă o echipă de fotbal.

1

14

THE CASE FOR GOD de Karen Armstrong (Knopf, 27.95 $) 16 Armstrong, o fostă călugăriţă, încearcă să salveze ideea existenţei lui Dumnezeu de ateism, dar şi de cei care interpretează învăţăturile Sale ad litteram.

3

14

8

9

15

READ MY PINS de Madeleine Albright (Harper/ HarperCollins, 40 $) O privire asupra vieţii fostului secretar de stat şi a diplomaţiei sale, prin prisma broşelor pe care le purta.

1

SOUTH OF BROAD de Pat Conroy (Nan A. Talese/ Doubleday, 29.95 $) Despre prietenia improbabilă a unui grup, din anii ’60 până în anii ’80, de autorul The Prince of Tides.

15

DEAD AND GONE de Charlaine Harris (Ace, 25.95 $) Sookie 13 Stackhouse îl caută pe ucigaşul unui vârcolac-panteră.

23

3

THE FED de Ron Paul (Grand Central, 21.99 $) Despre 16* END desfiinţarea Rezervei Federale, o carte scrisă de fostul congres-

12

4

man de Texas.

Topul reflectă vânzările pentru săptămâna încheiată pe 10 octombrie, în mai multe mii de puncte de vânzare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, ale cărţilor de interes general din mai multe categorii. Este vorba de sute de librării (statistic evaluate pentru a fi reprezentative pentru toate librăriile de gen); de lanţurile de magazine naţionale, regionale şi locale; de magazine online de multimedia şi cărţi; de magazine din cadrul universităţilor, magazine de cadouri, supermarketuri, magazine cu discounturi şi puncte de difuzare a presei.

Un asterisc (*) arată că vânzările unui titlu sunt foarte apropiate de cele ale titlului imediat precedent. Semnul (†) indică faptul că unele magazine declară comenzi pentru mai multe exemplare din acelaşi titlu. Cărţile care se vând constant nu sunt urmărite în mod activ. Topuri detaliate sunt disponibile pe site-ul nytimes.com/books.

Selecţia editorilor Cărţi recente care ne-au stârnit interesul HALF BROKE HORSES: A True-Life Novel de Jeannette Walls (Scribner, 26 $) Luând vocea bunicii sale materne, Walls, autoarea romanului The Glass Castle, recreează existenţa plină de adrenalină de la frontiera aventuroasă din sud-vest.

WHEN EVERYTHING CHANGED: The Amazing Journey of American Women From 1960 to the Present de Gail Collins (Little, Brown, 27.99 $) Relatarea meticuloasă, ingenioasă şi adesea încâlcită a unei editorialiste de la Times despre progresele femeilor americane şi piedicile cu care ele încă se mai confruntă.

THE LONIOUS MONK: The Life and Times of an American Original de Robin D. G. Kelley (Free Press, 30 $) O biografie superb structurată şi plină de înţelegere.

WORSE THAN WAR: Genocide, Eliminationism, and the Ongoing Assault on Humanity de Daniel Jonah Goldhagen (PublicAffairs, 29.95 $) Un sentiment de urgenţă străbate această explorare tulburătoare a motivelor şi acţiunilor care au dus la ucideri în masă.

STRIPPING BARE THE BODY: Politics Violence War de Mark Danner (Nation Books, 28.95 $) Două decenii de articole care semnelează felurile în care atrocităţile expun echilibrul puterii în societate.

THE WAR THAT KILLED ACHILLES: The True Story of Homer’s „Iliad“ and the Trojan War de Caroline Alexander (Viking, 26.95 $) Marea epopee, într-o lectură energică şi provocatoare.

MANHOOD FOR AMATEURS: The Pleasures and Regrets of a Husband, Father, and Son de Michael Chabon (Harper/HarperCollins, 25.99 $) Un ton nostalgic străbate aceste eseuri inteligent elaborate la persoana întâi.

RISK de Colin Harrison (Picador, broşat, 13 $) Protagonistul lui Harrison, un tip obişnuit, investighează viaţa zbuciumată şi moartea prematură a unui newyorkez ambiţios.

CROSSERS de Philip Caputo (Knopf, 26.95 $) Un roman despre droguri, disperare şi imigraţie ilegală, amplasat la graniţa dintre New Mexico, Arizona şi Mexic.

Recenziile acestor cărţi şi ale altora recent apărute pot fi găsite pe internet la adresa: nytimes.com/books.

21

Raftul cu ediţii broşate ALPHABET JUICE: The Energies, Gists, and Spirits of Letters, Words, and Combinations Thereof; Their Roots, Bones, Innards, Piths, Pips, and Secret Parts, Tinctures, Tonics, and Essences; With Examples of Their Usage Foul and Savory de Roy Blount Jr. (Sarah Crichton/Farrar,

Straus & Giroux, 15 $) „Blount îşi pierde vremea prin dicţionare aşa cum alţi scriitori şi-o pierd prin baruri“, scrie Jack Shafer în Book Review, descriind acest „lexicon personal, manual de utilizare, îndreptar al scriitorilor, investigaţie etimologică şi sertar cu nimicuri literare“. Blount urmăreşte cuvintele până la origini, savurându-le pur şi simplu. „Acesta nu e un cuvânt de care să ai vreodată nevoie“, spune el despre ipsilateral, „dar m-am gândit că v-ar înveseli“. Lingvistul John McWorther e mai puţin interesat de cuvinte ca atare. În OUR MAGNIFICENT BASTARD TONGUE: The Untold History of English

(Gotham, 15 $), el studiază ceea ce „vorbitorii de alte limbi au făcut gramaticii limbii engleze“, creând „ciudata“ şi moderna noastră „limbă hibrid“.

SEA OF POPPIES de Amitav Ghosh (Picador, 15 $) Acest

roman ambiţios, primul dintr-o viitoare trilogie, a fost unul dintre finaliştii de anul trecut la Man Booker Prize. În centrul lui se află o fostă corabie de sclavi pregătită să transporte ucenici indieni, sau hamali, pe plantaţiile de zahăr din Mauritius. Criticul nostru, Gaiutra Bahadur, spune că Sea of Poppies e „mare şi lăbărţat, o cvasiepopee cu teme colosale şi aproape 12 personaje principale“.

STALIN’S CHILDREN: Three Generations of Love, War, and Survival de

Owen Matthews (Walker, 16 $) Matthews, fiul unui savant britanic şi al soţiei sale rusoaice, crescut în Londra, a început să se documenteze pentru această carte în anii ‘90, când au fost deschise dosarele K.G.B. El investighează viaţa bunicului său matern, care a dispărut în epurările lui Stalin; experienţa mamei sale, care şi-a petrecut copilăria în orfelinatele sovietice în timp ce mama ei a fost trimisă în gulag; şi relaţia părinţilor lui, interzisă în Moscova anilor ‘60. „Cu toţii“ spune el, „până şi eu, care am crescut în Anglia, tot mai purtăm cu noi ceva din Rusia“.

NOTHING TO BE FRIGHTENED OF de Julian Barnes (Vintage International, 15 $) „Nu aveam nici o speranţă de pierdut“, scrie Barnes în această elegantă meditaţie despre frica de moarte. El analizează consolările, sau lipsa lor, date de religie, ştiinţă şi terapie, consultând fără probleme opiniile filozofilor şi ale scriitorilor mai multor epoci. Cea mai impresionantă este evocarea vieţii şi a morţii părinţilor şi bunicilor lui. În Book Review, Garrison Keillor a numit-o „o carte frumoasă şi amuzantă“ care „îţi rămâne în minte săptămâni întregi“.

THE JOURNEY de H. G. Adler, traducere de Peter Filkins (Modern Library, 16 $)

Adler, un evreu ceh, a supravieţuit ororilor de la Theresienstadt şi Auschwitz, iar după război s-a refugiat la Londra. The Journey, scrisă în 1950, urmăreşte o familie precum cea a lui Adler în drumul ei către un loc precum Theresienstadt.

Folosind fluxul conştiinţei şi un dialog care ne aminteşte de Joyce, Adler descrie dislocaţiile spiritului cauzate de genocid. „Stilul lui poate fi numit modernism de Holocaust“, spune criticul nostru Richard Lourie, remarcând atracţia „peisajului lui Adler, alb-negru scânteitor, cu gunoaie şi dărâmături“.

TRIED BY WAR: Abraham Lincoln as Commander in Chief de James M.

McPherson (Penguin, 17 $) Subiectul acestei istorii scrise de McPherson, care a câştigat Premiul Pulitzer în 1988, este importanţa acordată de către Lincoln strategiei militare din timpul Războiului Civil. În Book Review, Jean Edward Smith a lăudat această „relatare convingătoare şi concisă despre felul în care Lincoln, deşi avea puţini sorţi de izbândă, a salvat Statele Unite ale Americii“.

SUPREME COURTSHIP de Christopher Buckley (Twelve,

13.99 $) Ultima apariţie din seria portretelor comice realizate de Buckley Washingtonului implică un preşedinte nepopular care numeşte la Curtea Supremă de Justiţie un popular membru al unui juriu TV, un judecător pe nume Silvio Santamaria, care are treisprezece copii şi un caz care aduce cu Bush vs. Gore. Buckley face o satiră obiectivă, făcând haz atât de partizanii dreptei, cât şi de cei ai stângii.

Săpt. aceasta

HOTEL ON THE CORNER OF BITTER AND SWEET de Jamie Ford (Ballantine, 15 $) În acest roman de debut bogat în amănunte, un băieţel chinezo-american de 12 ani se îndrăgosteşte de o colegă de şcoală de origine japoneză, în Seattle, anul 1942; la scurt timp, familia ei este luată pe sus de isteria antijaponeză; 40 de ani mai târziu, el încearcă să descopere ce s-a întâmplat.

MY STORY: Journey of a Thousand Miles de Lang Lang împreună cu David

Ritz (Spiegel & Grau, 16 $) Memoriile unui pianist despre copilăria sa dificilă ridică întrebări cu privire la legătura dintre geniu şi nebunie.

ELSA DIXLER

22

FICŢIUNE FORMAT CLASIC

Săpt. în top

Săpt. aceasta

1

SAY YOU’RE ONE OF THEM de Uwem Akpan (Back Bay/Little, Brown, 14.99 $) Poveşti care se desfăşoară în Africa, spuse din punctul de vedere al unor copii inteligenţi şi flexibili.

2

THE SHACK de William P. Young (Windblown Media, 73 14.99 $) Un bărbat a cărui fiică a fost răpită este invitat, aparent de către Dumnezeu, într-o cabană izolată. (†)

3

4

THE TIME TRAVELER’S WIFE de Audrey Niffenegger 17 (Harvest/Harcourt, 14.95 $) Viaţa alături de un bibliotecar curajos care călătoreşte înainte şi înapoi în timp.

4

THE GIRL WITH THE DRAGON TATTOO de Stieg 16 Larsson (Vintage, 14.95 $) O hackeriţă şi un ziarist investighează dispariţia unei moştenitoare suedeze.

5*

THE ART OF RACING IN THE RAIN de Garth 18 Stein (Harper Paperbacks, 14.99 $) Un câine inteligent, corcitură de labrador cu terrier, îl ajută pe stăpânul său, un pilot de curse cu probleme.

6

PUSH de Sapphire (Vintage, 12.95 $) O fată de 16 ani din 7 Harlem, care este analfabetă şi a suferit abuzuri sexuale, întâlneşte un profesor care o ajută să îşi schimbe viaţa.

7

OLIVE KITTERIDGE de Elizabeth Strout (Random House, 25 14 $) O profesoară de matematică de a VII-a leagă cele 13 povestiri plasate pe coasta statului Maine; câştigătorul Pulitzer 2009.

8*

THE GUERNSEY LITERARY AND POTATO 23 PEEL PIE SOCIETY de Mary Ann Shaffer şi Annie Barrows (Dial, 14 $) O jurnalistă îi întâlneşte pe bătrânii membri ai rezistenţei antinaziste de pe insulă.

9 10

THE STORY OF EDGAR SAWTELLE de David Wroblewski (Ecco, 16.99 $) Un băiat mut se refugiază cu câini lui în pădurile din Wisconsin, după moartea tatălui său.

5

HANDLE WITH CARE de Jodi Picoult (Washington Square, 16 $) O femeie a cărei fiică are o afecţiune congenitală periculoasă, trebuie să decidă dacă să îl dea în judecată pe obstetrician, un vechi prieten.

4

26 octombrie 2009

FICŢIUNE FORMAT DE BUZUNAR

Săpt. în top

1

THE ASSOCIATE de John Grisham (Dell, 9.99 $) Un 3 absolvent idealist al Facultăţii de Drept este forţat să accepte un post la o firmă de avocatură mare şi agresivă.

2

CROSS COUNTRY de James Patterson (Vision, 9.99 $) 2 Alex Cross îl urmăreşte pe liderul unei găşti de adolescenţi.

3

COVET de J. R. Ward (Signet, 7.99 $) Un om devine un înger decăzut şi este însărcinat cu salvarea sufletelor a 7 persoane de la comiterea celor 7 păcate capitale.

2

4

HEAT LIGHTNING de John Sandford (Berkley, 9.99 $) Virgil Flowers investighează un şir de crime în care o lămâie este lăsată în gura fiecărei victime.

1

5

TRUE DETECTIVES de Jonathan Kellerman 2 (Ballantine, 9.99 $) În cel de-al 24-lea roman din seria Alex Delaware, fraţii vitregi interrasiali din Bones investighează moartea unei tinere femei.

6

BORN OF NIGHT de Sherrilyn Kenyon (St. Martin’s, 7.99 $) O femeie trebuie să îşi încredinţeze viaţa unui asasin care a fost odată afiliat la Ligă.

7

FROM DEAD TO WORSE de Charlaine Harris (Ace, 27 7.99 $) După o explozie mortală la un summit al vampirilor, Sookie Stackhouse se confruntă cu un pericol.

8*

THE RENEGADE HUNTER de Lynsay Sands (Avon, 2 7.99 $) Un vânător de vampiri transformat în hoţ este încarcerat după ce salvează o tânără care avea probleme; un roman din seria Rogue Hunter.

9

JUST AFTER SUNSET de Stephen King (Pocket, 9.99 $) Poveşti scurte în care se amestecă fantezia şi realismul psihologic.

de Patricia Cornwell (Berkley, 9.99 $) 10* SCARPETTA Specialistul în patologie criminalistică Kay Scarpetta

2

3

7

primeşte un nou caz în New York.

11

3

SARAH’S KEY de Tatiana de Rosnay (St. Martin’s 35 Griffin, 13.95 $) O jurnalistă americană contemporană investighează ce s-a întâmplat cu o fetiţă şi familia ei în timpul arestării evreilor din Paris, în 1942.

TEMPT ME AT TWILIGHT de Lisa Kleypas (St. Martin’s, 7.99 $) În cea de-a treia carte din seria Hathaways, Poppy Hathaway acceptă propunerea unui enigmatic proprietar de hotel.

12

7

12

DIVINE JUSTICE de David Baldacci (Vision, 9.99 $) Membrii clubului Washington’s Camel îşi unesc forţele pentru a-şi salva conducătorul, care se ascunde în Divine, Virginia.

THE ELEGANCE OF THE HEDGEHOG de Muriel Barbery (Europa, 15 $) O tânără şi o portăreasă văduvă, ambele în secret intelectuale, se împrietenesc.

13

2

13

RAZOR SHARP de Fern Michaels (Zebra, 7.99 $) Un puternic om al legii caută ajutorul unei comuniuni de surori într-un caz care implică patroana unui bordel.

THE ALCHEMIST de Paulo Coelho (HarperOne, 108 13.95 $) Un ciobănaş spaniol călătoreşte în Egipt în căutarea unei comori.

14

14

HOT FOR THE HOLIDAYS de Lora Leigh, Angela 2 Knight, Anya Bast şi Allyson James (Jove, 7.99 $) Patru nuvele noi cu o temă de sezon.

PRIDE AND PREJUDICE AND ZOMBIES de Jane 28 Austen şi Seth Grahame-Smith (Quirk, 12.95 $) Clasica poveste, rescrisă într-un „haos ultraviolent cu zombie“.

15

15

WINDFALL de Nora Roberts (Silhouette, 7.99 $) O reeditare a unei nuvele, Impulse (1989), şi a romanului Temptation (1987).

HOTEL ON THE CORNER OF BITTER AND SWEET 1 de Jamie Ford (Ballantine, 15 $) O prietenie între un băiat american de origine chineză şi o fată americană de origine japoneză în Seattle în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

16

EXTREME MEASURES de Vince Flynn (Pocket, 9.99 $) 6 Mitch Rapp şi un coleg de la C.I.A. luptă împotriva unei celule teroriste şi a politicienilor care ar încerca să îi oprească.

16

THE WEIGHT OF SILENCE de Heather Gudenkauf (Mira, 11 13.95 $) Când o fată care suferă de muţenie selectivă şi cea mai bună prietenă a sa dispar, secrete de familie ies la iveală.

17

1

17

SHADOWLIGHT de Lynn Viehl (Onyx, 7.99 $) O femeie infectată cu ADN de vampir este urmărită de un asasin şi protejată de un barbat care ascunde secrete teribile; un roman din seria Kyndred.

THE LUCKY ONE de Nicholas Sparks (Grand Central, 13.99 $) Un soldat din marina americană se întoarce acasă şi se hotărăşte să o caute pe femeia a cărei poză o găsise în Irak.

18

2

18

HOME de Marilynne Robinson (Picador, 14 $) Evenimentele 6 din romanul Gilead, văzute dintr-o altă perspectivă.

TEMPTATION AND SURRENDER de Stephanie Laurens (Avon/ HarperCollins, 7.99 $) O doamnă frumoasă vine să caute de lucru pe domeniul lui Jonas Tallent; un roman din seria Cynster.

19

6

19*

NIGHT OF THUNDER de Stephen Hunter (Pocket Star, 9.99 $) O familie de evanghelişti alienaţi ajunge să fie implicată într-o conspiraţie în urma căreia fiica lui Bob Lee Swagger ajunge în comă.

1

THE HOUR I FIRST BELIEVED de Wally Lamb (Harper Perennial, 15.99 $) Un cuplu se refugiază într-o fermă din Connecticut după tragedia împuşcăturilor din liceul Columbine.

20

THE BEST AMERICAN SHORT STORIES 2009 editată de Alice Sebold cu Heidi Pitlor (Mariner, 14 $) Selecţii care includ lucrări de Yiyun Li, Richard Powers şi Annie Proulx.

1

20

THE LOVELY BONES de Alice Sebold. (Little, Brown, 7.99 $) O fată ne relatează din Rai urmările răpirii şi uciderii sale.

1

11

THE ANCIENT SHORE: Dispatches From Naples de Shirley Hazzard şi

Francis Steegmuller (University of Chicago, 13 $) Aceste eseuri încântătoare dezvăluie lunga poveste de dragoste dintre Hazzard şi Napoli, unde şi-a petrecut timpul încă din anii ’50. Cele mai multe dintre ele zăbovesc asupra grandorii decăzute lăsate în urmă de toţi, de la greci la fascişti, iar o contribuţie din partea soţului lui Hazzard, Francis Steegmuller, care a murit în 1994, descrie urmările unui atac al unui hoţ călare pe o motocicletă.

Ediţii broşate

Bestselleruri The New York Times Book Review

39

9

2

Topul reflectă vânzările pentru săptămâna încheiată pe 10 octombrie, în mai multe mii de puncte de vânzare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, ale cărţilor de interes general din mai multe categorii. Este vorba de sute de librării (statistic evaluate pentru a fi representative pentru toate librăriile de gen); de lanţurile de magazine naţionale, regionale şi locale; de magazine online de multimedia şi cărţi; de magazine din cadrul universităţilor, magazine de cadouri, supermarketuri, magazine cu discounturi şi puncte de difuzare a presei. Un asterisc (*) arată că vânzările unui titlu sunt foarte apropiate de cele ale titlului imediat precedent. Semnul (†) indică faptul că unele magazine declară comenzi pentru mai multe exemplare din acelaşi titlu. Cărţile care se vând constant nu sunt urmărite în mod activ. Topuri detaliate sunt disponibile pe site-ul nytimes.com/books.

Ediţii broşate

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

NONFICŢIUNE

Săpt. în top

26 octombrie 2009

Săpt. aceasta

Săpt. în top

1

I HOPE THEY SERVE BEER IN HELL de Tucker 106 Max (Citadel/Kensington, 15.95 $) Viaţa unui afemeiat beţiv şi egocentric.

2

THREE CUPS OF TEA de Greg Mortenson şi David 141 Oliver Relin (Penguin, 15 $) Un fost alpinist clădeşte şcoli în sate din Pakistan şi Afganistan.

3*

GLENN BECK’S „COMMON SENSE“ de Glenn Beck 18 (Mercury Radio Arts/Threshold Editions, 11.99 $) Cugetări despre guvernare inspirate de Thomas Paine. (†)

4

THE GLASS CASTLE de Jeannette Walls (Scribner, 147 15 $) Autoarea rememorează o copilărie bizară în timpul căreia ea şi fraţii ei se mutau în mod constant. (†)

5

THE TIPPING POINT de Malcolm Gladwell (Back 262 Bay/Little, Brown, 14.95 $) Un studiu despre epidemiile sociale, cunoscute drept tendinţe pasagere.

6*

FREAKONOMICS de Steven D. Levitt şi Stephen J. Dubner (Harper Perennial, 15.99 $) Un savant şi un jurnalist aplică teorii economice în toate domeniile.

7

BLINK de Malcolm Gladwell (Back Bay/Little, Brown, 104 15.99 $) Importanţa instinctului în funcţionarea gândirii.

17

8

THE REASON FOR GOD de Timothy Keller 10 (Riverhead, 16 $) Un preot abordează teme legate de îndoielile de zi cu zi şi apără credinţa în Dumnezeul creştin.

MY LIFE IN FRANCE de Julia Child cu Alex 15 Prud’homme (Anchor, 15 $ şi 7.99 $) Cum a ajuns Julia Child să stăpânească arta bucătăriei franceze: memorii.

18

9

WHEN YOU ARE ENGULFED IN FLAMES de 19 David Sedaris (Back Bay/Little, Brown, 15.99 $) Eseuri umoristice despre vârsta a doua, mortalitate şi renunţarea la fumat.

JULIE & JULIA de Julie Powell (Back Bay/Little, Brown, 15 14.99 $; Little, Brown, 7.99 $) O relatare a cursei de a găti fiecare reţetă din cartea Mastering the Art of French Cooking.

19

10

IN DEFENSE OF FOOD de Michael Pollan (Penguin, 24 15 $) Un manifest care ne îndeamnă: „Mâncaţi! Nu prea mult. În special vegetale“.

EAT, PRAY, LOVE de Elizabeth Gilbert (Penguin, 141 15 $) Călătoria de un an a unei scriitoare în căutare sinelui o duce în Italia, India şi Indonezia.

20

THE OMNIVORE’S DILEMMA de Michael Pollan 108 (Penguin, 16 $) Calea mâncării din pământ până în farfurie.

7

11

MY HORIZONTAL LIFE de Chelsea Handler 50 (Bloomsbury, 14.95 $) Un jurnal al aventurilor de-o noapte.

12

90 MINUTES IN HEAVEN de Don Piper cu Cecil 155 Murphey (Revell, 12.99 $) Un preot povesteşte experienţa lumii de dincolo pe care a avut-o după un accident.

13

THE WORDY SHIPMATES de Sarah Vowell 1 (Riverhead, 16 $) O viziune nouă despre puritani şi călătoria lor în America.

14

SAME KIND OF DIFFERENT AS ME de Ron Hall şi 52 Denver Moore cu Lynn Vincent (Nelson, 14.99 $) Prietenia neobişnuită dintre un vagabond şi un dealer de artă de succes, care s-au cunoscut într-un adăpost din Texas.

15

WISHFUL DRINKING de Carrie Fisher (Simon & 4 Schuster, 13.99 $) Biografia bazată pe spectacolul lui Fisher.

SURVIVOR de Marcus Luttrell cu Patrick 16* LONE Robinson (Back Bay/Little, Brown, 15 $; Little, Brown,

47

8.99 $) Povestea îngrozitoare a unei operaţiuni purtate de o echipă a Marinei Americane.

Sfaturi, Cărţi practice şi Diverse Săpt. aceasta

EDIŢII CARTONATE

Săpt. în top

Săpt. aceasta

EDIŢII BROŞATE

Săpt. în top

1

POSTSECRET: CONFESSIONS ON LIFE, DEATH, AND GOD de Frank Warren (Morrow/ HarperCollins, 22.99 $) Mai multe vederi confesionale aparţinând proiectului PostSecret.

1

1

NEW MOON de Mark Cotta Vaz (Little, Brown, 18.99 $) 1 Adaptarea ilustrată a filmului care se bazează pe a doua carte din seria de dragoste cu vampiri, Twilight, a lui Stephenie Meyer.

2

MASTERING THE ART OF FRENCH COOKING, VOL. 1 de Julia Child, Simone Beck şi Louisette Bertholle (Knopf, 40 $) O reeditare a cărţii care a consemnat începutul carierei Juliei Child.

9

2

WHAT TO EXPECT WHEN YOU’RE EXPECTING 432 de Heidi Murkoff şi Sharon Mazel (Workman, 14.95 $) Sfaturi pentru viitorii părinţi. (†)

3

ACT LIKE A LADY, THINK LIKE A MAN de Steve 37 Harvey cu Denene Millner (Amistad/HarperCollins, 23.99 $) Sfaturi pentru relaţii de la gazda emisiunii The Steve Harvey Morning Show.

3

THE FIVE LOVE LANGUAGES de Gary Chapman 115 (Northfield, 13.99 $) Cum să-ţi comunici dragostea astfel ca partenerul să înţeleagă.

4

THE LOVE DARE de Stephen şi Alex Kendrick cu 55 Lawrence Kimbrough (B&H, 14.99 $) O provocare pentru soţi ca 40 de zile să se iubească necondiţionat. (†)

5

HUNGRY GIRL 200 UNDER 200 de Lisa Lillien 26 (St. Martin’s Griffin, 19.95 $) 200 de reţete cu mai puţin de 200 de calorii, pentru micul dejun, prânz, cină şi gustare.

6

RICH DAD’S CONSPIRACY OF THE RICH de Robert T. Kiyosaki (Business Plus, 12.99 $) Lecţii despre administrarea banilor, învăţate în timpul crizei financiare.

7

SKINNY BITCH de Rory Freedman şi Kim Barnouin 117 (Running Press, 13.95 $) Sfaturi din lumea modelingului pentru o dietă vegetariană.

8

THE PURPOSE-DRIVEN LIFE de Rick Warren 63 (Zondervan, 14.99 $) Despre modul în care poţi găsi un sens în viaţă cu ajutorul lui Dumnezeu.

9

THE VORTEX de Esther şi Jerry Hicks (Hay House, 16.95 $) Despre modul în care „legea atracţiei“ funcţionează în toate relaţiile. (†)

5

10

THE CAKE MIX DOCTOR RETURNS! de Anne Byrn (Workman, 15.95 $) Reţete pentru a da mai multă viaţă deserturilor bazate pe amestecuri prefabricate – torturi, prăjituri, fursecuri, glazuri şi multe altele.

2

4

GUINNESS WORLD RECORDS 2010 editată de Craig Glenday (Guinness, 28.95 $) Cel mai înalt, cel mai rapid, cel mai tânar, cel mai mult.

5

FLAT BELLY DIET! de Liz Vaccariello şi Cynthia Sass 24 (Rodale, 25.95 $) Sfaturi pentru nutriţie şi ponturi pentru exerciţii fizice de la redactorii revistei Prevention.

6

HOW TO RAISE THE PERFECT DOG de Cesar Millan cu Melissa Jo Peltier (Harmony, 25.99 $) Sfaturi despre creşterea câinilor de la experţi în comportamentul canin.

7

THE LAST LECTURE de Randy Pausch cu Jeffrey 79 Zaslow (Hyperion, 21.95 $) Gânduri despre importanţa „profitării de fiecare clipă“ de la un profesor care a murit de cancer la 47 de ani.

8

FLAT BELLY DIET! COOKBOOK de Liz Vaccariello cu 4 Cynthia Sass (Rodale, 27.99 $) Reţete care însoţesc volumul Flat Belly Diet!, scrise de redactorii revistei Prevention.

9

GOOD EATS de Alton Brown (Stewart, Tabori & Chang, 37.50 $) Ponturi şi reţete din perioada de început a emisiunii de pe canalul tv Food Network.

10

THE SECRET de Rhonda Byrne (Atria/Beyond Words, 23.95 $) „Legea atracţiei“ ca o cheie pentru a obţine ceea ce vrei.

4

1

1

144

3

23

CONFLUENŢE

AMY CHUA

Ce drum alegem?

Acesta este al optulea eseu dintr-o serie care explorează temele dominante şi curentele de gândire din diferite zone ale vieţii americane. Ultimul eseu din această serie va apărea luna viitoare. Toate eseurile publicate deja pot fi găsite la adresa nytimes.com/crossroads.

EOLIBERALISMUL, care a dominat deceniul de dinainte de atentatele de la 11 septembrie, avea o viziune exuberant de simplă.

Comunismul şi autoritarismul eşuaseră; prin urmare, pieţele şi alegerile libere reprezentau soluţia. Democraţia pieţei libere, răspândită convenabil prin intermediul globalizării, urma să transforme lumea într-o comunitate de naţiuni productive şi pacifiste. Însă în anii următori s-au înregistrat repetate crize economice în ţări ne-occidentale, genocide în Rwanda şi fosta Iugoslavie, intensificări ale fundamentalismului, manifestări virulente anti-americane şi, în cele din urmă, atacurile de la World Trade Center şi Pentagon.

Aşa am ajuns la neoconservatorism. În esenţă, programul neoconservator avea ca premisă folosirea agresivă şi intervenţionistă a forţei militare americane, cu sau fără aprobare din partea celorlalte democraţii, pentru a provoca schimbarea regimurilor şi construirea unor noi naţiuni. Dacă atentatele de la 11 septembrie au dus la căderea în dizgraţie a neoliberalismului, fundătura din Irak a avut acelaşi efect asupra neoconservatorismului.

Apoi a venit criza financiară din 2008, care a însemnat o lovitură finală pentru amândouă. Puterea neoconservatoare depindea de o imensă bogăţie disponibilă pentru a finanţa armata americană aflată în misiune în străinătate. Perspectiva economică neoliberală presupunea că simpla existenţă a capitalismului în America va însemna bogăţie. Astăzi, iluziile s-au spulberat, iar autorităţile sunt în dificultate.

O serie de cărţi şi eseuri de politică externă apărute recent încearcă să prevadă şi să modeleze următorul mare curent de gândire. Dintre acestea, câteva rămân curajos de optimiste în privinţa continuităţii dominaţiei americane la nivel global. De exemplu, influentul istoric Niall Ferguson, autorul volumului The Ascent of Money, susţine convingător că este prematur să anticipezi declinul Statelor Unite. După cum a remarcat şi într-un eseu anterior pentru The American Interest, mediul de afaceri din SUA s-a refăcut de mai multe ori de pe urma crizelor financiare dezastruoase cu ajutorul inovaţiilor tehnologice – RCA, DuPont şi IBM după Marea Criză, Microsoft şi Apple în anii ‘70. Ferguson mai notează că, oricât de gravă li se pare americanilor criza actuală din Statele Unite, ea „are efecte economice mult mai grave în străinătate“. Şi mai încrezător în America este George Friedman, fondatorul agenţiei private de informaţii şi analize Stratfor şi autorul cărţii The Next 100 Years.

Remarcabilă este afirmaţia lui Friedman conform căreia „Statele Unite sunt departe de a fi în pragul declinului, ci dimpotrivă, tocmai şi-au început creşterea“.

Poate anacronic, Friedman susţine că puterea navală rămâne crucială chiar şi în secolul XXI. Întrucât controlează atât Atlanticul, cât şi Pacificul, „dominaţia Americii la nivel global este practic garantată“.

Mult mai mulţi observatori ai politicii externe americane sunt însă pesimişti în privinţa traiectoriei ţării. Cea mai convingătoare lucrare în acest sens este, probabil, manifestul extrem de critic al lui Andrew Bacevich, The Limits of Power: The End of American Exceptionalism. Denunţând destrăbălarea Americii şi iluzia invincibilităţii sale militare, Bacevich pledează pentru o politică externă bazată pe modestie şi realism. Unul dintre cele mai interesante argumente ale lui Bacevich este faptul că la colapsul financiar din 2008 au contribuit în mod direct şi costurile astronomice ale războiului din Irak, nu doar fondurile speculative nereglementate şi ipotecile subprime. În 2007, scrie el, „comandamentul american din Bagdad toca 3 miliarde de dolari pe săptămână. În acelaşi an, costurile totale ale războiului din Irak au depăşit pragul de 500 de miliarde de dolari“. Bacevich nu e blând nici cu administraţia Obama. El descrie echipa lui Barack Obama responsabilă de securitatea na-

Amy Chua, profesor la Facultatea de Drept de la Yale, a scris „World on Fire: How Exporting Free Market Democracy Breeds Ethnic Hatred and Global Instability“ şi „Day of Empire: How Hyperpowers Rise to Global Dominance – and Why They Fall“.

24

ţională ca un grup de „figuri ale establishment-ului, cu o perspectivă extrem de convenţională“. De asemenea, consideră că planul lui Obama pentru relansarea economiei şi intenţia lui de a trimite mai multe trupe în Afganistan sunt indicii grăitoare ale îmbrăţişării, în continuare, a „unui comportament autodistrugător“. În ciuda existenţei unor abordări divergente, este o caracteristică a acestor vremuri ca mari gânditori să propună, de fapt, o întoarcere la ceva de demult.

Criticii erei Bush-Cheney înfăţişează acea perioadă de opt ani drept o îndepărtare dezastruoasă de principiile americane tradiţionale. Suporterii administraţiei Bush îşi prezintă noile reţete ca fiind în ton cu epocile anterioare de succes în politica externă americană.

Un exemplu elocvent pentru aripa suporterilor lui Bush este neoconservatorul Robert Kagan, care se întoarce acum spre ideile războiului rece. În The Return of History and the End of Dreams, el scrie că „o nouă competiţie internaţională între marile puteri a început“. La fel ca în războiul rece, principalii adversari ai lumii libere sunt Rusia şi China şi „tot mai multe ţări aleg de ce parte a baricadei se află“. Kagan nu îşi ascunde nostalgia după anii administraţiei Reagan.

Bacevich, un critic dur al neoconservatorilor precum Kagan şi alţii ca el, agreează o întoarcere la politicile din timpul războiului rece, dar opţiunea lui este o strategie de „îndiguire“. Bacevich îndeamnă Statele Unite să „lase Islamul să fie Islam“. „În cele din urmă, musulmanii vor trebui să descopere singuri minusurile islamismului politic, aşa cum ruşii au descoperit defectele marxism-leninismului“. Similar, există ecouri ale doctrinelor războiului rece în cartea Power Rules: How Common Sense Can Rescue American Foreign Policy de Leslie H. Gelb. Fost şef al Consiliului pentru relaţii externe, Gelb susţine că strategiile de descurajare şi blocare reciprocă sunt subapreciate, deşi ele au jucat un rol esenţial în câştigarea războiului rece de către americani. El afirmă că aceste strategii „au dat rezultate aproape în toate situaţiile în care preşedinţii le-au folosit clar şi ferm“. În timp ce Bacevich şi Gelb pun accentul pe moderaţia americană, alţii recuperează din trecut un soi de neo-Wilsonianism: o întoarcere la multilateralism, cooperare globală şi puterea cooptării, nu coerciţiei. Aceasta este tema care uneşte mai multe lucrări: Post-American World a lui Fareed Zakaria, Great Experiment: The Story of Ancient Empires, Modern States, and the Quest for a Global Nation de Strobe Talbott şi Second World: How Emerging Powers Are Redefining Global Aproape toţi Competition in the Twenty-First Century de Parag gânditorii Khanna.

Cum rămâne cu administraţia Obama? Richard propun, de fapt, Posner, care a publicat recent A Failure of o întoarcere la Capitalism, vede în politicile actuale un caz de „invidie rooseveltiană“. S-ar putea să existe un sâmbure vechile strategii de adevăr în afirmaţia sa. La fel ca administraţia în materie de Roosevelt pe vremuri, Casa Albă pare în prezent politică externă. hotărâtă să înnoiască internaţionalismul, să revizuiască politica de reglementare şi să iasă din criză prin stimularea consumului.

Cu toate acestea, tabăra care ilustrează cel mai bine opiniile mainstream ale americanilor în ceea ce priveşte politica externă în 2009 este nimeni alta decât neo-izolaţionismul: o întoarcere la introspecţia specifică anilor de după Primul Război Mondial, când SUA au refuzat să se alăture Ligii Naţiunilor. Chiar dacă intelectualii pledează pentru cosmopolitism, tot mai mulţi americani se declară împotriva outsourcing-ului, împotriva produselor străine, împotriva imigraţiei, împotriva legilor internaţionale, dar se declară pro-protecţionism. Potrivit unui sondaj Gallup din februarie 2009, aproape jumătate din americani consideră comerţul exterior ca fiind „o ameninţare pentru economie“, iar 65% cred că guvernul cheltuie „prea mult“ pe ajutoare străine.

S-ar putea să nu fie un lucru rău că aproape nimeni din cercurile de politică externă nu propune ceva cu adevărat nou. Politica externă nu este dans modern; adevărurile verificate pot fi o opţiune mai bună decât avangarda vizionară. Totuşi, în lumea de astăzi, caracterizată prin ameninţări fără precedent şi o prăpastie uimitoare între ideile elitelor şi opiniile împărtăşite de publicul larg, e h greu de crezut că America va avansa întorcându-se spre trecut.

ILUSTRAŢIE DE HINTERLAND