76 | 2 noiembrie 2009

Preţ: 2,9 lei

Ediţia în limba română, nr. 76 – 2 noiembrie 2009

Pachet România liberă + Book Review

Se distribuie numai împreună cu ziarul România liberă.

K

U

D

R

T

A

V

VE

O

N

EG

N

G

E E G RS U DE T S PA P R G E IN A

Capitalist cu $

9

de Adam Kirsch AYN RAND AND THE WORLD SHE MADE

de Anne C. Heller. Illustrated 567 pag. Nan A. Talese/Doubleday. 35 $

O fantomă bântuie Partidul Republican – fantoma lui John Galt. În Atlas Shrugged, o mostră literară de libertarianism scrisă de Ayn Rand, Galt – un inventator dezgustat de colectivismul american extins – mobilizează capitaliştii ţării să intre în grevă. „V-am dat tot ceea ce ne-aţi cerut, noi, cei care am fost dintotdeauna cei darnici, dar care abia acum ne dăm seama de asta“, spune Galt în predica pe care le-o ţine „pungaşilor“ şi „pomanagiilor“ din audienţă. „Nu vă solicităm nimic, n-avem negocieri de purtat, nu ţintim nici un compromis. Noi n-avem nevoie de voi“.

Atlas Shrugged a apărut în urmă cu 52 de ani, dar în era Obama, mesajul furios al lui Rand este mai potrivit ca oricând. Se spune că vânzările cărţii au crescut în ultima vreme. La „petrecerile cu ceai“ şi la alte proteste conservatoare, pe lângă semnele în care Obama e înfăţişat ca un joker pot fi văzute pancarte pe care scrie „Atlas încă ridică din umeri“ şi „Ayn Rand avea dreptate“.

La puţină vreme după învestirea lui Obama, în timp ce analiştii de dreapta, precum Glenn Beck, invocau numele lui Rand şi avertizau asupra semnelor unui socialism incipient, republicanul Continuare în pagina 8 LESTER KRAUS (1964)

M AU RE E N H OWARD D E S P RE ORHAN PAMUK PA GI NA 15

|

COLSON WHITEHEAD PAG INA 24

Editorial

2 noiembrie 2009

10

13

Ficţiune 6

9

5

THE HIDDEN

de Tobias Hill Recenzie de Maria Russo

KEYNES:

The Return of the Master de Robert Skidelsky Recenzii de Justin Fox

LOOK AT THE BIRDIE:

7

16

THE CASEBOOK OF VICTOR FRANKENSTEIN

18

THE BIG BURN:

Teddy Roosevelt and the Fire That Saved America de Timothy Egan Recenzie de Tony Horwitz

de Peter Ackroyd Recenzie de Terrence Rafferty 19

THE AMERICAN CIVIL WAR:

A Military History de John Keegan Recenzie de James M. McPherson

THE MUSEUM OF INNOCENCE

de Orhan Pamuk Recenzie de Maureen Howard 17

APPETITE CITY:

A Culinary History of New York de William Grimes Recenzie de Dawn Drzal

WOLF HALL

de Hilary Mantel Recenzie de Christopher Benfey 15

KEYNES:

The Rise, Fall, and Return of the 20th Century’s Most Influential Economist de Peter Clarke

Unpublished Short Fiction de Kurt Vonnegut Recenzie de Dave Eggers 10

17

Dave Eggers, care recenzează o antologie de povestiri din tinereţe ale lui Kurt Vonnegut, la pagina 9 a numărului de faţă, a citit la un moment dat toate cărţile lui Vonnegut într-o lună, pentru revista online Salon. „Aşa cum s-ar fi întâmplat cu orice scriitor, i-am făcut un deserviciu muncii sale“, ne-a spus el într-un e-mail recent. „Prea multe şabloane ies la iveală şi ajungi să compari cărţile una cu alta cam fără nici o milă. Dar era evident că unele din cărţile sale erau atât de incredibil de bune încât puteau supravieţui unei astfel de lecturi intensive.

Abatorul cinci, bineînţeles, apoi Leagănul pisicii şi Micul dejun al campionilor. Iar în mod ciudat eu am o afecţiune aparte pentru Timequake. Chiar dacă este ilustrarea unui roman ratat, are consistenţă şi reprezintă, cred eu, o formă nouă – ceva ce combină ficţiunea, memoriile, eseul şi aforismele ocazionale. Cel mai apropiat lucru care îmi vine în minte este forma literară chinezească Biji, care amesteca de asemenea însemnări, observaţii, filosofie şi ficţiune“.

Eggers încă îşi mai aminteşte prima sa întâlnire cu o pagină a lui Vonnegut: „Am citit Abatorul cinci în liceu, la o lecţie despre literatura secolului XX. Ca majoritatea puştilor care sar de la Hawthorne sau Austen la Vonnegut, am fost şocat să aflu că literatura putea fi aşa cum o scria Vonnegut. A fost o lovitură de trăznet în viaţa mea. Influenţa sa asupra mea a fost, pentru o vreme, imensă. Îl copiam în orice, aproape să-mi închei orice frază cu «Aşa s-a petrecut»“.

Editorii

Online

ROMANE POLIŢISTE

Recenzie de Marilyn Stasio

Eseu Nonficţiune 1

ENEMIES OF THE PEOPLE:

My Family’s Journey to America de Kati Marton Recenzie de Alan Furst 4

Alegerea unui gen de Colson Whitehead

AYN RAND AND THE WORLD SHE MADE

de Anne C. Heller Recenzie de Adam Kirsch 3

24

Articole & Bestselleruri 20

Bestselleruri cărţi pentru copii

21

Bestselleruri ediţii cartonate

21

Selecţia editorilor

LAST MAN STANDING:

21

TBR: Din culise

The Ascent of Jamie Dimon and JPMorgan Chase de Duff McDonald Recenzie de Paul M. Barrett

22

Bestselleruri ediţii broşate

22

Raftul cu ediţii broşate

Conţine secţiune specială dedicată ştirilor şi cărţilor apărute la editurile din România. www.nytbr.ro.

The New York Times Book Review, ediţia în limba română (ISSN 1937-920X) apare săptămânal, publicat de Universe Publishing House Inc. Copyright © 2008-2009 The New York Times. All Rights Reserved. Toate drepturile rezervate. Director editorial: Cristian Teodorescu; Redactorşef: Virginia Costeschi; Editor: Anda Ciurte; Traducători: Ioana Popa, Ştefan Bodea, Cristiana Vişan, Cătălin Pruteanu, Irina Adrian, Cătălina Sevastre; Advertising sales: virginia@nytbr.ro, 0745 773 764; PR: ARENA Communications, cecilia@arenacommunications.ro; Machetare şi prepress: Antal Angyal, CMYK Pro, Budapesta; Tipar: G. CANALE, Bucureşti; Abonamente: difuzare@romanialibera.ro.

2

PODCAST: Săptămâna aceasta vor apărea: Anne C. Heller, autoarea cărţii „Ayn Rand and the World She Made“, William Grimes de la The Times, autor al volumului „Appetite City“, Motoko Rich cu însemnări din teren şi Jennifer Schuessler cu veşti despre bestselleruri. Gazda va fi Sam Tanenhaus, redactorul-şef al Book Review.

PAPER CUTS: Blogul Book Review prezintă cărţi şi alte materiale tipărite.

SELECŢIUNI: Fragmente din „Enemies of the People“ de Kati Marton, „The American Civil War“ de John Keegan, şi din alte cărţi.

E-MAIL CU NOILE APARIŢII: Primiţi în fiecare vineri o trecere în revistă a recenziilor noilor cărţi şi apariţii. nytimes.com/books ILUSTRAŢII DE JOE CIARDIELLO (SUS) ŞI CHRISTOPH NIEMANN

Dosarul Kati Marton a citit dosarele întocmite părinţilor ei de poliţia secretă ungară.

DE ALAN FURST

S

UNTEM în anul 1955; mai toată lumea a luat poziţie în Războiul Rece. La Budapesta, dincolo de Cortina de Fier, o fetiţă de şase ani duce una dintre cele mai privilegiate vieţi din oraş. Locuieşte într-un apartament de pe o stradă mărginită de copaci pe una dintre colinele din Buda, iar părinţii ei atrăgători, jurnalişti importanţi, o adoră; poartă pulovere roz şi pantofi frumoşi – din lac, stilul Mary Jane – aduşi din America; îi place la nebunie să meargă la şcoală şi îi plac tovarăşii de joacă. Dar apoi, într-o noapte friguroasă de februarie, la ora două, se aprinde lumina în camera în care stă ea cu sora ei, iar viaţa se schimbă pentru totdeauna. „«Treceţi în patul nostru», a zis mama. În timp ce noi ne trezeam încet, a intrat unul dintre anchetatori. Ca un vânător pe urma unui animal mare, şi-a împlântat cuţitul în

ENEMIES OF THE PEOPLE

My Family’s Journey to America de Kati Marton Ilustrată. 272 pag. Simon & Schuster. 26 $

calul nostru legănat, umplut cu paie. Ţâşnind din cea mai veche comoară a noastră, paiele s-au împrăştiat, iar eu şi sora mea am fugit în camera de alături şi ne-am năpustit în patul părinţilor noştri. Eram prea uluite ca să mai întrebăm unde e tata. Sau oare ştiam deja? «Elvittek», care în maghiară înseamnă „l-au săltat“ era un cuvânt pe care îl auzeam adesea în copilărie... Aşa că acum tata fusese elvittek, săltat“. După alte patru luni, şi mama ei a fost elvittek. Săltată.

Această relatare poate că nu va surprinde prea mulţi oameni din Budapesta. Endre şi Ilona Marton erau un cuplu renumit, vedete intelectuale. El era corespondentul Associated Press în Budapesta, iar ea lucra ca reporter pentru agenţia concurentă United Press. Aproape toţi jurnaliştii străini fuseseră siliţi să plece din Ungaria, însă soţii Marton, fiind unguri care vorbeau şi scriau în engleză aproape ca nişte nativi, păreau invulnerabili.

Endre Marton se îmbrăca bine, fuma pipă, conducea o decapotabilă albă Studebaker şi-şi punea în aplicare ironia şi agerimea maghiare ca să transforme denaturările grosolane din comunicatele de presă emise de guvern. Soţii Morton erau primiţi cu bucurie la ambasada americană şi jucau bridge cu diplomaţi americani. Concluzia firească: erau neapărat spioni.

Aşa că AVO, cumplita poliţie secretă din statul stalinist ungar, a primit comanda să adune suficiente dovezi de spionaj încât soţii Marton să fie arestaţi. Securiştilor le-a luat ceva timp, dar în 1955, AVO avea tot ce îi trebuia.

Deloc de mirare. După cum avea să se exprime, peste mulţi ani, şeful arhivelor securităţii maghiare: „Indiferent dacă părinţii voştri aveau sau nu încredere în propriul cerc de cunoscuţi, toată lumea din acel cerc

Cel mai recent roman al lui Alan Furst este „The Spies of Warsaw“.

FOTOGRAFIE OFERITĂ DE KATI MARTON

Marton (dreapta) împreună cu mama şi sora sa. îi turna“. Aşa şi era: guvernanta, dentistul, colegul. Recrutaţi, cel mai adesea intimidaţi (deşi nu întotdeauna) de AVO, informatorii relatau fiecare contact cu familia Marton. Între timp, echipele AVO îi urmăreau pe soţii Marton, le ascultau telefonul şi le citeau corespondenţa, umplând fişe întregi de dosar cu detalii din copilăria lui Kati Marton.

Cu un rezultat cel puţin neprevăzut: Enemies of the People (Duşmani ai poporului), cea de-a şaptea carte a lui Kati Marton, o poveste puternică şi absolut captivantă despre peripeţiile părinţilor ei – o serie de evadări, din lumea lui Hitler în cea a lui Stalin şi, în cele din urmă, în America. Deşi, dacă credeţi că AVO i-a lăsat în pace după aceea, vă înşelaţi.

Marton e o scriitoare şi o jurnalistă foarte respectată. A lucrat pentru ABC News în calitate de corespondent străin, a relatat pentru NPR, a câştigat multe premii, a condus Comitetul pentru Protecţia Jurnaliştilor şi a colaborat cu International Rescue Committee. Aşa că, la câţiva ani după prăbuşirea imperiului sovietic în 1989, când au devenit disponibile rapoartele cu operaţiunile poliţiei secrete din Ungaria, Marton ştia că trebuia să citească dosarul ei şi al familiei ei (unul dintre cele mai mari, după cum s-a dovedit ulterior). Îi venise rândul, după ani întregi de preocupare pentru victimele statelor totalitare.

Iar următoarea ei carte, Enemies of the People, are tot magnetismul şi, da, toată emoţia ficţiunii de spionaj de înalt calibru.

Asta dacă ar fi ficţiune. Marton e o scriitoare talentată şi ştie ce înseamnă suspans. În timp ce-i urmărim pe securişti urmărind familia Marton, în timp ce-l vedem pe Endre Marton, un om de cultură rafinat şi curajos, strivit lent în interogatoriile din închisoare, ne întrebăm când va începe să coopereze, să le dea ceea ce vor: nume, date, acte de spionaj. Această carte are ceva din Întuneric la amiază de Arthur Koestler şi ceva mai mult din „Das Leben der Anderen“, filmul nemţesc despre Stasi, poliţia secretă din RDG.

I

ATĂ ce spune un anume dr. Leo Benko – oare Graham Greene ar fi găsit un nume mai potrivit? – inserat de AVO ca tovarăş de celulă al lui Endre Marton: „Nu percep nici cea mai vagă urmă de regret la el. În primele zile pe care le-am petrecut împreună, era destul de surescitat, dar în ultima vreme e mai degrabă abătut şi apatic şi nu pare să observe nimic în jurul lui. (...) După părerea mea, (...) dacă mai ascunde încă nişte secrete, atunci, cunoscându-i firea, există o singură cale de a-l sili să mărturisească: ameninţându-i soţia sau, mai mult chiar, copiii. Sunt sigur că, dacă soţia şi, mai mult chiar, copiii lui ar fi puşi

în pericol, nu există nici un secret pe lume pe care nu l-ar dezvălui ca să-i salveze“.

Ceea ce Benko poate că nu ştia şi ceea ce Endre Marton cu siguranţă nu ştia era că soţia lui se afla într-o celulă de la alt etaj. În această carte mai există şi alţi ticăloşi – căci cum altfel să le spunem? –, dar întâlnim şi eroi. Când soţilor Marton li se permite, în cele din urmă, să se întâlnească, într-un birou din închisoare, un maior de la AVO iese din cameră, acordându-le un moment de intimitate (poate). Când Ilona Marton îşi ia soţul de mână, îi şopteşte, pe englezeşte: „Dragul meu... americanii ne vor elibera“.

Aşa a şi fost. Deşi printre personajele negative din carte se regăsesc şi câţiva americani, între care unul din ambasadă care spiona pentru unguri, presa americană şi eforturile diplomatice le-au salvat viaţa soţilor Marton. Însă adevăratul personaj principal din Enemies of the People e însăşi securitatea – agenţii, informatorii, aparatele de fotografiat şi microfoanele – şi ceea ce devine securitatea odată ce e pusă pe hârtie: „Raport de urmărire, 25 august 1954: 10:05 a.m. [Marton] într-un costum în dungi gri şi negre... şi cele două fetiţe ale lui au ieşit din casă şi s-au urcat în maşină (număr de înmatriculare CA894) şi s-au dus pe Alkotas Utca 1, unde i-am pozat când se dădeau jos din maşină. Apoi el a intrat într-o papetărie cu fetiţele. Înăuntru, le-a cumpărat rechizite şcolare. După zece minute, Marton a ieşit din magazin, cu fetiţele cărându-şi rechizitele.

11:43 Marton s-a dus cu maşina la Gerbeaud şi, după ce a găsit o masă, a comandat îngheţată. Cei trei au consumat produsul menţionat anterior şi au stat de vorbă.

12:20 p.m. Ţinându-şi copiii de mână, Marton s-a întors la maşină. S-au dus pe Vaci Ut 7 şi au intrat într-un magazin de jucării“.

Acest raport continuă o vreme, după care Marton scrie: „Datorez securităţii o zi de vară de acum multă vreme, pe care mi-o şterseseră din minte evenimentele dramatice care aveau să vină. Acum mi-o amintesc“.

Dacă Marton a putut să recupereze o amintire plăcută din trecutul ei, a mai putut să descopere şi detalii, intime chiar, despre viaţa părinţilor ei pe care poate că ar fi preferat să nu le ştie. „O cutie a Pandorei“, aşa definea dosarele Marton, pe bună dreptate, cel mai important istoric al AVO. Însă, în cele din urmă, Enemies of the People devine un tratat despre natura umană – în ipostazele sale cele mai bune şi în cele mai urâte –, iar Marton este o jurnalistă şi o fiinţă omenească destul de bună încât să ia totul aşa cum trebuie: să aplaude dragostea şi eroismul, să deplângă laşitatea şi cruzimea şi apoi să-şi vadă de viaţă. Nu insistă asupra propriilor sentimente, deşi cu siguranţă nu i-a fost uşor să-şi asume acest proiect.

Totuşi, pe măsură ce povestea se apropie de sfârşit, autoarea înţelege că vicisitudinile brutalei istorii a Europei se pot termina cu bine uneori, cu puţin noroc şi curaj. Şi să se dovedească, cel puţin pentru Marton – şi cu siguranţă pentru cititori – o poveste realh mente emoţionantă.

3

Eu, bancherul Poate oare Jamie Dimon de la JPMorgan Chase să îndrepte Wall Street într-o nouă direcţie?

DE PAUL M. BARRETT

înapoi din faţa practicilor deplorabile care au destabilizat sistemul financiar. N-au făcut altceva decât să se oprească mai din timp şi să-şi protejeze mai eficient banca de consecinţele dezastruoase.

Sub conducerea lui Dimon, JPMorgan le-a permis unor cumpărători să se împrumute fără să fie nevoiţi să-şi dovedească veniturile. Banca a făcut afaceri cu brokeri ipotecari corupţi, care ofereau împrumuturi oricui cât ai clipi. Aceste obiceiuri s-au încheiat abia în 2008, când era deja prea târziu. McDonald îl laudă pe Dimon pentru că s-a debarasat în mod inteligent de volumul uriaş de credite ipotecare subprime angajate de JPMorgan.

Dar asta e ca şi cum ai lăuda o corporaţie care poluează pentru că-şi deversează deşeurile poluante în alt stat. Nu rezolvă problema; o transferă pur şi simplu în altă parte.

JPMorgan nu s-a murdărit angajându-se în activităţi legate de catastrofa imobiliară.

Se spune că echipa sa de vânzări i-a indus în eroare pe clienţi în privinţa siguranţei miliardelor de dolari din aşa-zisele creanţe auctionrate, totul încheindu-se cu o înţelegere cu statul, în august 2008, prin care banca a trebuit să cumpere din nou respectivele investiţii. Pe scurt, banca lui Dimon s-a purtat rău uneori, dar nu la fel de rău ca unii dintre concurenţii săi, între care şi Citigroup, acest monstruos Frankenstein la a cărui creare a contribuit şi Dimon.

O

ARE Wall Street se va schimba vreodată cu adevărat? Aceasta e întrebarea de un trilion de dolari cu care se confruntă sistemul financiar american.

Oare inginerii capitalismului, cu veniturile lor fabuloase, au învăţat vreo lecţie importantă de pe urma crizei?

Potrivit lui Duff McDonald, un motiv de optimism este Jamie Dimon, care spune lucrurile pe şleau, preşedinte şi director executiv al holdingului financiar JPMorgan Chase şi „ultimul supravieţuitor“ din titlul biografiei pline de admiraţie semnate de McDonald.

Adăugând detalii pline de culoare unei fabule de-acum populare în presa financiară, autorul susţine că, în ceasurile cele mai negre de pe Wall Street din 2008, curajul şi simţul practic al lui Dimon au contribuit la prevenirea unui dezastru şi mai mare. Potrivit acestei perspective, pilda lui îndreaptă acum industria spre un viitor mai sănătos, cu condiţia ca şi alţii să-i urmeze exemplul.

Redactor colaborator la revista New York,

LAST MAN STANDING

The Ascent of Jamie Dimon and JPMorgan Chase de Duff McDonald Ilustrată. 340 pag. Simon & Schuster. 28 $

McDonald observă că preşedintele de la JPMorgan a dovedit mai multă precauţie decât mulţi omologi de-ai săi în cei câţiva ani dinainte de explozia crizei creditelor imobiliare.

Apoi Dimon a acţionat cu curaj în martie 2008 pentru a salva ce mai rămăsese din falimentara bancă de investiţii Bear Stearns, intervenind într-o operaţiune de salvare orchestrată de guvern, care a zădărnicit instalarea unei panici şi mai mari. Conducerea lui înţeleaptă a adus gigantul JPMorgan pe o poziţie competitivă puternică, iar McDonald s-a ales cu epitete precum „erou“, „filosof financiar“ şi „busolă morală şi managerială atât pentru industria sa, cât şi pentru ţară în sine“.

E greu să te ridici la înălţimea unei asemenea imagini. După o perioadă în care mulţi lideri financiari din sectorul privat s-au dovedit în mod constant nesăbuiţi, lacomi sau incompetenţi – sau toate la un loc – a apărut o dorinţă firească de a onora excepţia dovedind existenţa regulei, de a întâlni cavalerul salvator care nu se pierde cu firea şi-şi păstrează modestia. Să fie Jamie Dimon acest model de perfecţiune? Poate cumva Dimon să traseze un curs mai promiţător pentru Wall Street, în acelaşi timp „înotând împotriva curentului unei întregi industrii de preşedinţi şi directori executivi care au întrecut măsura“, după cum se exprimă McDonald?

Dovezile pe care le prezintă autorul – deşi nu şi le asumă – dau de înţeles că nu ne putem baza pe Dimon ca salvator. Povestea e mai

Paul M. Barrett, care colaborează frecvent la Book Review, este redactor şef adjunct la Business Week.

4

complicată decât pare dispus să spună super-bancherul de benzi desenate McDonald.

Acest Dimon din Last Man Standing (Ultimul supravieţuitor) se conturează ca un câştigător genial, dar imperfect, un om a cărui ucenicie îndelungată şi încurcată psihologic pe lângă un alt bancher legendar, Sanford Weill, a contribuit la crearea bazei pentru criza din 2008. În ultima perioadă, comportamentul lui Dimon sugerează că acesta e o persoană care pune interesele companiei peste cele ale societăţii în ansamblu, idee care îi va lua prin surprindere doar pe naivii care caută abilităţi politice în Wall Streetul modern.

Spre deosebire de numeroasele biografii financiare ale căror autori se străduiesc să identifice evenimente şi motive captivante în anii dinainte ca protagoniştii lor să progreseze la funcţii de directori executivi, Last Man Standing oferă o descriere realmente memorabilă a celor cinsprezece ani pe care i-a petrecut Dimon ca vioara a doua pe lângă Weill, celebrul artist al fuziunilor şi achiziţiilor. La sfârşitul anilor ’80 şi în anii ’90, Weill şi Dimon (băiat genial cu un MBA la Harvard) au încheiat o serie de tranzacţii care au culminat în 1998 cu formarea Citigroup, un gigant de servicii financiare de o greutate şi o amploare fără precedent.

Weill era vizionarul nesigur, iar Dimon – neînfricatul reducător de costuri care a renunţat la o carieră mai convenţională în domeniul investiţiilor bancare ca să fie mâna dreaptă a lui Weill. Relaţia a devenit tot mai strânsă, apoi de-a dreptul oedipiană.

Dimon a fost singurul care-i putea ţine piept lui Weill. Mentorului au început să-i displacă pretenţiile tânărului de a fi tratat de la egal la egal. Pe măsură ce concurenţa dintre ei

s-a intensificat, Weill şi-a implicat în conflict copiii, rezultatul fiind animozitatea pe care o stârneşte adesea nepotismul. În cele din urmă, Weill l-a dat afară pe Dimon din Citigroup, astfel îngăduindu-i să devină independent şi să preia ulterior JPMorgan.

McDonald demonstrează în mod convingător că Dimon a devenit un manager mult mai bun decât mentorul său. Însă autorul, în mod uluitor, îi dă notă de trecere lui Dimon pentru ceea ce a realizat cu Weill la Citigroup: un colos imposibil de condus, care a scăpat, în mod inevitabil, de sub control.

Cuplul Weill-Dimon a jucat un rol crucial în convingerea politicienilor să elimine legea Glass-Steagall din 1933, care despărţea băncile de investiţii de cele comerciale. Această iniţiativă liberalizatoare, combinată cu formarea imensului Citigroup, a contribuit la stimularea cursei de acţiuni riscante şi amalgamate pe Wall Street, care a contribuit foarte mult la criza recentă. Impulsul de a-l transforma pe Dimon într-un idol complex îi face mai neclar rolul în aceste evenimente cruciale.

Pe plan familial, McDonald îl descrie pe Dimon drept un tată şi soţ nemaipomenit de iubitor. Însă biograful pare s-o facă pe surdul în faţa notelor discordante. De pildă, Dimon şi-a sărbătorit împlinirea celor 15 ani de căsnicie în 1998, făcându-i cadou soţiei sale, Judy, „o treime din venitul său net“. (I-a luat 15 ani s-o facă beneficiară a unei treimi?)

Ca director la JPMorgan, Dimon a intuit, categoric, cu mult înaintea altora riscurile creditelor frauduloase şi ale garanţiilor toxice pe care şi le trăgeau cei de pe Wall Street de pe urma acestor credite. Însă asta nu-l transformă într-un bancher neprihănit. Acoliţii lui Dimion nu s-au dat

P

OVESTEA lui Dimon continuă.

McDonald scrie că Dimon sprijină în mod public anumite schimbări financiare propuse de administraţia Obama. Însă criticii subliniază că lobby-iştii angajaţi de „Dimon şi de echipa lui boicotează, de fapt, reforma produselor derivate pentru a apăra profiturile uriaşe pe care le generează industria“ pentru JPMorgan. Printre aceste produse derivate se numără „creditele financiare bilaterale“, tranzacţii asemănătoare cu poliţele de asigurări pe care creditorii le pot cumpăra pentru a se apăra în cazul în care împrumuturile o iau într-o direcţie proastă. Dacă nu nimeresc în mâinile cui trebuie, aceste credite devin o formă de jocuri de noroc care pot duce la faliment. Trebuie să fie verificate, iar împotrivirea egoistă a lui Dimon nu ajută deloc.

Poate că Dimon o fi cel mai bun din tagma lui, însă când vine vorba de lideri preocupaţi de binele obştesc, Wall Streetul actual nu e un teren de recrutare prea promiţător. S-a revenit la bonusurile obscen de mari, la atitudinile defensive şi sfidătoare. La jumătatea lui octombrie, JPMorgan a făcut publice nişte profituri senzaţionale pe semestrul doi, dar acestea provin mai ales din operaţiunile bancare de investiţii, mai ales din tranzacţionarea creanţelor pe venituri fixe. Echipa lui Dimon şi-a redus împrumuturile pentru persoane fizice şi IMM-uri. În septembrie, în timpul vizitei lui Obama pe Wall Street pentru a reînnoi apelul său la reformă, nici măcar un singur director executiv al unei bănci americane de top nu i-a făcut preşedintelui onoarea de a asista la discurs, potrivit informaţiilor din The Wall Street Journal. Jamie Dimon s-a h numărat printre cei frapant de absenţi.

FOTOGRAFIE DE BRENDAN HOFFMAN/BLOOMBERG NEWS

Pe termen lung Două cărţi noi prezintă viaţa şi teoriile economistului John Maynard Keynes.

DE JUSTIN FOX OCMAI am trecut printr-o epocă în care economiştii ne-au fost cei mai influenţi filosofi morali. Rezultatele n-au fost prea bune. „Principala busolă morală pe care o avem acum e o noţiune slabă şi degradată de bunăstare economică, măsurată în funcţie de cantitatea de bunuri“, scrie Robert Skidelsky. În ultima vreme, am dat greş chiar şi după acea măsură redusă.

Fără doar şi poate, a sosit momentul pentru a-i detrona pe economişti.

Sau poate că a sosit pur şi simplu momentul să revenim la o abordare a economiei care şi-a pierdut relevanţa în ultimul sfert de veac:

T

KEYNES

The Rise, Fall, and Return of the 20th Century’s Most Influential Economist de Peter Clarke 211 pag. Bloomsbury Press. 20 $ KEYNES

The Return of the Master de Robert Skidelsky 221 pag. PublicAffairs. 25.95 $

cea a lui John Maynard Keynes. Scopul declarat al lui Skidelsky în Keynes: The Return of the Master (Keynes: Întoarcerea maestrului) este tocmai producerea acestei reveniri. Şi, chiar dacă Peter Clarke e mai puţin explicit în Keynes: The Rise, Fall, and Return of the 20th Century’s Most Influential Economist (Keynes: Ascensiunea, decăderea şi revenirea celui mai influent economist din secolul XX), mesajul de bază e acelaşi: Keynes s-a întors – şi pe bună dreptate.

Bineînţeles că repunerea lui Keynes în drepturi a fost deja discutată pe larg, fiind în general legată de argumente precum acela că cheltuielile guvernamentale deficitare pot stimula economia. De fapt, aceste argumente n-au dispărut niciodată din discursul economic practic, fiind doar scoase din câteva periodice universitare. Iar dacă revenirea lui Keynes s-ar reduce la atâta lucru, n-ar fi prea interesantă. Însă revenirea lui Keynes n-ar trebui considerată o încercare de a a-i demonstra Teoria generală a ocupării forţei de muncă, a dobânzii şi a banilor, publicată iniţial în 1936, o biblie economică pe care studenţii şi legiuitorii ar trebui s-o consulte tot timpul. Lui Keynes, un asemenea efort i s-ar fi părut prostesc, din moment ce îi trata cu dispreţ pe aceia care se bazau prea mult pe reguli extrase dintr-un text sacru, indiferent dacă acel text era Coranul sau Das Kapital. Clark îl citează pe Keynes spunând în 1944, după o întâlnire cu mai mulţi discipoli de-ai săi din America: „Eram singurul ne-keynesian de acolo“.

Ceea ce e important astăzi la Keynes nu

Justin Fox, autorul al cărţii „The Myth of the Rational Market“, scrie rubrica şi blogul Curious Capitalist pentru revista Time şi pentru Time.com.

ţine de vreo doctrină economică bine definită, ci de atitudinea şi de instrumentele cu care acesta a abordat problemele economice. Aici intervin istoricii Clarke şi Skidelsky.

Clarke a scris două volume despre „revoluţia keynesiană“, iar Skidelsky e autorul celei mai bune biografii a lui Keynes, o epopeee în trei volume la care autorul a lucrat decenii întregi. Noile lor cărţi sunt introduceri utile şi importante în lumea aşa-zisului keynesianism modern. Un mic avertisment, totuşi: ambii autori iau startul extrem de lent.

Cartea lui Clarke reprezintă o încercare de le oferi cititorilor o prezentare scurtă a lui Keynes, în toată deplinătatea sa. Capitolele de la început se împotmolesc pentru că realitatea vieţii lui Keynes era prea interesantă şi prea strâns împletită cu cea a altor personalităţi importante din vremea sa ca să poată lua forma unei simple schiţe. Dacă nu ştiţi deja foarte multe despre Keynes şi despre Marea Britanie de la începutul secolului XX, veţi avansa cu greutate. (Doar nu degeaba până şi versiunea prescurtată, publicată în ediţie broşată, a biografiei lui Keynes semnate de Skidelsky are 1.056 de pagini.) Noua carte a lui Skidelsky nu-şi propune prea mult din punct de vedere biografic, dar se poticneşte vreme de vreo câteva capitole dedicate unei relatări stângace şi confuze a actualei crize financiare şi a dezvoltării economiei de la Keynes încoace.

Cărţile prind avânt de abia când se ajunge la ideile lui Keynes. Clarke prezintă dezvoltarea economiei lui Keynes de la mijlocul anilor ’20 până la publicarea Teoriei Generale – şi e o evoluţie fascinantă. La început, Keynes e un economist convenţional, care încearcă să rezolve anumite probleme pentru care economia convenţională nu oferă soluţii clare. La sfârşit, Keynes a reuşit să răstoarne o doctrină esenţială a „economiei clasice“, după cum îi spunea el – aceea că economisirea e crucială pentru creşterea economică şi că economisirea va produce mereu investiţii. Keynes a

sistematică, împărţind concepţia lui Keynes în elemente politice, economice şi morale. În această perspectivă, opiniile politice ale lui Keynes au fost dominate de un pragmatism asemănător cu cel descris de Clarke, în care conceptul de „foarte bine“ se opune celui de „bine“. Keynes nu era deloc socialist, dar nici ideolog al pieţei libere. Pe el îl interesa ceea ce funcţiona. În economie, principalul concept keynesian este nesiguranţa. Acolo unde domină nesiguranţa, nu se mai aplică regulile simple ale economiei clasice. Asta pentru că economia clasică atât de dinainte, cât şi de după Keynes se bazează pe actori raţionali care fac judecăţi raţionale. Pentru a face asemenea judecăţi, trebuie să ai cunoştinţe solide, obţinute, de obicei, din experienţă. Se poate spune că cei care cumpără portocale, ziare sau servicii juridice posedă asemenea cunoştinţe. Cumpărătorii de creanţe speculative nu le au, fiindcă ei se îndreaptă mereu către un viitor nesigur, „anticipând opinia medie anticipată de opinia medie“, după cum se exprima Keynes. În relatarea convingătoare a lui Skidelsky, acesta e şi motivul pentru care pieţele financiare sunt atât de predispuse la dezordine şi dezastru. Nu se pune problema că investitorii ar fi îngrozitor de iraţionali. Adevărul este că n-avem de unde să ştim ce înseamnă raţional când se ajunge la fixarea preţului creanţelor pentru investiţii. De aceea poate fi atât de problematic să te bazezi pe faptul că pieţele financiare vor lua decizii economice mari; de aceea nu oferă o explicaţie suficientă teoriile construite pe premisa că pieţele financiare se comportă raţional. Skidelsky e de părere că învăţământul universitar economic ar trebui împărţit strict în studii de microeconomie, în

cadrul cărora studenţii îşi concentrează aptitudinile matematice şi logice doar asupra unor probleme care nu sunt dominate de nesiguranţă, şi în studii macroeconomice, care necesită o pregătire umanistă mai variată.

Dacă economia nu conţine toate răspunsurile, unde ar trebui să le căutăm? Keynes s-a gândit îndelung la această întrebare. În tinereţe, a fost influenţat puternic de învăţăturile filosofului de la Cambridge G. E. Moore, care ne îndemna să ne străduim să atingem „binele“ care nu e nici moral, nici hedonist (şi nici măcar uşor de definit). Pe urmă, Keynes avea să recunoască faptul că acest „bine“ ar putea fi un concept mai puţin elegant decât crezuse înainte. El şi prietenii săi din grupul Bloomsbury au crezut pentru o vreme că descoperiseră o gamă de idei moderne şi laice, dar poate că n-au făcut altceva decât să elaboreze tradiţia creştină moştenită de la părinţi. După cum îi scria Keynes prietenei sale Virginia Woolf: „Am distrus creştinismul, care totuşi îşi avea foloasele lui“. Într-un renumit eseu din 1930, Posibilităţi economice pentru nepoţii noştri, Keynes, care nu avea nepoţi (şi nici copii), a schiţat un viitor îndepărtat, de tip „Star Trek“, în care de îndată ce „a fost rezolvată problema economică“, oamenii se puteau concentra pe lucrurile care contau cel mai mult. Dar ce conta cel mai mult? Keynes nu avea un răspuns concret la această întrebare şi îşi dădea seama că oferirea unui răspuns ar fi reprezentat o sarcină extenuantă şi periculoasă pentru majoritatea societăţilor existente. Însă, prin simpla sa încercare de a aborda această chestiune, Keynes şi-a transformat economia într-o disciplină foarte diferită de acea căutare tenace a maximizării resurselor care h trece drept economie în ziua de azi.

Keynes nu era deloc socialist, dar nici ideolog al pieţei libere. Pe el îl interesa ceea ce funcţiona. ajuns la concluzia că apetitul pentru investiţii determină, în general, şi apetitul pentru economisire, iar creşterea economică şi gradul de ocupare a forţei de muncă rămân scăzute în lipsa unei intervenţii guvernamentale.

După această relatare, rămâi impresionat de interacţiunea continuă dintre teorie şi realitate economică din opera lui Keynes. El considera că teoria – inclusiv teoria economică convenţională – era importantă şi utilă. Însă era dispus să se întoarcă la planşeta de desen când teoria nu mai oferea răspunsuri satisfăcătoare la întrebările sale. E instructiv contrastul dintre el şi economiştii universitari moderni şi ataşamentul lor faţă de modelele matematice elegante.

Skidelsky preferă o abordare mai 5

Cercuri închise Un singuratic e atras de un grup misterios dintr-un şantier arheologic.

DE MARIA RUSSO

S

PARTA antică fascinează pentru multe motive în afară de puterea ei militară. În cazul lui Ben Mercer, protagonistul celui mai recent roman al lui Tobias Hill, ispita Spartei e mai subtilă. Pentru Ben, un absolvent de arheologie dependent de droguri, urmând studii postuniversitare, atracţia Spartei rezidă în identitatea comunitară care a făcut posibilă o asemenea cutezanţă marţială: credinţa neşovăitoare a cetăţenilor ei în însăşi ideea cetăţii lor. E totodată provocat de puţinătatea chinuitoare a artefactelor şi materialelor scrise ale Spartei. La începutul romanului, mariajul lui Ben s-a sfârşit dureros, teza sa la Oxford e în impas şi a decis să renunţe la Anglia pentru o şedere pe termen nelimitat în Grecia. Capitole succesive povestesc aventurile sale tot mai periculoase şi îi prezintă meditaţiile despre Sparta antică în timp ce Ben se confruntă cu întrebările care alimentează acest roman vibrant şi ambiţios: De ce o putere atât de mare a lăsat atât de puţine urme istorice? Există ceva pur în devotamentul spartanilor antici pentru valorile militare sau e ceva denaturat într-un mod înfiorător?

The Hidden (Cei ascunşi) este cel de-al patrulea roman al lui Hill – alături de o colecţie de povestiri şi trei volume de poezie – şi, ca şi în cazul romanelor anterioare, este un hibrid neobişnuit şi antrenant de naraţiune cu miză şi dinamică, de însumări erudite şi pline de vervă ale datelor istorice amănunţite şi de limbaj evocator care frapează. Autorul se evidenţiază la descrierea locurilor, adesea îngheţând o scenă pentru a face din ea un tablou emoţionant al uimirii şi pericolului. „Lumea sa se limita la cea din bucătărie şi din faţa casei“, scrie Hill despre mizerabila slujbă în faţa grătarului unui restaurant din Atena, începutul şederii sale în Grecia: „Flacăra grăsimii ar-

Maria Russo a fost redactor şi editor la Los Angeles Times, New York Observer şi Salon.

6

zând... Peştele verde ca celadonul, lipsit de luciu ca plumbul, roz precum carnea julită... Un borcan de un galon plin cu castraveţi, spart în curtea bucătăriei, murăturile zbârcite în soare ca nişte cadavre de şopârle“. Printre scursurile care-i sunt colegi de muncă furia se declanşează ameninţător, dar tocmai atunci când ţi-e teamă că Ben ar putea petrece întregul roman în sclavia din bucătărie, apare o cunoştinţă de la Oxford, făcând aluzii despre un şantier arheologic în Sparta. Ben îi dă de urmă şi se angajează în slujba umilă de „maimuţă la lopată“, aşa cum o numeşte un om din echipă. În Sparta, atât Ben cât şi romanul încep să se desfăşoare. Oraşul modern este „sursa bucuriei sale trezite“, dar excavările deşteaptă mulţi dintre demonii lui. Atmosfera e stranie

THE HIDDEN

de Tobias Hill 353 pp. Harper Perennial Broşată, 14.99 $

şi dezordonată. El şi cei câţiva muncitori greci sunt ţinuţi la o oarecare distanţă de un grup închis enigmatic constituit din cunoştinţa lui laconică de la Oxford, o americancă misterioasă şi frumoasă, o japoneză misterioasă şi frumoasă, un obscur geogian cu figură de pungaş şi un londonez scandalagiu. Aceştia cinci sunt ostili chiar şi cu directoarea proiectului, o americancă descrisă ironic, nervoasă şi cu atitudine excesiv de familiară, care îl face pe Ben să se simtă „firav mereu pe lângă ea, insipid de englez“.

Ce îl atrage pe Ben la Sparta e ceea ce îl face să exulte atunci când grupul devine mai deschis în cele din urmă faţă de el: e un intrus pe viaţă, „prietenul-unui-prieten, invitatul la cină în ultimul moment“; vrea în sfârşit să pătrundă într-un cerc închis, să descopere natura puterii acestuia. Pe măsură ce indiciile se înmulţesc în legătură cu un secret înfiorător ascuns de Ben de către noii săi prieteni,

trebuie să-şi reevalueze nevoia de a-şi găsi un loc. În acelaşi timp, trebuie să ia în considerare posibilitatea ca tăcerea Spartei antice să ascundă nu splendori tainice, ci urâţenie şi banalităţi. Notele tezei sale descriu un grup de tineri aleşi, cunoscuţi drept „cei ascunşi“, care trăiau pe dealuri, ivindu-se noaptea pentru a-i ucide pe iloţi, populaţia majoritară lipsită de cetăţenie, subjugată cu brutalitate de spartani. La şantier, lui Ben i se permite participarea la escapade precum vânarea ilegală a unui şacal pe dealurile scăldate în lumina lunii, care amintesc de o atmosferă similară de violenţă primitivă şi imprevizibilă. În The Hidden, legăturile interumane par provizorii, chiar dubioase. Ben şi-a abandonat tânăra fiică din Anglia din motive pe care nu le poate explica în totalitate. Bărbaţii şi femeile sunt legaţi amoros de forţe interne precare – inhalarea animalică a mirosului cuiva sau un gest obişnuit devenit brusc tulburător. La fel, prieteniile lui Hill cu bărbaţi pot fi cu uşurinţă camaradereşti, dar şi pline de teste insurmontabile, îndreptându-se repede spre agresiune şi ridicol. Privite din exterior, relaţiile sunt magice şi oportune, însă când sunt văzute în sfârşit de aproape par superficiale. Uneori, însă, sunt neconvingătoare: nu e niciodată destul de credibil, de exemplu, faptul că cei cinci membri ai grupului ar fi devotaţi unul altuia până la excluderea tuturor altor legături, în ciuda a ceea ce aflăm despre cauza lor comună. Într-un fel, deconexiunea mereu secretă a romanului pare intenţionată; Hill, la urma urmei, este din şcoala „infernul sunt ceilalţi“. Situaţia existenţială ambiguă a lui Ben este evidenţiată de statutul său de la şantier, la început ca intrus nemulţumit, apoi ca insider ambivalent. Detestă atât suferinţa jenantă de exclus, cât şi dezgustătorul compromis personal care însoţeşte includerea sa.

Romanul lui Hill The Love of Stones se concentra de asemenea pe un suflet solitar şi căutător, îndrăgostit de un mister care străbate secolele. În ambele cărţi, el redă cu intensitate şi pătimaş istoria şi pasiunea pentru aceasta a personajelor sale contemporane. Dar în The Hidden se împlică şi în evenimentele contemporane. Obsesia spartană a lui Ben culminează cu o confruntare dură cu politica globală modernă, terorismul şi războiul psihologic. „Toţi extremiştii sunt la fel“, înţelege el prea târziu, „iar în Sparta sunt prefiguraţi toţi“.

Dar, în vreme ce curenţii intelectuali subterani ai romanului se îmbină elegant, deznodământul pare grăbit. Hill încearcă să cuprindă atât de multe, că, inevitabil, o parte din lucruri îi scapă. În final, The Hidden nu menţine atenţia încordată cerută de un thriller de succes, nici nu se ocupă pe de-a întregul convingător de specificităţile istoriei recente.

Totuşi, ideile romanului sunt analizate cu o stricteţe şi cu un curaj neobişnuit, intensificat şi mai mult de lirismul lui surprinzător.

Decorul şi numeroase teme din The Hidden amintesc de romanul lui Don DeLillo, The Names, însă acolo unde DeLillo sugerează un farmec inerent în starea de confuzie şi de mister, Hill demontează întregul concept. „Nimic nu e cu adevărat ascuns vreodată“, conchide cu tristeţe când visul său spartan se stinge. E obligat să se retragă în interior, înapoi în sine, în speranţa probabil zadarnică că data viitoare va putea fi îndeajuns de puternic pentru a vedea de unul singur simplele şi îngrozitoareh le tipare ale istoriei.

ILUSTRAŢIE DE KATE O’CONNOR

O porţie zdravănă de New York Amintiri despre senzualele stridii locale, automate austere şi pieţe îmbelşugate.

DE DAWN DRZAL

Î

N 1815, în Paris erau 3.000 de restaurante; în New York, nici unul. (De fapt, acest cuvânt avea să pătrundă în vocabularul american abia la mijlocul secolului al XIX-lea.) Cei care se vedeau nevoiţi să mănânce în oraş puteau alege între „o bucată de carne de vită sau de oaie, cu cartofi şi sos“ la cantina unui internat sau într-un local specializat în fripturi, spune William

APPETITE CITY

A Culinary History of New York de William Grimes Ilustrată. 368 pag. North Point Press. 30 $

Grimes, un corespondent local pentru New York Times şi fost critic de restaurante al aceluiaşi ziar, a cărui carte recentă este o cronică a transformării New Yorkului dintr-un sătuc olandez de la limita sălbăticiei în ceea ce el consideră a fi oraşul cu cele mai diverse restaurante din lume. În anii 1820, ne aminteşte Grimes, timpul alocat mâncatului era rupt „de la activitatea serioasă de a face bani“, iar locuitorii Manhattanului duceau în mod evident o viaţă lipsită de rafinament culinar. Chiar şi la cele mai bune hoteluri, noţiunea de feluri de mâncare nu exista: totul era pus pe masă de la început, salata de fructe înghesuită lângă choux a la crème. La sunetul unui gong, oaspeţii americani se îmbulzeau în sufragerii, unde, spre uimirea omologilor lor europeni, se aşezau la masă ca să „înfulece“ din farfurii „în linişte“. Astfel încât în 1827, când doi fraţi elveţieni pe nume Delmonico au adus „o adiere pariziană“ pe William Street cu „mica lor cofetărie şi cafenea“, a avut loc o veritabilă revoluţie. Delmonico’s, scrie Grimes, „a dat în New York, aproape peste noapte, tonul meselor elegante, ce aveau să tot fie în vogă până în anii 1890“. În ciuda abordării pragmatice pe care oraşul o avea în privinţa meselor în oraş, ar fi dificil să exagerăm abundenţa paradisiacă de care locuitorii acestuia s-au bucurat mare parte din secolul al XIX-lea. „Câmpii şi păduri, mlaştini şi terenuri arabile, golf, ocean şi râu, toate ofereau o abundenţă de ingrediente capabile să potolească până şi cel mai pretenţioase pofte“. Această abundenţă, adaugă Grimes, „era expusă din plin în pieţele care erau deopotrivă mândria şi ruşinea oraşului“.

Cu timpul, se plânge el, „progresul le-a dat pe toate deoparte…. Abia de curând au început să-şi dea seama newyorkezii de ceea ce-au pierdut: un sistem punctual al livrărilor aromelor de la ţară la oraş“.

Dar din tot acest belşug, alimentul prin definiţie al New Yorkului era stridia. În anii 1830, tarabele, chioşcurile, depozitele şi saloanele în care se serveau stridii înceDawn Drzal a scris despre arta culinară, călătorii şi ficţiune pentru The Times, Food & Wine şi alte publicaţii.

FOTOGRAFIE DIN THE GRANGER COLLECTION (CIRCA 1905)

puseră să răsară prin tot oraşul pentru a mulţumi o foame vorace care traversa toate barierele sociale şi rasiale, foame care a durat până când bancurile de stridii au fost epuizate. Până la începutul secolului trecut, „o maree umană devastatoare“ a şters de pe fundul mării stridiile şi alte creaturi sălbatice care creşteau cândva împrejurul Manhattanului. Newyorkezii şi-au prădat cu lăcomie micul colţ de paradis. Fără să fie o coincidenţă, aceeaşi perioadă s-a distins printr-o creştere formidabilă în ceea ce priveşte calitatea şi diversitatea restaurantelor, un marş asiduu din centrul oraşului, punctat de valurile uriaşe ale imigrării. Între 1820 şi 1920, districtul restaurantelor – în continuă căutare a unei clientele bogate şi influente – a sărit din Lower Manhattan în Union Square, după care în Madison Square, care, în „legenda nemuritoare a New Yorkului … strălucea arzătoare până la ora stabilită, iar apoi ceda scena“ pentru Long Acre Square (astăzi Times Square), la nord de sărăcăciosul Tenderloin. Prin texte şi fotografii, Grimes transmite elocvent meritele şi excesele dispărutei belle époque: localurile imense şi stridente în care se serveau homari, frecventate de oameni precum Diamond Jim Brady, infama „cină în şa“ de la Sherry’s din 1903, întinsa grădină de vară acoperită de deasupra Hotelului Astor, prin care cuplurile se plimbau ore în şir de-a lungul trotuarelor luminate, trecând pe lângă cascade şi grote, poposind apoi la bufetul aşezat pe un cub de gheaţă de nouă tone, de unde ascultau muzica uneia dintre cele trei orchestre. Destul de surprinzător, aceiaşi ani hedonişti au dat naştere şi curăţeniei insipide din lanţul de cantine Childs, Automatelor Horn & Hardart şi altor ciudăţenii precum restaurantul capsular, „unde mâncarea venea sub formă de pastile“.

16 ianuarie 1920 a dat startul a 13 ani de prohibiţie, care prin înlăturarea principalei lor surse de profit le-a lipsit de unul dintre ingredientele esenţiale. „Te poţi bucura de o cină franţuzească fără vin“, sublinia Grimes, „dar fără el e imposibil să o găteşti“. „Pentru cinele serioase“, continuă el cu înverşunare, „un secol de progrese culinare a culminat cu o oprire bruscă“.

New Yorkul a avut nevoie de zeci de ani ca să-şi revină. Craig Claiborne (pe care Grimes îl creditează ca fiind inventatorul absolut al jurnalismului culinar serios) a mers într-atât de departe încât se referea la New Yorkul anilor ’50 ca la un „oraş de provincie“. În autobiografia sa, Claiborne scrie: „Prohibiţia şi Marea criză au demolat edificiul glorios al mâncatului în oraş ridicat la începutul acestui secol. Cel de-al Doilea Război Mondial a definitivat acest proces“. Apoi a apărut Joseph Baum. Parte om de spectacol, parte vizionar, el a însufleţit scena restaurantelor din oraş cu creaţii fastuoase precum Forum of the Twelve Caesars, pe care Grimes îl numeşte „un parc de distracţii pentru simţuri“ şi cu oferte mai serioase, precum Four Seasons. Baum a inventat bucătăria deschisă a La Fonda del Sol şi a ajutat la restaurarea imaginii oraşului cu Windows of the World. „Ar fi o exagerare“, insistă Grimes, „dar nu una mare, să spui că tot ce a urmat după Joe Baum nu au fost decât note de subsol la ideile lui revoluţionare“.

Grimes, nu că nu ne-am fi aşteptat, e foarte critic în privinţa epocii moderne, începând cu apariţia nouvelle cuisine în New Yorkul anilor ’70. Cât despre „epoca superbucătarilor-şefi antreprenori“ de azi, această istorie vie şi extrem de captivantă o poziţionează ca pe cea din urmă, dar nicidecum ultimul capitol din saga culinară a h oraşului cu apetit de nepotolit.

7

Capitalist cu $ Continuare din pagina 1

John Campbell, membru în Camera Reprezentanţilor Nici măcar republicanii nu erau iertaţi: după din partea statului California, i-a declarat unui înfrângerea lui Wendell Willkie în 1940, Rand reporter că perspectiva majorării impozitelor şi a contribuit la fondarea unei organizaţii intitua reglementării guvernamentale indică faptul că late „Muncitorii ex-Willkie asociaţi împotriva „oamenii încep să aibă senzaţia că trăim pe pielea lui Willkie“, care îl acuza pe candidatul republinoastră scenariul din Atlas Shrugged“. can că este „cel mai vinovat om de distrugerea Stilul lui Rand, de individualism vehement, n-a Americii, mai vinovat decât Roosevelt“. fost niciodată foarte popular în rândul conservaCu toate că Rand a purtat într-o vreme o torilor – în 1957, Whittaker Chambers denunţa în broşă cu semnul dolarului pentru a-şi exprima National Review „răutatea“ din Atlas Shrugged –, dragostea faţă de capitalism, Heller demoniar Rand are în continuare critici printre susţinătostrează că autoarea nu îndrăgea, de fapt, banii. rii dreptei. Dar adesea pare, după cum a observat Nici un capitalist veritabil şi puţini romancieri recent şi Jonathan Chait, senior editor la The New de succes ar renunţa la o parte din veniturile Republic, că „Rand este omniprezentă în noua cuvenite dintr-o carte pentru a păstra forma ei atmosferă de dreapta“. Deşi nu-i greu de înţeles originală. Aceasta este mai degrabă o decizie atracţia pe care ea o exercită asupra dreptei, faspecifică unui intelectual, unui om care crenii lui Galt ar trebui să plece urechea la povestea de că ideile contează mai mult decât profitul. pe care Anne C. Heller o spune în volumul biograDe fapt, după cum arată Heller, Rand nu avea fic, dramatic şi foarte oportun, Ayn Rand and the mai mult respect faţă de oamenii de afaceri pe World She Made (Ayn Rand şi lumea creată de ea). care i-a cunoscut decât au majoritatea intelecÎnainte de toate, cartea e mult mai interesantă tualilor. Problema era că, potrivit propriilor decât orice fragment din romanele lui Rand. Asta ei teorii, managerii ar fi trebuit să fie la fel de pentru că personajul lui Heller este o fiinţă umană creativi şi de admirabili ca artiştii sau gândiîn adevăratul sens al cuvântului, cu eşecuri şi contorii. Doar făceau parte din fraternitatea celor tradicţii – „curajoasă, ambiţioasă, foarte inteligentă, înzestraţi, a căror grevă îngenunchează lumea impulsivă, crudă... şi până la urmă autodistructivă“, în Atlas Shrugged. după cum se exprimă Heller. Prin comparaţie, perIncluderea oamenilor de afaceri printre sonajele lui Rand, precum Galt sau Howard Roark, Übermenschen explică de ce Rand place apărăarhitectul din The Fountainhead, sunt principii abstorilor pieţei libere – inclusiv lui Alan Greenspan tracte puse să se mişte şi să vorbească.

–, dar nu este convingătoare. În esenţă, indiviAcesta este, în acelaşi timp, eşecul şi reuşita din dualismul ei îi datorează mai mult lui Nietzsche ficţiunea lui Rand. Construcţia intrigii şi a personadecât lui Adam Smith (deşi, fireşte, Rand nega jelor din romanele sale este neverosimilă şi lipsită orice influenţă, spunând doar că Nietzsche a de subtilitate, aşa cum te-ai putea aştepta ştiind că bătut-o „la toate capitolele“. Dar Aşa grăit-a autoarea a fost cândva o scenaristă mediocră la Zarathustra nu s-a vândut niciodată într-un Hollywood; dar mesajul ei, deşi nesofisticat, este sfert de milion de exemplare într-un an). amplificat de sinceritatea lui absolută. Această caMesajul puternic al lui Rand poate provoca litate a transformat-o, de la publicarea romanului intoxicaţie sau chiar nebunie, după cum arată a Atlas Shrugged în 1957 până la moartea ei în 1982, doua parte a vieţii ei. În 1949, Rand trăia împreuÎn Biroul Oval, în 1974. De la stânga la dreapta: Rose Goldsmith, mama lui Alan într-un fel de lider al unei secte (o altă carte desnă cu soţul ei, un fost actor şi un om cumsecade, Greenspan; preşedintele Ford; Greenspan; Rand şi soţul ei, Frank O’Connor. pre Rand apărută recent, a istoricului academic Frank O’Connor, în California de sud, într-o casă Jennifer Burns, se intitulează adecvat Goddess of proiectată de Richard Neutra. Într-o zi, a primit o the Market: Ayn Rand and the American Right). Şi în prezent, un moment dat, n-a ieşit din apartament 33 de zile la rând, scrisoare de la un admirator: un băiat de 19 ani, student în pricărţile lui Rand se vând în sute de mii de exemplare anual. lucrând fără încetare“, scrie Heller. Amfetaminele şi voinţa mul an, pe nume Nathan Blumenthal. L-a invitat s-o viziteze.

Heller notează că într-un sondaj realizat la începutul anilor o ţineau în priză; scrisul, spunea ea, era „o tortură ca picăRand, ale cărei cărţi sunt pline de eroi viguroşi, care domină ’90, la iniţiativa Bibliotecii Congresului şi a Clubului Cartea tura chinezească“. Iar Rand, mai ceva ca un profet biblic, nu sexual, s-a îndrăgostit la prima vedere de tânărul confuz în Lunii, „americanii au declarat că Atlas Shrugged este cartea permitea nici o intervenţie în mesajul ei. Când Bennett Cerf, care a văzut „moştenitorul intelectual“ mult aşteptat. ce le-a influenţat cel mai mult vieţile“, după Biblie. un şef de la Random House, a implorat-o să scurteze discurAşa cum reies din excelenta carte a lui Heller, următoareContribuţia intelectuală specifică a lui Rand, aspectul ce sul lui Galt, Rand a răspuns prin ceea ce Heller descrie ca le decenii de psihodramă au fost ca o rescriere a Fedrei de o face atât de populară şi atât de americană, este felul în fiind „un comentariu legendar pentru lumea editorială“: „Ai către Edward Albee. Când Blumenthal, care şi-a schimbat care a obţinut un elitism mass-market – faptul că a convins scurta Biblia?“. Ne putem uşor imagina ce impresie i-a făcut numele în Nathaniel Branden, s-a mutat la New York, Rand foarte mulţi oameni, în special tineri, că pot fi genii fără să această replică lui Cerf – el îi spusese deja verde-n faţă că i l-a urmat; s-a amestecat în viaţa amoroasă a protejatului aibă nimic special. Sau, mai degrabă, că pot să se distingă se părea „respingătoare“ filozofia ei politică –, dar, în cele din ei, îndemnându-l să se însoare cu prietena lui; apoi Rand a prin ardoarea devotamentului faţă de învăţăturile lui Rand. urmă, înfumurarea lui Rand s-a dovedit perfect justificată. început să se culce cu Branden, insistând ca soţii amânduPână şi forma romanelor ei sugerează acest lucru: sunt la De fapt, orice editor ar scurta Biblia dacă ar primi-o de la rora să fie la curent cu ceea ce se întâmplă. Heller ne arată fel de caricaturale şi de pline de sex ca orice bestseller, dar îi un agent pe post de operă nouă de ficţiune. Dar Cerf i-a dat cum cei doi soţi Branden au format nucleul unui grup din ce dau constant cititorului care le apreciază senzaţia că el este lui Rand o alternativă: dacă renunţa la 7 cenţi/exemplar din în ce mai mare de tineri fani ai lui Rand, o gaşcă de indiviunul dintre cei aleşi. drepturile ei de autor, avea să primească hârtia suplimentară dualişti care s-au autointitulat „Colectivul“ – ironic, dar nu Heller dă dovadă de un binevenit simţ critic faţă de protanecesară pentru a tipări discursul lui Galt. Faptul că a accepsuficient de ironic de vreme ce au început să dea dovadă de gonista ei – mărturiseşte că este „o mare admiratoare a ei, tat acest târg este un indiciu al contradicţiei fundamentale spiritul gregar al unui cult adevărat. Un jurnalist menţionat dar are multe întrebări fără răspuns şi unele reţineri“ – şi, în care i-a marcat opera şi viaţa. Din punct de vedere politic, de Heller se întreabă cum de Rand „a fermecat atât de mulţi acelaşi timp, îi permite cititorului să înţeleagă forţa persuasiRand era convinsă că cea mai bună formă de organizare sotineri să-l citeze pe John Galt cu aceeaşi religiozitate cu care vă a lui Rand şi carisma ei stranie. Rand a trudit mai bine de cială existentă sau imaginabilă este capitalismul – o posibilă «preoţii îi citează pe Matei, Marcu, Luca şi Ioan»“. doi ani la discursul radiofonic al lui Galt din finalul romanului reacţie la anii petrecuţi într-un regim comunist, în copilărie.

Inevitabil, totul s-a sfârşit prost. Branden s-a îndrăgostit Atlas Shrugged – un lung omagiu adus capitalismului, indiviNăscută în 1905 ca Alissa Rosenbaum, într-o familie de evrei de o actriţă şi a fost excomunicat din cercul de apropiaţi ai dualismului şi egoismului faţă de care discursul lui Gordon din Sankt Petersburg, avea 12 ani când bolşevicii au preluat lui Rand. Faptul că a ajuns să scrie câteva cărţi bine vânduGekko „Lăcomia e bună“ sună ca Predica de pe munte. „La puterea. A îndurat războiul civil, foametea şi opresiunile care te de psihologie pe înţelesul tuturor şi că a ajuns să fie nuau urmat. În 1926, când a ajuns în Statele Unite împreună cu mit „tatăl mişcării de stimă de sine“ este o tuşă finală care Adam Kirsch este senior editor la The New Republic şi nişte rude şi şi-a schimbat numele, era deja o adversară hoface ca adevărul să pară mai straniu decât ficţiunea. Pentru autor de articole de opinie pentru Tablet Magazine. Cea tărâtă a oricărui tip de „colectivism“, un termen pe care-l că viaţa lui Rand tocmai asta ne arată: puterea şi pericolele h mai recentă carte a sa se intitulează „Benjamin Disraeli“. aplica şi comunismului sovietic, şi New Deal-ului american. stimei de sine nejustificate.

8

FOTOGRAFIE DE DAVID HUME KENNERLY/GERALD R. FORD LIBRARY

© JILL KREMENTZ. TOATE DREPTURILE REZERVATE

Un toast pentru băieţii buni Povestiri din tinereţe ale lui Kurt Vonnegut, publicate în premieră.

DE DAVE EGGERS

A

U trecut doi ani de când Kurt Vonnegut ne-a părăsit şi e greu să nu te simţi puţin deconcertat fără el. Spre sfârşitul vieţii, Vonnegut a scris o serie de articole de o exasperare admirabilă pentru revista In These Times. În anii cei mai întunecaţi ai administraţiei Bush, aceste eseuri, reunite ulterior în antologia A Man Without a Country, au constituit un îndreptar şi o substanţă vitală pentru oricine simţea că practic toată lumea a înnebunit. Într-un interviu din 2003, când i s-a adresat benigna întrebare „Cum vă simţiţi?“, a răspuns: „Simt că turbez pentru că am îmbătrânit şi pentru că sunt american. În rest, sunt bine“.

Vonnegut a plecat dintre noi cam atunci când americanii se căţărau anevoie din nou

Cele mai recente cărţi ale lui Dave Eggers sunt „Zeitoun“ şi „The Wild Things“.

spre lumină, aşa că e tentant să te întrebi cam ce-ar fi înţeles din situaţia actuală.

Alegerea lui Barack Obama l-ar fi mulţumit? Cel mai probabil că ar fi fost bucuros pe moment şi apoi exasperat din nou, odată

LOOK AT THE BIRDIE

Unpublished Short Fiction. de Kurt Vonnegut Ilustrată. 251 pag Delacorte Press. 27 $

ce ar fi văzut primăriile înţesate de nebuni, dificultăţile interminabile din Afganistan, triumful cantităţii asupra raţiunii şi a maşinăriilor asupra umanităţii.

Pe parcursul ultimelor (multe) decenii ale vieţii sale, Vonnegut a fost oracolul nostru înţelept, fumător înveterat, dar înainte de asta, înainte de umorul negru ce-i este

caracteristic şi de amploarea cosmică din Leagănul pisicii şi Abatorul 5, a fost un scriitor oarecare de scurte ficţiuni îngrijite. „Nepublicată nu e un cuvânt pe care l-ai asocia unei povestiri de Vonnegut“, scrie Sidney Offit în prefaţa la Look at the Birdie (Priveşte păsărica), o nouă antologie a prozei scurte din tinereţea lui Vonnegut, nepublicată până acum. Probabil în mai mare măsură decât toţi contemporanii săi de aceeaşi importanţă literară, Vonnegut a fost până pe la 40 de ani un scriitor pragmatic şi adaptabil, un tip care ştia cum să îşi câştige pâinea din proza sa. În epoca „foiletoanelor“ – reviste săptămânale sau lunare care plăteau decent pentru scrierile de ficţiune – un scriitor trebuia să aibă nas pentru ce anume era vandabil.

Cele 14 povestiri din Look at the Birdie, niciuna jenată de accesibilitatea ei, sunt abordări lejere ale temelor poliţiste, science fiction sau ale fabulelor mobilizatoare despre lupta dintre bine şi rău. E greu de spus de ce nu au fost până acum publicate. Sunt cizelate, sunt, pagină de pagină, lecturi atractive şi fiecare dintre ele are un final clar şi satisfăcător.

Pentru transmiterea educaţiei morale sunt instrumente incredibil de eficiente.

Prima povestire a antologiei, Confido, ne aminteşte imediat cât de frumos scria Vonnegut şi cât de judicios îşi drămuia propoziţiile cele mai lirice. Iată prima frază: „Vara murise uşor, în somn, iar toamna, ca executor cu vorbă blândă, dosea viaţa la adăpost până la venirea primăverii care s-o revendice“. Povestea e despre o mamă tipic americană cu doi copii şi un soţ asistent de laborator care visează să inventeze ceva care va schimba lumea şi soarta familiei. Într-o zi, se întoarce acasă cu un aparat care va reuşi ambele lucruri, un dispozitiv care şopteşte sfaturi extrem de personale în urechea purtătorului. Invenţia provoacă automat dependenţă şi se va vinde cu siguranţă în milioane de exemplare, dar e oare ea bună pentru oameni? Va îmbunătăţi viaţa pe Pământ sau îl va îmbogăţi pur şi simplu pe inventatorul ei, grăbind totodată sfârşitul umanităţii?

Vonnegut din Leagănul pisicii ar fi dat probabil un răspuns diferit de cel din cazul de faţă. Cel mai surprinzător lucru în privinţa aproape tuturor povestirilor din volum este cât de simple şi directe sunt ele. Vonnegut era mare amator de finaluri surpriză şi le considera un dar fundamental al artei povestirii, dar majoritatea deznodămintelor din Look at the Birdie sunt surprinzătoare pentru că sunt pur şi simplu fericite. Abia mai târziu în cariera sa au apărut cele în care lumile sunt distruse, eroii sunt doborâţi de ticăloşi şi mişeii scapă neatinşi. Aici, dimpotrivă, bunul şi răul sunt delimitate clar, iar tipii de treabă înving întotdeauna. Ticăloşii sunt bogătani, poliţişti corupţi, vânzători de false remedii naturiste şi comunismul însuşi (povestirile au fost scrise în anii 1950). Eroii sunt bărbaţi şi femei, tineri şi cinstiţi, cu averi modeste şi inimi pure, care găsesc modalitatea de a triumfa de fiecare dată, nu câştigând la loterie sau înălţându-se în clasele bogate, ci pur şi simplu făcând ceea ce e bine. În Ed Luby’s Key Club, un cuplu căsătorit, Harve şi Claire Elliot, soseşte într-un club de noapte pentru a-şi aniversa căsătoria, aşa cum a făcut în ultimii 14 ani. Sunt refuzaţi pentru că respectivul club a devenit un loc exclusiv pentru membri, a cărui uşă poate fi deschisă numai cu o cheie din aur masiv.

Rapid, printr-o serie de evenimente oribi-

le, cei doi sunt arestaţi, aruncaţi după gratii şi acuzaţi de crimă. Întâmplarea face ca Ed Luby să nu fie doar proprietarul clubului, ci al întregului oraş – odată cu poliţiştii şi judecătorii acestuia. Situaţia e neagră pentru Harve şi Claire, iar cititorului i se poate trece cu vederea presupunerea că perechea va putrezi în închisoare, victime ale unui sistem în care justiţia are un preţ variabil. În loc de asta, se petrec răsturnări dinamice de situaţie, o evadare în mare viteză şi, în cele din urmă, se face dreptate. În cea mai reuşită şi mai nuanţată povestire a antologiei, King and Queen of the Universe, un cuplu tânăr şi bogat, Henry Davidson Merrill şi Anne Lawson Heiler, se plimbă seara într-un parc din oraş, îmbrăcaţi la patru ace şi simţindu-se în afara oricărui pericol, îndreptăţiţi la toate privilegiile care le-au fost acordate. Un individ disperat şi neîngrijit apare din umbră. Cei doi fac un pas îndărăt, aşteptându-se la un act violent. Dar el nu vrea să îi jefuiască, ci doar să îi prezinte mamei lui. „O să spună că sunteţi cele mai frumoase creaturi pe care le-a văzut vreodată“, spune bărbatul, pe nume Stanley Karpinsky.

Aflăm că mama a imigrat din Polonia şi a sacrificat totul pentru ca Stanley să urmeze facultatea şi studiile post-universitare. Acum ea e pe moarte, iar fiul nu a realizat nimic în viaţă (sau cel puţin asta e părerea lui). Vrea ca Henry şi Anne să-i viziteze apartamentul şi să-i spună mamei lui că a inventat un aparat care va schimba lumea. „În seara asta sau niciodată, trebuie să am un succes răsunător“, spune el. Cei doi acceptă, reticenţi.

Mama e „cu răsuflarea tăiată şi radioasă“ la vederea acestor oameni strălucitori care consfinţesc munca fiului ei. E cât pe ce să leşine, bucuroasă că sacrificiile ei au dat roade, când Vonnegut livrează întorsătura şocantă care e semnul distinctiv al acestor povestiri de tinereţe: „Atunci au năvălit poliţiştii“. În cele din urmă Henry şi Anne trebuie să înfrunte probleme de clasă, de privilegii şi de complicitate la un sistem măsluit şi injust. Se confruntă cu proprii părinţi, care le-au dat totul, o viaţă fără griji şi eforturi.

Mama Annei „nu putea suporta ideea maturizării lui Henry şi Anne – ideea ca ei să fie vreodată faţă în faţă cu tragedia. Spunea că ea însăşi nu se maturizase niciodată şi niciodată nu asistase la o tragedie. Spunea că cel mai frumos lucru pe care ţi-l pot asigura banii este o copilărie cât viaţa de lungă“. În acest punct cititorul s-ar putea gândi cu tristeţe la tânărul Vonnegut care e cu un picior în fiecare din cele două lumi, cea a bogaţilor şi cea a proletarilor, a celor lipsiţi de griji şi a celor bătuţi de soartă. Vonnegut a crescut ca progenitură a unei familii din clasa mijlocie şi a găsit o slujbă fără prea mari străduinţe. Şi totuşi, pe când scria aceste povestiri, asistase deja la bombardarea Dresdei, care a omorât 100.000 de suflete în incendiul ce a urmat, iar mama sa se sinucisese pe când el avea 21 de ani. Asta face ca optimismul şi credinţa în bunătatea simplă ale autorului acestor povestiri să fie cu atât mai remarcabile.

El aprecia munca susţinută şi dragostea adevărată, deşi niciodată la fel de mult ca atunci când aceasta era obţinută prin luptă. „Trei zile mai târziu“, scrie Vonnegut, „Henry i-a spus Annei că o iubeşte. Anne i-a spus că şi ea îl iubeşte. Îşi spuseseră asta şi înainte, dar era prima dată când avea o cât de mică semnificaţie. În cele din urmă, văzuh seră şi ei un fragment din viaţă“.

9

Renascentiştii Acest roman, care a câştigat Man Booker Prize, oferă informaţii inedite despre Cromwell, More şi haremul consecutiv al lui Henric al VIII-lea.

DE CHRISTOPHER BENFEY

mea care se cutremură“. După cum află foarte devreme Cromwell, „utopia nu e un loc în care să poţi trăi“. Refuzul lui More de a recunoaşte căsătoria lui Henric a constituit principalul motiv al canonizării sale din 1935, precum şi portretul său de erou cu conştiinţă în piesa lui Robert Bolt A Man for All Seasons şi în ecranizarea acesteia, din 1966. În opinia lui Cromwell închipuit de Mantel, More e îndrăgostit de propriul său martiriu, de egocentrismul său teatral, în vreme ce Cromwell, mai potrivit pentru titlul lui Bolt, încearcă să-şi salveze vechiul adversar.

Există un moment tensionat când More, închis în Turnul Londrei în aşteptarea procesului pentru trădare, susţine că n-a făcut rău nimănui. Cromwell răbufneşte. Şi cum rămâne cu Bainham, omul blajin care a avut un singur păcat – acela de a fi protestant? „I-ai confiscat averea, pe biata lui nevastă ai aruncat-o în închisoare, l-ai văzut cu ochii tăi tras pe roată şi l-ai închis în pivniţa episcopului Stokesley, l-ai ţinut acasă la tine două zile, legat cu lanţuri de un stâlp, l-ai trimis din nou la Stokesley, unde ai văzut că l-au bătut şi chinuit o săptămână întreagă şi totuşi nu ţi-ai revărsat toată ura: l-ai trimis din nou în Turn şi l-ai trecut din nou prin roată“. Sub tortură, Bainham începe să menţioneze nume de protestanţi, care se întâmplă să fie prieteni de-ai lui Cromwell. „Aşa s-a dus tot anul, în fum, într-un val de cenuşă umană“.

„Î

NCEARCĂ întotdeauna să afli ce poartă lumea pe sub haine“, spune versatul cardinal Wolsey în Wolf Hall, descrierea ficţională a curţii clocotitoare a lui Henric al VIII-lea, semnată de Hilary Mantel. Caterina de Aragon, regina care nu poate zămisli un moştenitor, poartă veşminte de călugăriţă. Anne Boleyn, vampa care de abia aşteaptă să-i ia locul Caterinei, nu-i dă voie regelui să afle ce poartă până în noaptea nunţii; îi spune „da, da, da“, iar „apoi îi spune nu“. Dispus la orice ca să împiedice căsătoria, Thomas More poartă o cămaşă ţepoasă din păr de cal, care-i macină carnea până ce rănile încep să-i sângereze. În ceea ce-l priveşte pe Thomas Cromwell, traficantul de influenţă care-i face treburile murdare regelui aşa cum le-a făcut odinioară pe ale cardinalului, ce ascunde el sub veşmintele sobre de avocat? Ceva „imper-

WOLF HALL

de Hilary Mantel 532 pag. A John Macrae Book/ Henry Holt & Company. 27 $

meabil“, bănuieşte Hans Holbein în timp ce pictează ameninţătorul portret al lui Cromwell. Armură, poate, sau piatră.

Duceţi-vă să vedeţi muzeul Frick Collection din New York şi comparaţi faimoasele portrete ale lui Cromwell şi More făcute de Holbein. More e absolut fermecător, cu mâini sensibile şi cu „sclipirea din ochi, severă şi totodată hazlie“, după cum spunea poetul Robert Lowell. În schimb, Cromwell, cu silueta lui în formă de ou, înghesuită la o masă, şi cu ochii perfizi, ca de peşte, privind circumspecţi într-o parte, pare formal şi nemilos, cu pumnul încleştat, după cum scrie Mantel, „sigur de sine ca un măcelar care înşfacă pumnalul ucigaş“. Una dintre numeroasele realizări din uluitorul roman al lui Mantel, care a câştigat anul acesta Man Booker Prize, e că autoarea a inversat farmecul acestor rivali impozanţi ai perioadei Tudor, acest fertil incubator al ficţiunii istorice britanice care-şi regăseşte echivalentul în epoca Războiului de Secesiune american.

Cromwell este eroul picaresc al romanului – tolerant, pătimaş, plin de curiozităţi intelectuale, omenos. Îi urmărim evoluţia şerpuitoare prin flashbackuri intense la timpul prezent, extrase din memoria lui uimitoare: aflăm cum a plecat de acasă pe când avea 15 ani, scăpând astfel de asuprirea tatălui său agresiv – berar şi fierar care-l bătea ca pe „o placă de metal“; descoperim cum a visat să devină soldat şi s-a dus în Franţa fiindcă „acolo se poartă războaiele, în Franţa“. Cromwell şi-a căpătat cunoştinţele despre domeniul bancar la Florenţa, iar cele despre comerţ, în Anvers.

Christopher Benfey, profesor de engleză la Mount Holyoke College, a scris „Degas in New Orleans“ şi „A Summer of Hummingbirds“.

10

Î S-a căsătorit, a avut copii şi a privit neputincios cum ciuma i-a decimat familia.

Pe scurt, Cromwell a învăţat de toate peste tot, în perioada de vârf a cunoaşterii europene în materie de cer şi pământ, prin genii precum Copernic şi Machiavelli. La 40 de ani, Cromwell „poate întocmi un contract, poate să dreseze un şoim, să traseze o hartă, să pună capăt unei încăierări pe stradă, să mobileze o casă şi să mituiască un juriu“. Ştie pe de rost Noul Testament în întregime, după ce a învăţat să stăpânească „arta italiană a memorării“ (parte din lumea lăuntrică a magiei renascentiste pe care Mantel o preia din romanul ei comic Fludd), prin care se fixează în minte rânduri lungi de discurs cu ajutorul unor imagini plastice. În perspectiva lui Mantel, Cromwell e totodată un protestant ascuns, care monitorizează confruntările lui Luter cu Vaticanul, şi are o corespondenţă secretă cu Tyndale, traducătorul Bibliei în engleză, despre „adevărul brutal“ al Scripturii. „De ce trebuie să stea papa la Roma?“, se întreabă Cromwell. „Unde e scris că trebuie să stea la Roma?“ Istoricii au bănuit multă vreme că Cromwell avea simpatii protestante, chiar înainte ca regele să fi pus ochii pe „sânul virginal, rezistent şi agitat“ al lui Anne Boleyn. Mantel, folosindu-se de

licenţa scriitoricească, desenează cercul mai clar. În copilărie, Cromwell e de faţă când o bătrână e arsă pe rug pentru erezie: „Au înteţit focul chiar şi după ce nu mai avea cine să urle pe rug“. Ani mai târziu, vede dezgustat cum Thomas More adună şi mai mulţi eretici pe care îi aruncă-n flăcări. În perspectiva lui Mandel, care recunoaşte că s-a inspirat

Thomas Cromwell poate să întocmească un contract, să dreseze un şoim, să traseze o hartă, să pună capăt unei încăierări pe stradă şi să mituiască un juriu. din munca istoricilor revizionişti, divorţul lui Henric e imboldul „Revoluţiei Tudor“ orchestrate de Cromwell, după cum o numea istoricul Geoffrey Elton, de pe urma căreia statul britanic şi-a câştigat independenţa faţă de dominaţia străină şi ecleziastică. În Wolf Hall, More, marele plăsmuitor al utopiei, este schingiuitorul necruţător al protestanţilor englezi, care foloseşte roata de tortură pentru a reaşeza în temelii „lu-

N romanul ei lung despre Revoluţia franceză, A Place of Greater Safety, Mantel a mai scris despre daunele provocate de utopicii traficanţi de influenţă. Şi nu mai încape nici o îndoială că polemicile actuale despre tortura finanţată de stat şi-au avut efectul asupra redactării şi plăsmuirii acţiunii din Wolf Hall. Însă, deşi Mantel nu adoptă stilul emfatic arhaic al atâtor romane istorice – majusculele, vechile întorsături de frază –, cartea ei pare bine instalată în secolul al XVI-lea. Spre sfârşitul romanului, Cromwell, văduv de multă vreme şi extenuat ca de obicei, „bărbatul care controlează totul“, se îndrăgosteşte de Jane Seymour, doamna de onoare a lui Boleyn şi se gândeşte să-şi petreacă câteva zile la moşia Seymour, botezată cu numele gotic Wolf Hall. Prin ce-ar putea da greş un asemenea plan nevinovat? Poate că Mantel ne va spune, într-o continuare a cărţii.

Thomas Cromwell a rămas o personalitate controversată şi misterioasă. Mantel a umplut spaţiile goale în mod plauzibil şi foarte reuşit.

Wolf Hall are scală epică, dar textură lirică.

Cele peste 500 de pagini se parcurg rapid şi cu mare uşurinţă. Având cunoştinţe despre domeniul juridic, Mantel observă eroismul minimalizat din deciziile cotidiene ale acestui conducător priceput, care lucrează pentru binele unei societăţi civile organizate: nu e un fief medieval bazat pe război şi, Doamne fereşte, nu e o utopie. „Când scrii legi, pui la încercare cuvintele ca să le afli puterea supremă“, îşi spune Cromwell. „Ca şi vrăjile, cuvintele trebuie să producă efecte în lumea reală şi, ca şi vrăjile, funcţionează doar dacă oamenii cred în ele“. Wolf Hall al lui Hilary Mantel e un roh man deopotrivă fascinant şi credibil.

ILUSTRAŢIE DE ESTHER PEARL WATSON

anse i împrejur ri Malcolm Gladwell spune că succesul nu depinde doar de creier şi de efort, ci şi de originea noastră – şi de ceea ce facem în privinţa ei.

DE DAVID LEONHARDT

Î

N 1984, un tânăr pe nume

Malcolm a absolvit cursurile Universităţii din Toronto şi s-a mutat în Statele Unite cu gândul de a deveni jurnalist. Datorită stilului său neobişnuit de limpede şi excelentului simţ de a intui un articol, acesta şi-a câştigat repede un post la The Washington Post.

După mai puţin de zece ani la acest ziar, a promovat, ajungând la publicaţia de vârf a jurnalismului

EXCEPŢIONALII

Povestea succesului de Malcolm Gladwell 309 pag. Editura Publica. 49 lei literar – The New Yorker. Acolo a scris articole pline de idei măreţe despre structurile ascunse ale vieţii mediocre, care s-au transformat apoi în materia primă pentru două bestseller-uri care au deţinut locul 1 în topuri. Pe ampla scenă a prozei de nonficţiune, autorul e considerat cel mai original talent al momentului. Sau cel puţin aceasta e o versiune a poveştii lui Malcolm Gladwell. Iată o alta: În 1984, un tânăr pe nume Malcolm a absolvit cursurile Universităţii din Toronto şi s-a mutat în Statele Unite cu gândul de a deveni jurnalist. Nimeni n-avea de unde să ştie atunci, dar Malcolm sosise în State cu background-ul aproape perfect pentru acea epocă. Avea o mamă psihoterapeut şi un tată matematician.

Profesiile lor îl îndrumaseră pe Malcolm spre ştiinţele behavioriste, a căror popularitate avea să explodeze în anii ’90. Pe deasupra, întâmplarea a făcut ca mama lui să mai fie şi scriitoare. Aşadar, spre deosebire de majoritatea copiilor de matematicieni şi psihoterapeuţi, el avea să înveţe – după cum îşi va aminti mai târziu – „că frumuseţea se regăseşte şi în exprimările limpezi şi simple“. Ca jurnalist, a sondat cercetările behavioriste în căutare de lecţii optimiste despre condiţia umană şi a descoperit un public atent în timpul impetuoşiDavid Leonhardt scrie editoriale de economie pentru The Times.

lor ani ’90 şi a culturii pasionaţilor de informatică. Prima sa carte, The Tipping Point, a fost publicată în martie 2000, cu câteva zile înainte ca indicele Nasdaq să-şi atingă punctul culminant.

Ambele poveşti despre Gladwell sunt adevărate, dar sunt totodată foarte diferite. Prima îi ilustrează succesul: e versiunea americană clasică a carierei sale, prin faptul că pune accentul pe trăsături individuale – talent, muncă asiduă, o perseverenţă demnă de Horatio Alger. Cea de-a doua versiune nu neagă neapărat aceste trăsături, ci le sublimează. Protagonistul nu e o persoană deosebit de talentată care a profitat de nişte oportunităţi: e o persoană talentată care a profitat de nişte oportunităţi deosebite.

Cea mai recentă carte a lui Gladwell, Excepţionalii e un argument pătimaş în favoarea luării mai în serios a celei de-a doua versiuni. „Nu cei mai inteligenţi au parte de succes“, scrie Gladwell. „Şi nici succesul nu este pur şi simplu suma deciziilor şi eforturilor pe care le facem în nume propriu. E mai degrabă un dar. Perifericii sunt aceia care au avut parte de oportunităţi şi care au dovedit puterea şi prezenţa de spirit necesare pentru a fructifica acele oportunităţi.“ Autorul nu-şi deapănă efectiv propria poveste în carte. (Dar dă târcoale prin culise, din moment ce descrie arcul familiei jamaicane a mamei lui.) În schimb, ne spune alte poveşti de succes, apelând adesea la metoda naraţiunii „spate în spate“: începe cu o poveste de măreţie individuală, despre Beatles, despre mogulii din Silicon Valley sau despre generaţia încărcată de succes a evreilor newyorkezi născuţi la începutul secolului XX şi apoi adaugă detalii care subminează relatarea respectivă.

Aşa că Bill Gates e prezentat drept un tânăr programator din Seattle, a cărui inteligenţă şi ambiţie depăşesc inteligenţa şi ambiţia demonstrate de mii de alţi tineri programatori. Dar apoi Gladwell ne duce la Seattle ca să descoperim că liceul lui Gates chiar avea un club de informatică în vremea când aproape nici un alt liceu nu se putea lăuda cu aşa ceva. Ulterior, Gates a avut norocul să dea peste şansa de a folosi calculatoarele de la Universitatea din Washington, ore în şir. Când a împlinit 20 de ani, petrecuse deja peste 10.000 de ore în faţa computerului, ca programator.

La sfârşitul acestei povestiri re-

vizioniste, Gladwell îl întreabă pe Gates însuşi câţi alţi adolescenţi din lume aveau la fel de multă experienţă ca el la începutul anilor ’70. „Aş fi uimit să aflu dacă mai existau 50 în toată lumea“, spune Gates. „Cred că am avut mai mult acces la dezvoltarea de software la o vârstă tânără decât oricine altcineva în acea perioadă şi totul se datorează unui concurs de împrejurări incredibil de norocos.“ Talentul şi energia lui Gates au fost, cu siguranţă, neobişnuite. Însă Gladwell sugerează că şansele lui se prea poate să fi fost şi mai neobişnuite.

Eu unul cred că mulţi oameni înţeleg din instinct această idee (chiar dacă Gladwell nu spune asta, preferând să-şi plaseze disertaţia contra filosofiei convenţionale). De aceea îşi şi fac părinţii atâtea griji gândindu-se la şcoala la care merge copilul lor. Ei nu cred cu adevărat că odrasla lor e atât de plină de măreţie încât să poată trece peste dezavantajul unei şcoli proaste sau chiar uneia mediocre. Şi totuşi, după ani buni, când se uită retrospectiv la succesul copilului lor – sau chiar la propria reuşită – au tendinţa să dezvolte explicaţii concentrate asupra dimensiunii personale. Gladwell demască în mod devastator, deşi cu voioşie totodată, imperfecţiunile acestor poveşti de succes pe care ni le spunem singuri.

Primul capitol din carte analizează anomalia zilelor de naştere ale jucătorilor de hockey. În multe dintre cele mai bune ligi din lume, fie ele de amatori sau de profesionişti, aproape 40 dintre jucători s-au născut în ianuarie, februarie sau martie, în vreme ce numai 10 sunt născuţi în octombrie, noiembrie sau decembrie. E un tipar cât se poate de bizar, care are o explicaţie simplă: data limită a naşterii copiilor pentru împărţirea pe categorii de vârstă din ligile de hochei de juniori este, de multe ori, 1 ianuarie.

Copiii născuţi în primele trei luni ale anului sunt, fireşte, puţin mai mari şi mai puternici decât colegii lor. Aceşti copii mai mari sunt apoi încadraţi în echipe de vedete, care asigură cele mai bune şi mai intense antrenamente. Până la vremea adolescenţei, avantajul lor iniţial aleatoriu s-a transformat într-unul real.

La meciul de campionat din cea mai importantă ligă de juniori canadiană, Gladwell îi ia un interviu tatălui unui jucător născut pe 4 ianuarie. Peste jumătate dintre coechipierii săi – Medicine Hat Tigers

– s-au născut în ianuarie, februarie sau martie. Dar când Gladwell îi cere tatălui să explice succesul fiului său, calendarul n-are nici un rol.

Bărbatul vorbeşte despre pasiune, talent şi muncă asiduă, înainte să adauge că băiatul a fost dintotdeauna mai dezvoltat pentru vârsta lui. Închipuiţi-vă pur şi simplu, scrie Gladwell, cum ar fi dacă în Canada s-ar crea o altă ligă de hockey de juniori pentru copii născuţi în a doua jumătate a anului: într-o bună zi, această ţară ar ajunge să aibă de două ori mai mulţi jucători foarte buni.

Excepţionalii are multe elemente în comun cu opera anterioară a lui Gladwell. E o adevărată plăcere s-o citeşti şi te face să cazi pe gânduri în privinţa ingenioaselor sale teorii. Din păcate, evită să se confrunte, în câteva cazuri, cu cercetările care pun la îndoială aceste teorii. (Gladwell susţine că copii puţin mai mari obţin rezultate mai bune nu doar la hockey, ci şi în sala de clasă. Totuşi, cercetările pe această temă produc concluzii împărţite.) E mare păcat că se întâmplă aşa, fiindcă ar fi fost o adevărată încântare să urmăreşti pe

cineva cu inteligenţa şi claritatea lui elucidând nişte afirmaţii aparent contradictorii.

Totuşi, în ciuda acestor analogii, Excepţionalii reprezintă un nou tip de carte pentru Gladwell. The Tipping Point şi Blink (cea de-a doua sa carte) erau un melanj de psihologie socială, marketing şi chiar o mică doză de self-help. Excepţionalii e mult mai pronunţat politic, e aproape un manifest. „Ne uităm la tânărul Bill Gates şi ne minunăm că lumea noastră i-a permis acelui puşti de 13 ani să devină un om de afaceri cu un succes fabulos“, scrie autorul la final. „Dar aceasta e lecţia greşită. Lumea noastră n-a făcut altceva decât să-i permită unui puşti de 13 ani să aibă acces nelimitat la un terminal folosit în comun, în 1968. Dacă de aceeaşi oportunitate ar fi avut parte un milion de adolescenţi, câte Microsofturi am avea oare azi?“ După zece ani – adică, de fapt, după o generaţie – în care această ţară a făcut destul de puţin pentru a clădi instituţii care să cultive succesul, Gladwell ne îndeamnă să ne gândim din nou la aceste chestiuni. Încă o dată, momentul ales de el s-ar putea dovedi excelent.

11

PIA A DE CARTE Imagini de la locul faptei (1) DE VIRGINIA COSTESCHI

E

DIŢIA în limba română a publicaţiei The New York Times Book Review, a fost partener al editurii Herald în campania „Te aşteptăm în librărie“. Această campanie mi-a oferit oportunitatea de a sonda piaţa de carte şi de a avea o imagine foarte clară a acesteia, pentru că adună date certe şi ia pulsul pieţei chiar din punctul de vânzare. Prin urmare, vă invit să contemplaţi tabloul conturat de managerii unora dintre cele mai importante lanţuri de librării din România. Leam trimis acest chestionar şi din răspunsurile lor veţi trage singuri concluziile privind starea culturală a naţiunii.

1. Ce înseamnă actuala criză economică pentru vânzarea de carte?

2. De unde a pornit pasiunea dvs. pentru carte şi cum aţi intrat în această afacere?

3. Cum vedeţi relaţia dintre edituri şi firmele specializate în vânzarea de carte?

4. Se poate vorbi despre un blocaj formal/informal pe lanţul editorlibrar-cititor?

5. Cât de mult propulsează vânzările o campanie derulată în librărie şi nu în alt mediu?

6. Care sunt atuurile campaniei „Te aşteptăm în librărie“ (promoţia, concursul Librarul iscusit, susţinerea cu materiale promoţionale, campania media)?

7. Ce lipseşte pieţei de carte ca să ajungă la maturitate?

Geta Vodislav – director comercial Bibliostar, Librăria Mihai Eminescu – Bucureşti: 1. Vânzările de carte au scăzut (în librăria noastră cu 15 – 20 faţă de anul precedent), ca urmare a scăderii puterii de cumpărare.

Această scădere se observă cel mai bine la beletristică, albume de artă, ghiduri turistice. La nivelul cărţii de specialitate (manuale, medicină, drept, sociologie, psiho-pedagogie, dicţionare etc.) scăderea este mai redusă.

2. Pasiunea pentru carte o am din copilărie şi, din fericire, am reuşit să o transmit şi copiilor mei. În această afacere am intrat la propunerea unor prieteni şi am constatat că o putem îmbunătăţi mereu. Eu sunt de profesie inginer şi m-am ocupat în special de aspectele tehnice ale aprovizionării şi vânzărilor, dar şi de relaţiile cu furnizorii şi clienţii noştri.

3. Din punctul nostru de vedere, relaţia cu editurile este una foarte 12

bună. Totul se bazează pe efortul comun de a vinde cât mai multe cărţi, pe încredere şi respect reciproc. Avem în comun şi respectul faţă de cititor, căruia vrem să-i oferim cărti de cea mai bună calitate, din toate domeniile cunoaşterii, la un preţ cât mai accesibil.

Totul decurge foarte simplu: noi ne respectăm angajamentele contractuale faţă de edituri, ei au încredere în noi şi ne aduc cărţile comandate în timp foarte scurt, astfel încât să avem permanent la raft cărţile căutate de cititori.

4. În cazul nostru, nu există un astfel de blocaj. El se produce atunci când unul dintre parteneri nu-şi îndeplineşte obligaţiile contractuale şi apar discontinuităţi şi întârzieri în aprovizionarea cu cărţi. Mai există mici blocaje când editurile nu fac distribuţie direct către librării şi apelează la intermediari, dar sunt cazuri puţine.

5. Campania de promovare derulată în librărie are atuuri clare: este foarte aproape de publicul ţintă, cel care are obişnuinţa cititului şi vine des în librărie să cumpere cărţi şi apoi intervine factorul uman: sfatul librarului, care poate fi foarte important în luarea deciziei de cumpărare a unei anumite cărţi.

6. Campania „Te aşteptăm în librărie“ mi se pare cea mai frumoasă campanie derulată până acum în România. Poate este şi punctul de vedere subiectiv al unui om care lucrează în librărie şi îşi iubeşte munca, dar se vede clar că nu e totul numai comercial, este vorba de mult suflet aici. Am remarcat asta de la început şi cred că au remarcat şi cititorii. Desigur, campania are multe atuuri: promoţia foarte bună pe titluri vandabile si noutăţi editoriale (aceasta fiind o iniţiativă salutară pe piaţă, editurile recurgând la promoţii mai ales pentru titlurile vechi şi care se vând foarte greu), campania media, materialele promoţionale frumos prezentate, dar mai ales concursul Librarul iscusit. Acest concurs a declanşat spiritul competiţional al librarilor, a fost un semn că munca lor este recunoscută şi a repus în discuţie, la nivel naţional, necesitatea reînfiinţării şcolii de librari.

7. Cred că anumite categorii sociale (profesori, elevi, studenţi) trebuie susţinute financiar de stat sau de instituţiile de învăţământ pentru cumpărarea cărţilor de specialitate de care au nevoie (aşa cum s-a întâmplat cu profesorii în anii precedenţi).

Gabriela Apostol, director marketing şi publicitate Theta Soft Advertising, Librăriile Oasis – Bucureşti: 1. Cred că actuala criză nu afectează cititorii de carte, aceştia sunt oameni cu venituri medii care nu au avut câştiguri umflate, false şi care reprezintă intelectualitatea.

2. Am fost şi sunt un mare cititor de carte, este o pasiune pe care o am din copilărie şi întotdeauna am visat să am o librărie, iar după 1989 mi-am putut permite la un moment dat, cu mari eforturi, acest lucru.

3. Relaţia este bună, doar că sunt dificultăţi de întreţinere a unei librării din cauza comisionului foarte mic pe care editurile şi-l pot permite – maximum 30 – 35 , ceea ce nu prea acoperă cheltuielile de susţinere, adică salarii, chirii, impozite etc. Practic, este vorba de un adaos de maximum 20 fără TVA, adaos extrem de mic, în condiţiile în care preţul unui mp de spaţiu închiriat este de 15 euro + tva, iar pentru o librărie 20 mp sunt extrem de puţini, presupunând o selecţie a editurilor şi a titlurilor şi, implicit, o selecţie a cumpărătorilor. Asta înseamnă deja 300 euro + tva, la care se adaugă în medie 5 euro + tva/mp pentru mentenanţă: lumina, căldura, curăţenia, paza şi altele şi am ajuns la 400 euro + tva. Dacă ţinem cont şi de necesarul minim de doi angajaţi şi de un contabil se mai adaugă 750 euro + impozite.

Deci avem cheltuieli minime de 1150 + tva (aproximând impozitul pe salarii cu tva, ceea ce nu este chiar corect). Rezultă că avem 900 euro pe lună. Asta ar presupune ca pentru acoperirea strictă a cheltuielilor să avem încasări de 4500 euro lunar, pentru ca din comisionul de 20  net să putem acoperi cheltuielile. Ar trebui să avem încasări medii zilnice de 180 euro, adică 800 de lei, ceea ce este destul de dificil. Nu este inclusă deloc vreo cheltuială pentru transport, profit, salariu patron, cheltuieli cu telefoanele, consumabile. De aceea este greu să ai o librărie în perioada aceasta.

4. Blocajul reiese din lanţul de mai sus şi nu ştiu care i-ar fi soluţia, mai ales în perioada aceasta.

5. Mie personal, mai ales că am lucrat în publicitate, mi se pare cea mai potrivită campanie, pentru că avem un public constant sau clienţi fideli, iar ei sunt atraşi de reduceri pentru că-şi permit să cumpere mai multe cărţi cu aceiaşi bani.

6. Atuul cel mai important este dat de recompensa la vânzare, căci contează extrem de mult librarul şi recomandarea pe care o face. În final clienţii sunt ai lui şi fidelizarea lor ţine de stilul de informare şi de pasiunea lui pentru meserie.

7. Cred că avem o piaţă de carte matură, din păcate mai sunt edituri fantomă care nu ţin cont de regulile de copyright, nici de calitatea traducerilor şi de cea a informaţiei.

Reprezentatul General Cart – Suceava 1. Paradoxal, am putea spune că efectele crizei economice se întrevăd mai puţin în vânzarea de carte.

Sigur, au mai scăzut vânzările, dar nu procentele contează, ci faptul că exigenţele segmentului de piaţă pe care îl deservim ne-a făcut să ne mobilizăm, să venim în întâmpinarea novoilor cumpărătorilor cu oferte tentante şi diverse, pentru că nevoia de carte încă există.

2. S-a întâmplat cu mulţi ani în urmă, când vânzarea de carte şi presă era o afacere ca oricare alta, dar cu trecerea timpului aceasta s-a transformat într-o pasiune la care nu ai cum renunţa.

3. Când exişti în acest sistem de peste un deceniu, relaţia dintre cei care se străduiesc să contribuie la „naşterea“ unei cărţi şi cei care depun eforturi pentru ca această carte să ajungă la cititor se cimentează de la sine. Sigur, de-a lungul ultimilor ani, colaborarea librar-editor a fost subiectul multor controverse, dar cu siguranţă eforturile ambelor părţi au dus la depăşirea acestor perioade dificile. Pentru unii poate părea o activitate ca oricare alta, dar pentru cei implicaţi este o felie din viaţă.

4. Personal, nu cred că este vorba de un blocaj, deşi suntem tentaţi să catalogăm în acest fel situaţia actuală. Să zicem doar că este un pas mai greu sau că încercăm, împreună, să găsim noi modalităţi de acoperire a pieţei de carte.

5. Foarte mult! Şi asta pentru că în librărie păşesc acei împătimiţi ai cărţii pe care nu ai să-i găseşti niciodată într-un hipermarket.

Nu vorbim acum despre rezultate imediate, spectaculoase. Cred că o campanie derulata în librărie vizează rezultate pe termen lung, identifică publicul ţintă şi îl transformă în client permanent.

6. Din păcate, multe companii au început să reducă bugetul de publicitate exact în momentul în care ar fi trebuit să-l crească. Specialiştii

spun că publicitatea este cea care aduce cele mai mari vânzări în perioade dificile, iar ea nu trebuie privită ca o piedică pentru profit, ci ca un susţinător al acestuia.

Editura Herald, prin campania „Te aşteptăm în librărie“, a făcut acest lucru, crescând astfel vânzarea de carte.

7. Mai multă implicare, mai multă informare, eforturi susţinute la nivel naţional. Avem nevoie de o reaşezare a valorilor, trebuie să renunţăm la bâlciul mediatic.

Cred că piaţa de carte va ajunge la maturitate abia atunci când întreaga societate românească o va face.

Ana Oniţă, director general Libris – Braşov 1. Criza economică s-a reflectat în scăderea volumului de vânzări în prima parte a anului. În primul trimestru din 2009 vânzarea de carte a scăzut cu 25 faţă de aceeaşi perioadă a anului 2008. În al doilea trimestru al acestui an, vânzarea de carte a crescut graţie turismului din timpul verii. Cu toată această creştere uşoară, piaţa cărţii este în continuare afectată, deoarece dintre clienţii fideli, cei cu venituri mici (studenţi, pensionari etc.) nu au mai achiziţionat cărţi.

2. Încă din şcoala primară cel mai frumos cadou pentru mine a fost o carte de poveşti cu care rămâneam ca şi cu un prieten adevărat pentru totdeauna. Mai târziu am citit tot ce a apărut în literatura pentru şcoală şi toată literatura universală pe care o puteam împrumuta de la bibliotecă sau cumpăra de la librărie. În 1991 a luat fiinţă firma Libris al cărei suflet am fost eu împreună cu echipa mea.

Cunoşteam meseria de librar din vechiul sistem, dar totul a căzut şi noua formă de organizare este cu totul diferită. Am început proiecte noi, am construit o imagine a tot ce înseamnă o firmă de difuzare de carte, am intrat într-o altă dinamică şi o altă viziune privind mijloacele de promovare Libris.

3. Libris a avut şansa să fie printre primele firme specializate în difuzarea de carte şi muzică. Am început seria lansărilor de carte atât cu scriitori români cât şi scriitori străini, bucurându-ne împreună cu editurile de un real succes. Am organizat diferite concursuri literare şi am susţinut diferite manifestări culturale. Cel mai mare proiect de susţinere a

Andrew Davidson despre Gargui i România editurilor este Târgul internaţional de carte şi muzică, unde an de an vin edituri româneşti şi străine. Libris Braşov este de asemenea implicată într-o serie de evenimente menite să aducă înaintea cititorilor poeţi, scriitori şi alte personalităţi ale culturii româneşti şi universale. Un astfel de eveniment este Festivalul Primăvara Poeţilor.

4. Buna tradiţie de colaborare a Libris cu editurile s-a bazat pe respect şi ajutor reciproc, astfel încât cititorul să se bucure de carte. De altfel, misiunea Libris este „Cartea e o bucurie pentru fiecare“. Aşa înţelegem noi relaţia editor-librar-cititor si considerăm că şi în aceste momente colaborarea cu editurile nu este în blocaj.

5. Salutăm iniţiativa editurii Herald de a face o campanie ce se derulează în librărie, locaţia unde cititorul este fericit să-şi aleagă cartea, să răsfoiască, să intre într-un univers special. Librarul îl poate ajuta să se hotărască spre un titlu sau altul, îi oferă informaţii utile referitoare la editură sau titluri similare.

6. Conlucrarea dintre editură şi firma de difuzare de carte ajută cititorul să decidă să cumpere anumite titluri, mai ales prin susţinerea unor promoţii, concursuri, materiale promoţionale etc. Astfel difuzarea este mai uşoară, cititorul se hotărăşte mai repede. Derulând campania editurii Herald am realizat cât este de importantă şi de eficientă colaborarea dintre editură şi librar/librărie.

7. Cauzele consumului redus de carte sunt puse pe seama puterii scăzute de cumpărare a românilor. Se mai adaugă feluritele forme de divertisment care primează în detrimentul cărţii. Pe lângă toate acestea vorbim şi de inexistenţa unor politici coerente de marketing, vânzareşsi publicitate ale editorilor. Foarte puţine edituri au politici de sales ori comandă studii de piaţă pentru a cunoaşte publicul cititor, multe edituri nu şi-au stabilit canale de comunicare cu distribuitorii şi vânzătorii de carte, iar editarea titlurilor nu se face în baza unor planuri editoriale bine gândite. În plus, distribuţia de carte acoperă în mare măsură mediul urban. De la lansarea magazinului nostru online www.libris.ro am văzut că si cei din mediul rural sunt interesaţi de carte, mai ales că acum au acces la mijloace informaţionale.

A

PĂRUT în S.U.A. în 2008, ro-

manul de debut a lui Andrew Davidson, Gargui, a devenit în scurt timp bestseller New York Times, drepturile de traducere fiind vândute până acum pentru 29 de limbi. Romanul a câştigat Amazon Rising Stars şi s-a situat în topul 100 Best Books 2008 al site-ului Amazon. În 2009 a fost nominalizat la Galaxy British Book Awards şi a câştigat premiul canadian Sunburst pentru literatură. Gargui este infernul dantesc al zilelor noastre, o poveste de iubire care transcende timpul şi graniţele a peste 700 de ani.

Restul veţi descoperi citind cartea, apărută la editura ALLFA şi care va fi lansată în prezenţa autorului la Gaudeamus, luna aceasta.

Spuneaţi, chiar la începutul cărţii Gargui, că la scris, cea mai dificilă parte nu este aşezarea în frază, ci decizia de a construi o anumită frază. Cât de mult aţi scris înainte de a publica Gargui?

Am lucrat la Gargui timp de şapte ani şi am scris sute de pagini care au fost tăiate din versiunea finală a cărţii. Poate părea un fel de muncă în plus, dar a fost necesară pentru a dezvălui povestea şi pentru a contura

Gargui este o carte complexă care explorează istoria, medicina, religia şi dragostea. Cum aţi început această aventură literară?

Acest roman există datorită lui Marianne Engel, personajul principal feminin, care venea şi îmi spunea poveşti. Se insinua în celelalte scrieri ale mele şi punea stăpânire pe stiloul meu, insistând să scriu ceea ce îmi spune. Am început cartea pe 1 mai 2000, iar treaba mea de scriitor era să o servesc pe ea.

Este evident că v-aţi documentat foarte mult pentru acest roman. Cât a durat şi care a fost cea mai interesantă informaţie pe care aţi descoperit-o?

Documentarea este partea mea favorită din procesul de scriere a unei cărţi. Îmi place să comand vreo 20 de cărţi pe aceeaşi temă şi să lucrez cu ele până ce descopăr acele mici ciudăţenii pe care nu le ştiam şi nici nu mi le-aş fi imaginat vreodată. Îmi place să încerc să înţeleg lumea altfel, pentru că mă întregeşte ca persoană.

Chiar dacă documentarea se referă la un anumit subiect, ceea ce aflu în cursul ei mă îmbogăţeşte ca fiinţă.

Pentru Gargui am făcut o cercetare extinsă asupra tratamentului pentru arsuri grave. Procedurile medicale sunt extraordinare şi e o mare provocare să îţi imaginezi curajul supravieţuitorilor în timpul procesului de recuperare.

Mi s-a părut frustrant că povestitorul nu are un nume. De ce l-aţi ţinut nenumit?

Ca să fiu sincer, şi pentru mine a fost frustrant. Marianne Engel a venit la mine cu numele întreg, din prima zi, dar povestitorul a refuzat să îşi dezvăluie identitatea. Am tot căutat-o, dar după doi ani am renunţat şi am acceptat că nu o să apară niciodată.

personajele şi cred că cititorul poate simţi informaţia printre rânduri.

Scriu tot timpul. De la 16 ani, când profesorul de engleză din liceu m-a inspirat şi mi-a deschis ochii asupra puterii şi frumuseţii povestirii, am scris poezie, piese de teatru, povestiri şi jurnale. Niciuna dintre scrierile mele nu a fost publicată, cu excepţia a trei poeme, la începutul anilor 1990. Gargui a fost prima mea încercare de roman şi aveam deja 39 de ani când s-a lansat pe piaţă.

Care e povestea tatuajelor lui Marianne, de ce s-a acoperit cu imagini spirituale?

Au fost perioade în viaţa ei când nu îşi permitea să cumpere piatra în care sculpta, aşa că şi-a acoperit trupul cu imagini, ca mod de exprimare.

Lui Marianne îi place foarte mult să mănânce şi să fie înconjurată de mâncare. Dar dumneavoastră? Există vreun meniu inspiraţional pentru un scriitor în focul creaţiei?

Bună întrebare! De fapt, când scriu, mi se pare că gătitul îmi ia prea

mult timp, aşa că aleg feluri simple.

Meniul meu favorit pentru scris este format din iaurt, ananas şi granola, amestecate. Şi multă-multă cafea.

Aţi avut un debut la care mulţi scriitori visează, cu drepturile vândute în aproape 30 de ţări şi o campanie fenomenală. Ce i-aţi sfătui pe cei care aspiră la un astfel de succes?

Trebuie să recunosc că nu m-am aşteptat niciodată la asta. E peste cele mai exaltate vise ale mele. Am fost extraordinar de norocos, ştiu asta.

Sfatul meu pentru debutanţi este să nu lase mirajul publicării să le influenţeze scrisul. Ce vreau să spun: scrie ce ţi se pare ţie interesant. Dacă tu te distrezi făcând asta, va fi la fel şi pentru cititori. Nu te lăsa stresat de „public“ – pentru că atunci când eşti singur cu opera ta, eşti unicul public.

După ce ai scris cea mai bună poveste, abia atunci poţi să cauţi agenţi şi publisheri. Mai întâi munca, şi ea trebuie să fie de calitate.

Care e cel mai important lucru pe care l-aţi învăţat scriind Gargui?

Să îmi ascult personajele. Pentru mine, scrisul funcţionează numai dacă nu forţez povestea în altă direcţie. Am început cu personajele, nu cu intriga. Nu am avut nici cea mai mică idée că Marianne Engel mă

va duce într-o mănăstire medievală germană sau pe o corabie vikingă.

Ce citiţi acum?

Toată opera lui John Fowles.

Tocmai am terminat Colecţionarul, recitesc Iubita locotententului francez şi mă aşteaptă Magicianul. Cât despre contemporani, sunt câţiva canadieni care îmi plac. Joseph Boyden are o carte grozavă, Three Day Road, şi pot să vă recomand şi romanul lui Steven Galloway, The Cellist of Sarajevo.

Lucraţi la o altă carte? Ne puteţi spune despre ce e vorba?

Nu vorbesc despre lucrările în curs, mi se pare că dacă o fac, poveştile vor dispărea. Vă spun doar că lucrez la o carte care e total diferită de Gargui. Are acţiunea în prezent, pe o perioadă scurtă şi se întâmplă într-o singură ţară.

Veniţi în România curând. Ştiţi ceva despre noi, ceva care să vă zgândăre curiozitatea scriitoricească?

Mă străduiesc să nu am idei preconcepute despre România. Am fost în vreo duzină de ţări în ultimul an şi îmi place să merg într-un loc nou cu mintea şi cu inima deschise. Cred că aşa se descoperă o ţară nouă şi aşa voi trăi experienţa mea românească.

13

FOILETON | CARTE PENTRU COPII

Castelul Ursitoarelor (VII) - prima parte -

„Călătoria lui Vlad în Celălalt Tărâm“ de Sînziana Popescu continuă... În episodul precedent, pe când vrea să plece de la petrecerea organizată de bunica lui în cinstea fraţilor lui nou-născuţi, Vlad vede într-un colţ al încăperii trei fete ciudate ce vorbesc în versuri. Nimeni nu pare să le remarce prezenţa, doar Vlad. Simţindu-se însă observate, cele trei o rup la fugă. Vlad se ia după ele şi reuşeşte s-o prindă în Pădurea Bogăţii pe fata mijlocie, care furase un colac împletit de pe masă. Fata e o Ursitoare care acceptă să îi îndeplinească o dorinţă, dacă Vlad o urmează... e măsură ce înaintau prin Pădurea Bogăţii, viaţa i se păru lui Vlad ceva mai uşor de suportat. Mai tihnită, mai sigură. Aşa cum nu i se arătase, poate, decât cu mult timp în urmă, pe vremea când de-abia se născuse. Furia care-l cuprinsese atunci, în sufragerie, dispăruse ca prin farmec, lăsând loc unui ciudat amestec de linişte şi curiozitate. Deşi în jurul lui nimic nu arăta schimbat, totul era acum altfel. I se păru că Soarele îşi ia picioarele la spinare şi pleacă în întâmpinarea Lunii, care-l aştepta zâmbind pe linia orizontului. Pentru ca apoi, ţinându-se de mână, cei doi să dispară lăsând în urma lor un crepuscul ce aducea mai degrabă a seară. Vlad simţea că, atunci când calcă, parcă zboară. Că pluteşte într-un spaţiu în care Timpul curgea altfel. Dacă îşi ţinea răsuflarea, îl auzea chiar cum îi zbârnâie pe la urechi, zburând acum în sens opus lor - spre conac, spre oameni, spre viaţă.

Nu îndrăzni să-i spună fetei nimic din ceea ce simţea, gândind că poate avea vedenii, dar se strădui, atât cât îi stătu în putere, să înţeleagă ce se întâmpla cu el.

— Ajungem cât ai clipi, îi spuse dintr-odată copila, arătându-i în depărtare, în mijlocul unui lac uriaş, un castel. Acolo stăm noi!

Vlad nu mai întrebă „care noi?“, căci îi fu suficientă o singură privire aruncată într-acolo, pentru a rămâne mut de uimire şi admiraţie. Întâi i se păru că visează.

Asta fiindcă, de când trăia, nu-şi amintea să fi văzut vreo construcţie asemănătoare.

Din castelul pe care i-l arătase fata nu mai rămăsese decât o ruină. Un schelet.

Care, luat la bani mărunţi, aducea destul de bine cu vechile ziduri ale cetăţii de lângă sat. Dar numai aducea, fiindcă aşa-zisul castel ce le stătea acum înaintea ochilor nu mai avea ziduri exterioare. Toate odăile lui de odinioară se arătau la vedere, precum miezul unui caşcaval proaspăt ros de şoareci. Rămăseseră pradă tuturor ochilor indiscreţi ce reuşeau să privească într-acolo, ignorând atâta lumină. Fiindcă asta era! În asta-i stătea măreţia. Se făcea că palatul era inundat de lumina provenită de la zeci de mii, de la zeci de milioane de candele, ce nu se sinchiseau de bătaia vântului.

Vlad nici nu băgă de seamă când şi cum anume se pomeniră lângă porţile acestuia, atât de greu îi fu să-şi desprindă privirea de la o asemenea minunăţie. Se trezi doar că la un moment dat îl trage cineva de mânecă, dincolo de uşă. Iar acolo, aşa cum se aşteptase de altfel, le văzu şi pe celelalte două fete, scriind ceva într-o carte.

— Bine că au lăsat deschisă poarta! zise cea mare, scriind mai departe.

— Şi fereastra, o completă mezina.

— Altfel nu-şi întâlneau micuţii Soarta! adăugă şi mijlocia, apropiindu-se şi trântind victorioasă colacul pe masă. Căci despre câţi oameni nu se spune, că n-au Soarta în astă lume?

— Soarta!

La vederea mijlociei, fetele se bucurară mult şi se îmbrăţişară. Apoi cele trei surori se întoarseră spre Vlad şi-l măsurară cu atenţie. Vlad le măsură şi el pe toate trei. Ce era să fi făcut? Şi cu toate că mezina, de departe şi din motive tainice numai de fete ştiute, părea şefa de clan, Vlad nu i se adresă ei, ci mijlociei.

— Nu mi-ai răspuns la întrebare.

Fata nu-i răspunse nici acum, dar îi zâmbi curtenitor în continuare. Văzându-l încurcat, sora cea mare îi spuse: — Eu sunt Naşterea! Ea e sora noastră, Soarta, iar mezina-i Moartea!

Vlad le privi cu luare aminte, gândind că numai aşa nu şi le imaginase. Unde erau zânele înveşmântate în aur de care-i vorbiseră ţăranii? Unde era baba cu coasa, pe care toţi o numeau Moarte? Ce căuta fetiţa asta în locul ei? Nimic nu se potrivea.

Vlad îşi luă el inima-n dinţi şi-o întrebă pe mezină: — Aşa tânără?

14

Roman distins cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, secţiunea de literatură pentru copii şi tineret, pe anul 2009

— Exact aşa cum eşti şi tu! Depinde cine-mi iese-n cale. De mă întâlnesc cu un tânăr în putere, arăt aşa, îi zise şi se învârti o dată, preschimbându-se într-o femeie pârguită, de vreo treizeci de ani. Iar de mă vede vreun moşneag, îmi iau de bună seamă alt chip. Nu trecu mult şi se preschimbă într-o bătrână. Nu avea coasă, dar priveliştea fu îndeajuns de cruntă pentru ca lui Vlad să i se facă rău de frică şi să leşine, alunecând pe un jilţ aflat în preajmă.

Când îşi reveni, puiul de om văzu trei fiinţe atât Așa-zisul castel ce le st tea acum de luminoase, încât îi veni înaintea ochilor nu mai avea ziduri foarte greu să le privească exterioare. Od ile lui de odinioar direct în faţă. Aşadar, era adevărat... Cele trei erau se ar tau la vedere, precum miezul într-adevăr Ursitoarele, îşi spuse Vlad în sinea lui. Iar unui cașcaval proasp t ros de flăcările acestea, ce ardeau șoareci. R m seser prad tuturor cât cuprindeai cu ochii, nu puteau fi decât sufletele ochilor indiscre i ce reușeau s omeneşti. Şi el, care-şi râs Soarta şi nu-şi priveasc într-acolo, ignorând atâta luase-n băgase deloc în seamă Moartea... lumin . Fiindc asta era! În asta-i — Îmi pare rău... st tea m re ia. Se f cea c palatul Vlad dădea din colţ în colţ, căutând în ochii lor era inundat de lumina provenit de îndurare.

Se trase câţiva la zeci de mii, de la zeci de milioane paşi îndărăt, privind atent către cea mică, ce părea de candele, ce nu se sinchiseau de că-l luase la ochi.

— Numai aşa nu b taia vântului. m-am gândit că arătaţi! E adevărat că le mai puneţi untdelemn celor ce vă sunt simpatici? zise Vlad, arătând timid spre candele. Care-i a mea?...

Naşterea îi arătă una dintre candele şi Vlad se mai linişti puţin. Era încă în viaţă.

— Spune-ne, ce dorinţă vrei să-ţi îndeplinim? întrebă mezina. Vrei multe dulciuri?

Jucării?... Sau orice alte avuţii?

— Nu. — Îţi doreşti vreun dar anume? îl întrebă cu blândeţe sora cea mare. Apoi îi mai spuse, citind din carte ca dintr-un tabel: Putem să te învăţăm să zbori, să înţelegi graiul animalelor, să...

— Nu! — Atunci... poate vrei mai multă minte? insistă mezina, care începuse să-şi cam piardă răbdarea. Zi-mi, n-ai vrea să iei tot timpul premiul întâi la şcoală?

— Îl iau oricum!

Vlad începuse să prindă curaj. Mai ales acum, când era limpede pentru oricine că Ursitoarele nu-i doreau răul. Voiau doar să-l răsplătească pentru colacul pe care li-l lăsase.

Văzându-l cât de hotărât era, fetele tăcură. Mai ales că strădaniile lor, menite doar să-l deturneze, dăduseră greş.

Va urma

Roman apărut în 2008 la Editura Mediamorphosis

Lolita de pe Bosfor Protagonistul noului roman al lui Orhan Pamuk este îndrăgostit nebuneşte de o verişoară îndepărtată, mai mică decât el.

DE MAUREEN HOWARD

O

RHAN Pamuk preferă capitolele scurte care îl conduc pe cititor de la o intrare la alta, întoarcerile fiind posibile pentru corecturi sau amendamente. El se comportă ca un regizor sigur pe sine în The Museum of Innocence (Muzeul inocenţei), noul lui roman încântător, despre o primă iubire ce durează o viaţă întreagă. În 83 de capitole, un locuitor înstărit al Istanbulului, Kemal, îşi mărturiseşte obsesia faţă de Fusun, o frumoasă vânzătoare. Povestea acestei pasiuni nefaste este precedată de o hartă a oraşului. Cititorii familiarizaţi cu opera lui Pamuk îşi amintesc, probabil, strâmtoarea Bosfor, moscheele şi bazarul, precum şi apartamentele Pamuk din Nisantasi, din cartea istorică şi autobiografică Istanbul: Memories and the City. Kemal dezvăluie toate perspectivele – apartamentul abandonat al întâlnirilor sexuale cu Fusun, anii în care şi-a contorsionat viaţa pentru a răspunde acestei pasiuni de durată. El scrie din Istanbul, nu din America în care a studiat, nici din Parisul spre care turcii cu avere se îndreptau pentru a dobândi o latură „liberă şi modernă“.

Oraşul se întinde în faţa ochilor noştri: casele de lemn părăginite şi romantice, apartamentele impozante ale noilor îmbogăţiţi, Cornul de Aur strălucind ca în cărţile

Noua carte a lui Maureen Howard, „The Rags of Time“, apare în această toamnă, încheind ciclul ei de romane dedicate celor patru anotimpuri.

ILUSTRAŢIE DE JOE CIARDIELLO

poştale, petrolierele ruseşti de pe Bosfor şi un restaurant cândva la modă cu bucătărie franţuzească. Kemal ne reaminteşte adesea că scrie din memorie. Îndrăgostiţii se întâlnesc în apartamentele Merhamet, într-o locuinţă abandonată de mama lui. Primele lui întâlniri clandestine cu Fusun au avut loc parcă în primăvara lui 1975. Sau mai devreme, la o ieşire cu familia? (Fusun este o rudă îndepărtată.) El ia în serios valoarea documentară a poveştii lui de dragoste captivante, „devenind, odată cu trecerea timpului, antropologul propriilor experienţe“.

La acea vreme, personajul lui Pamuk, un curator neexperimentat, trebuia să se mă-

THE MUSEUM OF INNOCENCE

de Orhan Pamuk Traducere de Maureen Freely 536 pag. Alfred A. Knopf. 28.95 $

rite cu fermecătoarea Sibel, o tânără distinsă şi deschisă la minte, care nu se conformează normelor şi merge până la limită în întâlnirile cu Kemal. Virginitatea devine un leitmotiv – cine va/nu va respecta regula valabilă în Turcia pe atunci, de a nu face sex înainte de căsătorie. În însemnările sale memorialistice, Kemal îşi arată, în bună măsură, dispreţul faţă de cercul său social, dar notează că „doi membri ai acestuia şi-au susţinut cu tărie convingerile politice; unul dintre ei avea să fie torturat de poliţie după lovitura de stat din 1971 şi să stea la închisoare până la amnistia din 1974;

şi, cel mai probabil, amândoi ne considerau pe noi ceilalţi «iresponsabili, răsfăţaţi şi burghezi»“. Pregătirile pentru petrecerea de logodnă se întind pe mai multe capitole, în timp ce afecţiunea lui Kemal faţă de frumoasa Fusun înfloreşte. Fata are 18 ani.

Kemal – 30. El creează un muzeu al pasiunii lor – cel despre care putem citi acum. Începe să colecţioneze mărturii ale relaţiei lor: o agrafă de păr, o ceaşcă pe care Fusun a atins-o, un cercel. Mult mai târziu, când îşi reiau aventura lungă şi neprihănită, el strânge mucurile de ţigară lăsate în urmă de Fusun, o solniţă de pe masa ei, o răzătoare de gutui din bucătărie. „Oricine este interesat măcar puţin de politica civilizaţiei“, declară Kemal la început, într-un discurs ironic despre obiceiul de a colecţiona, „ştie că muzeele depozitează acele lucruri din care derivă vastele cunoştinţe ale civilizaţiei occidentale, cele care îi permit să conducă lumea, iar când un adevărat colecţionar, de ale cărui eforturi depind muzeele, adună primele obiecte, el nu se întreabă aproape niciodată care va fi, în cele din urmă, soarta ansamblului său“.

La petrecerea de logodnă, o reuniune elegantă pentru prieteni şi familie, desfăşurată la Hilton, Fusun face parte dintre invitaţi. Şi la fel Orhan Pamuk, care joacă adesea un rol semnificativ în ficţiunea sa. Într-un rar moment în care anticipează evoluţia lucrurilor, Kemal îşi povăţuieşte cititorii: „Cei curioşi să ştie cum s-a simţit Orhan dansând cu Fusun să se ducă la ultimul capitol, intitulat «Fericire»“.

Pamuk este de multă vreme interesat de alter ego-uri, de personaje care-l reflectă pe el însuşi. În The Museum of Innocence, el atinge din nou această coardă; mai mult decât atât, Kemal o atinge şi el. „Îmi seamănă“, remarcă el despre Fusun, când dă pentru prima dată peste magazinul în care ea vinde imitaţii de haine franţuzeşti. Iar cu altă ocazie: „Dacă aş fi fost fată, dacă aş fi avut cu 12 ani mai puţin, aşa ar arăta corpul meu“. Acum, când spune povestea lor, Kemal trebuie s-o posede, să devină Fusun, ca în celebra replică a lui Flaubert Madame Bovary, c’est moi. Este dreptul scriitorului ca artist, nu al dublurii sale.

Una dintre plăcerile oferite de The Museum of Innocence este aceea de a căuta jocurile serioase şi, în acelaşi timp, de a te delecta cu arta naraţiunii lui Pamuk. El foloseşte adesea tehnicile diferitelor specii literare, profitând de efectele generate de acestea în scop propriu. Cartea lui Mă numesc Roşu, din 1998, poate fi considerată un roman istoric cu un mister în centrul acţiunii sale, dar şi o poveste politică – miniaturile artei orientale pe cale de a fi lăsate uitării faţă în faţă cu arta occidentală, cu perspectiva ei şi libertatea de a inventa. O implicare lumească de acest fel nu se numără printre preocupările lui Kemal: „Nu doresc să întrerup povestea cu descrieri ale confruntărilor de pe stradă dintre naţionaliştii fervenţi şi comuniştii înfocaţi, ci doar să spun că eram martori la o extensiune a războiului rece“.

Este una dintre multiplele negări care îl aju-

tă să-şi păstreze indiferenţa faţă de scena politică. Şi se potriveşte personajului. O fiinţă slabă, un burlac în vârstă care stă tot în casa mamei, are nişte îndatoriri în afacerea de familie de care abia se ocupă. Între timp, în anii în care au fost despărţiţi, frumoasa Fusun s-a măritat cu un regizor aspirant de film. Seară de seară, Kemal ia cina cu ei – trei oameni prinşi într-o poveste de dragoste fără speranţă. Îndrăgostitului etern nu-i trece nicicând prin minte că Fusun ar putea fi o fiinţă obişnuită – ca fata adorată din Lolita lui Nabokov. Kemal este dus de şofer de la casa mamei lui din Nisantasi în Cukurcuma, unde se uită la ştiri, pasiv, cu familia lui Fusun. Anii trec, iar Kemal se ţine după Fusun şi prietenii ei din lumea filmului în Beyoglu, dragostea vieţii lui dorindu-şi să devină actriţă. Toleranţa lui Kemal ne pune la încercare răbdarea, însă socotelile lui ne oferă o mostră de comedie neagră: „Conform însemnărilor mele, în timpul celor 409 săptămâni descrise în poveste, am fost la ei la masă de 1.593 de ori“. Traducerea în engleză de Maureen Freely redă latura ludică a romancierului, precum şi uneltirile lui serioase cu Kemal. Tonalitatea traducerii calcă pe urmele agilităţii lui Pamuk, de a ne reorienta privirea înspre gravitatea poveştii: „Aceasta nu este o simplă poveste despre doi îndrăgostiţi, ci despre întregul spaţiu, adică despre Istanbul“.

Nu există o intrigă complexă în The Museum of Innocence; şi de ce ar fi, dacă artistul este liber? Totuşi, Pamuk ne oferă un sfârşit cinematografic, uşor şi rapid de parcă ar fi extras dintr-un film turcesc de serie B. Dar dacă, aşa cum mi-a recomandat Kemal în prima parte a romanului, citesc ultimul capitol, „Fericire“, descopăr cum Kemal l-a căutat „pe apreciatul Orhan Pamuk, care a spus povestea“ în numele lui şi cu aprobarea lui. Nu, nu-i vorba de nici o şmecherie; pur şi simplu, autorul îşi afirmă drepturile asupra spaţiului său de lucru, unde galeria viselor sale nu prezintă lucruri efemere menite să ne amăgească, ci o mare atenţie acordată „frumuseţii vieţii obişnuite“ care i-a scăpat aproape în întregime lui Kemal. Acest muzeu expune responsabilitatea de a scrie liber şi modern.

Sciitorul adevărat nu este niciodată inocent când vine vorba de căutarea unui cuvânt care, după cum se exprimă Joseph Conrad în Under Western Eyes, „dacă nu este adevărul însuşi, poate conţine suficient adevăr cât să provoace descoperirea morală care ar trebui să fie ţelul oricărei poveşti“.

Pe ultima pagină, Pamuk dezvăluie anii în care a lucrat la acest roman: 2001-2002, 2003-2008. Pauza poate fi explicată prin faptul că în 2003 a publicat Istanbul, o autobiografie suprapusă cu istoria oraşului natal. Cartea vorbeşte despre apartamentul mamei lui, în care, băiat fiind, a învăţat, a pictat, a citit şi a ales, probabil inocent, să devină scriitor. A existat o fată care a pozat pentru el în acel studio, un model foarte frumos, după cum ne putem imagina, păstrat în memorie pentru această poveste cuh ceritoare.

15

Teren accidentat În această nouă istorie a Războiului Civil, John Keegan scoate în evidenţă influenţa topografiei asupra strategiei militare.

DE JAMES M. MCPHERSON

J

OHN Keegan este cel mai important istoric militar la generaţiei noastre.

Cartea sa din 1976, The Face of Battle a contribuit la începutul a ceea ce încă se mai numeşte „noua istorie militară“, cu accentul acesteia pus pe contextul cultural al războiului şi pe experienţa concretă a oamenilor în luptă. În peste o duzină de alte cărţi, Keegan şi-a demonstrat abilită-

THE AMERICAN CIVIL WAR

A Military History de John Keegan Ilustrată. 396 pag. Alfred A. Knopf. 35 $

ţile narative şi analitice în genul tradiţional al istoriei militare, concentrându-se pe probleme de comandă, strategie, tactică şi tehnologiile în schimbare ale conflictului armat. Aşadar, cu aşteptări serioase, ne îndreptăm atenţia către primul său studiu de mari dimensiuni despre Războiul Civil. În anumite privinţe, The American Civil War: A Military History (Războiul civil american: o istorie militară) satisface asemenea înalte aşteptări. Cu abile moduri de exprimare, Keegan înfăţişează slăbiciunile şi punctele forte ale principalilor comandanţi ai războiului. Generalul unionisit, George B. McClellan, suferea de un „defect care-l făcea să fie inapt în calitate de comandant: graba cu care îşi urma temerile“. Era „împiedicat din punct de vedere psihologic de a împinge acţiunea până la obţinerea unui rezultat. Temânduse de eşec, nu încerca să învingă“.

Spre deosebire de el, generalul Ulysses S. Grant, pentru care existau puţine aşteptări la început, s-a dovedit a fi „atât un strateg absolut perspicace, cât şi un învingător nemilos în bătălii“. El dădea dovadă de „toate calităţile pe care Lincoln sperase să le găsească la McClellan, dar nu le aflase“. Grant avea o abilitate extraordinară „de a viziualiza terenul de luptă cu ochii minţii“; „a înţeles repede cum metodele moderne de comunicaţie, în special telegraful şi căile ferate, îl înzestraseră pe comandant cu puterea de a strânge informaţii mai repede şi cu mijloacele de a difuza în replică ordinele adecvate“. În cazul lui Robert E. Lee, „cele mai mari calităţi privind strategia erau luarea rapidă şi corectă de decizii în faţa inamicului, exploatarea greşelilor inamicului şi gestionarea chibzuită a forţei care-i era disponibilă“. Dar, spre deosebire de Grant, „Lee nu era cu adevărat un strateg, cu toate că era un tactician şi un lider operaţional strălucit“. În ce-i priveşte pe alţi generali, Keegan îl consideră pe Stonewall Jackson „un geniu militar“ al cărui motto în luptă, însă – „înşeală, induce în eroare şi surprinde întotdeauna Cea mai recentă carte a lui James M. McPherson este „Abraham Lincoln“.

16

Un spital provizoriu al Uniunii din apropiere de Richmond în timpul Bătăliei celor şapte zile. inamicul“ – îi inducea uneori în eroare pe propriii săi subordonaţi. Generalul confederat Braxton Bragg, „cu toate că era un luptător, era şi irascibil şi îi îndepărta, insultându-i, pe cei mai mulţi dintre subordonaţii săi“, în vreme ce William T. Sherman „etala câte ceva din calităţile lui Grant legate de comunicare, rapiditate a deciziilor şi analiză rece a situaţiei militare“.

Pe scurt, „Sherman şi Grant erau cei doi generali remarcabili ai războiului“ pentru că recunoşteau ceea ce Keegan numeşte „probleme geostrategice“ cu care se confruntau armatele Uniunii şi au înţeles cum să le depăşească. Geografia, scrie Keegan, este „cel mai important factor care influenţează desfăşurarea războiului“, mai ales în America de Nord, unde „întinderea vastă a teritorului şi caracterul variat şi neobişnuit al acestuia îi obligă pe soldaţi să se conformeze cerinţelor sale cu mai multă rigurozitate decât în aproape orice altă regiune a lumii“.

S

UPRAFAŢA Confederaţiei era de 1.300.000 de km2, o zonă cam de mărimea Spaniei, Italiei, Franţei, Germaniei şi Poloniei la un loc. Linia sudică de coastă împotriva căreia flota Uniunii ridicase o blocadă avea o lungime de 5.600 de km. Lanţul muntos al Apalaşilor constituia o barieră militară împotriva invaziei Uniunii, în vreme ce numeroase râuri din sud reprezentau de asemenea puternice poziţii de apărare. Aceste obstacole geostrategice au cedat în cele din urmă în faţa tehnologiei puterii aburului pe râuri şi căi ferate, a mobilităţii armatelor comandate de Grant şi Sherman şi a încleştărilor grele care au epuizat forţa confederată prin luptă, luarea în captivitate şi uzură.

Valoarea analitică a cadrului geostrategic

al lui Keegan este viciată de numeroase erori care îi vor face pe cititori să fie dezorientaţi şi greşit informaţi. Notez aceasta cu regret, pentru că am învăţat foarte multe din scrierile lui Keegan. Dar nu e în cea mai bună formă în această carte. Râurile reprezintă una dintre cele mai importante caracteristici geostrategice pe care le discută. „Ohio şi afluenţii lui mari, Cumberland şi Tennessee“, scrie el, „formează o linie de canale de apărare ce protejează Upper South1-ul central, în vreme ce Mississippi, cu care se unesc, refuză Uniunii orice speranţă de străpungere“.

Realitatea era exact opusă. Aceste râuri navigabile au fost adevărate autostrăzi pentru forţele de atac navale şi armate ale Uniunii care au străpuns regiunile centrale confederate, cucerind Nashville, New Orleans, Memphis şi alte oraşe importante, alături de mari părţi din Tennessee, Louisiana, Mississippi, Alabama şi Arkansas. Keegan recunoaşte această realitate mai târziu în carte, când notează că aceste râuri „ofereau puncte de penetrare pentru Uniune în teritoriul confederat“. Întocmai.

Dar cunoştinţele lui Keegan despre geografia râurilor şi despre alte caracteristici ale terenului sunt slabe. Confundă râurile Ohio şi Tennessee, pare să plaseze forturile confederate Henry şi Donelson pe alte râuri, uneşte râul Kanawha cu râul Monongahela la Pittsburgh pentru a forma râul Ohio (râul Allegheny e cel care se uneşte cu Monongahela, în vreme ce Kanawha se varsă în Ohio la 240 de km sud-vest de Pittsburgh) şi mută statul Tennessee la nord, unde spune că „se deschide“ către Illinois, Indiana şi Ohio. Confederaţii nu şi-au abandonat punctul fortificat de pe Insula nr. 10 de pe râul Mississippi; forţe1

Partea nordică a sudului SUA

le unioniste l-au înconjurat şi l-au capturat împreună cu cei 5.000 de aparători ai lui.

Tunnel Hill de la Chattanooga nu ţine de Muntele Lookout, iar bătălia de la Muntele Cedar nu a avut loc în Blue Ridge.

Sunt numeroase alte erori în text, poate anticipate de date greşite pentru şase bătălii pe harta de la începutul cărţii. Carolina de Nord nu a scăpat de invazia Uniunii până aproape de „sfârşitul războiului“ (a fost invadată prima dată în februarie 1862); iar vechea născocire potrivit căreia câţiva soldaţi unionişti au fost ucişi cu baionetele în propriii saci de dormit la Shiloh e pur şi simplu falsă; cel puţin 10% din soldaţii Statelor Unite în 1865 erau negri, nu 3%; guvernul britanic a recunoscut statutul de beligerant al Confederaţiei potrivit dreptului internaţional în mai 1861, nu în 1863; şi aşa mai departe.

Acestea şi greşeli similare pot fi atribuite neatenţiei, dar altele par inexplicabile.

Keegan declară că Lincoln „n-a învăţat niciodată importanţa vizitării armatelor pe teren, din care ar fi putut afla foarte multe“, aparent neştiind că Lincoln a vizitat armatele pe teren de 11 ori, petrecând 42 de zile în taberele lor. Descriind rolul flotei Statelor Unite în Războiul Civil, Keegan face surprinzătoarea afirmaţie că la izbucnirea conflictului „aproape toate“ vasele de război „străvechi“ erau vase cu pânze şi că „nici una nu fusese lansată mai târziu de 1822“. În realitate, 57 dintre navele flotei fuseseră lansate după 1822, iar 23 dintre ele erau nave cu aburi, inclusiv şase fregate cu elice lansate în anii 1850, care erau la fel de avansate ca orice nave de clasa lor din lume. Şi ce ar trebui să înţelegem din afirmaţia lui Keegan, englez prin naştere, potrivit căreia premierul britanic în timpul Războiului Civil american era Benjamin Disraeli? (Era Vicontele Henry Palmerston.)

Simpatiile lui Keegan sunt legate de cauza Uniunii în război şi îl consideră pe Lincoln un mai bun comandant general decât Jefferson Davis. La fel ca Grant şi Sherman, Lincoln „a abandonat cu totul ideea convenţională potrivit căreia cucerirea capitalei inamicului va aduce victoria. În schimb, a înţeles în mod corect că numai distrugerea armatei principale a Sudului va înfrânge Confederaţia“. Dar Keegan împărtăşeşte o concepţie greşită larg răspândită despre cea mai elocventă declaraţie a lui Lincoln privind semnificaţia războiului. „Geniul“ cuvântării de la Gettysburg, scrie el, „rezidă mai puţin în cuvintele măreţe decât în refuzul lui de a face diferenţa între sacrificiul Nordului şi al Sudului“. Această afirmaţie nu poate fi mai departe de adevăr.

Soldaţii care „au dat ultima măsură totală a devotamentului“ la Gettysburg, astfel ca „naţiunea să poată exista“, erau soldaţi ai Uniunii. Nici un confederat n-a fost îngropat în cimitirul inaugurat de Lincoln; aceştia au luptat să divizeze naţiunea pentru care „bărbaţii curajoşi“ pe care Lincoln i-a cinstit au luptat să o păstreze. Departe de a refuza să facă diferenţa între sacrificiul Nordului şi al Sudului, Lincoln a făcut cea h mai profundă delimitare.

FOTOGRAFIE DIN „THE AMERICAN CIVIL WAR“

Învierea morţilor Frankensteinul din acest roman socializează cu Byron şi cu soţii Shelley.

DE TERRENCE RAFFERTY

P

ETER Ackroyd ştie o groază de lucruri despre cum să-i scoli pe morţi din somnul de veci. Experimentele sale în reanimare s-au desfăşurat în întregime în laboratorul literaturii, iar inteligentul său nou roman, The Casebook of Victor Frankenstein (Registrul medical al lui Victor Frankenstein), pledează convingător pentru înţelepciunea acestei alegeri. Ackroyd, în ultimele trei decenii, s-a descurcat destul de

THE CASEBOOK OF VICTOR FRANKENSTEIN

de Peter Ackroyd 353 pag. Nan A. Talese/Doubleday. 26.95 $

bine ca istoric, biograf şi romancier prolific, specializându-se în vieţile şi faima (adică viaţa după moarte) scriitorilor englezi. Al său Victor Frankenstein, însă, este motivat de credinţa că morţii pot fi regeneraţi la propriu, prin intermediul minunatelor mijloace ale ştiinţei moderne – de la începutul secolului al XIX-lea. Acest tânăr Frankenstein onest a participat la prelegeri ale eminentului savant şi om de litere Humphry Davy şi a aflat din ele că electricitatea este „scânteia vieţii, fla-

Terrence Rafferty realizează rubrica Horror pentru Book Review.

ILUSTRAŢIE DE JULIA ROTHMAN

căra prometeică şi lumina lumii“. A auzit de asemenea, de la unul dintre cei mai puternici gânditori ai epocii, Samuel Taylor Coleridge, că „omul creează lumea în care trăieşte“ şi că până şi marile descoperiri ştiinţifice ale lui Isaac Newton „au fost create de mintea şi imaginaţia sa“. Şi, poate într-un mod şi mai decisiv, în timp ce s-a aflat la Oxford, impresionabilul Victor a căzut sub vraja unei coleg student carismatic pe nume Percy Bysshe Shelley: un poet cu o ambiţie uluitoare, un campion al ideilor politice radicale, un ateu militant şi un înflăcărat partizan al perfectibilităţii omului. Era epoca romantică şi o vreme al speranţei.

Ideile geniilor romantice precum Davy, Coleridge şi Shelley erau impetuoase, foarte provocatoare şi amatorii nu se jucau cu ele. Dar în acea epocă memorabilă din punct de vedere intelectual, cam toţi cei care contau erau într-o măsură sau alta amatori înflăcăraţi, iar un om ca Victor Frankenstein – curios, entuziast, foarte optimist – se putea crede uşor un geniu. În mare parte, Frankenstein al lui Ackroyd este un copil al epocii sale, care se joacă cu focul şi se arde foarte rău. În general, Ackroyd este mai matur – aşa cum ar trebui să fie, în perspectiva a aproape două secole care au trecut de când eroul său a văzut prima dată lumina tiparului în strălucitul roman al lui Mary Shelley, Frankenstein sau Prometeul modern. Mary Shelley, care avea doar 21 de ani atunci

când cartea a fost publicată (anonim) în 1818, a pornit cu simpla intenţie de a spune o poveste cu fantome: „una care să se adreseze neliniştilor misterioase ale naturii noastre şi care să trezească fiori de groază – una care să-l facă pe cititor să se teamă de a privi în jur, să îngheţe sângele în vine şi să accelereze bătăile inimii“. Şi a reuşit admirabil acest lucru. Impulsul a fost un concurs propus de prietenul lui Percy, Lordul Byron, ca distracţie într-o noapte plictisitoare în Geneva: nici Byron, nici Percy n-au reuşit să ducă la îndeplinire nimic relevant, iar concurentul rămas, doctorul personal al lui Byron, John Polidori, a născocit cu greu o scurtă şi subţire povestioară numită The Vampyre. Doar povestea lui Mary a supravieţuit.

The Casebook of Victor Frankenstein îşi plasează protagonistul readus la viaţă în chiar scena propriei sale concepţii, socializând cu Mary, cu poeţii şi cu doctorul în acea spectaculoasă noapte de pasiune literară. Pentru un savant nebun, Victor are nişte relaţii extraordinar de înalte – mai bune, chiar, decât ale lui Charles şi Mary Lamb, care au ocupat poziţia centrală în încântătorul roman al lui Ackroyd despre epoca romantică, The Lambs of London.

Thomas Rowlandson, Richard Brinsley Sheridan şi Sarah Siddons plutesc repede pe orbita celor doi Lamb, iar opiomanul Thomas De Quincey zăboveşte un pic mai mult acolo, dar personajele din The Lambs of London, inclusiv eroul şi eroina, par destul de tangenţiali marilor curente intelectuale ale timpului, marile traiectorii descrise de unii ca Byron, Coleridge, Davy, cei doi Shelley şi William Godwin (tatăl lui Mary).

Victor Frankenstein se află în mijlocul tuturor acestora: copleşit, încremenit, tulburat, pierdut în spaţiu.

E o idee frumoasă să faci dintr-un om de ştiinţă – mai curând decât, să zicem, dintrun poet – întruchiparea înaltului spirit romantic şi e o idee al cărei timp pare să fi venit. Superba istorie recentă a lui Richard Holmes, The Age of Wonder, evocă cu însufleţire fascinaţia epocii pentru orice era ştiinţific şi relaţia strânsă între ştiinţe şi arte, filozofie şi chiar politică. Holmes dedică un capitol lui Frankenstein, plasând „povestea cu fantome“ a lui Mary Shelley în contextul dezbaterii contemporane despre vitalism şi făcând câteva asocieri surprinzătoare cu poezia timpului, ca de exemplu Lamia de Keats. (Te-ai aştepta, cât de cât, la Hyperion, cu „creaţiile şi distrugerile“ aferente.)

Graniţele erau clar delimitate atunci.

Coleridge se ocupa de toate; Davy era, în puţinele ore dintre exploziile din laborator, un activ poet prea puţin talentat. Percy Shelley al lui Ackroyd îi spune prietenului său Frankenstein: „Marii experimentatori sunt poeţi în felul lor. Sunt călători pe tărâmuri necunoscute. Explorează limitele lumii“. Şi acel spirit al explorării era într-adevăr în inima palpitândă a romantismului.

Dar Frankenstein? Personajul lui Mary Shelley nu era, merită să ne amintim, nătângul nelegiuit, cu privirea rătăcită, întruchipat de Colin Clive în filmul clasic al lui James Whale din 1931 şi seamănă chiar şi mai puţin cu recreările mai recente precum aceea din trilogia – disponibilă acum pe rafturile de ediţii broşate din orice aeroport, gară şi drogherie de pe teritoriul Statelor Unite – inti-

tulată modest Dean Koontz’s Frankenstein, în care protagonistul e un fel de megaloman de genul Doctor Evil decis să repopuleze lumea cu creaturile lui diabolice. Ackroyd face mitologiei Frankenstein un serviciu uriaş, restituindu-i influenţa intelectuală, gravitatea emoţională, aerul de idealism tragic.

Frankensteinul său e al lui Mary Shelley, până la ultimele detalii.

Sau aproape. Noul Frankenstein al lui Ackroyd reuşeşte să reînvie un cadavru: al unui student tuberculos de la medicină numit (într-un mod destul de suspect) Jack Keat. Şi suferă, aşa cum a făcut şi Frankenstein cel original, de agonia re-

Protagonistul readus la viaţă al lui Ackroyd este un copil al epocii romantice: se joacă cu focul şi se arde rău. muşcării, cât şi de sentimentul stăruitor că este urmărit de propria-i creaţie nefirească.

Dar nu are o logodnică sau o soţie care să fie ameninţată de creatură. Acel rol e interpretat aici de prima soţie a lui Percy Shelley, Harriet Westbrook, iar schimbarea e sugestivă. E ceva poate prea pătimaş în admiraţia lui Victor pentru elegantul „Bysshe“, care este, spune savantul, „singurul meu prieten şi aliat în această lume, în care există atât de multă stricăciune şi întuneric“. E interesant de asemenea că, narând această poveste înspăimântătoare, Victor încurcă un volum considerabil de date cronologice din viaţa prietenului său Shelley, mai ales în ce le priveşte pe Harriet şi pe Mary. Ackroyd, un scriitor meticulos, ştie cu siguranţă când a murit Harriet şi când s-a căsătorit Percy cu Mary, dar naratorul său pare să nu ştie sau poate nu vrea să ştie. Autorul The Casebook of Victor Frankenstein este un om extraordinat de inteligent – el nu e un savant nebun – şi, dacă eşti vigilent, poţi aduna indicii privind nestatornicia eroului său pe parcursul întregului roman.

Posibilitatea ca problemele lui Victor Frankenstein să-şi aibă sursa în atracţia lui neîmpărtăşită, chiar nerecunoscută, pentru tovarăşul său de la Oxford este sigura temă în întregime post-romantică pe care Ackroyd o introduce în naraţiune. Acest Frankenstein se adresează „temerilor misterioase ale naturii noastre“ într-un fel care e clar influenţat de psihologia modernă: unii monştri, acum ştim, sunt făcuţi în laboratorul inconştientului. Victor are momente în care pare să fie conştient de aceasta. „În căutarea mea pentru crearea de viaţă“, spune la un moment dat, „am crezut că eram gata să mă recreez pe mine însumi“.

Nu prea reuşeşte acest lucru – nu în sensul pe care îl intenţionează, oricum – şi nici Peter Ackroyd, în ciuda întregului său talent literar, nu reinventează cu totul Frankenstein. The Casebook of Victor Frankenstein e o poveste încântătoare şi înviorător de inteligentă, dar, oricât ar încerca, Ackroyd reuşeşte cu greu să pună în mişcare o idee care nu acţionează deja, cu forţă, în romanul încă esenţial al lui Mary Shelley. Acesta este, poate, Prometeul postmodern: o încercare, conştientă de propria-i inutilitate, de a reanima ceva care h n-a murit niciodată.

17

Theodore Roosevelt şi şeful pădurilor, Gifford Pinchot, într-un tur al cursurilor de apă.

Războinicii sălbăticiei Marele incendiu din 1910 şi înfiinţarea Serviciului Forestier.

DE TONY HORWITZ

A

MERICANII care au crescut alături de Smokey Bear1 vor fi şocaţi să afle că primii pădurari erau nişte prsonaje profund antipatizate care aveau prea puţin de-a face cu rămăşiţele nestinse ale focurilor de tabără. În Vestul încă sălbatic din urmă cu un secol, pădurarii îi expulzau pe bandiţii cu arma în mână care aveau bodegi şi bordeluri pe terenuri publice. Un vânător a împuşcat mortal un pădurar, iar apoi a pretins că l-a confundat cu un cerb. O mulţime înfuriată de noile limitări ale legii miniere l-a spânzurat pe primul şef al Serviciului Forestier. În Congres, adversarii agenţiei făceau lobby pentru retezarea unor păduri întregi, înainte ca acestea să ia foc. „Nu dăm bani pe decoruri!“, striga liderul majorităţii republicane, Joseph Cannon, unul din mulţii legislatori care se opuneau planurilor ecologiste ale lui Theodore Roosevelt.

Copacii, până la urmă, erau doar potenţiale scânduri sau traverse de cale ferată.

Povestea cruciadei lui Roosevelt pentru salvarea locurilor sălbatice începe să fie la fel de obişnuită ca o poveste de spus la focul de tabără. În vara aceasta, a apărut The

Cea mai recentă carte a lui Tony Horwitz este „A Voyage Long and Strange: Rediscovering the New World“.

1 Smokey Bear este mascota oficială a Serviciului Forestier American, lansată în 1944 cu un mesaj de prevenire a incendiilor. (n.trad.).

18

Wilderness Warrior, biografia lui Douglas Brinkley, iar în toamnă a venit emisiunea despre parcuri naţionale a lui Ken Burns de la PBS. Dar, în timp ce Roosevelt este pe bună dreptate aclamat pentru viziunea sa şi modul inteligent în care s-a folosit de mandatul său ca de un amvon provocator – „Sunt împotriva celui care jupoaie pământul!“ – misiunea protejării pădurilor publice a căzut în sarcina unui detaşament minuscul de pădurari uitaţi.

Pe aceşti pionieri ai ecologiei a vrut să-i celebreze Timothy Egan când a scris The Big Burn (Marele foc), o relatare revelatoare, chiar dacă inegală pe alocuri, a tulburatei istorii a începuturilor Serviciului Forestier.

THE BIG BURN

Teddy Roosevelt and the Fire That Saved America de Timothy Egan Ilustrată. 324 pag.

Houghton Mifflin Harcourt. $27

Egan, responsabil cu rubrica Outposts de la NYTimes.com şi cronicar veteran al vestului, e evident atras de dezastre. A câştigat un National Book Award pentru The Worst Hard Time, o descriere răvăşitoare a marii furtuni de praf din anii 1930. În cartea de faţă, trece de la marile câmpii la nordul Munţilor Stâncoşi pentru a rememora cel mai mare incendiu din istoria Statelor Unite.

Cunoscut ca „Marele Foc“, pârjolul din 1910 a

ars 1.200.000 de hectare de pădure în Idaho, Montana şi Washington, a carbonizat orăşelele de frontieră şi a produs un nor de fum atât de dens încât acoperea Denverul chiar şi după ce flăcările s-au stins.

Egan leagă relatarea sa despre Marele Foc de povestea creării Serviciului Forestier al Statelor Unite. Ar putea părea o povestire plictisitoare şi birocratică, dar Egan o redă sub forma poveştii incitante a unui cuplu foarte ciudat: neînfrânatul Teddy Roosevelt, care „consuma 2.000 de calorii până la prânz şi îşi bea cafeaua cu şapte cuburi de zahăr“, şi pădurarul lui şef, Gifford Pinchot, un ascet singuratic care dormea uneori pe o pernă de lemn şi care a rămas ataşat 20 de ani, în mod mistic, de logodnica sa decedată.

Crescut într-o familie bogată din Manhattan, la fel ca Roosevelt, Pinchot a moştenit un castel cu 23 de şeminee şi o avere obţinută din secerarea nemiloasă a pădurilor din est. Şi totuşi, această beizadea crescută la oraş s-a împrietenit cu naturalistul John Muir, un erou al pădurilor şi confidentul lui Roosevelt în materie de ecologie. „Visăm aceleaşi visuri“, i-a scris Roosevelt lui Pinchot, şi „împărtăşim o intimitate ciudată“. În timp ce îi combăteau pe baronii jafurilor şi puneau sub protecţia legii teritorii întregi de păduri naţionale, cei doi luau parte împreună la partide de box şi lupte şi sesiuni de înot nudist în Potomac.

Când Pinchot a devenit şeful nou înfiinţatului Serviciu Forestier în 1905, a angajat ca pădurari o echipă de tineri idealişti, majoritatea formaţi la facultatea de silvicultură de la Yale. Aceasta era în cu totul altă lume decât domeniile publice pe care „şerifii verzi“ ai lui Roosevelt fuseseră trimiţi să le supravegheze şi reglementeze. În Vest, pădurarii se confruntau cu cei care se stabileau acolo şi cu magnaţii căilor ferate, ai cherestelei şi ai minelor, angajaţi în lupta frenetică pentru teren şi resurse de la începutul secolului XX. Pădurarilor din Ivy League le-a fost greu să atragă atenţia – cu atât mai puţin colaborarea – oamenilor din locuri precum Taft, Montana, un oraş de 2.500 de locuitori, aflat în expansiune, în care funcţionau 30 de bodegi şi aproape 500 de prostituate.

Pentru a înrăutăţi şi mai mult situaţia, succesorul lui Roosevelt, William Howard Taft, care cântărea 152 de kg („un platou de şunci“, cum l-a botezat un consilier), nu era prea pasionat de ecologie. L-a concediat pe Pinchot, iar nou-născutul Serviciu Forestier, lipsit de fonduri şi asediat din toate direcţiile, părea supus riscului mortalităţii infantile.

Exact în acest moment de răscruce, în vara secetoasă a anului 1910, descărcările electrice şi vânturile puternice au răspândit focul în nordul Munţilor Stâncoşi. Nucleul cărţii lui Egan este o relatare detaliată, uneori oră cu oră, a bătăliei duse pentru domolirea focului şi evacuarea oraşelor. Pe de o parte, ziduri de foc, pe de alta, o armată pestriţă de pădurari, vânători mercenari, imigranţi angajaţi pe fugă şi alţi recruţi cu experienţă minimă sau inexistentă în combaterea focului. Acestea sunt ingrediente ale unei drame intense şi dătătoare de fiori. Când colo, exact aici o ia razna The Big Burn.

Unul dintre motive e structural. Prima parte a cărţii este dominată de câteva personalităţi puternice, în principal Pinchot. În partea a doua, mai lungă, în care este relatat incendiul, distribuţia devine enormă şi povestea greu de urmărit. Pinchot, atrăgătorul protagonist al cărţii,

aproape că dispare. În cele din urmă, asocierea incendiului din 1910 cu înfiinţarea Serviciului Forestier pare forţată, ca o joncţiune feroviară la care nu se potrivesc ecartamentele.

Scriitura amplifică şi ea această fractură.

Cercetarea lui Egan este temeinică, iar detaliile sunt pline de viaţă: un ceas de buzunar oprindu-se la ora decesului purtătorului, o femeie îngropându-şi maşina de cusut pentru a o salva din calea focului, elani şi urşi fugind din pădure, urmăriţi de flăcări. Dar, în loc să se încreadă în

Când nu se îndeletniceau cu salvarea pădurilor, Roosevelt şi pădurarul lui şef boxau, se luptau sau înotau goi în Potomac. acest material, Egan înteţeşte focul, atacându-ne cu adjective şi clişee. Focul intensificat de vânt este „o privire aruncată dincolo de porţile iadului“, în timp ce un pădurar extenuat „funcţionează pe adrenalină, un puşti care încearcă să îngrădească într-un loc sigur un tsunami de flăcări şi care se luptă să salveze măcar un orăşel“.

De asemenea, scenariul de film cu catastrofe se înghionteşte şi el pentru a prinde o porţiune de text. Există în mod evident băieţii buni (umilii şi altruiştii pompieri) şi ticăloşii (bogătanii şi traficanţii de păcate, care refuză să dea o mână de ajutor sau care fug la adăpost cu trenuri destinate femeilor şi copiilor). Egan sare repede de la o scenă la alta, lăsând mereu eroii în suspans. „Nu am să mor aici“, declară „fata casnică la şoldul căreia atârnă un pistol“, împleticinduse singură prin păduri. Multe personaje par condamnate doar pentru a renaşte miraculos. În final, 85 de oameni mor – un tribut trist, dar doar o fracţiune din cât ne-a făcut Egan să ne aşteptăm după toate flăcările dezlănţuite, fumul înecăcios şi copacii prăbuşiţi.

D

IN fericire, Pinchot şi proza mai calmă se întorc în scurta parte finală a cărţii în care sunt tratate urmările incendiului. Dar capitolele concluzive ale lui Egan par a fi în conflict cu construcţia cărţii. Pinchot şi Roosevelt au profitat cu inteligenţă de Marele Foc, prezentându-l ca pe momentul în care o mână de pompieri curajoşi avea nevoie să fie extinsă şi echipată pentru a preveni repetarea catastrofei. Bugetul agenţiei a crescut brusc, încă mai multe păduri au fost puse sub protecţie şi astfel, aşa cum sugerează titlul cărţii, incendiul din 1910 a „salvat“ pădurile Americii pentru generaţiile viitoare.

Ei bine, nu chiar. În ultimele pagini, aflăm că viziunea Epocii Progresiste despre „pădurile poporului“, împădurite sustenabil şi protejate pentru toată lumea, a fost rapid trădată. Prin 1920, marii cherestegii puseseră mâna pe Serviciul Forestier, iar urmarea a fost tăierea sistematică a pădurilor în scopuri industriale, „scalpând“ teritoriul. „Serviciul Forestier a devenit serviciu de pompieri“, scrie Egan, „protejând arborii pentru ca aceştia să poată fi mai târziu tăiaţi“. Pinchot, călătorind la bătrâneţe prin pădurile Vestului pe care luptase atât de intens să le salveze, a fost îngrozit să găsească teritorii dezgolite, doar noroi şi cioturi de copaci. „Devastare absolută“, scria el în jurnal.

Aceasta este o imagine puternică şi tragică a unui vis distrus. Dar nu la aşa ceva te aştepţi parcurgând paginile eroice care o preced. Dacă The Big Burn devine un film, puteţi paria că Hollywoodul va schimba finalul. h FOTOGRAFIE DIN „THE BIG BURN“

Romane poliţiste

Marilyn Stasio

Moartea se dezlănţuie Fiind o scriitoare subversivă, Ruth Rendell parodiază cu viclenie două figuri reprezentative pentru societatea engleză – iubitorul de animale şi gardianul corectitudinii politice – în noul ei roman poliţist ce-l are ca protagonist pe inspectorul Wexford, THE MONSTER IN THE BOX (Scribner, 26 $). Departe de a fi menajat pentru

că iubeşte câinii (şi şerpii, şi leii), Eric Targo e prezentat ca un mare ticălos. În trecut, când Wexford era doar un recrut fără experienţă în poliţia Kingsmarkham, s-a convins de faptul că acest individ politicos care mergea peste tot însoţit de câinele preferat era un ucigaş „în timpul liber“. Dar având puţine dovezi în sprijinul bănuielii sale în afară de aversiunea interioară, Wexford a trebuit să renunţe. Acum, Targo a reapărut, cu un alt câine alături, iar Wexford îşi aminteşte de aprecierea primei doamne Targo pentru fostul ei soţ: „Iubeşte animalele mai mult decât pe oameni.

De fapt, nu-i plac deloc oamenii“. În timp ce Wexford se gândeşte dacă nu cumva propriul lui grădinar s-ar putea să fi devenit cea mai recentă victimă a lui Targo, unul dintre colegii săi, Hannah Goldsmith, e convinsă că o familie de musulmani şi-a obligat fiica de 16 ani să abandoneze şcoala şi că o forţează să facă o căsătorie aranjată. Dar atitudinea superioară a tinerei ofiţer faţă de imigranţi e atât de evidentă pentru familia pe care o jigneşte prin a fi „excesiv de politicoasă, de măgulitoare şi de prevenitoare“ încât investigaţia ei nu merge în nici o direcţie.

Deşi mecanismele intrigii care leagă aceste două fire narative scârţâie un pic, e o plăcere să îl vedem, prin flashbackuri, pe Wexford tânăr, aflat în căutarea febrilă a unor fete care au o atractivitate anume. E de asemenea o revelaţie să vedem cât de meticulos reconstruieşte Rendell acea perioadă de mult apusă şi acel loc din simple priviri fugare aruncate unei străzi fără maşini sau unui câmp deschis în care un băiat putea privi stelele. Lăsându-i la o parte farmecul, această călătorie nostalgică ne arată cum caracterul lui Wexford a fost modelat de experienţa sa ca tânăr sensibil, studios. Chiar şi în acea perioadă, „voia să se facă dreptate“, ne spune Rendell. „Ticăloşilor nu trebuie să li se permită să se dezvolte precum dafinii verzi“.

Ori de câte ori autorii întrerup o intrigă convenţională pentru a-şi trimite detectivii din seriile lor în cine ştie ce regiune exotică, ai tendinţa de a-i suspecta că reduc o vacanţă la

nivelul unei deplasări de investigaţii.

Michael Connelly confirmă această bănuială cu NINE DRAGONS (Little, Brown, 27.99 $), în care face o pauză lungă de la investigarea uciderii unui bătrân negustor chinez din Los Angeles şi-l trimite pe detectivul său, Harry Bosch, într-o misiune temerară la Hong Kong. Dar Connelly continuă să lucreze atât la rezolvarea cazului din jurisdicţia lui Harry, cât şi a afacerii urâte din Hong Kong, cu obişnuita-i inteligenţă şi stilul de acţiune pe două planuri. Aşa că să spunem doar că un scriitor bun poate scăpa basma curată cam în privinţa a tot ce vrea.

Cel mai recent roman poliţist al lui Ruth Rendell, avându-l ca protagonist pe inspectorul Wexford, descrie un iubitor de animale care ar putea fi de asemenea şi un ucigaş „în timpul liber“.

Călătoria la Hong Kong este material de thriller în stare pură, Harry având la dispoziţie doar o singură „zi de 39 de ore“ pentru a-şi găsi fiica de 13 ani, răpită, se presupune, de gangsteri pentru a-l face pe el să abandoneze o anchetă privind activităţile lor de pe teritoriul american. Şi, în vreme ce cazul din Los Angeles nu e nici pe jumătate la fel de palpitant, face mai uşor de înţeles modul de funcţionare al triadelor criminale în comunităţile de imigranţi. Există de asemenea o fascinaţie discretă pentru un caz care ne face să ne gândim la vieţile grele ale oamenilor care încearcă să ducă un trai cinstit într-un cartier periculos.

Cărţile sunt cărţi – în afara cazului când sunt filme prizoniere între coperţile unei cărţi. BOX 21 (Sarah Crichton/Farrar, Straus & Giroux,

are ceva din această caracteristică captivă. Scenă după scenă de violenţă, acest thriller de Anders Roslund şi Borge Hellstrom (într-o traducere directă şi nesemnată din suedeză) n-o scapă din privire pe Lydia Grajauskas, care a fost supusă la violenţă în copilăria din Lituania, înainte de a fi amăgită să devină prostituată şi trimisă cu feribotul în Suedia pentru a satisface gusturile unor bărbaţi duri cu obiceiuri sexuale dezgustătoare. După ce ajunge la spital atunci când diplomatul lituanian care îi este peşte îi jupoaie pielea de pe spate cu un bici pentru vite, Lydia începe un plan îndrăzneţ de răzbunare – un plan care implică luarea de ostatici în morga spitalului şi ocazional aruncarea unuia în aer cu Semtex. În ciuda hiperbolizării cinematografice, autorii nu mai adaugă o degradare morală suplimentară a Lydiei, care reprezintă un credibil model tragic pentru toate femeile adevărate exploatate de traficanţii de fiinţe umane.

26 $)

Romanele de proceduri poliţieneşti din Vermont al lui Archer Mayor sunt cele mai bune lucruri care apar în literatura poliţistă a cărei acţiune se petrece în provincie, pentru că fiecare dintre aceste povestiri se naşte din condiţiile sociale şi economice care determină activităţile infracţionale caracteristice zonei. Mayor e preocupat de două lucruri în ultima apariţie din această serie, THE PRICE OF MALICE (MINOTAUR, 24.99 $). La fel de bine scris ca toate romanele sale, acesta începe cu crima prin mutilare a unui om bănuit a fi pedofil, într-un cartier părăsit din apropierea centrului Brattleboro şi foloseşte crima pentru a arăta ce se întâmplă atunci când o regiune cunoscută pentru toleranţă suferă din cauza unei recesiuni, devenind invadată de cei săraci şi nevoiaşi – şi de oamenii care îi jefuiesc.

Joe Gunther, un om al legii cu rang înalt la Biroul de Investigaţii din Vermont şi simbolul genului de locuitor „curajos, inventiv, independent“ din New England pe care îl întâlneşti în cărţile lui Mayor, ajunge să fie implicat în activităţi ilegale din Gloucester, Massachussets, de unde provine familia prietenei sale. Mayor scrie cu emoţie despre acest vechi sat de pescari, cu uliţele lui înguste „străbătând un teren deluros precum bărcile pe marea agitată“ şi e receptiv la presiunile financiare care pot transforma pescarii paşnici în contrabandişti. Asta vrei de la un policier care se petrece în provincie: sentimentul că îi pasă cuiva cu h adevărat de acel biet loc uitat.

ILUSTRAŢIE DE CHRISTOPH NIEMANN

19

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

CĂRŢI ILUSTRATE

Săpt. în top

1

WHERE THE WILD THINGS ARE de Barb Bersche şi Michelle Quint (HarperFestival/HarperCollins, 12.99 $) O adaptare după un film al cărui scenariu este bazat pe cartea clasică pentru copii. (Vârsta: 9 – 12 ani)

3

2

LEGO STAR WARS de Simon Beecroft (DK, 21.99 $) Un dicţionar vizual explicativ. (Vârsta: de la 7 ani)

2

3

JULIE ANDREWS’S COLLECTION OF POEMS, 2 SONGS, AND LULLABIES de Emma Walton Hamilton şi Julie Andrews, ilustrată de James McMullan (Little, Brown, 24.99 $) Poezii, melodii şi cântece de leagăn, de mai mulţi autori, plus un CD. (Vârsta: 4 – 8 ani)

4

SKIPPYJON JONES, LOST IN SPICE de Judy Schachner (Dutton, 16.99 $) Planeta roşie şi iute captează imaginaţia unei pisici. (Vârsta: 4 – 8 ani)

5

WADDLE! scrisă şi ilustrată de Rufus Butler Seder (Workman, 12.95 $) Animale în mişcare, colorate.

(Vârsta: 4 – 8 ani)

6

LISTEN TO THE WIND: THE STORY OF DR. GREG AND „THREE CUPS OF TEA“ de Greg Mortenson şi Susan L. Roth (Dial, 16.99 $) O şcoală se dezvoltă în Pakistan. (Vârsta: 4 – 8 ani)

Cărţi pentru copii Săpt. aceasta

2 noiembrie 2009

LECTURI UŞOARE

Săpt. în top

1

CATCHING FIRE de Suzanne Collins (Scholastic, 17.99 $) Protagonista din The Hunger Games se întoarce.

(Vârsta: de la 12 ani)

2

THE HUNGER GAMES de Suzanne Collins (Scholastic, 17.99 $) Într-un viitor distopic, o fată luptă pentru supravieţuire în direct la TV. (Vârsta: de la 12 ani)

58

3

THE MAGICIAN’S ELEPHANT de Kate DiCamillo şi Yoko Tanaka (Candlewick, 16.99 $) Un orfan care îşi caută sora urmează instrucţiunile misterioase ale unui prezicător. (Vârsta: de la 7 ani)

6

5

4

FIRE de Kristin Cashore (Dial/Penguin, 17.99 $) Ultimul 2 om-monstru care a mai rămas ar putea salva un regat.

(Vârsta: de la 14 ani)

5

5

TRICKS de Ellen Hopkins (McElderry/Simon & Schuster, 18.99 $) Un roman în versuri despre cinci adolescente care devin prostituate. (Vârsta: de la 14 ani)

8

38

6

LEVIATHAN de Scott Westerfeld, ilustrată de Keith Thompson (Simon Pulse, 19.99 $) O călătorie aviatică în jurul lumii înainte de izbucnirea Primului Război Mondial. (Vârsta: de la 12 ani)

2

7

OTIS scrisă şi ilustrată de Loren Long (Philomel, 4 17.99 $) Un tractor de fermă plin de viaţă se împrieteneşte cu un viţeluş. (Vârsta: 4 – 8 ani)

7

2

8

RETURN TO THE HUNDRED ACRE WOOD de David Benedictus, ilustrată de Mark Burgess (Dutton, 19.99 $) Cele mai noi aventuri ale lui Pooh şi compania.

(Vârsta: 9 – 12 ani)

THE RUNAWAY MUMMY de Michael Rex (Putnam, 15.99 $) O parodie după The Runaway Bunny. (Vârsta: 3 – 5 ani)

2

8

9

SHIVER de Maggie Stiefvater (Scholastic Press/ Scholastic, 17.99 $) Despre dragostea pentru un lup.

(Vârsta: de la 12 ani)

STREGA NONA’S HARVEST scrisă şi ilustrată de Tomie dePaola (Putnam, 16.99 $) O grădină produce o recoltă neaşteptat de bogată. (Vârsta: 4 – 8 ani)

5

9

10

THE GRAVEYARD BOOK de Neil Gaiman, ilustrată 54 de Dave McKean (HarperCollins, 17.99 $) Ca să evite un criminal, un băiat trăieşte în cimitir. (Vârsta: de la 10 ani)

DEWEY (THERE’S A CAT IN THE LIBRARY!) 7 de Vicki Myron şi Bret Witter, ilustrată de Steve James (Little, Brown, 16.99 $) Povestea mascotei unei biblioteci publice. (Vârsta: 4 – 8 ani)

10

HUSH, HUSH de Becca Fitzpatrick (Simon & Schuster Books for Young Readers, 17.99 $) O poveste de dragoste cu bătălii din vechime şi cu nemuritori (Vârsta: de la 14 ani)

CĂRŢI BROŞATE

7

12

1

SERII

1

THE BOOK THIEF de Markus Zusak (Knopf, 11.99 $) O fată 110 salvează cărţi de la o incendiere nazistă. (Vârsta: de la 14 ani)

1

2

DIARY OF A WIMPY KID scrisă şi ilustrată de Jeff Kinney (Abrams, doar ed. cart.) Despre pericolele adolescenţei, în benzi desenate. (Vârsta: 9 – 12 ani)

DARK VISIONS de L. J. Smith (Simon & Schuster, 6 9.99 $) O şcoală pentru adolescenţi cu puteri paranormale. (Vârsta: de la 14 ani)

2

3

THE TWILIGHT SAGA de Stephenie Meyer (Megan 115 Tingley/Little, Brown, ed. cart. şi broş.) Vampiri şi vârcolaci la liceu. (Vârsta: de la 12 ani)

THREE CUPS OF TEA: YOUNG READERS EDITION de Greg Mortenson şi David Oliver Relin (Puffin, 8.99 $) Un fost alpinist ridică şcoli în satele din Pakistan şi Afganistan. (Vârsta: 9 – 12 ani)

3

VAMPIRE DIARIES de L. J. Smith (HarperTeen, ed. 25 cart. şi broş.) Vampiri la şcoală, implicaţi într-un triunghi amoros. (Vârsta: de la 12 ani)

4

THIRST NO. 1 de Christopher Pike (Simon Pulse, 11 9.99 $) O reeditare a trei romane: The Last Vampire (1994), Black Blood (1994) şi Red Dice (1995). (Vârsta: de la 14 ani)

4

PERCY JACKSON & THE OLYMPIANS de Rick 119 Riordan (Disney-Hyperion, ed. cart. şi broş.) Luptând cu monştri mitologici. (Vârsta: 9 – 12 ani)

5

BLUE MOON de Alyson Noël (St. Martin’s Griffin, 9.99 $) 15 Un nemuritor găseşte secretul timpului. (Vârsta: de la 12 ani)

5

9

6

BLUE BLOODS de Melissa de la Cruz (Hyperion, ed. cart. şi broş.) Vampiri tineri şi privilegiaţi poartă un război de sânge. (Vârsta: de la 14 ani)

EVERMORE de Alyson Noël (St. Martin’s Griffin, 9.95 $) Nemuritori la şcoală. (Vârsta: de la 12 ani)

THE ABSOLUTELY TRUE DIARY OF A PART29 TIME INDIAN de Sherman Alexie, ilustrată de Ellen Forney (Little, Brown, 8.99 $) Un băiat pleacă din rezervaţia de indieni la o şcoală de copii albi. (Vârsta: de la 12 ani)

THE MYSTERIOUS BENEDICT SOCIETY de Trenton Lee Stewart (Megan Tingley/Little, Brown, ed. cart. şi broş.) Copii cu har într-o misiune. (Vârsta: 9 – 12 ani)

2

7

6 7

HOUSE OF NIGHT de P. C. Cast şi Kristin Cast (St. 60 Martin’s, ed. cart. şi broş.) Vampiri la şcoală. (Vârsta: de la 14 ani)

8

VAMPIRE ACADEMY de Richelle Mead (Razorbill, doar ed. broş.) Vampiri la şcoală, implicaţi într-un triunghi amoros. (Vârsta: de la 12 ani)

9

THE 39 CLUES de mai mulţi autori (Scholastic, doar ed. 24 broş.) Un frate şi o soră călătoresc prin lume în căutarea sursei de putere a familiei lor. (Vârsta: 9 – 12 ani)

10

NIGHT WORLD de L. J. Smith (Simon Pulse, doar ed. broş.) Rase supranaturale formează societăţi secrete.

(Vârsta: de la 14 ani)

8

39

37

GRACELING de Kristin Cashore (Graphia/Houghton 3 Mifflin Harcourt, 9.99 $) Un roman fantastic despre o fată înzestrată cu talente speciale şi care este de asemenea preţuită pentru calităţile sale de războinic. (Vârsta: de la 14 ani)

9

IMPOSSIBLE de Nancy Werlin (Speak/Penguin, 9.99 $) 4 Melodia „Scarborough Fair“ însoţeşte pe întreg parcursul această poveste de dragoste. (Vârsta: de la 12 ani)

10

CLOUDY WITH A CHANCE OF MEATBALLS: JUNIOR 5 NOVELIZATION de Stacia Deutsch şi Rhody Cohon (Simon Spotlight, 5.99 $) O carte care porneşte de la film, despre un adevărat ghiveci meteorologic. (Vârsta: 9 – 12 ani)

40

14

38

Topul reflectă vânzările pentru săptămâna care s-a încheiat pe 17 octombrie, în mai multe mii de puncte de vânzare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, ale cărţilor de interes general din mai multe categorii. Este vorba de sute de librării (statistic evaluate pentru a fi reprezentative pentru toate librăriile); de lanţurile de magazine naţionale, regionale şi locale; de magazine online de multimedia şi cărţi; de magazine din cadrul universităţilor, magazine de cadouri, supermarketuri, magazine cu discounturi şi puncte de difuzare a presei. Un asterisc (*) arată că vânzările unui titlu sunt foarte apropiate de cele ale titlului imediat precedent. Semnul (†) indică faptul că unele magazine declară comenzi pentru mai multe exemplare din acelaşi titlu. Cărţile care se vând constant nu sunt urmărite în mod activ. Topuri detaliate sunt disponibile pe site-ul nytimes. com/books. Toate cele patru liste de cărţi pentru copii apar în fiecare săptămână pe site-ul Book Review. Editorii au furnizat categoriile de vârstă pentru titlurile respective.

20

TBR: Din culise BESTIE NEATRĂGĂTOARE: Touch of Dead a lui Charlaine Harris, o colecţie de povestiri publicate anterior despre aliata vampirilor, Sookie Stackhouse, coboară pe locul 6 în cea de-a doua săptămână petrecută în topul de ficţiune, ediţii cartonate. Între timp, familia lui Bram Stoker, care a pierdut drepturile de autor pentru Dracula cu aproape un secol în urmă, încearcă să revină pe scena poveştilor cu vampiri cu Dracula: The Un-Dead, o continuare a clasicului din 1897, scrisă de stră-strănepotul Dacre Stoker (în imagine), un fost antrenor pentru lotul olimpic al Canadei la pentatlon modern, şi Ian Holt, un scenarist şi dracularian cu state vechi. Aceasta se află pe locul 23 în topul extins.

Poate că Stephen Moyer din „True Blood“, serialul HBO bazat pe cărţile cu Sookie Stackhouse, ar putea fi un candidat serios pentru titlul de Cel mai sexy bărbat nu tocmai viu, doar că vampirii nu au fost dintotdeauna nişte hoţi de inimi. „Când oamenii aud de vampiri, se gândesc la chipeşul Bela Lugosi“, a declarat Holt pentru France-Presse. „Dracula nu era nici pe departe aşa. Era bătrân şi cocoşat, avea păr pe palme şi respiraţie urât mirositoare“.

Ceea ce nu înseamnă că Dracula: The Un-Dead e complet lipsită de erotism. În timp ce autorii insistă că au lucrat după notiţele originale ale lui Bram Stoker, au lăsat loc şi pentru o contesă vampir lesbiană.

VISÂND LA BOOKER: Wolf Hall al lui Hilary Mantel, câştigătoarea de anul acesta a Man Booker Prize, intră pe locul 15 în topul de ficţiune, ediţii cartonate. Aceasta este prima oară când Mantel este prezentă în top. Un alt roman istoric şi finalist la Booker, uriaşul The Children’s Book al lui A.S. Byatt, îşi face apariţia în top pe locul 29. Possesions, cu care Byatt a câştigat premiul în 1990, a petrecut în top 18 săptămâni.

Byatt a folosit banii câştigaţi ca premiu ca să-şi construiască o piscină la casa ei din Franţa.

Cât despre suma de 50.000 £ pusă la bătaie anul acesta, Mantel a declarat pentru The Daily Telegraph: „Sunt bani câştigaţi. Poate părea un mod foarte rece de a te raporta la un premiu atât de important, dar calculaţi cât câştigă un autor pe oră, şi veţi vedea că e cu mult, foarte mult sub salariul minim. Bilanţul nu e unul spectaculos.

Banii de la premii, aşa bineveniţi cum sunt, trebuie folosiţi pentru plata ipotecii“.

CUM SĂ FII BUN: Virtutea de modă veche are parte de o revenire în topul de nonficţiune, ediţii cartonate. Highest Duty de Chasley B. Sullenberger, eroul miraculoasei aterizări de iarna trecută de pe râul Hudson, intră pe locul 3, în timp ce Justice: What’s the Right Thing to Do? a lui Michael J. Sandel se strecoară pe locul 16. Cartea lui Sandel, bazată pe cursul extrem de popular cu acelaşi nume pe care autorul îl ţine la Harvard, a avut fără îndoială de câştigat de pe urma recentei sale apariţii la emisiunea Today, unde a antrenat-o pe Meredith Vieira într-un dialog socratic. (Dacă un troleibuz scăpat de sub control ar lua-o la goană, ai vira din calea a cinci oameni doar ca să loveşti un aruncător faimos de la Red Sox? Depinde dacă eşti sau nu din Boston.)

Iar acum televiziunea publică a început să difuzeze cursul lui Sandel, cu nişt cadre de toată frumuseţea şi apariţii din partea studenţilor, care pun întrebări. Ca să nu se dezică de la principiile etice ale cursului, Sandel a conceput un proces elaborat prin care îşi lasă studenţii să aleagă dacă vor sau nu să apară pe ecran. Dar „aproape nimeni din clasă nu a obiectat în privinţa apariţiei la televizor, indiferent de cât de bine sau rău le stătea părul în ziua respectivă“, ne informa Patricia Cohen luna trecută în The Times.

JENNIFER SCHUESSLER

Ediţii cartonate

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

FICŢIUNE

Săpt. trecută

Săpt. în top

1

THE LOST SYMBOL de Dan Brown (Doubleday, 29.95 $) Robert Langdon printre masoni.

2

PURSUIT OF HONOR de Vince Flynn (Atria, 27.99 $) Agentul antiterorist Mitch Rapp trebuie să îi înveţe pe politicieni despre securitatea naţională în urma unui nou atac al Qaeda.

1

3

NINE DRAGONS de Michael Connelly (Little, Brown, 27.99 $) Detectivul din Los Angeles Harry Bosch luptă împotriva organizaţiilor criminale acasă şi în Hong Kong.

1

4

THE HELP de Kathryn Stockett (Amy Einhorn/Putnam, 24.95 $) O tânără albă şi două servitoare de culoare în Mississippi anilor 1960.

3

29

5

THE LAST SONG de Nicholas Sparks (Grand Central, 24.99 $) O fată de 17 ani îşi petrece vara în Carolina de Nord cu tatăl ei divorţat şi descoperă mai multe feluri de iubire.

5

6

6

A TOUCH OF DEAD de Charlaine Harris (Ace, 23.95 $) Seria completă de povestiri cu Sookie Stackhouse.

2

7

HALF BROKE HORSES de Jeannette Walls (Scribner, 26 $) O evocare a vieţii bunicii scriitoarei, o îmblânzitoare de cai, profesoară, soţie de fermier şi mamă a doi copii care au crescut în sud-vest, la începutul secolului XX; scrisă de autoarea The Glass Castle.

7

8

ROUGH COUNTRY de John Sandford (Putnam, 26.95 $) Virgil Flowers investighează crimele dintr-un centru de recreere pentru femei din Minnesota.

9

9

AN ECHO IN THE BONE de Diana Gabaldon (Delacorte, 30 $) Descendenţii lui Jamie Fraser şi ai soţiei sale, Claire, caută indicii despre zborul lor din Carolina de Nord din timpul revoluţiei; al 7-lea roman din seria Outlander.

10

THE PROFESSIONAL de Robert B. Parker (Putnam, 26.95 $) Mai multe femei bogate sunt găsite moarte, iar Spenser, detectivul particular din Boston, investighează.

11

HEAT WAVE de Richard Castle (Hyperion, 19.99 $) Un detectiv de la secţia de omucideri a N.Y.P.D. investighează moartea unui magnat al afacerilor imobiliare şi flirtează cu reportera unei reviste.

12

EVIDENCE de Jonathan Kellerman (Ballantine, 28 $) Alex Delaware, detectivul psiholog din Los Angeles, ajută la rezolvarea unei crime îngrozitoare ale cărei victime sunt un arhitect şi prietena sa.

13

DEATH TROOPERS de Joe Schreiber (Del Rey/Ballantine, 24 $) Supravieţuitorii unei închisori navale a Imperiului trebuie să lupte cu o molimă şi cu morţii vii la bordul unui Star Destroyer; o carte din seria Star Wars.

14

HER FEARFUL SYMMETRY de Audrey Niffenegger (Scribner, 26.99 $) O femeie bântuie apartamentul pe care l-a lăsat moştenire celor două nepoate gemene ale sale, situat lângă cimitirul Highgate din Londra.

15*

WOLF HALL de Hilary Mantel (Holt, 27 $) Thomas More şi Thomas Cromwell se înfruntă la curtea tumultoasă a lui Henric al VIII-lea.

Săpt. aceasta

2 noiembrie 2009

NONFICŢIUNE

Săpt. trecută

Săpt. în top

1

HAVE A LITTLE FAITH de Mitch Albom (Hyperion, 23.99 $) Un rabin din suburbii şi un pastor din Detroit predau lecţii despre alinarea dată de credinţă.

2

ARGUING WITH IDIOTS scrisă şi editată de Glenn Beck, Kevin Balfe şi alţii. (Mercury Radio Arts/Threshold Editions, 29.99 $) O pledoarie împotriva celor cu funcţii importante din guvern. (†)

3

HIGHEST DUTY de Chesley B. Sullenberger şi Jeffrey Zaslow (Morrow/HarperCollins, 25.99 $) Importanţa de a fi pregătit pentru neprevăzut, o carte scrisă de pilotul-erou al zborului 1549.

4

TRUE COMPASS de Edward M. Kennedy (Twelve, 35 $) Autobiografia defunctului senator.

5

MOONWALK de Michael Jackson (Harmony, 25 $) O reeditare a autobiografiei bestseller din 1988.

6

OUTLIERS de Malcolm Gladwell (Little, Brown, 27.99 $) De ce unii oameni au succes, de la autorul volumului Blink.

7

48

7

THE GREATEST SHOW ON EARTH de Richard Dawkins (Free Press, 30 $) Dovezi ale evoluţiei; un contraatac îndreptat către avocaţii teoriei religioase.

8

4

3

8

WHERE MEN WIN GLORY de Jon Krakauer (Doubleday, 27.95 $) Povestea lui Pat Tillman şi a modului în care armata a muşamalizat moartea lui în Afganistan, împuşcat de un camarad.

4

5

8

4

9*

THE MURDER OF KING TUT de James Patterson şi Martin Dugard (Little, Brown, 26.99 $) Investigarea morţii subite a lui Boy King.

5

3

THE TIME OF MY LIFE de Patrick Swayze şi Lisa Niemi (Atria, 26 $) O biografie scrisă de actor, care a murit în septembrie, şi de către soţia sa.

3

2

10

6

4

1

11

AMERICA FOR SALE de Jerome R. Corsi (Threshold, 27 $) Despre cum să rezişti în faţa unui New Deal global, de la autorul Unfit for Command: Swift Boat Veterans Speak Out Against John Kerry. (†)

12

HIGH ON ARRIVAL de Mackenzie Phillips cu Hilary Liftin (Simon Spotlight Entertainment, 25.99 $) Rememorarea petrecerilor, drogurilor şi a relaţiei complicate cu tatăl său.

11

4

13

OFFICIAL BOOK CLUB SELECTION de Kathy Griffin (Ballantine, 25 $) O biografie plină de umor scrisă de starul emisiunii My Life on the D-List.

12

6

14

THE NATIONAL PARKS de Dayton Duncan şi Ken Burns (Knopf, 50 $) Un volum care însoţeşte seria de la PBS.

9

3

15

HALF THE SKY de Nicholas D. Kristof şi Sheryl WuDunn 10 (Knopf, 27.95 $) Femei care luptă împotriva opresiunii sexuale în Asia şi Africa.

4

16*

JUSTICE de Michael J. Sandel (Farrar, Straus & Giroux, 25 $) Un profesor de la Harvard abordează chestiuni de filosofie politică.

1

1

5

6

2

2

2

1

10

3

1

1

3

2

4

1

3

5

12

1

Topul reflectă vânzările pentru săptămâna încheiată pe 17 octombrie, în mai multe mii de puncte de vânzare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, ale cărţilor de interes general din mai multe categorii. Este vorba de sute de librării (statistic evaluate pentru a fi reprezentative pentru toate librăriile de gen); de lanţurile de magazine naţionale, regionale şi locale; de magazine online de multimedia şi cărţi; de magazine din cadrul universităţilor, magazine de cadouri, supermarketuri, magazine cu discounturi şi puncte de difuzare a presei.

Un asterisc (*) arată că vânzările unui titlu sunt foarte apropiate de cele ale titlului imediat precedent. Semnul (†) indică faptul că unele magazine declară comenzi pentru mai multe exemplare din acelaşi titlu. Cărţile care se vând constant nu sunt urmărite în mod activ. Topuri detaliate sunt disponibile pe site-ul nytimes.com/books.

Selecţia editorilor Cărţi recente care ne-au stârnit interesul CHRONIC CITY de Jonathan Lethem (Doubleday, 27.95 $) Sub machiajul strident al acestui roman care aduce cu o dansatoare de cabaret, amplasat în Manhattan într-o realitate alternativă, se ascunde o fată obişnuită: un bildungsroman tradiţional, cu principii morale puternice.

MEMORIES OF THE FUTURE de Sigizmund Krzhizhanovsky, traducere de Joanne Turnbull cu Nikolai Formozov (New York Review Books, broşată, 15.95 $) Aceste povestiri distopice despre epoca lui Stalin, care se citesc ca nişte jurnale de vise, au aşteptat zeci de ani să fie publicate.

DOROTHEA LANGE: A Life Beyond Limits de Linda Gordon (Norton, 35 $) Gordon a scris o biografie captivantă, bine documentată şi cât se poate de politică a unei figuri care a marcat fotojurnalismul modern.

THE FOURTH STAR: Four Generals and the Epic Struggle for the Future of the United States Army de David Cloud şi Greg Jaffe (Crown, 28 $) Povestea transformării cruciale suferite de armata americană în Irak.

THE BOOK OF GENESIS ilustrată de R. Crumb (Norton, 24.95 $) În această interpretare grafică serioasă a primei cărţi a Bibliei, Crumb rezistă tentaţiei de a exacerba aspectele cele mai ciudate şi sordide ale textului.

THE INTERROGATIVE MOOD: A Novel? de Padgett Powell (Ecco/HarperCollins, 21.99 $) Cel de-al cincilea roman al lui Powell e o meditaţie curajoasă şi captivantă asupra sublimului şi trivialului, totul sub formă de întrebări.

THE BOOK OF FATHERS de Miklos Vamos, traducere de Peter Sherwood (Other Press, broşată, 15.95 $) Mărirea şi decăderea în destinul unei familii de-a lungul a 300 de ani de istorie maghiară sunt expuse cu graţie în acest roman.

THE COLLECTED STORIES OF LYDIA DAVIS (Farrar, Straus & Giroux, 30 $) Vocile narative contrastante din aceste 198 de povestiri cu adevărat scurte zgândăre cititorii autosuficienţi.

JULIET, NAKED de Nick Hornby (Riverhead, 25.95 $) În acest roman despre fani împătimiţi, noul album al unui cantautor singuratic dă peste cap mai multe vieţi.

The full reviews of these and other recent books are on the Web: nytimes.com/books.

21

Raftul cu ediţii broşate THE SECRET BOOK OF THE WEREWOLF de Victor Pelevin, traducere de Andrew Bromfield (Penguin, 15 $) O creatură supranaturală în vârstă de 2.000 de ani, dar care arată de 14, trăieşte în Moscova, unde vânează bancheri de investiţii la Hotel National, citându-i pe Wittgenstein, Freud, Foucault şi Berkeley. Ea se îndrăgosteşte de un vârcolac arătos care lucrează pentru F.S.B. (noul K.G.B.). Această alegorie satirică despre lumea post-sovietică şi post-11 septembrie, un exemplu de „ficţiune tulburătoare“ din partea lui Pelevin, este „tradusă excelent“, spune criticul nostru Liesl Schillinger.

Ediţii broşate

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

FICŢIUNE FORMAT CLASIC

Săpt. în top

Săpt. aceasta

2 noiembrie 2009

FICŢIUNE FORMAT DE BUZUNAR

Săpt. în top

1

SAY YOU’RE ONE OF THEM de Uwem Akpan (Back 5 Bay/Little, Brown, 14.99 $) Poveşti din Africa, spuse din punctul de vedere al unor copii inteligenţi şi flexibili.

1

THE ASSOCIATE de John Grisham (Dell, 9.99 $) Un 4 absolvent idealist al Facultăţii de Drept este forţat să accepte un post la o firmă de avocatură mare şi agresivă.

2

THE SHACK de William P. Young (Windblown Media, 74 14.99 $) Un bărbat a cărui fiică a fost răpită este invitat, aparent de către Dumnezeu, într-o cabană izolată. (†)

2

CROSS COUNTRY de James Patterson (Vision, 9.99 $) 3 Alex Cross îl urmăreşte pe liderul unei găşti de adolescenţi.

16 $) Cea de-a cincea carte a lui Vowell, o istorie pop a Coloniei Golfului Massachusetts, este o relatare cronologică a încercării lui John Winthrop de a construi „un oraş pe o colină“, însufleţită cu amănunte personale, replici interesante şi numere de stand-up comedy. Ea juxtapune pasaje serioase şi tulburătoare din predici şi poezie cu kitsch pe teme puritane, pentru a demonstra felul în care noi înţelegem trecutul Americii.

3

THE TIME TRAVELER’S WIFE de Audrey Niffenegger 18 (Harvest/Harcourt, 14.95 $) Viaţa alături de un bibliotecar curajos care călătoreşte înainte şi înapoi în timp.

3

HEAT LIGHTNING de John Sandford (Berkley, 9.99 $) 2 Virgil Flowers investighează un şir de crime în care o lămâie este lăsată în gura fiecărei victime.

4

OLIVE KITTERIDGE de Elizabeth Strout (Random 26 House, 14 $) O profesoară de matematică de a VII-a leagă cele 13 povestiri plasate pe coasta statului Maine; câştigătorul Pulitzer 2009.

4

TRUE DETECTIVES de Jonathan Kellerman 3 (Ballantine, 9.99 $) În cel de-al 24-lea roman din seria Alex Delaware, fraţii vitregi interrasiali din Bones investighează moartea unei tinere femei.

THE LAST DICKENS de Matthew Pearl (Random House, 15 $) Un editor american

5

5

JUST AFTER SUNSET de Stephen King (Pocket, 9.99 $) Poveşti scurte în care se amestecă fantezia şi realismul psihologic.

4

THE GIRL WITH THE DRAGON TATTOO de Stieg 17 Larsson (Vintage, 14.95 $) O hackeriţă şi un ziarist investighează dispariţia unei moştenitoare suedeze.

6

6

RAZOR SHARP de Fern Michaels (Zebra, 7.99 $) Un puternic om al legii caută ajutorul unei comuniuni de surori într-un caz care implică patroana unui bordel.

3

PUSH de Sapphire (Vintage, 12.95 $) O fată de 16 ani din 8 Harlem, care este analfabetă şi a suferit abuzuri sexuale, întâlneşte un profesor care o ajută să îşi schimbe viaţa.

7

THE GUERNSEY LITERARY AND POTATO 24 PEEL PIE SOCIETY de Mary Ann Shaffer şi Annie Barrows (Dial, 14 $) O jurnalistă îi întâlneşte pe bătrânii membri ai rezistenţei antinaziste de pe insulă.

7*

THE LOVELY BONES de Alice Sebold (Little, Brown, 2 7.99 $) O fată ne relatează din Rai urmările răpirii şi uciderii sale.

8

BORN OF NIGHT de Sherrilyn Kenyon (St. Martin’s, 7.99 $) O femeie trebuie să îşi încredinţeze viaţa unui asasin care a fost odată afiliat la Ligă.

3

9

COVET de J. R. Ward (Signet, 7.99 $) Un om devine un înger decăzut şi este însărcinat cu salvarea sufletelor a 7 persoane de la comiterea celor 7 păcate capitale.

3

10

WINDFALL de Nora Roberts (Silhouette, 7.99 $) O reeditare a unei nuvele, Impulse (1989), şi a romanului Temptation (1987).

3

11

FROM DEAD TO WORSE de Charlaine Harris (Ace, 28 7.99 $) După o explozie fatală la un summit al vampirilor, Sookie Stackhouse se confruntă cu un pericol.

THE WORDY SHIPMATES de Sarah Vowell (Riverhead,

se trezeşte implicat într-o adevărată poveste poliţistă când călătoreşte în Anglia după moartea lui Charles Dickens, ca să descopere sfârşitul Misterului lui Edwin Drood, terminată doar pe jumătate. Pearl îl cunoaşte pe Dickens, iar intrigile lui secundare se concentrează pe perioada târzie şi întunecată din viaţa autorului.

A RACE LIKE NO OTHER: 26.2 Miles Through the Streets of New York de

Liz Robbins (Harper, 14.99 $) Maratonul de la New York, cel care se ţine în zilele noastre, e un „proces uneori înfiorător, care îi lasă pe supravieţuitorii lui extaziaţi“, scria Benjamin Cheever, care ştie ce vorbeşte (a făcut-o până acum de 13 ori), în Book Review. Cei aproximativ 40.000 de starteri, selectaţi dintre mai bine de 100.000 de masochişti, printre care atât alergători de rând cât şi de elită, iar Robbins, un jurnalist sportiv pentru The Times, descrie ambele grupuri cu „amănunte formidabile“.

AMARCORD. Marcella Remembers: The Remarkable Life Story of the Woman Who Started Out Teaching Science in a Small Town in Italy, but Ended Up Teaching America How to Cook Italian de Marcella Hazan (Gotham, 16 $)

Memoriile lui Hazan au fost scrise în limba engleză de către soţul şi „colaboratorul ei vital“, Victor, dar o au drept narator pe ea, lăsându-ne să tragem cu ochiul în relaţia lor profesională şi sentimentală. Părţile cele mai puternice sunt cele în care Marcella îşi aminteşte de copilăria ei într-un oraş mic şi mutarea în Statele Unite, unde atinge succesul ca profesor de artă culinară şi scriitoare de cărţi de bucate. „Cred că dintre toţi oamenii pe care i-am cunoscut, ea mi-a adus cea mai mare plăcere în viaţă“, scria criticul nostru Craig Seligman despre „reţetele ei infailibile şi uneori genial de simple“.

8 9

5

6

câini lui în pădurile din Wisconsin, după moartea tatălui său.

11

THE ELEGANCE OF THE HEDGEHOG de Muriel Barbery (Europa, 15 $) O tânără şi o portăreasă văduvă, ambele în secret intelectuale, se împrietenesc.

40

SARAH’S KEY de Tatiana de Rosnay (St. Martin’s 36 Griffin, 13.95 $) O jurnalistă americană contemporană investighează ce s-a întâmplat cu o fetiţă şi familia ei în timpul arestării evreilor din Paris, în 1942.

13

HOTEL ON THE CORNER OF BITTER AND SWEET 2 de Jamie Ford (Ballantine, 15 $) O prietenie între un băiat american de origine chineză şi o fată americană de origine japoneză în Seattle în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

ALCHEMIST de Paulo Coelho (HarperOne, 109 14* THE 13.95 $) Un ciobănaş spaniol călătoreşte în Egipt în căuPRIDE AND PREJUDICE AND ZOMBIES de Jane 29 Austen şi Seth Grahame-Smith (Quirk, 12.95 $) Clasica poveste, rescrisă într-un „haos ultraviolent cu zombie“.

16

THE LOVELY BONES de Alice Sebold (Back Bay, 14.99 $) 9 O fată ne relatează din Rai urmările răpirii şi uciderii sale.

MRS. WOOLF AND THE SERVANTS: An Intimate History of Domestic Life in Bloomsbury de Alison Light (Bloomsbury,

17

20 $) Bărbaţii şi femeile care au „pus umărul la crearea multor forme de artă înalt-moderniste“, aşa cum spune criticul nostru Claire Messud, sunt subiectul acestei cărţi captivante. Light studiază relaţia lui Woolfe cu proprii ei servitori, precum şi moravurile în schimbare ale epocii respective.

WORLD WAR Z de Max Brooks (Three Rivers, 11 14.95 $) O „istorie orală“ a unui război imaginar al zombilor care aproape că distruge civilizaţia umana.

18

THE LUCKY ONE de Nicholas Sparks (Grand Central, 10 13.99 $) Un soldat din marina americană se întoarce acasă şi se hotărăşte să o caute pe femeia a cărei poză o găsise în Irak.

A PARTISAN’S DAUGHTER de Louis de Bernières (Vintage International, 15 $) O

19

THE WEIGHT OF SILENCE de Heather Gudenkauf (Mira, 12 13.95 $) Când o fată care suferă de muţenie selectivă şi cea mai bună prietenă a sa dispar, secrete de familie ies la iveală.

20

THE HOUR I FIRST BELIEVED de Wally Lamb (Harper Perennial, 15.99 $) Un cuplu se refugiază într-o fermă din Connecticut după tragedia împuşcăturilor din liceul Columbine.

THE KILLING CIRCLE de Andrew Pyper (Picador, 16 $) Nevoia de a te defini

pe tine însuţi prin naraţiune este scoasă la iveală şi de acest thriller tulburător.

Un critic din Toronto se înscrie la un seminar de scris alături de nişte particiELSA DIXLER panţi dubioşi, printre care şi un posibil criminal.

22

7

13

SCARPETTA de Patricia Cornwell (Berkley, 9.99 $) Specialistul în patologie criminalistică Kay Scarpetta primeşte un nou caz în New York.

14

THE RENEGADE HUNTER de Lynsay Sands (Avon, 3 7.99 $) Un vânător de vampiri transformat în hoţ este încarcerat după ce salvează o tânără care avea probleme; un roman din seria Rogue Hunter.

15

DIVINE JUSTICE de David Baldacci (Vision, 9.99 $) Membrii clubului Washington’s Camel îşi unesc forţele pentru a-şi salva conducătorul, care se ascunde în Divine, Virginia.

16

THAT HOLIDAY FEELING de Debbie Macomber, 2 Sherryl Woods şi Robyn Carr (Mira, 7.99 $) Trei poveşti: Silver Bells (1996), The Perfect Holiday (2002) şi Under the Christmas Tree (2009).

17

THE HUNT FOR ATLANTIS de Andy McDermott (Bantam, 7.99 $) O arheoloagă este convinsă că ştie locul în care a existat Atlantida, dar o organizaţie puternică se opune dezvăluirii secretului.

18

DEAD UNTIL DARK de Charlaine Harris (Ace, 7.99 $) 45 Sookie Stackhouse se îndrăgosteşte de un golan vampir.

19

DEAD AS A DOORNAIL de Charlaine Harris (Ace, 16 7.99 $) Sookie Stackhouse este atrasă în lumea intrigilor politice ale vârcolacilor atunci când tatăl unui prieten încearcă să preia controlul haitei sale locale de vârcolaci.

20

NIGHT OF THUNDER de Stephen Hunter (Pocket Star, 9.99 $) O familie de evanghelişti alienaţi ajunge să fie implicată într-o conspiraţie în urma căreia fiica lui Bob Lee Swagger ajunge în comă.

tarea unei comori.

15

femeie sârbă care trăieşte ilegal în Londra întâlneşte un vânzător (însurat) deprimat, care devine obsedat de ea. „Ca să-l determine să se întoarcă“, mărturiseşte ea, îi spune poveşti, în special despre tatăl ei, un cetnic, apoi partizan comunist, apoi agent al poliţiei secrete din vremea lui Tito, şi, din câte îşi aminteşte ea, primul ei iubit. Cât din toate acestea e adevărat? Este ea o prostituată? Îşi consumă cei doi aventura? Întrebările persistă în această meditaţie despre puterea poveştilor.

MEASURES de Vince Flynn (Pocket, 9.99 $) 12* EXTREME Mitch Rapp şi un coleg de la C.I.A. luptă împotriva unei celule teroriste şi a politicienilor care ar încerca să îi oprească.

12

Mad, Bad and Sad: A History of Women and the Mind Doctors de Lisa

Appignanesi (Norton, 19.95 $) Appignanesi studiază felurile în care noi am perceput nebunia, răutatea şi tristeţea de-a lungul ultimilor 200 de ani şi schiţează profilul unor victime feminine ale acestora, celebre şi mai puţin celebre, precum Zelda Fitzgerald, Lucia Joyce şi Virginia Woolf. Ea nu are în vedere doar diagnosticele formulate de medicii bărbaţi, ci şi demersurile făcute de femei în satisfacerea definiţiilor în schimbare ale nebuniei. Snake Oil Science: The Truth About Complementary and Alternative Medicine de R. Barker Bausell (Oxford University, 17.95 $) Acest studiu antrenant despre ştiinţa din spatele efectului placebo, scris de un statistician care lucrează cu „numere, logică şi o cunoştinţă măiastră a literaturii medicale“, aşa cum spune Abigail Zuger în The Times, explică de ce tratamentele despre care ştiinţa spune că nu funcţionează v-ar putea ajuta.

HANDLE WITH CARE de Jodi Picoult (Washington Square, 16 $) O femeie a cărei fiică are o afecţiune congenitală periculoasă trebuie să decidă dacă să îl dea în judecată pe obstetrician, un vechi prieten.

STORY OF EDGAR SAWTELLE de David 10* THE Wroblewski (Ecco, 16.99 $) Un băiat mut se refugiază cu

THE BLUE STAR de Tony Earley (Back Bay/Little, Brown, 13.99 $) Această

continuare la romanul de debut bine primit al lui Earley, Jim the Boy, se întoarce la protagonistul lui grijuliu şi înţelegător în 1941. El este acum un elev de liceu în vârstă de 17 ani în Carolina de Nord rurală, care se ţine scai de o fată care nu este disponibilă, în timp ce războiul înfricoşător ia amploare. Scriitura lui Earley este simplă, dar nu şi sentimentală; iar aceasta este tot „o carte de copii pentru adulţi“, aşa cum a spus Earley şi despre lucrările lui anterioare.

THE ART OF RACING IN THE RAIN de Garth 19 Stein (Harper Paperbacks, 14.99 $) Un câine inteligent, corcitură de labrador cu terrier, îl ajută pe stăpânul său, un pilot de curse cu probleme.

7

8

8

1

2

Topul reflectă vânzările pentru săptămâna încheiată pe 17 octombrie, în mai multe mii de puncte de vânzare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, ale cărţilor de interes general din mai multe categorii. Este vorba de sute de librării (statistic evaluate pentru a fi representative pentru toate librăriile de gen); de lanţurile de magazine naţionale, regionale şi locale; de magazine online de multimedia şi cărţi; de magazine din cadrul universităţilor, magazine de cadouri, supermarketuri, magazine cu discounturi şi puncte de difuzare a presei. Un asterisc (*) arată că vânzările unui titlu sunt foarte apropiate de cele ale titlului imediat precedent. Semnul (†) indică faptul că unele magazine declară comenzi pentru mai multe exemplare din acelaşi titlu. Cărţile care se vând constant nu sunt urmărite în mod activ. Topuri detaliate sunt disponibile pe site-ul nytimes.com/books.

Ediţii broşate

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

NONFICŢIUNE

Săpt. în top

2 noiembrie 2009

Săpt. aceasta

Săpt. în top

1

I HOPE THEY SERVE BEER IN HELL de Tucker 107 Max (Citadel/Kensington, 15.95 $) Viaţa unui afemeiat beţiv şi egocentric.

11

90 MINUTES IN HEAVEN de Don Piper cu Cecil 156 Murphey (Revell, 12.99 $) Un preot povesteşte experienţa lumii de dincolo pe care a avut-o după un accident.

2*

THREE CUPS OF TEA de Greg Mortenson şi David 142 Oliver Relin (Penguin, 15 $) Un fost alpinist clădeşte şcoli în sate din Pakistan şi Afganistan.

12

EAT, PRAY, LOVE de Elizabeth Gilbert (Penguin, 142 15 $) Călătoria de un an a unei scriitoare în căutare sinelui o duce în Italia, India şi Indonezia.

3

GLENN BECK’S „COMMON SENSE“ de Glenn Beck 19 (Mercury Radio Arts/Threshold Editions, 11.99 $) Cugetări despre guvernare inspirate de Thomas Paine. (†)

13

MY HORIZONTAL LIFE de Chelsea Handler 51 (Bloomsbury, 14.95 $) Un jurnal al aventurilor de-o noapte.

4

THE GLASS CASTLE de Jeannette Walls (Scribner, 148 15 $) Autoarea rememorează o copilărie bizară în timpul căreia ea şi fraţii ei se mutau în mod constant. (†)

14

THE WORDY SHIPMATES de Sarah Vowell 2 (Riverhead, 16 $) O viziune nouă despre puritani şi călătoria lor în America.

5

THE ZOMBIE SURVIVAL GUIDE de Max Brooks (Three Rivers, 13.95 $) Autorul de comedii propune un plan pentru protejarea personală de morţii vii.

15

SAME KIND OF DIFFERENT AS ME de Ron Hall şi 53 Denver Moore cu Lynn Vincent (Nelson, 14.99 $) Prietenia neobişnuită dintre un vagabond şi un dealer de artă de succes, care s-au cunoscut într-un adăpost din Texas.

6

THE TIPPING POINT de Malcolm Gladwell (Back 263 Bay/Little, Brown, 14.95 $) Un studiu despre epidemiile sociale, cunoscute drept tendinţe pasagere.

16

JULIE & JULIA de Julie Powell (Back Bay/Little, Brown, 16 14.99 $; Little, Brown, 7.99 $) O relatare a cursei de a găti fiecare reţetă din cartea Mastering the Art of French Cooking.

7

FREAKONOMICS de Steven D. Levitt şi Stephen J. Dubner (Harper Perennial, 15.99 $) Un savant şi un jurnalist aplică teorii economice în toate domeniile.

17

THE OMNIVORE’S DILEMMA de Michael Pollan 109 (Penguin, 16 $) Calea mâncării din pământ până în farfurie.

8

BLINK de Malcolm Gladwell (Back Bay/Little, Brown, 105 15.99 $) Importanţa instinctului în funcţionarea gândirii.

18

IN DEFENSE OF FOOD de Michael Pollan (Penguin, 25 15 $) Un manifest care ne îndeamnă: „Mâncaţi! Nu prea mult. În special vegetale“.

9

WHEN YOU ARE ENGULFED IN FLAMES de 20 David Sedaris (Back Bay/Little, Brown, 15.99 $) Eseuri umoristice despre vârsta a doua, mortalitate şi renunţarea la fumat.

19

LONE SURVIVOR de Marcus Luttrell cu Patrick 48 Robinson (Back Bay/Little, Brown, 15 $; Little, Brown, 8.99 $) Povestea îngrozitoare a unei operaţiuni purtate de o echipă a Marinei Americane.

20

THE GOD DELUSION de Richard Dawkins (Mariner, 32 15.95 $) Un om de ştiinţă de la Oxford susţine că a crede în Dumnezeu este iraţional.

2

LIFE IN FRANCE de Julia Child cu Alex 10* MY Prud’homme (Anchor, 15 $ şi 7.99 $) Cum a ajuns Julia

8

16

Child să stăpânească arta bucătăriei franceze: memorii.

Sfaturi, Cărţi practice şi Diverse Săpt. aceasta

EDIŢII CARTONATE

Săpt. în top

Săpt. aceasta

EDIŢII BROŞATE

Săpt. în top

1

JIM CRAMER’S GETTING BACK TO EVEN de 1 James J. Cramer cu Cliff Mason (Simon & Schuster, 26 $) Gazda emisiunii Mad Money oferă sfaturi pentru a investi pe noua piaţă financiară.

1

NEW MOON de Mark Cotta Vaz (Little, Brown, 18.99 $) Adaptarea ilustrată a filmului care se bazează pe a doua carte din seria de dragoste cu vampiri, Twilight, a lui Stephenie Meyer.

2

CRUSH IT! de Gary Vaynerchuk (HarperStudio/ HarperCollins, 19.99 $) Despre modul în care Internetul te poate ajuta să îţi transformi pasiunile într-o afacere. (†)

1

2

WHAT TO EXPECT WHEN YOU’RE EXPECTING 433 de Heidi Murkoff şi Sharon Mazel (Workman, 14.95 $) Sfaturi pentru viitorii părinţi. (†)

3

POSTSECRET: CONFESSIONS ON LIFE, DEATH, AND GOD de Frank Warren (Morrow/ HarperCollins, 22.99 $) Mai multe vederi confesionale aparţinând proiectului PostSecret.

2

3

THE FIVE LOVE LANGUAGES de Gary Chapman 116 (Northfield, 13.99 $) Cum să-ţi comunici dragostea astfel ca partenerul să înţeleagă.

4

GUINNESS WORLD RECORDS 2010 editată de Craig Glenday (Guinness, 28.95 $) Cel mai înalt, cel mai rapid, cel mai tânar, cel mai mult.

5

4

THE POWER OF NOW de Eckhart Tolle (New World 79 Library, 14 $) Un ghid pentru dezvoltarea personală si iluminarea spirituală.

5

HOW TO RAISE THE PERFECT DOG de Cesar Millan 2 cu Melissa Jo Peltier (Harmony, 25.99 $) Sfaturi despre creşterea câinilor de la experţi în comportamentul canin.

5

THE LOVE DARE de Stephen şi Alex Kendrick cu 56 Lawrence Kimbrough (B&H, 14.99 $) O provocare pentru soţi ca 40 de zile să se iubească necondiţionat. (†)

6

GOOD EATS de Alton Brown (Stewart, Tabori & 2 Chang, 37.50 $) Ponturi şi reţete din perioada de început a emisiunii de pe canalul tv Food Network.

6

THE BIGGEST LOSER SIMPLE SWAPS de Cheryl 1 Forberg, Melissa Roberson şi alţii (Rodale, 21.99 $) Cum să devii mai sănătos prin adoptarea unor feluri de mâncare şi ingrediente mai sănătoase.

7

ACT LIKE A LADY, THINK LIKE A MAN de Steve 38 Harvey cu Denene Millner (Amistad/HarperCollins, 23.99 $) Sfaturi pentru relaţii de la gazda emisiunii The Steve Harvey Morning Show.

7

HUNGRY GIRL 200 UNDER 200 de Lisa Lillien (St. Martin’s Griffin, 19.95 $) 200 de reţete cu mai puţin de 200 de calorii, pentru micul dejun, prânz, cină şi gustare.

8

THE KIND DIET de Alicia Silverstone (Rodale, 29.99 $) Reţetele actriţei şi observaţii pentru adoptarea unui regim alimentar fără carne şi produse din lapte.

1

8

SKINNY BITCH de Rory Freedman şi Kim Barnouin 118 (Running Press, 13.95 $) Sfaturi din lumea modelingului pentru o dietă vegetariană.

9

MASTERING THE ART OF FRENCH COOKING, 10 VOL. 1 de Julia Child, Simone Beck şi Louisette Bertholle (Knopf, 40 $) O reeditare a cărţii care a consemnat începutul carierei Juliei Child.

9

RICH DAD’S CONSPIRACY OF THE RICH de Robert T. Kiyosaki (Business Plus, 12.99 $) Lecţii despre administrarea banilor, învăţate în timpul crizei financiare.

10

REINVENTING THE BODY, RESURRECTING THE 1 SOUL de Deepak Chopra (Harmony, 25 $) Zece paşi pentru transformarea personală.

10

THE SIBLEY GUIDE TO TREES de David Allen 1 Sibley (Knopf, 39.95 $) Un atlas al copacilor din America de Nord.

2

27

4

23

Eseu

Colson Whitehead

Alegerea unui gen

A

m publicat recent un roman şi acum e timpul să mă apuc din nou de treabă. Dacă semănaţi măcar puţin cu mine, vă puteţi imagina cât de greu îmi este să decid ce să scriu. Un puzzle ţipător şi experimental sau o examinare poantilistă a disoluţiei unei familii americane tipice? Un tom despre povestea mai multor generaţii sau un sketch psihologic claustrofobic? O serie de nuvele care au în comun un singur personaj secundar? Pentru a uşura lucrurile, mi-am modificat placa de darts în urmă cu câţiva ani. Acum, când mă simt copleşit de mulţimea de poveşti nescrise încă, mă duc la subsol, arunc o săgeată şi văd unde nimereşte. Încercaţi şi voi!

ENCICLOPEDIC V-aţi gândit vreodată că există un sistem care conduce cultura noastră şi că acest sistem determină şi interacţiuni la nivel individual, iar eu am găsit o metaforă care descrie ambele manifestări şi pot aduce în sprijin multe exemple? Dacă v-aţi gândit, aţi putea fi postmoderni sau interesaţi de postmodernism. E. M. Foster a spus: „Faceţi legătura“, iar Lauryn Hill i-a călcat pe urme, declarând că „totul este totul“. Ei nu sunt postmodernişti, dar în asta constă frumuseţea postmodernismului: nu este ceea ce este, este ceea ce spui tu că este.

REALISM Faceţi următorul test. Când citiţi propoziţia „Vasele astea stau în chiuvetă de zile întregi“, vă gândiţi (a) Acesta este un indicator al stării mele de spirit sau (b) De ce nu spală vasele? Fraza „Plec şi o să merg cât pot de departe cu maşina mea stricată, iar apoi mai văd“ vă face să vă gândiţi (a) Cineva mă înţelege sau (b) De ce nu discută şi rezolvă problema? Ce este mai atrăgător vizual (a) un chiştoc de Pall Mall plutind într-o cană de cafea sau (b) noile şervete Pop Art din catalogul Crate & Barrel? Dacă aţi răspuns (a), avem un gen care să vi se potrivească.

Recomandat pentru: Distruşi şi băutori IST Adăugaţi, pur şi simplu, acest sufix la orice rădăcină ciudată şi folosiţi cuvântul în conversaţie. Veţi fi surprinşi de rezultate.

BILDUNGSROMAN ETNIC Dacă aveţi părinţi care şi-au făcut bagajele şi şi-au urmat visul de a ajunge în America. Din Europa de Est, bazinul mediteranean, Bangladesh sau Beijing. Apoi aţi venit pe lume, ursuzi şi plictisiţi, şi aţi început să vă întrebaţi: De ce mănâncă aşa ceva, au un accent atât de evident, de ce nu mă lasă în pace să pot juca liniştit baseball? Pentru că nu sunteţi ca ei, vă feriţi de Lumea Veche, contemplaţi Alteritatea, faceţi baloane din gumă de mestecat, sărutaţi o shiksa, atacaţi bastionul albilor anglo-saxoni protestanţi, şi veţi reuşi prin propriile eforturi. Ai vână, puştiule, şi până la urmă vei reuşi, la fel ca Mary Tyler Moore.

Variante de titlu: From Here, but Also Not; Annette Lipshitz for President.

DESPRE UN FAPT ISTORIC PUŢIN CUNOSCUT Proprietatea reprezintă nouă zecimi din lege. Găsiţi o atrocitate puţin cunoscută şi puneţi stăpânire pe ea. Faceţi asta pentru ca nimeni să nu vă ia linşajul, masacrul şi genocidul trecut Printre romanele lui Colson Whitehead se numără „The Intuitionist“ (ist) şi „John Henry Days“ (enciclopedic). Cea mai recentă carte a sa se intitulează „Sag Harbor“.

24

cu vederea până atunci. Oamenilor le place să audă despre tragedii care nu i-au mai făcut să-şi scuture trist capul.

Să-i faceţi să spună „Nu ştiam asta“ este un instrument de marketing surprinzător de eficient. Exersaţi vocea dulce şi calmă, o veţi folosi din plin la postul public de radio.

Variante de titlu: The Gridleysville Account; Shout! The Forgotten People.

FABULISM Femei cu aripi şi bărbaţi fără guri. Copaci care dansează şi vaci care vorbesc. Dacă-i pentru copii, e un basm. Dacă-i pentru adulţi, e realism magic! Nu contează dacă ai 8 sau 80 de ani; tuturor le place magia. Acesta este genul perfect pentru scriitorii tentaţi să-şi arunce manus-

cutul cu prezentul în care naratorul descoperă informaţii despre rolul jucat de strămoşul său în diferite evenimente. Adăugaţi şi o celebritate din viaţa reală – Jimmy Hoffa, Emma Goldman, copilul Lindbergh – şi vor ieşi scântei.

ALEGORIE Această carte este despre Doamna cu Coasa... sau nu?

Variante de titlu: The Forest; The Mound; The Illness; The Cubby; The Lump.

DESPRE VIAŢA DE FAMILIE De ce ţine Timmy uşa închisă atât de mult? Am auzit-o oare pe Janet furişându-se afară azi-noapte? Bert lucrează aproape în fiecare zi peste program în ultima vreme, abia de ne mai vedem. Jamie are o nouă aventură – e una dintre prietenele mele cele mai bune, dar nu ştiu ce-i în capul ei uneori. Bănuiesc că totul a început în acea seară fatidică în care mi s-a stricat maşina.

Recomandat pentru: Oamenii care îşi întâlnesc muza la raionul 8 din Whole Foods.

THRILLER Nu-i nimic rău în a avea ce să pui pe masă, mai ales în vremurile noastre de nesiguranţă economică.

Recomandat pentru: Cei care ştiu doar cinci adjective, dar le ştiu bine de tot.

ROMAN SUDIST DESPRE NECAZURILE NEGRILOR Africani din America, bateţi-vă ca-

pul cu această invenţie literară! Puneţi-vă ochelarii de protecţie în nuanţă sepia şi cercetaţi ecourile sclaviei ce se fac simţite şi astăzi, moştenirea Reconstrucţiei care reverberează şi astăzi, şi, bineînţeles, pe albi. Inventaţi transliteraţii aiurite pentru a reda presupusul limbaj al sclavilor. Dar grăbiţi-vă: javrele se apropie!

Variante de titlu: I’ll Love You Till the Gravy Runs Out and Then I’m Gonna Lick Out the Skillet; Sore Bunions on a Dusty Road.

ROMAN SUDIST DESPRE NEFERICIREA ALBILOR SAU ROMAN SUDIST Probleme de

crisele când au o pană de inspiraţie – cu realismul magic, poţi scoate din pălărie o tornadă şi arunca la coş personajele problematice. „Unde-i Jasper?“ „Vă amintiţi legenda pe care am menţionat-o acum 25 de pagini, despre Tornada din Golful Roşu?“ ROMAN ISTORIC Captivant... Riguros documentat... Ceva despre verande. Bine aţi venit în lumea romanului istoric, diferit de cartea Despre un Fapt Istoric Puţin Cunoscut pentru că se ia un eveniment cunoscut, cu care cititorii sunt familiarizaţi din documentarele PBS şi filmele premiate cu Oscar, şi se abordează din perspectiva proprie. Dacă vă săturaţi să tot respectaţi detaliile istorice plicticoase (lămpi cu gaz, urcioare, lumânărari – pfff!), puteţi alterna tre-

rasă? Există?

Variante de titlu: The Birthing Stone; The Gettin’ Place.

REALISM SOCIAL Tu: un observator atent, într-un costum alb şi cu o cravată elegantă. Cultura: Aşteaptă pe cineva să i-o explice. Când cei doi se întâlnesc, avem de-a face cu... zeitgeist! Apucaţi-vă să le spuneţi oamenilor cum este cu adevărat viaţa lor în aceste vremuri. Convingeţi cititorii că vă aplecaţi urechea fină asupra forfotei moderne, că nasul vostru simte mirosul ascuţit al moravurilor în schimbare, că degetele voastre iau pulsul timpului, undeva lângă gât, ca să poată înăbuşi mai bine viaţa. Ţineţi o oglindă îndreptată asupra societăţii noastre sau cel puţin asupra vieţii criticilor literari care vor scrie că romanul „oglindeşte societatea“. Nu scăpaţi până nu furnizaţi cel puţin o descriere nimerită care să intre în vocabularul naţional. Iată câteva mostre care să vă inspire: „cyber-tolomaci“, „kebab umblător“, „tonţi de mare voltaj“. Dar vă rog frumos să aveţi mare grijă: trebuie să ştiţi când aţi îmbătrânit prea tare ca să mai faceţi faţă.

Variante de titlu: Yonder Lies the Glittery City; Sotto Voce. Ţineţi minte, aceasta este doar o listă parţială – există zeci de feluri de cărţi în căutarea autorului. Nu rataţi ocazia h şi vedeţi ce se întâmplă. Funcţionează în cazul meu.

ILUSTRAŢIE DE JEFFREY DOCHERTY