NYTBR 24 | 8 septembrie 2008

Preţ: 2,5 lei

Ediţia în limba română, nr. 24 – 8 septembrie 2008

2003

2002

1997

1994-2003

The Journal sends Helene to cover the war in Iraq, where she barely escapes serious injury.

Taylor declares a state of emergency in Liberia.

Helene becomes a U.S. citizen.

Helene travels the world as a "wandering reporter" for The Journal.

1989

1990

1991

1992

In December, Charles Taylor invades Liberia.

Helene's mother flees Liberia. Samuel Doe is tortured and killed by rebels.

The Providence Journal publishes a story by Helene about her stepsister Janice's harrowing escape from the Taylor regime.

Helene is offered a job at The Wall Street Journal.

1987

1985

1983 - 87

1985

Helene becomes a reporter at The Providence Journal in Rhode Island.

Helene's father dies in Liberia.

Helene studies journalism at the University of North Carolina at Chapel Hill. Her father and Marlene move back to Liberia.

Doe wins the presidential election.

1980 In April, Master Sgt. Samuel Doe leads a military coup. Tolbert and 13 of his aides are executed.

Soldiers stage a brutal attack at Sugar Beach.

1979

1979

President Tolbert orders the University of Liberia, a hotbed of political dissent, closed.

Dozens of Liberians are killed in riots over a proposed increase in the price of rice.

The Coopers flee to the United States, settling in Knoxville, Tenn.

1974 The Coopers take in a foster child, Eunice, to be Helene's playmate.

1981

1984

Helene's mother returns to do business in Liberia.

Helene, her father and her sister Marlene move to Greensboro, N.C.

In Liberia, a new constitution is approved by referendum.

1973

1971

The Cooper family moves to the house at Sugar Beach.

President Tubman dies. He is succeeded by his vice president, William Tolbert Jr.

1820

1847

1943

1964

1966

Elijah Johnson and Randolph Cooper, Helene Cooper's ancestors, are among the first freemen to sail from New York to found Monrovia.

Liberia declares its independence.

William Tubman is elected president of Liberia.

Cooper's parents, John Lewis Cooper Jr. and Calista Dennis, marry.

Helene is born.

JULIA HOFFMANN

Idilă africană de Caroline Elkins In Search of a Lost African Childhood de Helene Cooper. Ilustrată. 354 pag. Simon & Schuster. 25 $.

THE HOUSE AT SUGAR BEACH.

Rămăşiţele numeroaselor războaie civile din Africa împânzesc continentul, din capătul estic al Somaliei până pe ţărmurile vestice ale Liberiei. Chiar acolo, faţă în faţă cu plajele pitoreşti de la Oceanul Atlantic, osemintele unui număr necunoscut de oameni, victime ale regimului de teroare al lui Samuel Doe, bântuiesc pământul. O

A N N IE PROU L X : VREME PROA STĂ ÎN WY OMIN G PAGINA 5

|

clădire ce serveşte drept piatră de mormânt comună, ea însăşi aproape un schelet, este mărturia războiului civil ce a produs ravagii în Liberia timp de aproape 25 de ani. Acest însemn macabru este casa de la Sugar Beach. În cartea ei meşteşugită de memorii, Helene Cooper ne duce înapoi în timp până la perioada prosperă când Sugar Beach, casa familiei sale, simboliza privilegiile şi chic-ul disco la care elita Liberiei aspira. Conacul familiei Cooper, ce cuprindea nu mai puţin de 22 de camere, se ridica deasupra prunilor şi viilor ce îngroşau linia nedezvoltată de coastă a Liberiei.

Continuare în pagina 4

C HRISTOPHER BU C KLEY: C U RTEA S U PREMĂ F ĂR Ă ROBE PAGINA 19

Idilă africană Continuare din pagina 1

Interiorul casei reprezenta un omagiu adus anilor 1970, desăvârşit de canapele de catifea într-un living îngropat în podea, pardoseli de marmură şi un colţişor special pentru depozitarea bradului de Crăciun din plastic. În exterior, unde un covor de iarbă se întindea până la agitatul Atlantic, se aflau adăposturile multiplilor servitori, în timp ce ultimele modele de maşini americane – de la un Lincoln Continental până la un Pontiac Grand Prix verde, de două tone – aşteptau următoarea călătorie de 11 mile până în centrul oraşului Monrovia.

Soarta, se pare, i-a înmânat lui Helene Cooper „un bilet rarisim la loterie“ prin faptul că s-a născut într-o familie din „nobilimea de origine străină considerată clasa superioară a primei ţări independente din Africa“.

Familia lui Cooper, atât pe linie maternă, cât şi paternă, îşi avea rădăcinile în părinţii fondatori ai Liberiei – sclavi eliberaţi din Statele Unite care au înfruntat epidemiile şi populaţia locală recalcitrantă pentru a crea o nouă naţiune. Curajul şi ingeniozitatea lor erau legendare, iar descendenţii lor au format curând casta privilegiată a Liberiei. În esenţă, The House at Sugar Beach (Casa de la Sugar Beach) este o poveste despre maturizare spusă cu o onestitate neînduplecată. Având în vedere originile sale familiale şi lipsa ei de rasism, Cooper e liberă să se bucure de un univers social ce amestecă firesc ceea ce e american şi ceea ce e african. „Nu exista nici un fel de bagaj emoţional de tipul celui din America de după Războiul civil sau al celui legat de mişcarea pentru drepturi civile care să mă facă să mă împotmolesc într-un complex de inferioritate generat de întrebarea: Sunt cu ceva mai prejos decât albii?“, declară ea triumfător. „Nici un gunoi european care să mă facă să mă întreb dacă un stăpân colonial britanic e mai bun decât mine. De ce să lupt pentru egalitate? Să încerce toţi ceilalţi să-mi fie egali...“.

Tânăra Helene Cooper emană strania încredere proprie unui adolescent privilegiat, iar prin ochii săi cu ochelari vedem decadenţa lipsită de griji a Liberiei, cu puţin timp înainte de căderea ei în haos.

Aceasta este, totodată, perspectiva din care vedem lumea dominată de femei a lui Cooper. În fruntea matriarhatului se află bunica ei din partea mamei, memorabila Mama Grand. Portretul pe care Cooper i-l face acestei femei pragmatice, care a ajuns prin forţe proprii latifundiară, este strălucit. Cu ai săi dinţi strălucitori înveliţi în aur, Mama Grand este capabilă şi să umilească un negustor libanez care credea că o putea trage pe sfoară cu chiria, şi să mustre întregul guvern american în emisiunea „60 Minutes“. Femeile reprezintă coloana vertebrală a Liberiei în perioada Caroline Elkins este profesor asociat de istorie la Harvard. A scris „Imperial Reckoning: The Untold Story of Britain’s Gulag in Kenya“, care a câştigat un premiu Pulitzer pentru non-ficţiune în 2006.

4

2003 Helene travels to Liberia for the first time in over 20 years to try to find Eunice.

ei de glorie, dar ele îşi arată adevărata forţă când ţara se prăbuşeşte.

O uşoară durere nostalgică faţă de copilăria scurtată este amprenta fiecărei pagini din povestea lui Cooper. Idila de la Sugar Beach, desfăşurată pe ritmurile albumelor lui Michael Jackson şi ale romanelor cu Nancy Drew, a fost spulberată de un grup

Femeile, coloana vertebrală a Liberiei în perioada sa de glorie, îşi arată adevărata forţă când ţara se prăbuşeşte. de soldaţi zdrenţăroşi ce se numărau printre rebelii care au provocat căderea guvernului Tolbert în 1980, adică sfârşitul a 150 de ani de domnie a partidului unic. Duhoarea beţiei lor, a poftei lor de violenţă a fost mai puternică decât liniştea ce zăbovea încă în aerul bucolic al lumii protejate a lui Cooper.

Mama ei a încercat în zadar să exorcizeze mirosul – şi amintirile – pe care intruşii i l-au gravat pe trup şi minte violând-o în grup. Mommee s-a sacrificat pentru a apăra inocenţa lui Helene şi a celorlalte fiice ale ei, Marlene şi Eunice, pe care le-a încuiat într-o cameră de la etaj înainte ca soldaţii s-o forţeze să-i urmeze în pivniţă.

Cooper a plecat în exil, la puţin timp după aceea, alăturându-se miilor de membri ai elitei liberiene care au reuşit să scape de

jafurile şi crimele rebelilor. Mommee şi Marlene s-au aflat şi ele printre cei care s-au salvat. Eunice, nu. Fiica unei femei sărace din nordul ţării, ea intrase în familia Cooper pe când Helene era o fetiţă singură de 8 ani care avea nevoie de companie. A devenit repede „fiica doamnei Cooper“ şi a fost tratată ca şi când ar fi fost copilul lui Mommee.

Totuşi, de-a lungul anilor au existat momente de readucere aminte a statutului diferit al lui Eunice. Şi când a fost vorba să fugă de rebeli, familia a făcut alegeri dureroase.

Eunice nu era o rudă de sânge, prin urmare a fost lăsată la Sugar Beach.

Memoriile lui Helene Cooper sunt pasionante prin felul în care înfăţişează o Liberie puţin cunoscută cititorilor, dar şi prin descrierea efectelor psihologice ale pierderilor profunde suferite. A doua parte a cărţii spune povestea reinventării autoarei. Originile ei aristocratice din Liberia nu mai valorau nimic pe coridoarele noii sale şcoli. Ea devine imigrantul suspicios care îşi petrece pauza de prânz în ascunzişul toaletelor sau al bibliotecii în loc să înfrunte glumele colegilor ei americani.

Perseverenţa lui Cooper şi talentul imens în ceea ce priveşte limba o aruncă, în cele din urmă, înspre o carieră în jurnalism.

Succesul ei la The Wall Street Journal, iar apoi la The New York Times este aproape la fel de remarcabil ca abilitatea sa de a împărţi pe compartimente – sau, cum ar spune unii, de a disocia. Această capacitate mentală îi asigură spaţiul psihologic necesar

pentru a-şi crea o nouă viaţă şi pentru a-şi cultiva talentul scriitoricesc. Ar fi o greşeală să luăm consideraţiile ei despre rasă şi clasă în America drept înfloriturile ipocrite ale unui fost privilegiat din Africa. Ele sunt, mai degrabă, imaginea călătoriei parcurse de ea, parte a procesului de a deveni un tot.

Zidurile ce înconjoară sentimentul de vinovăţie faţă de avantajele timpurii de care s-a bucurat, distrugerea copilăriei, omorârea familiei şi a prietenilor şi abandonarea surorii sale vitrege se vor prăbuşi sub greutatea unui tanc american din Irak. Tancul distruge vehiculul Humvee în care se afla, iar Helen scapă ca prin urechile acului. Dar odată ce este extrasă vie dintre fiarele contorsionate, gândul i se duce spre un alt război. „În acel moment, în timp ce zac în nisipul deşertului, cu o cămaşă îmbibată de ulei, nu de sânge, m-am gândit la Liberia“, scrie ea.

După mai bine de 20 de ani, ea se întoarce, pentru prima dată, în fosta sa ţară. Acolo, pe străzile pustiite, în junglele neîngrijite ale fostelor plantaţii, înfruntă fantomele celor morţi – şi se întâlneşte cu supravieţuitorii. Cu multe suferinţe şi pierderi, Eunice a îndurat miraculos iadul epocii Doe, precum şi războaiele civile şi sărăcia cruntă care au însoţit drumul lui Charles Taylor spre preşedinţia Liberiei. În cele din urmă, cele două surori se reunesc şi se întorc la casa de la Sugar Beach. În umbra impură a grandorii de altădată, Cooper îşi asumă h trecutul – dovada maturizării.

FOTO: JOE GAFFNEY; ILUSTRAŢIE DE JULIA HOFFMANN

8 septembrie 2008

13

15

Ficţiune 5

FARM FRIENDS: From the Late Sixties to the West Seventies and Beyond de Tom Fels Recenzie de Claire Dederer

12

I DON’T:

A Contrarian History of Marriage de Susan Squire Recenzie de Dahlia Lithwick

YESTERDAY’S WEATHER.

By Anne Enright.

Recenzie de Christopher Benfey 9

8

FINE JUST THE WAY IT IS:

Wyoming Stories 3 de Annie Proulx Recenzie de Ron Carlson 6

21

13

The Perilous World Where Boys Become Men de Michael Kimmel Recenzie de Wesley Yang

ONE MORE YEAR: Stories

de Sana Krasikov Recenzie de Gaiutra Bahadur 9

THE NIGHTINGALES OF TROY:

14

THE HERETIC’S DAUGHTER

15

de Kathleen Kent Recenzie de Chelsea Cain 10

11

17

SUPREME COURTSHIP

de Christopher Buckley Recenzie de Blake Wilson

Nonficţiune 1

7

THE CORPSE WALKER:

Real-Life Stories, China From the Bottom Up de Liao Yiwu Recenzie de Michael Meyer 21

AMERICAN WIDOW

de Alissa Torres. Ilustrat de Sungyoon Choi Recenzie de Charles Taylor

THE ELEGANCE OF THE HEDGEHOG

de Muriel Barbery Recenzie de Caryn James 19

16

OTHER LIVES: A Novel in Three Parts

de André Brink Recenzie de Ligaya Mishan

A FREEWHEELIN’ TIME:

A Memoir of Greenwich Village in the Sixties de Suze Rotolo Recenzie de Sia Michel

WALK THE BLUE FIELDS

de Claire Keegan Recenzie de Maud Newton

THE HURRICANES:

One High School Team’s Homecoming After Katrina de Jeré Longman Recenzie de Jay Jennings

Stories of One Family’s Century de Alice Fulton Recenzie de Sarah Fay 10

GUYLAND:

Eseu 24

Alegerea lui Styron de Jess Row

Articole & Bestselleruri 3

Editorial

In Search of a Lost African Childhood de Helene Cooper Recenzie de Caroline Elkins

18

Bestselleruri ediţii cartonate

18

Selecţia editorilor

18

TBR: Din culise

SYNCOPATIONS:

22

Bestselleruri ediţii broşate

22

Raftul cu ediţii broşate

THE HOUSE AT SUGAR BEACH:

Beats, New Yorkers, and Writers in the Dark de James Campbell Recenzie de Sam Munson

Conţine secţiune specială de 4 pagini cu recenzii ale cărţilor apărute la editurile din România. The New York Times Book Review, ediţia în limba română (ISSN 1937-920X) apare săptămânal, publicat de Universe Publishing House Inc. Copyright © 2008 The New York Times. All Rights Reserved. Toate drepturile rezervate. Director editorial: Cristian Teodorescu; Redactor-şef: Virginia Costeschi; Traducători: Cristiana Vişan, Ioana Chira, Ştefan Bodea; Proofreading: Anda Ciurte; Sales: virginia@edituraunivers.ro; PR: ARENA Communications, cecilia@arenacommunications.ro; Machetare şi pre-press: Antal Angyal, CMYK Pro, Budapesta; Tipar: GRASPO CZ.

Editorial

Brutalitatea cu care Liberia a căzut deodată într-un război civil prelungit nu a şocat-o pe Caroline Elkins, care face, pe coperta Book Review, recenzia memoriilor lui Helene Cooper, The House at Sugar Beach, despre evadare şi întoarcerea în ţara natală. Elkins a început să studieze istoria africană în timp ce era studentă la Princeton, iar cercetarea ei despre experienţele femeilor africane în timpul perioadei coloniale a condus-o, pe când lucra la doctoratul de la Harvard, la investigarea istoriei atent ascunse despre câmpurile de detenţie înfiinţate de britanici în Kenya în timpul revoltei Mau Mau. Atunci, a aflat Elkins, au murit 100.000 de Kikuyu, unii în împrejurări oribile. Cartea care a rezultat, Imperial Reckoning: The Untold Story of Britain’s Gulag in Kenya, a primit premiul Pulitzer pentru nonficţiune în 2006. „Memoriile lui Cooper arată cititorului ceea ce eu trebuie să amintesc adesea chiar şi celui mai cult public: Africa e un continent, nu o ţară. E un loc unde rasa, etnicitatea, clasa, generaţia şi genul se intersectează în milioane de feluri pentru a produce unele dintre cele mai bogate şi mai complexe istorii la care lumea a fost martoră“, remarca Elkins într-un e-mail recent.

Editorii

Online

PODCAST: Sunt programaţi să apară săptămâna aceasta Christopher

Buckley, autorul Supreme Courtship, Wesley Yang despre Guyland, Motoko Rich despre scriitorul de cărţi pentru copii Rick Riordan şi Dwight Garner cu ştiri despre bestselleruri. Sam Tanenhaus, editorul Book Review, este gazda.

PAPER CUTS: Blogul Book Review despre cărţi şi alte tipărituri.

FIRST CHAPTERS: Extrase din The House at Sugar Beach de Helene

Cooper, Yesterday’s Weather de Anne Enright, A Freewheelin’ Time de Suze Rotolo şi alte cărţi.

BOOKS UPDATE E-MAIL: Primiţi o trecere în revistă a noilor recenzii de

carte şi articole în fiecare vineri. nytimes.com/books ILUSTRAŢII DE JOE CIARDIELLO (SUS) ŞI CHRISTOPH NIEMANN

3

Curaj adevărat Annie Proulx năruie din nou mitologia Vestului Sălbatic.

DE RON CARLSON

Î

N noua culegere de proze scurte ale lui Annie Proulx, un tânăr fermier care se pregăteşte să-şi construiască o baracă în pustietatea statului Wyoming de la sfârşitul secolului XIX se plimbă de-a lungul celor 80 de acri ai proprietăţii sale cântând cântece vechi de cowboy. Această marcare rituală a teritoriului îi ia toată ziua, iar în amurg se întoarce acasă, cu vocea transformată într-un murmur aspru.

Observarea atentă a unui asemenea ceremonial ar părea să sugereze că vremurile se vor

FINE JUST THE WAY IT IS

Wyoming Stories 3 de Annie Proulx 221 pag. Scribner. 25 $ arăta blânde cu fermierul şi cu soţia lui, care se vor bucura de linişte, de tihnă şi de binecuvântarea fiecărei zile în acest loc.

Dar pe cine vrem să păcălim noi? Doar e vorba despre Annie Proulx, o scriitoare care şi-a revendicat dreptunghiul spectaculos al statului Wyoming, marcându-i hotarele în Close Range, asigurându-le în Bad Dirt şi apărând acum doar în control, cu Fine Just the Way It Is (Bine aşa cum e), cea de-a treia cule-

Cea mai recentă carte a lui Ron Carlsonn este romanul „Five Skies“.

FOTO: JOHN HARDING/TIME & LIFE PICTURES — GETTY IMAGES

gere a sa de povestiri despre Wyoming. Titlul ar putea fi parafrazat sub forma „Chiar dacă s-a stricat, nu repara nimic“. Close Range e o carte remarcabilă, lirică şi fermă, plus că mai cuprinde şi „Brokeback Mountain“, o poveste sfâşietoare de dragoste. Însă toate aceste antologii poartă amprenta lui Proulx: dramatism accentuat, ironie dură, vreme aspră şi personaje dure şi moi, presărate în pagini şi adesea distruse de melanjul puternic. Simţul ei narativ e admirabil, cu propoziţii meşteşugite, iar pe deasupra mai şi scrie în draci. A reuşit să năruie binişor mitologia Vestului Sălbatic.

Cu excepţia unei singure povestiri, toate celelalte texte din Fine Just the Way It Is acoperă perioada dintre secolul XIX şi prezent şi prezintă o lume în care elementele naturii sunt ucigaşe, iar oamenii, la fel. Imediat după ce Archie, tânărul proprietar din „Vechile cântece de cowboy“ îşi fredonează imnul măsurându-şi terenul, Proulx ne oferă o garnitură nefiresc de optimistă: „Nu există asemuire pentru fericirea unui tânăr cuplu aşezat într-o căsuţă construită cu propriile forţe, într-un loc splendid şi izolat“.

Din când în când, se întrezăreşte un paradis în lumea lui Proulx, iar atunci când îl vezi, ai face bine să-l fotografiezi pe loc, fiindcă n-o să dureze prea mult. Cel mai adesea, textele ei au bogăţia şi tristeţea prozei dickensiene, până şi la nivelul numelor. Într-o singură poveste, facem cunoştinţă cu personaje precum Chay Sump (Chay Hazna), Lightning Willy (Willy Fulger), Bible Bob (Bob Biblie), Bunk Peck (Aiuritul Peck), politicianul Rufus Clatter (Rufus Zornăitorul),

mama şi fiica vitregă Flora şi Queeda Dorgan, Sink Gartrell (Cloacă Gartrell), Wally Finch (Cintezoiul Prost), John Tank (John Cisternă) şi libidinosul telegrafist obsedat sexual Harp Daft (Harpă Tâmpul).

Ne-am obişnuit să-i vedem pe oamenii din povestirile lui Proulx cufundaţi în vieţile lor mizerabile, înnădindu-şi supravieţuirea într-o companie care adesea se dovedeşte a fi extrem de nesănătoasă. Archie, tânărul fermier, duce vitele la păscut ca să facă un ban, dar îl împiedică vremea, un personaj aparte în opera lui Annie Proulx, plasat dincolo de nivelul simbolic strecurat ca o coloană sonoră. Între iarna lungă şi deciziile greşite, soarta îi e pecetluită; însă soţia sa are parte de un destin şi mai negru, iar Proulx nu pare dispusă să ne scutească nici măcar de un strop din desfăşurarea lui, de la primul junghi al chinurilor facerii până la toate celelalte. Proulx susţine vechea maximă a hotarului care le îngreunează viaţa femeilor, făcându-le să ducă ele adevărata povară. După ce Adam şi Eva ai ei sunt izgoniţi şi distruşi, autoarea îşi încheie povestea din perspectiva unui prospector din împrejurimi. „N-avea de unde să ştie ce se întâmplase“, aceasta e concluzia la care se ajunge în cele din urmă. Proulx nu face abuz de eufemisme decât dacă acestea cad cu tăişul ironiei. Într-o povestire frumos numită „Marea împărţire“, un alt cuplu – Hi şi Helen Alcorn – îşi caută casa visurilor lor, de această dată însă într-o aşezare rustică neîmpădurită. În ciuda optimismului lor american de după Primul Război Mondial, tot nu pot cuceri Vestul.

Hotărârea la care ajung e bună şi proastă totodată: „Îşi vor face propriul hotar“. Această încercare ia mai multe forme. La un moment dat, Hi profanează o peşteră funerară indiană, în timp ce îşi pregăteşte o distilierie grosolană ca să facă ţuică de cartofi. Iată o metaforă tipică la Proulx, iar acest gen de simboluri reapare atât în povestirile ei, cât şi în istoria Vestului american. Ulterior, Hi se apucă să vâneze cai sălbatici, împreună cu Fenk Fipp, cumnatul său, şi cu tovarăşul lui Fenk, Wacky Lipe. Lovit mortal, Hi glumeşte tot drumul până în oraş.

Cea mai cruntă suferinţă din carte îi aparţine lui Dakotah Lister, care se întoarce din Irak rănită şi părăsită. Crescută de un „fermier ratat“ şi de bunica ei ranchiunoasă, Dakotah îşi trăieşte viaţa ca pe o serie neîncetată de rele şi neînţelegeri cu ceilalţi.

Fiecare ritual e însoţit de jenă, de greşeli şi de mutilări. Acest gen de povestire ar putea deveni pe dată fragil, s-ar putea frânge în două pentru ca apoi să dispară, dar Proulx îşi înviorează stilul cu o observaţie uluitoare atunci când Dakotah se întoarce din Irak şi îşi spune, pe drumul spre casă, că „toate fermele pe lângă care trecuse pierduseră câte un băiat, îi pierduseră devreme şi târziu... Aceasta era tăcerea suspendată care-i înconjura pe băieţii de la ferme, maturizarea periculoasă care le anulase statutul favorit. Străbaterea acestui drum era un apel la suferinţă“. În două alte povestiri, Proulx se amuză puţin imaginându-şi-l pe diavol pus pe treabă, remodelându-şi teritoriul, dar mai bună decât acestea e povestea trasă de păr despre „Băiatul Pelin“. Personajul care dă titlul textului nu e un băiat, ci o plantă hrănită cu zeamă de carne şi sânge, care, conform legendei, continuă să fie o ameninţare vorace până şi în zilele noastre, părând să-i ferească de soare pe drumeţii imprudenţi. În ţinutul lui Proulx, e perih culos până şi să te adăposteşti la umbră.

5

Vieţile irlandezilor Personajele din clasa muncitoare ale lui Anne Enright se luptă cu dragostea, căsnicia, paternitatea, plictiseala, confuzia şi dorinţa.

DE CHRISTOPHER BENFEY

„F

ELURILE în care ne ratăm vieţile fac parte din viaţă“, observa Randall Jarrell în poezia sa „O fată dintr-o bibliotecă“. Anne Enright, scriitoarea irlandeză care a câştigat premiul literar Man Booker din 2007 pentru romanul său The Gathering (Reuniunea), enumeră câteva feluri în care oamenii îşi ratează vieţile în Yesterday’s Weather (Vremea de ieri), o cu-

YESTERDAY’S WEATHER

de Anne Enright 308 pag. Grove Press. 24 $ legere variată şi totuşi blazată de povestiri vechi şi noi. Titlurile lor agitate sugerează perspectiva unei vieţi alternative, ca o adiere a acelui „ce-ar fi dacă“: „Fecioara portabilă“, „Caravana“, „Expediţia“. Eroinele lui Enright se dedau la călătorii în străinătate şi la relaţii amoroase alimentate cu alcool, adică acele moduri testate cu timpul de a vedea cum e să fii altcineva, să ai o altă viaţă, însă aceste căutări donchişoteşti sunt sortite, aproape de fiecare dată, eşecului. În cel mai bun caz, cititorul îşi dă seama, ca naratorul din „Mâini pale pe care le-am iubit, pe lângă Shalimar“, că ţi-ai lăsat în urmă viaţa adevărată: nebunul de care ai avut grijă, cel care cânta la pian doar când nu-şi mai lua medicamentele, era dragostea vieţii tale. „Şi nu am ce să fac: l-am iubit ani la rând şi n-am ştiut. Nu e nimic de făcut“.

Călătoriile nu te prea poartă niciunde în Yesterday’s Weather. Un cuplu în vârstă care a pornit într-o croazieră „părea uşor dezamăgit de lume, acum că era mult mai uşor s-o vadă“. Şi, pe deasupra, după cum remarcă un alt personaj, „întreaga lume s-a americanizat“. Povestirile îngemănate despre gravide în ascensoare şi pe scări rulante sugerează o lume a repetiţiei deznădăjduite, ca o rotiţă pe care aleargă hamsterii în cuşca lor. „Viaţa i se schimba, atâta lucru ştia şi ea, deşi i se părea că nimic nu se clinteşte. Dar o ia oare în sus sau în jos, se întreba ea. «În sus sau în jos?»“ Într-o excelentă povestire intitulată „Elveţia“, o femeie care trăieşte de capul ei cunoaşte un american atrăgător care pare atât de „sănătos şi de nou“ încât „s-ar zice că a fost făcut în aeroport“. Cei doi merg la Veneţia şi apoi în Mexic. „Unde vrei să mergi?“, întreabă el la sfârşitul povestirii. „Unde vrei să mai mergi acum?“ Freud credea că marea întrebare a vieţii e „Ce vor femeile?“. Enright crede că ceea ce vor bărbaţii constituie o enigmă şi mai mare.

Povestirea din deschiderea cărţii, „Până când fata a murit“, e despre un soţ care calcă pe alături şi despre o soţie iertătoare. Adică iertătoare până când fata moare „în chipul acela prostesc în care mor oamenii – într-un acci-

dent de maşină, în Italia“. „Ce vor bărbaţii?“, se întreabă soţia. „Acesta e marele mister, nu-i aşa? Ceea ce «vor» bărbaţii. Şi răul pe care l-ar putea face ca să obţină ceea ce vor“.

O altă soţie derutată, care lucrează într-o firmă producătoare de mănuşi de cauciuc (ea spune că acest cauciuc „ne oferă o amnistie elastică... să ridicăm lucruri neînsufleţite, să ne dedăm la practici sexuale“) ajunge la concluzia că împlinirea poftelor năbădăioase ale soţului ei înseamnă „să fiu necredincioasă cu soţul meu, mai degrabă decât să-i fiu necredincioasă lui“, aşa că dă un anunţ pentru alte cupluri „interesate de o distracţie discretă“.

Dormitorul lor impermeabil pentru necunoscuţi e locul potrivit. „E genul de dormitor în care ai putea muri fără să-ţi faci griji în privinţa celor de la pompe funebre“.

Sexul nesatisfăcător e un subiect deosebit de bogat pentru Enright: titlul povestirii „Weekendul cu sex prost“ s-ar fi potrivit întregului volum. Într-o povestire, e o „încleştare fără sens“ cu un băiat beat din Sligo, într-alta, e „eufemismul cafelei de dimineaţă care reprezenta uniunea cu soţul meu“.

Enright lasă să se înţeleagă că sexul nesatisfăcător e de nenumărate feluri, în vreme ce sexul satisfăcător, la fel ca graţia, e misterios şi indescriptibil. După cum mărturiseşte naratorul stabilit la Paris din „În cinstea dragostei“: „Cred că multe cupluri sunt mulţumite în pat – cupluri ciudate şi nepotrivite pe care le zăreşti la metrou, chiar şi cele urâte. Ce mare secret!“. E un secret care rămâne, în bună parte, nedezvăluit în Yesterday’s Weather.

Deşi autoarea inserează uneori aluzii la fenomene supranaturale (o fantomă se ascunde într-o rulotă închiriată), Enright compune poveşti care tind să fie simple, populate de

femei din clasa muncitoare care se confruntă cu greutăţi uşor de recunoscut: infidelitate, plictiseală, problemele creşterii copiilor („Eram cufundată până la gât în scutece şi în haos“), schimbarea vieţii ori lipsa schimbării.

Autoarea are o slăbiciune pentru finalurile surprinzătoare: în „Reuniunea“, a înfăşurat întreaga tramă în jurul unei surori şi al unui frate distruşi de un secret de familie îngropat demult. Însă şi mai frapante sunt începuturile ei surprinzătoare: „În spatele tejghelei de la chioşcul de ziare se afla o femeie nouă, iar lui Noel îi luă ceva timp ca să-şi dea seama că aceasta avea gâtul spintecat“.

Uneori, apare câte o poveste de o deviere neliniştitoare sau un experiment radical: de pildă, o poveste istorică, dacă-i putem spune aşa, despre inventatorul caleidoscopului, care „îşi petrecea multe ceasuri calculând unghiuri, descompunând curcubeul“. „Una dintre cele mai frumoase părţi ale caleidosco-

„E un mare mister, nu-i aşa?“, întreabă un personaj. „Ceea ce «vor» oamenii. Şi răul pe care l-ar putea face pentru a obţine ceea ce vor“. pului e că lasă impresia că e «mai mare pe dinăuntru»“, ne spune Enright. Acelaşi lucru poate fi spus despre cele mai bune poveşti din Yesterday’s Weather.

Decorurile irlandeze şi argoul ar putea reprezenta un altfel de mister pentru cititorii americani, care ar putea fi derutaţi de obiectele cu nume aparent exotice, precum „chipsuri cu aromă de creveţi“, „încheietori-

le de la costumele de copii“ sau „un pachet de lame de plastic pentru maşina de tuns iarbă“. Însă cititorilor irlandezi li s-ar putea părea că Raymond Carver foloseşte propoziţii la fel de complicate, iar povestirile lui Enright plasate în Statele Unite etalează un vocabular potrivit, mai mult sau mai puţin. Mă îndoiesc că o fată de la o universitate americană ar avea o colegă de cameră „la facultatea de drept“, dar sunt dispus să cred că „Nimeni nu e nefericit în El Paso. Apa curentă conţine litiu“.

E oare Enright o scriitoare macabră? Nu chiar. Aceste povestiri conţin o anumită doză de necaz, dar unele dintre ele sunt foarte amuzante, deşi nota care revine cel mai des e cea a dezgustului faţă de lume. „Nimic nu e de neînţeles când ştii că viaţa e tristă“, scrie ea. „Felix“, ultima povestire din antologie, e o trimitere inteligentă la Lolita lui Nabokov. „Felix, secretul meu, îngeraşul meu, fericirea mea întunecată. Felix: şuieratul x-ului final irită răsuflarea pe vârful limbii“. Şi, în cazul în care nu te-ai prins, autoarea mai adaugă şi această declaraţie firească la Humbert Humbert din Lolita: „Când ai o proză plină de clişee, poţi apela oricând la o sinucidere“.

Numai că acest Humbert este o femeie, iar fetişcana ei e un băiat pe nume Felix, care în latină înseamnă „fericit“. Această femeie ştie foarte bine ce-şi doreşte: „Vreau să vreau să vreau“. Ea îl vrea pe băiat şi, dacă nu-l poate avea, vrea să moară. „Nu vreau să mă înstrăinez“, spune ea. „Vreau să mă bălăcesc“. Ne spune că i-a citit pe Poe şi pe Proust, dar pare s-o fi citit şi pe Plath. Furia e palpabilă şi se îndreaptă împotriva „întâlnirii pe nevăzute la care ai luat plasă: viaţa ta“, după cum spunea Jarrell, în aceeaşi poezie înţeleaptă h despre fata din bibliotecă.

Christopher Benfey este profesor de engleză la Mount Holyoke College şi a publicat, cel mai recent, cărţile „A Summer of Hummingbirds“ şi „American Audacity“.

6

FOTO: DEREK SPEIRS PENTRU THE NEW YORK TIMES

De la centru spre periferie James Campbell şi-a petrecut cariera apreciindu-i pe scriitorii de nişă.

DE SAM MUNSON RTA profilului literar e într-o fază de primejdie fizică, dar nu chiar pe moarte. A devenit prea adesea o platformă pentru prostii elogioase sau incriminatoare, în loc să fie aşa ceea ce ar trebui: o analiză a celei de-a treia componente misterioase a relaţiei dintre carte şi cititor, adică persoana şi personalitatea autorului. Noua carte a lui James Campbell, Syncopations (Sincope) – o culegere de profiluri, eseuri literare şi de amintiri extrase mai ales din paginile publicaţiilor The Guardian Review, The Times Literary Supplement şi ale altor periodice – sugerează că forma literară mai trăieşte încă. E greu de spus dacă această impresie izvorăşte mai

A

SYNCOPATIONS

Beats, New Yorkers, and Writers in the Dark de James Campbell. 226 pag. University of California Press. Ediţie cartonată, 55 $; Ediţie broşată, 21.95 $ degrabă din exprimarea fluentă a lui Campbell şi din adresarea sa familiară sau din perspectiva lui unghiulară şi transatlantică asupra majorităţii scriitorilor americani. Oricare ar fi cauza, Syncopations ar trebui să-i intereseze pe toţi amatorii sferei literare americane postbelice.

Campbell e jurnalist literar – expresia pare timidă şi uşor demodată – şi scrie un editorial săptămânal în The Times Literary Supplement, la care se adaugă cele trei cărţi pe care le-a publicat: This Is the Beat Generation, Talking at the Gates: A Life of James Baldwin şi Exiled in Paris, un studiu despre scriitorii de pe Rive Gauche în anii de după cel de-Al Doilea Război Mondial. În Syncopations, Campbell (care mai scrie adesea şi pentru The New York Times Book Review) îşi revizitează subiecţii abordaţi anterior, dezvăluind amintiri din întâlnirile cu Baldwin care i-au inspirat biografia dedicată renumitului romancier, adăugând un eseu despre extremistul beatnic scoţian Alexander Trocchi şi reflecţii pe marginea ultimului roman, nepublicat, al lui Richard Wright. Campbell e fascinat de străini, de exilaţi, excentrici, de autorii care se modelează singuri şi cei care se autodistrug.

Eseul său incisiv despre Trocchi începe cu o ipoteză memorabilă: Cain’s Book, capodopera despre droguri a lui Alexander Trocchi, e un roman

Sam Munson este editorul online al revistei Commentary.

Alexander Trocchi, 1967. Campbell spune că una dintre cărţile lui e o capodoperă. numai bun de dat minorilor, o carte potrivită pentru a-i corupe pe tineri“.

Campbell a început să-l citească pe Trocchi în 1970, pe când acesta era un „scriitor neînsemnat“ şi şomer care trăia în Glasgow şi care-şi cerceta „«spaţiul interior» cu ajutorul halucinogenelor“. Cartea a cumpărat-o în timpul unei excursii cu autostopul prin Europa, Africa de Nord şi Orientul Mijlociu, pentru ca mai târziu să-i un interviu autorului, pentru o revistă universitară. Trocchi l-a primit atunci cu braţele dezgolite, „astfel încât să văd cu ochii mei cicatricile ca nişte piste de ski care-i brăzdau ambele braţe albe ca neaua, indicând locurile unde venele îi cedaseră“.

Simpatia lui Campbell pentru străini nu se limitează la excentrici ca Trocchi, adepţi ai automedicaţiei.

Descrierea lui Amiri Baraka, intitulată „Retorica furiei“, reuşeşte să evite poziţionarea politică atât de comună pentru a-l supune dezbaterii pe controversatul poet şi polemist.

Iar în „Informaţie neoficială: James Baldwin şi F.B.I.-ul“, Campbell oferă o cronică bine construită a ultimilor ani nefericiţi ai lui Baldwin, pe când trăia în satul francez St. Paul de Vence, şi a megalomaniei romancierului afroamerican. Autorul s-a străduit foarte multe să obţină de la F.B.I. voluminosul dosar al lui Baldwin, o ticăloşenie a Biroului în epoca lui Hoover, îndreptată împotriva liderilor negri marcanţi (atât reprezentanţii curentului tradiţional cât şi radicalii de nişă).

Articolul transmite o noţiune a dezinvolturii lui Campbell în faţa subiecţilor săi: „Am stat cinci zile. Baldwin se scula pe la prânz. După cea de-a doua ceaşcă de cafea, trecea la Johnnie Walker Black Label. Meniul varia de-a lungul zilei, cu bere după-amiaza şi vin la masă. Pe la 1 noaptea, arunca o privire către sticla de whisky şi zicea: «Mai beau un păhărel şi mă duc la parter să lucrez puţin». Îi ţineam

FOTO: MARVIN LICHTNER/TIME & LIFE PICTURES — GETTY IMAGES

companie şi mai serveam o ultimă băutură cu el, după care stăteam la taclale până pe la 4 sau 5 dimineaţa. Tot ce spunea, până şi banalităţile inteligente prin care se auto-eclipsa adesea, era străbătut de o putere morală. Trăiam cu toţii relatarea Mântuitorului“.

Prima parte, ceva mai slabă, a cărţii abordează pleiada de scriitori şi de editori care-şi făceau veacul pe la The New Yorker de la începutul anilor ’50 până în anii ’80 şi nu-l ignoră nici pe longevivul său editor de ficţiune William Maxwell.

Chiar şi Maxwell exte supus unei analize atente, alături de John Updike, Truman Capote, Shirley Hazzard şi alţii. Însă adevăratul interes al lui Campbell şi simpatiile sale cele mai evidente se îndreaptă către artiştii care şi-au croit drumul în lumea literară din afară.

Campbell însuşi provine de la periferia peisajului literar britanic, iar în cea de-a treia parte a cărţii examinează viaţa în acea periferie, din trecut şi prezent. În scurtul său eseu despre Robert Louis Stevenson, „Călătorii cu R.L.S.“, reflectă asupra afecţiunii acestuia pentru vestigiile societăţii pretehnologice şi asupra deciziei lui de a respinge viaţa rutinizată a prosperităţii înaltei burghezii pe care şi-o permitea datorită succesului tatălui şi al bunicului său (de profesie ingineri, lucru care i-a provocat aprigi suferinţe anti-modernistului Stevenson). Iar în textul final, „Boswell şi dna Miller: o autobiografie în două limbi“, Campbell îşi descrie propria socializare ambivalentă folosind engleza britanice (şi nu pe cea scoţiană), o posibilă sursă a simpatiei sale pentru excentricul scriitor scoţian. „Vocea mea scoţiană n-a dispărut, ci s-a ascuns sub hainele acestea sudiste“, scrie el. Însă dacă „Jamie încă vorbeşte ca un scoţian“, studenţii culturii literare de pe ambele părţi ale oceanului nu prea au de ce să h se plângă.

7

Apropie-te, intră în joc şi apoi trădează Într-o autobiografie despre pastoralismul american, Tom Fels le face o vizită foştilor săi tovarăşi şi descoperă că s-au pus pe făcut bani.

DE CLAIRE DEDERER OATE că unii dintre voi aţi fost acolo. La sfârşitul anilor ’60, comunităţile pastorale au început să răsară în Noua Anglie ca ciupercile după ploaie – analogia e irezistibilă.

Fermele, după cum li se spunea în argoul tipic vremii, erau colectivităţi de refugiaţi urbani foarte şcoliţi, tineri radicali care fie relataseră ştiri, fie fuseseră subiect de ştiri, tineri care erau de-acum doborâţi de încurcăturile din lume.

P

FARM FRIENDS

From the Late Sixties to the West Seventies and Beyond de Tom Fels.

Ediţie ilustrată, broşată. 407 pag.

RSI Press. 19.95 $ Fermele erau oarecum închegate într-o comunitate extinsă, însă două erau deosebit de înrudite: Ferma Montague din vestul statului Massachusetts şi Ferma Pierderii Totale din Vermont au fost întemeiate de fondatorii agenţiei Liberation News Service, o agenţie contraculturală care trimitea ştiri la ziarele mici şi mari din toată ţara.

Când L.N.S. s-a destrămat, cofondatorii săi şi-au transferat valorile în peisajul rural.

Raymond Mungo a întemeiat Ferma Pierderii Totale în Vermont. La un drum de douăzeci de minute cu maşina mai spre sud, Marshall Bloom, un tânăr radical genial din Amherst şi tovarăşul de la L.N.S. al lui Mungo, a pus bazele Fermei Montague. Comunitatea lui Mungo a devenit emblema mişcării în 1970, odată cu publicarea volumului său autobiografic/portret de grup/jurnal de călătorie/etc. – Ferma Pierderii Totale. Cartea a devenit unul dintre cele mai importante documente ale proiectului de întoarcere în sânul naturii, iar mai târziu a fost preluată masiv în curricula universitară la cursurile despre contracultură.

Eu una nu am fost acolo; de abia mă născusem. Însă în peisajul cultural mohorât al guvernării Reagan din anii ’80, am fost unul dintre acei copii obsedaţi de nostalgia anilor ’60. Puneam mare preţ pe exemplarul meu zdrenţuit din Ferma Pierderii Totale, care îmi cânta despre un loc legendar unde familii alese trăiau într-o stare permanentă de uimire copilărească. Mungo făcea ca aspectele practice ale vieţii din colectivitate (mulsul, gătitul, tăiatul lemnelor) să pară magice. Ai fi zic că aceste comune funcţionau pe bază de farmece, asta dacă dădeai crezare celor scrise în cartea lui. Îţi formai o imagine despre nişte tineri încântaţi de viaţă, încântaţi de poveşti, încântaţi să-şi cultive hrana şi încântaţi – ei, bine – de droguri. Din dormitorul meu mochetat din Seattle, toate acestea păreau minunate.

Tom Fels a fost acolo. Nu la Ferma Pierderii Totale, ci la învecinata Montague. A stat acolo patru ani, construind, drogându-se, socializând, adică tot tacâmul. A plecat în cele din urmă, pentru că i se făcuse dor de lumea rea-

Claire Dederer lucrează la o autobiografie despre yoga şi experienţa maternităţii.

8

lă. După cum scrie în Farm Friends(Prietenii de la fermă), noua sa autobiografie, „Dacă aş fi rămas ar fi însemnat să prelungesc şi să găsesc pretexte pentru o ignoranţă naivă“.

Farm Friends abordează puţin – mult prea puţin – adevărata istorie a fermei. Cei care nu s-au aflat acolo şi cei care n-au citit textul lui Mungo sau relatările altor membri ai mişcării pastorale probabil că se vor alege

„Pete este un traficant de droguri extrem de prosper. Irv e un avocat bogat. Jeannette, o estetă bisexuală, e în căutare de fete.“ cu o idee vagă despre ce s-a petrecut acolo.

Fels a întemeiat recent arhiva Famous Long Ago (Faimoşi altădată) la Universitatea din Massachusetts, care, conform descrierii cărţii Farm Friends, „e centrată pe familia extinsă din Ferma Montague şi pe acele vremuri“. Se prea poate ca autorului să i se pară că aceste informaţii sunt binecunoscute şi că repetarea lor ar aduce cu repovestirea Facerii.

Oricare ar fi motivul, Farm Friends îşi mută repede atenţia de la ferma propriuzisă la ceea ce au făcut fermierii după ce au plecat în lumea largă. Scrie Fels: „Era foarte greu să pleci dintr-un loc în care doar câteva ferme formau o lume întreagă, iar contracultura încurajatoare era omniprezentă în presă şi pe străzi, ca să pătrunzi într-altă lume, în care fiecare dintre noi trebuia să-şi croiască propriul drum“.

Investigaţia lui Fels trece prin câteva bucle temporale. În primul capitol, suntem la sfârşitul anilor ’70, iar Fels se reîntâlneşte, la New York, cu foarte mulţi dintre foştii săi tovarăşi de la fermă. Pete e un traficant de droguri extrem de prosper, care are nişte poveşti nemaipomenite despre un amic politician din Panama – un „ucigaş cu sânge rece“. Irv e un avocat bogat. Jeannette – fiica unui amiral francez şi estetă bisexuală – îi spune lui Fels că e în căutare de fete.

Fels e derutat la început de maniera în care toate aceste chipuri odinioară rustice au ajuns să facă bani la New York, dar îşi dă seama de îndată că oraşul e un creuzet perfect pentru talentul lor special de a supravieţui. „Oraşul le absoarbe energiile la nesfârşit; sunt foarte multe de făcut aici, plus că poţi să strângi bani şi să progresezi plătind în schimb un preţ destul de mic, dacă eşti dispus să munceşti şi să te prezinţi cu o abordare diferită“.

Următoarea serie de amintiri ne poartă în California, la începutul anilor ’80, iar de acolo, direct în următoarele decenii. Fels se întâlneşte cu unii dintre cei mai cunoscuţi ucenici din ferme: Sam Lovejoy a devenit un important activist al mişcării antinucleare, Jesse Kornbluth are o carieră înfloritoare în jurnalism, iar Mungo continuă să-şi croiască drumul excentric prin lume.

E limpede că Fels vrea să realizeze un portret de grup; cartea sa urmează tradiţia iniţiată de Henry Miller în My Bike and Other Friends (ne reîntâlnim, în textul lui Fels, cu unul dintre personajele lui Miller, care-şi petrece vremea cu Mungo în Carmel). Însă

acolo unde Miller e relaxat şi comunicativ (deşi cam spurcat la gură), Fels e mâhnit şi uneori de-a dreptul înverşunat.

Senzaţia sa de zădărnicie a întregului proiect comunal se conturează supradimensionată. Autorul e înclinat să folosească cuvinte precum „insulară, construită din forţe proprii şi autojustificată“ pentru a descrie ferma. Până şi reprezentările Raiului au o nuanţă de regret.

Despre cei care au părăsit colectivitatea, Fels scrie: „Pierduserăm paradisul. Dar cel puţin îl văzuserăm; tocmai asta dă măsura importanţei proiectului nostru“. Pe urmă e ţâfnos de-a binelea când vine vorba despre egoismul cultivat pe care îl descoperă, treizeci de ani mai târziu, la unii dintre foştii săi tovarăşi şi chiar şi în propria persoană (Fels a făcut carieră ca istoric de artă). „Facem tot ce ne stă în putere ca să scriem, să pictăm, să creăm muzică, să creştem copii educaţi, să încurajăm o cultură a căutărilor, a invenţiilor şi a originalităţii. Dar cine s-a mai ocupat şi de lucrurile mai importante? Unde sunt politicienii care trebuie să susţină binele public: nu doar să-l susţină, căci susţinători avem câţiva, ci să şi reuşească?“ Aşa că ajunge la o concluzie irecuzabilă, deşi puţin obtuză. El şi contemporanii săi, scrie Fels, „ne-am aşezat întotdeauna deoparte.

Rezultatele sunt evidente“.

După cum spuneam, poate că aţi fost acolo. Dacă aţi fost, probabil că vă veţi lăsa antrenaţi de relatarea din Farm Friends, care se citeşte uneori ca o serie de notiţe de curs publicate într-o revistă de absolvenţi şi scrisă de un fost coleg, ceva mai morocănos. Dacă n-aţi fost, cartea v-ar putea lecui h de dorinţa de a fi trăit acolo.

FOTO: TYLER HICKS/THE NEW YORK TIMES

Obligaţii bilaterale Personajelor din povestirile Sanei Krasikov le stă mintea în două locuri: în America şi în fostele republici sovietice pe care le-au lăsat în urmă.

DE GAIUTRA BAHADUR ROZELE scurte din prima culegere de texte a Sanei Krasikov se desfăşoară în două decoruri contemporane: fosta Uniune Sovietică şi oraşul New York, cu tot cu suburbiile sale. Însă pentru a explica de ce aceste povestiri funcţionează atât de bine ar fi nevoie de un cadru complet independent: India secolului XVII, unde artiştii de la curte creau manuscrise ilustrate după străvechea

P

ONE MORE YEAR

Stories de Sana Krasikov 229 pag. Spiegel & Grau. 21.95 $ epopee hindusă „Ramayana“. În loc să surprindă un singur loc sau moment într-un chenar, fiecare desen zugrăveşte mai multe episoade, astfel încât personajele par să existe în mai multe locuri şi în mai multe momente în acelaşi timp.

Gaiutra Bahadur, reporter independent la Londra, lucrează la o carte despre femeile care au plecat din India pentru a înlocui sclavii de pe plantaţiile de trestie de zahăr din Caraibe.

Mulţi bărbaţi şi femei din One More Year (Încă un an) au aceeaşi calitate complexă a simultaneităţii. Emigraţi din fostele republici sovietice, aceştia trăiesc raportându-se permanent la viaţa pe care o aveau înainte. Totodată, ţin seama de mai multe fusuri orare, gândindu-se, de pildă, cât de târziu e la Tbilisi, unde a rămas în urmă un fiu adolescent, sau în Uzbekistan, unde a rămas soţul pus în faţa unui ultimatum: „ea sau eu“. Ca cei mai mulţi emigranţi moderni, personajele din aceste opt povestiri trăiesc deopotrivă în trecut şi în prezent, acasă şi în noua lor ţară.

O alegorie hindusă veche de două milenii poate să nu pară cea mai firească influenţă

pentru Krasikov, o evreică ashkenazi născută în Ucraina şi crescută în Georgia şi în Statele Unite. Însă, asemeni lui Rama, care e izgonit într-o pădure unde soţia sa respinge avansurile unui seducător cu mai multe capete, One More Year tratează mai ales tematica exilului şi a fidelităţii. Aceste emigrante ale lui Krasikov au parte de două destine: îşi părăsesc ţara şi, totodată, iubirile sau iubiţii. Însă certitudinile morale din „Ramayana“ lipsesc din lumea imaginată de Krasikov, în care personajele sunt nevoite şi chiar fac compromisuri pentru a supravieţui. În „Better Half“, Anya, o chelneriţă de 22 de ani, se căsătoreşte cu unul dintre clienţii săi, un bărbat pueril care o consideră regina lui rusoaică, dar care o tratează cu un dispreţ plin de gelozie. Ea e o imigrantă ilegală careşi doreşte cartea verde, iar soţul ei e cetăţean american. El e îndrăgostit, dar ea nu prea este. Femeia obţine un ordin judecătoresc care să-l ţină la distanţă pe soţul său după ce acesta îi dă un pumn în faţă, însă îl primeşte iar în patul ei în timpul unui moment de singurătate. De-a lungul poveştii, nu e prea clar cine se foloseşte de cine.

Krasikov o înfăţişează pe Anya atât în ipostaza de exploatator, cât şi în aceea de exploa-

tat, străbătând straturile sentimentelor ei faţă de soţul abuzator: „«Mă iubeşti», îi spusese el în cea de-a doua noapte pe care o petrecuseră împreună. Ea crezuse că era o glumă, dar apoi îl auzise continuând: «Vorbesc serios. Dacă aş muri mâine, ai veni la înmormântarea mea şi mi-ai spune că mă iubeşti». «Nu mai spune aşa ceva», îl mustrase ea, în timp ce o lacrimă grea i se prelingea pe obraz. Poate că pe atunci chiar îl iubea. La urma urmei, pe cine altcineva avea?“ Krasikov a lucrat odinioară ca reporter pentru un ziar din New Hampshire, deci cunoaşte foarte bine atât textura emoţională, cât şi aspectele juridice ale vieţilor imigranţilor, aşa cum le-ar putea cunoaşte un jurnalist. (După ce chelneriţa e bătută de soţul ei, un avocat îi spune că poate depune cererea pentru reşedinţă în calitate de victimă a violenţei domestice). Însă grupul de exilaţi, refugiaţi şi repatriaţi ai lui Krasikov e, totodată şi în mod fundamental, format din oameni care cunosc dragostea şi se înstrăinează de ea – sau de ceea ce se poate considera dragoste. Autoarea a scris o carte sensibilă despre economia relaţiilor şi despre cum acestea pot deveni tranzacţii subtile între oameni care încearcă să ocupe simultan mai h multe spaţii şi mai multe timpuri.

Alegerea dezamăgirilor O serie de povestiri înlănţuite urmăreşte povestea unor generaţii de femei din nordul statului New York.

DE SARAH FAY UNTEM în anul 1947, iar Edna Garrahan Kelly tocmai a internat-o într-un ospiciu pe sora sa Dorothy, care suferă de schizofrenie paranoică. Doctorii îi administrează „tratamente cu somn“, care presupun câte două ore de comă indusă timp de şase zile pe săptămână. Deşi Edna aşteaptă un miracol, Dorothy nu răspunde la încercările medicilor de a-i ameliora simptomele cu injecţii de „cer senin“. În timpul unei vizite de-a Ednei, Dorothy fură pălăria şi haina surorii sale şi fuge pur şi simplu din sanatoriu. Hotărâtă săşi păstreze libertatea, jură să se stăpânească şi să se prefacă a fi „liniştită ca o stea“.

Ca multe dintre femeile din antologia de povestiri înlănţuite a lui Alice Fulton, The Nightingales of Troy (Privighetorile din Troia), Dorothy şi Edna vor să fie independente, puternice şi „normale“. Totuşi, ele nu au tăria de caracter a strămoaşei lor, nevastă de fermier care năştea fără să ia nimic pentru durere şi fără sprijinul cumnatei ei, consumatoare de arsenic. La fel cum, spre deosebire de ea, cele două nu văd

S

Sarah Fay a publicat în The Paris Review, The American Scholar şi Bookforum.

FOTO: TATIANA KRASIKOV

secolul XX ca pe o epocă promiţătoare. Pentru ele, viaţa modernă e plină de incertitudine, a cărei povară le face să se încovoaie. Atunci când, în timpul unei crize, Dorothy îşi încuie sora pe acoperiş, Edna e mai tulburată de sentimentul de nesiguranţă pe care i-l stârneşte acest incident decât de ceea ce s-a întâmplat: „Până şi ruşinea salvării – fostul paznic ajutând-o să coboare pe scară, strânsoarea intimă a mâinilor lui umede ca de maimuţă – n-o puteau opri pe Edna să se gândească agitată la ce urma să se

THE NIGHTINGALES OF TROY

Stories of One Family’s Century de Alice Fulton.

254 pag. W. W. Norton & Company. 23.95 $ petreacă. Mintea ei era cuprinsă de posibilităţi primejdioase“.

Cele zece povestiri se desfăşoară în Troy, New York, începând din 1908 până în 1999.

Odată cu trecerea timpului, femeile din familia Garrahan se trezesc prinse în capcana modernităţii, pierzându-şi „sentimentul de apartenenţă la un trecut“ şi alegându-şi dezamăgirile „la fel cum alţii alegeau pentru ce să lupte“. La începutul cărţii, o femeie se gândeşte dacă să

se mărite cu un bărbat pe care nu-l poate suporta, doar pentru a evita „mutarea dintr-un loc într-altul în căutare de adăpost, pentru a nu trăi ca un om fără căpătâi“. După aproape trei sferturi de secol, stră-strănepoata ei, specialistă în Melville, nu reuşeşte să-şi adune curajul pentru a-l evacua pe un respingător student la postuniversitară care locuieşte în garajul ei – la fel cum n-o poate duce la eutanasiere pe Bartleby, pisica ei suferindă.

Deviza familiei e „Nu rişti nimic, nu pierzi nimic“. Însă femeile din neamul Garrahan mai riscă uneori – şi câştigă. Deşi par înstrăinate una de cealaltă, legăturile lor de sânge conferă profunzime şi semnificaţie experienţelor lor. După ce Charlotte, sora Ednei şi a lui Dorothy, se sinucide înghiţind arsenic dintr-o veche trusă de toaletă care îi aparţinuse pe vremuri Mătuşii Kitty, Edna se gândeşte la consecinţele morţii surorii sale: „Ştiam că moartea surorii mele îmi schimbase viitorul, adică tot restul vieţii mele, ca să fiu mai exactă. Acum trebuie să mă gândesc în ce mod, mult mai misterios, ultima ei faptă a răsunat prin timp şi a schimbat trecutul“.

Fulton e o poetă premiată, aşa că n-ar trebui să rămânem surprinşi de bogăţia de descrieri grăitoare. Într-o povestire, naratoarea îşi înfăţişează mătuşa ca pe o femeie despre care „s-ar

fi zis că poartă mănuşi dintotdeauna, fie că le purta sau nu“. O altă mătuşă „arăta de obicei niţel confuză, ca cineva care se chinuie să facă socoteli într-o lumină slabă“, observă autoarea.

Date fiind numeroasele puncte forte ale acestei culegeri de texte, e ciudat că Fulton preferă să atenueze personajele masculine. La urma urmei, după cum a explicat odinioară într-un interviu, ea a inventat folosirea dublului semn egal (= =) în poeziile sale pentru a sublinia „reticenţa istorică a prezenţei femeilor“.

Deşi în proză Fulton nu trebuie să recurgă la această tactică, poate că a găsit o altă metodă ingenioasă de a-şi afirma ideea. În loc să sublinieze rolul femeilor, ea îi reduce pe bărbaţii din aceste povestiri la roluri aproape absente ori reduse la arhetipuri: iubitul care e un om de nimic, soţul visător, preotul beţivan.

Totuşi, dacă această antologie oferă vreun indiciu, se prea poate ca Fulton să se instaleze într-un gen literar diferit. A spus odinioară că e atrasă de elementele simbolice ale unei poezii, de modul în care acestea funcţionează ca „un model dantelat unit prin mici fire de legătură“. Totuşi, proza ei poate fi considerată o pătură cu o ţesătură foarte strânsă. E captivant s-o urmăreşti pe Fulton în timp ce descoperă firele potrivite cu care să creeze o h ficţiune nuanţată şi bine închegată.

9

Răutăcioasă Un roman istoric despre Salem, Massachusetts, scris de urmaşa unei „vrăjitoare“.

DE CHELSEA CAIN DOLESCENTELE pot fi adevărate coşmaruri: monopolizează baia, îşi scriu sms-uri în timpul cinei, trimit la moarte o grămadă de oameni nevinovaţi. E foarte dramatic, dar nu e deloc ceva nou. În 1692, o grupare de fete rele din naştere a făcut să se cutremure oraşul Salem şi satele din împrejurimi când a început să le acuze pe localnice că sunt vrăjitoare. Când apele s-au mai limpezit, 19 femei fuseseră deja spânzurate,

A

THE HERETIC’S DAUGHTER

de Kathleen Kent 332 pag. Little, Brown & Company. 24.99 $ între acestea aflându-se şi Martha Carrier, soţie şi mamă a cinci copii, care îşi susţinuse neclintită şi curajoasă nevinovăţia.

Kathleen Kent este urmaşă a Marthei Carrier la a zecea generaţie, iar romanul său de debut, The Heretic’s Daughter (Fiica ereticei), descrie Anul Foarte Prost al familiei Carrier.

Trebuie s-o recunoaştem, romanele bazate pe poveşti de familie sunt prea adesea rezultatul unui seminar literar de weekend, potenţat de ideea greşită că poveştile bunicului erau nespus, nespus de interesante. Dar poate că vorbeşte doar gelozia din mine. De ce n-au putut şi strămoaşele mele să ajungă la spânzurătoare ca vrăjitoare? Însă The Heretic’s Daughter depăşeşte acest obstacol şi încă multe altele (puritanii nu sunt cele mai sexy personaje cu putinţă).

E o poveste despre atingerea maturităţii în care tragedia e biruită printr-o credinţă nestrămutată în firea umană.

Tocmai aici se vede alegerea inteligentă a lui Kent. Naratorul din carte nu e Martha, ci

Chelsea Cain a scris romanele de suspans „Heartsick“ şi „Sweetheart“.

fiica ei, Sarah (o fetiţă de 9-10 ani în cea mai mare parte a romanului) ale cărei „păr de foc şi faţă pistruiată“ îi trădează „firea bănuitoare şi problematică“. E un soi de combinaţie între Scout Finch din Să ucizi o pasăre cântătoare şi Anne Shirley, cu bonetă şi guler.

Sarah are probleme: părinţii ei sunt cât se poate de plictisitori – mama e severă, iar tatăl e mereu plecat la vânătoare. Sora ei mai mică e o pacoste. La care se mai adăugă şi epidemia de vărsat de vânt pe care se poate s-o fi adus în oraş tocmai fratele ei.

La fel ca The Crucible, The Heretic’s Daughter se foloseşte de vânătoarea vrăjitoarelor din Salem pentru a explora subiecte mai ample: cu precădere, pierderea libertăţilor cetăţeneşti în vremuri de teroare. Însă, în esenţă, e o carte despre o familie. Sarah tânjeşte după o nouă familie.

Kent descrie o epocă definită prin frică.

De străini. De molimă. De atacurile indienilor şi de iernile aspre. Bărbaţii au cicatrici căpătate în încăierări cu pricini morale incerte. Copiii sunt răpiţi de indieni şi apoi vânduţi ca sclavi de către eliberatorii lor. „Femeile tinere umblau cu cuţite ascuţite în corsaje şi în şorţuri – nu ca să ucidă un indian, ci ca să-şi taie venele înainte să se supună trupeşte răpitorilor“, scrie Kent. Însă, până şi în vremurile cele mai sinistre, copiii aleargă slobozi. „Ni s-a spus să rămânem în preajma casei, în raza de bătaie a puştii“, povesteşte Sarah, distanţă care li s-ar putea părea cam măricică părinţilor din prezent.

Sarah locuieşte cu familia ei în Andover, Massachusetts, însă nu sunt niciodată acceptaţi în comunitate. Tocmai de aceea vor şi fi pedepsiţi. „Câinii de pază se vor bate şi se vor sfâşia zile la rând înainte ca un străin să se apropie prea mult de foc, dar apoi se vor uni cu toţii şi-l vor ataca pe intrus. Iar lumea era plină de intruşi“, scrie Kent.

Mama lui Sarah, femeie încăpăţânată şi cu limba ascuţită, îşi înstrăinează vecinii, care se vor întoarce împotriva ei. Când Martha e dusă în faţa înspăimântătorului judecător Cotton Mather, ea nu se azvârle la mila tribunalului, aşa cum au făcut multe alte femei, înaintea ei, ca să-şi salveze viaţa. Martha îşi susţine adevărul. La scurtă vreme sunt arestaţi şi copiii ei, iar fiii sunt supuşi la torturi pentru a o trăda. Tocmai în incinta întunecoasă şi murdară a închisorii din Salem îşi dă şi Sarah seama de tăria legăturii de sânge a rudelor sale şi înţelege un lucru şi mai şocant: că părinţii ei nu sunt h aşa de încorsetaţi precum credea ea.

Observatorii şi povestitorii A doua carte de proze scurte a scriitoarei irlandeze Claire Keegan.

DE MAUD NEWTON ÂND afirmi eternitatea operei unui scriitor, trebuie să te aştepţi să respingi ideea peste vreo zece ani. Istoria literaturii face parte, la urma urmei, din istoria modelor. Până şi limbajul pe care îl folosim ca să discutăm despre literatură se schimbă de la o epocă la alta. De pildă, criticii din vremea lui

C

WALK THE BLUE FIELDS

de Claire Keegan 168 pag. Black Cat. Paper, 13 $ Flannery O’Connor erau fixaţi pe simbolism şi, după acest criteriu, povestirile ei (una dintre cele mai cunoscute prezintă un vânzător de Biblii care îi fură proteza unei femei atunci când aceasta încearcă să-l seducă) au fost declarate foarte reuşite. Prea bine, a spus autoarea. „Dacă vreţi să spuneţi că piciorul de lemn e un simbol, puteţi s-o faceţi. Dar mai întâi de toate e un picior de lemn şi, ca picior de lemn, e absolut necesar în povestire“. Avea dreptate. În zilele noastre, doar profesorii de engleză care mai aveau puţin până la pensie evaluează literatura în funcţie de simboluri, însă povestirile lui O’Connor rămân gravuri fine şi minunăţii drăceşti în care detaliile precum piciorul de lemn capătă înţeles pe măsură ce se desfăşoară acţiunea.

Scriitoarea irlandeză Claire Keegan se declară infuenţată de opera lui O’Connor. Dacă povestirile din noua antologie a lui Keegan, Walk the Blue Fields (Mergând pe câmpiile albastre) sunt mai blajine decât textele lui O’Connor şi mai profunde decât naraţiunile mai furioase şi mai limpezi din prima carte a lui Keegan – Antarctica –, cea mai bună dintre cele oferă o atenţie similară concreteţii fizice şi emoţionale, de unde rezultă şi o îmbinare a lor care potenţează poveştile. În textul care dă titlul cărţii Walk the Blue Fields, un preot trece în revistă dovezile nesiguranţei unei mirese în ziua nunţii: semnătura ştearsă, nesigură din registru, buchetul care-i tremură în mâini, lacrimile pe care

Maud Newton scrie despre cărţi şi alte subiecte la MaudNewton.com.

mândria nu-i permite să şi le şteargă şi le lasă să alunece pe obraji. La început, aceste observaţii par puţin monotone, ca expresie a îngrijorării detaşate a emisarului celibatar al lui Dumnezeu. De abia atunci când preotul dă peste fratele mirelui în baie, beat criţă şi încercând să-şi pună pantalonii închiriaţi, începem să bănuim şi noi că dorinţa trupească îl face pe preot să fie atât de susceptibil.

Când preotul îşi ia repede tălpăşiţa din încăpere, câţiva bărbaţi izbucnesc în râs. „Odinioară, nu cu prea multă vreme în urmă, ar fi aşteptat până când celălalt să nu-i mai poată auzi“, îşi spune preotul.

Proza lui Keegan e delicată: nu chiar afectată, ci exactă. Autoarea înţelege că, în viaţă şi în artă, puterea impulsurilor sexuale se află în contrastul lor frapant cu dimensiunea lumească. Trupul fratelui – şi gândurile pe care i le stârneşte mirelui – funcţionează cam ca piciorul de lemn al lui O’Connor: există lucrul în sine, dar şi modul în care acest lucru serveşte la sublinierea singurătăţii preotului. Într-o altă povestire remarcabilă – Fiica pădurarului –, o femeie se mărită cu un bărbat egoist, crezând că el o iubeşte şi sperând că va ajunge să-l iubească şi ea. Îşi dă seama că a făcut o greşeală atunci când el o pedepseşte fiindcă i-a „tocat banii pe trandafiri“. Fiind deja însărcinată, rămâne alături de el, crescându-şi cu neglijenţă primul copil şi apoi pe următorii.

Florile şi povestitul sunt cele două plăceri pe care şi le permite în această existenţă îmbâcsită şi lipsită de dragoste, iar când, în cele din urmă, se răzbună pe soţul ei, o face spunându-i o poveste despre cum a venit să cumpere trandafirii şi ce însemnau aceştia pentru ea, atât la propriu cât şi la figurat.

Nu toate povestirile din Walk the Blue Fields sunt atât de copioase. Unele sunt doar nişte parabole stângace. Textul despre o scriitoare care nu vrea să-şi întrerupă bursa de şedere în fosta casă a lui Heinrich Böll e bine scris, dar atât de searbăd încât ar fi putut fi lăsat la o parte. Totuşi, cele mai bune povestiri din această carte sunt atât de nuanţate şi de emoţionante, atât de universale şi totuşi absolut diferite, încât e uşor să ţi-i imaginezi pe cititori savurându-le mulţi ani de acum încolo. Şi să ţi-i închipui pe critici, în viitorul îndepărtat, trecând la termeni noi şi elevaţi pentru a explica de ce are succes h opera literară a lui Keegan.

ILUSTRAŢIE DE WESLEY ALLSBROOK (STÂNGA) ŞI KATE O’CONNOR

Apartheidul minţii Poveşti kafkiene despre trei albi de vârstă mijlocie din noua Africă de Sud. DE LIGAYA MISHAN N bărbat se trezeşte într-o dimineaţă dintr-un vis agitat ca să-şi dea seama că s-a transformat în... ia stai aşa, n-am mai auzit cumva povestea asta?

De data aceasta, totul se petrece în Cape Town-ul de după apartheid, iar transformatul este un arhitect alb înfumurat, specializat pe modernis-

U

OTHER LIVES

A Novel in Three Parts de André Brink 316 pag. Sourcebooks. 29.99 $ mul rigid şi care-şi pune succesul pe seama faptului că a evitat cu atenţie să ia o poziţie politică în vremea fostului regim. Momentul metamorfozei care-l apropie de Gregor Samsa are loc atunci când, în timp ce se bărbiereşte, aruncă o privire în oglindă şi dă cu ochii de un chip negru.

E o transformare mai puţin subtilă decât cea din romanul lui Kafka – şi nu reprezintă o premisă atât de provocatoare –, dar scriitorul sud-african André Brink a preferat mereu să dea piept cu problemele ţării sale. La începutul carierei, relata într-o ficţiune realistă mistuitoare nenorocirile politicii de segregare rasială a guvernului. După abolirea apartheidului şi după instaurarea republicii democrate, opera sa a virat spre mitografie, sondând originile coloniale ale opresiunii. În ultima sa carte, intră direct pe terenul fantasmagoriei. Editorul lui Brink o numeşte „un roman în trei părţi“, dar Other Lives (Alte vieţi) e mai curând o culegere de fabule fantastice, legate prin tematică şi personaje, dar lipsită de o tramă comună.

Cei trei naratori ai lui Brink sunt bărbaţi albi de vârstă mijlocie: măcar iniţial, cel puţin. Steve, arhitectul modest, e îngrozit când se trezeşte înnegrit, din câte se pare prin puterile mistice ale unei vechi oglinzi de baie bogat ornamentate (dovadă a capitulării sale silite în faţa preferinţei soţiei sale pentru epoca victoriană). Primul gând nebunesc care-i trece prin cap e că, după ce va fi descoperit ghemuindu-se gol puşcă în casa din vârf de deal a familiei sale albe, va fi „urmărit până în gaură de şarpe, vânat, ciomăgit până va muri, redus la o grămadă de carne zdrobită“. Venindu-şi în fire, încearcă să privească situaţia cu optimism: poate că în noua Africă de Sud,

Ligaya Mishan editează The Book Bench, blogul despre cărţi de pe site-ul revistei The New Yorker.

ILUSTRAŢIE DE PETER ZIERLEIN

schimbarea sa de rasă îl va ajuta în carieră. Între timp, David, un pictor amator, deschide uşa atelierului său şi e îmbrăţişat de o femeie superbă, „cu tenul închis la culoare“, pe care n-a mai văzut-o niciodată. Se pare că nu e vorba de o greşeală: în holul de la intrare găseşte scrisori adresate amândurora, ca soţ şi soţie ce sunt, după care aude doi copii strigându-l „Tati!“. E un univers paralel atrăgător, prin comparaţie cu sterilitatea (biologică şi emoţională) a mariajului său real, cu o femeie albă. Şi, spre deosebire de metamorfoza lui Steve, care poate fi interpretată ca o pedeapsă meritată pentru agnosticismul său politic, transformarea lui David ar putea fi un mod de a îndrepta trecutul: cu ani în urmă, avusese o idilă cu o metisă care se terminase atunci când, din lipsă de curaj – aceste relaţii erau ilegale în timpul apartheidului – a refuzat să fugă cu ea.

Ultimul din triadă este Derek, pianist şi don juan care se îndrăgosteşte de o renumită soprană, în ciuda palmaresului ei amoros sinistru: un iubit de-al ei s-a sinucis, iar altul a fost găsit înecat, deşi n-a fost exclusă varianta strangulării. Femeia consimte să-l accepte drept acompaniator, însă îi smulge promisiunea că nu va încerca niciodată s-o seducă, avertizându-l că ea s-a tot „însoţit cu fantomele“, încă de pe când era un copil, la ferma îndepărtată a familiei sale.

Sexul este un creuzet pentru fiecare dintre aceşti trei bărbaţi, dezvăluindu-le adevăruri neplăcute despre cum sunt ei, în realitate. David e bine intenţionat, dar slab de înger; îşi face griji deoarece, culcându-se cu necunoscuta frumoasă care se crede soţia lui, o exploatează de fapt, dar totuşi continuă s-o facă. Soprana îl dojeneşte pe Derek pentru că îşi iroseşte talentul, pierzându-şi prea multă vreme pe urmele femeilor, dar el e cât se poate de hotărât să o transforme în următoarea lui cucerire. Iar în scena cea mai tulburătoare din toată cartea, Steve, străpuns de ţepuşe – reale sau închipuite – îndreptate împotriva noii sale identităţi negre, îşi varsă mânia într-o confruntare violentă cu doica nemţoaică a copiilor săi, o blondă tipică cu ochi albaştri, care face greşeala de a-i spune pe un ton cochet: „Pielea ta. Îmi place cum arată, cum o simt la pipăit“. Brink păşeşte pe o coardă subţire aici: avem de-a face cu un material demn de „Naşterea unei naţiuni“, care aduce la suprafaţă fricile albe ale unui negru puternic. Cea mai generoasă interpretare ar fi că e vorba de o caricatură intenţionată, un rechizitoriu bazat pe stăruinţa albilor de a percepe diferenţele rasiale.

CU siguranţă o dovadă de curaj din partea lui Brink să abordeze aceste probleme, care au devenit tot mai dubioase în această epocă de pretinsă libertate. Dar proza greoaie nu-i serveşte cauza: vocile celor trei naratori sunt uluitor de similare şi predispuse la afirmaţii plate şi banale precum „Vreau să ştiu ce înseamnă să fiu eu“, iar autorul îşi supraîncarcă povestea cu straturi clişeizate de poveste de groază. David stă la etajul 13 – nici mai mult, nici mai puţin decât în apartamentul 1313 – al unui bloc uriaş (proiectat de Steve), care a fost construit pe mormintele nemarcate ale sclavilor; clădirea e bântuită de o fantomă extrasă parcă din „Balada bătrânului marinar“ care susţine că aşteaptă acolo de vreo 300 de ani. În plus, simbolismul folosit e stângaci şi enervant, golind personajele de orice scânteie reală de viaţă. Totuşi, portretul pe care i-l face Brink Africii de Sud contemporane, năpădită de năluci neîmpăcate, are o rezonanţă neliniştitoare în calitatea sa de meditaţie asupra modului în care trecutul continuă să se infiltreze în prezent. La un moment dat, David îşi fixează privirea asupra portului şi zăreşte Insula Robben, unde a fost întemniţat Nelson Mandela, „de-acum aproape irelevant, canonizat de istorie, dar fără să mai fie o prezenţă definitorie, decât dacă vrei să-ţi aduci aminte“. „Ce-a fost, a fost“, afirmă el. h „Sau poate nu?“

E

11

Vă declar complet derutaţi Susan Squire se apucă să explice nedumerirea noastră naţională în privinţa originilor, a semnificaţiei şi a permanenţei căsătoriei.

DE DAHLIA LITHWICK ACĂ v-aţi petrecut ceva vreme anul trecut urmărind şirul spectaculos de căsnicii destrămate ale celebrităţilor, ştiţi deja că printre manifestările publice recente de carnagiu se află şi rămăşiţele căsătoriilor domnului şi doamnei Charlie Sheen, ale domnului şi doamnei Bill Murray, ale lui Sir şi doamnei Paul McCartney sau ale domnului şi doamnei Christie Brinkley. Urmărindu-i pe cei bogaţi şi celebri certându-se din cauza copiilor, a caselor de vacanţă şi a casoletelor de bucătărie, ajungem în mod invariabil la aceeaşi întrebare: de ce să ne mai batem capul? Într-o peri-

D

I DON’T

A Contrarian History of Marriage de Susan Squire 258 pag. Bloomsbury. 25.99 $ oadă în care peste 40% din căsătorii se termină cu un divorţ, de ce să nu trecem pur şi simplu la un sistem de chirie pe termen scurt?

Mai multe curţi supreme statale s-au luat la trântă cu această enigmă, încercând să decidă dacă să extindă definiţia căsătoriei pentru a include şi cuplurile gay, chestiune asupra căreia alegătorii din California se vor pronunţa în noiembrie. Asta a determinat reprezentanţii ambelor tabere să lupte pentru definirea scopului esenţial al căsătoriei. E cumva vorba de un jurământ religios sau doar de o alocare civilă a drepturilor de proprietate? E oare căsătoria un mod de a optimiza creşterea copiilor sau doar o formă învechită de a impune castitatea femeilor? Atunci când a legalizat căsătoria gay în 2003, Curtea Supremă din Massachusetts a insistat asupra faptului că o căsătorie încurajează „relaţiile stabile în defavoarea celor pasagere“, „oferă bazele pentru distribuţia corectă a proprietăţii“ şi promovează „un cadru stabil pentru creşterea copiilor“. Curtea Supremă din Washington, refuzând să anuleze, în 2006, interzicerea căsătoriilor gay în acest stat, şi-a

Dahlia Lithwick este senior editor la Slate.

12

fundamentat logica prin definirea căsătoriei ca o instituţie ce există pentru „a promova procrearea şi pentru a încuraja familii stabile“.

Deruta noastră naţională în privinţa scopului căsătoriei îşi găseşte mărturia tocmai în aceste tribunale care jonglează cu patru-cinci argumente raţionale referitoare la o asemenea uniune într-o singură opinie juridică, dovedind prea puţin interes pentru orice principiu coerent. În I Don’t: A Contrarian History of Marriage (Nu vreau: O istorie contrară a căsătoriei), Susan Squire spune că această situaţie se datorează faptului că instituţia căsătoriei moderne nu se bazează pe nici un principiu coerent. Aşa cum funcţionează ea în prezent, această instituţie e un ghiveci de reguli şi obiceiuri biblice, clasice, curtenitoare şi creştine. Ceea ce considerăm căsnicie e rezultatul eforturilor istorice contradictorii în privinţa reglării procreării, a domolirii poftelor sexuale (mai ales a celor feminine) şi – doar relativ recent – a aprecierii întovărăşirii şi a dragostei romantice. Aceia dintre noi care vorbesc cu respect despre sfinţenia căsătoriei trebuie să recunoască şi faptul că viaţa conjugală modernă e mai degrabă o încropeală nebunească decât o creaţie sacră.

Squire începe literalmente De La Începuturi, amintindu-ne că Facerea conţine nu una, ci două versiuni ale poveştii creaţiei. Da, e adevărat. Dacă Facerea 3:16 ne-a făcut să păşim cu stângul de-a lungul secolelor prin cuvintele fatidice „bărbatul tău te va stăpâni“, Facerea 1 oferise deja o versiune mai puţin dramatică şi mai clară a creaţiei, cea în care Dumnezeu îi creează simultan pe bărbat şi pe femeie şi le porunceşte să umple pământul şi să-l supună, laolaltă. Cea de-a doua versiune a creaţiei, cea cu şarpele şi cu mărul şi cu trădarea întregii omeniri de către stirpea femeiască, se pretează mai bine la circ. Însă conform lui Squire, această versiune a căpătat poziţia culturală şi literară dominantă deoarece scotea în evidenţă primul argument în favoarea căsătoriei: controlul asupra femeilor, ca nu cumva acestea să-i conducă pe bărbaţi.

De aici, totul a luat-o la vale.

I Don’t ne poartă prin multele întorsături şi capricii ale istoriei căsătoriei, pornind de la tradiţia biblică israelită a descendenţei pe linie maternă, a poligamiei (şi a soţiilor gâl-

cevitoare) şi a străvechiului sistem atenian al soţiilor împărţite pe categorii asemănătoare clasificării metalelor preţioase pe scara aurargint-bronz (în cazul aristocraţiei, cel puţin).

Oratorul grec Demostene se exprima astfel: „Avem hetaire pentru plăcerea noastră, concubine pentru nevoile zilnice ale trupului şi soţii ca să ne dea copii legitimi şi să fie gospodine credincioase“. Poate că nu sună perfect, dar am avea mult mai puţine cariere politice distruse dacă acest pragmatism inflexibil ar fi supravieţuit în America.

Squire face legătura între Imperiul Roman (cel puţin parţial) şi răspândirea unei forme de căsătorie de probă numită usus care nu necesita o oficiere solemnă şi nici un transfer de autoritate sau proprietate şi care pare să le fi acordat femeilor romane o libertate sexuală considerabilă (chiar dacă se aflau în continuare sub controlul taţilor lor). Autoarea se distanţează de tăgăduitorii care pun declinul Imperiului Roman pe seama libertinajului sexual, însă trasează modul în care creştinismul avea să aducă rectificarea obiceiurilor uşuratice ale romanilor din antichitate.

Autoarea îşi atinge punctul de amuzament maxim în descrierile vremurilor care aveau să aducă „regimul de înfometare al creştinătăţii“ (după cum spunea Heinrich Heine). Secole la rând, Biserica a caracterizat căsătoria drept un „stabiliment pentru înfrânarea poftelor trupului“, extrem de dezagreabil, după cum afirmă Squire, pentru aceia care nu puteau atinge idealul celibatului steril şi nu reuşeau să pună dragostea pentru Dumnezeu deasupra dragostei pentru familie. În versiunea lui Squire, de la avertismentul lui Pavel cum că „femeile ar trebui să tacă în biserici“ (deşi Pavel a sprijinit, în general, căsătoria bazată pe respect reciproc) până la declaraţia teologului Tertullian din secolul al II-lea, care a spus că „femeia e poarta prin care pătrunde diavolul“, căsătoria creştină a devenit un rău necesar menit să constrângă un alt rău necesar: femeile. De-a lungul întunecatului Ev Mediu, Biserica a ajustat cu atenţie fiecare aspect al sexului şi al căsătoriei, stabilind pedepse pentru privirea trupului gol al soţiei, pentru femeile care le dădeau afrodisiace soţilor lor sau pentru întreţinerea de

raporturi sexuale în zilele de miercuri, vineri şi duminică, printre alte păcate. Conform lui Squire, Biserica era atât de fanatică în sprijinirea căsniciei nefericite, lipsită de dragoste şi de sex (în timp ce distribuia tot soiul de indulgenţe celibatarilor înstăriţi care se abăteau de la calea cea dreaptă) încât de abia o revoluţie turbulentă avea să-i zdruncine controlul.

Acea revoluţie a început odată cu aparţia cultului dragostei de curte în rândul aristocraţilor, care nu suportau amestecul Bisericii în practicile lor sexuale. A prins avânt în timpul epidemiei de ciumă, care a zguduit încrederea credincioşilor obişnuiţi în doctrina Bisericii în momentul în care s-a văzut că moartea îi lua şi pe cei drepţi, şi pe cei răi. Şi şi-a atins apogeul în căsătoria miraculos de fericită a unui virgin de 42 de ani pe nume Martin Luther.

Călugăr fiind, Luther înfierase multă vreme relele celibatului, crezând că doctrina Bisericii condusese la depravare şi preacurvie. Dar cea mai bună reclamă şi-a făcut-o el însuşi atunci când şi-a abandonat singurătatea monahală de dragul unei călugăriţe dezertoare pe nume Katherine von Bora, care avea doar 26 de ani.

Luther avea să devină cel mai fericit susţinător al căsătoriei, văzând-o pe Katy a sa dând naştere la şase copii şi având grijă de alţi patru adoptaţi, luându-i în pelerinaj în Ţara Sfântă, îngrijindu-i grădina şi preparându-i medicamentele făcute în casă, exterminând şoarecii din hambar şi făcându-i vin şi bere, totodată jucând rolul de gazdă pentru nenumăraţi discipoli şi acoliţi reverenţioşi. Iar astfel, în cadrul războiului său împotriva Bisericii corupte, Luther marchează începutul unei noi epoci a căsătoriei, respingând celibatul şi proslăvind întovărăşirea, procrearea şi fidelitatea. Ideea veche de 1.500 de ani a căsătoriei ca depozit necesar pentru murdăria poftelor omeneşti îşi atinge capătul. Oamenii încep, în cele din urmă, să se căsătorească din dragoste. Unii chiar de mai multe ori.

Nu e mereu uşor să urmăreşti salturile şi divagările structurii logice a lui Squire, iar uneori tendinţa sa de a merge pe un singur fir devine o piedică în calea argumentului pe care îl susţine. Însă I Don’t e o carte fermecătoare şi o resursă minunată pentru aceia care cred că ştiu de ce Biserica şi toţi cei care au susţinut că vorbesc în numele Bisericii s-au cufundat atât de adânc în chestiunea căsătoriei de la bun început. În timp ce se apropie momentul în care americanii vor alege un nou preşedinte, s-ar putea să vă treziţi urmărind-o pe Squire în timp ce vă întrebaţi ce părere aveţi despre căsnicia lui Obama (bazată pe o reţetă de tip: două părţi Martin Luther, o parte – modelul roman antic?) precum şi despre cea a soţilor McCain (o parte tip Eleanor de Aquitania, două părţi Grecia antică?).

Căsătoria e una din ultimele manifestări ale optimismului uman. Şi indiferent dacă sperăm să atingem sfinţenia sau iubirea perfectă, realitatea e aproape sigur dezamăgitoare. După cum spunea Oscar Wilde: „Singurul farmec al căsniciei e că aduce o viaţă de înşelăciune pentru amândouă părţile implicate“. I Don’t ne reaminteşte că de mii de ani sperăm să atingem asemenea amăgiri. Dacă e să ţinem seama numai şi numai de acest lucru, vom vedea că avem h motive să sperăm în continuare.

ILUSTRAŢIE DE STEPHEN SAVAGE

Băieţi răi Bărbatul american privit ca un ticălos crud şi agresiv. ritualul de botez al fraternităţilor cunoscut sub numele „Ookie Cookie“.) Mai încolo, el admite că nu ştim de fapt dacă „botezurile“ sunt o problemă mai mare decât erau în trecut. „Chiar dacă era mai rău în trecut, deşi probabil că nu era, care e diferenţa?“, se întreabă el. „Ideea e că, desigur, standardele s-au schimbat“.

Nu. Ideea e că Kimmel a încercat să lege ritualurile iniţiatice ale fraternităţilor, care pot sau nu să fie „de o barbarie tot mai pronunţată“, de ascensiunea unei presupuse noi formaţiuni sociale, „Teritoriul masculilor“, care se presupune a explica de ce bărbaţii nu se pot maturiza. Dacă descrierea pe care o face acestei lumi nu este precisă – dacă violenţa, teribilismul, botezurile şi homofobia, despre care pretinde că s-au înrăutăţit, de fapt s-au atenuat sau au rămas la fel – atunci trebuie să căutăm explicaţiile în altă parte. Fraternităţi există de multă vreme, iar decese în timpul botezurilor sau violuri în grup au mai avut loc, ocazional, în cadrul acestora. Dar absolvenţii care făceau parte din aceste fraternităţi treceau de cele cinci pietre de hotar care marchează tranziţia la viaţa de adult mai repede decât o fac azi. Aşadar, ce ne spune cu adevărat acest Ookie Cookie?

DE WESLEY YANG AREA întrebare care bântuie jurnalismul nostru despre stilul de viaţă – au oare fiicele naţiunii parte de sex sănătos şi dătător de încredere? – are un revers implicit: dacă nu e aşa, sunt de condamnat bărbaţii malformaţi emoţional ai generaţiei lor? Michael Kimmel, sociolog la Universitatea de Stat din New York de la Stony Brook, autor al volumului Manhood in America, o istorie culturală a masculinităţii din America, şi unul dintre reprezentanţii de seamă ai orientării academice, aflate în ascensiune, cunoscută sub numele de studii despre masculinitate, a adresat în cele din urmă această

M

GUYLAND

The Perilous World Where Boys Become Men de Michael Kimmel 332 pag. Harper/HarperCollins Publishers.

25.95 $ întrebare, ba chiar a încercat să-i dea un răspuns, pe parcursul unei cărţi întregi. În 1960, 77% dintre femeile şi 65% dintre bărbaţii sub 30 de ani trecuseră de cele cinci pietre de hotar care marchează tranziţia către maturitate: „plecatul de acasă, finalizarea studiilor, găsirea unui loc de muncă, căsătoria şi dobândirea statutului de părinte“. În 2000, aceste cifre au scăzut la 46% în cazul femeilor şi la 31% în cel al bărbaţilor. O cincime din totalul persoanelor de 25 de ani locuiesc cu părinţii. „Trecerea dintre adolescenţă şi maturitate“, conchide Kimmel, „s-a transformat dintr-un moment de tranziţie într-o etapă separată a vieţii“.

Tinerii bărbaţi albi din clasa de mijloc conştientizează în cea mai mare măsură acest declin relativ al statutului lor, susţine Kimmel.

Privilegiile le sunt ameninţate. Femeile le sunt concurenţi direcţi în câmpul muncii.

Minorităţile care în trecut erau respectuoase astăzi cer ele însele respect. Valorile consumismului le-au eclipsat pe cele ale producţiei masculine. Iar toată această nouă competiţie are loc într-un context de diminuare generală a mobilităţii. Răspunsul acestor tineri bărbaţi albi la astfel de condiţii confuze este, susţine Kimmel, retragerea într-un loc pe care el îl numeşte „Teritoriul masculilor“.

Ei se mută în locuinţe comune cu colegii de facultate. Au slujbe fără viitor. „Tinerii au fost crescuţi într-o cultură care le promite răsplata instantanee“, ne spune el. „Ideea de a munci din greu pentru recompense viitoare pur şi simplu nu le spune nimic“. Joacă jocuri video ca Grand Theft Auto, în care personajul cu care joci poate să facă sex cu o prostituată şi apoi să-şi recupereze banii omorând-o. Vizionează filme porno în grup, „spunându-şi unul altuia ce le-ar plăcea să-i facă fetei de pe ecran“. Se „«întovărăşesc» ocazional cu un «prieten avantajos», ies cu gaşca, beau prea mult şi economi-

Wesley Yang scrie despre cultura contemporană pentru Nextbook.org şi n+1.

ILUSTRAŢIE DE ALAIN PILON

IMMEL a dat nume unei situaţii sociologice reale şi i-a descris unele din caracteristicile generale cu multă acurateţe.

Dar el repetă prea multe ştiri vechi senzaţionaliste, precum cazul violului de la Glen Ridge şi cel al grupului Spur Posse, bazându-se pe premisa că astfel de evenimente „sunt doar manifestări extreme ale unei stări permanente de atitudini şi comportamente“ care afectează aproape toţi tinerii. Această aserţiune este adevărată într-un mod atât de banal încât nu poate fi revelatoare: este absurd să apelezi la aceeaşi dinamică culturală pentru a explica violurile în grup şi emisiunile sportive de la radio. Kimmel afirmă că presiunea de a te comporta ca un bădăran membru al „Teritoriului masculilor“ este acum mai puternică decât oricând – o afirmaţie pe care găştile urbane de tineri i-ar contrazice-o ca absurdă la prima vedere.

Cu toate acestea, Guyland (Teritoriul masculilor) abundă în materie primă de cea mai bună calitate. Kimmel are un simţ înnăscut pentru citate semnificative. Unele merită să citeşti cartea doar pentru ele: „Când le spun mamelor despre asimetria pe sexe a «epidemiei» de sex oral, de exemplu, sau despre ceea ce înseamnă de fapt cultura amoroasă“, scrie Kimmel, „ele par şocate de cât de mult instinct de prădător este implicat aici, de faptul că sexul pare în atât de mare măsură rupt de orice aduce măcar cu un sentiment de atracţie pentru celălalt. Taţii, totuşi, devin geloşi“. Un bărbat – tatăl de 48 de ani al unui băiat de 19 ani – îl întreabă, pentru a fi sigur: tipii ăştia o fac „tot timpul cu alte fete şi... ele sunt doritoare?“ şi „ea nici măcar nu se aşteaptă ca el să o sune – ca nu mai vorbim de a fi, de exemplu, prietenul ei stabil? Vai, ce n-aş da să fiu cu 20 de ani mai tânăr“.

Kimmel îşi încheie cartea cu o pledoarie din suflet, în care îi îndeamnă pe părinţi să rămână activi în viaţa „băieţilor“ lor şi să îi ajute să devină bărbaţi maturi, simţitori şi h morali. Cu taţi ca acesta – mult noroc.

K

sesc prea puţin“. Ascultă muzică rap violentă şi moderatori radio care le încurajează senzaţia de „îndreptăţire ofensată“ împotriva unei lumi care le-a smuls dominaţia masculină de care credeau că vor beneficia la un moment dat.

Pe de o parte, Kimmel ne spune că scrie despre tipul de copii care „au fost recompensaţi pentru orice realizare normală din dezvoltarea lor de parcă ar fi fost Mozart“. Pe de altă parte, aceşti băieţi sunt toţi educaţi în spiritul „Codului Masculin“ – un set de sentinţe grosolane („băieţii nu plâng“, „nu te înfuria, răzbună-te“, „fraţii înaintea gagicilor“, „mărimea contează“ şi aşa mai departe) al căror „substrat emoţional unificator... implică să nu arăţi niciodată vreo emoţie şi să nu îţi admiţi niciodată slăbiciunea“. Părinţii meritocratici care se străduiesc să-şi transforme progeniturile obişnuite în copii talentaţi nu predică credinţa masculină nemiloasă a Americii de frontieră, dar Kimmel face uz de ambele clişee jurnalistice pentru a descrie aceleaşi persoane, atunci când aceasta îi convine.

Masculinitatea, ne spune Kimmel, nu este biologică sau „încastrată“ în subconştient, ci

mai degrabă „neobosit corijată şi modelată de alţi bărbaţi“. „Homofobia – teama că oamenii te-ar putea pecepe în mod greşit ca homosexual – este teama care animă masculinitatea bărbaţilor americani“. Liceul este „un chin înfiorător, compus din teribilisme, agresarea homosexualilor şi violenţă“. Ceva mai încolo, admite că prietenii între homo- şi heterosexuali există azi în multe licee. Acest singur fapt

Momentul dintre adolescenţă şi maturitate a devenit o etapă separată a vieţii? în sine ar sugera, aşa cum o face fiecare aluzie din presa consacrată, că homofobia este o problemă a cărei virulenţă s-a redus aproape inimaginabil de mult în ultimul deceniu.

La facultate, ne spune Kimmel, băieţii sunt iniţiaţi în fraternităţi prin botezuri „de o barbarie tot mai pronunţată“, în care „cimentul fraternităţii sunt sângele, sudoarea şi lacrimile – şi, aparent, voma şi sperma“. (El descrie aici

13

Revenirea copiilor O comunitate lovită de uraganul Katrina a prezentat pe teren o echipă de fotbal pentru campionat.

DE JAY JENNINGS ZBĂVIREA este unul dintre clişeele predominante în lumea presei sportive şi se aplică, de pildă, unui catcher care prinde o minge crucială şi înscrie un eseu după ce mai devreme i-a scăpat una. Cu alte cuvinte, să câştigi după ce-ai păcătuit. Într-o notă mai absurdă, această idee răzbate din cărţi precum recenta Hawaii Warrior Football: A Story of Faith, Hope and Redemption (un pariu teologic triplu egalat numai în Biblie). Însă cuvântul poate însemna şi salvare sau îndreptare, iar în acest sens se poate aplica poveştii din cartea lui Jeré Longman The Hurricanes (Uraganele), despre

I

THE HURRICANES

One High School Team’s Homecoming After Katrina de Jeré Longman Illustrated. 359 pag.

PublicAffairs. 26 $ echipa de fotbal a unui liceu şi despre o comunitate aflată pe limba de pământ mărginită de trestii la sud de New Orleans care se zbate să renască după devastatorul uragan Katrina.

Pierderile şi lupta pentru regenerare analizate de autor se desfăşoară în lumea reală ocupată de rulotele agenţilor FEMA (Federal Emergency Management Agency – Agenţia Federală pentru Situaţii de Urgenţă) şi de familiile strămutate, cât şi în lumea artificială a unui meci de fotbal.

Devastată de uragan în 2005 şi părăsită la nevoie de mulţi dintre locuitori (inclusiv câţiva fotbalişti faimoşi recrutaţi de antrenorii din centrul ţării), în toamna anului 2006 Parohia Plaquemines şi-a văzut unite cele câteva licee rivale într-unul singur, South Plaquemine High, care şi-a botezat sfidător echipele Hurricanes. În timp ce Longman analizează pagubele, imaginile fantastice ale peisajelor răvăşite de Katrina sunt încă înspăimântătoare: „un şezlong înfipt în acoperişul unei bănci. Traulere de pescuit creveţi îndesate într-un pod din satul Empire ca nişte jucării adunate la gura de scurgere a căzii de baie... vaci atârnând din copaci, cu gâtul prins între ramuri“. Însă chiar înainte de furtună, nu era uşor să-ţi câştigi traiul în acest ţinut. O companie uriaşă de exploatare minieră a sulfului a abandonat definitiv zona în 2000, slujbele de pescari erau greu

Jay Jennings, colaborator frecvent al Book Review, scrie o carte despre Little Rock, Arkansas, şi despre echipa de fotbal de la Central High, din 2007.

14

de prins, iar pământul fertil de pe ţărm dispărea tot mai mult în urma eroziunii. Începând din anii ’30, „se pierduse o zonă de mărimea statului Delaware“, expunând şi mai mult regiunea la pericolul uraganelor.

Longman, gazetar sportiv la New York Times originar din sudul Louisianei, scrie cel mai bine atunci când produce mini-eseuri despre istorie, geografie şi sociologie sau când descrie localnicii, cu toată simplitatea lor rustică: modul în care acceptă cu entuziasm slujbe dificile, felul cum se bucură de mâncarea bună („bucătarii ştiau cum să înăbuşe un raton în ceapă sălbatică până când carnea se desprindea de pe oase“), responsabilitatea faţă de familie şi prieteni. În cea mai tulburătoare povestire, Phan Plork, un pescar de creveţi cambogian a cărui fiică e candidată la titlul de Regină a Balului de absolvire şi al cărui fiu e fundaş în echipa şcolii, a fugit de regimul lui Pol Pot şi a lucrat zece ani în golf, iar acum îşi vede profitul micşorat de preţul la motorină. Despre viitorul copiilor săi, spune: „Aş prefera să facă orice, numai ce fac eu nu“.

Alături de descrierile acestor personaje, fotbalul reprezintă partea cel mai puţin interesantă din toată cartea. Cum jucătorii de la South Plaquemines se dovedesc de neoprit în 2007, calea spre campionatul pe stat se prezintă atât de inevitabilă încât romanul e golit de orice potenţial dramatic. Longman nu poate controla şirul de năzbâtii al celor din echipa Hurricane, însă cititorii se aleg mai ales cu senzaţia că această echipă e formată din sportivi excelenţi. Care mai şi reprezintă o bombă cu acţiune întârziată pentru antrenorul Cyril Crutchfield, poreclit „Tic-tac“ de un părinte care îl admiră.

Cartea atârnă – şi se prăbuşeşte în cele din urmă – de personalitatea sa explozivă şi de filosofia că asprimea clădeşte caracterul. Longman face tot posibilul pentru a-l înfăţişa pe Crutchfield ca pe un element unificator, înţelegător dar dur, un susţinător al standardelor, inclusiv al notelor jucătorilor. Părinţii îi aplaudă disciplina, administratorii îi elogiază de-

dicarea, jucătorii îi proslăvesc devotamentul. Prin urmare, Crutchfield se poate duce la fund doar prin propriile acţiuni şi cuvinte.

Antrenorul are o vulnerabilitate atrăgătoare atunci când se află în toiul campaniei ratate pentru consiliul obştesc, dar îşi conduce echipa cu o mână forte şi capricioasă. Nu există aproape nici un discurs adresat jucătorilor săi care să nu conţină măcar o vorbă din lexiconul de cuvinte interzise al lui George Carlin. Longman pare să susţină ideea că mania pentru victorii îi poate justifica excesele lui Crutchfield, însă oamenii aceştia simt nevoia să câştige tocmai datorită greutăţilor cărora a trebuit să le facă faţă. „Fotbalul avea un caracter tăios în Plaquemines, o sinceritate şi o candoare bruscă ce ţinea de specificul locului“, scrie autorul, chiar înainte să relateze un incident în timpul căruia Crutchfield dă buzna peste responsabilul de echipament din cauza unei greşeli făcute la filmarea unui meci.

Una e să fii Bobby Knight, aplicând o asemenea „candoare“ asupra studenţilor care ştiu în ce se bagă, însă cu totul altceva e ca Crutchfield să-i spună unui elev de clasa a şaptea: „Băiete, alergi ca un poponar... o să abuzeze toţi de tine în închisoare“, sau când îi trânteşte furios o chiflă cu scorţişoară direct în faţă unui băiat de clasa a opta fiindcă acesta e preţul plătit pentru „frivolul“ joc preliminar. În asemenea momente, e greu să găseşti un motiv pentru care Crutchfield să nu fie suspendat în loc să se aleagă cu elogii. (Şi, într-adevăr, un asistent de-al lui chiar e suspendat în timpul sezonului de fotbal din cauza unei altercaţii cu un elev). „Dacă pierdem“ meciul din campionat, spune Crutchfield ameninţător, „n-o să mai răspund de mine“. În ceea ce priveşte familiile optimiste care şi-au câştigat respectul şi compasiunea noastră datorită prezentării sensibile a lui Longman, în ciuda faptului că oamenii cred în importanţa meciului, au arătat deja că tocmai caracterul lor va face ca totul să fie bine, indiferent dacă pierd sau câştigă. Şi-au h câştigat şansa la izbăvire.

FOTO: CHERYL GERBER PENTRU THE NEW YORK TIMES (2006)

’61 revizitat Suze Rotolo rememorează scena folk din Greenwich Village şi relaţia ei cu o anumită celebritate în ascensiune.

DE SIA MICHEL Ă fii cuplată cu un rock star care este vocea generaţiei sale poate suna incitant, dar memoriile fostelor prietene ale vedetelor sunt în general pline de resentimente. Starurile rock înşeală, inventează poveşti, îşi exhibă eurile şi îţi fură produsele cosmetice. Sau chiar mai rău: pentru Suze Rotolo, relaţia cu tânărul Bob Dylan a contribuit la o „depresie“ pe care o descrie în A Freewheelin’ Time: A Memoir of Greenwich Village in the Sixties (O perioadă fără griji: memorii din Greenwich Village în anii 1960). Într-o noapte de la începutul anilor 1960,

S

A FREEWHEELIN’ TIME

A Memoir of Greenwich Village in the Sixties de Suze Rotolo Ediţie ilustrată, 371 pag.

Broadway Books. 22.95 $

când Dylan a venit acasă beat, scrie ea, şi-a scăpat din greşeală conţinutul portofelului pe podea. Rotolo, pe atunci adolescentă, i-a ridicat fişa de recrutare de pe jos şi a rămas înmărmurită. Numele lui de familie nu era Dylan, ci Zimmerman. Şi, deşi practic locuiau împreună într-un apartament minuscul, fără lift, de pe West Fourth Street, el nu îi spusese adevărul, prea preocupat să-şi menţină aura misterioasă (nu fusese, de asemenea, abandonat pe când era copil, nici nu trăise într-un circ ambulant). „Faptul că era evaziv şi secretos cu mine a condus în cele din urmă la o ruptură“, scrie Rotolo. Totuşi, cei doi s-au considerat, într-un fel, suflete pereche, legaţi prin dragostea pentru cultură şi pentru cluburi improvizate ca Gerde´s Folk City sau The Bitter End. Rotolo este celebră în postura frumoasei cu părul auriu care se plimbă alături de Dylan pe coperta albumului din 1963 The Freewheelin’ Bob Dylan, albumul care i-a confirmat reputaţia şi ne-a adus celebrul cântec Blowin’ in the Wind. Ea s-a împăcat şi s-a despărţit de el timp de patru ani tumultuoşi, în timp ce cariera lui se dezvolta exploziv şi personalitatea îi devenea tot mai întunecată. Dată fiind discreţia excesivă a lui Dylan în privinţa vieţii personale, memoriile unei relaţii promit o mulţime de revelaţii. Dar incidentul cu fişa de recrutare este unul din puţinele momente intense ale cărţii, care reuşeşte mai puţin să extindă cunoştinţele despre Dylan şi mai mult să relateze cu vioiciune cum era să fii o fată cu relaţii în Village, în perioada de înflorire a unei noi mişcări impetuoase a tineretului.

Rotolo l-a cunoscut pe Dylan în vara lui 1961, pe vremea când acesta era doar încă un interpret la un concert de folk de o zi întreagă de la Riverside Church din Manhattan.

Avea 17 ani şi purta o rochie despicată până Sia Michel este editor specializat în muzică pop la The Times.

FOTO: DON HUNSTEIN/SONY BMG MUSIC ENTERTAINMENT

la coapse, iar Dylan, atunci în vârstă de 20 de ani, a simţit că ea era „cel mai erotic lucru pe care l-am văzut vreodată“, aşa cum scria în memoriile lui din 2004, Chronicles: Volume One. Rotolo l-a găsit ca „având un ciudat aspect demodat, fermecător în dezlânarea sa“.

Ea crescuse într-o familie de comunişti din Queens şi era un activist al drepturilor civile melancolic, dar aventuros, care iubea poezia, teatrul şi arta modernă. Tatăl ei era artist şi sindicalist, de origine italiană. Mama ei lucra pentru un ziar comunist. „Am trecut prin mult mai multe decât un copil din Hibbing, Minnesotta“, scrie ea despre iubitul ei, care îşi lărgea orizonturile, alături de ea, cât de repede se putea („Ea îmi evoca o eroină libertină“, îşi aminteşte Dylan în Chronicles).

Multe tinere femei din acea perioadă s-ar fi agăţat cu orice preţ de un amant pe cale de a deveni star, dar Rotolo a părăsit New Yorkul în 1962 şi a studiat arta în Italia. Dylan i-a scris scrisori stilate şi tânjind după dragoste, multe din ele fiind citate în carte. „Nu doar că urăsc timpul“, scria el. „Încerc să îl forţez – încerc să îl înjunghii – să îl calc în picioare – să îl arunc pe jos şi să îl lovesc – să îl îndoi şi să îl răsucesc cu dinţii scrâşniţi şi ochii arzători – detest că te iubesc“. El spune că a scris cântece despre ea, cum ar fi Bob Dylan’s Blues şi Down the Highway.

Când Rotolo s-a întors la New York, a avut parte de o primire glaciară din partea scenei folk pentru că „nu fusesem acolo atunci când Dylan a avut cea mai mare nevoie de mine“. Se mutase în Village pentru a se regăsi, iar acum se cerea de la ea să fie un partener de nădejde, o muză şi un gardian. Cu cât devenea Dylan mai faimos, cu atât se simţea ea mai inconfortabil: nu îşi do-

După ce Dylan, beat, şi-a scăpat conţinutul portofelului pe podea, prietena lui i-a aflat numele real. rea să se limiteze la rolul de „«gagica» iubitului ei, o coardă a chitării lui“.

A Freewheelin’ Time aduce un elogiu evident cărţii lui Joyce Johnson, Minor Characters, memoriile unei aventuri cu Jack Kerouac şi ale scenei Beat, dominate de bărbaţi. Rotolo prezintă un scenariu similar, al unei perioade pre-feministe când „femeilor şi fetelor le era permis să stea la masă, unde erau servite fără ezitări, dar nu trebuia să pretindă mai mult de atât“. Este amuzant să o urmăreşti pe Rotolo, în timiditatea ei, încercând să încalce limitele; în 1963, ea a făcut

o călătorie ilegală în Cuba, unde i-a întâlnit pe Fidel Castro şi Che Guevara.

Ea explică, parţial, despărţirea urâtă de Dylan prin incapacitatea ei de a oferi unui superstar ambiţios, dar tot mai încolţit, „sprijinul şi protecţia pline de angajament“ de care avea nevoie, „probabil din cauză că aveam eu însămi nevoie de aşa ceva“.

(Dylan este mai eliptic: „Alianţa dintre mine şi Suze nu s-a dovedit a fi tocmai o vacanţă liniştită“, scria el în Chronicles. „Ea a luat-o pe un drum, iar eu pe altul.“) Şi totuşi, în ciuda luptei sale pentru a-şi câştiga drepturile, ea nu l-a părăsit imediat pe Dylan pentru relaţia sa cu Joan Baez, care, conform altor scriitori, a făcut o aluzie ironică la ea în 1963, la Newport Folk Festival, în timp ce ea stătea încremenită în mulţime. În schimb, se pare că cele două femei l-au împărţit mai mult sau mai puţin pe Dylan (se pare că e greu până şi pentru pop staruri care arată bine să aibă relaţii cu pop staruri), deşi Rotolo acordă o parte curios de mică acestei părţi a povestirii sale. Conform cărţii Down the Highway: The Life of Bob Dylan, de Howard Sounes, se pare că ea a încercat să se sinucidă când a aflat că Dylan va face un turneu alături de rivala ei; ea nu menţionează acest fapt, nici măcar pentru a rectifica informaţia. Într-o manieră similară, ea oferă prea puţine informaţii despre cântecele influenţate de despărţirea lor de pe albumul Another Side of Bob Dylan (1964), ca, de exemplu, amarul Ballad in Plain D, care le desfiinţează pe mama şi sora ei. „Oamenii au început să speculeze şi să emită verdicte, până când au devenit invazivi“, scrie ea.

OTOLO avertizează, în prefaţă, că şi ea este o persoană retrasă, şi trebuie că a avut fiori de nenumărate ori atunci când biografii lui Dylan au disecat prima ei relaţie serioasă, portretizând-o în general ca pe o fiinţă docilă şi neglijată. Chiar şi după 40 de ani, ea nu pare a se simţi în largul său atunci când examinează perioada petrecută alături de Dylan. Poate că problema rezidă într-o contradicţie inerentă: ea scrie despre dorinţa ei de a nu fi definită prin prisma relaţiei cu un bărbat celebru, într-o carte cu Dylan pe copertă. Ea compensează cu multe capitole despre realizările ei artistice şi despre viaţa ei de familie, dar, în afară de a reprezenta o povestire emoţionantă a adolescenţei sale după moartea subită a tatălui ei, aceste capitole sună doar ca o listă disparată a lucrurilor pe care le-a făcut în viaţă.

Dar ce listă. A avut de-a face cu toată lumea, de la Phil Ochs la Bill Cosby şi George Harrison, ultimul cerându-i să îi aducă nişte gagici la hotel, de parcă un Beatles ar fi avut nevoie de ajutor ca să întânească fete. Spre sfârşitul memoriilor, Rotolo are o întâlnire însipidă cu fostul ei iubit, la barul Kettle of Fish. „Să ştii că nu poţi avea nevoie de nimeni şi de nimic şi să nu crezi“, o avertizează el. Un mod dureros de a evidenţia modul în care celebritatea poate distruge câte ceva din oricine care o obţine, mai ales din aceia h care şi-au dorit-o cel mai mult.

R

15

Caractere chinezeşti Conversaţii cu un maestru de feng shui, cu un bocitor profesionist, un spărgător de seifuri şi cu alţi locuitori din Sichuan. că sărăcia l-a împins să facă aşa ceva. Liao subliniază că unele dintre femeile traficate îşi petreceau noaptea „nunţii“ legate. „Viol?“, întreabă zeflemitor deţinutul. „E vorba de nişte bărbaţi care fac sex cu nevestele lor“. Liao e la fel de înspăimântat de relatarea unui sătean despre cum vecinii i-au ars de vie soţia, convinşi că era posedată de un dragon rău. De atunci omul s-a convertit la creştinism şi se roagă la Dumnezeu în fiecare zi, „cu speranţa că dragonul malefic nu se va mai întoarce să le facă rău oamenilor“.

Majoritatea cărţilor despre China publicate în Occident îşi fixează standardele la polii cei mai comerciali ai magiei sau ai misterului îngrozitor, însă The Corpse Walker e o pildă mai subtilă. Glasul său colectiv nu e plângăreţ, ci mai curând plin de îngăduinţă şi de iertare.

Subiecţii lui Liao îl pomenesc adesea pe Deng Xiaoping şi de fiecare dată o fac în mod pozitiv. Până şi stareţul budist are un tablou cu Deng pe peretele templului şi îl laudă fiindcă a răsturnat politicile lui Mao şi a atenuat controlul asupra religiei. În mod tipic, povestea cutremurătoare a unui intervievat se încheie cu o remarcă autocritică şi cu dorinţa de a da uitării trecutul. Iar subiecţii îşi asumă respon-

DE MICHAEL MEYER

Î

N China mă trezeşte adesea telefonul: o voce din provincie se întreabă cum mai merg lucrurile în Capitală. Vreme bună? Pe la slujbă cum mai e? A reuşit să treacă hoţul de căţeluşi, ducându-şi geanta în care se zbăteau puiuţii? Ai auzit de cherestegiul ăla care a lăsat-o gravidă pe extraterestră? Sau despre femeia al cărei profesor era vizitat de un spirit de raton în visele ei? Mă uit altfel la vecinii mei după ce aud asemenea poveşti. Mă întreb ce secrete ascunde voiosul zarzavagiu şi ce l-a făcut pe vânzătorul de ziare handicapat să se mute pe strada mea. În China e nevoie de

THE CORPSE WALKER

Real Life Stories, China From the Bottom Up de Liao Yiwu Traducere şi Cuvânt înainte de Wen Huang 320 pag. Pantheon Books. 25 $ timp, înţelegere şi de credinţă oarbă ca să afli asemenea secrete.

Scriitorul chinez Liao Yiwu face dovada acestor trei calităţi în întrevederile sale cu tot soiul de indivizi adesea ignoraţi în afara comunităţii lor imediate: flaşnetarul, îngrijitorul de la toaleta publică, activistul cartierului, muncitorul nomad. Douăzeci şi şapte de astfel de conversaţii sunt adunate în The Corpse Walkers: Real Life Stories, China From the Bottom Up (Cadavrele ambulante: poveşti de viaţă adevărate, China întoarsă pe toate părţile), o naraţiune elaborată şi bine închegată din poveşti orale, culese aproape toate din provincia sud-vestică Sichuan. Acesta e locul unde s-a produs devastatorul cutremur din luna mai şi e o zonă a extremelor: munţi şi câmpii, uzine şi ferme, arivişti şi oameni săraci dintotdeauna. Oscilează neîncetat între animism, taoism, ateism maoist şi cvasicapitalismul fiului său dintâi, Deng Xiaoping.

Economia de piaţă şi nu ordinele politice sunt forţa care schimbă în prezent vieţile personajelor lui Liao, spre deosebire de cei din volumul Voices From the Whirlwind de Feng Jicai, o istorie orală a Revoluţiei culturale. Cea mai mare parte a membrilor acelei generaţii au găsit, între timp, nişe profitabile sau cel puţin comode în noua Chină, dar alţii au fost daţi la o parte prin disponibilizări sau prin sistemul de pensionare permeabil. „În timpul Revoluţiei culturale, ne credeam invincibili şi speram să salvăm întreaga lume prin comunism. Nu mi-aş fi închipuit niciodată că voi ajunge aşa după jumătate de secol. Nu mai pot să mă salvez nici măcar pe mine“, îi spune lui Liao un fost membru al Gărzilor Roşii.

Tradiţiile, ritualurile şi rolurile sunt şi ele modificate. Liao stă de vorbă cu un bocitor pro-

Michael Meyer, jurnalist la Beijing, a trăit în Sichuan la jumătatea anilor ’90.

A publicat volumul „The Last Days of Old Beijing: Life in the Vanishing Backstreets of a City Transformed“.

16

Până şi stareţul budist intervievat de Liao Yiwu are un tablou cu Deng Xiaoping pe peretele templului său.

Un muncitor încarcă textile într-un camion în Chengdu, Provincia Sichuan. fesionist, angajat să jelească morţii la înmormântări şi care rămâne fără slujbă pe măsură ce ţăranii trec la obiceiurile urbane. „Oamenii nu mai sunt ca altădată“, se plânge el. „Nici nu se mai deranjează să se prefacă îndureraţi“. Un stareţ budist în vârstă de 103 ani spune cum donaţiile private din partea oamenilor de afaceri au servit la reconstruirea unui templu distrus în timpul Revoluţiei culturale. Totuşi, acum locul e urmărit de activişti comunişti care vor să se înfrupte din bogăţie. Un maestru de feng shui, în vârstă de 90 de ani, se pensionează după ce a fost scos ţap ispăşitor de către un înalt funcţionar local care era urmărit pentru delapidare.

Acesta deturnase fonduri în construirea unei cripte complicate, care conţinea şi un club de noapte de karaoke şi un scaun sculptat rezervat pentru întâlnirile cu preşedinţii de corporaţii în lumea de dincolo. În anii ’60 şi ’70, povesteşte bătrânul, oamenii îşi făceau rău prin campanii politice, dar în anii ’90 „oamenii îşi fac rău ca să câştige mai mulţi bani“. Sătul de concurenţa pe

care i-o făcea o localnică, Vrăjitoarea Chen, maestrul de feng shui se culcă singur în propriul mormânt, aşteptând să-şi reîntâlnească iubirea adevărată, cu care vrea să se căsătorească pe lumea cealaltă.

Din moment ce interviurile sunt reproduse sub formă de texte transcrise (traduse colocvial de Wen Huang), înfăţişarea sau tonul vocii subiecţilor nu sunt descrise mai deloc. Totuşi, întrebările lui Liao pot dezvălui foarte multe. Înţelegerea lui în faţa unora dintre cei cu care se întâlneşte – tatăl unui student ucis după prostestele din 1989 din Piaţa Tiananmen, un membru de partid pensionat care ajută victimele foametei ce i-a făcut pe unii localnici să se dedea la acte de canibalism – e vizibilă. Însă Liao (care a petrecut patru ani în închisoare din cauza textelor pe care le-a scris despre masacrul din Piaţa Tiananmen) critică la fel ca autorităţile comportamentul altora. Într-o întrevedere la puşcărie, un bărbat care vindea femei ca să fie căsătorite cu forţa susţine

sabilitatea pentru soarta lor. Un spărgător de seifuri condamnat pentru faptele sale se căieşte că nu şi-a împărţit averea celor neşcoliţi şi şomerilor. „Care mai e atunci diferenţa dintre mine şi autorităţile corupte?“, se întreabă el.

Liao s-a apucat să realizeze aceste interviuri la începutul anilor ’90, dar prima antologie chinezească a fost interzisă, deşi circulă încă pe sub mână. Fiecare interviu reconstruit – Liao îşi transcrie adesea conversaţiile după ce le poartă – surprinde câte o personalitate deosebită aflată într-un moment crucial din istoria chineză. Dat fiind fluxul social din noua Chină, precum şi libertatea de mişcare şi salariile mai mari, eram nerăbdător să aflu ce s-a ales de subiecţii lui Liao după câţiva ani sau chiar după un deceniu. Şapte dintre cele mai bune texte din acest volum au apărut în revista The Paris Review, al cărei editor, Philip Gourevitch, a scris prefaţa. Cel mai recent număr al publicaţiei include o corespondenţă trimisă de Liao din oraşul său natal, după cutremur. O femeie a cărei casă s-a prăbuşit şi care şi-a găsit adăpostul într-un cort îi spune: „Oricât de sărăcăcioasă şi de grea ne-ar fi viaţa, putem să ne descurcăm.

Viaţa se va îmbunătăţi treptat“.

Aşa să fie? Ultimele cuvinte din cartea lui Liao îi aparţin unui muncitor nomad care caută o slujbă pe un şantier de construcţii şi trăieşte printre fetele care lustruiesc pantofi şi-şi mai vând şi trupul. „Sunt deja un om fără adăpost şi n-am nici o calitate de supererou“, îi spune el lui Liao. „Domnule, sunteţi reporter?

Superman era reporter. În acest moment, China are nevoie de super-oameni altruişti“. h FOTO: LIU JIN/AGENCE FRANCE-PRESSE — GETTY IMAGES

Gânduri disimulate Cele două naratoare ale acestui roman francez sunt nişte intelectuale ascunse.

DE CARYN JAMES E va plăcea oare americanilor o eroină care se furişează ca un spion în rândurile intelighenţiei, o femeie care trece drept o portăreasă analfabetă, dar care dispreţuieşte, în taină, filosofia lui Husserl, adoră filmele lui Ozu şi e atât de pasionată de Tolstoi încât şi-a botezat pisica Lev? Sau best-

L

THE ELEGANCE OF THE HEDGEHOG

de Muriel Barbery Traducere de Alison Anderson.

325 pag. Europa Editions.

Broşat, 15 $ sellerul calculat şi totuşi atrăgător al lui Muriel Barbery va rămâne un fenomen strict european, care divulgă o fisură culturală?

The Elegance of the Hedgehog (Eleganţa ariciului), bestseller în Franţa şi în alte câteva ţări, aparţine unui subgen special: acela al cărţilor accesibile care îşi flatează cititorii prin spoiala sa intelectuală. (Îmi mai vine în minte îndreptarul lui Alain de Botton Cum îţi poate schimba viaţa Proust). Cele două naratoare din roman sunt alternate pe capitole, însă cartea e dominată de Renée, o portăreasă văduvă în vârstă de 50 şi ceva de ani, care se descrie drept „scundă, urâtă şi grăsuţă“, adică o imagine intenţionat stereotipică a unei persoane de rând din clasa muncitoare. Renée mai este însă şi o autodidactă („o permanentă trădătoare a arhetipului meu“, după cum se exprimă ea) care se refugiază în sfera esteticii şi a ideilor, dar crede că viaţa i-ar fi mai uşoară dacă nu-şi dă niciodată în vileag cunoştinţele. Până şi papucii pe care îi poartă cu rol de camuflaj, spune ea, sunt atât de tipici, încât „doar coaliţia dintre o baghetă şi o beretă i-ar mai putea concura în domeniul clişeelor“.

Contrapartida sa neverosimilă este Paloma, un copil-minune de 12 ani a cărei familie locuieşte în clădirea elegantă în care lucrează Renée.

Paloma crede că lumea e atât de lipsită de sens încât are de gând să se sinucidă când va împlini 13 ani.

Povestea lui Renée nu e adresată nimănui (adică, de fapt, nouă), în vreme ce povestea Palomei e aşternută într-un caiet plin de „gânduri profunde“, după cum le spune

Caryn James, autoarea romanelor „What Caroline Knew“ şi „Glorie“, lucrează în prezent la două cărţi de nonficţiune.

FOTO: HÉLIE GALLIMARD

ea. Amândouă compun mici eseuri grăitoare despre timp, frumuseţe şi semnificaţia vieţii: Renée o face cu erudiţie, iar Paloma cu vervă adolescentină. Nici una dintre ele nu ştie că cealaltă îi împărtăşeşte viziunea, de la „inutilitatea existenţei mele“, după cum zice Renée, la pasiunea lor pentru cultura japoneză. Paloma adoră benzile desenate manga, iar Renée e înnebunită după o scenă de-a lui Ozu în care munţii violeţi din Kyoto devin o viziune izbăvitoare a frumuseţii.

Amândouă râd de oamenii din clădire, înzestraţi cu o accentuată conştiinţă de clasă: Paloma observă prostia tatălui ei politician şi a mamei sale care citează din Flaubert, în vreme ce Renée ştie că aceste minţi strălucite nu răzbat dincolo de plasele de cumpărături pe care le duce ea, cu hrana epicureană ascunsă sub napi. Amândouă apre-

Vulpile adună idei irelevante, iar aricii cuprind totul într-o perspectivă dominantă. ciază frumuseţea din răstimpurile proustiene prelungite. În timp ce priveşte un boboc de trandafir scuturându-se, Paloma simte ceea ce Renée numeşte „suspendarea timpului care e indiciul unei mari iluminări“. „Ţine de timp, nu de spaţiu“, spune fata. „Frumuseţea constă în propria-i trecere, tocmai când încercăm s-o atingem“. Şi, oricât de egocentrice ar fi cele două, se prea poate ca fiecare dintre ele să fie mai puţin atentă la sine decât la ceea ce o înconjoară.

Barbery, profesoară de filosofie, pare mai inteligentă decât trebuie, mai ales la începutul romanului.

(Aceasta e cea de-a doua carte a sa; anul viitor va fi tradus în engleză „Une Gourmandise“, romanul său

de debut, care s-a bucurat de o primire excelentă). Naratoarele sale se reflectă atât de bine una în cealaltă, încât şablonul ameninţă să devină mai degrabă calculat decât fermecător. Capitolele scurte, mai curând eseuri decât mostre de ficţiune, sunt atât de atent construite, cu explicaţii pentru toate trimiterile literare şi filosofice, încât s-ar zice că autoarea înţelege foarte bine ce vrea publicul general. În doar câteva pagini, Renée oferă un mini-tratat despre fenomenologie.

O singură referinţă lipseşte: perceptiva Paloma intuieşte că Renée are „acel rafinament simplu al ariciului“, ţepos pe dinafară dar „cumplit de singuratic şi extrem de elegant“ pe dinăuntru. Totuşi autoarea nu pomeneşte deloc „Ariciul şi vulpea“ – eseul lui Isaiah Berlin despre Tolstoi cel atât de drag lui Renée, care ar putea fi cea mai fină aluzie dintre toate. (Care sunt şansele ca o profesoară de filosofie care are cunoştinţe şi despre arici, şi despre Tolstoi, să nu fi ştiut de acest eseu?). În celebra definiţie a lui Berlin care include două tipuri de gânditori – vulpile adună multe idei fără legătură, pe când aricii cuprind totul într-o perspectivă dominantă –, Renée (eclectică la nivel intelectual, dar totuşi hotărâtă să-şi îndese gândurile într-o teorie a vieţii plină de abnegaţie) seamănă cu acel Tolstoi descris de Berlin, care era „prin natura lui o vulpe, deşi se credea arici“.

Până şi atunci când romanul îşi atinge maximul potenţial eseistic, minţile alerte şi vocile captivante ale naratoarelor (în traducerea fluentă a lui Alison Anderson) ne poartă mai departe. Iar vieţile amândurora se înseninează atunci când bogatul, misteriosul, fermecătorul şi curtenitorul domn Ozu se mută în clădire.

Numele lui e de-ajuns pentru a o seduce pe Renée, iar el n-o dezamăgeşte. „Te plimbi încolo şi încoace pe hol şi dintr-odată intri într-o cameră scăldată în lumină“, spune ea despre prietenia lor, iar prezenţa lui luminează totodată cartea, adăugând emoţie şi un fir narativ real. Spre final, Renée şi Paloma se împrietenesc şi ele, iar Barbery merge mai departe şi mai vioaie decât înainte, etalându-şi flerul de romancieră.

Fireşte, o asemenea ficţiune filosofică soluţionează câteva dintre problemele de viaţă şi moarte ale personajelor sale. Chestiunea mai superficială a succesului comercial s-ar putea reduce doar la marketing. Însă soarta acestui bizar succes european ar putea sfida sau consolida totodată tocmai genul de stereotipuri „baghetă şi beretă“ care i se par atât de evidente şi de adevărate lui Renée.

Vai, francezii aceştia filosofici! h 17

TBR: Din culise SPACE INVADERS: În ultimele câteva săptămâni, lista de ediţii broşate pentru copii a inclus nu una, nu două, ci trei cărţi diferite Star Wars bazate pe filmul animat The Clone Wars. S-ar putea să vă surprindă că geniile în distribuţie de la LucasBooks au fost capabile să nască atâtea poveşti din acest fleac.

(Iată cum îşi încheie Nathan Lee recenzia din The Times: „Nimic mai mult decât un pretext pentru roboţi care explodează şi dueluri cu săbii luminoase, intriga se concentrează pe eforturile lui Anakin Skywalker şi Ahsoka Tano, însoţitorul neofit, de a asigura o alianţă fragilă prin salvarea lui Jabba, copilul lui Hutt, din ghearele încrucişate ale Contelui Dooku, bla, bla, bla. Roboţi care explodează!“) Serios vorbind, acestea nu sunt cărţi, ci mai degrabă personaje de acţiune bazate pe texte – dar asta e: inspiraţia din filme nu e nimic nou, mai ales după cum s-a putut observa vara aceasta.

Nouă este The Force Unleashed, cartea Star Wars din topul de ficţiune de alături. Pe copertă, un rând uluitor anunţă că romanul e „bazat pe cel mai nou şi interesant joc video de la LucasArts!“. E prima oară când o carte derivată dintr-un joc video ajunge nr. 1 în topul New York Times. Pe Amazon.com, fanii deja dau indicaţii:“Dacă aş fi un parior, ar fi un nivel în joc unde Starkiller va salva prinţesa“, scrie unul. În curând: The Tale of Q*bert?

TEORIA CONSPIRAŢIEI: În urmă cu 20 de ani, în această săptămână, pe 4 septembrie 1988, Don DeLillo era pe lista de ficţiune în ediţie cartonată cu Libra, abordarea lui romanţată asupra asasinării lui Kennedy şi asupra lui Lee Harvey Oswald. Recenzând cartea aici, Anne Tyler nota că reuneşte trei elemente care apăreau de mult în ficţiunea lui DeLillo: complotul terorist, comentariile media şi asasinatul. Şi în trecere observa că poveste lui DeLillo despre implicarea C.I.A. era plauzibilă: „Dacă a existat sau nu conspiraţia C.I.A. – şi sfârşim prin a fi convinşi că se poate să fi fost – cel mai convingător punct al cărţii este curioasa imagine exterioară a lui Oswald despre el însuşi.... E uşor să vezi un astfel de om ucigând aproape la întâmplare. Poate că asasinatul nu a fost atât un plan, cât o plonjare neputincioasă cu capul înainte“.

DeLillo a declarat pentru Book Review că habar n-avea cine a fost în spatele asasinării lui Kennedy. „Nu ştiu mai mult decât tine despre ce s-a întâmplat în Dealey Plaza în ziua aceea“, i-a spus el lui Kim Heron. „Am ales intenţoinat cea mai evidentă posibilitate – că asasinatul a fost aranjat de elemente anti-Castro – doar ca să fiu fidel istoriei.

O să ştim vreodată adevărul? Nu ştiu.

Dar dacă într-o zi dovada conspiraţiei apare, mă aştept să fie mult mai interesantă şi fantastică decât romanul“.

BIZ KID: Ziaristul britanic Philip Delves Broughton are singura carte nouă din lista de nonficţiune de săptămâna aceasta, Ahead of the Curve, o relatare a perioadei petrecute de el la Harvard Business School. Bryan Burrough l-a numit pe Broughton în The Washington Post „un ghid încântător de dezorientat“.

GREGORY COWLES

18

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

FICŢIUNE

Ediţii cartonate Săpt. trecută

Săpt. în top

1

THE FORCE UNLEASHED de Sean Williams (Del Rey, 26 $) Un ucenic al lui Darth Vader este însărcinat să-l ucidă pe ultimul duşman al maestrului său; un roman Star Wars.

2

SMOKE SCREEN de Sandra Brown (Simon & Schuster, 26.95 $) Morţi scandaloase traversează investigaţia unui foc devastator la sediul poliţiei din Charleston, S.C.

1

3

THE GUERNSEY LITERARY AND POTATO PEEL PIE SOCIETY de Mary Ann Shaffer şi Annie Barrows (Dial, 22 $) După Cel de-Al Doilea Război Mondial, un ziarist merge în insula Guernsey pentru a cunoaşte locuitorii care au rezistat ocupaţiei naziste.

4

4

THE BOURNE SANCTION de Eric Van Lustbader (Grand Central, 25.99 $) Personajul lui Robert Ludlum Jason Bourne urmăreşte liderul unui grup terorist musulman.

2

4

5

THE HOST de Stephenie Meyer (Little, Brown, 25.99 $) Extratereştrii au preluat controlul asupra minţilor şi trupurilor celor mai mulţi oameni, dar o femeie nu va capitula.

6

6

ACHERON de Sherrilyn Kenyon (St. Martin’s, 24.95 $) Cartea a 12-a din seria paranormală Dark-Hunter.

7

Săpt. aceasta

8 septembrie 2008

NONFICŢIUNE

Săpt. trecută

Săpt. în top

1

THE OBAMA NATION de Jerome R. Corsi (Threshold, 28 $) Candidatul democrat ca stângist extrem, într-o carte de coautorul Unfit for Command: Swift Boat Veterans Speak Out Against John Kerry. (†)

1

4

2

STORI TELLING de Tori Spelling cu Hilary Liftin (Simon Spotlight Entertainment, 24.95 $) Memorii. (†)

2

13

3

ARE YOU THERE, VODKA? IT’S ME, CHELSEA de Chelsea Handler (Simon Spotlight, 24.95 $) Eseuri personale amuzante ale actriţei de comedie stand-up.

4

18

4*

THE LIMITS OF POWER de Andrew Bacevich (Metropolitan/Holt, 24 $) Un colonel de armată la pensie susţine că americanii sunt responsabili de erorile militare şi economice. (†)

9

2

5

WHEN YOU ARE ENGULFED IN FLAMES de David Sedaris (Little, Brown, 25.99 $) Cele mai recente eseuri ale umoristului.

5

12

16

THE CASE AGAINST BARACK OBAMA de David Freddoso (Regnery, 27.95 $) Candidatul democrat ca un stângist extrem calculat. (†)

3

3

6

6

3

MOSCOW RULES de Daniel Silva (Putnam, 26.95 $) Gabriel Allon, restaurator de artă şi spion ocazional pentru serviicile secrete israeliene, descoperă un scenariu de vânzare a armelor ruseşti.

5

5

7

THE WAY OF THE WORLD de Ron Suskind (Harper, 27.95.) Cum a ignorat administraţia Bush administration probele despre Irak în goana pentru război.

3

3

8

THE STORY OF EDGAR SAWTELLE de David Wroblewski (Ecco, 25.95 $) Un mut se refugiază cu trei câini în pădurile din Wisconsin, după ce tatăl lui este ucis.

7

11

8

THE POST-AMERICAN WORLD de Fareed Zakaria (Norton, 25.95 $) Ascensiunea Chinei şi Indiei.

13

17

OFF SEASON de Anne Rivers Siddons (Grand Central, 24.95 $) O văduvă se întoarce în oraşul natal din Maine pentru a se regăsi.

2

FLEECED de Dick Morris şi Eileen McGann (Harper, 26.95 $) Americanii sunt extorcaţi de guvern, afaceri, sindicate şi lobbişti. (†)

9

9

9

7

9 10

THE LACE READER de Brunonia Barry (Morrow, 24.95 $) Secrete ale familiei unor femei din Salem care pot prevedea viitorul.

10

4

10

TRAFFIC de Tom Vanderbilt (Knopf, 24.95 $) De ce conducem aşa.

10

3

11

THE MERCEDES COFFIN de Faye Kellerman (Morrow, 25.95 $) Decker şi Lazarus investighează asasinarea unor femei găsite în portbgaje Mercedes-Benz.

8

2

11

2

12

BEING ELIZABETH de Barbara Taylor Bradford (St. Martin’s, 27.95 $) O femeie de 25 de ani pusă să conducă afacerea familiei are de făcut alegeri dure în afaceri şI în dragoste.

THE NIGHT OF THE GUN de David Carr (Simon & 12 Schuster, 26 $) Un editorialist la New York Times şi reporter cultural îşi aminteşte perioada de dependenţă de crack, alcool şi cum şi-a revenit.

12*

THE DARK SIDE de Jane Mayer (Doubleday, 27.50 $) Cum a îmbrăţişat administraţia Bush practica torturii.

8

6

13

THE GARGOYLE de Andrew Davidson (Doubleday, 25.95 $) Un bărbat desfigurat de arsuri este îngrijit d eo sculptoroiţă care susţine că a fost iubita lui cu 700 de ani în urmă.

16

3

13

THE WRECKING CREW de Thomas Frank (Metropolitan/Holt, 11 25 $) Administrarea proastă deliberată a regulilor republicane.

3

14*

FOREIGN BODY de Robin Cook (Putnam, 25.95 $) Un student la medicină cercetează numărul crescând de decese ale turiştilor la spitale din străinătate.

HAVANA NOCTURNE de T. J. English (Morrow, 27.95$) Despre vremea când gangsterii americani controlau cazinourile cubaneze.

5

3

14

14

13

ROUGH JUSTICE de Jack Higgins (Putnam, 25.95$) Violenţă şi intrigi îl aşteaptă pe un agent american în Kosovo.

1

15

WAITER RANT de Waiter (Ecco, 24.95 $) Un chelner anonym 16 din New York despre obiceiurile scandaloase ale clienţilor.

4

15 16*

THE ASSASSIN de Stephen Coonts (St. Martin’s, 26.95 $) Un terorist Qaeda urmăreşte lideri occidentali.

16*

AHEAD OF THE CURVE de Philip Delves Broughton (Penguin Press, 25.95 $) Povestea celor doi ani ai autorului la Harvard Business School.

1

3

1

2

4

1

14

Topul reflectă vânzările pentru săptămâna încheiată la 23 august în mai multe mii de puncte de vânzare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, ale cărţilor de interes general din mai multe categorii. Este vorba de sute de librării (statistic evaluate pentru a fi reprezentative pentru toate librăriile de gen); de lanţurile de magazine naţionale, regionale şi locale; de magazine online de multimedia şi cărţi; de magazine din cadrul universităţilor, magazine de cadouri, supermarketuri, magazine cu discounturi şi puncte de difuzare a presei. Un asterisc (*) arată că vânzările unui titlu sunt foarte apropiate de cele ale titlului imediat precedent. Semnul (†) indică faptul că unele magazine declară comenzi pentru mai multe exemplare din acelaşi titlu. Cărţile care se vând constant nu sunt urmărite în mod activ. Topuri detaliate sunt disponibile pe site-ul nytimes.com/books.

Selecţia editorilor: cărţi recente care ne-au stârnit interesul AMERICAN WIFE de Curtis Sittenfeld (Random House, 26 $) Viaţa eroinei din acest roman – o primă doamnă care, la începutul războiului din Irak, realizează că şi-a compromis toate idealurile de tinereţe – este evident modelată după cea a Laurei Bush.

THE SAME MAN: George Orwell and Evelyn Waugh in Love and War de David Lebedoff (Random House, 26 $) Orwell şi Waugh ar putea părea inamici, dar povestea bine spusă a lui Lebedoff depre vieţile lor fascinante evidenţiază lucrurile pe care le-au împărtăşit.

THE ROAD HOME de Rose Tremain (Little, Brown, 24.99 $) În romanul lui Tremain, un emigrant rus văduv colindând temător pe străzile Londrei află că satul lui natal e pe cale să fie inundat.

THE MODERN ELEMENT: Essays on Contemporary Poetry de Adam Kirsch (Norton, 25.95 $) Cele mai multe dintre aceste eseuri, influenţate de ideile estetice ale lui T. S. Eliot, au apărut iniţial ca recenzii de carte în The New Republic.

THE BIBLE SALESMAN de Clyde Edgerton (Little, Brown, 23.99 $) Pentru protagonistul lui Edgerton, pierdut într-o viaţă de nelgiuiri, Scriptura şi hormonii sunt forţe puternice, iar el e decis să nu înşele nici una.

INVASIONS de Adam Kirsch (Ivan R. Dee, ed. broşată, 14.95 $) În poezii tradiţionale despre ameninţări precum consumerismul, războiul din Irak şi erodarea credinţei religioase, Kirsch cugetă la sfârşitul tuturor lucrurilor.

FREEDOM’S BATTLE: The Origins of Humanitarian Intervention de Gary J. Bass. (Knopf, 35 $) Cartea lui Bass este istorie şi argument pentru intervenţiile militare ca instrumente contemporane ale justiţiei internaţionale în zilele noastre.

ALL SOULS de Christine Schutt (Harcourt, 22 $) O boală le forţează pe nişte eleve de elită să înfrunte mortalitatea umană, în acest roman înviorător de ciudat al lui Schutt.

THE 19TH WIFE de David Ebershoff (Random House, 26 $) Acest hibrid roman istoric/poliţist imaginează tribulaţiile a două neveste poligame.

Recenziile complete ale acestor cărţi şi ale altora sunt pe web: nytimes.com/books.

Bătaie pe judecători În noul roman al lui Christopher Buckley, distracţia începe când o judecătoare populară care apare la televizor este nominalizată la Curtea Supremă.

DE BLAKE WILSON I se pare că George W. Bush e nepopular? Ar trebui să vă fie milă mai degrabă de Donald P. Vanderdamp, amatorul de bowling blând şi onest care ocupă fotoliul de preşedinte de la Casa Albă în Supreme Courtship (Curtenie supremă). Membrii Congresului, care l-au poreclit „Don Veto“ pentru că respinge toate propunerile de buget care-i ajung

V

SUPREME COURTSHIP

de Christopher Buckley 285 pag. Twelve. 24.99 $ pe birou, îl urăsc atât de mult încât încearcă să modifice Constituţia pentru a permite numai câte un mandat prezidenţial – începând cu Vanderdamp. Iar acum se află în aşteptare o nouă coaliţie. Preşedintele Vanderdamp are un post liber la Curtea Supremă şi, dintr-o idee genială, o nominalizează pe cea mai populară judecătoare din America, un personaj care apare într-un reality show: Pepper Cartwright, vedeta din „Courtroom Six“.

Frumoasă şi încăpăţânată, Cartwright debitează o înţelepciune provincială texană atunci când nu citează din Shakespeare, împachetează un revolver LadySmith şi pronunţă hotărâri judecătoreşti după bunul plac. Pe vremuri a fost judecătoare adevărată – una bună chiar – la Curtea Supremă din Los Angeles, înainte ca soţul ei care e şi producător, Buddy Bixby, s-o smulgă din tribunal şi s-o transforme în vedetă. „Mă îndoiesc că am calificarea necesară ca să lucrez la Curtea Supremă“, recunoaşte ea într-o conferinţă de presă, deşi e mai pricepută la spectacolul mediatic decât rivalii ei din Congres. Printre aceştia se află preşedintele Comisiei Juridice a Senatului, Dexter Mitchell, un susţinător injectat cu botox al vehiculelor amfibie originar din Connecticut, care seamănă în treacăt cu senatorul Joseph R. Biden Jr. („Lui Mitchell îi plăcea să vorbească – trăia ca să vorbească) şi care e hotărât să invalideze nominalizarea lui Cartwright, nu în ultimul rând pentru că el însuşi tânjeşte după un post la Curtea Supremă.

Acesta e Washingtonul lui Christopher Buckley, populat cu aroganţi aleşi în funcţii şi cu obrăznicături numite pe post, dar şi cu corupţi precum octogenarul Graydon Clenndennynn, intrus adus de un alt intrus şi fost secretar în cam tot ce se putea, care îi îndrumă paşii lui Cartwright în timpul audierilor în vederea numirii sale. Nu că judecătoarea ar avea nevoie de prea mult ajutor. Înfruntându-se cu antagonistul Mitchell, ea detonează bomba care contează cel mai mult: emisiunea ei e pe locul 1 în America, în vreme ce Congresul are o cotă de popularitate de doar 18%. „Cifrele mele contra cifrelor dvs., dle senator“, spune ea. Şi are dreptate, fireşte. În cele din urmă, Mitchell se dă bătut în faţa realităţii politice, iar Cartwright ajunge la Curtea Supremă.

Blake Wilson e responsabil de secţiunile Books şi Week in Review ale The New York Times pe pagina web.

ILUSTRAŢIE DE JOE CIARDIELLO

Acesta e momentul în care Supreme Courtship devine realmente o comedie despre Curtea Supremă, o ispravă deloc surprinzătoare a autorului unor farse incredibil de amuzante despre lobby-ul împotriva fumatului („Mulţumim că fumaţi!“), despre ghinioanele diplomatice („Florence a Arabiei“) şi despre o reformă a serviciilor de asistenţă socială („Ziua artificiilor“). Buckley se întoarce încă o dată la subiectul său preferat: vanitatea şi perfidia elitei conducătoare din Washington. Şi produce, încă o dată, perspective serioase, garnisite cu bufonerii.

Umorul juridic îşi are înlocuitorii săi (zăpăceli în latină) şi propriile limite (note de subsol). Buckley străbate aceste teritoriu cu lejeritate, uneori cerşind râsete şi alteori dând un adevărat spectacol. Romanul oferă mai multe versiuni ale clasicelor glume inspirate de exclamaţia „Tăcere! Tăcere! Tăcere!“ (în engleză – „Oyez, oyez, oyez“, care sună la fel ca „oh, yes“ – „ah, da“, n.r.), printre care una care marchează punctul culminant al unei întâlniri amoroase a doi judecători, într-o cameră de

Decizie prin majoritate: un hoţ de bănci deja condamnat câştigă procesul intentat fabricantului unui pistol care nu s-a descărcat în timpul schimbului de focuri cu poliţiştii. hotel. Momentul e urmărit prin intermediul calambururilor judecătoreşti.

Aproape că discerni sunetul trompetei în fundal, iar farmecul lui Buckley se datorează, în parte, faptului că-ţi lasă impresia că ar face cu ochiul de fiecare dată când produce câte o glumă porcoasă. Însă, uneori e extrem de amuzant. Cel mai important pasaj din roman care se petrece în sala de tribunal – când Cartwright îşi prezintă pentru prima oară poziţia în faţa curţii – e reuşit nu doar sub aspect comic, ci şi ca parodie frapantă a unui ritual unic şi uneori bizar. Până şi precedentele legale citate te gâdilă. Vă rog permiteţi-mi să invoc cazul Curmalului japonez contra Scaunului cu rotile din Aberdeen şi cazul lui Mortimer contra Vârtejurilor din Marile Lacuri.

Cazul în chestiune e un proces intentat de un hoţ de bănci deja condamnat companiei producătoare a pistolului său, care nu s-a descărcat în timpul schimbului de focuri cu poliţia – „o tranzacţie comercială“ – „care nu i-a pricinuit doar pierderea sursei de venit, ci şi o mare suferinţă psihică şi fizică“. Prinzându-şi urechile în termeni juridici (cui nu i s-ar întâmpla?) şi decizând împotriva intuiţiei sale, Cartwright se pronunţă în favoarea reclamantului şi înscrie decizia majorităţii. Cota sa de popularitate explodează, iar naraţiunea se apropie de un apogeu nebunesc, care pune în opoziţie procesele lui Cartwright la Curtea Supremă cu cursa prezidenţială dintre un Vanderdamp fără tragere de inimă (sloganul lui: „La fel şi mai departe“) şi Mitchell, reinventat ca preşedinte într-un serial tv de succes produs de Bixby, totul sub apăsarea modificării Constituţiei în privinţa numărului de mandate prezidenţiale.

Buckley se distrează cu politica năbădăioasă din tribunal şi se amuză şi mai tare luându-se de creaturile bizare şi de obiceiurile de pe coridoarele de marmură ale Curţii. E greu să-l confunzi pe judecătorul Silvio Santamaria („seminarist iezuit, cu 13 copii, cavaler de Malta, consilier al Vaticanului“) cu altcineva decât cu parodia sa, judecătorul Antonin Scalia. Mai apare şi preşedintele Curţii, judecătorul Declan Hardwether, care începe să bea whisky în timpul zilei după ce-şi dă votul decisiv în favoarea legalizării căsătoriilor gay, iar soţia îl părăseşte pentru o femeie.

La fel de amuzantă e şi Paige Plympton, yankee din Maine şi protectoare a Curţii, sau Ishiguro Haro, copil-minune dispeptic şi milionar de Silicon Valley. Ori Crispus Galavanter, modestul ocupant al „fotoliului negru“ al Curţii, care e predispus la o dicţie ce stârneşte râsul prin imitarea unui ton eroic şi care vrea să ducă un tria bun; acesta e un bărbat atât de ataşat de porecla sa – „Caesar Lemn-dulce“, încât şi semnează „C.L.“.

Buckley satirizează această lume de parcă s-ar afla în interiorul ei. Fost autor de discursuri pentru George H. W. Bush, cunoaşte monogramele de pe cearşafuri şi a luat cina cu câţiva regi. Dar este mai degrabă un antropolog decât un răzbunător. Orientarea sa politică, cu înclinaţii libertare, se observă în textele sale fără să i le împovăreze. Şi e admirabil de imparţial, adunând pe o pagină susţinători ai corectitudinii politice, iar pe următoarea, bigoţi evanghelişti. Personajele lui negative sunt

ideologii de la Washington, atât de dreapta cât şi de stânga, ale căror principii se evaporă, transformându-se în respect faţă de sine. Însă Buckley are o inimă de outsider, de proscris şi de rebel care înţelege ce se află dincolo de toată faţada politică. Poate că toate romanele sale sunt uşoare, dar, puţin câte puţin, ele conturează un portret social semnificativ – începutul unei enorme Comédie-Washingtonienne. Într-o perioadă de maximă absurditate politică, Buckley rămâne cel mai abil ghid al nostru în Capitală, ba chiar unul mult mai serios decât ai zice. În Supreme Courtship, îţi dai seama, la un moment dat, că firele narative multiple încep să conveargă într-o repriză de tip Bush contra Gore: o scânteie de realism dincolo de toată nebunia. Iar acest subtext lămureşte critica morală articulată de Buckley la adresa Washingtonului. Numiţi-o banalitatea proastei guvernări. La urma urmei, ce satirist ar fi visat că am ajunge să lăsăm cinci trăsniţi în robe să-l aleagă pe liderul lumii libere?

Deşteaptă treabă. Însă, oricât de tare ar duhni băltoaca, ea este casa noastră încă. După cum reaminteşte preşedintele Vanderdamp poporului atunci când situaţia ajunge în punctul critic: „Orice s-ar întâmpla, nu vă pierdeţi încrederea în America. E încă o ţară măreaţă.

Numai că e puţin derutată în acest moment.

Noapte bună. Scuze dacă v-am întrerupt programul tv. Aşa să ne ajute Dumnezeu“. h Amin.

19

Cărţi pentru copii

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

CĂRŢI ILUSTRATE

Săpt. în top

Săpt. aceasta

8 septembrie 2008

LECTURI UŞOARE

Săpt. în top

1

GALLOP! scrisă şi ilustrată de Rufus Butler Seder (Workman, 12.95 $) Animalele par să se mişte la răsfoirea paginilor. (Vârsta: 4 – 8)

41

1

DIARY OF A WIMPY KID scrisă şi ilustrată de Jeff Kinney (Amulet/Abrams, 12.95 $) Chinurile adolescenţei, în benzi desenate. (Vârsta 9 – 12)

71

2

SPLAT THE CAT scrisă şi ilustrată de Rob Scotton (HarperCollins, 16.99 $) Neliniştile primei zile de şcoală.

(Vârsta: 4 – 8)

4

2

5

3

BATS AT THE LIBRARY scrisă şi ilustrată de Brian Lies (Houghton Mifflin, 16 $) Liliecii pot face multe într-o bibliotecă, nu doar să atârne cu capul în jos.

(Vârsta: 4 – 8)

THE DANGEROUS DAYS OF DANIEL X de James Patterson şi Michael Ledwidge (Little, Brown, 19.99 $) Un băiat cu puteri secrete caută să se răzbune pe asasinii părinţilor lui. (Vârsta: de la 12 ani)

3

3

4

FAIRIES AND MAGICAL CREATURES de Matthew Reinhart şi Robert Sabuda (Candlewick, 27.99 $) Popups mitologice de la autorii Encyclopedia Prehistorica.

(Vârsta: 9 – 12)

DIARY OF A WIMPY KID: RODRICK RULES scrisă 32 şi ilustrată de Jeff Kinney (Amulet/Abrams, 12.95 $) Despre cum s-a făcut Greg de ruşine în vacanţă; urmarea la Diary of a Wimpy Kid. (Vârsta: 9 – 12)

5

4

KISS MY MATH de Danica McKellar (Hudson Street, 3 24.95 $) Ghidul unei fete pentru algebră. (Vârsta: 12 – 14)

5

FOR THE LOVE OF AUTUMN scrisă şi ilustrată de Patricia Polacco (Philomel, 16.99 $) Afecţiunea unei noi profesoare pentru pisicuţa ei. (Vârsta: 4 – 8)

1

5

THE CLONE WARS de Jason Fry (DK Children, 19.99 $) Un 4 ghid vizual al noului film Star Wars. (Vârsta: de la 12 ani)

6

THE ABSOLUTELY TRUE DIARY OF A PART-TIME 40 INDIAN de Sherman Alexie, ilustrată de Ellen Forney (Little, Brown, 16.99 $) Un băiat pleacă din rezervaţie la o şcoală de albi. (Vârsta: de la 12 ani)

6

ALPHABET de Matthew Van Fleet (Wiseman/Simon 20 & Schuster, 19.99 $) Un ABC safari interactiv. (Vârsta: 2 – 6)

7

OLD BEAR scrisă şi ilustrată de Kevin Henkes (Greenwillow/HarperCollins, 17.99 $) În timpul hibernării un urs îşI visează tinereţea. (Vârsta: 2 – 7)

1

7

THE MAGICIAN de Michael Scott (Delacorte, 16.99 $) 9 Gemenii trebuie să oprească un vrăjitor rău; urmarea la The Alchemyst. (Vârsta: de la 12 ani)

8

MADAM PRESIDENT scrisă şi ilustrată de Lane Smith (Hyperion, 16.99 $) Ce-ar fi dacă o fată ar fi preşedinte? (Vârsta: 9 – 12)

3

8

THE INVENTION OF HUGO CABRET scrisă şi ilustrată 73 de Brian Selznick (Scholastic, 22.99 $) Un hoţ rămas orfan trebuie să descifreze ultimul mesaj lăsat de tatăl său.

(Vârsta: 9 – 12)

9

LADYBUG GIRL de Jacky Davis şi David Soman, ilustrată de David Soman (Dial, 16.99 $) Creativitatea şi hainele potrivite o ajută pe o fetiţă să se simtă mai mare. (Vârsta: de la 4 ani)

22

9

KENNY AND THE DRAGON de Tony DiTerlizzi (Simon & Schuster, 15.99 $) Prietenul unui iepure, un dragon, e considerat inamic public. (Vârsta: 9 – 12)

10

THE POUT-POUT FISH de Deborah Diesen, ilustrată 1 de Dan Hanna (Farrar, Straus & Giroux, 16 $) Un peşte ursuz învaţă cum să fie mai vesel. (Ages 4 to 8)

10

THE MYSTERIOUS BENEDICT SOCIETY AND THE 10 PERILOUS JOURNEY de Trenton Lee Stewart, ilustrată de Diana Sudyka (Little, Brown, 16.99 $) Societatea are o săptămână să îl salveze pe Mr. Benedict. (Vârsta: 9 – 12)

CĂRŢI BROŞATE

3

SERII

1

CLAIRE de Lisi Harrison (Little, Brown, $6.99.) O fată intră în concursul de frumuseţe la insistenţele celor din jur; un roman Clique. (Vârsta: 9 – 12)

3

1

THE TWILIGHT SAGA de Stephenie Meyer (Megan 55 Tingley/Little Brown, ed. cartonată şi broşată) Vampiri şi vârcolaci în liceu. (Vârsta: de la 12 ani)

2

THE TALE OF DESPEREAUX de Kate DiCamillo, ilustrată de Timothy Basil Ering (Candlewick, 7.99 $) Un şoarece, un şobolan şI o fată într-o călătorie magică.

(Vârsta: de la 10 ani)

30

2

ARTEMIS FOWL de Eoin Colfer. (Hyperion, ed. cartonată şi broşată) Aventurile magice ale unui infractor.

(Vârsta: de la 8 ani)

3

THE CLONE WARS de Tracey West (Grosset & Dunlap/ 4 LucasBooks, 6.99 $) Jabba o să participe la lupta împotriva Contelui Dooku? Film novelizat. (Vârsta: de la 12 ani)

3

PERCY JACKSON & THE OLYMPIANS de Rick Riordan 69 (Miramax, ed. cartonată şi broşată) Bătălia contra unor monştri mitologici. (Vârsta: 9 – 12)

4

THE NEW PADAWAN de Eric Stevens (Grosset & 4 Dunlap/LucasBooks, 3.99 $) Spre disperarea lui, Anakin are un elev; o carte Star Wars bazată pe filmul The Clone Wars. (Vârsta: 9 – 12)

4

BOOKS OF EMBER de Jeanne DuPrau (Random House, 24 ed. cartonată şi broşată) Într-un viitor postapocaliptic, copiii încearcă să salveze lumea. (Vârsta: 10 – 13)

5

HARRY POTTER de J. K. Rowling (Arthur A. Levine/ 197 Scholastic, ed. cartonată şi broşată) Un băiat vrăjitor îşi întăreşte puterile şi se luptă cu răul. (Vârsta: de la 10 ani)

6

THE SISTERHOOD OF THE TRAVELING PANTS de Ann Brashares (Delacorte, ed. cartonată şi broşată) Patru prietene împart o pereche de pantaloni magici.

(Vârsta: de la 12 ani)

136

7

THE HEIR SERIES de Cinda Williams Chima (Hyperion, ed. cartonată şi broşată) Tineri descoperă puteri secrete în ţinutul fanteziei. (Vârsta: 9 – 12)

2

8

OLOGIES de Dugald A. Steer, mai mulţI ilustatori.

95 (Candlewick, doar ed. cartonată.) Informaţii despre dragoni, vrăjitori etc. (Vârsta: 9 – 12)

5

THE BOOK THIEF de Markus Zusak (Knopf, 11.99 $) O 50 fată salvează nişte cărţi de la o incendiere nazistă şi le împarte cu un bărbat evreu. (Vârsta: de la 14 ani)

105

6

MARKED de P. C. Cast şi Kristin Cast (St. Martin’s, 8.95 $) O fată merge la şcoala de vampiri. (Vârsta: de la 14 ani)

7

BATTLE AT TETH de Kirsten Mayer (Grosset & 4 Dunlap/LucasBooks, 3.99 $) Clone vs. druizi; o carte Star Wars bazată pe filmul The Clone Wars. (Vârsta: 4 – 8)

8

BETRAYED de P. C. Cast şi Kristin Cast (St. Martin’s, 2 8.95 $) Un vampir salevează oameni. (Vârsta: de la 12 ani)

9

KRISTEN de Lisi Harrison (Poppy/Little, Brown, 6.99 $) 8 La şcoala de vară, o elevă bursieră are grijă de surioara unui băiat popular; un roman Clique. (Vârsta: de la 12 ani)

9

MAGIC TREE HOUSE de Mary Pope Osborne, ilustrată de 190 Sal Murdocca (Stepping Stone/Random House, ed. cartonată şi broşată) Călătoria în timp a unor copii. (Vârsta: 6 – 9)

10

MATH DOESN’T SUCK, by Danica McKellar.

(Plume, $15.) Ghidul unei fete pentru matematica de gimnaziu. (Vârsta: 9 – 12)

10

FANCY NANCY de Jane O’Connor, ilustrată de Robin 29 Preiss Glasser (HarperCollins, ed. cartonată şi broşată) Viaţa idilică a unei fete glamour. (Vârsta: 4 – 8)

3

3

Topul reflectă vânzările pentru săptămâna care s-a încheiat la 23 august, în mai multe mii de puncte de vânzare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, ale cărţilor de interes general din mai multe categorii. Este vorba de sute de librării (statistic evaluate pentru a fi reprezentative pentru toate librăriile); de lanţurile de magazine naţionale, regionale şi locale; de magazine online de multimedia şi cărţi; de magazine din cadrul universităţilor, magazine de cadouri, supermarketuri, magazine cu discounturi şi puncte de difuzare a presei. Un asterisc (*) arată că vânzările unui titlu sunt foarte apropiate de cele ale titlului imediat precedent. Semnul (†) indică faptul că unele magazine declară comenzi pentru mai multe exemplare din acelaşi titlu. Cărţile care se vând constant nu sunt urmărite în mod activ. Topuri detaliate sunt disponibile pe site-ul nytimes.com/ books. Toate cele patru liste de cărţi pentru copii apar în fiecare săptămână pe site-ul Book Review. Editorii au furnizat categoriile de vârstă pentru titlurile respective.

20

Studiul unei traume În această autobiografie grăitoare, Alissa Torres povesteşte cum şi-a pierdut soţul în atacurile de la 11 septembrie.

DE CHARLES TAYLOR

Î

N urmă cu câţiva ani, Walter Kirn a încercat să abordeze în aceste pagini platitudinea tendinţei de a transforma în literatură după 11 septembrie tot şocul martorilor oculari. Banalitatea relatărilor care a început prin declaraţii precum „Îmi hrăneam pisica şi m-a sunat un prieten ca să-mi spună să deschid televizorul“ era, din punctul de vedere al lui Kirn, irelevantă pentru monstruozitatea împrejurărilor.

American Widow (Văduvă americană), autobiografia crudă, tonică şi expresivă,

AMERICAN WIDOW

de Alissa Torres Ilustraţii de Sungyoon Choi 210 pag. Villard. 22 $

deşi uneori exasperantă, a Alissei Torres arată cum acele detalii aparent banale, oferite de o persoană căreia atacurile i-au sfărâmat viaţa, pot transmite cititorului ce înseamnă să-ţi vezi existenţa năruită de un eveniment care nu poate fi încadrat în nici un cadru de referinţă firesc.

Eddie, soţul lui Torres, un columbian care a lucrat ca broker de valută în Statele Unite, şi-a început munca la firma Cantor Fitzgerald pe 10 septembrie 2001. Avea să fie unul dintre cei 685 de angajaţi ai companiei care au murit a doua zi, în masacrul de la World Trade Center. Alissa era însărcinată cu fiul lor.

American Widow, cu ilustraţiile în nuanţe simple de alb, negru şi albastru deschis semnate de artistul Sungyoon Choi, e uneori o contrapartidă spinoasă a literaturii despre 11 septembrie într-un moment în care new yorkezii s-au coalizat din altruism, uniţi de tragedia comună. Torres nu neagă acest fenomen. Însă, insistând asupra naturii solitare şi izolatoare a suferinţei, sugerează că sentimentul de comunitate era mai uşor de acceptat de către norocoşii care n-au pierdut pe nimeni în atacuri.

Comunitatea pe care o descoperă ea este foarte mică: precum atunci când dă peste cineva care, asemeni ei, lipeşte afişe cu chipul celui dispărut în speranţa slabă că va fi găsit.

Torres se simte singură până şi în compania rudelor altor victime. Atunci când ia prânzul cu alte femei care şi-au pierdut soţii („Sper să-i bombardăm pe toţi!“, spune una; „De acord cu tine“, îi răspunde alta), Alissa stă deoparte, cu un aer mohorât. Scena are o doză nefericită de superioritate, implicând judecarea femeilor care vor să-i vadă pedepsiţi pe ucigaţii soţilor lor, femei care vor să vadă cum întreaga mentalitate care a provocat aceste crime e rasă de pe faţa pământului.

Torres e abătută dintr-un motiv foarte uman: dorinţa de răzbunare după trauma suferinţei şi a pierderii. Inuman e să te aştepţi ca oameCharles Taylor este editorialist la The Newark Star-Ledger şi la Bloomberg News.

ILUSTRAŢIE DE SUNGZOON CHOI DIN „AMERICAN WIDOW“

Eddie Torres a început să lucreze la firma Cantor Fitzgerald pe 10 septembrie 2001, când soţia sa era însărcinată în luna a şaptea. nii care au suferit îngrozitor să se ridice la nivelul unui standard de virtute şi iertare. În mod paradoxal, tocmai refuzul lui Torres de a privi dincolo de experienţa personală dă forţă relatării din American Widow. Autoarea îşi descrie înstrăinarea de prieteni, mulţi dintre aceştia ajungând la punctul critic „Gata odată!“ la numai câteva luni după moartea lui Eddie. Torres se înfioară ascultându-i pe comentatorii intimidanţi, de la stânga la dreapta eşichierului politic, care le înfăţişau pe văduvele de la 11 septembrie ca pe nişte hiene avide după atenţie mediatică.

American Widow e o carte spinoasă mai ales în descrierea incompentenţei – şi uneori a asprimii – organizaţiilor de sprijin şi a agenţiilor guvernamentale care ar trebui să le ajute pe victime. Într-o scenă, un reprezen-

tant tras la faţă al Crucii Roşii Americane îi spune lui Torres că organizaţia va lua legătura cu ea „când se va putea“, pentru a le aduce în ţară pe rudele lui Eddie din Columbia, deşi până la înmormântare nu sunt decât câteva zile. S-ar putea spune că oamenii aceştia au fost suprasolicitaţi. S-ar mai putea spune că există şi slujbe care sunt pur şi simplu prea sensibile ca să se permită vreo reacţie greşită – standard întruchipat de un agent FBI competent şi compătimitor care intervine şi preia controlul situaţiei după întâlnirea lui Torres cu cei de la Crucea Roşie.

American Widow e o creaţie brutal de contrară din cauza unor legături nerealizate într-un moment proslăvit pentru felul în care i-a unit pe oameni. Aceste incidente sunt uneori insuportabil de emoţionante, precum atunci când zâmbetul unei vânzătoare dintr-un magazin de articole pentru mămici dispare după ce Torres îi spune că ar vrea să cumpere o rochie neagră. În timp ce Torres îşi zugrăveşte experienţa, povestea ei le spune celor norocoşi, care n-au pierdut pe nimeni la 11 septembrie, că ar fi absurd să-şi închipuie că îi pot h împărtăşi experienţa.

21

Raftul cu ediţii broşate THE WORLD WITHOUT US de Alan Weisman (Picador, 15 $) „Să dispărem şi să vedem ce-a mai rămas“ este provocarea lui Weisman. Bazat pe interviuri cu biologi evoluţionişti şi oameni de ştiinţă, arheologi şi conservatori de opere de artă, acest „eco-thriller de nonficţiune fascinant de morbid“, cum l-a numit criticul nostru, Jennifer Schuessler, dezvăluie o lume care se întoarce în sălbăticie (Tunelurile de metrou din New York s-ar umple cu apă în 2 zile; Lexington Avenue ar deveni un râu). Weisman propune o politică de „un copil per mamă“ pentru a reduce numărul global al populaţiei la nivelul secolului XIX.

Bestselleruri The New York Times Book Review FICŢIUNE FORMAT CLASIC

Săpt. aceasta

JIHAD: The Rise of Militant Islam in Central Asia de Ahmed Rashid (Pen-

guin, 15 $) Excelenta carte a lui Rashid, Taliban, a stat câteva săptămâni în topul de best-seller în toamna lui 2001. În această carte, ziaristul pakistanez se concentrează asupra a cinci foste republici sovietice din Asia Centrală, arătând că susţinerea populară crescândă pentru mişcările radicale islamice este o reacţie la un represiunea şi corupţia guvernelor.

RIGHT LIVELIHOODS: Three Novellas de Rick Moody (Back Bay/Little, Brown,

13.99 $) Un sentiment de anxietate post-9/11 străbate aceste nuvele. În cea mai lungă şi cea mai bună dintre ele, o explozie în Lower Manhattan a ucis patru milioane de oameni. Reacţia supravieţuitorilor este pasivă şi de negare, pentru că „eşti obligat să te simţi foarte neplăcut când 50 de străzi din oraşul tău arată deodată ca o imagine NASA de pe Marte“. Eroul lui Moody este un ziarist care dovedeşte originile abuzului epidemic al unui medicament numit Albertine.

UM...: Slips, Stumbles, and Verbal Blunders, and What They Mean de Michael Erard (Anchor, 14.95 $) Conform lui

Erard, ziarist cu master în lingvistică, un om obişnuit comite între 7 şi 22 de erori de pronunţie zilnic şi se chinuie să găsească expresia sau numele potrivit între 2 şi 4 ori pe zi. În această lucrare de „bâlbâială practică“, el susţine că aceste greşeli arată dinamica mentală şi modul în care funcţionează limbajul.

DOUGH: A Memoir de Mort Zachter (Collins/HarperCollins, 13.95 $) Când avea 36 de ani, Zachter a descoperit că unchii lui, care împreună cu părinţii săi duseseră greul unei brutării din East Village, au pus milioane în acţiuni şi obligaţiuni. Făcând curat în apartamentul lor, el începe să înţeleagă motivele sărăciei lor şi să le dezvăluie secretele.

A CLASS APART: Prodigies, Pressure, and Passion Inside

One of America’s Best High Schools de Alec Klein (Simon & Schuster, 16 $) La 20 de ani după ce a terminat elitistul liceu Stuyvesant din New York – unde sunt admişi doar 3% din elevii care dau un test municipal de admitere, fiind mai greu accesibil decât Harvard – Klein, reporter la Washington Post, se întoarce ca să petreacă un an urmărind elevi şi profesori. Descrie cu afecţiune rutina acestei şcoli neobişnuite, deşi e mai puţin interesat de problemele de politică educaţională pe care ea le ridică.

THE HOUSE THE ROCKEFELLERS BUILT: A Tale of Money, Taste, and Power

in Twentieth-Century America de Robert F. Dalzell Jr. şi Lee Baldwin Dalzell (John Macrae/Holt, 18 $) John D. Rockefeller plănuia să ridice un conac lipsit de pretenţii în Pocantico Hills din Westchester, dar fiul lui, Junior, avea alte idei. El a preluat supervizarea designului şi a construcţiei, iar rezultatul a fost o casă în vechea tradiţie europeană. (După terminarea ei, nimic nu funcţiona şi a trebuit reclădită.) Această carte oferă o viziune interesantă asupra istoriei arhitecturii, designului şi gusturilor.

ELSA DIXLER

22

Săpt. în top

5

2

YOU’VE BEEN WARNED de James Patterson şi Howard Roughan (Vision, 9.99 $) O fotografă aspirantă care lucrează ca bonă are viziuni îngrozitoare.

4

3

NIGHTS IN RODANTHE de Nicholas Sparks (Grand Central, 7.99 $) Dragostea apare între un bărbat matur şi o femeie într-un han din North Carolina.

4

4

THE BOOK OF SCANDAL de Julia London (Pocket, 6.99 $) O bătălie din secolul XIX din Anglia.

1

5

PLAY DIRTY de Sandra Brown (Pocket, 9.99 $) Un fotbalist ratat e de acord să fie tatăl unui copil pentru o femeie şi soţul ei bogat, dar paraplegic.

5

6

LEFT TO DIE de Lisa Jackson (Zebra, 7.99 $) O feme- 4 ie se trezeşte dintr-un accident auto în pădurile din Montana, unde vânează un asasin în serie.

7

STRANGERS IN DEATH de J. D. Robb (Berkley, 7.99 $) Lt. Eve Dallas cercetează moartea unui om de afaceri; de Nora Roberts, sub pseudonim.

3

8

THE BURNT HOUSE de Faye Kellerman (Harper/ HarperCollins, 7.99 $) După un accident de avion, detectivul Peter Decker şi soţia lui Rina, cercetează destinul unei însoţitoare de bord care a dispărut.

4

2

9

CRY WOLF de Patricia Briggs (Ace, 7.99 $) Un vârcolac poliţist şi partenera lui pleacă în căutarea unui vârcolac ticălos înconjurat de magie neagră.

4

4

10

THE MANNING BRIDES de Debbie Macomber (Mira, 7.99 $) Retipărirea a 2 povestiri din 1992, Marriage of Inconvenience şi Stand-In Wife.

5

NINETEEN MINUTES de Jodi Picoult (Washington 29 Square, 15 $) Urmările unui atac armat la un liceu dezvăluie lanţul slăbiciunilor dintr-un orăşel din New Hampshire.

SANCTUARY de Raymond Khoury (Signet, 11* THE 9.99 $) Un genetician şi un agent C.I.A. caută înţelesul

4

12

THE FRIDAY NIGHT KNITTING CLUB de Kate 34 Jacobs (Berkley, 14 $) Un grup de femei se întâlneşte săptămânal într-o mercerie din New York.

12

INTO THE FLAME de Christina Dodd (Signet, 7.99 $) Un poliţist care se poate transforma în pumă caută răspunsuri despre originea sa.

3

13

MY SISTER’S KEEPER de Jodi Picoult (Washington 29 Square, 14 $) O fată îşi dă părinţii în judecată după ce află că ei vor să-i doneze un rinichi surorii ei.

13

SHADOWFIRES de Dean Koontz (Berkley, 7.99 $) O femeie este urmărită de soţul ei presupus mort.

2

SEA de Christine Feehan (Jove, 7.99 $) 14* TURBULENT Când o vedetă rock ’n’ roll e ameninţată în turneu, se

4

14*

SECOND CHANCE de Jane Green (Plume, 15 $) Un grup de prieteni în vârstă de 30 şi ceva de ani îşi reexaminează vieţile după ce unul dintre ei este ucis într-un atac terorist.

15

THE RACE de Richard North Patterson (St. Martin’s, 9.99 $) Un erou de război ajuns senator înfruntă opozanţi duri la nominalizările pentru preşedinţia partidului.

3

16

SWEET SPOT de Susan Mallery (HQN, 6.99 $) Nicole Keyes, care ţine brutăria familiei, se îndrăgosteşte de un fost fotbalist.

4

2

THE SECRET LIFE OF BEES de Sue Monk Kidd 10 (Penguin, 14 $) În 1964 în South Carolina, o adolescentă încearcă să descopere secretul din trecutul mamei sale.

3

THE CHOICE de Nicholas Sparks (Grand Central, 13.99 $) Cum acţionează alegerile unui bărbat din North Carolina.

4

BAREFOOT de Elin Hilderbrand (Back Bay/Little, Brown, 13.99 $) Trei femei încărcate cu tot felul de probleme petrec împreună o vară transformatoare în Nantucket.

5

THE KITE RUNNER de Khaled Hosseini (Riverhead, 51 15.95 $ şi 14 $) Un afgan-american se întoarce la Kabul pentru a afla cum s-a descurcat un prieten din copilărie.

6

THE ALCHEMIST de Paulo Coelho (HarperOne, 50 13.95 $) Un tânăr cioban spaniol călătoreşte în Egipt în căutarea unei comori.

7*

THE ROAD de Cormac McCarthy (Vintage, 14.95 $) 51 Un tată şi un fiu călătoresc într-o Americă post-apocaliptică.

8

WATER FOR ELEPHANTS de Sara Gruen 51 (Algonquin, 13.95 $) Un tânăr – şi un elefant – salvează un circ în perioada Marii Crize.

9

BRIDGE OF SIGHS de Richard Russo (Vintage, 14.95 $) Vieţile încurcate ale unui cuplu din New York şi a prietenului lor.

10

RUN de Ann Patchett (Harper Perennial, 14.95 $) Doi negri tineri, adoptaţi în copilărie de un politician din Boston, îşi întâlnesc mama naturală şi sora.

11

1

11

13

15

NIGHTS IN RODANTHE de Nicholas Sparks 3 (Grand Central, 13.99 $) Dragostea apare între un bărbat matur şi o femeie într-un han din North Carolina.

16

THE LAST SUMMER (OF YOU AND ME) de Ann 16 Brashares (Riverhead, 14 $) Legătura dintre două surori este pusă la încercare de o aventură cu un vechi prieten.

17*

THE MEMORY KEEPER’S DAUGHTER de Kim 51 Edwards (Penguin, 14 $) Decizia unui medic de a-şi interna într-un azil fiica nou-născută, când află că are sindromul Down, îi obsedează pe toţi cei implicaţi.

18

IN THE WOODS de Tana French (Penguin, 14 $) Un detectiv irlandez care cercetează uciderea unei fete de 12 ani se întoarce în pădurea unde trăise o mare dramă în copilărie.

13

19

OUT STEALING HORSES de Per Petterson (Picador, 14 $) Într-o cabană îndepărtată, un norvegian se înconjoară cu amintiri din trecut.

9

20*

LOVING FRANK de Nancy Horan (Ballantine, 14 $) Povestea amorului dintre Frank Lloyd Wright şi Mamah Borthwick Cheney.

THE SCANDAL OF THE SEASON de Sophie Gee (Scribner, 15 $) Acest

roman scris de un profesor de engleză de la Princeton este o biografie critică inteligentă mascată de o comedie de moravuri. Cu acţiunea în Londra secolului XVIII, unde fascinaţia pentru bârfe şi vedete seamănă cu a noastră, povestea se concentrează pe evenimentele care l-au făcut pe Alexander Pope să scrie The Rape of the Lock.

FICŢIUNE FORMAT DE BUZUNAR PLAYING FOR PIZZA de John Grisham (Dell, 7.99 $) Un fundaş american se alătură echipei Parma Panthers din Liga Naţională Italiană de Fotbal.

THE UNPROFESSIONALS de Julie Hecht (Simon & Schuster, 14 $) Naratorul

primului roman al lui Hecht este o fotografă de vreo 50 de ani cu o anume reputaţie. Este amuzantă şi deprimată pe când se luptă cu vestea sinuciderii unui tânăr de care fusese ataşată lung timp.

8 septembrie 2008

1

THE SHACK de William P. Young (Windblown Media, 14 14.99 $) Un bărbat a cărui fiică a fost răpită este invitat, în aparenţă de către Dumnezeu, într-o cabină izolată. (†)

THE PASSION OF TASHA DARSKY de Yael Goldstein Love (Broadway,

12.95 $) Relaţia dintre o violonistă strălucită şi fiica ei, o talentată studentă la conservator, este motivul acestui roman de debut. Love scrie atent despre mame şi fiice şi despre anxietatea de a creşte la umbra succesului.

Săpt. aceasta

1

BRIDGE OF SIGHS de Richard Russo (Vintage Contem-

poraries, 14.95 $) În primul roman de după câştigarea premiului Pulitzer pentru Empire Falls, Russo se întoarce în decorul unui orăşel (de data asta la nord de New York) şi revizitează tema a cât de mult ne modelează un loc şi dacă e posibil să ne schimbăm. În ajunul unei călătorii la Veneţia, unde el şi soţia lui s-ar întâlni cu un prieten din copilărie, artist expat, patronul unei mici afaceri se gândeşte la trecutul lor comun. Janet Maslin a lăudat în The Times „darul minunat de neobişnuit al lui Russo de a povesti fără efort la scală multigeneraţională“.

Săpt. în top

Ediţii broşate

19

unui simbolul legat de secole de distrugere.

aruncă în braţele gărzii de corp.

BONE GARDEN de Tess Gerritsen 17* THE (Ballantine, 7.99 $) O femeie găseşte un craniu în

4

18

BEYOND REACH de Karin Slaughter (Dell, 7.99 $) Apărându-se de acuzaţii de crimă, o poliţistă trebuie să îşi înfrunte trecutul.

3

19

THE GHOST de Robert Harris (Pocket Star, 7.99 $) Un scriitor de memorii pentru un fost premier descoperă mai multe secrete decât acesta e gata de dezvăluie.

1

20

SUMMER BY THE SEA de Susan Wiggs. (Mira, 7.99 $) Patroana unei pizzeria se reîntâlneşte cu bărbatul de care se îndrăgostise în urmă cu 10 ani; reeditarea cărţii din 2004.

3

grădină, în timp ce în anii 1830, un student la medicină urmăreşte un asasin.

Topul reflectă vânzările pentru săptămâna încheiată la 23 august, în mai multe mii de puncte de vânzare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, ale cărţilor de interes general din mai multe categorii. Este vorba de sute de librării (statistic evaluate pentru a fi reprezentative pentru toate librăriile); de lanţurile de magazine naţionale, regionale şi locale; de magazine online de multimedia şi cărţi; de magazine din cadrul universităţilor, magazine de cadouri, supermarketuri, magazine cu discounturi şi puncte de difuzare a presei. Un asterisc (*) arată că vânzările unui titlu sunt foarte apropiate de cele ale titlului imediat precedent. Semnul (†) indică faptul că unele magazine declară comenzi pentru mai multe exemplare din acelaşi titlu. Cărţile care se vând constant nu sunt urmărite în mod activ. Topuri detaliate sunt disponibile pe nytimes.com/books.

Bestselleruri The New York Times Book Review Săpt. aceasta

NONFICŢIUNE

Săpt. în top

1

THREE CUPS OF TEA de Greg Mortenson şi David Oliver Relin (Penguin, 15 $) Un fost alpinist clădeşte şcoli în Pakistan şi Afganistan.

2

A LONG WAY GONE de Ishmael Beah (Sarah Crichton/Farrar, Straus & Giroux, 12 $) Un fost copil soldat din Sierra Leone descrie nebunia asasinatelor pe fundalul drogurilor şi întoarcerea sa la umanitate.

3

EAT, PRAY, LOVE de Elizabeth Gilbert (Penguin, 15 $) Călătoria de un an a unei scriitoare în căutarea propriei identităţi.

4 5 6 7

THE GIFT OF FEAR de Gavin de Becker (Delta, 15 $; Dell, 7.99 $) Semnale intuitive care ne pot proteja să devenim victime.

82

Ediţii broşate Săpt. aceasta

ANIMAL, VEGETABLE, MIRACLE de Barbara Kingsolver cu Steven L. Hopp şi Camille Kingsolver (Harper Perennial, 14.95 $) Autorii au petrecut un an consumând mâncare din surse indigene.

17

12

STUFF WHITE PEOPLE LIKE de Christian Lander (Random House, 14 $) O listă de 150 de lucruri.

8

TIPPING POINT de Malcolm Gladwell (Back Bay/210 13* THE Little, Brown, 14.95 $) Un studiu al epidemiilor sociale.

14 8

THE GLASS CASTLE de Jeannette Walls (Scribner, 133 15 $) Autoarea îşi amineşte o copilărie bizară, când ea şI familia se mutau constant.

THE AUDACITY OF HOPE de Barack Obama (Three 35 Rivers, 14.95 $) Senatorul de Illinois propune ca americanii să depăşească divizarea politică.

90 MINUTES IN HEAVEN de Don Piper cu Cecil 96 Murphey (Revell, 12.99 $) Un preot povesteşte experienţa lumii de dincolo pe care a avut-o după un accident.

Săpt. în top

11

3

83

8 septembrie 2008

GENERATION KILL de Evan Wright (Berkley Caliber, 15 $) 6 Povestea marinarilor din batalionul First Reconnaissance, una din primele unităţi combatante în Irak.

OMNIVORE’S DILEMMA de Michael Pollan 15* THE (Penguin, 16 $) Urmărind hrana de la sursă până în

52

farfurie.

16

DREAMS FROM MY FATHER de Barack Obama 110 (Three Rivers, 13.95 $) Senatorul povesteşte despre viaţa sa ca fiu al unui bărbat african şi al unei americane albe.

17

BIG RUSS AND ME de Tim Russert (Miramax/ Hyperion, 13.95 $) Ziaristul îşi aminteşte de tatăl său şi de alţi dascăli importanţi din viaţa sa.

18

18

LONE SURVIVOR de Marcus Luttrell cu Patrick Robinson (Back Bay/Little, Brown, 15 $) Povestea chinuitoare a unei operaţiuni a Marinei în Afganistan.

17

8

I HOPE THEY SERVE BEER IN HELL de Tucker Max (Citadel, 12.95 $) Viaţa unui afemeiat beţiv.

47

9

MY HORIZONTAL LIFE de Chelsea Handler.

(Bloomsbury, 14.95 $) Amintiri ale aventurilor de-o noapte.

7

19

THE INNOCENT MAN de John Grisham (Delta, 16 $; 38 Dell, 7.99 $) Prima carte de nonficţiune a lui Grisham are ca personaj principal un om condamnat pe nedrept la moarte.

10

MARLEY & ME de John Grogan (Harper, 13.95 $) Lecţii de la un câine nevrotic.

24

20

THE WORLD WITHOUT US de Alan Weisman.

(Picador, 15 $) Imaginea Terrei, când oamenii ar fi dispărut.

Săpt. în top

Săpt. aceasta

2

Sfaturi, Cărţi practice şi Diverse Săpt. aceasta

1 2 3 4 5 6 7 8

EDIŢII CARTONATE

THE LAST LECTURE de Randy Pausch cu Jeffrey 20 Zaslow (Hyperion, 21.95 $) Gândurile despre importanţa „profitării de fiecare clipă“ ale unui profesor de la Carnegie Mellon, care a murit de cancer pancreatic la 47 de ani.

THE SECRET de Rhonda Byrne (Atria/Beyond Words, 85 23.95 $) Legea atracţiei ca o cheie pentru a obţine ceea ce vrei.

YOU: STAYING YOUNG de Michael F. Roizen şi 26 Mehmet C. Oz şi al. (Free Press, 26 $) Principiile longevităţii şi cum să combatem efectele îmbătrânirii.

THE 4-HOUR WORKWEEK de Timothy Ferriss (Crown, 19.95 $) Cum să îţi restructurezi viaţa ca să nu fie totul legat doar de muncă.

SIX DISCIPLINES EXECUTION REVOLUTION de Gary Harpst (Six Disciplines Publishing, 12.95 $) Strategii pentru afaceri mici şI mijlocii. (†)

A NEW EARTH de Eckhart Tolle (Dutton, 24.95 $) Un 30 maestru spiritual ne învaţă să fim toleranţi ca să evităm conflictele şi suferinţa.

2

THE POWER OF NOW de Eckhart Tolle (New World 45 Library, 14 $) Un ghid pentru dezvoltare personală şi iluminare spirituală.

3

SKINNY BITCH de Rory Freedman şi Kim Barnouin 59 (Running Press, 13.95 $) Sfaturi din lumea modelingului pentru o dietă vegan.

4

WHAT TO EXPECT WHEN YOU’RE EXPECTING 375 de Heidi Murkoff şi Sharon Mazel (Workman, 14.95 $) Sfaturi pentru viitorii părinţi. (†)

5

THE PURPOSE-DRIVEN LIFE de Rick Warren 30 (Zondervan, 14.99 $) Găsirea scopului în viaţă cu ajutorul lui Dumnezeu.

6

MONEY, AND THE LAW OF ATTRACTION de Esther şi Jerry Hicks (Hay House, 16.95 $) Cum să îţI îmbunătăţeşti starea fizică şi materială. (†)

7

61 THE FIVE LOVE LANGUAGES de Gary Chapman (Northfield, 13.99 $) Cum să-ţi comunici iubirea astfel ca partenerul tău să înţeleagă.

8

SOUL WISDOM de Zhi Gang Sha. (Atria, 16 $) Un doc- 7 tor în medicina occidentală şi cea chineză tradiţională explică transformarea personală şi vindecarea. (†)

9

15 THE SPEED OF TRUST de Stephen M. R. Covey cu Rebecca R. Merrill (Free Press, 15 $) Cum să cultivăm încrederea în politică, afaceri şi relaţii personale.

10

WILL WORK FROM HOME deTory Johnson şi Robyn Freedman Spizman (Berkley, 14 $) Planuri de afaceri pentru crearea unui program de lucru mai flexibil. (†)

2

THE SOUTH BEACH DIET SUPERCHARGED de Arthur Agatston cu Joseph Signorile (Rodale, 25.95 $) Un ghid pentru slăbire rapidă.

15

GOODNIGHT BUSH de Erich Origen şi Gan Golan (Little, Brown, 14.99 $) Recviem pentru administraţia Bush, bazat pe cartea pentru copii Goodnight Moon.

8

9*

DECEPTIVELY DELICIOUS de Jessica Seinfeld 26 (Collins/HarperCollins, 24.95 $) Secrete şi reţete pentru a păcăli copiii să mănânce sănătos.

10

JUST WHO WILL YOU BE? de Maria Shriver (Hyperion, 14.95 $) Mesajul lui Shriver: „Nu contează ce faci în viaţă. Contează cine eşti“.

14

Săpt. în top

1

39

KILLING SACRED COWS de Garrett B. Gunderson cu 2 Stephen Palmer (Greenleaf, 21.95 $) Demontarea miturilor despre bani şi economiile de la pensie. (†)

EDIŢII BROŞATE

2

2

23

Eseu

Jess Row

Alegerea lui Styron nul 1968 a început promiţător pentru William Styron.

După şase ani de muncă asiduă, în toamna anterioară îi apăruse romanul cu care spera să-şi consolideze reputaţia: The Confessions of Nat Turner (Confesiunile lui Nat Turner), o poveste despre o revoltă din 1831 a sclavilor din Southampton County, statul Virginia, al cărei narator e Turner. Era o carte riscantă şi chiar provocatoare, după cum ştiuse şi el dintotdeauna, dar pariul părea câştigat. The Confessions a obţinut recenzii excelente, a apărut pe lista de bestseller-uri, a fost achiziţionat pentru ecranizare la 20th Century Fox şi a câştigat un premiu Pulitzer. Conform lui Styron, cel mai bun lucru a fost reacţia multor afroamericani. Ulterior, scriitorul (stins din viaţă în 2006) şi-a amintit de o călătorie la o universitate istorică pentru americani de culoare ca să primească o diplomă onorifică la scurtă vreme după publicarea romanului The Confessions: „Le eram recunoscător pentru că mă acceptau, dar, şi mai important, pentru că eu îi acceptam, de parcă eforturile mele literare şi cufundarea în istorie serviseră la dizolvarea prejudecăţilor mele rasiale, pe care le avusesem de la naştere, ca un sudist ce eram“, scria el. Iar pe urmă a intervenit istoria. În toiul mişcărilor sociale din primăvara şi vara anului 1968 – asasinarea lui Martin Luther King Jr. în aprilie, a lui Robert Kennedy în iunie, răzmeriţele din oraşele americane, dezastruoasa convenţie democrată din Chicago – editura Beacon Pres a publicat un volum subţire de eseuri intitulat William Styron’s Nat Turner: Ten Black Writers Respond (Nat Turner al lui William Styron: Zece scriitori negri ripostează). Aproape peste noapte, The Confessions a devenit centrul unei dezbateri care contribuie de atunci la modelarea literaturii americane.

The Confessions of Nat Turner se bazează foarte vag pe o „confesiune“ făcută de Turner avocatului care îi fusese repartizat la tribunal, Thomas Gray, cu puţin înainte de execuţie. Gray a publicat ulterior această confesiune. Styron a scris că acel Turner pe care l-a descoperit în textul lui Gray era un „nebun religios primejdios,... un monstru psihopat“. În loc să extindă contextul istoric, autorul a preferat să scrie o meditaţie pe marginea istoriei, dându-i lui Turner „dimensiunile omeniei care lipsea aproape cu desăvârşire din atestările documentare“. În romanul lui Styron, Turner e un sclav tânăr crescut ca servitor în casa unui proprietar de plantaţii care e bogat şi altruist şi care se hotărăşte să-l înveţe pe Turner să citească pentru a demonstra că şi sclavii pot fi educaţi. În descrierea lui Styron, Turner e evlavios, ba chiar cucernic, şi nu are alte încurcături romantice decât un ataşament cast faţă de o tânără albă care nutreşte, în taină, idei aboliţioniste.

Styron a fost bun prieten cu James Baldwin şi s-a şi inspirat din romanul acestuia Another Country (1962), care înfăţişa o idilă interrasială de la sfârşitul anilor ’50 din New York, din perspectiva ambilor protagonişti. La rândul său, Baldwin a elogiat The Confessions, observând că Styron a „început să scrie istoria comună – a noastră“. Însă în lumea mai amplă a intelectualităţii afroamericane, romanul era criticat pe scară largă. Ten Black Writers Respond trebuie citit pornind de la această istorie: ca o polemică şi ca o rectificare ce introducea o gamă de opinii ignorate, în mare parte, în presa standard. Loyle Hairston scria: „În ciuda prozei puternice şi a seriozităţii sumbre, romanul lui Styron suferă o cădere absolută la simplul test al onestităţii“. „Aceasta e

gândească la o ecranizare a cărţii The Confessions. Lee a luat în considerare ideea, dar ulterior a renunţat la acest proiect din motive financiare.

De-a lungul deceniilor, The Confessions of Nat Turner şi Ten Black Writers Respond au contribuit la stârnirea unui val de interes faţă de poveştile sclavilor şi de literatura afroamericană de secol XIX, transformând totodată studiul sclaviei întrun domeniu răsunator al istoriei americane. Deloc întâmplător, în aceeaşi perioadă s-a produs şi ceea ce erudiţii numesc „proza postmodernă a sclavilor“: un gen care o include pe Toni Morrison cu Beloved, pe Charles Johnson cu Middle

A

Jess Row a scris „The Train to Lo Wu“, o culegere de povestiri. Row predă la Universitatea din New Jersey.

24

Scriitorii de culoare i s-au opus lui Styron din cauza folosirii dialectului afroamerican şi a invocării stereotipurilor rebele.

o meditaţie îmbibată de interpretări greşite, care vorbeşte despre istoria respinsă de mulţi negri“, comenta Charles V. Hamilton. John Oliver Killens: „În privinţa penetrării în psihicul sclavului şi în limbajul său, e un eşec de proporţii“.

Cei zece scriitori – editori de reviste, psihiatri, bibliotecari, universitari – se opun lui Styron pentru că respinge istoria consemnată, pentru că interpretează inspiraţiile biblice şi religioase ale lui Turner, pentru că foloseşte dialectul afroamerican şi invocă stereotipuri provocatoare, atât în ceea ce priveşte personajele albe, cât şi cele de culoare. Tonul cărţii aminteşte uneori de manifestele avangardiste şi de circularele propagandistice, însă e totodată îndurerat, iscoditor şi imparţial. Mike Thelwell scria că The Confessions „demonstrează persistenţa... miturilor, a stereotipurilor rasiale şi a clişeelor literare până şi în minţile cele mai luminate şi mai bine intenţionate... Adevărata «istorie» a lui Nat Turner, şi a negrilor de fapt, nu a fost scrisă încă“.

Ten Black Writers Respond a beneficiat de o ripostă imediată, violentă şi dispreţuitoare din partea stabilimentului intelectual al vremii, cel mai renumit fiind un eseu lung publicat în The New York Review of Books de Eugene Genovese, care îi respingea pe criticii lui Styron, considerându-i radicali pedanţi, refractari la dialogul rasial. În forurile publice, tinerii activişti îl reduceau la tăcere pe Styron ori de câte ori acesta încerca să se apere. După protestele formulate de Ossie Davis şi de alţi actori afroamericani, filmul plănuit a fost amânat.

Styron s-a retras în izolare şi vreme de mulţi ani a continuat să-şi amărască viaţa şi să refuze orice regret. Într-o continuare din 1992 a romanului, scria că a „creat pe neştiute primul text incorect politic al vremurilor noastre“ şi a respins riposta celor zece scriitori negri, etichetând-o drept o „mizerie intelectuală“. Totuşi, mai târziu avea să-i facă plăcere să-i asculte pe învăţaţii afroamericani mai tineri, între care Cornel West şi Henry Louis Gates Jr., care abordau romanul în termeni mult mai favorabili. Gates chiar îl încuraja pe Spike Lee să se

Passage, pe Edward P. Jones cu Known World şi pe Sherley Anne Williams cu Dessa Rose. Vorbind în numele multor scriitori din generaţia ei, Williams a afirmat că The Confessions i-a servit drept sursă de inspiraţie – deşi una negativă – pentru romanul ei şi a declarat că nu mai voia ca experienţa afroamericană să fie „la mila literaturii“ scrise de alţii. Însă ar fi o greşeală să descriem controversa stârnită de The Confessions doar ca pe o luptă pentru a stabili cine are dreptul să spună povestea sclaviei. („Nu cred că dreptul de a descrie... pe negrii din societatea americană le aparţine exclusiv scriitorilor negri“, scria romancierul John A. Williams în Ten Black Writers Respond. „Eu nu pot să-i critic scopul lui Styron“). Styron însuşi a recunoscut că romanul reprezenta o încercare de a adapta sensibilitatea şi limbajul lui Tyron la cele ale secolului XX şi că tocmai artificialitatea acestei adaptări i-a înfuriat pe criticii săi. De atunci, stilul dominant al multor ficţiuni istorice a fost tocmai opusul formei promovate de Styron: dacă e să folosim un termen introdus de teoreticianul literar rus Viktor Shklovsky, romancierii şi-au dorit să „defamiliarizeze“ istoria, făcând-o de nerecunoscut şi imposibil de cunoscut, fantastică şi brutală.

Beloved, cu relatarea dură şi fragmentată a infanticidului, e cel mai evident exemplu, dar am putea lua în considerare şi Blood Meridian de Cormac McCarthy, care descrie graniţa cu Mexicul în secolul XIX ca pe o pustietate apocaliptică populată de psihopaţi şi de mistici. Poate că e nedrept să punem întrebarea dacă aceste romane sunt mai oneste decât The Confessions of Nat Turner – onestitatea în ficţiune e o ţintă aflată în mişcare –, însă aceste texte chiar reprezintă o sensibilitate radical diferită, care refuză să topească trecutul în prezent şi care fac ca istoria să fie „diferită“ într-un mod aproape fetişistic şi greu de acceptat ori de asimilat.

Poate că nu e corect să elogiem un scriitor tocmai pentru că a fost respins public şi atacat atât de vehement, însă perspectiva celor 40 de ani scurşi de atunci ar trebui să ne permită să-i recunoaştem lui Styron meritul de a-şi asuma riscul scrierii romanului The Confessions şi să apreciem curajul celor zece scriitori care l-au disecat cu o minuţiozitate intensă.

Confruntarea lor a contribuit la spulberarea ideii că ar trebui să existe o singură versiune despre „cum era sclavia“; acum avem o sută de versiuni diferite – unele sunt omniprezente, altele au fost ţinute sub tăcere vreme îndelungată, unele sunt adevărate, altele fictive, însă toate spun o poveste mai neplăcută, mai spinoasă şi mai puţin comodă. Poate că aceasta nu e „istoria comună“ la care se referea James Baldwin, dar cel h puţin reprezintă un pas în acea direcţie.

FOTO: DAVID LEES/CORBIS

Din dragoste nestăpânită Cine n-a visat vreodată la o iubire supranaturală cu un necunoscut superb?

DE ELIZABETH SPIRES A prima vedere, romanul de debut al lui Stephenie Meyer, Amurg, este străbătut de o obsesie romantică profundă şi întunecată. Bella Swan, fiica de 17 ani a unui cuplu divorţat, s-a mutat recent din Phoenix în Forks, Washington, un orăşel îndepărtat şi mohorât din Peninsula Olympic, unde va locui cu tatăl său. În prima ei zi de şcoală la noul

L

AMURG

de Stephanie Meyer 384 pag. Editura Rao. 39.99 lei liceu, dă cu ochii de cinci persoane uluitor de frumoase în sala de mese, care nu par să aibă de-a face cu restul elevilor. Aceştia sunt copi-

Elizabeth Spires a scris cartea pentru copii „The Mouse of Amherst“ şi volumul de poezii „Now the Green Blade Rises“.

ii adoptivi ai doctorului din oraş şi le place să apese prea mult pedala de acceleraţie din maşinile lor scumpe, poartă haine de firmă şi dispar adesea în lungi excursii în mijlocul naturii.

Au nişte chipuri pe care „nu te-ai fi aşteptat să le vezi decât poate în paginile revistelor de modă“, scrie Meyer. „Sau pictate de vreun artist de demult, drept chipuri de îngeri“.

Când lui Edward Cullen, unul dintre cei cinci, îi este alocată funcţia de coleg de laborator al Bellei, băiatul reacţionează cu o duşmănie inexplicabilă, care o enervează şi o năuceşte. Cu o asemenea interacţiune, e inevitabil ca, după câteva capitole, Bella şi Edward să nu-şi dea seama că se simt legaţi de o atracţie nebunească. După ce îşi bagă puţin nasul, Bella află că fraţii Cullen sunt vampiri, însă unii buni, înzestraţi cu puternice instincte de prădători, dar pe care se străduiesc din răsputeri să şi le recanalizeze.

Povestea ia o nouă întorsătură atunci când un vampir care n-are nici o legătură cu fraţii Cullen începe să-i dea târcoale Bellei: în acest punct, cartea devine un roman de suspans care implică o cursă contracronometru, o urmărire printr-un aeroport, precum şi moarte şi distrugere prin foc. Momentul culminant se produce în ultima pagină. Va reuşi Bella să întoarcă spatele lumii oamenilor şi să-l convingă pe Edward s-o transforme în vampir ca să poată rămâne împreună pe veci? Va putea ea să sacrifice totul în numele dragostei?

Chiar dacă subiectul ar putea părea mai degrabă comic şi nenatural, Meyer alege să-l prezinte la modul sincer şi serios.

Cu sau fără vampiri, acest roman vorbeşte, de fapt, despre atracţia fatală pe care o poate simţi cineva faţă de o persoană primejdios de diferită. Povestea decurge într-un asemenea

mod încât comportamentul şi opţiunile Bellei devin din ce în ce mai tulburătoare şi mai pline de consecinţe irevocabile şi autodistructive.

Premisa din Amurg este îmbietoare şi captivantă: cine n-a visat vreodată la o iubire supranaturală cu un necunoscut superb? Însă cartea are de suferit, uneori, din pricina prozei mult prea sincere şi amatoriceşti. Poate că ar fi fost mai bine ca autoarea să prefere un stil mai ilustrativ şi mai puţin explicit, dar mai cu seamă o depurare a trimiterilor permanente la frumuseţea năucitoare a lui Edward şi la dragostea nezdruncinată a Bellei.

Totuşi, Amurg m-a făcut să-mi aduc aminte de acele momente ridicol de dureroase din adolescenţă, când cazi pradă neajutorată unei infatuări romantice sau, mai rău, unei obsesii.

Adolescenţii cu înclinaţii spre dragostea nestăpânită, şi mai ales cei cu cearcăne adânci, h ar putea găsi pe placul lor această carte.

Această recenzie a apărut iniţial în numărul din 12 februarie 2006 al The New York Times Book Review.

Studiul cărţilor, ca nesupunere în faţa mullahilor O carte emoţionantă despre forţa ficţiunii şi despre cărţile care pot da senzaţia de libertate.

DE ELIZABETH SPIRES OUA carte a lui Azar Nafisi, remarcabila Citind Lolita în Teheran e un portret visceral şi adesea atroce al revoluţiei islamice din Iran şi al consecinţelor sale asupra vieţii cotidiene. Este o expunere convingătoare despre forţa transformatoare a ficţiunii, despre salvarea de ideologie pe care le-o poate oferi arta celor ce trăiesc într-un regim despotic. Înainte să plece din Iran, în 1997, doamna Nafisi, care acum predă la Universitatea John Hopkins, a organizat, vreme de doi ani, un cenaclu de lectură acasă la ea, cu

N

CITIND LOLITA ÎN TEHERAN

Memorii despre cărţi de Azar Nafisi 448 pag. Editura Rao. 38.99 lei şapte dintre fostele ei studente. În trecut, ea şi studentele ei au fost atacate de autorităţi din diferite motive: că nu purtau vălul, că nu-l purtau cum trebuie, că refuzau să adopte o poziţie ideologică inflexibilă, că studiau texte occidentale decadente şi că acceptau ambiguităţile şi dilemele ficţiunii.

Cu toate că membrele grupului, care proveneau din medii religioase şi politice diferite, s-au arătat iniţial timide în privinţa împărtăşirii opiniilor şi experienţelor lor, treptat au început să-şi considere întâlnirile săptămânale drept un soi de sanctuar, un loc unde îşi puteau face confidenţe, fie ele politice sau literare. Deşi toate acestea l-ar

putea trimite cu gândul pe cititorul american la o serată Oprah Winfrey, devine imediat limpede că, pentru aceste iraniene, care se bucurau de prea puţină libertate în viaţa de zi cu zi, grupul reprezenta o ocazie rară de a fi libere.

După cum povesteşte doamna Nafisi, între aceste femei s-a înfiripat repede o legătură specială prin scrierile lui Nabokov, mai ales prin Invitaţie la o decapitare, cu protagonistul său singuratic şi inventiv care se distinge prin originalitatea sa într-o societate „unde uniformitatea nu e doar normă, ci şi lege“, şi prin Lolita, pe care doamna Nafisi o citeşte ca pe o poveste cutremurătoare despre „confiscarea vieţii unui om de către altul“. După cum constată autoarea, identificarea studentelor sale cu operele acestui emigrant rus au depăşit cu mult identificarea cu subiectele lui, ajungând la o conştiinţă comună a precarităţii vieţii. „Romanele lui se modelează în jurul unor trape invizibile, ale unor goluri neaşteptate care smulg covorul de sub picioarele cititorului“, scrie ea. „Aceste cărţi sunt pline de neîncredere faţă de ceea ce numim realitate cotidiană, o conştiinţă acută a nestatorniciei şi fragilităţii realităţii“. Ea şi studentele ei fac o analogie între eforturile zădărnicite ale lui Gatsby de a repeta trecutul şi Revoluţia iraniană, „care a apărut în numele trecutului nostru colectiv şi care ne-a năruit vieţile în numele unui vis“ şi discută despre eroinele lui Henry

James – Daisy Miller şi Catherine Sloper – ca despre nişte femei care „sfidează amândouă convenţiile epocii lor“ şi care „refuză amândouă să facă aşa cum li se spune“. În ceea ce priveşte personajele lui Jane Austen, doamna Nafisi scrie: „Protagoniştii lui Austen sunt persoane aparte, plasate în locuri publice. Dorinţa lor de intimitate şi de meditare e reglată constant în acord cu situaţia lor într-o comunitate foarte mică şi care nu încetează să-i cerceteze atent.

Echilibrul dintre public şi privat este esenţial în această lume“.

Doamna Nafisi şi studentele sale au aflat – adesea după ce au fost avertizate, arestate sau chiar bătute şi aruncate în închisoare – că nu există hotare între public şi privat în Republica Islamică Iran: guvernul şi poliţia etică le spuneau oamenilor ce aveau voie să citească, ce veşminte să poarte şi cum să se comporte. „Culorile basmalei mele sau cele ale cravatei tatălui meu reprezentau simboluri ale decadenţei occidentale şi ale tendinţelor imperialiste“, scrie doamna Nafisi. „Refuzul bărbaţilor de a-şi lăsa barbă, obiceiul de a da mâna cu reprezentanţii sexului opus, aplaudatul sau fluieratul în public erau şi ele considerate de sorginte occidentală şi, prin urmare, dovezi de decandenţă, parte dintr-un complot imperialist de a ne submina cultura“. Autoarea adaugă că acuzaţia de occidentalizare în Iranul anilor ’80 puteau conduce la ani grei de închisoare, ba

chiar şi la execuţie.

Din moment ce a crescut în Iran după sosirea la putere a mullahilor, doamna Nafisi scrie că trăia „în acelaşi timp în două fusuri orare diferite“. Crescută într-o familie de vază (tatăl ei a fost primar al Teheranului, iar mama ei una dintre primele şase femei alese în Parlament, în 1963), autoarea a urmat cursurile unor şcoli din Elveţia şi Anglia şi a trăit în Statele Unite. S-a întors în Iran la sfârşitul anilor ’70, când revoluţia era în toi, iar câţiva ani mai târziu, când s-a născut fiica sa, „legile fuseseră deja retrogradate la nivelul de pe vremea bunicii mele: vârsta potrivită pentru căsătorie fusese coborâtă la 9 ani, adulterul şi prostituţia erau pedepsite prin omorâre cu pietre, se considera că femeile valorau de două ori mai puţin decât bărbaţii“. De ce a rămas în Teheran încă 15 ani? Pe de o parte, datorită devotamentului faţă de ţara sa natală, faţă de familie şi prieteni, iar pe de altă parte, datorită devotamentului faţă de soţul său, Bijan Naderi, „faţă de ideea de cămin“. Cu timpul, au mai plecat şi multe studente deale sale, una dintre ele ajungând să recurgă la soluţia fugii din Iran prin Turcia. Altele au rămas în ţară şi au devenit, la rândul lor, profesoare. În această autobiografie expresivă şi profund tulburătoare, doamna Nafisi aduce un omagiu vieţilor acestor femei şi cărţilor care le-au încurajat în timpul celor mai grele momente ale revoluţiei culh turale iraniene.

Această recenzie a apărut iniţial în numărul din 15 aprilie 2003 al The New York Times Book Review.

1

Kurt Vonnegut în decapotabilă sau rasa umană la spa DE ALEXANDRA RUSU CRIITORUL american prototipic, de la Hemingway încoace, are o biografie excentrică, arată ca un actor în poza de pe contracopertă şi publică în reviste glossy.

E surprinzător pentru noi, care încă ne trăim pubertatea în dialogul dintre cultura de masă şi cultura ,,înaltă“, ţinând cu dinţii de această distincţie, că unele dintre cele mai bune povestiri din literatura

S

BUN VENIT PRINTRE MAIMUŢE

de Kurt Vonnegut Editura Humanitas Fiction 368 pag., 34 lei

lumii au apărut în reviste ca Playboy sau Esquire (deşi avem cazul unic şi destul de controversat al volumului De ce iubim femeile, de Mircea Cărtărescu). Se ştie că Hemingway era unul dintre cel mai bine plătiţi publicişti ai vremii, colaborator al revistelor glossy, ca şi al faimosului Scribner’s Magazine, la fel ca F. Scott Fitzgerald. William Faulkner, Don DeLillo şi John Updike spulberă la viteză maximă bariera dintre literatura de bibliografie universitară şi cea de divertisment – ,,Doar când aud cuvântul Cultură îmi vine să pun mâna pe pistol“ e motto-ul virtual al unor scriitori în acelaşi timp dificili şi democraţi.

Kurt Vonnegut e un scriitor american prototipic. În biografia lui coexistă studiile (bineînţeles, abandonate) la faimoasa Cornell University cu înrolarea în armată, participarea la asediul Dresdei şi jobul de mic funcţionar la General Electric. Dar iată care sunt faptele fundamentale ale vieţii lui, în viziune proprie: ,,Sunt scriitor din 1949. Sunt autodidact. N-am nici o teorie despre scris care i-ar putea ajuta pe alţii. Când scriu, devin ceea ce e clar că trebuie să devin. Am un metru optzeci şi opt, cântăresc aproape nouăzeci de kilograme şi îmi coordonez prost mişcările, atunci când nu înot. Toată carnea asta luată cu împrumut se ocupă de scris. În apă sunt superb“. În poza de pe contracopertă, Vonnegut arată a actor de comedie şi/sau magnat de presă. Cât despre publicistica în reviste glossy, unele dintre povestirile sale devenite clasice au văzut lumina tiparului pe hârtie de calitate superioară, apoi au fost strânse în trei volume, dintre care cel mai cunoscut, Bun venit printre maimuţe, tocmai a apărut în româneşte.

Criticii sunt în general sceptici în faţa acestor volume de uzură, de drenaj al operei unui scriitor; ele sunt considerate fie comerciale, în sens neapărat peiorativ, fie curiozităţi demne doar de atenţia hermeneuţilor nişaţi din universităţi. În cazul lui Vonnegut însă, volumul Bun venit printre maimuţe cuprinde câteva bijuterii, câteva exerciţii de stil, câteva idei obsesive îmbrăcate în carne ficţională şi, desigur, câteva fiascouri. Dar să le luăm pe rând.

Pe Vonnegut îl bântuie obsesia rasei ca un vis recurent. Din ea se nasc cele 2

mai bune povestiri ale sale, ,,Harrison Bergeron“ şi ,,Bun venit printre maimuţe“, clasice ale genului SF - utopie neagră.

Deşi scrise în anii `60 şi înfăţişate acum unui public care, după fraţii Strugaţki, Războiul stelelor şi toată posteritatea cyberpunk, are impresia că a văzut tot ce se poate vedea în materie de SF, povestirile lui Vonnegut sunt în continuare izbitoare. Pentru că sunt ,,curate“, anticalofile, au simplitatea prozei mari şi secretă imagini în chip natural, fără să se audă scrâşnetul frustrării că literatura nu e cinema. În ,,Harrison Bergeron“, suntem în anul 2081, când toţi oamenii au ajuns egali, graţie aparatelor de bruiaj psihic şi greutăţilor care împovărează trupurile celor cândva dăruiţi de natură. Este, desigur, o parabolă a totalitarismului cu toţi alotropii lui (comunismul şi, într-un anumit sens, chiar consumerismul), care diagnostichează simplu, imagistic, orwellian, parazitul din burta oricărui astfel de sistem: vor exista mereu indivizi ,,mai egali decât alţii“, pe principiul superbei balerine care, pentru a fi adusă în rând cu celelalte, este obligată să danseze cocoşată de saci cu greutăţi. Masca devine astfel insigna talentului ei, revelează tocmai ceea ce, de fapt, e menită să ascundă. ,,Harrison Bergeron“ are ceva romantic-minimalist, combinaţie rară, ca şi ,,Bun venit printre maimuţe“, povestea lui Billy Poetul, revoluţionarul dintr-o lume distopică, anesteziată de la brâu în jos, şi a celor mai sexy femei din lume, amfitrioanele virgine ale morţii. Billy călătoreşte printr-un fel de spa-uri ale sinuciderii încurajate de lege şi are datoria de a trezi la viaţă instinctele, e angajat într-o misiune de deflorare în masă. Mai sunt cel puţin trei povestiri antologice în acest volum, de astă dată ieşite de sub incidenţa SF-ului. ,,Toţi caii regelui“ descrie o partidă de şah între un colonel american şi un general japonez, sfătuit de un rus (ce surpriză!), în care piesele sunt oameni vii, iar eliminarea de pe tablă echivalentă cu moartea. ,,EPICAC“ este povestea unui computer îndrăgostit, un Cyrano tehnologic, şi unul dintre acele cazuri rare când ironia aproape mizantropă a lui Vonnegut devine umor. Iar ,,Rachetele umane“ conţine un schimb de scrisori între un rus şi un american ai căror fii au murit în spaţiu, de un patetism ,,alb“ marca Vonnegut: ,,La Naţiunile Unite încă se mai ceartă în legătură cu ce s-a întâmplat acolo sus, în cer. Mă bucur că au ajuns în punctul în care toată lumea, inclusiv domnul Koshevoi al vostru, e de acord că a fost un accident. Bud se afla acolo sus ca să facă poze cu racheta în care călătorea băiatul dumneavoastră şi ca să facă prezenţă pentru Statele Unite.

A ajuns prea aproape. Îmi place să cred că au trăit puţin după impact şi că au încercat să se salveze unul pe altul. Se spune că vor rămâne acolo sus timp de sute de ani, multă vreme după ce dumneavoastră şi cu mine nu vom mai fi. Pe orbitele lor se vor întâlni şi se vor despărţi, apoi se vor întâlni din nou. Iar astronomii ştiu exact

care va fi următorul lor loc de întâlnire“.

Vonnegut pune în ecuaţie rasa umană cu tehnologia, spaţiul cosmic, regnul animal şi, cel mai adesea, cu ea însăşi, folosind tot felul de microscoape, lentile măritoare, ochelari fumurii. Concluzia: umanitatea este profund inumană. Stilul: de o simplitate neruşinată. Parti-pris-ul: de partea învinşilor, adică a umanităţii.

Nu ne întâlnim aici cu personaje epocale ca Billy Pilgrim, acel Jesus Christ Superstar din Abatorul cinci, romanul-cult al lui Vonnegut. Majoritatea povestirilor îmbracă ergonomic scheletul unei idei, iar personajele sunt mai mult mijloace decât scopuri. Domnişoara Ispită cea cu clopoţei la picior nu are nevoie decât de câteva tuşe ca să repună în discuţie idealul platonic: când a încetat frumosul să se asocieze mental cu binele şi dreptatea? Pe ce temei e frumuseţea condamnată aprioric, într-o cultură care, social, o privilegiază?

Dintre exerciţiile de stil reuşite fac parte Dicţionarul cel nou (o delicioasă cronică de dicţionar), Cerb în uzină (uşor absurdă), Adam (cu o umbră de umor evreiesc contrafăcut). Alte obsesii ale rasei pe care le trece în revistă Vonnegut sunt schimbul de corpuri (,,Colecţia primăvarăiarnă“), decoraţiunile interioare (,,Încă o casă maiestuoasă“), colegiile cu tradiţie de familie (,,Minciuna“), viaţa cotidiană a politicienilor americani (,,Povestea din Hyannis Port“).

Printre fiascouri se numără ,,Locul în care trăiesc“, o relatare nesărată despre potenţialul turistic al Barnstable Village, salvată în oarecare măsură de finalul misterios (,,Suntem druizi“), şi ,,Refugiatul“, o povestire despre un băiat orfan, în care Vonnegut pare doar să-şi dreagă vocea.

Sigur că Vonnegut, cel din povestiri, nu e cel din romane, cu plămâni de fier şi imagistică şocantă, şi nici n-ar trebui.

E mult mai crud, mai partizan, mai inocent, mai anticalofil. Îşi permite tot ceea ce nu-şi permitea în roman: caricatura, situaţia extremă voit artificială, lipsa de empatie cu personajul. Scrie cu buna dispoziţie a celui care, plecat în vacanţă, uită de maşina personală şi închiriază o decapotabilă. Per ansamblu, Vonnegut are, în Bun venit printre maimuţe, o energie creatoare de zile mari şi o relaxare care

îi permite să atingă direct teme majore, derizorii (o conspiraţie canină descoperită de Thomas Edison) sau dulcege (ghinionul unui bărbat familist de a fi obiectul dorinţei uneia dintre cele mai frumoase femei din lume), fără ca rezultatul să fie vreodată kitsch (poate doar glossy, ca în cazul povestirii ,,Lunga plimbare către veşnicie“, o perspectivă suspect de idilică asupra momentului îndrăgostirii).

Iar împătimiţilor de Vonnegut cinefili, le recomand ecranizarea pentru televiziune a câtorva dintre aceste povestiri, pentru emisiunea Showtime de pe CNN, moderată chiar de scriitor – de găsit pe Internet, cu bonus actori ca Sigourney Weaver.

Bun venit printre maimuţe e spa-ul metafizic al lui Kurt Vonnegut, unde rasa umană primeşte tot felul de tratamente hidratante bonus, peeling-uri dure şi masaje revitalizante, doar-doar o să pară mai… umană (avantajul tragic e că le primeşte şi cititorul). Un spa populat de personaje reziduale, pe care parcă le-am mai zărit prin romanele lui Vonnegut, dar n-am avut niciodată timp să ne oprim la ele. Şi chiar merită, fie şi din viteza decapotabilei, măcar ca să redescoperim fatalismul trafalmadorian şi sinuciderea extratereştrilor, două branduri Kurt Vonnegut, în h varianta de vară.

Prezent la Re-Creaţie E oare romanul lui Margaret Atwood o operă ştiinţifico-fantastică?

DE SVEN BIRKERTS OARE romanul lui Margaret Atwood, Oryx şi Crake o operă ştiinţifico-fantastică? Dacă punem Minunata lume nouă a lui Huxley în

E

ORYX ŞI CRAKE

de Margaret Atwood 568 pg. Editura Leda, 45 lei

această categorie, aşa cum fac eu, atunci suntem îndreptăţiţi să aşezăm alături,

pe acelaşi raft, şi cel de-al 17-lea roman de ficţiune al lui Atwood. Într-adevăr, romanul lui Huxley, împreună cu Facerea (prima noastră utopie narativă) şi cu Robinson Crusoe al lui Defoe, fac parte din tradiţia mitico-literară de la care se revendică şi autoarea.

La începutul cărţii Oryx şi Crake ni se prezintă un personaj intitulat Snowman, care este, în mod evident, un fel de supravieţuitor. E singur întrun decor care pare să fie prima scenă postapocaliptică: un peisaj de pe ţărSven Birkerts a scris cinci volume de eseuri şi o autobiografie. În prezent, este editorul publicaţiei Agni.

mul mării, arid şi pustiu, unde „ţipetele păsărilor care şi-au făcut cuibul acolo şi oceanul îndepărtat scrâşnind pe reciful artificial format din piese auto ruginite, din cărămizi aruncate şi din moloz felurit parcă ar fi zgomotul traficului din zilele de sărbătoare“. Însă, în acest caz, după cum aflăm într-un sfârşit, apocalipsa nu s-a produs de pe urma unor atacuri nucleare, ci a unei molimi virulente şi cu o evoluţie extrem de rapidă.

Snowman bombăne şi îşi târşâie picioarele în acest cadru nimicit aidoma unui personaj dintr-o piesă de-a lui Beckett, iar noi ne pregătim pentru nişte episoade de rememorări chinuitoare. Totuşi, mai întâi vine o surpriză. O ceată ciudată de copii îşi face apariţia din senin pe ţărm şi se apropie de el. Însă şi aceştia sunt prea nevinovaţi, prea inexpresivi ca să fie copii normali.

Din câte ne putem da seama, sunt complet lipsiţi de viclenie: au nevoie de explicaţii până şi pentru cele mai simple obiecte găsite în jur – un capac de roată, o sticlă, un mouse de calculator. „Acestea sunt lucruri de dinainte“, le spune Snowman.

De dinainte. În acest punct începe şi Atwood să recurgă la flashback-uri, pe care le alternează cu înaintarea lentă a firului epic din prezent. Din primul cadru rememorat, aflăm că numele adevărat al lui Snowman e Jimmy şi că a crescut într-o tabără izolată de oraşele primejdioase şi anarhice, într-o vreme ce pare a fi imediat după o apocalipsă anterioară minoră. Această lume de după secolul XX e deja destul de dusă pe apa sâmbetei, deşi această apă e probabil populată cu bizari hibrizi genetici creaţi la Fermele OrganInc, unde lucrează tatăl lui Jimmy. Viaţa de familie a băiatului e alienată, marcată de conflictul dintre tatăl său, un cercetător dedicat muncii sale, şi mama sa, care detestă protocoalele ştiinţifice şi protestează faţă de acţiunile soţului ei, care se amestecă în „temeliile vieţii“.

Când, în cele din urmă, îşi părăseşte familia şi trece de partea celorlalţi, fugind din tabără, îl lasă pe Jimmy cu un sentiment adânc întipărit despre op-

ţiunile de care dispune şi consecinţele lor. În vreme ce povestirea din prezent a lui Atwood prezintă treptat evoluţia lui Snowman într-o expediţie de căutare cruntă – are nevoie de conserve de mâncare, de apă şi de alcool –, amintirile îl poartă prin anii copilăriei şi ai prieteniei cu vechiul său coleg de şcoală, Glenn, care va deveni acel Crake din titlul cărţii (atunci când, la un moment dat, toată lumea trece la porecle). Cei doi băieţi sunt prinşi în vâltoarea preocupărilor adolescentine specifice epocii lor, jucând pe calculator jocuri precum Sonat Tridimensional şi Marş forţat cu Osama şi intrând pe site-uri pornografice. Tocmai într-o asemenea excursie se trezeşte Jimmy fascinat în mod inexplicabil de expresia de pe chipul unei fetiţe: „Te văd, spunea acea privire. Te văd privindu-mă. Te ştiu. Ştiu ce vrei“.

Momentul prevesteşte foarte multe, după cum se va dovedi ulterior.

Crake e inteligent, concentrat, evident raţional; după terminarea liceului, îşi continuă studiile la prestigiosul Institut Watson-Crick, care era „ca şi cum s-ar fi dus la Harvard, înainte ca locul să fie acoperit de ape“. Jimmy, care îi seamănă mai mult mamei sale, alege o instituţie numită Academia Martha Graham, un soi de Bennington College decăzut. În ceea ce-l priveşte pe Crake, acesta nu e implicat doar în operaţiunile confidenţiale din biocercetare, ci pare să fie şi obsedat de o poveste conspirativă de culise, deşi nu-i va spune niciodată lui Jimmy tot ceea ce ştie.

Structura ciudată de tip conducătordiscipol a acestor conştiinţe polarizate continuă şi după ce băieţii îşi încheie studiile. Pentru o vreme, pierd legătura. Deprimat, Jimmy e prizonierul unei slujbe de rang inferior, umplându-şi timpul cu relaţii sexuale lipsite de însemnătate. Anii trec şi, de abia atunci când aproape că a renunţat la speranţa unei vieţi mai bune, Crake ia din nou legătura cu el. Aflat acum într-o funcţie importantă de cercetător într-un loc numit Tabăra EsenţaReîntineririi, acesta îl invită pe Jimmy să i se alăture şi să lucreze pentru el, deşi nu e limpede în ce calitate. La scurtă vreme după sosirea lui Jimmy, Crake îşi aduce prietenul într-un mediu cu climă controlată, o unitate numită Paradis. După cum îi explică lui Jimmy, s-a ocupat cu prelucrarea embrionilor umani, modificându-le „creierii străvechi de primate“, eliminând trăsăturile distructive, iar aici, în izolare, se află primul grup, format, după cum spune el, din „mostrele“ sale. E vorba de trupuri adulte frumoase, expuse nud. Alături de ei, tot goală, se află o femeie, iar când ea se întoarce spre ei, Jimmy îi recunoaşte de îndată chipul: e fata din imaginea video de odinioară, ajunsă la maturitate între timp. Nu avem nevoie

de o coloană sonoră tumultuoasă pentru a intui evenimentele dramatice – şi predestinate – care se vor produce în curând.

Pentru că va sosi şi momentul lor. Însă din moment ce aceste evenimente sunt de natură apocaliptică şi cum dezvăluirea lor ţine de mecanismul care te face să înaintezi în lectura acestui roman foarte uşor de citit, nu voi spune decât că ambiţiile lui Crake sunt determinate de monomania sa de a se considera un soi de Dumnezeu şi că implementarea planurilor sale e extrem de ingenioasă, el reuşind să îmbine, atât simbolic, cât şi literalmente de-a dreptul, vechea diadă freudiană formată din eros şi thanatos.

Ceea ce lipseşte din abordarea inventivă a lui Atwood, care prezintă alternativ elemente de început şi de sfârşit, e o bază psihologică plauzibilă. Omul care vrea să se joace de-a Dumnezeu, care vrea să rescrie momentul creaţiei, trebuie să fie mai mult decât un personaj intenţionat enigmatic, evocat în paginile cărţii. Acelaşi lucru se aplică şi tovarăşei sale misterioase, Oryx, fata din imaginea filmată, dar şi opusului său neştiutor, protagonistul nostru Jimmy, omul lăsat în urmă să păstorească rasa viitorului. Avem însă şi noi o limită în acceptarea scenariilor fabricate despre viaţa din viitor până ajungem să tânjim după o anumită complexitate a personajelor proporţională cu inteligenţa tramei sau cu măiestria sigură pe sine a prozei. Însă, din păcate, nu aşa se şi întâmplă. Poveştile de fond ale personajelor par alocate oarecum arbitrar, iar acţiunile lor sunt determinate, la fiecare pas, de logica premisei. Ceea ce mă readuce la problema pe care o am cu literatura ştiinţifico-fantastică. Oryx şi Crake poate aborda lumea actuală într-o manieră care să contureze o experienţă paraliterară. Toate nuanţările pierdute prin lipsa unei complexităţi reale de caracter sunt compensate, într-o anumită măsură, prin triangularea particulară ce se obţine între cititor, roman şi lume. Singurul aspect pe care poate că Atwood nu l-a avut în vedere, dar care nu e deloc mai puţin alarmant sau mai puţin urgent, e rezonanţa dintre molima violentă din carte şi recenta izbucnire globală a epidemiei SARS (Sindromul Acut Respirator Sever).

Trecând de la carte la ziar sau de la ziar la carte, cititorul îşi dă seama, tresărind, că pragul diferenţei a fost coborât foarte mult în ultima vreme. Forţa imaginaţiei lui Atwood sporeşte direct proporţional cu nivelul îngrijorării noastre crescânde. Şi la fel sporeşte şi însemnătatea avertizării implicite a h autoarei.

Această recenzie a apărut iniţial în numărul din 18 mai 2003 al The New York Times Book Review.

3

Următoarea modă The Tipping Point de Malcolm Gladwell e un studiu inteligent, actual şi antrenant al modelor.

DE ALAN WOLFE GREU să nu te laşi cucerit de trenduri. Un lucru pe care nu-l doreai înainte atrage o atenţie bruscă, uriaşă şi inexplicabilă. Compania care îl distribuie îşi va epuiza stocul. Experţii vor vedea în popularitatea lui semnificaţii de rău augur pentru civilizaţia contemporană. Puţinii norocoşi vor face bani grei din vânzări. Apoi, în acelaşi mod misterios în

E

THE TIPPING POINT

Cum lucrurile mici pot provoca schimbări de proporţii de Malcolm Gladwell 288 pag. Editura Publica. 45 lei

care a apărut, lucrul acela va cunoaşte o scădere a cererii. Într-un an sau doi, ceea ce îi înnebunea pe oameni devine răspunsul la o întrebare banală.

Trendurile ne atrag atenţia asupra poten-

ţialului haos care zace sub suprafaţa calmă a vieţii cotidiene. Economiştii studiază tendinţele ca pe nişte mostre de manie speculativă (lalelele olandeze, poate Nasdaq-ul actual) care conduc inevitabil la căderi ale pieţei.

Sociologii susţin că, odată prinşi în mijlocul unui trend, oamenii sunt mai expuşi la influAlan Wolfe este directorul Centrului de Religie şi Viaţă Publică Americană de la Colegiul Boston.

4

enţe din partea psihologiei maselor decât a propriilor dorinţe. Umoriştii consideră că modele reprezintă expresia clară a metehnelor umane. Confidence Man de Melville şi Man That Corrupted Hadleyburg de Twain sunt construite în jurul iluziilor care-i fac pe oameni să nege ceea ce au în faţa ochilor în favoarea celor râvnite din inimă.

The Tipping Point, de Malcolm Gladwell, e un studiu inteligent, actual şi antrenant al modelor. Unele dintre trendurile discutate în carte se încadrează comod în lunga tradiţie a comportamentului maselor: deja demodaţii Hush Puppies au ajuns pe val în anii ’94-’95; adolescenţii, în ciuda repetatelor avertismente de sănătate, continuă să fumeze, ba chiar din ce în ce mai mult în ultimii ani, iar în 1998, o carte intitulată Divine Secrets of the Ya-Ya Sisterhood a atins un tiraj de două milioane şi jumătate de exemplare vândute. Unele dintre fenomenele analizate de Gladwell sunt niţel mai neobişnuite, cum ar fi scăderea criminalităţii în New York, începând din timpul mandatului primarului Rudolph W. Giuliani.

Dar toate pot fi luate drept exemple pentru gradul de imprevizibilitate al oamenilor atunci când se lasă antrenaţi în tendinţa de a face exact ceea ce fac şi ceilalţi, în acelaşi timp.

Totuşi, spre deosebire de observatorii anteriori ai trendurilor, Gladwell, care scrie la The New Yorker, nu subliniază ceea ce învaţă modele despre iraţionalitatea oamenilor. Autorul preferă să facă exact contrariul, susţinând că, de fapt, trendurile nu sunt deloc trenduri, ci mostre ale ceea ce el numeşte „the tipping point“ – punctul critic – termen pe care îl preia din limbajul extrem de raţional al ştiinţei medicale şi pe care îl defineşte drept „moment critic al unei epidemii în care totul se poate schimba pe neaşteptate“. Ideile şi produsele, mesajele şi comportamentele se pot răspândi, scrie Gladwell, la fel ca virusurile.

Virusurile sunt contagioase, dar se propagă în rândul populaţiei într-un ritm destul de lent până când se atinge punctul critic, iar epidemia izbucneşte. Gladwell extinde această idee a punctului critic de la fenomenele naturale la cele sociologice, de la epidemii la trenduri, insistând că putem descoperi principiile ştiinţifice care guvernează ambele domenii.

Gladwell numeşte primul principiu Legea celor Puţini. O idee sau un comportament se propagă datorită calităţilor

neobişnuite ale unor grupuri sau indivizicheie, puţini la număr. Există conectori, oameni legaţi în reţea care cunosc aproape pe toată lumea şi care pot construi sau nărui reputaţii cu un singur cuvânt. Există şi experţi, oameni care dobândesc atâtea informaţii detaliate despre un produs încât alţii li se vor adresa, căutând un sfat.

Mai sunt şi vânzătorii, al căror entuziasm faţă de un produs poate face ca vânzările să crească exponenţial.

A doua lege a trendurilor, conform lui Gladwell, este Factorul lipicios. În jurul nostru există tot soiul de mode posibile, dar numai unele dintre ele au priză la public. „Sesame Street“ a avut rezultate lamentabile cu grupurile de test până când cineva s-a gândit ca, în ultimă instanţă, să amestece oamenii adevăraţi cu marionete. Includerea unei hărţi pe care era indicată poziţia dispensarului i-a făcut pe mulţi vârstnici de la Yale să acorde atenţie avertismentelor anterior ignorate referitoare la necesitatea vaccinului antitetanos. În momentul unei supraexpuneri la mesaj, supravieţuirea acestuia depinde şi de găsirea unei modalităţi de a-l fixa în atenţia maselor. În cele din urmă, Gladwell abordează Puterea contextului. Unul dintre motivele scăderii delincvenţei în New York e că edilii au pus în practică îndelung dezbătuta teorie a „ferestrelor sparte“, care susţinea că dacă galeriile metroului erau curăţate de graffiti, iar ferestrele erau reparate, oamenii ar fi început să respecte legea. Modificarea contextului a modificat rezultatul. Gladwell oferă un alt exemplu: regula celor 150. Grupurile cu mai puţin de 150 de membri nu au o influenţă externă prea mare, în vreme ce grupurile mai mari au tendinţa de a deveni impersonale. Pornind de la aceste informaţii, începem să ne dăm seama că se poate crea o modă amplă prin producerea prealabilă a mai multor trenduri minore.

Gladwell, care a făcut carieră în jurnalism scriind pe subiecte ştiinţifice, se pricepe să explice pe înţelesul oricui fenomenele psihologice: The Tipping Point merită citit măcar pentru ceea ce ne spune despre modul în care încercăm să înţelegem lumea. Însă premisa sa de bază, oricât de des ar fi ea repetată, nu reuşeşte să convingă. Principiile de comportament epidemic ale lui Gladwell sunt nişte idei de bun-simţ prezentate în ambalaj ştiinţific. Nu trebuie să ştim cum se răspândeşte un virus ca să pricepem că reţelele sunt importante, că vânzătorii buni stabilesc evoluţia produselor sau că majoritatea campaniilor publicitare dau greş. Iar unele dintre ideile lui sunt pur şi simplu fanteziste – de pildă, cea că grupul de oameni ideal are 150 de membri pentru că proporţia de 1 la 150 se întâmplă să fie şi cea dintre dimensiunea neocortexului nostru şi mărimea întregului creier uman.

Un virus se răspândeşte înmulţindu-se în cât mai multe gazde cu putinţă. Punctul critic pe care îl atinge e de natură cantitativă; lucrurile capătă proporţii epidemice atunci când înmulţirea ia un avânt matematic. În

schimb, punctele critice sociale din viaţa cotidiană sunt calitative. Ele nu sunt fascinante pentru că lucrurile se repetă de un anumit număr de ori, ci pentru că lucrurile care au loc după atingerea punctului critic nu sunt aidoma celor petrecute înainte.

Să luăm drept exemplu cel mai cunoscut punct critic social, deşi e vorba despre unul pe care Gladwell nu-l analizează: cartierele parţial integrate care trec printr-un proces de segregare după ce albii ajung la concluzia că acolo trăiesc prea mulţi negri. Un alb care îi vinde o casă unui afroamerican pentru că acesta vine cu cea mai bună ofertă va etala în mod vizibil acelaşi comportament ca un alb care vinde o casă unui afroamerican pentru că a intrat în panică şi vrea să scape cu orice preţ de respectiva proprietate. Dar la un nivel subiectiv, acţiunile lor sunt complet diferite. Înainte de atingerea punctului critic, vânzătorul alb e raţional. După aceea, conştiinţa sa suferă modificări, iar el acţionează din frică şi/sau din ignoranţă.

Punctul critic capătă o viaţă proprie fiindcă oamenii, ca agenţi de transmisie şi nu ca virusuri, reacţionează în mod diferit.

Forţarea ştiinţei pe un teritoriu unde ea nu-şi are locul nu conduce decât la neînţelegeri: dacă ar fi luată prea în serios, ar cauza daune. Gladwell face trimitere la un val de sinucideri wertheriene petrecute în Micronezia, în anii ’70 şi ’80. La fel ca infracţiunile sau ca fumatul, şi sinuciderea e molipsitoare, scrie autorul, citând studii realizate de un sociolog de la Universitatea din California care a descoperit că numărul sinuciderilor sporeşte după ce ziarele publică ştiri despre sinucideri.

Aşa cum se întâmplă cu orice formă de comportament social, întotdeauna va exista un factor imitator. Dar e pur şi simplu greşit să consideri că esenţa sinuciderii e un limbaj privat între membrii unei subculturi comune. Poate că sinuciderea nici nu are vreo esenţă, dar dacă o are, aceasta nu reprezintă deloc un limbaj, ci un act privat al unei persoane cu tulburări psihice serioase.

Oricine crede că sinuciderea e molipsitoare la fel ca gripa s-ar putea să nu fie în stare să acorde unui posibil sinucigaş atenţia de care acesta are nevoie sau ajutorul necesar pentru a-şi confrunta problemele interioare, nu comportamentele exterioare.

Aş fi preferat ca Gladwell să-şi fi folosit remarcabilele valenţe jurnalistice pentru a oferi mai multe exemple de puncte critice reale. Încercând să formuleze o teorie, autorul merge mult prea departe, depăşind orice limită pe care el – sau oricine altcineva – să o poată traversa în deplină siguranţă. Teoria punctelor critice impune să „reformulăm modul în care concepem lumea“, scrie el. De fapt, modul în care concepem lumea ar trebui să servească la reformularea teoriilor adesea exagerate h pe care le creăm despre lume.

Această recenzie a apărut iniţial în numărul din 5 martie 2000 al The New York Times Book Review.